suport curs la doctrina sociala

5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 1/49

1

UNIVERSITATEA BUCURESTI

Facultatea de Teologie Ortodoxa „Justinian Patriarhul”

Doctrina Sociala a Bisericii

Suport de curs pentru anul II, sectia: Teologie- Asistenta Sociala Titular de curs: Pr. Conf. Dr. Stefan Buchiu

Bucuresti

-2011-



2

Cuprins

I. Fericirile, expresie revelată a doctrinei sociale a Bisericii

II. Pastoraţie şi misiune în societatea contemporană

III. Globalizarea şi implicaţiile ei pentru doctrina socială a

Bisericii

IV. Doctrina socială a Bisericii Ortodoxe în contextul integrării

europene

V. Biserica şi politica

VI. Biserica şi cultura

VII. Biserica şi arta

VIII. Biserica şi problemele medicale

IX. Biserica şi mass-media

X. Biserica şi problemele de mediu



3

I. Fericirile, expresie revelată a doctrinei sociale a Bisericii

Pentru teologia ortodoxă, realizarea dreptăţii sociale îşi are izvorul în extinderea

relaţiilor de frăţietate, de comuniune sinceră şi durabilă, realizate prin harul divin, şi

efortul constant al membrilor Bisericii, în întreaga societate. Fundamentul revelat aldreptăţii şi păcii sociale, precum şi al progresului moral al societăţii creştine îl constituie

adevărul evanghelic cuprins în cele nouă Fericiri, prin care Mântuitorul Iisus Hristos a

trasat calea pe care, dacă se angajează în mod responsabil, creştinii pot deveni „făptură

nouă”, capabili să surmonteze injustiţia, inechitatea şi violenţa, care au apărut în

societatea umană în urma păcatului adamic.

Stilul de viaţă creştin pe care îl descrie Mântuitorul în Predica de pe Munte este

singurul mod de pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată în chip tainic în

Biserica ce va lua fiinţă la Cincizecime. Acest stil de viaţă este superior celui bazat pe

cele zece porunci ale Legii Vechi, solicitând o permanentă înnoire a omului tainic al

inimii, tocmai pentru a fi capabil să dezvolte cu aproapele său relaţii de frăţietate, relaţii

în care se intercalează prezenţa şi puterea lui Hristos, prin Duhul Sfânt. Jertfa

Mântuitorului, încă nepetrecută în momentul când rostea El „fericirile”, avea să dea

putere celor ce vor crede şi se vor boteza (Marcu 16, 16) să-şi întemeieze viaţa pe

jertfirea de sine, pe căinţa sinceră pentru păcate, pe slujirea aproapelui, toate izvorând dincredinţa, nădejdea şi dragostea faţă de Dumnezeu.

1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).

Smerenia sau sărăcia cu duhul nu reprezintă cea mai importantă virtute, dar este

cea mai necesară, fiindcă în absenţa ei toate faptele bune pot fi întinate de păcatul

mândriei, care le goleşte de sensul şi finalitatea lor. Pe de altă parte, smerenia este semnul

cel mai sigur al pocăinţei, ca stare permanentă de neuitare a propriilor greşeli şi ca evitare

de a judeca greşelile celorlalţi.

Orgoliul luciferic, a cărui primă victimă umană a fost Adam, este de natură să

vicieze relaţiile interumane, să promoveze inechitatea socială, să fie sursă de violenţă,

familială sau socială.



4

Sărăcia cu duhul sau smerita cugetare de bunăvoie are ca model divin revelat

chenoza Fiului lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6-9) al Cărui scop a fost înălţarea, fortificarea şi

îmbogăţirea spirituală a persoanei umane, aşa cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, atunci

când afirmă despre Dumnezeu: „Care, fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne

îmbogăţim cu sărăcia Lui” (II Corinteni 8, 9).

Aşa cum, în plan negativ, mândria constituie sursa primordială a răului spiritual

(Sf. Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, P.S.B., vol. 29, p. 338), tot astfel, în plan pozitiv,

smerenia poate deveni izvorul tuturor forţelor bune, întrucât ea ne indică în mod cert

măreţia lui Dumnezeu şi valoarea aproapelui, zidit după chipul lui Dumnezeu.

Un alt sens al primei fericiri îl aflăm în Evanghelia după Luca (6, 20): „Fericiţi

voi, cei săraci, căci a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu” – Domnul fericeşte aici peaceia pe care sărăcia nu-i împiedică nici să creadă în Dumnezeu, şi nici să manifeste milă

şi ajutor celor mai săraci decât ei. Şi tot aici se face referire şi la cei ce, după îndemnul

Domnului, îşi împart averea la săraci, atât pentru a veni în ajutorul acestora, cât şi pentru

a se feri pe ei înşişi de patima lăcomiei, a luxului şi a avariţiei.

2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4)

Prin această a doua „fericire” sau promisiune, Mântuitorul Hristos inversează

valorile obişnuite ale societăţii, acolo unde doar cei ce râd triumfători şi orgolioşi, de

multe ori de răul celorlalţi, sunt consideraţi superiori, iar cei ce plâng sunt consideraţi

slabi şi inferiori. Plânsul valorează înaintea lui Dumnezeu atunci când este motivat de

căinţa sinceră pentru păcate, el dovedind capacitatea celui credincios de asumare a

greşelilor săvârşite, de despărţirea cu voie de răul săvârşit, de a pune nou început în viaţa

sa spirituală.

Sf. Apostol Pavel deosebeşte două feluri de întristări, dintre care doar prima este

valoroasă şi benefică: „Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără

părere de rău; iar întristarea după cele ale lumii aduce moarte” (II Corinteni 7, 10).

Dacă plânsul este semn autentic al pocăinţei, al schimbării minţii (metanoia),

atunci el este urmat de mângâierea pe care o dă Duhul Sfânt, Duhul lui Hristos, Cel numit

Mângâietorul (Ioan 15, 26). Acest sentiment pe care îl trăieşte cel eliberat de păcat este o



5

pregustare a bucuriei veşnice, prin care vor fi răsplătiţi cei care L-au sălăşluit pe Duhul

Sfânt în ei, încă de aici, de pe pământ.

Pe de altă parte, credincioşii Bisericii sunt sensibilizaţi de conţinutul acestei

„fericiri” faţă de cei în suferinţă, pe lângă care nu pot trece nepăsători, deoarece înţeleg şisimt că Hristos însuşi suferă în mod tainic în aproapele, pentru care El s -a răstignit. Într -o

societate creştină, plânsul născut din suferinţe materiale sau spirituale nu trebuie să fie

dispreţuit sau ignorat, ci trebuie să provoace compasiune, să determine la acţiuni şi fapte

caritabile.

De reţinut faptul că Sf. Grigorie de Nyssa descoperă şi un alt înţeles, mai adânc şi

mai duhovnicesc, în această a doua fericire: plânsul izvorât din dorul după împărtăşi rea

de viaţa desăvârşită de comuniune cu Dumnezeu. ( Ibidem, p. 354).

3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5)

Dacă orgoliul sau trufia vieţii provoacă în cel pătimaş, de cele mai multe ori,

mânia sau violenţa, smerenia conduce pe credincios spre blândeţe, spre o atitudine

paşnică, ce se propagă în familie şi în societate. Este adevărat că astăzi, ca şi pe vremea

Mântuitorului, cei puternici şi bogaţi, folosind deseori forţa sau violenţa, îşi însuşesc

resursele materiale naturale. În Împărăţia lui Dumnezeu, doar cei blânzi, care vor să se

asemene Domnului Hristos, Cel „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), vor moşteni

creaţia lui Dumnezeu.

Prin Biserică, cei credincioşi care au câştigat smerenia, pocăinţa şi blândeţea, se

împărtăşesc încă de pe acum de creaţia restaurată prin jertfa şi învierea Mântuitorului, în

sensul că folosesc cele materiale în mod duhovnicesc, altruist, evidenţiind prin aceasta

transparenţa spirituală a creaţiei, care îşi descoperă dimensiunea de dar al lui Dumnezeu

şi, concomitent, crucea aşezată deasupra ei, pentru ca să stăvilim pornirea spre o ataşare

exclusivă de ea.

Trebuie observat şi aspectul eshatologic al acestei „fericiri”, ca de altfel al tuturor

celorlalte, înţelegând prin aceasta că cei blânzi vor moşteni pământul cel nou (Apocalipsa

21, 1), de după Venirea în slavă a lui Hristos Domnul, Cel ce va înnoi creaţia,

desăvârşind-o.



6

Sf. Grigorie de Nyssa indică şi un sens mai general al acestei promisiuni, care

descoperă valoarea deosebită a virtuţii blândeţei: „Fericiţi sunt, deci, cei ce nu se pornesc

cu repeziciune spre mişcările pătimaşe ale sufletului, ci se strâng în ei înşişi prin raţiune,

şi cei a căror raţiune, reţinând ca un frâu pornirile, nu lasă sufletul să fie dus la

neorânduială” ( Ibidem, p. 346).

Cultivarea blândeţii în familie şi în societate este de natură să promoveze raporturi

interumane normale, raţionale şi civilizate, contribuind la eradicarea, cu mijloace

spirituale, a stărilor conflictuale, generate de violenţă, intoleranţă şi agresivitate.

4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura

(Matei 5, 6).

Dumnezeu nu este numai bun şi sfânt, ci şi drept şi iubeşte dreptatea, urând toată

nedreptatea. Injustiţia apărută în raporturile dintre oameni şi dintre popoare se datorează

luptei pentru supremaţie, pentru agonisirea necinstită de bunuri, pentru folosirea

exclusivă a resurselor naturale, adică a creaţiei pe care Dumnezeu a dăruit-o tuturor

oamenilor deopotrivă. Deşi creştinii sunt chemaţi să sufere pentru Evanghelie şi să

suporte necazurile inerente vieţii pământeşti, ei nu trebuie să se resemneze în faţa

nedreptăţilor sociale, care contravin voinţei de dreptate, sădită de Dumnezeu în om. „A

flămânzi şi a înseta de dreptate” echivalează pentru omul credincios cu împlinirea

constantă a datoriei sale, înscrisă ontologic în chipul lui Dumnezeu din el, de a edifica

relaţii cât mai drepte, mai corecte şi echilibrate între el şi aproapele său, în care se află

tainic Hristos. Dreptatea perfectă ce trebuie să domnească în societate, pentru care

Biserica se roagă neîncetat, este dreptatea lui Dumnezeu, dreptul Judecător, Cel care

veghează la împlinirea scopului rânduit oamenilor: acela de a deveni fii ai Săi şi fraţi

între ei. Neajungerea la starea de desăvârşită dreptate se datorează exclusiv egoismului

uman, pentru eradicarea căruia trebuie să lupte, cu mijloace spirituale, credincioşii, iar pe plan material să ajute celor ce suferă nedreptăţi. În acelaşi capitol 5 al Evangheliei după

Matei, Mântuitorul avertizează asupra împlinirii cu prisosinţă a dreptăţii de către cei

credincioşi, depăşind formalismul şi legalismul fariseilor: „De nu va prisosi dreptatea

voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”

(Matei 5, 20).



7

Pentru Sf. Grigorie de Nyssa, „fericit este cel ce flămânzeşze de neprihănire, căci

se va umple (sătura) de curăţie” (Ibidem, p. 366), adică de toată virtutea.

5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7)

Capabil de milă în sens plenar este cel smerit, care şi -a plâns păcatele, adică s-a

deschis total spre Dumnezeu, a devenit blând şi drept, adică disponibil total pentru

aproapele, dis ponibilitate ce se întregeşte prin mila faţă de semenii săi. Mila omului

credincios are ca model suprem şi sursă de putere mila Celui Preaînalt, mila Creatorului

lumii şi a Mântuitorului oamenilor, Dumnezeu, iubitorul de oameni.

Doctrina, morala şi spiritualitatea Bisericii Ortodoxe aşează mila sau milostenia în

dinamicul proces al permanentei înnoiri ontologice a omului credincios. Mila creştină,

concretizată în fapte de caritate, în compasiune delicată, în uitarea de sine pentru

aproapele, este „motorul” îmbunătăţirii relaţiilor umane, afectate astăzi de avariţie,

invidie şi egoism exacerbat, toate inspirate parcă din modelul nefast al datornicului

nemilostiv din parabola spusă de Mântuitorul (Matei 18, 23-35).

Aşa cum cere Dumnezeu, încă din Legea Veche, prin proorocul Iezechiel, cei ce

cred în El trebuie să aibă „inimi de carne”, şi nu de piatră, care să vibreze la suferinţele,

lipsurile de tot felul ale semenilor. Este singura cale paşnică prin care se poate realiza

echitatea socială sau, cum afirmă Sf. Grigorie de Nyssa, pentru ca cel ce are prea puţin să

vină la egalitate cu cel ce are prea mult, şi cel ce e în lipsă să se umple prin cel ce

prisoseşte” (Ibidem, p. 370).

Activitatea caritativă a Bisericii Ortodoxe, care cunoaşte astăzi o amploare şi o

diversificare remarcabilă şi care are în spate o tradiţie multiseculară trebuie să-şi păstreze

specificul duhovnicesc, ca bază în Revelaţia divină, să reziste tentaţiei de secularizare, de

care este impregnată societatea contemporană şi să nu se separe de viaţa sacramentală aBisericii, din care îşi trage seva şi forţa spirituală, înscriindu-se în orizontul mai larg al

activităţii pastoral-misionare a Bisericii.

6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8)



8

Pentru edificarea unor relaţii pozitive şi de calitate între membrii societăţii,

Biserica lucrează într -o manieră dublă – personală şi comunitară. A cere fiecărui

credincios curăţia inimii, absolut necesară cunoaşterii lui Dumnezeu, înseamnă a împlini

în mod personal porunca Mântuitorului (Matei 23, 26) de a curăţi „partea dinăuntru a

paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară”. Cu alte cuvinte, nu pot fi corecte

şi echitabile relaţiile dintre oameni dacă aceştia nu sunt ei însişi corecţi, adică din punct

de vedere spiritual, şi-au curăţit mintea şi inima de întunericul patimilor. Îndeplinirea

legilor societăţii se face de către oamenii credincioşi din conştiinţă, nu de frica pedepsei,

ceea ce este propriu celor necredincioşi.

