Suflete de piatră

Mirela, ultima lui nevastă, fugise de nelinişte pentru că tânjea după linişte. Era la Sighet de

două săptămâni la „fetiţu”. O înţelesese, aia mică era ca un înger, perfecţiunea întruchipată a

tuturor gândurilor despre menirea lui pe pământ. Îl durea singurătatea, căuta un refugiu, poate că

liniştea aceea aparentă era chiar liniştea de dinaintea furtunii. Fusese un om de lume, dar NU un

aventurier. De la Sighet ea va pleca în Canada; când? El nu ştie încă. Nu de puţine ori încercase

să-şi închipuie cum ar putea să fie în acea ţară străină şi mult prea îndepărtată. Gândurile o luaseră

cu mult înaintea cugetului, apoi se întorseseră de câteva ori, învârtindu-se în cerc. Trăia în aceeaşi

dezordine ordonată de plictiseală, oboseală şi dezorientare lucidă. Noua lui ţară nu-i va deschide

nici un orizont, s-ar putea să-i mai închidă din ferestre, din privilegii, poate va avea mai puţine

griji, va avea mai puţini de întreţinut, dar ce se va ivi în locul lor? Aici avea ce n-aveau mulţi. Ce

căuta el acolo nu ştia încă, soţia lui era şi obiectul şi subiectul acestei aventuri! Ea nu mai avea ce

să facă aici – asta îi era clar ca lumina zilei, pentru ea plecarea asta devenise un vis – avea motivele

ei – neamuri, rude, prieteni, acumulase atâtea cunoştinţe în atâtea domenii – de la medicină până

la justiţie, de la literatură până la muzică, încât cu fiecare zi vedea cum îşi risipeşte aiurea toate

aceste energii. Nimeni, dar nimeni nu observase asta – la Universitate făcea aceleaşi lucruri inutile,

obsesive bazaconii, nimic creativ şi era tratată ca toţi neisprăviţii din jurul ei. Ba mai mult, era şi

blamată pentru nonconformism – ca şi când nu s-ar şti că nonconformiştii conduc la dezvoltarea

societăţii, sunt mobilul dezinteresat şi sincer al progresului. Viitorul lui, viitorul ei, viitorul lor –

nu se mai gândeau la ce va fi mâine şi acolo; oricum devenise certitudine – că ea va pleca curând

şi după ea… el, ca să vină şi să se liniştească odată, să se împace cu societatea care îi era datoare,

îi mâncase ani buni din viaţă, tinereţea şi-o pierduse zbătându-se în a pricepe ceva din preceptele

comunismului socialist. Se va obişnui cu blocurile cenuşii şi mohorâte din fiecare cartier, oraş; se

va obişnui cu automobilele prăfuite, uzate şi demodate, se va obişnui cu gropile din asfaltul

niciodată altfel în care se adună încă promisiunile din campania electorală şi apa de ploaie şi nimeni

nu face diferenţa dintre ele. Dar dacă acolo totul, dar absolut totul e altfel şi mai mult decât îşi

închipuia el?! Poate că ceea ce căuta el era un vis perfect, într-o altă ţară dintr-o altă lume. Nevastă-

sa îi repetase asta de atâtea ori că ajunsese să creadă că el îi spusese că viaţa aici era fără orizont

iar munca lor e lipsită de satisfacţii. Se săturaseră de oamenii şi ideologiile lor idioate, desuete şi

întortocheate. O vedea cum pălea cu fiecare zi şi cum cercul ei de interes se strânge, orizontul ei

se pierde şi se ofileşte – ideile ei îndrăzneţe şi uneori strălucitoare îşi pierd vigoarea şi consistenţa

în raport cu idioţeniile şi prostia celor din jur. Oare acolo, dincolo de lumea asta ponosită şi

îmbâcsită vom găsi adevăratul scop al vieţii sau vâltoarea din lumea nouă ne va îngropa definitiv

şi pentru totdeauna? – se întrebase nu de puţine ori Mihai Fonta. Retragerea lor din mijlocul lumii

nu era un sfârşit, ci un început – totul părea un vis, nu era sigur de care – coşmar nu era, dar nici

eden. De câte ori o privea pe Mirela când vorbea despre Lumea Nouă vedea în ochii ei mari şi

negri, scrutând depărtarea, un zâmbet care îi lumina privirea, trăsăturile ei deveneau blânde, ea

devenea mai feminină, mai sensibilă, mai delicată. Şi el îşi dorea să evadeze din realitate, vroia a

trăi din plin într-o lume mai generoasă. După atâtea dezamăgiri ţi se face silă, eşti terminat şi fizic

şi psihic, ai nevoie de ceva nou, care să vină ca o consolare, să-ţi schimbe modul de a percepe

lumea din jurul tău. Ce să-ţi creeze un disconfort mai abitir, când vezi nulităţi doctori în ştiinţe

juridice, numai pentru că este femeie şi întâmplător frumoasă şi imorală, dacă nu fiica unui cadru

didactic coleg sau prieten cu decanul decanilor, Personulităţi de vază cum s-ar spune mai pe şleau,

cu vremea te poţi obişnui cu aberaţia, la un moment dat nici nu-ţi mai dai seama, ţi se pare normală

gravitatea actului de nedreptate socială. Perplexitatea promovării de personulităţi nu te mai

afectează direct – e ca şi când te-ar fi golit de creier şi ţi-ar smulge şi inima. Vezi familii întregi

călare pe o catedră: tată, fiu, soră, unchi, moş, socru etc., vezi dreptatea nedrepţilor ca pe ceva

firesc. Şi când vei ajunge aici e deja prea mult şi mult peste limita suportabilului. Ajungi să

gândeşti prin mintea celui de lângă tine şi dacă mai e şi fără scrupule, oricât de bun profesionist ar

fi, tot o personulitate rămâne în cele din urmă. Când ajungi în faţa oglinzii dimineaţa să-ţi vezi

cearcănele, să mai faci ceva şi pentru riduri, te apucă plânsul, nu de cât de bătrân eşti, ci de câte

mizerii se întâmplă în jurul tău şi cu ajutorul tău cu care nu eşti de acord dar nu faci nimic, nu zici

nimic să nu-ţi superi colegii şi şeful, şi iar ajungi să o înţelegi pe Mirela, de ce vrea să trăiască

liberă de „gratitudini” fără noimă. Cu ea însăşi printre oameni ca ea, cu facultatea celui mai

elementar bun simţ absolvită în cei şapte ani de acasă. O oboseală nesfârşită părea să le fi pătruns

fiinţa treptat în toată această perioadă de acumulări greu digerabile dintre viaţa universitară, din

viaţa cotidiană, încât aveau nevoie de o perioadă lungă de timp să scape de angoasa aceasta

somnambulească în care se bălăceau de ceva ani. E liber numai cel care nu trebuie să mulţumească

nimănui – de fapt confortul vieţii e ceea ce îşi doreşte fiecare, dar la asta nu se ajunge stând cu

burta la soare, că tocmai contrastul puternic dintre lumea exterioară meschină şi bântuită de furtuni

şi lumea feeriei caldă şi paşnică face ca aventura trecerii dintr-o parte în alta să aibă un farmec

nespus.

Caracterul lui intrase de multă vreme în armonie cu caracterul neveste-si – destinele lor

alunecau pe firul subţire al aceleiaşi pânze de păianjen, umbrele lor luminoase fiind descrise în

sute de pagini de carte, căci povestea lor începea mereu de unde se termina ultima carte (scrisă de

el). Ce învăţase ea de la el şi nu de la viaţa universitară - să nu mai pună întrebări de altfel destul

de nevinovate într-o manieră dispreţuitoare şi arogantă – a la Năstase, cum obişnuiau mai toate

personulităţile cu titluri de doctori în ştiinţe care mai de care mai academice. Acesta era modul lor

de a face cunoştinţă cu cineva. Abia după ce-l cunoscuse pe Mihai, nevastă-sa înţelesese cam în

ce limite poţi dezvolta nişte relaţii de bun augur.

Mihai Fonta înainte de a o cunoaşte pe Mirela, aproape în fiecare dimineaţă, după ce îşi

pregătea cafeaua, de la prima înghiţitură visa o înfăţişare pe care o ţesea bucată cu bucată din

realitate şi închipuire, până într-o zi, când în redacţie apăruse ea, cea care corespundea exact

imaginaţiei lui. ASTA ESTE – îşi zisese din primele clipe – pe ea o aşteptam de ceva ani. Tot ce i

se întâmplase în ziua aceea avea ceva fascinant şi te făcea să te gândeşti la tot felul de lucruri

magice. Îşi pusese pălăria în parul porţii. Se ştersese pe frunte de roua de sudoare care îi acoperise

imaginaţia şi se căznea să vadă cât mai de aproape ceea ce nu-i venea să creadă. Ea era însoţită de

bărbatu-său, un tip robust, bine dezvoltat, sportiv – o figură aproape comună. Mihai Fonta reuşise

să-şi controleze aversiunea fizică şi psihică faţă de astfel de persoane având în vedere „ţinta” şi

filozofia realului, pentru a nu-şi fi făcut viaţa un iad.

În privirea pierdută a lui Mihai totul se contopea în figura femeii din faţa lui – părea un

semn divin de care va trebui să-şi amintească tot restul zilelor. Într-un pulover negru din păr de

angora, peste un sarafan nedefinit, un chip luminos dar trist se pregătea să zâmbească din când în

când trădând o suferinţă profundă ce venea de undeva din copilărie, cerea ajutor cu ultimele cuvinte

de undeva de pe alte meleaguri, din alte vremi. O asprime aristocrată venea de dincolo de ce se

putea zări pe chipul femeii cu ten de piersică. Simţii un blestem ce ţâşnea din privirile acelea

aproape goale: „Să fii blestemat, dacă nu mă vei scăpa din iadul în care trăiesc ca o sclavă!” îi

şoptise gândul de care începuse a se teme după primele cuvinte ale tinerei femei. Energii

inexistente până atunci îi străfulgerară corpul, o scânteie îi aprinse imaginaţia şi se văzu pentru o

prim ministru România, 2000-2004

secundă norul ce întunecase cerul şi apoi pământul, pentru a o fura pe ea fără ca cineva să observe.

De fiecare dată când i se întâmplase ceva asemănător reuşise să-şi impună punctul de vedere –

avusese succes dar fusese vorba de o aventură; acum se cutremurase – era altceva. Necunoscuta

părea aşa de cunoscută că nimic şi nimeni nu-l putea convinge că este altcineva decât cea creată

de plăsmuirile sale în adăpostul acela de la graniţa dintre realitate şi vis.

În ciuda vocii sale blânde dar triste, Mirela îşi recăpăta aerul acela de „os domnesc”, cu

apucături princiare. Afinităţile lui pentru acea parte din ea se multiplicaseră în mod haotic.

Aventura lui începea din viaţa trăită la hotarul dintre realitate şi închipuire, dintre linişte şi furtună.

Scrisese câteva romane, personajele sale mai trăiesc încă (şi) în afara cărţilor.

