Subiecte

1. Elementele lemnoase care se formează pe butuc la tăiere Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi. După coarda din care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi: cep de rod, cep de înlocuire, cep de siguranţă.

Cordiţa de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la 4-7 ochi.

Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de cel puţin 8 ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12 ochi, mijlocie, când are 13-16 ochi, lungă, când are 17-20 ochi, lungă, când are 17-20 ochi şi foarte lungă când are peste 20 ochi.

Călăraşul prezent, de regulă, la forma clasică, este de fapt o cordiţă (lungimea de 4-7 ochi) situată în spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de doi ani.

Elementele lemnoase prezentate anterior pot fi situate separat pe butuc, sau pot forma asociaţii

Biciul este o asociaţie de elemente lemnoase, întâlnită numai la forma clasică, formată dintr-o coardă lungă de rod aflată în vârful unui braţ lung, legat de acesta printr-o porţiune scurtă de lemn de doi ani. Biciul permite folosirea spaţiului liber rămas între butuci, în urma apariţiei golurilor.

Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod şi un cep de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente situate pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani. Această verigă este tipică sau adevărată.

2. Mugurii la viţa de vie Mugurii sunt organe verzi, provizorii, reprezentate prin vârfuri de creştere, prin intermediul cărora are loc reluarea ciclului biologic anual al viţei de vie. Ei au formă conică şi sunt consideraţi lăstari scurţi, în stare embrionarăla viţa de vie se formează pe lăstari la noduri, în axila frunzei şi pot fi solitari sau grupaţi câte 2-9 sub un înveliş de protecţie comun alcătuind „ochi"

Clasificarea1. După poziţia lor pe lăstar sau pe coardă, mugurii Mugurii apicali (terminali) sunt muguri simpli, cu un singur con vegetativ, situaţi învârful lăstarilor şi copililor, asigurând creşterea în lungime a acestora.Mugurii axilari (laterali) se găsesc pe lăstari şi copil la subsuoara fiecărei frunze şi la nodurile coardelor de un an. Aceşti muguri sunt complecşi, alcătuiţi din 2 - 9 muguri simpli şi formează aşa-numitul "ochi".Mugurii dorminzi sunt muguri microscopici, proveniţi din mugurii secundari şi terţiari ai ochiului de iarnă rămaşi inactivi, au o fertilitate redusă şi prezintă o rezistenţă la ger mai bună de cât mugurii axilari, de aceea pot servi la refacerea butucului în cazul în care mugurii ochiului de iarnă au fost parţial sau total afectaţi de ger .Mugurii coronari (unghiulari) sunt mugurii dispuşi de jur împrejurul bazei lăstarului sau a coardei în formă de coroană, au o formă ascuţită 2. După gradul de evoluţie al ochilor, aceştia se pot grupa în

muguri fără stare de repaus (mugurii de copil); muguri cu stare de repaus având perioadă determinată (mugurele principal şi cei

secundari din ochiul de iarnă); muguri cu stare de repaus având durată nedeterminată (mugurii dorminzi).

3. După existenţa şi durata stării de repaus, mugurii se clasifică înOchiul primar (fig. 16 şi fig. 17) este primul ochi care îşi face apariţia pe lăstar şi este situat în

axila frunzelor de pe nodurile din apropierea vârfului lăstarului.

Ochiul de vară (fig. 18) provine din mugurele mai mic al ochiului primar, este situat în axila frunzei, la baza copilului, la nodurile din partea mijlocie şi bazală a lăstarului.

Ochiul de iarnă (fig. 19) provine din ochiul de vară şi se află situat la nodurile coardei de un an sau ale copilului lemnificat, deasupra cicatricei rămasă de la căderea frunzei.

4. După gradul de fertilitate, mugurii pot fi fertili şi sterili.5. După poziţia în ochiul de iarnă, se disting muguri principali, secundari şi terţiari.

Dimensiuni. Mugurii de pe coarde, axilari şi coronari, au o lungime cuprinsă între 2 - 6 mm în funcţie de soi: Culoare. Mugurii de pe coarde au culoarea brună, iar cei de pe lăstari verde, în diferite nuanţe, până la brun Forma mugurilor axilari seamănă cu cea a unui con ceva mai gros imediat deasupra bazei şi cu vârful uşor rotunjit. Mugurii coronari seamănă cu cei axilari, dar sunt mai ascuţiţi.

3. Inflorescenţa şi floarea la viţa de vie Florile la viţa de vie sunt grupate în inflorescenţă care este un racem compus de dichazii. Inflorescenţele se întâlnesc pe lăstarii proveniţi din mugurii principali (uneori mugurii secundari), începând cu nodul 3-5, opus frunzelor, având dispoziţie şi origine similară cârceilor. Pe un lăstar se formează 1-5 (de cele mai multe ori 2) inflorescenţe, în funcţie de soi.

Formarea inflorescenţelor parcurge două etape: prima intramugurală, durează de la formarea mugurelui până în primăvara anului următor, în care se formează primordiile de inflorescenţă (rahisul şi ramificaţiile acestuia) şi a doua extramugural, după pornirea mugurelui în vegetaţie, în care se dezvoltă scheletul inflorescenţei şi se formează florileO inflorescenţă este complet formată înainte de înflorit, fiind alcătuită din (fig. 22): peduncul, ramificaţii de diferite ordine şi flori.

Forma inflorescenţelor poate fi: cilindrică, cilindro-conică, conică sau rămuroasă.

După lungime inflorescenţele pot fi foarte mici (sub 6 cm), mici (între 6-10 cm),mijlocii (10-18 cm), mari (18-24 cm) şi foarte mari (peste 24 cm).