Dar a lupta pentru păstrarea conştiinţei curate, fără compromisuri morale, fără

abatere de la Legea Domnului echivalează cu transparentizarea firii noastre umane, prin

care se vor vedea într-un mod tot mai clar pronia şi judecata lui Dumnezeu, prin care El

cârmuieşte întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Ca o prelungire a acestei stări

ontologice, persoana aproapelui va deveni şi ea transparentă, iar eu voi putea cunoaşte

binele sădit în ea de Dumnezeu, fără să mai rămân la aparenţele care înşală de cele mai

multe ori.

Sf. Vasile cel Mare făcea afirmaţia imperativă că pe om trebuie să-l cunoşti doar

în legătură nemijlocită cu Dumnezeu, Creatorul său, pentru a-i putea înţelege menirea şidestinul, pentru a-l cunoaşte totdeauna ca persoană liberă şi creatoare, înscrisă ontologic

într-o comuniune interpersonală, care îl împlineşte.

Prin această „fericire” suntem atenţionaţi să refuzăm maniera exterioristă şi

juridică de a concepe pe semenii noştri doar ca pe nişte indivizi separaţi, a căror simplă

adunare aritmetică ar forma societatea umană.

7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).

Cea mai înaltă răsplată pe care o făgăduieşte Dumnezeu este cea din „fericirea” a

şaptea – de a deveni fii ai Lui. Aceasta evidenţiază importanţa majoră a acţiunii creştine,

personale şi comunitare, de a promova pacea, înţelegerea între oameni, în sânul familiei

şi al societăţii. Importanţa lucrării de împăcare a celor dezbinaţi, oameni sau noţiuni,

poate fi pusă în lumină şi prin luarea în considerare a caracterului distrugător al



9

războaielor, materiale sau spirituale, care şubrezesc bazele societăţii umane, impietează

asupra darului vieţii, perturbă ordinea creaţiei şi face imposibil progresul sau drumul spre

desăvârşire.

Sf. Apostol Pavel indică legătura strânsă dintre pace şi sfinţenie, ambele cuizvorul în Dumnezeu, la care suntem chemaţi să participăm prin efort şi cu ajutor divin,

pentru împlinirea scopului vieţii umane, intrarea desăvârşită în comuniunea cu

Dumnezeu: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe

Dumnezeu” (Evrei 12, 14).

De la violenţele intersociale sau interetnice până la violenţele din sânul familiei

există un lanţ întreg de lupte nefaste, care macină din interior societatea umană. Toţi cei

care se angrenează în aceste lupte fratricide nu-L mai recunosc pe Dumnezeu ca Părinteşi Domn al păcii, Care L-a dat pe Fiul Său ca jertfă de împăcare a oamenilor cu

Dumnezeu şi între ei.

Pacea lumii pe care Biserica o împărtăşeşte şi o propagă prin fiecare Sf. Liturghie

şi prin toate Tainele şi slujbele ei este pacea adusă de Hrist os din sânul Sfintei Treimi,

diferită calitativ de pacea relativă pe care oamenii încearcă s-o instaureze doar prin

puterile lor. Pacea împărtăşită de Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi după Înviere (Luca

24, 36; Ioan 20, 19) trebuie pusă în lucrare de toţi membrii Bisericii în mijlocul societăţii,

pentru ca societatea să devină purtătoare de pace la toate nivelele, extirpând ura şi

violenţa, sau cel puţin slăbindu-le forţa distructivă.

8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor (Matei

5, 10).

Instaurarea păcii şi a dreptăţii pe pământ, conform mesajului evanghelic,

întâmpină, în orice perioadă istorică, o rezistenţă acerbă din partea exponenţilor răului,care provoacă în mod voluntar injustiţii sociale, generatoare de ură şi violenţă. Creştinii

sunt chemaţi nu numai să dorească dreptatea şi să lucreze la instaurarea ei deplină între

oameni, ci şi să suporte riscurile şi să rabde persecuţiile inevitabile din partea celor răi,

fără însă a renunţa la promovarea şi apărarea dreptăţii.



10

În loc de a aştepta recompense pentru conduita lor corectă, pentru spiritul de

dreptate, pe care îl manifestă în orice împrejurare de viaţă, credincioşii trebuie să fie

capabili să suporte ura celor care produc şi întreţin injustiţia socială, ură nedreaptă sau

nelegitimă. Sf. Apostol Petru atenţionează pe creştini în acest sens: „Căci aceasta este

plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El” (I Petru 2,

19). Suportarea aceasta e de natură să rupă lanţul vicios al violenţelor, după modelul şi

din puterea Celui care a suportat pe Cruce toate nedreptăţile acumulate de omenire, de la

greşeala lui Adam şi până la vânzarea lui Iuda.

Dacă în istoria Bisericii creştinii au fost prigoniţi pentru că iubeau dreptatea lui

Dumnezeu şi evitau săvârşirea oricărei nedreptăţi, indiferentismul religios-moral atât de

extins în societatea secularizată contemporană este un motiv de suferinţă pentru cei

credincioşi, care doresc neîncetat ca justiţia socială, ca şi cea particulară, să fie realizată,

conform voinţei lui Dumnezeu. Dar aceste suferinţe, suportate cu răbdare şi încredere în

Dumnezeu, întăresc spiritual pe cel credincios, care nu va renunţa niciodată la a se

manifesta ca iubitor şi împlinitor de dreptate, indifer ent de gradul de religiozitate al

societăţii.

9. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău

împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5, 11).

Ultima dintre „fericiri” poate fi considerată ca o continuare a celei precedente, în

sensul că ea reprezintă un avertisment pe care Domnul Hristos îl dă celor ce vor crede în

El, ca să nu se aştepte la o acceptare facilă a mesajului evanghelic de către societatea

antică păgână; din nefericire, nici societatea hipertehnicizată şi robotizată a zilelor

noastre, în care consumismul, comoditatea şi narcisismul sunt la mare preţ, nu se

deschide uşor Evangheliei lui Hristos, valorile religios-morale atunci când nu sunt

respinse direct sunt ignorate cu bună ştiinţă. Mântuitorul Hristos i-a pregătit pe uceniciiSăi pentru ostilitatea cu care vor fi primiţi în propovăduirea Evangheliei: „Dacă M-au

prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Pentru credinciosul adevărat

suportarea necazurilor care îi vin pentru calitatea sa de creştin, de membru al Bisericii, nu

este un motiv de deznădejde, ci dimpotrivă: „De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos,



11

fericiţi sunteţi, căci duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi; de către aceia

El se huleşte, iar de voi Se preaslăveşte” (I Petru 4, 14).

Dacă binelui i se răspunde cu răul, dacă cei corecţi sunt persecutaţi sau

marginalizaţi, dacă evlavia creştină este dispreţuită, toate sunt dovezi că forţele răului şiale întunericului încă acţionează în lume; creştinii au însă certitudinea că întunericul nu

poate înghiţii lumina (Ioan 1, 5), că răul nu va avea ultimul cuvânt în creaţia lui

Dumnezeu şi nici în istoria umanităţii. Pe de altă parte, ei sunt însă conştienţi că fără

jertfe, fără eforturi conştiente şi permanente, întemeiate pe ajutorul divin, adevărul, binele

şi dreptatea nu pot fi apărate şi promovate într -o societate care, de multe ori, uită de

Dumnezeu.



12

II. Pastoraţie şi misiune în societatea contemporană

Prin pastoraţie înţelegem lucrarea pe care o săvârşeşte ierarhia Bisericii, episcopi

şi preoţi, de a conduce pe credincioşi, atât la nivel personal, cât şi la nivel comunitar, pe

calea mântuirii, prin respectarea canoanelor şi rânduielilor după care se desfăşoară viaţa bisericească. Termenul de pastoraţie provine din limba latină ( pasco, ere) şi înseamnă a

hrăni şi a păstori. Episcopii şi preoţii, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai celor 70 de

ucenici, sunt păstorii Bisericii, autoritatea lor provenind de la Însuşi Mântuitorul Ii sus

Hristos, Cel care Se intitulează Păstorul cel Bun (Ioan 10, 11). Dacă Mântuitorul Şi -a

dăruit Trupul şi Sângele Său drept mâncare şi băutură, pentru ca lumea să aibă viaţă,

preoţii continuă să împărtăşească oamenilor credincioşi hrana euharistică, în calitate de

iconomi ai Sfintelor Taine.

Pastoraţia este inseparabilă de misiunea Bisericii, prin ultima înţelegându-se

acţiunea de propovăduire a Sfintei Evanghelii celor din afară. Vestirea Evangheliei sau

evanghelizarea, care are ca scop convertirea popoarelor, trebuie să ţină seama şi de

cultura timpului, prin intermediul căreia se transmite mesajul evanghelic; astfel, Biserica

Ortodoxă n-a anulat niciodată în istorie culturile naţionale, ci le-a încreştinat, respectând

limba, obiceiurile şi tradiţiile. Acest fenomen al inculturalizării Evangheliei s-a petrecut

fără convulsii în Răsăritul creştin şi de aceea până astăzi Ortodoxia ţine un echilibru întrelocal şi universal, cultura religioasă ortodoxă exprimând ambele dimensiuni.

Dacă pastoraţia Bisericii cade în responsabilitatea ierarhiei sau a clericilor,

misiunea Bisericii se exprimă atât prin preoţi, cât şi prin laici. Doctrina ortodoxă pe care

se întemeiază angajamentul misionar al laicilor o reprezintă preoţia universală, care

trebuie să se manifeste atât în Biserică, cât şi în societate.

Prin dubla lor apartenenţă, la Biserică şi la societate, laicii ocupă o poziţie extrem

de importantă, cu condiţia ca ei să-şi asume integral responsabilitatea ce le revine. Dacă

astăzi se extinde vertiginos secularismul în societate, o explicaţie plauzibilă ar fi aceea a

neimplicării credincioşilor în afirmarea concretă şi permanentă a preoţiei împărăteşti sau

universale.



13

Prin activitatea misionară a laicilor în societate, concretizată în vestirea

Evangheliei, apărarea dreptei-credinţe, afirmarea apartenenţei la Biserică sau a identităţii

ecleziale şi slujirea aproapelui. Biserica nu urmăreşte să domine în mod autoritar lumea,

ci să-i înnoiască permanent pe credincioşi, angajându-i pe drumul sfinţeniei. Paul

Evdokimov descrie astfel valoarea pe care o reprezintă în Biserica Ortodoxă

misionarismul laic: „Biserica recunoaşte preoţia împărătească a laicilor, îi ridică la o

demnitate eclezială, ca să ia parte la transfigurarea lumii, schimbând -o în Împărăţia lui

Dumnezeu, prin lumina Domnului transfigurat. Îngerii îi conduc pe oameni să facă din

cele mai înalte trepte ale culturii o icoană a împărăţiei lui Dumnezeu şi din fiecare fază a

vieţii istorice să construiască cu ştiinţa şi toate elementele progresului o liturghie

dumnezeiască, o doxologie care anticipează ziua a opta a lumii viitoare”.

În egală măsură, pastoraţia şi misiunea îşi au izvorul şi sursa permanentă de

înnoire în Sfânta Liturghie. Aici Se oferă Hristos însuşi, prin Duhul Sfânt, ca hrană prin

Sfânta Euharistie şi ca învăţătură prin Sfânta Evanghelie, prima întemeind pastoraţia, a

doua întemeind misiunea. Creştinismul nu abordează omul doar la nivel personal, ci şi la

nivel comunitar, mai întâi în Biserică şi apoi în societate, fără a face o separaţie între

comunitatea eclezială şi cea socială.

Sfânta Liturghie a avut totdeauna în Ortodoxie funcţia eclezială sau comunitară dea uni, de a aduna într-o unitate sufletească pe oamenii deseori foarte diferiţi. Prin Sfânta

Euharistie, care este Taina prin excelenţă a unităţii în iubire sau a comuniunii, Biserica

transformă pe credincioşi într -un singur Trup tainic, trupul Mântuitorului Hristos.

Agapele sau mesele iubirii frăţeşti ale Bisericii creştine primare, exprimau un tip nou de

comuniune, care se hrănea sacramental, adică îşi avea sursa în Sfintele Taine şi se

prelungea dincolo de locaşul bisericesc, prin configurarea unor relaţii sociale de adâncă

solidaritate şi responsabilitate. Doar pe această cale „Biserica a reuşit să depăşească

mentalitatea societăţii sclavagiste şi apoi, a celei feudale, învăţând pe credincioşi să-şi

tempereze individualismul şi egoismul şi să-şi subordoneze interesele personale

interesului general al societăţii în care omul se află integrat” (Pr.prof. Dumitru Popescu,

Creştinismul integral sau doctrina socială a Bisericii, p. 83).



14

În timpul Sfintei Liturghii, credincioşii, având în frunte pe preot, înaintează în

mod spiritual atât pe verticala unirii cu Hristos prin Duhul Sfânt, cât şi pe orizontala

comuniunii întreolaltă, exprimată în Biserica primară prin sărutarea păcii. Adâncirea

continuă a celor două tipuri de comuniune, cu Hristos şi cu aproapele, reprezintă

rezervorul de energie spirituală pentru ieşirea sau plecarea la misiune, indicată de

cuvintele preotului: „Cu pace să ieşim”, care încheiau odinioară Sfânta Liturghie.

P. Evdokimov recurge la analogia dintre epicleza pe care o rosteşte episcopul sau

preotul în timpul Sfintei Liturghii şi epicleza continuă, pe care o constituie prezenţa

laicatului în lume: „Ea, sfinţind orice părticică din lumea aceasta, contribuie la pacea de

care vorbeşte Evanghelia, aspiră la „sărutarea păcii” liturgice. În catedrala imensă care

este universul lui Dumnezeu, omul, preot al vieţii lui, muncitor sau savant, face din tot

ceea ce este uman ofrandă, cântare, doxologie” (Vârstele vieţii spiritual e, p. 207).

Liturghia ortodoxă oferă experienţa unui raport just între persoană şi comunitate,

promovând relaţia duhovnicească între mădularele diverse ale Trupului lui Hristos, în

care locuieşte Duhul comuniunii treimice. „Din această lucrare sobornicească, care se

răspândeşte, în Sfântul Duh, peste toate mădularele, izvorăşte adevărata deschidere a

Bisericii faţă de Dumnezeu şi faţă de lume. Deschiderea credincioşilor faţă de lume nu

poate fi separată de deschiderea lor faţă de Dumnezeu. Dacă este adevărat că „cel ce nuiubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-

L iubească” (I Ioan 4, 20), tot la fel de adevărat este că acel creştin ce nu se purifică de

egoism, sfinţindu-se în Dumnezeu, nu poate iubi cu adevărat pe fratele său. Ca unul ce

pătrunde în adâncul fiinţei umane a Bisericii, Duhul Sfânt scoate credincioşii din

închistarea lor egoistă, înnoindu-i, ca să slujească lui Dumnezeu şi lumii” (Pr.prof.

Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele Conciliului Vatican

II , în rev. „Ortodoxia” 3/1973, p. 395-396).

Finalitatea sfinţirii oamenilor în Biserică are nu numai o direcţie verticală, aceea

de a-i pregăti pentru Împărăţia cerurilor, ci şi una orizontală, concretizată în slujirea

lumii. Egoismul nu dispare din noi decât atunci când devenim „oameni pentru ceilalţi”,

când afirmăm permanent şi fără rezerve iubirea jertfelnică primită de la Hristos, suportul

preoţiei universale a credincioşilor”. O asistenţă socială lipsită de substratul afectiv al



15

iubirii poate acoperi, momentan, anumite lipsuri materiale, dar ea nu favorizează armonia

socială, adică idealul oricărei fapte cu caracter social. O asemenea asistenţă umileşte mai

degrabă pe cei lipsiţi şi le ţine permanent treze conştiinţele diferenţei de stare materială

faţă de cei avuţi şi ura contra acestora, care au fost mai favorizaţi de soartă decât ei”.

(Idem, Teologie şi cultură, p. 156-157).

Lucrarea misionară, în care sunt angajaţi deopotrivă clerici şi laici nu depinde

exclusiv de inteligenţa şi forţa umană, ci şi de lucrarea lui Dumnezeu, Care colaborează

cu omul şi vine în întâmpinarea efortului fiinţei umane, atunci când aceasta Îl caută pe

Dumnezeu prin relaţia iubitoare cu semenii. De reţinut şi faptul că Sfânta Liturghie nu

transmite în mod automat această putere, ci este nevoie de participare conştientă, activă,

curată, în stare de jertfă şi de deschidere totală faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni la

Sfânta Liturghie.

Diferit de modul în care acţiunea caritativă a statului este concepută şi

desfăşurată, accentul fiind pus doar pe organizare şi eficienţă, acţiunea socială a Bisericii

Ortodoxe, fără să neglijeze aspectele organizatorice, se alimentează sacramental şi

harismatic din Sfânta Liturghie. Aceasta reprezintă laboratorul unde se pregăteşte

misiunea, baza educativă, sfinţitoare şi îndrumătoare a misiunii în lume, centrul din care

se susţine şi se activează această misiune, hrănită din Jertfa lui Hristos şi puterea DuhuluiSfânt.

Calitatea de membru al preoţiei universale impune fiecărui credincios datoria de a

se hrăni spiritual din izvorul Sfintelor Taine, având pe primul loc Sfânta Liturghie, care

conţine Taina Euharistiei. În Sfânta Liturghie va deprinde credinciosul să-şi purifice

gesturile, privirile, intenţiile, gândurile, prin rugăciune şi atenţie, pentru ca să poată privi

în mod curat tot ceea ce modelează ca ofrandă şi „făptură nouă” lui Dumnezeu.

Tot ceea ce întreprinde credinciosul în viaţa sa din mijlocul societăţii, toate

intervenţiile sale prin care umanizează societatea, dacă sunt rezultate ale participării sale

la Taina Sfintei Euharistii, constituie acte prin care el, ca sacerdot al creaţiei, actualizează

şi extinde Sfânta Liturghie, făcând prin faptele sale transformate în jertfe ca în lume să se

desfăşoare o nesfârşită Liturghie.



16

Sunt teologi ortodocşi care utilizează formula „Liturghie după Liturghie”, pentru

a defini unitatea dintre Taina Sfintei Euharistii şi misiunea creştină; considerăm mai

corect să vorbim despre actualizarea Sfintei Liturghii de către credincios prin activitatea

sa în sânul societăţii, pentru că nu sunt două Liturghii distincte, ci una singură, care se

actualizează permanent, tot aşa cum Sf. Euharistie actualizează până la sfârşitul

veacurilor jertfa unică de pe Golgota.

Tocmai pentru că are misiunea de a continua şi actualiza permanent în lume

lucrarea Sfintei Liturghii, preoţia obştească a Bisericii, în ascultare de ierarhia

sacramentală, are imensa responsabilitate de a apropia lumea de Împărăţia lui Dumnezeu,

de a răspândi şi apăra dreapta credinţă împotriva tuturor rătăcirilor sectare.

III. Globalizarea şi implicaţiile ei pentru doctrina socială a

Bisericii

Dintre provocările de dată recentă, cu care se confruntă Bisericile şi Confesiunile

creştine, se detaşează în mod evident globalizarea sau mondializarea, fenomen social

total, ce riscă să bulverseze întreaga civilizaţie contemporană. Definită drept extindere la

scară planetară a economiei capitaliste, globalizarea are implicaţii nu numai sociale şi

culturale, dar şi ontologice şi existenţiale. Locul mecanismului social este luat de piaţă,

care invadează şi modifică toate domeniile vieţii sociale, transformându-le în marfă şi

supunându-le legii cererii şi ofertei.

Cucerită de piaţă, lumea globalizată se confruntă cu o criză generalizată a

educaţiei şi culturii tradiţionale; accentul este pus doar pe triumful eficienţei economice.

Fenomenul globalizării este posibil astăzi datorită globalităţii, termen prin care seînţelege sistemul de relaţii reciproce în care sunt cuprinşi toţi oamenii de pe planeta

noastră. Comunitatea umană planetară se manifestă graţie tehnologiilor comunicării şi

favorizează sentimentul solidarităţii fiecărei persoane umane cu toţi ceilalţi oameni. Din

punct de vedere cultural şi teologic, globalitatea reprezintă preponderenţa universalului

asupra localului sau naţionalului. Elementele care stau la baza procesului de globalizare



17

sunt următoarele: informaţia, tehnologia, comerţul, finanţele, toate acestea surmontând

graniţele naţionale, culturile şi identităţile locale, tradiţiile multiseculare.

Cultura globală plasează pe un loc secund valorile spirituale, în centrul atenţiei

aflându-se permanent valorile utilitare sau civilizatorii. Se poate observa promovareaunilaterală a unei civilizaţii consumiste şi hedoniste, de factură pur antropocentrică.

Pe lângă aspectele negative ale globalizării, se pot discerne şi unele pozitive, ca

de exemplu integrarea statelor europene într-o comunitate economică, ştiinţifică şi

culturală, caracterizată de valori şi practici democratice. În acest sens, cultura globală ar

putea constitui o şansă pentru reconsiderarea locului şi rolului religiei în societate,

cunoscut fiind faptul că Europa are adânci rădăcini în religia creştină.

Provocarea globalizării necesită un răspuns adecvat din partea societăţii

contemporane, care este preocupată de menţinerea unei vieţi demne pentru toţi oamenii,

preocupaţi de desăvârşirea lor spirituală. Se impun eforturi constante pentru realizarea

unei astfel de organizări a lumii, care să fie edificată pe principiile dreptăţii şi egalităţii

oamenilor înaintea lui Dumnezeu, şi care să excludă orice încălcare a voinţei lor de către

centre de influenţă politică, economică sau informaţională, naţionale sau globale.

Biserica recunoaşte în principiu caracterul inevitabil şi firesc al proceselor de

globalizare, care fac posibile comunicarea oamenilor, difuzarea informaţiei şi eficacitatea

activităţilor productive; ea atrage însă atenţia asupra contradicţiilor interne ale acestor

procese. Pe lângă schimbarea modurilor convenţionale de organizare a proceselor

economice, globalizarea tinde să modifice fundamental modurile tradiţionale de

organizare a societăţii şi de exercitare a puterii. Pe de altă parte, efectele pozitive ale

globalizării sunt accesibile doar unor noţiuni, care alcătuiesc doar o mică parte a

umanităţii.

Faţă de procesul transformaţional al globalizării cu orice preţ, Biserica, structurile

de stat, societatea civilă şi organizaţiile internaţionale trebuie să afirme necesitatea unui

schimb cultural şi informaţional cu adevărat echitabil şi reciproc avantajos, precum şi a

protejării identităţii noţiunilor şi a celorlalte comunităţi umane. Biserica reaminteşte şi

faptul că multe culturi naţionale au rădăcini creştine, iar creştinii sunt responsabili să



18

contribuie la întărirea interacţiunii dintre credinţă şi moştenirea culturală a popoarelor,

opunându-se cu fermitate oricăror fenomene de anticultură şi antireligie.

La începutul mileniului al treilea creştin, papa Ioan Paul al II-lea avertiza asupra

faptului că globalizarea nu trebuie să devină un nou tip de colonialism. Trebuie sărespecte diversitatea culturilor, care, în ambianţa armoniei universale a popoarelor sunt

cheile interpretative ale vieţii. În special nu trebuie lipsiţi cei săraci de ceea ce le este mai

preţios, de credinţele şi practicile lor religioase, deoarece convingerile religioase

autentice sunt manifestarea concretă a libertăţii umane. Nicio putere nu are dreptul să

desconsidere drepturile omului şi varietatea culturilor. În fond, problema fundamentală pe

care n-a rezolvat-o globalizarea este cea a raportului dintre cultura globală şi culturile

particulare. (Pr.prof. Dumitru Popescu, Cultura globală şi culturi particulare, p. 798).

În măsura în care ar urmări să scoată religia şi cultura din izolarea lor subiectivă şi

să le confere valoare universală obiectivă, cultura globală ar câştiga un aspect pozitiv. Cât

timp, însă, ea rămâne prea mult dependentă de realităţile terestre, ea se lipseşte de un

fundament spiritual şi pierde orizontul divin al veşniciei. Chiar dacă astăzi omul poate

domina natura exterioară a lumii cu ajutorul ştiinţei şi tehnicii, pierzând relaţia sa cu

Dumnezeu, din cauza secularismului, omul nu mai reuşeşte să-şi stăpânească forţele

iraţionale din natura sa interioară, lăsându-se pradă pornirilor violente.

Soluţia de depăşire a crizei spirituale provocate de cultura globală constă în

depăşirea separaţiei dintre aspectul material şi cel spiritual al realităţii, prin afirmarea

existenţei unui fundament spiritual al creaţiei, singurul de natură să evidenţieze

adevăratul raport dintre cultura universală şi culturile locale. Fără luarea în considerare

permanentă a fundamentului raţional şi spiritual al întregii creaţii, cultura globală devine

o structură supranaţională şi uniformă, care eclipsează şi destramă culturile naţionale,

urmărind doar scopuri utilitare ( Ibidem, p. 800).

În mod evident, globalizarea constituie un proces ireversibil, căruia nimic nu i se

poate opune. În calitate de creştini ortodocşi, nu vom căuta să-l respingem, întrucât are şi

unele aspecte pozitive; nu-l putem, însă, accepta nici în totalitate şi fără discernământ,

deoarece conduce inevitabil sau favorizează consumismul şi utilitarismul. Va trebui să



19

acceptăm doar acea cultură şi civilizaţie globale, care vor fi capabile să conserve

identitatea noţiunilor, cât şi cooperarea rodnică dintre ele, având ca scop îmbogăţirea

spirituala, dar şi un trai decent al tuturor. Afirmarea identităţii europene şi creştine poate

tempera, pe continentul nostru, influenţele nefaste ale globalizării cu orice preţ,

regăsindu-se şi conservându-se raportul corect şi echilibrat între naţiuni, culturile şi

tradiţiile lor.

IV. Doctrina socială a Bisericii Ortodoxe în contextul integrării

europene

Actul integrării României în structurile europene de la 1 ianuarie 2007 deschideun nou orizont pentru activitatea socială a Bisericii Ortodoxe Române, întrucât aceasta va

trebui să ţină seama de noile realităţi culturale, economice şi politice, pe care le oferă

construcţia unei Europe unite. Deşi accentul este pus pe componenta economică, pe cea

juridică şi pe cea politică a Uniunii Europene, dimensiunea spirituală nu poate şi nu

trebuie să fie diminuată, deoarece în absenţa ei nu poate fi vorba de o reală unitate în

diversitate între noţiunile şi culturile europene.

Biserica Ortodoxă consideră că poate aduce o contribuţie importantă la depăşirea

caracterului utilitarist al integrării europene, fiindcă are în vedere nu numai realitatea

lumii prezente, ci şi realitatea ultimă a lumii celei noi în Hristos. În contextul istoric în

care îşi desfăşoară activitatea, Ortodoxia consideră că rolul omului nu este cel de a

seculariza lumea, adică de a materializa spiritul şi de a transforma omul în prizonierul

valorilor materiale, ci de a transfigura lumea în Hristos prin Duhul Sfânt, adică de a

spiritualiza materia, pentru a deveni la Parusie un cer nou şi un pământ nou. (Cf. Pr.prof.

Dumitru Popescu şi Pr.prof. Ioan Ică, Biserica Ortodoxă Română şi integrareaeuropeană, în vol. „Biserica în misiune”, p. 765).

Întâlnirea dintre două culturi şi două tradiţii europene, apusene şi răsăritene,

trebuie să nu provoace o criză spirituală, care să accentueze divergenţele, ci trebuie

percepută ca fiind de natură complementară, deoarece astăzi este nevoie mai mult ca



20

oricând de lucrarea etică în istorie, dezvoltată consecvent în Occident, dar şi de

transfigurarea omului şi a creaţiei prin puterea prezenţei spirituale a Mântuitorului Iisus

Hristos.

Structura sinodală sau comunitară a Bisericii Ortodoxe favorizează integrareastatelor ortodoxe răsăritene în structurile europene, deoarece conciliază în sine localul şi

universalul. Din perspectivă ortodoxă, universalul nu este o structură exterioară, care se

suprapune celei naţionale, ca să diminueze valoarea ei, dar nici naţionalul nu este opus

universalului, ca să slăbească coeziunea lui, ci universalul este dat prin diversitatea

locală, tocmai ca să afirme identitatea ei specifică şi să o menţină în unitatea sau

comuniunea întregului. De-a lungul istoriei sale, fiecare Biserică ortodoxă locală, ca

manifestare a Bisericii universale, a avut libertatea să-şi creeze propria ei cultură, pentru

a contribui astfel la îmbogăţirea spirituală reciprocă a tuturor. Potrivit concepţiei

ortodoxe, integrarea europeană trebuie să se realizeze cu respectarea identităţii spirituale

şi culturale specifice fiecărui popor.