*

* *

Pe Mirela am iubit-o mai mult pentru ceea ce am reuşit să fac din ea, e opera mea, identică

cu mine în comportament, cu o replică tăioasă şi inteligentă, ironică şi cultivată – uneori

metaforică. Nu ştiu nici acum, când trebuie să ne despărţim şi dacă ne despărţim pentru o vreme

sau pentru totdeauna? Probabil că voi ajunge într-o zi a povesti în vreo carte şi despre iubita mea

Mirela. Niciodată n-am vrut să-i mărturisesc profunzimea sentimentelor mele, dragostea mea

matură de altfel. Uneori am mai temperat-o şi pe ea când, năvalnică şi tânără, se revărsa mai mult

decât era nevoie, ca să nu zic puteam eu suporta. Pentru că am divinizat-o, am şi pierdut. Nu sunt

prea sigur, dar cred că a ieşit din viaţa mea odată cu această plecare. Voi afla mai târziu ceea ce de

fapt ar putea deveni subiect pentru un nou roman. Ce am pierdut însă prin plecarea ei e ceva mai

mult decât obişnuit, e puterea de a mai iubi pe altcineva aşa cum o iubeam pe ea. Deocamdată

acesta e marele adevăr. Toată povestea pare puţin tragicomică – eu am înţeles-o că trebuie să plece,

am încurajat-o şi tot eu mă plâng de situaţia care s-a creat prin plecarea ei de lângă mine. Povestea

este însă minunată, chiar dacă ascunde şi multă melancolie. Şi totuşi, plecarea ei este o

binecuvântare pentru mulţi dintre noi, cei din jurul ei, şi mai ales pentru Păpuşică – fiica noastră.

O fericire gravă, profundă, însoţeşte această minunată fiinţă de legătură, Clara. Prinţesina noastră

şi a celor care o cunosc. Ce lucruri extraordinare face şi natura asta! Plămădeşte doi oameni din

ţinuturi diferite, din părinţi diferiţi, face astfel încât să se întâlnească, îi aruncă unul în braţele

celuilalt, după ce gusturile lor sunt aproape identice, prin mijlocirea inimii, minţii şi gurii lor, îi

face de nedespărţit şi începe să-ţi pună în faţă tot felul de probleme, care mai de necontrolat,

imposibile, apoi prin tot felul de argumente care pentru amândoi devin tot mai convingătoare cu

cât contradicţia dintre ele sporeşte. Ca în cele din urmă cei doi să-şi dorească să se despartă, ca

apoi fiecare în singurătatea lui să-şi dorească compania celui pe care cu puţin mai înainte, îl

avusese atât de aproape. Lupta aceasta absurdă te stoarce de vlagă, ca să primeşti în schimb o mare

bogăţie şi binefacere.

În viaţa noastră măruntă, la un anume moment pătrunde ceva veşnic şi universal – ceva ca

marea, ca visul, ca ploaia. Când sânge din sângele tău, duh din duhul tău apare ca o necesitate…

un fiu, o fiică a tuturor celor dorite şi nedorite, o fiică a împlinirilor, de atunci şi de acolo începe

lumea.

De câte ori ar trebui să jur că nu am să o mai iau de la capăt, ca până acum... de cinci ori.

Iarna e ceva mai greu, vara nu-i nici o problemă – e soare, cald, flori, iarbă. Iubirile de iarnă sunt

mai complicate – distanţa dintre oameni se micşorează din cauza frigului – apropierea fizică te

îndeamnă la mai mult, simplele priviri devin intenţii, nu poţi sta prea mult nemişcat, cauţi direcţia

care te îmbie conştient sau inconştient, provoci atingerea aceea care te cutremură, te trezeşti cu

mâinile împreunate tandru, apoi o mângâiere nevinovată urmată de ceva firesc şi inevitabil –

sărutul.

*

* *

„N-ai vrea să mă întrebi de unde vine ce vine aşa năvalnic spre tine?”

„Nu” .

„De ce nu, îţi spun eu. Din instinct. Ascultă-mă. Cum ai zice tu: n-am cunoscut bărbaţi, am

avut un prieten dar care n-a fost «bărbat» cu mine, sunt inocentă şi virgină, stricto senso”.

„Nu ştiu dacă naivitatea este o calitate dar ce ştiu sigur că sacrul dacă există se află în inimă,

şi nu într-o anumită fiziologie, iar natura obligă organismele, adică această fiziologie, să

funcţioneze cu sau fără iubire – când se întâmplă ca această fiziologie să aibă ca motivaţie iubirea

sau cel puţin admiraţia, atunci se poate vorbi de împlinirea naturii, e momentul în care natura a

realizat un act sublim, când saltul calitativ s-a produs spre mult mai bine”cam asta era logica după

care Judecata lui Mihai Fonta măgulea orgolii şi atunci când zâmbea ironizând auditoriul.

„Eşti credincioasă?”

„Am fost”.

„Şi…”

„Şi… dacă îmi place de un om ca dumneavoastră şi însurat mai pot spune că sunt

credincioasă, am principii creştine, dacă renunţ la ele renunţ la mine, ce să fac – ar trebui să plec

din preajma dumneavoastră dacă ţin la mine, dar nu pot. Şi nu pot pentru că îmi doresc numai

partea nealterată din dumneavoastră, să cunosc ceea ce cred că mi se cuvine – dacă tot am avut

prilejul să vă întâlnesc. Nu sunt fermecătoare, dar pot deveni interesantă prin puritatea mea, prin

buna mea cuviinţă, prin credinţa mea.” Remarcă ceva ce nu i se mai întâmplase, din privirile ei

răzbătea un joc de luminiţe nevinovate care îl iscodeau şi-i pironeau gândurile. Îl chema ea cu

vocea-i lăuntrică şi acum îl aştepta. Începuse să râdă sarcastic de propriile-i gânduri, ce prostie!

Dar numaidecât se văzu cuprins de o lumină sumbră. Nu băuse nimic, nici chiar protocolara bere

de seară. Nu putea să o silească să renunţe la propriile-i principii şi creştineşti? Ea avea libertatea

de a alege, el numai i se oferea, era un prilej pentru ea, poate şi pentru el. Nevasta îi plecase cu

spiritul mai (de) mult, acum era vorba numai de îndeplinirea unor formalităţi. Oricum nu i se părea

o mare impietate şi nici o nedreptate ca cineva să-i remarce decăderea psihică şi nici starea de

nesiguranţă a zilei de mâine, atâta timp cât nu-i cădea prea moale, ceea ce avea să i se întâmple, să

o ia de la capăt în altă lume, în altă societate, să meargă la cucerit iar şi iară – pe metereze, pe

redutele presei şi literaturii. O experienţă în plus nu era de colo. Ce ar fi avut de pierdut? În cele

din urmă aici totul rămâne intact pentru un timp – un salt în afara timpului şi acestui spaţiu – un

salt de un an nu e prea mult. Nu poţi respinge ce-ţi stă la îndemână. Era nefiresc. Pentru mulţi era

o nebunie, un curaj ieşit din mintea unui om nu prea sănătos la cap.

„Dumneavoastră sunteţi cine sunteţi aici. Acolo nici nu pot să-mi imaginez cine aţi fi, eu

nu-mi pot permite nici măcar o părere, dar un sfat, cum de fapt îmi sugeraţi. Din perspectiva

principiilor mele cred că e valabilă vorba aia pe care o tot spuneţi altora, mulţumesc de sfat dar

pot să greşesc şi singur şi apoi, cred că mi-aş dori să vă ştiu plecat în lumea largă, să vă găsesc

numai când am mai mare nevoie de dumneavoastră. În rest eu să rămân ceea ce sunt”. Avea

impresia că visează ceea ce de fapt trăia. Fata asta apăruse în calea lui aproape întâmplător, nu-şi

mai aducea aminte dacă îi întâlnise privirile vreodată în ultimii – trei ani de când făcea ucenicie în

redacţia ziarului său. Dintr-o altă perspectivă dacă nu şi mai degrabă un favor al naturii, o

posibilitate de a o lua de la capăt, aşa cum prin actul absolut al bisericii te poţi scăpa de toate

păcatele şi te trimite iarăşi în lume neprihănit. Venise primăvara – necesitatea schimbării noastre

periodice, nu contează în ce fel se manifestă ea, ca şi o necesitate a schimbării fondului nostru

sufletesc – că n-om fi suflete de piatră. Primăvara nu ştii exact când începe şi cu atât mai mult când se sfârşeşte – dorul de primăvară, de primenire, îl simţim mereu şi este în suspinele de

dinainte şi în amintirile de după. Dar de fapt din toate câte sunt orânduite pe pământ suspinele

contează tot atât ca şi amintirile – ele întreţin în viaţa noastră mişcarea binefăcătoare şi de lungă

durată. Şi mai e ceva: schimbarea, da, dar nu una completă, altfel cum mai percepi plăcerea ca

eternitate a clipei şi supărarea ca efemeră.

„Dumneavoastră deschideţi gura şi din două vorbe schimbaţi destinul unui om, vorbiţi ca

duhul pe ape, la prima vedere dar timpul confirmă prezicerea şi apoi am înţeles cam târziu că

urmăriţi, dacă sunteţi interesat, persoana în evoluţia ei dacă ţine cont de «canoanele»

dumneavoastră uneori imposibile, dar care pentru dumneavoastră nu sunt altceva decât nişte

lucruri fireşti”.

Nu întâmplător o visase pe Mia în cămaşă de noapte, cu mâinile întinse ca nişte aripi spre

un zbor nedefinit, desculţă, plutind pe ape prin semiîntunericul camerei. Îl treceau lacrimile, atât

de înduioşat era şi nu prea ştia de ce – se gândea la Păpuşică şi-i trecea de toate relele din lume,

uita şi de ce venise pe pământ.

Mia – suna atât de trist şi sfâşietor… iar şi iară de la capăt – în jurul lui simţi nişte umbre

apăsătoare. De ce se oprise din miile de nume tocmai la numele ei, Mia. Măcar pentru o jumătate

de oră să-şi vadă de gândurile sale, aproape că era un lux la ceea ce se gândea de câteva zile – n-

avea linişte – Mirela, Păpuşică. Acum şi Mia intra uşor, uşor în preocupările lui. Lupta nesfârşită

cu gândurile, cu visele de multe ori nu duce la nici un rezultat. De la un timp nu mai ştia prea exact

când era zi şi când noapte – căci zilele când scria erau un fel de nopţi şi nopţile nişte zile mai

searbede. Uneori se trezea seara înainte de asfinţitul soarelui, când trebuia să o ia de la capăt, ca şi

când ar fi fost dimineaţă. Constată cu surprindere că în fiecare zi dimineaţa se trezea în aceeaşi zi,

cu aceleaşi probleme şi totuşi altele ca nuanţă, ca fond nu vedea nimic NOU sub soare. Schimbările

aveau loc în timp şi percepţia lor era foarte slabă pentru un om cu preocupările lui. Nu se simţea

atras de Mia dar o simţea aproape, tot mai aproape de preocupările lui zilnice. Scria, dar nu ca altă

dată, scria din obişnuinţă, din necesitate – era un fel de mişcare spirituală binefăcătoare a celor

care îl aveau prin preajmă şi în cele din urmă în bibliotecă.

Faţă de Mia, avea un sentiment duios şi melancolic, ceva încă nedefinit, mai ales că Mia

nu manifestase nici un fel de preocupare faţă de stângăciile lui sentimentale în raport de ea, aşa că

el avea minunata senzaţie că este singur mereu dar nu însingurat. „Eu nu vă văd ca pe un bărbat,

văd în dumneavoastră mult mai mult, ceva atotştiutor atotputernic, o celebritate şi cum mai toate

celebrităţile nu prea sunt înţelese vă văd mereu solitar şi singur cum de fapt sunteţi”. Privindu-l

gândurile ei îi şopteau aproape zilnic ceea ce nu-i putea spune şi el n-ar fi înţeles.