Floarea de viţă de vie este mică (3-5 mm), actinomorfă, de culoare verzuie, hermafrodită, pentameră (pe tipul 5, uneori 4, 6 sau 7), tetraciclică şi cuprinde următoarele părţi componente: pedicelul, receptaculul, caliciu, corola, androceul şi gineceulÎn funcţie de caracterele morfologice şi modul de polenizare, la Vitis vinifera se pot deosebi următoarele tipuri de flori:

flori hermafrodite normale. flori hermafrodite funcţional femele flori hermafrodite funcţional mascule flori unisexuat mascule flori unisexuat femele

4. Factorii climatici: lumina

Lumina. Viţa de vie este o plantă heliofilă, cu cerinţe mari faţă de lumină, cu ajutorul căreia în procesul de fotosinteză sunt sintetizate substanţele organice.

Influenţa luminii se realizează prin intensitate, durată şi calitate.Intensitatea luminii. Fotosinteza se realizează la un nivel optim la o intensitate a luminii de 30-50 mii de lucşi,

În ceea ce priveşte durata zilei (fotoperiodism), speciile şi soiurile de viţă de vie se grupează diferit în funcţie de cea pe care acestea au asimilat-o în filogenie, ţinându-se cont de locul de origine:

a. de zi lungăb. de zi scurtăc. neutrale

Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare se întreprind o serie de măsuri: cultura viţei de vie pe versanţi însoriţi, orientarea rândurilor, acolo unde panta terenului permite, pe direcţia N-S, dirijarea răsfirată a coardelor pe mijlocul de susţinere, aplicarea unor lucrări şi operaţiuni în verde Durata luminii influenţează prin durata zilei şi suma orelor de strălucire a soarelui.

Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire a soarelui (insolaţie), din perioada de vegetaţie. Aceasta poate fi globală (potenţială) sau reală.Insolaţia globală (ig) arată durata potenţială de strălucire a soarelui dintr-un areal de cultură dat, considerându-se teoretic că toate zilele din perioada de vegetaţie sunt senine. Insolaţia reală (ir) rezultă din însumarea orelor de strălucire efectivă a soarelui din perioada de vegetaţie.

Calitatea luminii este dată de categoria radiaţiilor din spectrul solar, care acţionează asupra viţei de vie.

5. Factorii climatici: temperatura Nivelul temperaturii poate fi optim, minim, maxim. Pentru cultura viţei de vie se disting praguri biologice inferioare şi superioare.Pragurile biologice inferioare arată limita de la care este posibilă cultura viţei de vie. Unul din aceste praguri este media anuală a temperaturii de 9°C, care practic, delimitează arealul de cultură economică a viţei de vie, atât pe latitudine cât şi pe altitudine.Bilanţul termic global (t°g) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice pozitive, înregistrate în timpul perioadei de vegetaţie. Bilanţul termic activ (t°a) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice, superioare lui 10°C, din perioada de vegetaţie.Coeficientul termic (Ct) reprezintă temperatura medie zilnică a aerului din perioada de vegetaţie; Valorile temperaturii sunt specifice climatului general cu particularităţi în funcţie de macroclimat, topoclimat şi microclimat. La nivelul microclimatului, temperatura aerului nu este uniformă, ci se înregistrează diferenţe destul de mari între nivelul solului şi înălţimea de 2 m, până la care se dezvoltă, de regulă, butucii

6. Factorii climatici:umiditatea Viţa de vie face parte din gurpa plantelor de cultură mezofite. Ea se adaptează în general bine în zone mai secetoase, pe terenuri în pantă şi chiar pe nisipuri, datorită sistemului radicular puternic, care poate să exploreze un volum mare de sol, şi capacităţii mari de absorbţie a apei şi sărurilor minerale; totuşi, rezistenţa ei la secetă este limitată. Dacă toamna şi iarna sunt bogate în precipitaţii, care sunt reţinute în sol şi folosite exclusiv pentru nevoile plantei, viţa de vie poate suporta seceta verii.Viţa de vie îşi asigură necesarul de apă, în principal pe seama precipitaţiilor (eventual irigaţii) şi în măsură mai mică din pânza de apă freatică.Precipitaţiile anuale sunt formate din „ploi utile“ (mai mari de 10 mm) şi ploi puţin utile (mai mici de 10 mm), care nu ajung până la rădăcinile viţei de vie. Ploile utile trebuie să însumeze cel puţin 2/3 din totalul precipitaţiilor, pentru a asigura butucilor apa necesară.Cerinţele viţei de vie faţă de umiditate diferă în funcţie de speciile cultivate

Excesul de apă este, de asemenea, nefavorabil, deoarece determină reducerea creşterii sistemului radicular, care se dezvoltă superficial, în straturile mai bine aerate, zilelor din perioada de vegetaţie (Nzv).Coeficientul precipitaţiilor (Cp) reprezintă precipitaţiile medii zilnice din perioada de vegetaţie şi se calculează ca raportul dintre suma precipitaţiilor (mm) şi numărul scade procentul de legare a florilor, favorizează meierea şi mărgeluirea boabelor, întârzie maturarea strugurilor şi lemnului, rezistenţa la boli şi la temperaturi scăzute a butucilor, conţinutul în zaharuri şi pigmentaţia antocianică a boabelor este deficitară, boabele se fisurează şi se instalează cu uşurinţă putregaiul cenuşiu

7. Factorii edafici: textura, structura, porozitatea, conţinutul în săruri solubile, reacţia solului

Textura. Viţa de vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile, până la nisipuri, cele mai bune rezultate se obţin însă în condiţiile unei texturi lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase. Solurile argiloase, cu mai mult de 50% particule cu Ø 0,002 mm sunt mai fertile decât nisipurile, au o capacitate mare de reţinere a apei şi asigură obţinerea unor producţii mari de struguri, dar sunt reci, puţin permeabile, insuficient aerate, se lucrează greu, prelugesc perioada de vegetaţie, întârzie maturarea boabelor, vinurile obţinute au un conţinut ridicat în substanţe azotoase, de tanin şi o cantitate mai mică de substanţe aromate

Pe solurile nisipoase are loc o acumulare mai redusă de substanţă uscată prin fotosinteză, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile sunt mai puţin extractive, nu acumulează suficientă aciditate şi culoare. Viţa de vie valorifică însă bine nisipurile, datorită sistemului radicular puternic, explorează un volum mare de sol, asigură plantei apa şi sărurile minerale necesare şi fixează nisipul.