1. Diferenţele culturale şi spirituale dintre Răsăritul şi Apusul Europei

Pentru ca integrarea europeană să se poată realiza fără tensiuni inutile, se cer

cunoscute şi asumate diferenţele de ordin cultural şi spiritual. Ca şi cultura Răsăritului

ortodox, cultura apuseană are un fundament creştin, numai că, începând cu Iluminismul şi

Renaşterea, acesta s-a afirmat ca o cultură autonomă, care nu mai are în centrul ei pe

Dumnezeu, ci omul, având aşadar un pronunţat caracter antropocentric. Diferit de

contextul ortodox, această cultură s-a impus pe scena europeană în conflict cu teologia

apuseană şi emancipându-se de sub tutela ei. (Pr.prof. Dumitru Popescu, Integrarea

europeană în lumina teologiei ortodoxe, în vol. „Ortodoxie şi contemporaneitate”, p.

147).

Caracteristicile principale ale acestei culturi vest-europene, tot mai prezente astăzi

în spaţiul ortodox, sunt următoarele: autonomia raţiunii umane faţă de credinţă, religie şi

Revelaţia divină; separaţia totală dintre cultură şi religie, pentru ştiinţă fiind rezervat

domeniul public, iar pentru credinţă, cel privat sau particular; transformarea idealului



21

creştin al unui paradis ceresc într -o tentativă de a edifica un paradis pământesc, prin

ştiinţă şi tehnică, ce au la bază o raţiune umană orgolioasă şi egocentristă.

Chiar dacă s-au înregistrat progrese remarcabile în toate domeniile de activitate

umană, în plan spiritual s-a manifestat o scădere constantă a dimensiunii religioase avieţii cotidiene.

În virtutea unei autonomii a raţiunii, omul a devenit, în epoca postmodernismului,

prizonierul lumii imanente şi al legilor naturale, trăind sentimentul îndepărtării de

Dumnezeu, al vidului spiritual.

Secularismul este rezultatul unei concepţii care îl consideră pe Dumnezeu ca fiind

exterior lumii, închis într-o transcendenţă deistă, care nu mai are semnificaţie pentru viaţa

creştină. Dimpotrivă, acolo unde Dumnezeu este crezut şi simţit ca fiind prezent în

imanenţa lumii, omul nu mai resimte lucrarea lui Dumnezeu ca pe o violare a libertăţii

personale, ci ca pe un mijloc de dobândire a adevăratei libertăţi, care îl ridică pe om

deasupra cosmosului şi a legilor lui naturale. ( Ibidem, p. 155).

2. Specificul ortodox şi cel românesc al Bisericii noastre

La realizarea unei Europe unite şi unitare a contribuit în bună măsură desfăşurarea

dialogului ecumenic, în secolul al XX-lea, dintre Bisericile şi Confesiunile creştine de pe

continent. Chiar dacă la ora actuală a scăzut considerabil importanţa şi impactul

ecumenismului în spaţiul european, legăturile dintre Biserici, dezvoltate pe parcursul

atâtor decenii, rămân viabile şi cu ajutorul lor s-a stabilit o atmosferă ironică, cel puţin

între Bisericile istorice. Pe de altă parte, eparhiile ortodoxe din Occident desfăşoară o

activitate intensă în care sunt angrenaţi milioane de ortodocşi, fapt ce facilitează dialogul

dintre Bisericile creştine.

Trebuie remarcată şi o altă premisă a integrării noastre ca naţiune în rândul

popoarelor Europei, şi anume osmoza dintre credinţa răsăriteană şi limba de origine

apuseană, care a permis Bisericii Ortodoxe Române să manifeste o mare deschidere faţă

de culturile cu care a intrat în contact de-a lungul secolelor, dar cu păstrarea neştirbită a

identităţii naţionale. Aşadar, Ortodoxia românească a rămas deschisă valorilor culturale



22

provenite atât din Răsărit, cât şi din Apus, dovedind o remarcabilă putere de sinteză, care

i-a permis să-şi păstreze identitatea românească şi să o îmbogăţească cu valori cultural-

universale. (Cf. Pr.prof. Dumitru Popescu, Biserica Ortodoxă Română şi valorile euro-

atlantice, în vol. cit., p. 828-829).

În acelaşi timp, trebuie menţionat şi faptul că Ortodoxia a manifestat şi reticenţe

faţă de anumite aspecte ale modernităţii (păcatele împotriva firii, prostituţia sau

eutanasia), care contravin principiilor spiritualităţii şi culturii răsăritene, pe care Biserica

Ortodoxă le-a apărat cu fermitate pe parcursul celor două milenii de istorie creştină şi la

care nu poate renunţa.

Motivele pentru care Biserica noastră a susţinut procesul integrării europene pot fi

sintetizate, pe temeiul tradiţiilor româneşti şi ortodoxe. Mai întâi, este vorba dediversitatea popoarelor chemate să primească Evanghelia propovăduită de Sfinţii

Apostoli (Matei 28, 19), pe această cale luând naştere culturi naţionale de esenţă creştină,

care nu trebuie opuse una alteia, ci privite prin complementaritatea lor. În al doilea rând,

structura comunitară a Bisericii Ortodoxe constituie un punct de sprijin pentru o Europă a

naţiunilor, unită în diversitate. În al treilea rând, România este în mic o Europă, graţie

diversităţii sale culturale, etnice şi religioase, care a ştiut să promoveze valorile,

îmbinându-le în mod unitar.

În alţi termeni, spiritualitatea şi cultura românească pot contribui la întâlnirea

benefică dintre două lumi diferite, una care militează pentru mistică fără raţiune şi poate

cădea în fanatism, şi alta, care promovează o raţiune fără mistică şi eşuează în secularism.

Integrarea europeană constituie pentru Biserica Ortodoxă o şansă, care îi permite

să contribuie la reconcilierea dintre Orient şi Occident ( Ibidem, p. 831).

3. Avantajele şi dezavantajele integrării europene pe plan religios-moral şispiritual

Două atitudini contrare şi-au făcut simţită prezenţa în opinia publică românească,

înainte de momentul integrării; dacă majoritatea cetăţenilor au aşteptat cu calm şi

încredere ziua integrării, o minoritate a populaţiei şi-a manifestat pesimismul exagerat,



23

iar o alta, un optimism la fel de exagerat. Adevărul, care totdeauna trebuie ferit de

extreme, se află la mijloc: vom evalua corect atât avantajele, cât şi dezavantajele ce apar

în sfera religioasă şi în special în activitatea caritativă a Bisericii.

Vom pleca de la o afirmaţie a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, potrivit căreia„statutul Uniunii Europene nu prevede niciun fel de atitudine potrivnică Ortodoxiei.

Dimpotrivă, Uniunea Europeană doreşte extinderea în ţările tradiţional ortodoxe ale

Europei Răsăritene pe baza criteriilor economice şi politice, şi nu a celor religioase”.

( Biserica Ortodoxă şi Europa contemporană, Cuvântare ţinută la Bucureşti, în data de 27

octombrie 1999).

Integrarea europeană a încă două state ortodoxe, România şi Bulgaria, care s -a

petrecut la începutul anului în curs, atestă faptul că nu poate exista real o împărţirearbitrară a Europei în două: Europa catolică şi protestantă şi Europa ortodoxă. Toţi sunt

astăzi conştienţi că reunificarea continentului se poate face doar prin respectarea

tradiţiilor şi valorilor locale, realizându-se astfel o unitate în diversitatea naţiunilor.

În ceea ce priveşte pericolul secularismului, Biserica Ortodoxă îşi exprimă

convingerea în statornicia credinţei şi în fidelitatea faţă de credinţa apostolică, ce a

caracterizat întreaga istorie română. La rândul ei, teologia ortodoxă oferă credincioşilor

români un sprijin doctrinar inepuizabil printr-una dintre coordonatele majore ale

spiritualităţii sale, şi anume conştiinţa prezenţei continue a lui Dumnezeu în creaţie, prin

energiile Sale necreate sau prin harul Său. (Pr.conf. Ştefan Buchiu, Integrare şi

secularizare, în vol.cit., p. 842).

Din perspectiva spiritualităţii ortodoxe, omul, în solidaritate cu întreaga creaţie,

trebuie să aibă permanent prezent pe Dumnezeu ca suport spiritual şi ajutor providenţial,

pentru a nu se prăbuşi interior în imensitatea unui gol sufletesc şi pentru a nu se separa de

creaţie, provocându-i acesteia pierderi ireparabile prin abuzul şi prin nepurtarea sa de

grijă.

Redescoperirea calităţii de Pantocrator a Mântuitorului Iisus Hristos de către

teologia ortodoxă românească de dată recentă a oferit un ajutor în înţelegerea



24

fundamentului spiritual necreat al lumii şi al umanităţii, actualizat şi evidenţiat permanent

prin lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat în istorie, prin şi împreună cu Duhul Sfânt.

Ortodoxia este capabilă să-şi însuşească acele elemente pozitive ale societăţii

apusene, care nu sunt fără legătură cu valorile creştine autentice şi tradiţionale. În acelaşitimp însă şi creştinismul apusean, fie catolic, fie protestant, trebuie să-şi asume

responsabilitatea de a surmonta influenţele nefaste ale unor curente filosofice, care

înstrăinează pe om şi societatea în ansamblul ei de credinţa şi spiritualitatea creştină.

Se poate afirma, prin urmare, că atât timp cât Biserica noastră Ortodoxă va

edifica, prin puterea Duhului Sfânt, coborât la Cincizecime peste sfinţii apostoli, omul

nou, teandric şi pnevmatofor, şi prin el comuniunea interpersonală a credincioşilor, uniţi

prin Hristos cu Sfânta Treime, integrarea europeană nu constituie un pericol, ci o şansă cavalorile Ortodoxiei să se împrăştie, asemeni razelor de soare, spre noi orizonturi, atât în

cuprinsul bătrânei Europe, cât şi mai departe.

Activitatea socială a Bisericii, mereu mai diversificată, mai specializată în

conţinut şi în formă, trebuie permanent dublată de dimensiunea duhovnicească, cu

ajutorul căreia cei defavorizaţi sunt efectiv ajutaţi nu numai material, ci şi religios -moral

să înfrunte greutăţile vieţii, fără să-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi încrederea în

semeni.



25

V. Biserica şi politica

După anul 1990, în ţara noastră viaţa politică a cunoscut o dezvoltare remarcabilă,

prin întoarcerea la pluripartitism, specific ţărilor democratice. Partidele politice s-au

raportat, fiecare într-un mod propriu, la Biserica Ortodoxă Română şi la activităţile eisociale, acestea din urmă dezvoltându-se în paralel cu asistenţa socială organizată de stat.

Pentru Biserică, la rândul ei, s-a pus problema modului în care trebuie să privească viaţa

politică, întrucât cei angajaţi în aceasta sunt în majoritate membrii Bisericii. Diferit de

modul în care puterea politică, anterior anului 1990, trata Biserica şi, în general, cultele

religioase, în contextul democraţiei de astăzi, Biserica trebuie să-şi precizeze permanent

poziţia faţă de evenimentele politice de importanţă majoră pentru ţară, să urmărească o

influenţare pozitivă asupra factorilor de decizie politică, să apere viaţa şi tradiţiilereligioase în faţa pericolului secularismului, consumismului şi indiferentismului religios.

Potrivit poruncii lui Dumnezeu, Biserica are sarcina de a purta de grijă de pacea şi

armonia în societate, de unitatea tuturor membrilor ei, de implicarea acestora în efortul

comun de progres al societăţii. În vederea atingerii acestui deziderat, ea trebuie să

propovăduiască şi să edifice pacea, atât în interiorul ei, cât şi în întreaga societate, căreia

îi aparţine: „Căutaţi pacea cu toţi” (Evrei 12, 14); „Dacă este cu putinţă, pe cât ţine de

voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18). Propriu-zis pacea interioară Bisericii,ca dar al Mântuitorului Hristos, însuşit prin Duhul Sfânt, trebuie extinsă şi în afara ei, ea

având valenţe sociale şi cosmice. De aici provine grija pastoral-misionară a Bisericii de a

păstra cu fidelitate unitatea în credinţă şi iubire a membrilor ei, ca reflectare a unităţii

transcendente a Sfintei Treimi, descoperită lumii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu:

„Vă rog, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos... să nu fie în sânul vostru

dezbinări; ci fiţi cu totul uniţi în acelaşi gând şi în aceeaşi dreaptă judecată” (I Corinteni

1, 10). Însăşi mântuirea veşnică a omului este în dependenţă directă de unitatea Bisericii

ca trup tainic al lui Hristos (Efeseni 1, 23), de unde şi responsabilitatea fiecărui membru

de a păstra şi promova această unitate.

În contextul diferenţelor şi luptelor politice, Biserica propovăduieşte pacea şi

conlucrarea între oameni cu opinii politice diferite. Ea permite existenţa unor convingeri

politice diferite în rândul clericilor şi laicilor ei, dar nu admite acele concepţii politice



26

care conduc la fapte ce contrazic credinţa şi normele morale ortodoxe. Clericilor nu le

este îngăduit să candideze în alegeri pentru posturi în organele puterii de stat şi nici să

divizeze pe credincioşi prin manifestarea unor opţiuni politice. În acelaşi timp, însă,

nimic nu trebuie să împiedice participarea clericilor la exprimarea unei opţiuni electorale

prin vot, alături de ceilalţi cetăţeni.

Două întrebări au stat în faţa ierarhiei Bisericii, în contextul politic actual: a. Cât

de departe poate să meargă Biserica în asumarea responsabilităţii pentru deciziile politice,

fără a arunca îndoiala asupra autorităţii ei pastorale?; b. Este îngăduit Bisericii să se

abţină de la participarea la crearea legilor şi de la posibilitatea de a avea o influenţă

morală asupra procesului politic atunci când de adoptarea unei decizii depinde soarta

ţării?

Ca răspuns la aceste întrebări Sfântul Sinod a decis să interzică participarea

clericilor la alegeri, chiar dacă lucrul acesta s-a petrecut în cazul primelor legislaturi

parlamentare. Pe de altă parte, Biserica nu poate sprijini direct sau indirect un anumit

partid sau o alianţă de partide, pentru a nu contribui în vreun fel la divizarea şi mai

adâncă a societăţii.