Vedea însă că în clipele în care stăteau împreună la birou ea vorbea foarte puţin şi mereu

atentă să nu-i scape ceva care să-i golească de conţinut ideile. Scăpase de stresul şi timiditatea de

a vorbi cu el, pentru că se temea de golurile greu sesizabile din cultura ei în raport cu Mihai şi cei

ca el, în lumea cărora se trezise. O stare de disconfort o cuprindea după primele minute de fiecare

dată, ca după o jumătate de oră să se obişnuiască cu stresul, ca după două – trei ore să obosească

în aşa hal că ori pica de somn, ori tremura de emoţie. Mihai vedea la Mia un amestec de naivitate

şi distincţie dar îi aprecia loialitatea şi corectitudinea. Erau şi virtuţi calităţile ei native. Mia era ca

o carte pe care ai mai citit-o dar n-ai înţeles-o şi curiozitatea te îndeamnă să o mai citeşti o dată şi

încă o dată. Mia era atât de mică, atât de tânără şi vioaie şi totuşi femeie, o femeie fermecătoare...

oamenii de cultură, scriitorii, artiştii, sunt mult mai sensibili, mai expuşi primejdiilor decât ceilalţi.

Iată de ce nu-şi dorea ca Mia să ajungă scriitoare, deşi satisfacţia lui ar întrece orice aşteptare.

Chipul ei era luminat de un zâmbet trist, se şi îmbolnăvea des, de la gripă la dureri de cap, cu o

frecvenţă care îi speria pe cei din casă. Îl refuzase când se oferise să o însoţească la un medic

cunoscut – prieten din copilărie. O icoană de fată ar zice multă lume. Uneori o surprindea cum îl

privea visătoare, ca apoi să-i zâmbească discret, roşindu-se până în vârful nasului, visa ea la ceva

ce el n-avea încă acces. Dacă visele femeilor n-ar fi atât de inaccesibile, lumea ar fi foarte fericită.

„Cum reuşeşti ca după două-trei zile de bolit, să fii aşa de încântătoare, Mia, o întreba el zâmbind

de fiecare dată când ea intra pe uşă cu acelaşi surâs trist dar binevoitor şi impresionant. Cu mâinile

ei îngrijite, cu bluza curată, călcată, şi părul blond lăsat în voie peste umerii mici, îţi transmitea

nonşalant o stare de bine, relaxantă şi reconfortantă ca un fruct exotic. Un ten proaspăt, iradiat de

nişte luminiţe nevăzute umpleau camera de lumină – „nu te refaci cam prea repede pentru munca

asta chinuitoare de gazetar?”

„Nu sunt chiar aşa de nevinovate remarcile dumneavoastră dar îmi prind bine, având în

vedere că mă fac destul de cunoscută în biroul ăsta în care mereu suntem numai noi doi?”

„În doi viaţa este oricum altfel decât în singurătate, domnişoară, vei constata asta în timp,

dacă până acum nu te-a lăsat vârsta dumitale poate prea fragedă!”

„Vă sperie vârsta mea, trebuie să recunoaşteţi!”

„Ce-aş putea răspunde decât că mă sperie vârsta mea în comparaţie cu vârsta dumitale, dar

mă încântă maturitatea comportamentului dumitale, nu observi? Dacă dumneata mă admiri şi mă

respecţi pentru ceea ce sunt, eu te ocrotesc şi te plac pentru ceea ce eşti ”.

Pentru o clipă Mia rămase tăcută, cu privirea în gol, ca apoi ochii să-i devină iar

scânteietori. „Dacă va pleca s-ar putea să nu-l mai văd niciodată”. El nu ştia ce să înţeleagă din

privirile acelea nevinovate care îl copleşeau continuu ca într-un joc de lumini şi umbre din care nu

mai putea scăpa, de fapt nici nu vroia asta.

„Mi-aţi oferit prilejul să apar în faţa dumneavoastră cu partea cea mai bună a eu-lui meu;

acum ştiu că pot ceva mai mult decât credeam, mi-aţi redat încrederea în mine, nu mai sunt răţuşca

cea urâtă pentru arsurile pe care le am pe mână şi pentru care am suferit enorm, ani întregi, n-am

avut copilărie, n-am avut adolescenţă... Sunt încă tânără şi mi-e dor de copilăria mea, de tinereţea

mea care s-a maturizat mult prea devreme din cauza acelor suferinţe, de la doi ani. Eu nu pot privi

nici flacăra lumânărilor de Anul Nou şi nici flacăra lumânărilor de pe tortul aniversar – nu numai

al meu, al nimănui – mă cutremur toată... e ceva ce nu se poate explica, aproape ancestral... Munca

cu dumneavoastră îmi dă nişte satisfacţii de care n-aveam cunoştinţă. Trupul mi-e cuprins de o

bucurie nedefinită, un freamăt uşor, ca briza mării mă copleşeşte de la primele ore ale dimineţii,

ca apoi să nu-mi mai simt prezenţa; timpul trece mult prea repede. Ziarul ăsta e mult mai mult

pentru mine decât orice altceva, şi după ce vă văd şi pe dumneavoastră mulţumit, am senzaţia că

nici eu n-am venit pe pământ degeaba. Vinerea, ziua în care pot pleca mai devreme acasă e cea

mai frumoasă zi a săptămânii pentru că vă văd vesel, satisfăcut şi cu o poftă de viaţă care îmi dă

fiori de bucurie. Am senzaţia că şi eu, prin munca mea, prin efortul meu fizic şi intelectual, am

făcut ceva pentru oamenii care ne citesc descreţindu-le fruntea fie şi pentru câteva clipe”.

*

* *

În ciuda vârstei şi a celor câteva fire de păr alb de la tâmple, rămăsese încă tânăr senior de

succes care se bucura pentru munca lui şi pentru munca ei aproape istovitoare. Gusta ironiile ei

fine şi inteligente ca replică la ironiile lui, de genul cu o satisfacţie

care te uimea. Fonta, avea un amestec ciudat de trăsături aristocratice şi democratice. Originea lui

aristocratică NU venea din timpuri imemoriabile, ci din gândurile şi trăirile sale neobişnuite. Avea

nişte mâini cu degete lungi, trăsături fine, un nas acvilin puţin coroiat şi o distincţie în

comportament care atrăgea atenţia, dovedea blândeţe, devotament şi o nobleţe sufletească faţă de

toată lumea, iar faţă de ai săi ceva aparte. „Boierul”, cum îi ziceau vecinii de la ţară, era cel care

se îndrepta spre ţărani întinzându-le mâna pentru salut şi întrebându-i câte în lună şi stele. Oamenii

cu o condiţie modestă erau în atenţia lui mereu. Puternic şi masiv – mereu în pulovere sau haine

comode, cu nişte pantaloni care-şi pierduseră dunga cam de multişor, cu faţa pârlită de soare, puţin

negricioasă, proaspăt ras când ieşea în lume, radia un parfum discret. Comportamentul lui aproape

bizar îţi amintea de lumea bună de altădată. Trupul îi părea ancestral legat de lumea aristocratică

iar spiritul părea mai mult decât democratic. O combinaţie ciudată, dar aproape desăvârşită. De

multe ori se gândea la copilăria lui – vag îşi amintea de oamenii care îl ocrotiseră copil fiind, de

unchii şi mătuşile lui care-i şterseseră lacrimile ce îi brăzdaseră chipul, lacrimile acelea nevinovate

îi umpluseră ochii când îşi zdrelise genunchii, şi nu de puţine ori. Chipuri cenuşii şi fără de sfârşit,

umbre de copaci, dâre albăstrii de abur şi ceaţă îi dispăreau din mintea de copil. Pustietatea îl

speria. De câte ori se trezea mergând pe drumuri de ţară păşea astfel să nu stârnească praful, nu se

voia văzut de nimeni – cântecul greierilor şi al altor lighioane aproape că-i împietrea sufletul. La

ivirea satului, a caselor, îi creştea inima, simţea cum îi cresc şi sentimente şi gânduri neobişnuite

de bunătate şi frumuseţe. Feeria acelor locuri se schimba în funcţie de anotimp: primăvara şi vara

locurile acelea erau scăldate în soare, toamna şi iarna ceaţa, ploile şi gerul te făceau să-ţi pierzi

entuziasmul când treceai pe acolo. Copilul din el, se vedea ca o plută pe Deznăţuiul unde se scălda

vara, privindu-se înapoi în timp. Trecuseră anii şi cu ei şi mulţi oameni şi amintirile. Ce mult şi-ar

fi dorit să-i întâlnească, ca atunci, pe bunicii lui pe care să-i îmbrăţişeze firesc, fără sentimentalism,

cu dragoste şi pioşenie. Ce vremuri, ce timpuri! Nu ştia să spună dacă mai bune sau mai rele,

oricum nu ştia prea multe despre lume şi viaţă, nu avea greutăţi şi probleme, nu era în miezul

lucrurilor. Se gândea la fiică-sa – Păpuşică niciodată nu va şti cum a copilărit el la ţară – viaţa de

la ţară. Copiii satului acela dăinuiau în mintea lui de acum frumoşi ca îngerii din icoane – vioi şi

jucăuşi, semănau foarte bine cu părinţii lor – sprâncene blonde, obraji negricioşi, genunchi rupţi,

cu semne de răni vindecate după ce căzuseră în praful stârnit de vreo maşină după care alergau

până cădeau ca nişte bolovani aruncaţi din vreo curte unde nu-şi mai găseau locul. Toţi părinţii

micuţilor îşi doreau ca odraslele lor să-şi depăşească condiţia – mulţi reuşiseră, dar şi mai mulţi,

nu. Într-o dimineaţă de mai îşi privise chipul în oglindă - era preocupat de problemele lui, dar ale

altora era povara grea de pe gândurile lui şi aceşti alţii se înmulţeau cu fiecare zi. Se trezise cu

rude şi neamuri de care nici nu auzise vreodată. Mulţi îi povesteau întâmplări hazlii de la seceriş,

de la păscutul gâştelor, al caprelor şi vacilor, de pe câmp, de la scăldat, din armată. Nu-şi mai

aducea aminte, dar era de acord cu ce i se relata, în cele din urmă se ajungea la miezul problemei

– venise omul la ziar să-şi ceară drepturile, care cu ajutorul lui, ca om mare ce ajunsese, să-şi

rezolve necazul. Figura lui aristocratică contrasta cu comportamentul lui democratic. N-avea bani

în buzunar niciodată după primii veniţi în audienţă. Nu de puţine ori îi ceruse fetii, bani de tramvai.

Şi ca să nu rămână dator îi oferise o sumă mai mare pentru eventuale cheltuieli viitoare. Se

bucurase mult de liniştea în care putea simţi dragostea şi respectul, consideraţia şi devotamentul

fetei. Trecuse timp de când Mirela, soţia lui, îi şoptise la ureche: „am făcut şi medicina ca să te

slujesc pe tine Mihai, dar să nu mă crezi”. Avusese dreptate, făcuse şi medicina dar nu pentru el.

Îşi aminti de când fusese profesor de ţară în tinereţe. Închise ochii şi văzuse satul, şcoala, grădina

cu flori din curtea şcolii, sala de clasă şi chipuri de fete blonde, îşi aminti de o fereastră deschisă,

de foşnetul singurului tei înflorit din sat – parfumul acelor flori de tei îl urmăriseră toată viaţa când

înfloreau teii. De fiecare dată îşi amintea de ce-i spusese profesorul de istorie Slavu: „dragule,

trăieşte-ţi viaţa, se duce atât de repede şi ce urmează după ea durează atât de mult... eu la anul nu

mai sunt şi-mi pare rău, dar nu mai am ce face, intru în eternitate”. Murise după două luni.

„Ce-i cu dumneavoastră?” o auzise pe Mia care-l trezise dintr-o visare nefirească în care

se cufundase bălăcindu-şi gândurile nefaste...! „Visez la nimic... visul perfect: până aici, de aici

încolo... vid”. Limitase spaţiul din birou cu un gest al mâinii drepte.