Pe solurile bogate în argilă, viţa de vie suferă mai rar de secetă, dar în anii umezi strugurii sunt uşor afectaţi de putregaiul cenuşiu, iar sistemul radicular înregistrează o creştere limitată, datorită regimului de aeraţie deficitar.Structura.Pentru cultura viţei de vie sunt de preferat solurile cu structură glomerulară, care sunt bine aerate, au o capacitate mare de reţinere a apei şi sunt în general bine aprovizionate cu elemente nutritive.

Structua solului poate fi protejată, dacă la o trecere a tractorului se execută 2-3 lucrări concomitent sau se lucrează pe mai multe rânduri deodată, prin reducerea forţei de muncă la hectar, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu mijloace aero etc.Porozitate. Porozitatea totală optimă pentru viţa de vie este cuprinsă între 46 şi 52% din volumul total al solului, care se realizează prin desfundarea terenului. Sub desfundătură, porozitatea scade treptat, ajungând la valori minime de 38-40%, situaţie în care se observă o limitare a creşterii rădăcinilor Conţinutul în săruri solubile. Viţa de vie are o capacitate medie de a suporta sărurile solubile din sol dar diferenţiată în funcţie de specie şi soi.

Toxicitatea sărurilor solubile se manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri pe frunze, leziuni interne la nivelul vaselor lemnoase, brunificarea şi, în final, moartea butucului.

Reacţia solului. Viţa de vie, datorită plasticităţii ecologice, se comportă bine pe soluri cu pH de la moderat acid (5,5), până la moderat alcalin (8,5), dar nivelul optim depinde de textură, conţinutul în humus, elemente nutritive, soiul portaltoi şi altoi etc. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile cu reacţie neutră spre uşor bazică, urmate de solurile cu reacţie uşor acidă.

8. Factorii orografici Relieful. În ţara noastră, cele mai bune condiţii pentru viticultură le asigură relieful deluros şi colinar, care câştigă în importanţă pe măsură ce ne deplasăm spre nord. În aceste condiţii,

amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii este mai mică, astfel încât îngheţurile şi brumele (târzii de primăvară şi timpurii de toamnă) sunt mai rare şi mai puţin intense; umiditatea solului mai redusă provoacă o încetarea a creşterii lăstarilor spre pârgă, cu efecte favorabile asupra maturării strugurilor. Este mai scăzută, de asemenea, umiditatea relativă a aerului şi pericolul atacului bolilor criptogamice.Plantaţiile situate pe terenuri plane sunt mai expuse influenţei negative a temperaturilor scăzute din timpul iernii, afectate de accidentele climatice, frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor mai redusă faţă de versanţiAltitudinea influenţează factorii climatici: radiaţia solară, nebulozitatea, regimul de precipitaţii şi vânturile. Astfel, pe măsura creşterii altitudinii, scade intensitatea radiaţiei solare, durata de strălucire a soarelui şi nivelul temperaturii. Altitudinea poate avea şi un rol compensator, diminuând resursele heliotermice excedentare în climatele subtropical, tropical şi subecuatorial, unde viţa de vie se cultivă la altitudini mari, sudică (180°) şi valori minime la orientarea 0°C. Expoziţia terenului. Resursele heliotermice ating valori maxime la orientarea Panta terenului. Cele mai favorabile pentru cultura viţei de vie sunt pantele moderate, de până la 25%, care asigură condiţii pentru obţinerea unor produse de calitate şi permit executarea mecanizată a lucrărilor

9. Ciclul biologic ontogenetic

CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC (de viaţă) al viţei de vie este alcătuit din totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice, prin care trece viţa de vie provenită din sămânţă, începând din momentul formării zigotului şi până la moartea naturală a plantei. Longevitatea viţei de vie este condiţionată de următorii factori: genetici, biologici, ecologici şi tehnologici.

Perioadele ciclului ontogenetic. În desfăşurarea ciclului ontogenetic al viţei de vie au fost delimitate următoarele perioade: Perioada embrionară (intraseminală) începe cu formarea zigotului, continuă cu maturarea

fiziologică a seminţei şi se încheie cu formarea primelor frunze adevărate. Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze (primele

frunze adevărate în cazul viţelor înmulţite prin sămânţă) şi se încheie odată cu formarea primelor inflorescenţe.

Perioada de maturitate (de rodire) este cuprinsă între intrarea în producţie (ca început) şi scăderea sistematică a producţiei de struguri (ca sfârşit) şi poate fi împărţită în două subperioade:

a. Perioada de maturitate progresivă (început de rodire) durează de la apariţia primelor inflorescenţe, până la atingerea producţiei normale, specifice soiului.

b. Perioada de maturitate deplină (productivitate maximă) începe odată cu obţinerea producţiilor normale, specifice soiului, constante an de an.

Perioada de declin (bătrâneţe) se instalează treptat, durează 5-10 ani şi se manifestă prin scăderea, an de an, a producţiei de struguri, degarnisirea elementelor de schelet, datorită pornirii în vegetaţie a unui număr tot mai mic de muguri, care formează lăstari de vigoare slabă; se accentuează procesul de uscare a elementelor de schelet, care se reînnoiesc cu greutate. Sistemul radicular îşi reduce volumul şi, ca urmare, scade absorbţia apei şi a substanţelor nutritive, apar numeroase plăgi atât pe partea aeriană, cât şi pe cea subterană, iar numărul de goluri este tot mai mare.