Trebuie precizat faptul că neparticiparea Bisericii ca instituţie la lupta politică, la

activitatea partidelor politice şi la procesele electorale nu înseamnă că ea refuză să -şi

exprime public poziţia în probleme cu caracter social şi să prezinte această poziţie

instituţiilor statului din orice ţară şi la orice nivel. De reţinut şi faptul că această poziţie

este exprimată numai de către Sinodul Bisericii, de conducerea bisericească şi de

persoanele împuternicite de aceasta. Acest drept de exprimare nu poate fi delegat unor

instituţii ale statului sau unor organizaţii politice sau neguvernamentale (Fundamentele

concepţiei sociale ale Bisericii Ruse, în vol. „Gândirea socială a Bisericii”, Sibiu, 2002,

p. 211).

Dacă Biserica, în calitate de instituţie, şi clericii de toate treptele nu trebuie să se

angajeze în viaţa politică, în schimb laicii ortodocşi sunt pe deplin liberi şi responsabili să

participe la activităţile organelor şi instituţiilor puterii legislative, executive, judiciare,

precum şi ale organizaţiilor politice. O astfel de participare a laicilor la viaţa politică a



27

societăţii, dacă se face în acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, cu normele ei morale

şi poziţia ei oficială în problemele sociale, poate fi benefică, deoarece ea reprezintă una

din formele misiunii Bisericii în societate.

În istoria Bisericii Ortodoxe descoperim numeroase exemple de laici implicaţiactiv în guvernarea statului, în activitatea unor asociaţii politice sau cetăţeneşti, care au

dat mărturie creştină prin faptele lor exemplare, prin devotamentul lor pentru dreptatea

socială. Această implicare a fost eficientă în condiţiile unor sisteme politice democratice,

dar foarte dificilă în contextul unui regim ateu sau necreştin.

Principiile care stau la baza participării laicilor ortodocşi la guvernarea statului şi

la activităţile de natură politică trebuie să se fundamenteze pe normele moralei

evanghelice, pe unitatea dintre dreptate şi milă (Psalm 85, 10), pe preocuparea pentru binele material şi spiritual al poporului, pe iubirea de patrie şi pe dorinţa de a transfigura

lumea înconjurătoare, potrivit cuvântului Mântuitorului Iisus Hristos (cf. Ibidem, loc.cit.

supra).

Implicarea Bisericii prin laicii ortodocşi, ca şi luările sale de poziţie în calitate de

instituţie au ca scop, pe lângă mărturia creştină, extrem de importantă în societatea

secularizată contemporană, consolidarea structurilor democratice şi sociale, care, cel

puţin în Europa, au la bază religia şi cultura creştină. Misiunea creştinilor de a se implica

în problemele sociale rezultă şi din faptul că ei fac parte din societate şi sunt responsabili

pentru toate situaţiile şi evoluţiile politice, precum şi pentru grupările politice în care

activează.

Biserica Ortodoxă nu trebuie să caute protecţia unui partid politic sau să sprijine

venirea la putere a acestuia, în detrimentul altor partide, fiindcă prin aceasta ar putea

contribui la divizarea şi mai pronunţată a societăţii. În schimb, ea poate influenţa în mod

pozitiv la consolidarea principiilor morale creştine cărora trebuie să se conformeze orice

acţiune politică şi civică. Printr -o pastoraţie adecvată adresată laicilor ortodocşi angajaţi

în viaţa politică, ea poate contribui la asanarea morală a societăţii, la eradicarea corupţiei,

la prevenirea abuzurilor de natură politică, la păstrarea unităţii naţionale, dincolo de

diversitatea inerentă a concepţiilor politice a membrilor săi laici.



28

Pe de altă parte, în calitate de politician sau om de stat, laicul ortodox trebuie să

fie conştient că în condiţiile realităţii istorice şi în contextul societăţii divizate şi

antagonice de astăzi, multe dintre deciziile politice adoptate tind să favorizeze doar o

parte a societăţii. Tocmai de aceea politicianul ortodox are nevoie de o sensibilitate

spirituală şi morală extremă, pentru a rezista tentaţiilor de corupţie, de favorizare

inechitabilă a unor grupuri sociale în dauna altora. Cultivând în persoana proprie darul

sacrificiului şi al altruismului, politicianul ortodox trebuie să fie exigent cu starea sa

spirituală pentru ca activitatea sa politică să nu se transforme din slujire în scop în sine,

favorizând orgoliul, lăcomia sau avariţia.

Pe lângă poruncile şi sfaturile evanghelice, politicianul şi omul de stat ortodox va

ţine seama şi de opiniile Sfinţilor Părinţi; astfel, adresându-se stăpânitorilor, Sf. Grigorie

Teologul scria: „Cu Hristos porunceşti, cu Hristos guvernezi, de la El ai primit sabia”. În

acelaşi sens se exprima şi Sf. Ioan Gură de Aur: „Un împărat adevărat este cel care îşi

biruie mânia, invidia şi pofta de plăceri şi supune toate legilor lui Dumnezeu, care îşi

păstrează mintea liberă şi nu îngăduie pasiunii pentru plăcere să-i stăpânească sufletul.

Un astfel de om mi-ar plăcea să văd în fruntea oamenilor, pe tron, în fruntea oraşelor,

provinciilor şi armatelor, pentru că acela care şi-a supus patimile sufleteşti raţiunii îi va

guverna cu uşurinţă pe oameni potrivit legilor dumnezeieşti...”. ( Ibidem, p. 212).

Participarea individuală sau colectivă a laicilor ortodocşi la diferite organizaţii,

pentru exercitarea puterii politice sau administrative se face în mod independent, fără a

identifica activitatea lor cu poziţia Bisericii sau a oricărei instituţii bisericeşti canonice

sau a vorbii în numele lor. Trebuie precizat şi faptul că Biserica nu acordă o

binecuvântare specială pentru activitatea politică a laicilor.

Existenţa organizaţiilor politice creştine (ortodoxe) şi unirea lor în asociaţii

politice creştine (ortodoxe) mai mari este percepută de Biserică drept un fenomen pozitivîn măsura în care îi ajută pe laici să se implice într -o acţiune statală şi politică comună, pe

baza principiilor religios-morale creştine. Aceste organizaţii, rămânând libere în

activităţile lor, sunt chemate în acelaşi timp să consulte conducerea bisericească şi să-şi

coordoneze acţiunile pentru promovarea şi concretizarea poziţiei Bisericii Ortodoxe în

problemele sociale. (Ibidem, p. 213).



29

Referitor la existenţa unor societăţi secrete, cu caracter politic, Biserica nu poate

fi de acord cu participarea laicilor şi cu atât mai mult a clerului la societăţi ne-ortodoxe de

acest fel, care, prin însuşi caracterul lor, îl scot pe om din relaţia de ascultare faţă de

Biserică şi de ordinea ei canonică.

VI. Biserica şi cultura

1. În sfera doctrinei sociale a Bisericii Ortodoxe se înscrie şi problematica

raportului dintre Biserică şi cultură. Ca şi în cazul raportului dintre Biserică şi stat sau

Biserică şi politică, despre care s-a tratat anterior, clericii şi credincioşii ortodocşi trebuie

să cunoască, să apere şi să promoveze atitudinea tradiţională, pe care Biserica amanifestat-o faţă de cultura naţională şi de cea universală.

Cea dintâi premisă de la care trebuie să pornească analiza raportului dintre

Biserică şi cultură o constituie constatarea pe care Apologetica sau Teologia

fundamentală o afirmă în cercetarea relaţiei dintre Religie şi cultură, şi anume că între

cele două nu poate fi vorba de o opoziţie reală şi substanţială. Dimpotrivă, religia a fost

cea care, în istoria fiecărui popor, a dat naştere şi a favorizat fenomenul cultural,

generând o cultură religioasă, din care ulterior s-a desprins o cultură fără caracter religios,o cultură seculară.

Cuvântul latin „cultura”, care înseamnă „cultivare”, „creştere”, „educaţie”,

„formare”, „dezvoltare” derivă din termenul „cultus”, care înseamnă „veneraţie”,

„adorare”, „cult”. Acest fapt indică în mod cert rădăcinile religioase ale culturii. Creându -

l pe om, Dumnezeu l-a pus în rai şi i-a poruncit să lucreze şi să păzească creaţia sa

(Facere 2, 15). Prin urmare, ca acţiune de păstrare şi îngrijire a lumii înconjurătoare,

cultura este o lucrare poruncită de Dumnezeu.

Sf. Părinţi au argumentat originea divină a culturii, cu trimitere directă la Logosul

divin, Cuvântul sau Înţelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu-Tatăl. Clement Alexandrinul

afirmă în acest sens: „Scriptura dă numele comun de înţelepciune tuturor ştiinţelor şi

artelor lumeşti, la tot ceea ce poata realiza mintea omenească... pentru că fiecare artă şi



30

fiecare cunoaştere vine de la Dumnezeu”. La rândul său, Sf. Grigorie Teologul indică

lucrarea proniatoare a Logosului divin, care stă la baza apariţiei ştiinţei, culturii şi artelor:

„Aşa cum în armonia muzicală fiecare coardă produce un sunet diferit, unul înalt, altul

jos, tot aşa Artisul şi Cuvântul creator, ridicând diferiţi inventatori ai diferitelor ocupaţii

şi arte, le-a dat pe toate la dispoziţia celor care le doresc, pentru a ne uni prin legăturile

comuniunii şi iubirii de oameni şi pentru a ne face viaţa mai civilizată”. (Fundamentele

concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, în vol. „Gândirea socială a Bisericii”, Ed.

Deisis, Sibiu, 2002, p. 255-256). În textul anterior observăm două dintre scopurile pe care

Dumnezeu le-a fixat fenomenului cultural: cel unificator al neamului omenesc şi cel

civilizator.

Studiul istoriei culturii sub toate formele ei: istoria artelor, istoria filosofiei, şi în

general istoria tuturor creaţiilor spiritului omenesc, demonstrează originea lor comună, de

natură religioasă, adică provenientă din cultul religios. Literatura a început cu cele dintâi

rugăciuni şi imne adresate lui Dumnezeu; cele dintâi versuri din istoria umanităţii au fost

închinate zeilor şi astfel s-a născut poezia; primele cântece au fost compuse în onoarea

zeilor şi astfel a izvorât muzica; primele construcţii artistice au fost templele şi în legătură

cu ele s-a născut sculptura, pictura şi arhitectura; cele dintâi concepţii despre lume, viaţă

şi om au fost elaborate de slujitorii altarelor, şi astfel a apă rut filosofia; cele dintâi

încercări de a explica stihiile lumii, de a vindeca bolile, de a explica mersul astrelor

celeste, de a înregistra succesiunea evenimentelor pământului le-au făcut tot preoţii, şi aşa

au apărut ştiinţele. Într -un cuvânt, cultul religios a inspirat şi a determinat pe oameni să

creeze opere de artă, să inventeze ştiinţa şi să elaboreze filosofia, pentru a înfrumuseţa, a

înnobila şi a perfecţiona natura creată de Dumnezeu. (Ilarion Felea, Religia culturii, Arad,

1994, p. 20-21).

Cultura ne apare astfel ca o iradiaţie din flacăra adorării lui Dumnezeu, ca o

concretizare în forme obiective a esenţei religioase. Scânteile răspândite din vatra cultică

a credinţei au aprins energiile creatoare de cultură. Rolul religiei apare astfel genetic,

stimulator şi ordonator faţă de diferitele manifestări ale culturii.



31

Din perspectiva religiei creştine misiunea creatorilor de cultură poate fi comparată

cu aceea dată lui Adam, de a fi colaboratori şi continuatori ai creaţiei divine, în ordinea

finalităţii, pe care Dumnezeu a încredinţat-o oamenilor.

În ceea ce priveşte coexistenţa istorică dintre religie şi cultură, raportul este diferitîn monoteism faţă de politeism. În primul caz, fie că e vorba de cel primitiv, fie că e

vorba de cel revelat supranatural, religia primează fără excepţie faţă de cultură, care

rămâne subordonată. În politeism însă, de multe ori formele de cultură iau locul religiei,

având loc un proces de divinizare a culturii; de la idolatrizarea făpturilor din natură s-a

ajuns la idolatrizarea plăsmuirilor de artă. Astfel de forme de divinizare a culturii

întâlnim însă şi în epoca modernă şi contemporană, în sfera umanismului renascentist şi

neopăgân.

Biserica a asimilat multe din creaţiile omenirii în domeniile artei şi culturii,

îndepărtând din ele aspectele imorale şi exercitând asupra lor acţiunea sa sfinţitoare.

Poetul, muzicianul, arhitectul, pictorul, scriitorul sau filosoful ortodox se folosesc de

mijloacele artei pentru a exprima experienţa înnoirii spirituale pe care o fac în Biserică şi

pe care doresc să o ofere şi altora. Pe această cale, creativitatea umană îmbisericită revine

la rădăcinile sale religioase iniţiale. Biserica ajută cultura să treacă dincolo de limitele

unui lucru pur pământesc; prin faptul că îi indică modul de curăţire a inimii şi de unire cuCreatorul, ea o deschide spre conlucrarea cu Dumnezeu.

Prin această afirmaţie nu considerăm că toată cultura umană trebuie să devină

bisericească sau religioasă, ci numai ca ea să nu uite de originea sa cultică şi să nu se

închidă faţă de influenţa benefică a inspiraţiei religioase, singura în stare să salveze

dimensiunea morală sau etică a culturii.

Cultura laică trebuie să se deschidă ca să primească în sine Evanghelia

Mântuitorului Hristos, prin aceasta ea confirmând filonul creştin, care stă la temelia

întregii culturi europene. Pe de altă parte, Biserica trebuie să ţină permanent seama de

contextul cultural în care îşi desfăşoară lucrarea pastoral-misionară. Mântuitorul a

predicat Evanghelia Sa prin mijlocirea parabolelor, care pornesc de la realităţile sociale şi

culturale ale poporului iudeu, de la suferinţele, problemele şi năzuinţele lui. Dacă nu se ia



32

în considerare contextul cultural al ascultătorilor, dacă nu se ţine seama de mentalitatea

lor şi de problemele lor, s-ar putea ca mesajul evanghelic să nu mai găsească ecoul

cuvenit în mintea şi în inima ascultătorilor săi.