„ Aveaţi o privire pierdută, m-am speriat, priveaţi peste ţară, în depărtări, dincolo de timp,

dumneavoastră nu prea vă pierdeţi cu firea, e ceva care vă roade pe dinăuntru, vă macină sufletul?”

„Nici pletele tale blonde precum nisipul mării, nici ochii tăi diafani nedefiniţi în lumina

soarelui, nici buzele frumos desenate, nici gândurile tale măreţe nu-mi pot salva sufletul. Uneori

şi eu ca şi destui alţii, avem suflete de piatră, nu mai reacţionăm la nimic şi atunci toţi cei care intră în jocul nostru diabolic îşi pierd vremea. Atât trebuie să ştii, îşi pierd vremea”.

Fata îşi coborâse privirea neputincioasă la o astfel de replică, cu ochii rotunjiţi de mirare.

O flacără întunecată i se ascundea în priviri. A auzit bine.. îşi pierdea vremea. Adică ea îşi pierde

vremea dacă crede că el va fi învingătorul ca întotdeauna. Mihai Fonta şi labilitatea psihică - două

chestii care n-au loc în acelaşi timp şi acelaşi loc pe nici o planetă, cu atât mai de necrezut în biroul

lui, unde ar trebui expuse două săbii în aceeaşi teacă. Îi întinse mâna. El o luă cu reţinere, o sărută

discret, îi zâmbi; gravitatea privirilor ei îl încurcă. Zâmbetul, deşi afectuos, mai păstra urme de

răceală şi nefiresc. Un tremur uşor al buzelor femeii îl făcu să uite de criza de personalitate din

care ieşise. Mia nu mai ştia dacă trebuie să renunţe sau să-şi continue gestul tandru dar şovăielnic,

neîncrezător. Ceva era în neregulă, tipul nu cade psihic decât după o luptă acerbă, crâncenă şi

surdă, doar îl cunoştea de ceva timp. Abia acum înţelesese de ce Mirela, nevastă-sa, îi şoptise

discret: „Să ai grijă de Mihai, e dispus unei recăderi psihice în ciuda optimismului său de

necontrolat. Organismul său, de altfel destul de robust, poate ceda psihic. Să ai grijă de el, în tine

are încredere oarbă! Cât eşti de mică şi de fragilă, poţi face atât de mult pentru un colos ca Mihai,

cât nici măcar nu ţi-ai imaginat!” O sărutase protocolar şi o strânsese de mână ca un semn de bun

augur «îl las în mâinile tale», se urcase în tren şi dispăruse odată cu trenul. Mirosul de gară o

determinase să plece repede şi apoi trenul se pusese în mişcare (deja). Pentru a câta oară se văzuse

foarte importantă, vedea pe cei din preajma ei cerându-i ajutor şi nu oameni nevoiaşi, oameni

puternici şi bine ancoraţi în societate. Cei de acasă aproape că o solicitau zilnic cerându-i nu numai

sfaturi şi păreri, dar şi rezolvarea unor probleme cu fiecare zi mai complicate şi mai diverse. Doar

îşi făcuse ucenicia pe lângă un guru şi un ziarist de temut. Ca scriitor era şi nu era apreciat acest

Mihai Fonta, dar era apreciat ca jurnalist, pentru pamfletele sale foarte serioase aproape de

perfecţiune, pentru integritatea şi principialitatea personalităţii sale. Principala ei hibă fusese de

mică plictiseala care o copleşea şi de care se izbea ca de un zid de beton. În serviciul lui Mihai

Fonta scăpase de obsesia asta, dar i se părea că de la o vreme domnul Fonta o ferea de muncile

inutile din firmă, îi selecta activitatea, îi lăsase la îndemână ceea ce credea el că i-ar folosi. Îi ceruse

să termine dreptul în locul ştiinţelor politice – „e mai bine pentru o femeie delicată şi apoi înveţi

cum să te aperi de vicisitudinile vieţii”. Îi urmase sfatul. Îi fusese atât de greu, că într-o zi venise

la el îngrijorată şi-i spusese că îi este aproape imposibil să termine Facultatea de Drept. El o privise

zâmbind şi-i răspunsese cu o voce gravă: „imposibil îmi este mie să te mai ţin aici dacă nu termini

dreptul”. „Bine! Doar dacă mă şi ajutaţi când simt că mă împotmolesc, sunt noţiuni atât de abstracte

şi uneori imposibil de memorat”.

„Greşit, nu memoria e necesară pentru Facultatea de Drept, logica şi munca până faci gaură

în scaunul de la bibliotecă” primise ca răspuns fata aproape speriată de vocea lui severă, aproape

bubuitoare.

„Atunci, dacă tot îmi este permis, care este greşeala vieţii dumneavoastră cea mai

regretabilă?”

Cu o mişcare lentă, aproape calculată, Mihai Fonta a scotocit prin sertare şi a scos o coală

de hârtie cu un scris de mână, nu prea uşor de citit, :

„Din atât de multe, una?! E mult prea puţin, (dar să nu ajungi la greşeli) de fiecare dată când calea aleasă nu este posibilă, atunci imposibilul este calea ce trebuie aleasă. Să nu uităm că fără celălalt nu putem face nimic, numai el, cel ce te poate apropia mai mult de tine însuţi te poate ajuta; nu poţi ignora ceea ce devine vocea conştiinţei tale (prea multă vreme). Poţi prosti pe toată lumea un timp, pe câţiva tot timpul! Dar nu poţi prosti pe toată lumea tot timpul şi cu atât mai mult pe tine însuţi luând speculaţiile drept chestiuni concrete, asta ca politician, iar ca scriitor am să vă spun ce-au hotărât îngerii pentru mine:

«Să-i furăm femeia (şi) să-l salvăm – prea s-a implicat în viaţa de familie – a uitat de ce a venit pe lume. Fiică-sa Clara – Prinţesina – şi Mirela l-au făcut să-şi piardă capul, nu se mai întreabă dacă ceea ce e adevărat la lumina lămpii, mai este adevărat şi la lumina soarelui... literatura, viaţa lui, viaţa prietenilor nu-l mai interesează...»”

„Este un fragment din romanul «Suflete de piatră» la care lucrăm împreună de ceva timp, numai că tu nu ştiai ce faci atunci când te plictiseşti. Dacă tot ai ajuns aproape de mine n-am să te

las să trăieşti în ignoranţă. Cu Fizica ta ai fi ajuns o demnă profesoară fie şi la un liceu, fericită şi

importantă numai în mintea ta şi atât, dar cum şi aici funcţionează reversul medaliei... cu cât ştii

mai puţin despre lume şi viaţă cu atât mai fericit dar şi mai prost, dacă ar durea prostia... subiect

pe altădată, deocamdată scrii şi cărţi.”

Săgetându-i uimirea cu o privire ageră o lăsase descumpănită pentru câteva momente pe

biata fată. Şi autoare de cărţi la vârsta ei de nici 24 de ani, era deja prea mult. Mişcarea şi variaţia

muncii ei se apropia de un final trist. Va trebui să-şi schimbe stilul de viaţă şi „meniul”, avea

dreptate omul din faţa ei – va trebui să fie mai profundă, mai studioasă, mai gravă în tot ce face de

acum înainte, gata cu „flendereala”. Plictiseala i se părea că îi ipotecase tot restul vieţii, iată că

scăpase de plictiseală prin ceea ce făcea alături de acest dascăl de la care şcoala vieţii devenise cea

mai grea facultate. Până acum muncea fără participare, în mod automat, fără suflet, de acum se

implicase în actul muncii ei. Treptat, comportamentul omului de lângă ea devenise de

nerecunoscut, aproape primejdios. În ceasurile lui libere era tot la birou, îl urmărea cu telefonul.

Avusese dreptate nevastă-sa, trebuie supravegheat mai atent pentru sănătatea lui. Uneori părea

indignat de ziua pierdută, de viaţa lui lipsită de conţinut, de sens. Nemulţumirea aceasta îl secătuia

de ultima picătură de energie, aşa se făcea că lunea, după ce o ispitea cum şi-a petrecut duminica,

aducea în discuţie inutilitatea acelor zile de sâmbătă şi duminică, când totul pare amorţit, în

aşteptare... „Ce să aştepte domnule poporul ăsta două zile pe săptămână, să vină americanii?

Poftim, au venit... şi tot aia e, adică sărăcie lucie”.

Revolta lui poate fi luată şi drept o virtute, pentru un om ca el munca şi în aceste zile poate

duce la un rezultat uimitor pentru un popor care a lâncezit 50 de ani sub comunism. Lunea, când

trebuia să ne întâlnim la birou, îşi ridica privirea de pe foile lui înşirate după o ordine numai de el

ştiută şi cu un zâmbet larg, care îi trăda starea de spirit, mă privea găsindu-mă dincolo de mine. „...

tot blondă şi tot cu ochii ăia de culoarea apelor din noaptea de Sânziene venişi şi azi... nu s-a

întâmplat nimic important în viaţa ta în ultimele zile, mă aştept şi de la tine la ceva neobişnuit ca

să nu zic mai mult... sunt în elementul meu când sunt părăsit, trădat, dar îmi revin repede, fiţi fără

grijă, altă dată oamenii dacă nu erau religioşi erau cuvincioşi, acum nu mai sunt nici una nici alta

şi o altă dată la şcoală se învăţa ori religia ori darwinismul acum se învaţă amândouă, de unde s-a

ajuns ca raţiunea şi credinţa să fie în opoziţie. Credinţa face conştiinţă nu ştiinţa. Ştiinţa nu trebuie

să facă teologie şi nici teologia ştiinţă. Cea mai lungă cale pentru om este aceea de la urechi la

inimă, cu alte cuvinte de la informaţie la convingere”. Dar ce îţi încarc eu mintea ţie cu răutăţi atât

de complicate. De, îmi mai scapă şi mie nevolnicii deşarte, tu n-ai nici o vină, dar şi eu sunt tot eu,

dacă nu sunt chiar nimeni cum îşi zicea diavolul englez în secolul trecut.

Eram convinsă că domnul Fonta este un om greu de suportat prin impetuozitatea

personalităţii sale şi mai ales prin modul diferit de a vedea lumea şi viaţa. În gândirea dânsului

natura lucrurilor poate avea şi alte explicaţii decât pentru noi ceilalţi. În situaţii obişnuite avea un

comportament obişnuit, în situaţii neobişnuite îi ieşea în evidenţă erudiţia, clasa aristocratică. Îl

admiram pentru asta mai mult decât îşi imagina el, nu ştiam însă dacă îl iubesc, era prea mult, era

prea puţin? L-aş fi vrut aproape de mine în orice moment, dar nu pentru multă vreme, simţeam că

mă oboseşte nivelul de atenţie şi inteligenţă la care mă solicita. Dacă mă suna şi dormeam, mă

întreba ceva, un amănunt, fără importanţă, după ce îşi cerea scuze, îmi mulţumea pentru vigilenţă

şi loialitate, competenţă, consecvenţă – erau criteriile după care îşi selecta colaboratorii. Era greu

să lucrezi cu un om de talia lui, dar nu imposibil. Acceptasem imposibilul şi nu greşisem,

câştigasem cu mult mai mult decât sperasem. Nevastă-sa îmi sugerase de multe ori asta: „E dificil

dar nu imposibil şi apoi nimic nu se obţine fără sacrificii. Mihai e mai puţin decât un sfânt, dar mai

mult decât un diavol – e Sfântul Diavol cel de pe pământ”. Îl mai auzeam din când în când

spunându-şi: „Şi eu sunt un nimeni” şi mă speriasem pentru o vreme, dar mă obişnuisem.