10. Plânsul

PLÂNSUL reprezintă fenomenul de scurgere a sevei, sub formă de picături, prin rănile produse la tăierea în uscat, şi se manifestă primăvara, înainte de umflarea mugurilor, fiind o consecinţă a absorbţiei sevei brute prin zona slab suberificată a rădăcinii şi prin perişorii absorbanţi, asociată cu dilatarea gazelor şi a lichidelor stocate în organele subterane ale butucului şi a deplasării curentului ascendent prin vasele de lemn şi liberPlânsul se manifestă numai la viţele cultivate, cărora li s-a aplicat „tăierea în uscat“; nu se exteriorizează la viţele sălbatice sau la cele cultivate netăiate, la care nu s-au produs răni şi în primăverile deosebit de secetoase Acest fenomen se poate petrece pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, dacă s-au produs răni în lăstari sau coarde; totuşi, având în vedere că viţa de vie este supusă anual tăierii în uscat, acesta este o caracteristică a primăverii, precedând pornirea în vegetaţie.

Plânsul apare mai întâi la organele situate la o distanţă mai mică faţă de rădăcini, începând de la scaunul butucului către lemnul vechi şi coarda de un an. În contact cu aerul, lichidul rezultat se concentrează, pe acesta instalându-se unele bacterii şi ciuperci; fenomenul încetează odată cu apariţia primelor frunze capabile să consume această sevă.

Cantitatea şi compoziţia lichidului pierdut prin plâns. În condiţii normale, cantitatea de lichid pierdut oscilează de la 0,2-0,3 litri la 2-3 litri/butuc, uneori şi mai mult, putând ajunge până la 20 litri/butuc, când se recurge la împrospătarea secţiunilor (J. Branas, 1974), astfel încât plânsul la viţa de vie poate determina pierderea unor cantităţi mari de apă din sol, care pot să ajungă de la câteva sute, până la câteva zeci de mii de litri/ha, pierderi care nu sunt de neglijat, deoarece pe lângă apă se pierde şi o cantitate destul de însemnată de substanţe nutritive.

11. Căderea frunzelor CĂDEREA FRUNZELOR este fenofaza care face trecerea de la perioada de vegetaţie, la perioada repausului fiziologic.Odată cu apariţia temperaturilor scăzute din toamnă, intensitatea fotosintezei scade tot mai mult, creşte conţinutul frunzelor în acid abscisic, care determină îmbătrânirea celulelor frunzeiCăderea frunzelor poate fi prematură, cauzată de temperaturi scăzute (brume timpurii de toamnă), de seceta prelungită sau de atacul puternic al bolilor şi dăunătorilor, când determină o maturare mai slabă a lemnului şi o rezistenţă redusă la temperaturile scăzute din timpul iernii. Nici întârzierea căderii frunzelor, întâlnită în toamnele reci şi ploioase, soiurile tardive etc., nu este favorabilă, deoarece se întârzie migrarea substanţelor de rezervă din frunze, care consumă prin respiraţie cantităţi importante de hidraţi de carbon, iar maturarea lemnului este insuficientă. În acest caz se recomandă tratamente cu substanţe defoliatoare, mai ales în şcolile de viţă, pentru a fi întreruptă vegetaţia şi a se asigura o mai bună maturare a lemnului

12. Dezmuguritul

DEZMUGURITUL reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomenului de creştere şi cuprinde două subfaze: înmuguritul şi dezmuguritul propriu-zis.

Înmuguritul (umflarea mugurilor) începe în momentul în care mugurii îşi măresc volumul, datorită creşterii turgescenţei şi începerii diviziunii celulelor din apexul mugurilor; ca urmare, marginile catafilelor se îndepărtează şi apare vizibilă pâsla de protecţie a primordiilor mugurale. Diametrul mare al mugurelui urcă de la baza spre mijlocul acestuia, mugurii desprinzându-se foarte uşor de pe coarde; de aceea, în această perioadă, trebuie evitate lucrările din plantaţii care pot afecta ochii

Dezmuguritul propriu-zis se remarcă la exterior prin deschiderea ochiului de iarnă în partea superioară şi apariţia vârfurilor primelor frunzuliţe ale lăstarului, format din unul din mugurii ochiului de iarnă.

13. Creşterea lăstarilor CREŞTEREA LĂSTARILOR se realizează prin activitatea meristemelor apicale şi intercalare, precum şi prin creşterea în volum a celulelor. Creşterea în grosime a lăstarilor se face prin activitatea meristemelor secundare (La începutul vegetaţiei, creşterea decurge lent, apoi, pe măsura creşterii temperaturii, creşterea lăstarilor devine tot mai intensă, atingând un maxim înainte de înflorit, după unii autori în timpul sau după înflorit. După declanşarea înfloritului, intensitatea creşterii lăstarilor scade treptat, până la începutul maturării boabelor.

Sub aspect morfologic, fenofaza creşterii lăstarilor începe odată cu degajarea primelor frunzuliţe şi durează până la încetarea creşterii în toamnă. Fenofaza creşterea lăstarilor parcurge trei etape: creşterea progresivă, creşterea intensă şi creşterea regresivă Creşterea progresivă debutează pe măsura terminării dezmuguritului şi, în funcţie de condiţiile climatice, durează 15-20 zile, timp în care lăstarul atinge lungimea de 20-25 cm.Creşterea intensă se instalează pe măsura creşterii activităţii meristemului apical al lăstarilor; acesta produce cu intensitate mare noduri, internoduri, frunze, cârcei etc., care cresc rapid, până ating dimensiunile specifice soiurilor. Creşterea încetinită sau regresivă este situată între sfârşitul înfloritului şi ultima parte a lunii august, prima parte a lunii septembrie. Ritmul de creştere al lăstarilor scade treptat, pe măsură ce creşte efortul depus de plantă pentru formarea boabelor şi diferenţierea mugurilor, până la oprirea totală.

14. Maturarea lăstarilor

MATURAREA LĂSTARILOR este ultima fenofază vegetativă în care, în urma unor procese complexe de natură morfologică, anatomică şi biochimică, lăstarii se transformă în coarde de un an; ea începe la sfârşitul lunii iulie şi durează până la căderea frunzelor (60-70 zile).