Biserica Ortodoxă, spre deosebire de alte Biserici şi Confesiuni creştine, n-aurmărit în istoria sa să tuteleze cultura, ştiinţa sau artele, ci doar să le influenţeze în mod

pozitiv, apreciind contribuţia acestora la progresul umanităţii, dar şi corectând aspectele

imorale sau negative în general, ce au apărut în sfera acestora. Prin accentul pus pe

păstrarea cu fidelitate a tradiţiilor creştine, Biserica a conservat implicit şi tradiţiile

culturale naţionale, care sunt absolut necesare îmbogăţirii spirituale a societăţii

contemporane, într-o lume aflată în permanentă schimbare.

Mesajul pe care Biserica Ortodoxă îl adresează oamenilor de cultură este celcuprins în Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani 12, 2: „Să vă schimbaţi prin înnoirea

minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit”. În

ceea ce priveşte inspiraţia, care stă la baza oricărui act de cultură, îndemnul Sf. Apostol şi

Evanghelist Ioan este valabil în mod direct şi pentru ei: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui

duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1). Creatorii de cultură care

aparţin tradiţiei ortodoxe trebuie să ajungă la o vedere şi simţire spirituală îmbunătăţită,

pentru a distinge inspiraţia divină autentică de influenţele malefice ale forţelor întunericului, care au un impact negativ asupra oamenilor. Educaţia religioasă şi

bisericească ajută la câştigarea vederii duhovniceşti, care permite distingerea între bine şi

rău, între divin şi demonic.

Bisericii îi revine dreptul şi responsabilitatea de a proceda la o evaluare morală a

tuturor fenomenelor culturale, fiind convinsă de adevărul ultim şi de caracterul mântuitor

al căi revelate ei în Evanghelie. Ea apreciază şi binecuvintează orice creaţie culturală care

contribuie la transfigurarea morală şi spirituală a membrilor societăţii. Dacă, însă, culturadevine antireligioasă şi antiumană, transformându-se în anticultură, Biserica i se opune.

În mod consecvent, Biserica atenţionează pe oamenii de cultură, care sunt şi fii ai ei

spirituali, că au datoria să cultive sufletele oamenilor, inclusiv pe ale lor, contribuind

alături de acţiunea sfinţitoare sacramentală la restaurarea chipului lui Dumnezeu, care a

fost deformat de păcat.



33

Pornind de la ideea că nici o cultură nu poate fi considerată unica acceptabilă

pentru transmiterea mesajului spiritual creştin, Biserica Ortodoxă propovăduieşte

Evanghelia prin intermediul formelor culturale proprii timpului, neamului şi diferitelor

grupuri sociale. Chiar dacă organizarea actuală a societăţii şi a lumii în general este alta

decât în secolele trecute, nu pot exista motive reale de a ignora tradiţia culturală creştină,

strâns împletită cu tradiţia religioasă ortodoxă în Răsăritul Europei.

2. Biserica şi educaţia

În Biserica Ortodoxă, fenomenul educaţiei a fost privit dintotdeauna ca fiind unul

extrem de pozitiv şi necesar.

Mulţi părinţi ai Bisericii au studiat în şcoli şi academii ale vremii lor şi au

considerat ştiinţele predate în ele drept necesare omului credincios. Sf. Vasile cel Mare

scria că „ştiinţele din afară nu sunt lipsite de folos” pentru creştin, care trebuie să

împrumute de la ele tot ceea ce serveşte perfecţionării sale morale. În concepţia Sf.

Grigorie Teologul „oricine are minte recunoaşte educaţia drept primul bine pentru om. Şi

nu numai nobila noastră educaţie, care... are drept obiect mântuirea şi frumuseţea

contemplaţiei minţii, ci şi educaţia din afară, pe care din ignoranţă mulţi creştini o detestă

şi o socotesc nedemnă de încredere, primejdioasă şi abătând de la Dumnezeu”

( Fundamentele concepţiei sociale..., în vol.cit., p. 257).

Făcând distincţia între educaţia religioasă, care cade în sarcina Bisericii şi cea

laică sau seculară, ce revine responsabilităţii statului, teologia ortodoxă consideră că între

cele două tipuri de educaţie nu trebuie să existe un antagonism, ci o colaborare pentru o

îmbogăţire reciprocă. Din perspectivă ortodoxă este de dorit ca întregul sistem

educaţional să fie construit pe principii religioase şi întemeiat pe valorile creştine.Tocmai de aceea Biserica consideră inadmisibilă impunerea unor idei antireligioase şi

anticreştine elevilor şi afirmarea monopolului viziunii materialiste despre lume. Situaţia

caracteristică pentru multe ţări în sec. al XX-lea, când şcolile de stat erau instrumente ale

unei educaţii ateiste militante, nu trebuie repetată. Nu trebuie ignorat nici pericolul

pătrunderii în şcolile laice a influenţei unor secte oculte şi neopăgâne distructive, sub



34

impactul cărora unii copii pot fi pierduţi pentru ei înşişi, pentru familie şi pentru

societate. (cf. Ibidem, p. 258).

Şcoala şi Biserica sunt chemate să conlucreze la procesul educativ al tinerelor

generaţii, în special prin intermediul predării religiei în şcoală, dar şi prin alte acţiuni şiprograme comune.

VII. Biserica şi arta

Atitudinea pe care Biserica Ortodoxă o manifestă faţă de artă este foarte

asemănătoare cu aceea faţă de cultură: grija pentru păstrarea unei dimensiuni moral-

spirituale, care să ateste că originea artei se află în religie sau, mai concret, în cultul

Bisericii.

Pentru o corectă abordare a raportului dintre Biserică şi artă trebuie să distingem

între arta religioasă sau bisericească şi arta laică, cea de-a doua tinzând încă de la

Renaştere spre o autonomie tot mai evidentă faţă de religie. Dacă arta religioasă are ca

scop declarat să exprime sau să întrupeze adevărul religios şi prin aceasta ea rămâne, în

mod consecvent, în slujirea Bisericii, înscriindu-se în aria lucrării pastoral-misionare a

acesteia, altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte arta laică sau seculară.

Pentru a respinge orice idee despre un presupus antagon ism între religie şi artă,

vom pleca de la afirmaţia că între cele două există legături tot aşa de strânse ca între

religie şi morală. Astfel, morala si arta pot fi considerate fiice ale religiei, având ca scop

să cultive, prima, valorile etice, a doua, valorile estetice.

Teoria artei este estetica, aşa după cum teoria religiei este teologia, teoria binelui

e morala, teoria naturii e ştiinţa, iar teoria cunoaşterii e filosofia.

Din cele mai vechi timpuri arta apare alături de religie şi în slujba ei. Poezia,

muzica, arhitectura, sculptura, pictura, dansul au avut mai întâi un conţinut religios. Cele

dintâi cântece sunt adresate zeilor; primele versuri conţin rugăciuni şi imne închinate



35

zeilor; arhitectura, sculptura şi pictura s-au ridicat la nivelul de arte prin construirea şi

împodobirea templelor.

Toate creaţiile artistice au apărut şi s-au dezvoltat sub aripa religiei, ca forme de

manifestare ale sentimentelor şi ideilor religioase. (cf. Ilarion V. Felea, Religia culturii,Arad, 1994, p. 51).

Arta, ca şi religia, are la bază ideea de revelaţie şi de inspiraţie divină. Ca şi în

antichitate şi astăzi se consideră că artistul beneficiază de inspiraţia care îi vine dintr -un

plan transcendent. Din acest motiv, poeţii antici invocau, în primele versuri, ajutorul

muzelor şi al zeilor, ca semn al credinţei în originea şi în puterea supranaturală a

inspiraţiei artistice.

Pentru a-şi descoperi conţinutul ideatic, atât religia, cât şi arta utilizează în primul

rând analogii, imagini şi simboluri, şi abia în al doilea rând concepte, raţionamente,

silogisme. Dimensiune tainică sau apofatică a religiei şi artei este mai evidentă, în cele

mai multe cazuri, decât cea pozitivă sau catafatică. Cine este sensibil în faţa artei este, în

mod cert, sensibil şi în faţa religiei. Tocmai de aceea cei mai mari artişti ai omenirii au

fost oameni religioşi, care au primit din sfera religiei cele mai alese şi bogate inspiraţii.

( Ibidem, p. 53).

Pe lângă aspectele comune religiei şi artei se cer a fi menţionate şi deosebirile

fundamentale ce le separă. În timp ce doctrina şi morala religiei au la bază Revelaţia

divină, deci o dimensiune transcendentă, arta, ca şi cultura, au doar un caracter imanent,

sunt realităţi pur umane. În timp ce artele se adresează sentimentului uman, religia se

adresează concomitent raţiunii, voinţei şi sentimentului persoanei umane, adică priveşte

omul în integralitatea lui. Dacă arta prelucrează frumuseţea naturii, religia creştină este

centrată pe adevărul transcendent al existenţei lui Dumnezeu şi pe realitatea istorică a

întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Arta promovează admiraţia frumosului, religia însă conduce pe om la câştigarea

mântuirii veşnice, pentru că, pe lângă promovarea adevărului, binelui şi frumosului, ea

împărtăşeşte efectiv sfinţenia lui Dumnezeu.



36

Pe temeiul acestor deosebiri se poate afirma că numai religia creştină, prin

intermediul Bisericii şi al Sfintelor Taine, are atributul de a fi mântuitoare, iar nu arta sau

cultura. Trebuie, aşadar, respinsă pretenţia unor esteticieni potrivit cărora arta s-ar putea

substitui religiei. Istoria modernă şi contemporană a culturii umane confirmă faptul că

arta poate deveni un mijloc de promovare a imoralităţii, de cultivare a patimilor.

În faţa unui mesaj imoral al artei, Biserica este obligată să ia poziţie critică,

motivată de responsabilitatea pe care o deţine pentru mântuirea credincioşilor ei. Aceasta

şi pentru că negativismul modern, pe lângă afirmarea unei autonomii totale a esteticii, a

falsificat funcţia artei, urmărind s-o transforme în uzurpatoarea religiei, o religie a

estetismului pur. (Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p.

93).

Biserica îşi transmite mesajul ei revelat prin intermediul artelor religioase, care

sunt marcate de o disciplină spirituală, întemeiată pe canoanele ei şi pe o tradiţie

neîntreruptă de secole. Exemplul cel mai elocvent îl constituie pictura bisericească, atât

cea morală, cât în special pictura icoanelor. Întocmai ca şi Sfânta Scriptură a Noului

Testament, icoanele au apărut în ambianţa Bisericii încă din primul secol de istorie

creştină, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Cele mai importante mărturii privind apariţia

icoanelor, care s-au păstrat până astăzi, sunt frescele existente în catacombele creştine dinRoma, al căror conţinut, eminamente creştin, cu teme luate în special din Evanghelia Sf.

Ioan, a dezvoltat un nou „stil” al creaţiei umane în trăsăturile sale esenţiale. Ele sunt

departe de a fi portrete pur naturaliste, fiind mărturii ale unei noi realităţi, a unui nou mod

de viaţă, a unei noi religii. Odată cu apariţia omului nou creştin, acesta face să apară de

asemeni o nouă imagine, care îi corespunde. Creştinismul creează propriul său stil de

viaţă, propria viziune asupra lumii şi propriul său stil în artă. (Pr. prof. Dumitru Popescu,

Semnificaţia icoanei, în vol. „Teologie şi cultură”, Bucureşti, 1993, p. 57).

Timp de veacuri, aşa cum s-a afirmat mai sus, Biserica a fost creatoarea şi

purtătoarea culturii. Întrucât teologia domina toate domeniile vieţii, credinţa aparţinea

tuturor, iar prin valoarea ei integrativă orienta întreaga existenţă socială, conferindu-i un

sens.



37

În acea perioadă, arta exprima credinţa, adică Revelaţia divină încredinţată

Bisericii, ea generând o concepţie adecvată despre lume, producând astfel o cultură

eclezială. În centrul acestei culturi icoana este considerată drept o moştenire sacră,

aparţinând şi ilustrând conştiinţa sobornicească a Bisericii. Luptele sângeroase din

perioada iconoclasmului au avut ca miză nu doar dreptul de a-L reprezenta pe Dumnezeu

şi pe Sfinţi, ci tocmai imaginea purtătoare şi revelatoare a adevărului, o artă care să

corespundă Evangheliei.

Era vorba de un adevăr fie tradus în cuvinte, fie exprimat în imagini, pentru care

mărturisitorii acceptau martiriul.

Format progresiv în Biserică, limbajul pictural al icoanei aparţine de la început

tuturor popoarelor creştine, independent de limitele naţionale, sociale sau culturale,întrucât unitatea lui nu este rezultatul unei culturi comune, ci al unei credinţe comune. În

epoca Sinodului VII Ecumenic, limbajul pictural al Bisericii era identic cu cel al epocilor

următoare, chiar dacă nu era suficient de purificat şi orientat spre un scop.

Atât în Răsărit, cât şi în Apus „stilul” icoanei a reprezentat moştenirea comună a

întregii creştinătăţi, de-a lungul unui mileniu de istorie. (cf. Leonid Uspensky, Teologia

icoanei, trad. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, 1994, p. 187-188).

Renaşterea icoanei ortodoxe şi răspândirea ei tot mai largă în spaţiul eterodox

arată calitatea ei unică de a transpune în limbajul artei conţinutul Revelaţiei divine,

transmis prin Biserică.

Renaşterea contemporană a icoanei nu trebuie considerată expresia unui

anacronism, nici a unui ataşament exagerat de trecut, ci o conştientizare a Bisericii şi a

Ortodoxiei, o întoarcere la transmiterea autentică, prin arta experienţei patristice, a

adevăratei cunoaşteri a revelaţiei creştine. Expresie a imutabilităţii adevărului revelaticoana mărturiseşte mântuirea „pregătită înaintea tuturor popoarelor”. Imaginea revelaţiei

pe care o aduce lumii este cea a Trupului preaslăvit al lui Hristos, chip al Bisericii însăşi,

mărturie a credinţei şi sfinţeniei din ea.



38

Iată de ce arta religioasă şi bisericească este chemată astăzi să favorizeze dialogul

necesar dintre teologie şi artă, cu scopul declarat ca mesajul evanghelic al Bisericii să

reverbereze în artă şi în cultură, favorizând pregătirea oamenilor pentru lucrarea

sfinţitoare şi îndumnezeitoare pe care o înfăptuieşte Biserica Mântuitorului Iisus Hristos.