Când mă remarcase ca salariată era într-o luni dimineaţă: „cam slăbuţă şi destul de subţirică

pentru a lucra aici, să vedem restul”. Ca după un an şi o lună să-mi spună: „destul de robustă

inteligenţa dumitale domnişoară, în ciuda faptului că pari aşa plăpândă şi firavă, mă surprinzi,

capacitatea dumitale e invers proporţională cu fizicul dumitale. Felicitări, de azi vei lucra numai

cu mine! Pentru că e vară şi eşti nevoită a veni la serviciu mai sumar îmbrăcată, acum înţeleg de

ce erai mai reţinută, da... mâna dumitale, în cele din urmă ... şi acele cicatrice, nu reprezintă un

handicap major, în afară de zilele când ar trebui să prezinţi ştirile la TVR pe postul naţional. Nu

ştiu când va fi ziua aceea, dar dacă e iarna nu constituie un impediment, de asta să fii sigură.

Depinde însă dacă te vei deprinde uşor cu munca de prezentator de ştiri. Şi mai e ceva... va trebui

să guşti din literatura viitorului din spaţiul trecut pentru publicul prezent”. „Se trezise întrebându-se şi ea, care renunţase la orice succes pe

teme estetice. Nici măcar ca simplă femeie de casă, gospodină, nu se vedea realizată cu semnele

acelea de pe mână, care stârneau compătimirea tuturor celor pe care îi întâlnea. Şi pentru a evita

compătimirea şi vara purta bluza cu mâneca lungă stârnind nedumerirea celor din preajmă.

Bărbatul din faţa ei se văzu nevoit să constate jenat că i se umezise fruntea şi că broboanele de

sudoare îi creaseră o stare de disconfort şi confuzie. În timp ce tânăra femeie din faţa lui izbucnise

într-un hohot de râs ascuţit. „Dar nu sunt totdeauna numai creier domnule Mihai, mai sunt şi femeie

şi mai vreau să mă şi bucur de viaţă fie şi ca femeie”. Glasul ei se auzise cu totul altfel, aproape că

îl vroia sancţiona pentru că nu văzuse şi asta în viaţa ei de pe lângă el. Câteva momente, fiecare în

câte un fotoliu, se priviră tăcuţi. El venise ca mai totdeauna vara, în loc de un tricou cu mâneca

scurtă, într-o cămaşă de in topit, tot cu mâneca scurtă şi în nişte pantaloni albi de vară fără bretele,

ca de obicei. Ea avea o bluză ultra primăvăratecă cochetă, dintr-o ţesătură greu de definit, cu nişte

panglici alb-verzui de o culoare sidefie sclipitoare, nu erau dantele dar nici volănaşe, erau nişte

betele superbe care la cea mai mică adiere dănţuiau leneş acoperind sânii mici şi cruzi ce nu se

sfiau să-şi arate formele. Inimile lor prin ritmul bătăilor aproape dezordonat comunicau deja.

Atunci şi acolo ar fi trebuit să aibă loc acea solemnitate gravă pe care o aşteptau amândoi. Viaţa

amândurora părea de ceva vreme, pustiită de evenimente obişnuite. Comunicarea lor spirituală

avusese loc deja. Propriile lor sentimente erau singura şi tainica lor bogăţie. El nu-şi putea controla

un tremur uşor ivit în colţul gurii, ea nu putea ascunde durerea şi presiunea din ochii aceia limpezi,

cuminţi şi pierduţi...

Instinctul îi împingea unul spre celălalt, dar nici unul nu schiţa acel minim gest de apropiere

fizică. Gestul care n-avusese loc, şi unuia şi celuilalt i se păruse real şi de o frumuseţe covârşitoare.

Deşi nu se împotriviseră gestului, aproape că se răzvrătiră, certându-se reciproc în gând. Ea, care

de ceva timp îi luase în nume de rău lipsa de îndrăzneală, acum dădea înapoi speriată. El o

înţelesese pentru o clipă, ca apoi să-şi revizuiască atitudinea. „Asta NU se poate” – şi pasul înapoi

fusese ca şi făcut. Picioarele le tremurau la amândoi, mâinile atârnau pe lângă ei inerte, vântul

mişca uşor perdelele de la geamurile cât pereţii. Nici măcar mâna nu i-o sărutase. Gestul acela care

pentru toată lumea nu reprezintă nimic, pentru el era prea mult acum. Altădată îi sărutase mâna,

dar pentru că atunci nu era atât de important ca astăzi, adică plin de înţelesuri... acum nu a mai fost

capabil nici măcar să schiţeze gestul. Ea nu se retrăsese şi nici speriată nu păruse a fi, dar nici ea

n-a mişcat un deget spre marea finală. Şi acele clipe îi legaseră cumva, pentru că deja buzele

rămăseseră despărţite şi mâinile deveniseră un fel de crengi grele şi nemişcate de nici o adiere.

Aveau să se despartă poate pentru cine ştie câtă vreme. Dragostea lor părea nefirească, educaţia ei

creştinească nu accepta un bărbat însurat încă în viaţa ei neprihănită, educaţia lui nu accepta o aşa

de tânără femeie căreia nu ştia dacă îi încurcă destinul. Şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, mai

păstrau totuşi o speranţă pentru viitor, fără ca acele gesturi să capete în închipuirea lor forme clare.

Cine ştia dacă mintea în nebunia ei va asedia simţurile astfel ca dragostea să învingă în cele din

urmă, obiectivele veneraţiei noastre sacre – legate uneori împotriva firii de tradiţii, obiceiuri,

credinţă, educaţie... Dragostea lor era mai mult decât frumoasă şi calmă, raţională şi pură – dar nu

de filozofia dragostei aveau ei nevoie. Nici unul n-ar fi fost în stare să spună dacă viitorul lor fie

şi visat avea să-i prindă înainte ori după moarte. Fiecare venea dintr-o altă lume, pentru fiecare

scara valorilor avea alte dimensiuni, alte valenţe. Tăcerea îi făcuse de nedespărţit, numai ei

înţeleseseră asta, ce păcat că ea înţelegea, dar nu putea acţiona imediat, ştia însă că fiecare zi o va

apropia mai mult de lumea lui, o va apropia de el, îl va înţelege şi îl va iubi. Dar el nu mai avea

răbdare şi nici timp de pierdut, clipele din viaţa lui aveau alte dimensiuni, alte repere, alte valenţe.

El era pierdut deja şi din prea multă sete de viaţă alături de ea se va contopi în subiecte noi, din

noi romane de dragoste. O prea frumoasă dragoste va deveni în timp o şi mai frumoasă iluzie, într-

o şi mai frumoasă carte, poate ultima. Dacă ar mai sta mult împreună, printr-un efect aproape

miraculos al dragostei, fiecare ar începe să capete înfăţişarea celuilalt, aşa încât altcineva, văzându-

i pe amândoi deodată, s-ar putea să cadă pe gânduri. Asemănarea ar putea fi atât de izbitoare încât

s-ar speria efectiv constatând că doar sexul s-ar putea să-i deosebească, ca şi cum să-i şi unească

dar acest fapt lui i se părea imposibil. Oferta venea mult prea târziu cererii în mână. În confruntarea

cu viaţa întotdeauna dragostea învinge. Există pe lume o mai mare izbândă?! Se spune că flăcările

înainte de a se stinge îşi înteţesc vâlvătaia – de fapt îşi adună puterile pentru ultimul spectacol.

Oare dragostea lor va da ultimul spectacol înainte de a fi început? Nu e nici drept, nici imposibil.

Mii de întrebări şi răspunsuri privitoare la viaţă, iubire şi moarte se vor naşte din acest subiect, pe

această temă, de fiecare dată, de câte ori o dragoste neîmplinită se arată la orizont. Iubirea

adevărată n-are vârstă, are idealuri, uneori neîmplinite.

Ce gânduri năstrujnice mai urzeşte şi mintea omului dacă nu ştii când să-i pui căpăstru.

*

* *

Îşi aminti de stupii din pădure, de cântecul păsărilor, (de zumzetul albinelor), de toată zarva

pestriţă a gângăniilor din pădure. Răcoarea pădurii în luna lui cuptor te pătrunde pe dinăuntru cu

mii de arome de ierburi şi flori, coajă de pin şi salcie, de tei şi frasin. Acolo mintea lui se golea de

gânduri – era alt om, trăia în altă ordine universală, viaţa avea alte dimensiuni, alte valori. Era ca

şi când se năştea a doua oară. Nu mai ştia nici cum îl cheamă, dacă îi striga cineva numele, nu

răspundea nu pentru că n-ar fi auzit, dar acolo nu-l cunoştea nimeni – omul perfect identificat cu

natura. Ce îmbătător este aerul în pădure, simţi în el umezeala pădurii şi căldura soarelui. Izvorul

din pădure îţi aduce copilăria aproape, foarte aproape, într-un ochi de apă îţi vezi chipul şi după ce

bei apa rece simţi cine eşti, de unde vii şi unde eşti. Vezi aurul din lumina soarelui, roşul aprins al

macului şi verdele deschis al undelor apei din lacul în care ţi-ai pironit ochii. Nu ştiu de ce, dar

pădurea uneori pare un adăpost, o stranie casă de vacanţă, dacă nu ai cort. Pe malul apei poţi dormi

puţin dar dens, într-o oră cât în casă câteva ceasuri. Somnul e mult mai liniştit şi mai dulce ca într-

un hotel de lux din nu ştiu ce localitate din Grecia, Turcia sau Italia, gândise Mihai.

*

* *

„Pentru că nu te-am văzut cam de multişor mi se pare mie, sau te-ai mai împlinit! Şi-ţi stă

bine, ca să nu zic foarte bine”.

„Şi dumneavoastră v-aţi mai împlinit şi nu vă stă bine deloc”.

Replica ei îl lovise ca o pală de vânt de toamnă amestecată cu praf şi frunze veştede.

Zâmbea totuşi apreciind francheţea şi replica ei ce devenise nu numai inteligentă, dar şi ironică,

după cum o spunea, aproape surprinsă de propria-i sinceritate.

„Asta nu mă împiedică să văd dincolo de tine”.

„E dreptul dumneavoastră să vedeţi în mine pe oricine doriţi, mi-aş dori însă să fiu eu cea

pe care o doriţi mereu şi să mă evaluaţi corect la cât mă străduiesc eu să nu greşesc faţă de

dumneavoastră, în ceea ce mă priveşte şi mai e ceva; vă mai amintiţi cum ziceaţi întelegeţi dar vă e greu să acceptaţi ceea ce ne desparte şi nu ceea ce

ne apropie – eu vin dinspre cei care muncesc în noroi şi sigur ar vrea să se joace printre nori cum

vreau şi eu. Ştiu că-mi vânaţi greşelile şi pentru, asta de la o vreme, aş zice că şomaţi .”

Amândoi – şi bărbatul căruia vântul îi alintase cei câţiva ghiocei de la tâmple, şi tânăra

femeie izbucniseră într-un hohot de râs.

„Care va să zică m-ai spionat tot timpul cât am lucrat – e ceva timp de atunci – şi acum îmi

intuieşti şi întrebările şi răspunsurile. Cam din vreme şi cam şi prea mult pentru cine te credeam

eu, psianalitic vorbind. De ce să nu recunosc, îmi placi cu fiecare zi mai mult, îmi motivezi reacţia,

mă tem însă de comportamentul tău de la o vreme”.

„Vă temeţi de sentimentele dumneavoas-tră de fapt!”