Gradul de maturare a lemnului coardelor anuale determină rezistenţa peste iarnă a plantelor şi potenţialul de reluare a unui nou ciclu de vegetaţie, randamentul de viţe STAS în şcoala de viţe etc.

Dinamica maturării lăstarilor. Depunerea amidonului începe de la baza lăstarului către mijloc şi vârf şi de la măduvă către exterior. Primele 5-6 internoduri se maturează într-un interval de timp mai lung (cca. 2 săptămâni), dar aici se depun cele mai mari cantităţi de amidon. Internodurile din partea mijlocie şi superioară a lăstarului se maturează mai repede, dar depunerile de amidon sunt mai reduse, realizându-se o maturare neuniformă a ţesuturilor pe lungimea lăstarilor. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, 10-20% din internodurile lăstarilor rămân nematurate şi cad împreună cu apexul, după apariţia primelor temperaturi negative. La intrarea în repaus, coardele anuale conţin 10-12% hidraţi de carbon.

15. Înfloritul şi legatul florilor cuprinde mai multe subfaze: apariţia şi creşterea inflorescenţelor, înfloritul, polenizarea – fecundarea - legarea florilor.

Inflorescenţele apar pe lăstar când acesta are 3-7 frunze. Ele se dezvoltă odată cu creşterea acestuia şi ajung la dimensiuni specifice soiului şi cu diferenţierea completă a organelor florale, inclusiv formarea gameţilor femeli şi masculi înainte de înflorit.

Delimitarea înfloritului se face morfologic şi calendaristic. Morfologic, înfloritul începe odată cu deschiderea primelor flori şi se termină cu căderea ultimelor corole de la acelaşi soi. Calendaristic, în anii normali, înfloritul are loc în a treia decadă a lunii mai în sudul ţării şi în prima jumătate a lunii iunie în nordul ţării, dar se poate prelungi, în anii de declanşare întârziată a fenofazei şi în arealele nordice, până în prima decadă a lunii iulie.

Polenizarea reprezintă transportul grăunciorilor de polen de la stamine pe stigmatul florii. De regulă, polenizarea are loc imediat după căderea corole

Există soiuri cu polen fertil (Muscat de Hamburg), care nu permit germinarea polenului pe propriul stigmat, datorită genelor de autoincompatibilitate, polenizarea făcându-se obligatoriu cu polen străin.

formează o veziculă sferică, care se continuă cu tubul polenic, în care pătrunde nucleul vegetativ, urmat imediat de nucleul generativ, care s-a divizat la nivelul veziculei, formând două spermatii.

Fecundarea. După depunerea grăunciorilor de polen pe stigmat, acesta începe să secrete un lichid zaharos nutritiv, care apare pe suprafaţa papilelor sub formă de mici picături, urmat de germinarea grăunciorilor de polen, care se umflă, cresc în volum, intina, împreună cu o parte din citoplasmă începe să iasă prin unul din porii germinativi şi Căderea florilor este considerată normală (între 30-70%) atunci când nu afectează producţia de struguri şi anormală când influenţează negativ producţia şi calitatea acesteia

Căderea florilor este un fenomen de autoreglare biologică, datorită numărului mare de flori prezente într-o inflorescenţă. Ea se realizează înainte de înflorit (căderi minime ale bobocilor florali), în timpul înfloritului (căderea florilor) şi mai ales imediat după înflorit (scuturarea florilor nefecundate) Dinamica căderii florilor respectă legea perioadei maxime; durata şi intensitatea căderii florilor sunt în concordanţă cu durata şi intensitatea înfloritului

16. Creşterea boabelor Creşterea boabelor se realizează după formarea embrionului, urmată de dezvoltarea ovarului, până la dimensiuni normale.

Creşterea boabelor nu are un caracter uniform, ci ciclic, se desfăşoară pe parcursul a patru etape, din care trei se realizează până la pârgă, iar cea de-a patra are loc pe timpul maturării strugurilor (fig.33).

Etapa I durează aproximativ 10 zile, în care ovarul creşte puţin datorită conţinutului relativ redus de hormoni endogeni.

Etapa a II-a se întinde pe aproximativ 50 de zile, perioadă în care, în urma sporirii cantităţii de stimulatori de creştere, are loc o creştere intensă a boabelor.

Etapa a III-a înregistrează o nouă stagnare, de 10 zile, în care conţinutul de substanţe stimulatoare de creştere scade brusc, deoarece nu mai pot penetra spre exteriorul seminţelor, datorită tegumentelor seminale care s-au format complet şi sunt impermeabile.

Etapa a IV-a durează circa 30 de zile, se realizează pe parcursul maturării boabelor, care nu mai cresc în volum, ci numai în greutate, prin acumularea unor substanţe cu greutate moleculară mare.

17. Maturarea strugurilor Aceasta este ultima fenofază reproductivă a viţei de vie, pe parcursul căreia strugurii realizează însuşirile caracteristice de mărime, culoare, gust, aromă etc. Ea începe odată cu intrarea în pârgă şi se termină la maturitatea deplină a boabelor. Începutul maturării strugurilor, cunoscut sub denumirea de pârga strugurilor, reprezintă un salt brusc în evoluţia boabelor, marcat prin scăderea fermităţii boabelor în urma hidrolizei substanţelor pectice insolubile, modificarea culorii verzi a boabelor; în urma degradării cloroplastelor, boabele devin

translucide la soiurile „albe“ sau încep să se pigmenteze în roşu cu diferite nuanţe, la soiurile cu epicarpul colorat, iar seminţele ajung la maturitate.Principalele procese biochimice care au loc în timpul maturării strugurilor sunt: acumularea zaharurilor, reducerea acidităţii, hidroliza materiilor pectice, acumularea antocianilor şi a compuşilor aromatici.