VIII. Biserica şi problemele medicale

1.Domeniul sănătăţii şi al actului medical nu poate rămâne în afara lucrării

pastoral-misionare a Bisericii, deoarece între sănătatea sufletească şi cea trupească a

credincioşilor ei există o strânsă legătură şi chiar o intercondiţionare. După exemplul

Mântuitorului Iisus Hristos, Care a tămăduit bolile trupeşti şi sufleteşti ale celor caredoreau vindecare, Biserica are datoria de a contribui prin puterea Sfintelor Taine la

însănătoşirea spirituală şi fizică a celor aflaţi în suferinţă. Ceea ce acordă Biserica celor

bolnavi nu se limitează doar la tămăduirea bolilor, ci include, prin Taina Spovedaniei,

iertarea şi dezlegarea păcatelor, fapt de natură să asigure mântuirea celor credincioşi.

În istoria Bisericii creştine observăm fructificarea mesajului evanghelic al iubirii

aproapelui de către acei doctori care au înţeles să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu

însuşi, în cel mai înalt grad făcând aceasta „doctorii fără de arginţi”, adică medicii cerefuzau să primească plata muncii lor. Prin urmare, prima grijă misionară ce îi revine

Bisericii este aceea de a educa religios-moral pe viitorii medici, pentru ca în activitatea

lor să respecte nu numai jurământul lui Hipocrate, ci în egală măsură şi preceptele

Evangheliei lui Hristos. Cunoscând şi mărturisind în viaţa lor credinţa cea adevărată, ei

vor fi capabili să respecte plenar etica biomedicală, respingând acele concepţii

moderniste sau postmoderniste care devalorizează viaţa umană.

A doua datorie pastoral-misionară de care trebuie să se achite Biserica Ortodoxă

este aceea a educării bolnavilor, în direcţia fortificării spirituale în faţa bolilor şi a morţii.

Se întâlnesc astăzi nenumărate boli incurabile pe care medicina nu le poate vindeca. În

faţa unor astfel de boli, creştinul ortodox este chemat să se încreadă în primul rând în



39

voinţa lui Dumnezeu, amintindu-şi că sensul existenţei nu se limitează la viaţa

pământească, care în esenţă este o pregătire pentru veşnicie.

Din perspectiva credinţei ortodoxe, suferinţa este o consecinţă nu doar a păcatelor

personale, ci şi a degenerării şi compromiterii naturii umane şi tocmai de aceea ea trebuieîndurată cu răbdare şi nădejde. Aceasta pentru că Dumnezeu a binevoit să facă din

suferinţă, prin jertfa Fiului Său, un mijloc de mântuire şi curăţire, care poate fi eficient

pentru oricine o rabdă cu smerenie şi încredere în voinţa atotbună a lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur consideră că „cel ce a învăţat să mulţumească lui Dumnezeu

pentru bolile sale acela nu este departe de sfinţenie”. (cf. Fundamentele concepţiei

sociale a Bisericii Ruse, în vol. „Gândirea socială a Bisericii”, p. 237). Pe de altă parte,

atât doctorul, cât şi bolnavul trebuie să lupte cu boala, folosind actul medical şimedicamentele, fără să depăşească limitele eticii medicale. Atunci, însă, când toate

mijloacele au fost epuizate, credinciosul bolnav trebuie să-şi amintească de învăţătura Sf.

Apostol Pavel, că puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte sau se manifestă în slăbiciune.

(II Corinteni 12, 9). Conştiinţa creştină afirmă că în chiar adâncul suferinţei putem întâlni

pe Mântuitorul Hristos, Cel cea luat asupră-Şi suferinţele şi durerile noastre (Isaia 53, 4).

Misiunea Bisericii în domeniul sănătăţii priveşte aşadar atât pe clerici, care au

datoria să se roage pentru cei bolnavi, cât şi pe laicii ortodocşi, care lucrează în domeniul

medical şi care trebuie să favorizeze asistenţa religioasă a Bisericii în spitale şi

policlinici.

Medicul credincios trebuie să înţeleagă că bolnavul, care are nevoie de ajutorul

său, aşteaptă nu numai un tratament corespunzător, ci şi un sprijin spiritual, în prelungirea

sprijinului pastoral al Bisericii. Conduita medicului ortodox trebuie să se inspire

permanent din pilda Samarineanului milostiv din parabola Mântuitorului (Luca 10, 29).

Biserica Ortodoxă militează pentru dezvoltarea unor relaţii corecte clădite pe

credinţa creştină, între medic şi pacient, în spiritul respectului reciproc şi al demnităţii

persoanei. Conform tradiţiei creştine a vasiliadelor, asistenţa medicală trebuie să fie

accesibilă pentru toţi membrii societăţii, indiferent de posibilităţile lor financiare şi de

statutul lor social. ( Ibidem, p. 238). Cadrul medical trebuie să reziste tentaţiei de a-şi



40

transforma profesia într-o sursă de îmbogăţire, făcând dependent actul medical de

consistenţa retribuţiei financiare. Pe de altă parte, statul are obligaţia să acorde o plată

demnă tuturor celor ce lucrează în sistemul medical şi sanitar.

O provocare la adresa religiei creştine, faţă de care Biserica trebuie să ia atitudineo constituie pericolul introducerii, sub pretextul unei „medicini alternative”, a practicilor

magice şi oculte, care înrobesc voinţa şi conştiinţa oamenilor acţiunii puterilor demonice.

Fiecare om trebuie să aibă dreptul şi posibilitatea reală de a nu accepta exercitarea asupra

organismului său a unor metode care contravin convingerilor sale religioase. În starea de

boală, de suferinţă, omul rămâne cu calitatea de „chip al lui Dumnezeu”, şi prin urmare

nu i se diminuează demnitatea umană, el meritând acelaşi respect din partea celorlalţi

semeni, iar pe lângă aceasta şi compasiune.

2. Problemele de bioetică în viziunea Bisericii Ortodoxe

În formularea unui răspuns coerent faţă de numeroasele probleme de bioetică,

Biserica va porni totdeauna de la învăţătura despre viaţă întemeiată pe Revelaţia divină,

potrivit căreia viaţa este un dar al lui Dumnezeu, ca şi libertatea cu care l-a înzestrat

Dumnezeu pe om de la creaţie. În acest sens, avortul deliberat a fost considerat în

creştinism un păcat grav, fiind vorba de omucidere voluntară. Întrucât zămislirea fiinţei

umane reprezintă un dar al lui Dumnezeu, orice intervenţie asupra fătului în pântecele

mamei trebuie considerată o crimă. Actul creaţiei lui Dumnezeu include apariţia tuturor

oamenilor din Adam şi Eva: „Tu ai zidit rărunchii mei Doamne, Tu m-ai alcătuit în

pântecele maicii mele... Nu sunt ascunde de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru

ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului”. (Psalm

138, 13).

Biserica Ortodoxă, întemeiată pe învăţătura evanghelică, urmăreşte să protejeze

fiinţa umană în toate ipostazele ei, deci şi pe pruncii încă nenăscuţi. Deşi nu poate admite

avortul, Biserica nu respinge pocăinţa femeilor care au avortat, ci le îndeamnă să-şi

împlinească epitimia sau canonul primit de la duhovnic, şi apoi să se apropie de Sfânta

Împărtăşanie.



41

În cazurile în care păstrarea sarcinii ameninţă direct viaţa mamei, şi mai cu seamă

dacă aceasta mai are şi alţi copii, în practica pastorală se recomandă îngăduinţa. Femeia

care îşi întrerupe sarcina în această situaţie nu va fi oprită de la comuniunea euharistică

cu Biserica, cu condiţia să împlinească mai întâi canonul de pocăinţă dat la spovedanie de

către preotul duhovnic. De reţinut şi faptul că responsabilitatea pentru păcatul uciderii

copiilor nenăscuţi o poartă, alături de mamă, şi tatăl, în cazul în care a consimţit la avort,

dar şi medicul care a efectuat avortul. Biserica cheamă statul să recunoască dreptul

cadrelor medicale de a refuza efectuarea avortului din motive de conştiinţă. (Ibidem, p.

242-243).

Biserica Ortodoxă nu poate fi de acord cu practica clonării de celule germinative,

care violează integritatea persoanei şi exclusivitatea relaţiilor conjugale, permiţând

amestecul unei a treia părţi. Tot astfel respinge şi „maternitatea surogat”, adică purtarea

ovulului fertilizat de o femeie care, după naştere, restituie copilul „clienţilor”, pe motiv că

este antinaturală şi inadmisibilă moral, chiar şi în cazurile în care este realizată pe baze

necomerciale.

O altă provocare pentru etica medicală şi deopotrivă pentru morala ortodoxă o

constituie clonarea fiinţelor umane. Dacă procedeul clonării unor celule şi ţesuturi

organice izolate nu reprezintă o violare a demnităţii persoanei, ideea clonării este unatentat la adresa naturii omului şi a chipului lui Dumnezeu aşezat în el, din care fac parte

integrantă libertatea şi unicitatea persoanei. „Crearea în masă” de oameni cu parametri

daţi poate părea un lucru de dorit numai adepţilor unei ideologii totalitare.

Pe lângă aceasta, clonarea omului poate schimba bazele naturale ale naşterii de

prunci, rudenia de sânge, maternitatea şi paternitatea, având urmări psihologice extrem de

periculoase.

La fel de gravă din punct de vedere religios-moral trebuie considerată practica

eutanasiei, care, în fond reprezintă o formă de omucidere sau sinucidere, în funcţie de

participarea sau neparticiparea pacientului la ea. Eutanasia încalcă simţul moral,

conştiinţa de sine, precum şi tradiţia creştină.



42

Dreptul personal de autodeterminare de care se prevalează susţinătorii eutanasiei

nu este absolut, el se subordonează principiului absolut al apărării vieţii. Adevărul revelat

al credinţei creştine spune că viaţa noastră omenească nu se datorează liberei noastre

decizii, şi de aceea nu putem dispune de ea. Suntem responsabili pentru viaţa noastră şi a

celorlalţi ca pentru un bun încredinţat nouă. (cf. Christoph von Schönborn, Oamenii,

Biserica, Ţara. Creştinismul, ca provocare socială, trad. de Tatiana Petrache şi Rodica

Neţoiu, Ed. Anastasia, 2000, p. 178).

În opinia Bisericii Ortodoxe, medicina trebuie să privească adevărul din om,

întreaga lui realitate, pentru a-i găsi orientarea morală. Felul în care sunt trăite boala şi

moartea depinde de cum este înţeleasă viaţa, dacă este trăită ca un dar de la Dumnezeu şi

dacă este văzută ca o misiune. Astăzi, mai mult ca oricând, se impune un dialog între

medicină şi experienţa credinţei.

IX. Biserica şi mass-media

Angajarea în plan social a Bisericii Ortodoxe presupune, printre altele, şi o relaţie

directă cu mijloacele de informare în masă, mass-media. Biserica dialoghează cu

societatea, cu instituţiile statului, cu proprii ei credincioşi şi prin utilizarea unor as tfel demijloace, ea însăşi dispunând de unele din ele, ca de exemplu presa bisericească, post de

radio sau post TV. În sens mai larg, pot fi incluse şi emisiuni cu caracter religios, prin

intermediul cărora se poate difuza poziţia Bisericii faţă de unele evenimente, atât doar că

aceste emisiuni nu sunt sub controlul direct al Bisericii.

Activitatea mijloacelor de informare în masă este considerată pozitivă de către

Biserică, care are însă responsabilitatea să atragă atenţia asupra unor implicaţii de natură

morală ale acestei activităţi. Astfel, în viziunea Bisericii Ortodoxe informarea cetăţenilor trebuie să se bazeze nu numai pe angajamentul ferm faţă de adevăr, ci şi pe grija pentru

starea morală a individului şi a societăţii, ceea ce include prezentarea unor idealuri

pozitive şi lupta împotriva răspândirii răului, păcatului şi a viciului. Ca şi în cazul culturii

şi al artei, Biserica nu poate rămâne indiferentă în faţa propagandei directe sau indirecte

prin mijloacele mass-media a violenţei, duşmăniei, urii, precum şi a conflictelor



43

naţionale, sociale şi religioase. O provocare la fel de serioasă pentru morala ortodoxă o

constituie acele emisiuni sau reviste în care se observă exploatarea imorală a instinctelor

umane, inclusiv în scopuri comerciale.

Din cele prezentate anterior putem deduce cu uşurinţă enorma influenţă asupraaudienţei pe care o exercită mijloacele de informare în masă şi care incumbă o mare

responsabilitate în educaţia oamenilor, în special a tinerei generaţii. Această

responsabilitate revine concret atât jurnaliştilor, cât şi conducătorilor mijloacelor mass -

media, asupra cărora, în cazul că sunt ortodocşi, Biserica poate şi trebuie să-şi manifeste

grija pastorală şi influenţa moralizatoare.

Responsabilitatea principală în interiorul Bisericii revine ierarhiei superioare,

Sfântului Sinod, care transmite fie prin organe pro prii de presă, fie prin mijloacele publice sau private de informare în masă, deciziile pe care le ia în materie de credinţă,

cult sau canoane. La rândul lor, ierarhii ortodocşi poartă responsabilitatea în eparhiile pe

care le conduc, de modul în care Biserica foloseşte relaţia cu mijloacele mass-media, în

exercitarea funcţiei sale învăţătoreşti.

Pe lângă sarcina ierarhiei bisericeşti şi a clericilor, de care s-a făcut menţiune

anterior, trebuie amintită şi responsabilitatea laicilor sau mirenilor de a-şi manifesta

apartenenţa la preoţia universală a Bisericii în mod activ şi prin intermediul mijloacelor

de informare, atunci când situaţia o impune. În îndeplinirea acestei slujiri, credincioşii se

vor conduce potrivit îndemnului pe care Sf. Apostol Petru îl adresează creştinilor: „Fiţi

gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândeţe şi cu

frică” (I Petru 3, 15). Aşadar, toţi clericii şi laicii sunt chemaţi să acorde o atenţie specială

contactelor cu mijloacele mass-media, în scopul eficientizării lucrării pastorale şi

educaţionale şi pentru a trezi interesul societăţii pentru diferite aspecte ale vieţii

bisericeşti şi ale culturii creştine. ( Fundamentele concepţiei sociale..., p. 259).