„Nu ştiu prea exact, s-ar putea să ai dreptate”.

„Da, pentru că aveţi nu numai o jenă, dar şi o reţinere, vă priviţi în oglindă şi vă certaţi

aşa... în gând”.

„E secretul meu”.

„Dar în faţa mea sunteţi total descoperit şi mă bucur pentru asta. Dumneavoastră nu... aţi

fi vrut să nu observ nimic, să muncesc în prezenţa dumneavoastră zi şi noapte ca un robot, rece şi

distantă.”

„Dar?...”

„Dar firea dumneavoastră, în ciuda aparenţelor sunteţi un sentimental înnobilat de propria

cultură şi autoeducaţie, vă place nespus de mult să fiţi, e drept din când în când, printre oameni,

fără ca aceştia să o ştie, să-i ajutaţi aşa, ca din întâmplare, fenomenul fiind studiat însă cu atenţie

mai demult. În condiţii normale reacţionaţi normal, în condiţii excepţionale vi se vede clasa,

sensibilitatea şi nobleţea sufletească, culmea de care se tem cei mai mulţi, adică cei care nu vă

cunosc, şi eu, mai la început”.

Draperiile din biroul lui tremurau abia perceptibil, mişcate de ceva nevăzut. Niciodată nici

el, nici ea, nu leneviseră aşa aproape, aruncaţi în fotoliile acelea comode şi copleşitoare. Ea îşi

ţinea mâinile albe, nu prea lungi dar subţiri, de o fineţe nefirească, de o parte şi alta a fotoliului.

Iar mâinile lui cu degete lungi şi delicate căzute leneş pe braţele celuilalt fotoliu din faţa ei. O altă

zi de solemnitate îşi făcea apariţia pentru cele două firi care cu fiecare zi se apropiau şi se doreau

mai mult unul pe lângă celălalt. Comunicarea spirituală a celor două suflete întrecuse aşteptarea.

El se cutremura la gândul că vine vinerea şi n-o vede două zile, ea îi înţelegea suferinţa, dar n-avea

cum să plece de acasă tot la serviciu în week-end. O dată, de două ori, trecuse poate neobservată

lipsa ei din casa părintească, dar în fiecare sâmbătă şi în fiecare duminică era deja prea mult. Şi

mai lua ceva, Mia îşi rezerva câteva ore în afara slujbei de la diverse biserici din oraş, pentru a-i

ajuta pe bătrânii şi copiii care aveau nevoie de ajutorul ei. De la a le deretica prin casă până în a le

însoţi pe bătrâne în cimitir la slujbe de pomenire a soţilor lor iar pe copiii orfani la orfelinate, unde

aducea acea rază cu care lumina fie şi numai pentru câteva clipe sufletele pierdute ale

nevinovatelor făpturi. Ochii aceia luminoşi şi limpezi, gesturile acelea nesămuite şi spontane,

curate şi tandre îi umpleau sufletul de bucurie, de plăcere. În prezenţa acestor neajutoraţi Mia se

simţea ca o regină, ştiindu-se atât de utilă, de necesară şi de neînlocuit. Nu de puţine ori plânsese

odată cu micuţii îngeraşi care o îmbrăţişau cu atâta dragoste şi nevinovată iubire ca pe mama lor

necunoscută. Nu de puţine ori se dorise mama micuţilor îngeraşi. Nu de puţine ori gândurile ei o

luau razna, căutând în minte tatăl copiilor ei. Se trezea abia acasă, unde trebuia să explice pe unde

a umblat şi cum şi-a înnobilat sufletul ei şi celor năpăstuiţi de soartă. Putea trezi suspiciuni,

întrebări, mii de explicaţii celor din casă. Şi mama şi tatăl ei s-ar fi întrebat ce se întâmplă totuşi

cu fiica lor, crescută într-un mediu puritan creştin-ortodox, cu o educaţie mai aproape de călugăriţe

(fosta şcoală de fete de dinaintea şi după al doilea război mondial). Şi ea şi el se vedeau cu plăcerea

şi nesaţiul celui ce nu mai contează ce pierde la un moment dat, teama însă de acest moment îi

făcea însă raţionali, poate că trăiau o frumoasă iluzie, aflaseră totuşi că nu pot trăi prea multă vreme

despărţiţi, aflaseră totuşi calea sigură a apropierii. Ea începuse a se teme chiar şi de micile lui

remarci pe teme sentimentale. Nu-l putea vedea ca pe un bărbat – el fusese întotdeauna ceva mult

prea mult pentru ea. Era Dumnezeul ei de după cel imaterial, era ocrotitorul ei de totdeauna, nu-şi

putea imagina viaţa ei fără el, dar nu ca un bărbat. Aproape că nici nu-şi putea închipui cum s-ar

comporta el ca bărbat, nu cu ea, cu altă femeie. Îl vedea om, pământean, dar nu şi-l putea imagina

gol, făcând baie poate şi dragoste cu o femeie. Conştientiza aberaţia (ne)închipuirilor ei,

plăsmuirilor ei netoate, dar nu-şi putea depăşi condiţia. E adevărat, se dorea şi ea femeie, poate că

venise momentul, dar nu-şi imagina nici avantajele, nici pierderile. El părea a fi ca vinul vechi –

citise undeva că vinul vechi după ce-şi savurează liniştea în nemişcare şi întuneric, într-o bună zi,

când numai un pahar dacă bei, nu-i vei mai uita gustul şi senzaţia de putere nemărginită pe care ţi-

o transmite până la moarte.

Lumina ochilor ei îl năucea pe Mihai de la o vreme, trupul ei mlădios şi zvelt îl eliberase

de toate neîmplinirile. Ea era ca o vâlvătaie care îi aprindea sufletul. Nu cânta, că nu cântase

niciodată, dar nu ştiuse cât de înălţătoare poate deveni o melodie, versurile unei poezii de dragoste.

Cerebral cum fusese toată viaţa, aflase acum, senior, nu neapărat că trăise degeaba, dar nu-şi

înnobilase spiritul exact cu ceea ce i-ar fi fost mai la îndemână – cântecul Mirabelei Dauer şi

versurile lui Macedonski - Când liliacul a înflorit... Primăvara asta era o altfel de primăvară, părea neprihănită, o revărsare de lumină şi flori,

peisaje pe lângă care trecuse de multe ori cu mii de culori acum îl impresionau până la lacrimi. Nu

ştia dacă ce i se întâmplă de la o vreme este fericirea de care vorbeşte Eminescu sau melancolia

despre care scrie Macedonski. O retrospectivă a vieţii lui de până acum transforma totul într-o

suferinţă în bine. Da, se pregătise toată viaţa pentru a putea savura şi înţelege aceste momente.

Trecuse peste o noapte de mai când se plimbase pe aleile parcului Romanescu până târziu în

noaptea aceea fără lună şi stele. Cerul părea de nepătruns dincolo de acea catifea albastră cu tonuri

alternând – întunecate şi luminoase. Pe pământ, de-a stânga şi de-a dreapta aleilor, zărea petale(le)

albe ale unor flori revigorate de răcoarea nopţii. O forţă nemaivăzută îl făcu să se cutremure,

oprindu-se pentru câteva secunde din nocturna lui plimbare şi cu faţa înmărmurită simţi un fior

scurt urmat de un asemenea frig, încât şi firele de iarbă acoperite cu rouă i se părură îngheţate.

Îşi imaginase pe Mia alături, îngheţase la gândul că ei i-ar fi fost foarte frig şi sigur s-ar fi

îmbolnăvit. O tuse seacă îi copleşise respiraţia. Ar fi fost cumplit să o fi avut cu el în seara asta, s-

ar fi simţit foarte vinovat de starea ei. Şi-o închipui cuprinsă de o paloare solemnă, cu buzele

aprinse, aşa cum i se întâmplă de cele mai multe ori.

Emoţionaţi de bucuria unui peisaj mirific n-ar prea fi simţit pericolul. Imunitatea ei era

foarte scăzută, modul de a se hrăni şi lipsa sportului zilnic o făcuseră aşa firavă, de mică. Cum să

facă sport biata fetiţă cu aşa răni pe corp? Zâmbetul îi pierise la gândul că acea copilă fusese supusă

la câteva operaţii de transplant de piele. În limita decenţei o va ruga să-i povestească despre ceea ce

o maturizase mult prea din vreme şi-i înnobilase spiritul. Nu de puţine ori îi remarcase prospeţimea

buzelor, privirile acelea vii, pătrunzătoare şi freamătul nărilor în stările de relaxare. Într-o zi el o

întrebase ce şi-ar dori ea mai mult de la viaţă: bani sau glorie. Nonşalant, îi răspunsese cu un

zâmbet care-i răsărise din colţul gurii şi o sclipire în ochii aceia greu de evitat în situaţii cheie: „Şi

una şi alta, ca să pot compensa din când în când ce n-am permanent... când pe una când pe cealaltă”.

Oare câţi oameni inteligenţi ar fi dat un asemenea răspuns? De unde venea fiorul maturităţii ei,

pentru că păreau cu neputinţă progresele judecăţilor ei de valoare într-un timp aşa de scurt. Ea nu

se tânguia de nimic, niciodată nu o auzise n-am bani să-mi cumpăr şi eu... se limitase la ce avea şi

la cât avea. Modestia ei îl determinase pe Mihai să o întrebe ceea ce o întrebase. „Cu mine bogat

ţi-ar plăcea să lucrezi mai mult timp pe săptămână decât cu mine mai puţin bogat?” „Oricum îmi

place să lucrez cu dumneavoastră, dar dacă aţi fi şi mai bogat mi-ar cade şi mai bine. Majoritatea

oamenilor sunt oameni practici, mercantili şi îi judecă pe ceilalţi nu după valoarea lor intrinsecă,

ci după bogăţia lor afişată, chiar dacă cei mai mulţi bogaţi ai acestor timpuri sunt ori găuritori de

bănci, ori oameni politici, care au furat, au furat cu neruşinare şi nemiluita sau invers, din avutul

celorlalţi, din marele caşcaval al socialismului ___ şi dezinteresat. Fără principii, fără demnitate

până îşi ating scopul îţi ciugulesc din palmă după aia îţi întorc spatele. În asta constă gloria lor şi

nu în câte cărţi au scris sau în câte filme au jucat. Poate că mulţi nu ştiu să citească, dar sunt doctori

în drept sau ştiinţe economice”. Îi remarcase mâinile zvelte frumoase şi ispititoare. Nici în

romanele lui nu reuşise să descrie ceea ce simţise când le văzu arcuirea printr-un gest de bună

cuviinţă. Pe chipul ei se aşternuse un surâs îndurerat. Nu mai era atentă la ce spunea el. Una din

ursitori trădase, se vedea neîndreptăţită şi în închipuirea ei se şi văzuse victimă a conjuncturii, dar

şi a timpului. Nu era oare mai bine ca ea să se fi născut cu cel puţin zeci de ani mai devreme, sau

el să se fi născut cu măcar cincisprezece ani mai târziu? Şi când te gândeşti că şi hazardul îşi are

locul său pe pământ. Cu puţin noroc s-ar fi format sub soare, fie şi un punctişor, unde să se

întâlnească. Aşa... chinuri, încrâncenări, suferinţe inutile şi în aşa fel încât simţeau amândoi cum

li se zbătea inima în deznădejde. Şi el şi ea se simţeau din ce în ce mai neputincioşi în faţa

destinului. Fiecare avea acea senzaţie de gol în suflet. Îşi mângâiau sufletele privindu-se cu nesaţ,

doar atât.