18. Fertilitatea şi productivitatea la viţa de vie Fertilitatea reprezintă capacitatea de a forma organe de fructificare, ca primă etapă în formarea producţiei de struguri. Aceasta poate fi potenţială şi reală.Fertilitatea potenţială este determinată de baza genetică a fiecărui soi, influenţată de condiţiile de cultură şi este exprimată, practic, prin numărul de primordii de inflorescenţă normal dezvoltate, formate în ochiul de iarnă, în anul anterior fructificării. Fertilitatea reală este dată de numărul de inflorescenţe normal dezvoltate formate pe butuc. Aceasta valorifică numai o parte din fertilitatea potenţială, ca urmare a îndepărtării la tăierea în uscat a unei părţi însemnate din mugurii formaţi pe butuc, a pierderii unor muguri din diverse cauze (temperaturi scăzute, atacul unor boli şi dăunători etc.), a competiţiei dintre organele de creştere şi fructificare, care determină involuţia unor primordii de inflorescenţă etc.Fertilitatea poate fi exprimată prin procentul de lăstari fertili şi coeficienţii de fertilitate.Productivitatea reprezintă capacitatea viţei de vie de a forma şi de a dezvolta struguri până la maturitatea deplină. Ea continuă, valorifică fertilitatea reală şi cuprinde două categorii: productivitatea iniţială şi productivitatea finală.Productivitatea iniţială se defineşte prin numărul de struguri formaţi pe butuc după legarea florilor, când boabele au 4-5 mm diametru. Numărul de struguri formaţi este, de regulă, inferior numărului de inflorescenţe, deoarece unele dintre acestea, sub acţiunea unor factori nefavorabili, pierd florile, se usucă şi cad. Această productivitate este luată în calcul la evaluare pentru aprecierea producţiei probabile de struguri, în vederea pregătirii campaniei de recoltare.Productivitatea reală (finală) este definită prin numărul de struguri normal dezvoltaţi, care ajung la maturitatea deplină. Productivitatea se exprimă prin indicii de productivitate.Productivitatea se află în strânsă corelaţie cu fertilitatea soiului, dar depinde foarte mult şi de greutatea medie a strugurelui; astfel, la soiurile pentru struguri de masă cu struguri mari şi foarte mari, productivitatea este superioară soiurilor pentru struguri de vin, cu fertilitate ridicată.Fertilitatea şi productivitatea sunt influenţate de o serie de factori, care au fost trataţi la prezentarea fenofazelor reproductive.

19. Tipuri de plantaţii viticole Tipul de plantaţie viticolă exprimă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie posibilităţile de mecanizare, mărimea acesteia, destinaţia producţiei, încadrarea în exploataţiile agricole etc.

Tipurile de plantaţii viticole se pot clasifica după mai multe criterii:A. După densitatea plantaţiei (distanţele de plantare) şi starea de fertilitate a solului.

Plantaţiile viticole cu distanţe mici de plantare au fost practicate în zona nisipurilor din Banat (Teremia, Tomnatic). Distanţele de plantare practicate erau de 1,0-1,2/1,0 m (8.000-10.000 butuci/ha).Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenuri cu pantă moderată (sub 15%) şi fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, revenind între 3000-5000 viţe/ha.Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%. Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,0-1,5 între plante pe rând, cu o densitate de 1800-3000 butuci/ha.

Plantaţiile viticole pe terase sunt înfiinţate pe terenuri cu pante mai mari de 15% şi pe soluri cu fertilitate scăzută, distribuită neuniform pe lăţimea platformei. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m între plante pe rând, cu o densitate de 3500-5000 butuci/ha.Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pe nisipurile ameliorate situate în sudul Olteniei, sudul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat. Se folosesc, în general, distanţe mari de plantare, de 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu o densitate de 3000-4000 butuci/ha.Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere cu extragerea la suprafaţă, pe terenuri decopertate sau pe cele ocupate cu halde de cenuşă, rezultată de la termocentralele cu cărbune.

B. După volumul şi destinaţia producţiei realizate

Plantaţiile viticole comercial-industriale se înfiinţează în zone viticole cu favorabilitate ecologică, în arealele delimitate pentru cultura viţei de vie, pe suprafeţe mari Plantaţiile viticole mixte sunt destinate obţinerii de producţie marfă, în principal, şi satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Plantaţiile viticole pentru consum familial (de tip gospodăresc) sunt destinate satisfacerii consumului familial. Plantaţiile viticole experimentale se înfiinţează în unităţi de învăţământ, cercetare şi, uneori, în unităţi de producţie, avînd o organizare specifică obiectivelor urmărite.

şi servesc la instruirea specialiştilor în domeniu.Plantaţiile viticole cu scop didactic se înfiinţează în unităţi de învăţământ de profil

20. Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se face în funcţie de potenţialul ecologic, ţinându-se seama de cerinţele viţei de vie (soiurilor zonate), de factorii tehnico-organizatorici, de factorii social-economici, de posibilităţile de desfacere a producţiei etc.Potenţialul ecologic se stabileşte pe baza studiilor efectuate privind factorii climatici, orografici, litologici şi pedologiciFactorii climatici determină arealul de cultură a viţei de vie şi orientează direcţiile de producţie.Factorii orografici. Viţa de vie se comportă bine în regiunile cu relief deluros-colinar din zona subcarpatică a ţării şi în mai mică măsură în zona de câmpie. Din punct de vedere orografic, interesează forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.Cele mai favorabile condiţii sunt asigurate pe formele convexe de relief (versanţi), unde amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii este mai mică, radiaţia globală, insolaţia şi temperatura înregistrează valori superioare formelor concave de relief (văile), care se caracterizează prin acumularea şi stagnarea aerului rece, ce coboară de pe versanţi, Factorii litologici. Depozitele litologice acumulate de-a lungul timpului pe versanţi sunt, de regulă, favorabile culturii viţei de vie: loess, depozite loessoide, marne, nisipuri, calcare, depozite aluviale etc. Aceste depozite influenţează însuşirile fizico-chimice ale solului şi regimul hidrologic al versantului. Se vor evita la plantare versanţii (terenurile) care prezintă ca material parental argile, marne-argiloase (mai ales în contextul unor zone umede şi pante mari ale terenului), depozite cu conţinut mare în calcar activ sau săruri solubile, roci dure etc. În urma amenajării versanţilor prin modelare, terasare, materialul litologic adus la suprafaţă poate constitui, în exclusivitate, substratul în care se plantează viţa de vie, situaţie în care sunt necesare măsuri de ameliorare a însuşirilor fizico-chimice, prin lucrări agropedoameliorative, pe o perioadă de cel puţin 2-3 ani, care să asigure condiţii minime pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole.Factorii pedologici care oferă criterii de grupare a terenurilor în funcţie de pretabilitatea pentru plantaţiile viticole sunt: textura solului, fertilitatea, grosimea, volumul edafic util, gradul de salinizare şi alcalizare, nivelul apei freatice, excesul de umiditate, indicele puterii clorozante, reacţia chimică (pH-ul).