Societatea informaţională de astăzi facilitează enorm comunicarea între oameni,

anulând practic distanţele; ea nu asigură însă, în mod automat, capacitatea oamenilor de a

comunica, în acest sens evidenţiind un serios regres faţă de epocile anterioare. Neputinţa

de a purta un dialog într-o relaţie directă cu celălalt nu poate fi depăşită prin



44

perfecţionarea şi globalizarea mijloacelor de comunicare, ci numai prin creşterea propriei

capacităţi de comunicare. Experţii avertizează că simpla perfecţionare a mijloacelor de

comunicare duce mai curând la o îngustare a orizontului. Ei atrag atenţia şi asupra

pericolului că această abundenţă a mijloacelor de comunicare consolidează grupurile cu

aceleaşi afinităţi, dar slăbeşte solidaritatea concretă, nemijlocită. Comunicarea nu

presupune doar spaţiu şi timp, doar apropierea în plan fizic, ci şi o bază sufletească

comună, puncte de referinţă comune şi mai ales încredere reciprocă. (cf. Christoph von

Schönborn, Biserica şi comunicarea de masă, în vol.cit., p. 156-157).

„Revoluţia digitală” din domeniul comunicaţiilor, pe lângă consecinţele pozitive

are şi implicaţii de ordin spiritual, care, nu o dată, se dovedesc a fi negative. Se poate

exemplifica în acest sens prin sentimentul de încredere a omului în atotputernicia sa

tehnologică. Acest sentiment orgolios nu contribuie, însă, cu nimic la restricţiile pe care,

din punct de vedere religios-moral, credincioşii trebuie să şi le asume, pentru a rezista

atracţiilor furnizate de imoralitate, de violenţă, de egoism.

Revenind la relaţia dintre Biserică şi mijloacele de informare în masă, un rol

important îl joacă birourile de presă ale centrelor eparhiale, primul dintre acestea fiind cel

al Patriarhiei Române. Cei care activează în aceste birouri vor urmări cu atenţie atitudinea

mijloacelor mass-media faţă de problemele religioase şi faţă de Biserică, orientarea lor morală şi relaţiile pe care le au cu conducerea bisericească. Prin comunicatele pe care le

remit presei, radioului şi televiziunilor, prin distribuirea de rapoarte pregătite special

pentru aceste mijloace audio-vizuale, prin oferirea de materiale cu caracter orientativ,

Biserica se preocupă să-şi facă mai bine cunoscută nu numai poziţia faţă de evenimentele

importante din societate şi din stat, ci şi propria ei viaţă şi activitate. În special lucrarea de

asistenţă socială, opera caritativă în toate aspectele ei, care este de regulă puţin sau deloc

reflectată de mijloacele particulare de informare în masă, trebuie mai puternic

mediatizată, pentru a contracara acuzele de inactivitate ce se aduc de către unii Bisericii,

iar pe de altă parte pentru a atrage şi stimula implicarea unor potenţiali sponsori, care să

susţină cu mijloace materiale această operă caritativă.

Aşa cum s-a menţionat anterior, laicii ortodocşi care lucrează în mass-media au

responsabilitatea să ofere o mărturie creştină autentică, o poziţie de sprijinire a reflectării



45

vieţii bisericeşti şi o atitudine pozitivă faţă de iniţiativele conducerii bisericeşti în materie

de asistenţă socială. În cazul în care sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, jurnaliştii care

publică materiale corupătoare pentru sufletul omenesc, care incită la ură rasială sau

confesională, trebuie să fie supuşi sancţiunilor canonice bisericeşti. (Fundamentele

concepţiei sociale..., p. 259).

Pentru ca relaţia dintre Biserică şi mi jloacele mass-media să fie corectă şi

echilibrată, trebuie să existe din ambele părţi voinţă de colaborare, onestitate şi

promptitudine. Un exemplu în acest sens îl constituie modul în care presa şi celelalte

mijloace audio-vizuale reuşesc să transmită la nivel local şi naţional apelurile pentru într -

ajutorare, adresate populaţiei în cazuri de calamităţi naturale, precum şi rezultate concrete

ale acestor apeluri ale autorităţii bisericeşti. La rândul ei, Biserica trebuie să manifeste

gratitudine şi o atenţie specială faţă de ziariştii şi reporterii care dovedesc ataşament faţă

de valorile spirituale şi materiale ale Ortodoxiei, care militează pentru apărarea

drepturilor Bisericii, pentru interesele legitime ale parohiilor, mănăstirilor şi eparhiilor

din cuprinsul Patriarhiei române.

Pe baza hotărârilor Sf. Sinod al B.O.R., clericii care participă la emisiuni în care

se discută problemele bisericeşti trebuie să obţină în prealabil binecuvântarea chiriarhului

locului, iar opiniile lor, ca şi ale mirenilor prezenţi la astfel de emisiuni, trebuie să fieconforme învăţăturii ortodoxe, canoanelor, culturii şi spiritualităţii Bisericii Ortodoxe. În

cazul exprimării unei opinii particulare, responsabilitatea revine în mod integral celui ce

o emite, iar redactorii emisiunii trebuie să precizeze cu claritate această responsabilitate,

pentru ca publicul să poată distinge între poziţia oficială a Bisericii şi opiniile particulare.

În unele cazuri pot apărea tensiuni şi conflicte în raporturile dintre Biserică şi

mijloacele mass-media, datorită difuzării unor informaţii incorecte, neadevărate sau

distorsionate despre viaţa bisericească sau datorită confuziei dintre poziţia exprimată de o persoană din interiorul Bisericii şi poziţia clar exprimată a conducerii bisericeşti. La

deteriorarea climatului de înţelegere şi cooperare dintre instituţiile bisericeşti şi

mijloacele de informare pot contribui prin atitudinea lor nu numai ziariştii sau reporterii,

ci şi unii clerici sau laici care lucrează în instituţiile bisericeşti, de e xemplu în cazurile

când refuză în mod nejustificat să ofere jurnaliştilor acces la informaţii sau când



46

reacţionează excesiv de sensibil la unele critici adevărate şi corecte. Astfel de probleme

trebuie rezolvate în spiritul dialogului paşnic, în scopul depăşirii neînţelegerilor şi

continuării conlucrării. ( Ibidem, p. 260).

Din experienţa celor aproape două decenii de libertate, în care s-au edificat relaţiistabile şi eficiente între Biserica Ortodoxă Română şi mijloacele de informare în masă

din ţara noastră, au avut de învăţat atât clericii şi laicii care activează în domeniul acestor

relaţii, cât şi ziariştii şi reporterii, modul responsabil şi corect în care trebuie să

colaboreze, implicarea onestă şi tratarea cu maximă seriozitate a problemelor bisericeşti

şi a celor cu caracter religios-moral.

X. Biserica şi problemele de mediu

Printre problemele societăţii contemporane faţă de care şi Biserica este chemată

să ia atitudine se numără şi cele de mediu sau ecologice. Astăzi se poate vorbi de o

adevărată criză ecologică, extinsă la nivel planetar, care atentează grav la adresa sănătăţii

oamenilor, cu urmări incalculabile pentru generaţiile viitoare.

Originea crizei ecologice se află în fenomenul poluării naturii cu deşeuri

industriale, în distrugerea solului de suprafaţă şi a pădurilor, într -un cuvânt în exploatarea

neraţională a resurselor naturale. Echilibrul ecologic a fost încălcat de omul revoluţiilor

industriale şi tehnice, de omul secularizat şi preocupat doar de consumism. Numai că

efectele negative nu se răsfrâng doar asupra mediului înconjurător, ci şi asupra omului şi

societăţii, fiind periclitată pe termen lung sănătatea populaţiei.

Din perspectiva teologiei ortodoxe originea primordială a crizei ecologice constă

în deteriorarea relaţiei dintre om şi cosmos ce a survenit în urma producerii păcatului

ereditar. Atitudinea omului faţă de creaţia lui Dumnezeu a devenit una marcată de

egoism, de rapacitate şi de iresponsabilitate, iar prin aceasta urmările păcatului s-au

extins la întreaga creaţie: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din

cauza celui care a supus-o, cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia



47

stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată

făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).

Atitudinea dominatoare şi exploatatoare a omului faţă de natură şi de toate

bogăţiile aşezate de Dumnezeu în ea a fost favorizată într -o anumită parte a lumii creştinede o teologie care a dezvoltat în mintea omului ideea absenţei lui Dumnezeu din creaţie,

sub motivul salvării transcendenţei Sale. Acest fapt a provocat procesul de secularizare a

societăţii şi a condus la considerarea materiei ca fiind lipsită de orice conţinut sau

semnificaţie spirituală. Drept consecinţă, pământul sau lumea materială a fost înţeleasă ca

un simplu obiect de exploatare umană şi ca o realitate „non-spirituală”. Astfel, cucerirea

şi exploatarea nemiloasă a naturii, care a fascinat Europa în perioada modernă, şi -a găsit

legitimarea ei religioasă în vechea separaţie dualistă dintre Dumnezeu şi lume, promovată

de teologia scolastică. (cf. Pr.prof. Dumitru Popescu, Teologie şi ecologie, în vol.

„Teologie şi cultură”, Bucureşti, 1993, p. 119).

Comportamentul agresiv al omului modern faţă de natură, întemeiat pe concepţia

care opune natura omului, este descris astfel într-un document al Consiliului Ecumenic al

Bisericilor: „Natura a devenit proprietatea omului şi a fost supusă unor manipulări fără de

sfârşit. Chipul şi asemănarea divină, pervertite, s-au transformat într-o stăpânire arogantă,

nemiloasă, fără respect şi solicitudine faţă de natură şi semeni. Atunci când denunţămconsecinţele unei astfel de atitudini, suntem obligaţi să mărturisim că face parte dintr -un

stil de viaţă şi structuri de putere care s-au bucurat de sprijinul şi încurajarea teologilor”

(cit. supra., p. 121).

Teologia şi spiritualitatea ortodoxă n-au favorizat niciodată o atitudine

discreţionară şi egoiste a omului faţă de natura înconjurătoare, deoarece Biserica

Ortodoxă mărturiseşte prezenţa şi lucrarea neîncetată a Duhului Sfânt în creaţie, fapt de

natură să confirme că întreaga creaţie nu îşi are centrul de gravitaţie în om, ci înDumnezeu, Creatorul ei. Omul nu poate deveni un stăpân absolut al naturii, căci ea

aparţine lui Dumnezeu şi prin creaţie, dar şi prin destinul ei, acela de a fi sfinţită şi

înnoită prin puterea Duhului Sfânt. Pe de altă parte, în calitate de „administrator” al ei,

omul trebuie să rămână în solidaritate cu natura, al cărui vârf sau responsabil este prin

însuşi actul creaţiei, şi de aceea trebuie să manifeste faţă de ea o permanentă grijă, în



48

calitate de împreună-lucrător cu Dumnezeu. În acelaşi timp, credinţa ortodoxă

mărturiseşte faptul că nu numai omul, ci şi cosmosul este destinat să fie transfigurat

deplin în Hristos, pentru a intra în Împărăţia luminii lui Dumnezeu. Numai o astfel de

viziune a cosmosului, întemeiată pe credinţa în prezenţa dinamică a lui Dumnezeu în

creaţie şi pe viziunea unui Hristos cosmic, Care păstrează în Sine taina universului

transfigurat, poate ajuta la afirmarea unei atitudini creştine deplin responsabile faţă de

natura înconjurătoare. (cf. Pr.prof. Dumitru Popescu, Coordonatele teologice şi spirituale

ale educaţiei ecologice ortodoxe, în vol. „Ortodoxie şi contemporaneitate”, Bucureşti,

1996, p. 206).

Biserica Ortodoxă apreciază eforturile societăţii îndreptate spre depăşirea crizei

ecologice şi doreşte să promoveze acele acţiuni sociale care sunt îndreptate în vederea

protejării creaţiei lui Dumnezeu. Biserica urmăreşte în mod consecvent să reafirme

fundamentul creştin pe care trebuie aşezat raportul dintre om şi natură.

Concepţia cosmologică ortodoxă a susţinut totdeauna principiul unităţii şi

integrităţii lumii create de Dumnezeu. Conform teologiei Sf. Maxim Mărturisitorul toate

cele văzute slujesc omului, cu condiţia ca acesta să slujească la rândul său lui Dumnezeu.

Prin raţionalitatea aşezată în creaţie de Logosul divin, toate lucrurile şi toate făpturile sunt

centrate pe Raţiunea supremă sau Cuvântul veşnic al Tatălui, sunt solidare între ele şideschise lucrării proniatoare şi susţinătoare a Duhului Sfânt.

Biserica Ortodoxă nu poate admite opinia eronată potrivit căreia natura nu ar

reprezenta decât un depozit de resurse destinate să servească unui consum egoist şi

iresponsabil. Dimensiunea eclezială a cosmosului are la bază caracterul teocentric al

lumii, fiindcă Dumnezeu este Cel care dă tuturor „viaţă, suflare şi toate lucrurile”

(Faptele Apostolilor 17, 25). Tocmai de aceea pentru creştini viaţa are un caracter sacru,

fiind un dar al lui Dumnezeu, a cărui vătămare reprezintă o provocare la adresa întregiicreaţii şi un păcat în faţa lui Dumnezeu. ( Fundamentele concepţiei sociale..., p. 252).

Teologia ortodoxă consideră că rezolvarea crizei ecologice depinde în primul rând

de atitudinea omului faţă de natură, şi de aceea asupra omului trebuie să se îndrepte

acţiunea educativă atât a Bisericii, cât şi a întregii societăţi. În spiritualitatea ortodoxă se



49

găsesc numeroase exemple ale unor sfinţi, care au manifestat o iubire responsabilă faţă de

creaţie, compasiune pentru făptura lui Dumnezeu, grijă exprimată prin rugăciune şi

înfrânare de la orice abuz.

Criza ecologică nu va fi soluţionată fără depăşirea crizei spirituale în care se aflăomenirea, fiindcă între cele două există o strânsă legătură. Degradarea spirituală a

persoanei conduce şi la degradarea naturii, căci egoismul uman se proiectează asupra

lucrurilor sau resurselor materiale, pe care le consideră eronat ca fiind singurul scop al

vieţii, printr -o acumulare şi folosire excesivă. Dacă lucrarea omului în natură nu are şi o

finalitate spirituală, un sens altruist, ea va fi orientată exclusiv în mod egoist, provocând

pierderi ireparabile, dezechilibre şi poluar e a naturii.

Numai în măsura în care societatea se lasă condusă de principiile religios-moralecreştine, iar oamenii respectă darul creaţiei, care provine de la Dumnezeu, raportul dintre

om şi natura înconjurătoare poate reveni la normalitatea raţională şi duhovnicească, a

cărei paradigmă o află în raiul pierdut de Adam.

suport curs la doctrina sociala

Documents