„Draga mea, fiecare din noi are ceva probleme, are sufletul greu, trebuie să ne ajutăm acolo

unde e posibil, să suferim mai puţin, eşti de acord?” îi zisese el într-un târziu privind-o cu blândeţea

ce nu-i prea stătea la îndemână de obicei.

„Da, nici nu mai încape vorbă, necazul e că şi eu şi dumneavoastră suferim de aceeaşi

boală”.

El, aproape surprins de intuiţia ei, îi şopti cu vocea scăzută: „nu-i chiar aşa, pe mine mă

mai roade gândul că aş fi avut mare noroc dacă m-aş fi născut cu cincisprezece ani mai târziu iar

pe tine... că ai fi avut şi mai mare noroc dacă te-ai fi născut cu douăzeci de ani mai devreme”.

„Da, aveţi dreptate, dar apare o problemă pe care nici eu, nici dumneavoastră nu o luăm în

calcul: din mii şi zeci de milioane de oameni care se mişcă continuu, şansa de a ne cunoaşte şi nu

numai de a ne întâlni, e una la douăzeci de milioane şi ne mai tânguim că n-am avut noroc. Eu

după ce v-am cunoscut mai bine mi-aş fi dorit să fiu un Mihai Fonta feminin – deveniserăţi unicul

meu scop în viaţă. Acum, după ce vă am aşa aproape, tot mai aproape, cu fiecare zi, visez la acelaşi

destin. Şi nu-mi va fi uşor să-mi depăşesc condiţia cu toate dificultăţile, să-mi realizez visul.

Pentru mine nu există o mai mare bucurie decât să vă ştiu aproape de sufletul meu, dar tocmai

această bucurie îmi creează probleme. Şi nu orice fel de probleme, probleme care îmi contestă

principiile, vechile mele principii, adică existenţa ca partener social pentru cei din jurul meu”.

„Vechile principii – dacă ai spus ce simţeai, atunci amândoi am găsit soluţia – da,

imposibilul pentru ceilalţi e soluţia noastră salvatoare. Nu mai încalci nici un principiu, oricare ar

fi acesta, când iubeşti pe cineva şi pentru o reîntoarcere la el, la cel pe care erai gata să-l părăseşti

în numele unor principii, fie ele şi nobile, e deja prea mult”.

„De ce vă uitaţi la mine cu privirile acelea ca nişte flăcări vii care mă dor dar mă şi satisfac,

mă încântă, sunt ca fulgerele de pe cerul înnorat acoperind un pământ crăpat, peste care nu a mai

căzut ploaie de câteva luni. De ce vreţi să mă vedeţi cu tot dinadinsul aşa pură şi nemeritată?

Uneori am impresia că-mi căutaţi greşeli, că-mi vânaţi gesturi, expresii şi cuvinte spuse la

întâmplare, pentru a vă convinge că nu merit sentimentele dumneavoastră. Sunteţi laş, vreţi să

fugiţi din faţa evidenţei, din faţa destinului dumneavoastră, numai pentru a nu vă face să suferiţi

din cauza vârstei mele prea fragede”.

„Poate că mă gândesc mai mult la suferinţa ta faţă de aceleaşi sentimente, la asta nu te-ai

gândit. Părinţii tăi, societatea care te-ar blama la vederea noastră împreună, prejudecăţi – principii

cum le zici tu”.

Faţa lui se crispase, poate pentru că rostise cuvinte prea aspre pentru o tânără atât de mult

înzestrată cu bun simţ şi intuiţie. Nu de puţine ori îl uluise prin decenţă şi comportament. În familie

nu primise cine ştie ce educaţie, după cine ştie ce cod al manierelor elegante, dar avea un bun simţ

exagerat şi gesturi atât de naturale şi elegante, că nu de puţine ori umilise domni şi doamne cu

multe şi mari pretenţii în societate, prin naturaleţea comportamentului ei.

Cu priviri neliniştite, ea urmărea pe faţa lui efectul celor spuse. Era oare posibil ca el să

plece, să fugă într-o zi, să nu-l mai găsească câţiva ani pentru a nu o face să plângă zilnic în

neputinţa ei de a-l convinge că şi ea este femeie? Mânată de o forţă mai puternică decât principiile

şi mândria ei şi decât „buna lui credinţă”, să-l copleşească într-o zi cu braţele întinse şi neîndurarea

lui să-i lumineze sufletul.

„Domnule Mihai, v-am mai întrebat, de ce mă vreţi atât de pură, dar nu pentru

dumneavoastră? Pricepeţi că viaţa fără dumneavoastră în preajma mea este o mare mizerie şi-mi

vreau viaţa mea după cum mi-aţi mai spus-o vă mai amintiţi? Acum am ajuns acolo mai întâi eu (cu dumneavoastră) şi mai

apoi ceilalţi. Am răbdat trei ani lângă dumneavoastră, am îndurat multe până am ajuns aici, şi acum

nu mai vreau nimic de la nimeni, ştiu cu cine am de-a face şi-mi place, primeşte-mă în viaţa dumitale

– dumneata nu porţi nici cea mai mică răspundere pentru cum vreau eu să trăiesc, poţi să-ţi păstrezi

şi libertatea, dacă asta te împiedică să mă primeşti în viaţa dumitale ”.

„Doamne, cât de bună e copila din faţa ochilor mei şi cât de mizerabil sunt eu. Ajunge... de

azi ea trebuie să ştie cât o iubesc de mult şi că nu-i caut «nodul în papură» pentru a renunţa la ea,

de azi mă împac cu diavolul şi-i ofer nelegiuirea mea drept recompensă pentru puritatea şi

curăţenia sufletească acestei copile. N-o împinge spre păcat, fie să şi plătesc pentru nelegiuirea

mea” se trezise Mihai zicându-şi într-un târziu. O privise în ochi. Erau plânşi şi plini de emoţie şi

teamă.

„Gata, s-a terminat, orice, oricând pentru tine Mia, sunt cine vrei tu. Şi eu sunt convins că

aşa a vrut Dumnezeul tău din moment ce şi pe mine m-a convins, fie şi prin sfântul Diavol cu care

eu lucrez în necunoştinţă de cauză”.

„Mi-e frică, domnule Mihai...” şopti ea privindu-l. Din ochi îi ţâşneau scântei. „Mi-e frică

de iubirea... dumneavoastră, dar şi mai frică de dragostea mea pentru dumneavoastră”.

*

* *

„E drept oare să plătesc atât de scump rătăcirea unei singure seri?” – erau gânduri cu care

se luptau încă şi spiritul ei şi spiritul lui. Teama şi mila se dovediseră însă mai puternice în cele

din urmă.

„Acum am să te duc acasă şi am să te bag în pat. Nu voi pleca din cameră înainte să te văd

adormită. Mâine, când n-o să-ţi mai fie nici frică nici teamă, o luăm de unde am rămas... şi tot aşa

până n-o să-ţi mai fie nici frică nici teamă... de la capăt”.

După două ore intră sfios în camera ei. Draperiile continuau să se legene la adierea vântului.

„Dormi?”

„Nu”, răspunse ea după o vreme privind în jur, unde totul părea atât de străin pentru ea şi

totuşi avea senzaţia că este acasă. „N-ai aşteptat să adorm”.

„Nu-i adevărat, ai adormit subit după două-trei respiraţii profunde”.

Se auzeau maşini, iar în bătaia razelor dimineţii auzi avioane spintecând văzduhul. Îl rugase

să o ierte, poate că ar mai trebui să treacă ceva timp să se obişnuiască cu gândul că e şi el bărbat,

poate avea să înţeleagă şi ea cum stăteau lucrurile într-o relaţie fie şi extraconjugală. Ce limpede

vedea acum totul şi ce linişte se făcuse în sufletul ei, oare pentru cât timp? Şi totuşi Mihai ar putea

fi bărbatul ei, dar când? De ce îi spusese că îi e frică, acum aproape că îi părea rău. Avusese şansa

să vadă pe viu cum e viaţa când trebuie să respiri cu o singură gură. Cine vrea să trăiască însoţit

de iubire are nevoie de ficţiune, de vis. Ea visase şi nu visase – prin tinereţea ei putea vedea în ce

constă izvorul veşnic al genezei, al vieţii pe pământ. Atracţia ca atracţia, dar împlinirea, adică să

vezi realitatea printr-un nor divin, până într-o zi, când ni se sparg ochelarii şi ne izbim cu toţii de

cine ştie ce piatră şi atunci, abia atunci îl căutăm pe cel ce ne poate fi un ajutor de nepreţuit.

„Nu fără tristeţe speram să nu fie adevărat, adică să mai cred că până la sfârşitul anului să

mă despart de cel pe care mi-l doream încă aproape, tot mai aproape. Uneori l-aş fi vrut dezintegrat

în mine, să respir prin el, prin porii lui, astfel că îmi părea rău pentru teama de a mă fi făcut femeie,

de ce nu femeia lui. Bietul om, chiar şi el îşi visase o atmosferă «intimă». Aşadar, poate că de

aceea trăsese şi perdelele, deşi era noapte. Uneori o perdea, o lumină, face ca fericirea unui om să

izbândească mai plenar. I se păru pierdută în veşnicie clipa când Mihai deschizând uşa camerei o

întrebase «dormi?». Pierduse pentru a doua oară prilejul de a fi o dată pentru totdeauna femeia lui.

Îşi aminti ce-i spusese mama ei într-o zi cu mari destăinuiri: «orice bărbat, oricât de mare şi

puternic, este copilul unei femei, cel mai de folos lucru din lume nu este să munceşti până la

extenuare, ci să ai un bărbat, fie el soţ sau iubit, de care să ai grijă ca de propriul tău copil – numai

aşa te vei simţi împlinită»”.

În concluzie, nu se schimbase nimic, totul e ca şi când nu ar fi trăit ziua de ieri, ca şi când

ar fi sărit peste ea. În seara aceea se îmbrăcase într-o rochie neagră care o făcea să pară mult mai

matură, care în acelaşi timp îi dădea şi un aer de distincţie, fie că îi plăcuse sau nu, dar tot cu Ana

Karenina semănase, gata de sacrificiu pentru dragostea ei nemărturisită. Mihai o cuprinsese cu

braţele de după umeri şi o sărutase pe ceafă, de după ureche, îi simţise răsuflarea în ceafă şi la

propriu simţise cum se pierde. Un văl trandafiriu îi traversase tot corpul care se cutremurase de o

plăcere nemaiîntâlnită , după care îi spusese: „aştept să adormi, urcă-te în pat, eu voi dormi dincolo,

în camera mea” şi zâmbind aşteptase cu faţa la perete ca ea să se dezbrace şi să urce în pat. Mai

remarcase ceva ce nu putea să uite: „ce fierbinte eşti şi ce amestec de arome are corpul tău dinainte

de somn, dar după...” El avea oricum câţiva ani buni mai mult decât ea, ei numai la asta nu-i mai

rămăsese gândul. El reprezenta oricum răul venit de aiurea spre binele ei... „Şi totuşi, atât de

tânără” – îl mai auzise şoptind ca pentru el, strecurând un strop de trufie în cupa iubirii de

nestăpânit. Oricine ar fi profitat de o astfel de împrejurare.