Factorii social-economici. Datorită investiţiei mari la unitatea de suprafaţă se vor alege terenurile care necesită un volum mai mic de investiţii şi cheltuieli mai reduse pentru întreţinerea plantaţiei, avându-se în vedere posibilităţile de asigurare a resurselor financiare.Aceşti factori trebuie să asigure aplicarea unei tehnologii moderne, exploatarea eficientă a plantaţiei, creşterea productivităţii muncii şi asigurarea unei eficienţe economice ridicate.Factorii tehnico-organizatorici. Plantaţiile noi de vii roditoare se vor amplasa numai în arealele delimitate, cu favorabilitate ecologică, în cadrul centrelor viticole şi al podgoriilor consacrate, în care să se integreze armonios. Terenul destinat plantaţiei trebuie să permită organizarea unitară a teritoriului şi a lucrărilor antierozionale, pe unităţi naturale, asigurarea transporturilor tehnologice şi valorificarea producţiei de struguri, posibilitatea aprovizionării cu apă pentru tratamentele fitosanitare şi, în zonele cu deficit de umiditate, cu apă pentru irigat.

21. Organizarea terenului destinat plantării viţei de vie

Organizarea terenului cuprinde un ansamblu de lucrări, care au ca scop asigurarea exploatării raţionale a plantaţiilor viticole, extinderea mecanizării, realizarea de condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea viţei de vie, utilizarea eficientă a terenului, încadrarea în amenajările anterioare, conservarea (ameliorarea) fertilităţii solului, executarea şi întreţinerea în bune condiţii a amenajărilor antierozionale.

Lucrările de organizare a terenului cuprind: stabilirea şi amplasarea unităţilor teritoriale de lucru, a reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere şi a rampelor de trecere sau acces, amenajarea reţelei de alimentare cu apă, stabilirea şi amplasarea construcţiilor, amenajarea antierozională, stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor provenite din scurgerile de suprafaţă.

stabilirea şi amplasarea unităţilor teritoriale de lucru, a reţelei de drumuri a zonelor de întoarcere şi a rampelor de trecere sau acces

Unităţile teritoriale de lucru în plantaţiile viticole sunt: parcela, tarlaua, trupul şi masivul viticol.Parcela este cea mai mică unitate teritorială pentru executarea lucrărilor de întreţinere a viţei de vie şi de conservare a solului.

Parcela, pentru o bună exploatare a plantaţiei viticole, trebuie să prezinte o formă dreptunghiulară sau pătrată, dar poate avea, uneori, formă de trapez, romb şi, mai rar, de triunghi, în funcţie de relieful terenului şi de limitele obligate întâlnite (fig. 41).

Tarlaua reprezintă unitatea teritorială de bază pentru executarea lucrărilor mecanice şi este formată din 3-8 parcele (uneori mai multe), în funcţie de orografia terenului. Tarlalele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lungime) de drumuri de exploatare (secundare), iar pe direcţia deal-vale (lăţime), de limite obligate, zone de întoarcere, drumuri de legătură (fig. 43).

Trupul viticol reprezintă unitatea teritorială delimitată de alte categorii de folosinţă, limite obligate (cumpene de separare a apelor, cursuri de apă etc.), constituit din mai multe tarlale, inclusiv celelalte elemente necesare exploatării terenului (drumuri, alei, zone de întoarcere, construcţii etc.); are, în mod obişnuit, 100-150 ha, (fig. 45) dar se poate extinde pe 400-500 ha.

Masivul viticol cuprinde întreaga suprafaţă plantată cu viţă de vie a unei societăţi, localităţi sau zone şi cuprinde mai multe trupuri viticole, delimitate de alte categorii de folosinţă, văi, culmi, căi de comunicaţii etc. Suprafaţa masivului viticol depăşeşte, de regulă, 1000 ha.

Reţeaua de drumuri trebuie să asigure transportul în condiţii corespunzătoare a diferitelor materiale necesare procesului tehnologic şi a recoltei de struguri la centrele de prelucrare, precum şi accesul în bune condiţii a agregatelor agricole pentru executarea lucrărilor mecanice. Suprafaţa lor nu trebuie să depăşească 3-4% din suprafaţa alocată plantaţiei.

După importanţa şi rolul pe care îl îndeplinesc, reţeaua de drumuri cuprinde: drumuri principale, drumuri secundare, alei şi poteci.

Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, care să permită circulaţia în două sensuri; sunt amplasate pe firul văii sau pe cumpăna apelor, deservesc un trup sau un masiv viticol şi fac legătura cu centrele de prelucrare a strugurilor, cu sediul societăţii şi cu reţeaua de drumuri comunale.