„Mihai, cu felul tău de a fi, nu eşti făcut pentru asta”, îşi şoptise ea în gând. Îşi auzise vocea

lăuntrică ca pe ceva cald, duios – „e minunat ce ai spus tu, crede-mă că sunt şi puţin tulburat, nu

sunt obişnuit cu frumuseţea şi puritatea unei asemenea femei într-o atare împrejurare... aşa că nu

pot decât să-ţi mulţumesc.... ” şi plecase ochii ca şi când n-ar fi vrut să vadă lacrimile neplânse ale

unor sentimente tainice şi nu de puţine ori contrare insistenţelor umane. Nu mai îndrăzni să o

atingă. Umărul alb şi fragil ieşise puţin de sub rochia neagră, umărul acela sub care inima ei puţin

speriată bătea necontrolat, poate chinuită de nesiguranţa gesturilor lui. Virtuţile culturii lui îl

împinseseră la sentimente şi gesturi neînţelese. „Eu te iubesc altfel, Mia, altfel decât am iubit până

acum şi altfel decât orice alt bărbat, asta nu trebuie să uiţi tu niciodată, oricare ar fi finalul a ceea

ce ne îngăduim noi de la o vreme – tu mă înnobilezi cu fiecare zi şi mă întinereşti – eu îţi tulbur

existenţa şi-ţi luminez calea. Iubirea e mai mult decât înălţătoare şi misterioasă. Din ea se naşte

întrebarea existenţei, a fi sau a nu fi, cum e mai bine? În dragoste nu e nevoie de explicaţii, totul

se reduce la două cuvinte: DA sau NU. Atitudinea mea nu vreau să fie explicată nici în cărţi, iar

despre a ta, vom vedea ce zice neuropsihiatrul. Nu vreau ca într-o zi să constaţi cu regret că viaţa

noastră pe pământ a fost o iluzie, fie şi pentru câţiva ani.

Femeia din carte este altfel decât femeia din viaţă. Nu vreau ca visul care l-am făcut să

apară în viaţa noastră să se destrame ca prin farmec şi nici eu, nici tu, să nu mai înţelegem ce e cu

noi pe pământ. Tu te poţi considera obiectul dragostei mele, obiectul iubirii mele – eu însă, după

cum vezi, văd în tine, Mia, şi subiectul ei. Tu m-ai făcut fericit pentru un timp şi eu vreau să te fac

fericită pe tine dacă pot dincolo de timp. Vezi tu, dragostea noastră ar putea fi foarte bine o prea

frumoasă carte, un roman de dragoste care să înfrunte vremile şi vremurile – scrie-o, te voi ajuta şi

eu. Cât de plini de viaţă trebuie să fie cei care propun asemenea proiecte, nu constaţi?

Cărţile m-au transformat în ceea ce sunt acum şi mi-au schimbat tot sensul vieţii. Şi tu eşti

ca o carte, ţi-am mai spus-o, dar altfel, în alt context, ceea ce dovedeşte justeţea observaţiei. S-ar

putea să ai iluzia că trăim în planuri diferite şi desigur şi în lumi diferite – îţi spun sigur că greşeşti

– cât mai pot să-ţi spun asta direct şi personal nu ştiu, moartea dragostei noastre ar fi o confirmare

a existenţei sale ireale, ideatice, zic moartea ca să nu zic dispariţia, sper că ai înţeles nonsensul

expresiei. Pare neverosimil ceea ce aş vrea să-ţi spun acum, tot pentru ţinut minte, legat tot de

subiectul şi obiectul dragostei noastre. Aşadar, dragostea mea pentru tine, ca şi dragostea ta pentru

mine, poate distruge la un moment dat dragostea noastră, în loc să se unească întru împlinire –

intră în conflict, ca apoi să se urască nu pentru a se destrăma una pe cealaltă, ci pentru a distruge

pe cea comună. Asta se întâmplă uneori când persoanele îşi pierd raţiunea, de sentimente nu mai

vorbesc. Cine sunt cei care trag ponoasele unor astfel de drame – fructul dragostei celor doi, copiii,

la asta se rezumă în cele din urmă raţionamentul unor iraţionali.

*

* *

Nu suntem noi nici cei din urmă, dar nici cei dintâi raţionali iraţionali dacă renunţăm la a

ne mai întâlni pe diverse motive. Pentru a evita clipele jenante ce se pot ivi pentru tine atunci când

vei fi arătată cu degetul ca fiind tovarăşa mea de viaţă la o aşa vârstă, ar fi o necuviinţă şi o dramă

pentru mulţi, important nu e ce ar fi pentru alţii, ci ce ar fi pentru tine. Văzându-ţi suferinţa, iubirea

mea pentru tine m-ar obliga să plec fără adresă, să nu mă poţi găsi – nu ştiu însă dacă m-ai căuta.

Dacă da, atunci ar trebui să ne refugiem într-un oraş supercivilizat, unde o astfel de iubire trece

drept puterea exemplului bun, plecând de la ideea că dragostea nu are vârstă şi până la cea a

exemplului prost de care ai vorbit. În scrisoarea pe care ai găsi-o în sufragerie pe masă ar trebui să

te rog să mă uiţi. Asta ar fi ceea ce se face de obicei, adică stilul clasic din ultima sută de ani. Stilul

modern ar fi să ne iubim într-o clipă cât într-o viaţă de om, adică să trăim veşnicia clipei odată cu

începutul sfârşitului dragostei noastre – o adevărată operă de artă. Să ne sărutăm în voia sorţii,

învăluiţi în aerul blând al despărţirii, însoţiţi de chemarea sângelui, cu ochii stinşi şi totuşi

strălucitori, în culmea durerii şi fericirii, apropiindu-ne de gustul amar al despărţirii. Atunci poate, şi

nici atunci, relaxaţi ne vom vedea în timpul de dinainte de a ne cunoaşte, pe fundul oceanelor

pierdute în despărţiri fără nici un sens, pierzându-ne prin lume numai pentru a–i mulţumi pe cei

fără cultură. Atunci, şi poate nici atunci, în acel decor vom apărea noi, nişte personaje de ficţiune

din cea mai frumoasă carte a timpului. Cu părere de rău, dar cei care ne vor despărţi vor deveni

persoane fictive şi invers. La ce bun acţiunile lor să îşi mai schimbe sensul? Părul tău mătăsos va

fi cărunt, părul meu cu ghiocei la tâmple nu va mai fi deloc.

Nu-ţi mai spun că simt cum mă enervez pentru că nu mă enervez - e ca şi cum aş fi visat

visul altcuiva. Mi-aş dori ca ceea ce ţi-am spus să te readucă la realitate, la adevărata realitate a

lucrurilor din afara noastră, fără iluzii. E drept, logic şi corect ce ţi-am spus, aşa cum astăzi este

sâmbătă, ziua când de trei ani trăiesc fără tine, pentru că ieri a fost vineri şi dacă nu mă mobilizam

la timp, iar îmi trecea ziua fără să te văd ca totdeauna sâmbăta. De la o vreme zilele de week-end

îmi trezesc adevărate spaime şi-mi dau sentimentul că trăiesc o mare deziluzie. În tot acest timp

mort, nu de puţine ori mă trezesc în ciudata senzaţie de inutilitate, viaţă fără rost, după care nu mă

gândesc decât la tine şi vreau să ştiu totul despre mine. Da, nimic nu mai are sens, chiar dacă merg

într-o direcţie cunoscută.

Nu mi-am permis încă să te cuprind în braţele mele vânjoase, să te strâng la piept ca trupul

tău cel tânăr, lipit de inima mea, sânii mici şi calzi să-mi simtă bătaia puternică a inimii şi zvâcnetul

necontrolat al sângelui care îşi revendică drepturile. Dar nu mai este mult până atunci sau poate

„atunci” nu va fi niciodată. Aş fi vrut să te simt aproape, tot mai aproape, mistuindu-te la focul

propriei tale patimi. Trupul tău mereu mlădios de tânără trestie alunecând în aşteptarea acelor

momente greu de definit să nu mai dea nici un semn de împotrivire. Cutremurată de un tainic fior

să mi te dăruieşti cum nu o să o mai faci niciodată. Nu mă mai tem pentru vârsta ta confruntată

pentru întâia oară cu strania socoteală a timpului, aşa să ştii. Fie ca de mâine să mă consider prada

instinctelor pe care nu le mai pot controla. Fereşte-te aşadar de mine, fugi, fă ceva pentru mine sau

poate pentru amândoi. Simt deja o glorie a înfrângerii, viaţa cu tumultul ei a învins, a învins cine

trebuia – geneza – adică dragostea, iubirea cea care în cele din urmă sacrifică cu înţelepciune pe

cine trebuie. Trecerea de la starea autentică la cea ludică s-a făcut, şi eu sunt mărturia vie a acestor

iluzii pentru cei ca mine. Câtă luciditate de fiecare dată trăda strălucirea din ochii tăi, Mia... şi eu,

eu care mă vream atotştiutor să nu înţeleg asta nici după ce întrezăream acea une gloire de defaite.

Prima mea concluzie era că te doresc, o a doua era ca şi tu să mă doreşti, ca să mă trezesc lucid şi

să mă trezesc trădat de fiecare dată de propriul raţionament, oprindu-mă la jumătatea distanţei

dintre sentimentele şi raţionamentul meu. Simţeam cum privirile noastre se întâlnesc în aer

rămânând câteva clipe înlănţuite, ca şi cum ai aprinde o scânteie într-o sală de concerte. Ce sumbre

şi lipsite de speranţă deveneau acele clipe pentru mine, cel care îşi dorea acea glorie a înfrângerii

feminine din tot sufletul! Când spun asta mă gândesc la tine Mia, la sufletul tău deschis şi candid,

la puritatea şi drăgălăşenia ta de femeie ca o piersică pârguită.

*

* *

Mia avea şi ea slăbiciuni şi dorinţe, ca orice femeie, dar totdeauna se gândea la Mihai, îl

vroia pe el mulţumit. Pentru asta făcea orice sacrificiu să apară mult mai lucidă, mai profundă: „nu

am voie să fiu slabă şi trebuie să-mi joc rolul pentru a-i face plăcere lui...”. „Mia, eşti mult prea

tânără, nu poţi gândi ca mine, dar ceea ce mă uimeşte este şi ceea ce mă sperie: cum reuşeşti să

gândeşti ca mine, să reacţionezi aproape ca şi cum aş face-o eu, în situaţiile extreme, tu n-ai

sentimente, n-ai simţuri, eşti numai creier? E prea mult pentru o femeie şi pentru vârsta ta”. Cât o

extenuau raţionamentele acelea mature, câtă energie investea în acele gânduri pentru a ajunge să

se comporte ca şi el, să-l audă mirându-se de gloria înfrângerii psihice. Sub masca unui zâmbet

binevoitor aievea îşi aştepta sentinţa, aproape că o excita constatarea lui, niciodată aiurea. Lipsită

de vlagă, obosită până la epuizare, pleca mulţumită, ca să revină a doua zi în acelaşi cadru, în

aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi dorinţă – să-l vadă mulţumit şi vesel.

*

* *

Trecuse ceva timp de când livada de la Stupină se acoperise cu neaua florilor şi liliacul

răspândea parfumuri proaspete. Trecuse pe la Universitate; geamuri mari, foarte mari, lovite de

stropii mari de ploaie, ferestre întunecate de draperii imense trădau birouri – catedrele alea

încălecate de neamuri şi cumetrii îşi arătau sobrietatea prin mărire şi somptuozitate. În acest decor

apăreau totdeauna şi oameni reali şi personaje de ficţiune, numai că acţiunile şi reacţiunile unora

se amestecau în aşa fel că nu mai ştiai cine a mers pe logică şi cine pe lege. Nu întotdeauna ce era

corect, logic era şi legal. De la părul mătăsos al tinerelor studente ajungeai să vezi părul cărunt al

„tinerilor” de vârsta a treia care ocupau încă fotoliile acelea somptuoase cu dreptul senectuţii, scos

mult prea la vedere. „Mi-ai fost student, aşa te-am