Legătura dintre drumurile secundare, paralele cu direcţia rândurilor, se realizează prin drumuri principale în diagonală sau în serpentină (fig. 8.5), cu panta de cel mult 8-10%. Pentru a fi practicabile tot timpul anului, drumurile principale se consolidează prin betonare sau asfaltare.Drumurile secundare (drumuri de exploatare) se proiectează, în cazul terenurilor în pantă, pe direcţia curbelor de nivel; au lăţimea de 4-5 m, delimitează tarlalele pe latura lungă a acestora şi asigură transportul de la drumurile principale la parceleAleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, delimitează parcelele pe direcţia deal-vale, perpendicular pe direcţia rândurilor, şi fac legătura între parcele şi drumurile secundare; distanţa dintre ele este egală cu lungimea rândurilor (100 20 m) şi se menţin în permanenţă înierbate.Zonele de întoarcere sunt fâşii de teren late de 6 m, care se rezervă la capetele tarlalelor, pentru a servi la întoarcerea agregatelor. pentru a feri plantele de influenţa negativă a umbririi şi care pot fi folosite şi ca zone de întoarcere sau drumuri de exploatareAcestea se amplasează pe linia de cea mai mare pantă şi, pe cât posibil, la marginea ravenelor şi a perdelelor de protecţie, plantaţiilor forestiere, de-a lungul cărora se prevăd zone de 4-6 m.

amenajarea reţelei de alimentare cu apă,Prin proiectele de înfiinţare se stabileşte necesarul de apă pentru tratamentele fitosanitare, erbicidare, fertilizare foliară, procesul de vinificaţie şi pentru consumul gospodăresc, precum şi resursele şi posibilităţile de aducţiune a apei la locul de consum. Sursele de apă utilizate în mod frecvent sunt: cursurile de apă, acumulările de apă, izvoarele, apele freatice, apa din precipitaţii, colectată prin canalele de preluare a excesului de apă, reţeaua de apă potabilă a localităţii. La înfiinţarea plantaţiei, odată cu studiile întreprinse, se încearcă depistarea unor surse noi de apă, care se iau în considerare la amenajare.În general, sursele de apă se găsesc la baza versanţilor, iar transportul acesteia pe versanţi se face cu ajutorul staţiilor de pompare şi a unei reţele de conducte îngropate, care urmăreşte, de regulă, reţeaua de drumuri existentă în plantaţie.

stabilirea şi amplasarea construcţiilorDimensionarea şi amplasarea construcţiilor se face în funcţie de mărimea exploataţiei viticole. Sunt necesare atât construcţii tehnologice (centre de prelucrare a strugurilor, hale de sortare şi depozitare temporară a strugurilor pentru masă, depozite pentru materiale, remize pentru tractoare şi maşini agricole etc.), cât şi construcţii social-economice (sediul exploataţiei, cantină, dormitoare, depozite etc.). Acestea se amplasează în centrul plantaţiei, pe terenuri ferite de inundaţii sau scurgeri de torenţi, în apropierea căilor de comunicaţii.

amenajarea antierozională,Pe terenurile cu panta cuprinsă între 6 şi 12% prevenirea eroziunii solului se face prin orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi prin executarea unor lucrări (desfundatul şi redesfundatul parţial, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi, bilonatul printre rânduri, mulcirea), care reduc eroziunea solului, favorizând reţinerea şi infiltrarea apei în sol. Pe aceste terenuri, prin orientarea rândurilor pe curba de nivel, se formează, în timp, ca urmare a execuţiei repetate a lucrărilor solului, microterase, care corespund intervalelor dintre rânduri. Pe direcţia rândului se formează un mic taluz, de înălţime variabilă, în funcţie de panta terenului: la o pantă de 15% taluzul ajunge la 30 cm (I. Olteanu, 2000).Atunci când eroziunea se manifestă cu intensitate mai mare (zone umede şi soluri grele) sunt necesare benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor.Benzile înierbate, cu lăţimea de 1,0-1,2 m, situate pe intervalul dintre rânduri, se amplasează la fiecare 6-10 rânduri, în funcţie de panta terenului

Terenurile care ridică probleme deosebite privind eroziunea solului (versanţi neuniformi, cu pante mai mari de 15%, cu soluri mijlocii sau grele, situate în regiuni umede) reclamă lucrări speciale de amenajare a versanţilor, cum ar fi: modelare, terasare şi lucrări de dirijare a scurgerilor de suprafaţă. Aceste lucrări sunt costisitoare, de aceea se proiectează numai în condiţiile în care eroziunea solului nu poate fi controlată numai prin lucrări simple.Modelarea (nivelarea terenului) modifică microrelieful versantului şi realizează uniformizarea terenului pe tarlale, sau în cazul unor denivelări mai pronunţate pe parcele; modelarea se face prin desfiinţarea mameloanelor, a unor taluzuri şi a drumurilor necorespunzător amplasate, astuparea rigolelor şi a ogaşelor etc., creîndu-se, în acest mod, condiţii bune de exploatare a plantaţiei, în condiţii de mecanizare. Terasarea. Pe versanţii cu pantă mai mare de 15%, pe lângă modelarea terenului (ca primă etapă) se impune executarea lucrărilor de terasare a terenului, care reprezintă o lucrare de amenajare radicală a versantului în vederea valorificării intensive a acestuia şi a reducerii eroziunii solului. Prin terasare se micşorează panta generală a versantului, se ameliorează regimul hidrologic al solului şi se îmbunătăţesc condiţiile de vegetaţie şi de exploatare a plantaţiilor viticole. Terenul care se terasează trebuie să aibă un sol suficient de profund, care să permită executarea teraselor. Nu se terasează terenurile cu soluri subţiri (sub 50 cm), formate pe roci tari. Se exclud, de asemenea, de la terasare suprafeţele formate pe marne şi argile, în special în zonele cu precipitaţii abundente, deoarece pot provoca alunecări de teren. În ţara noastră, în funcţie de condiţiile pedoclimatice, înclinarea, uniformitatea versantului, tradiţia locală, se folosesc mai multe tipuri de terase.

Terase cu platformă orizontală şi taluz din pământ consolidat prin înierbare. Terase cu platformă înclinată în sensul pantei cu 3-5, până la 8% şi taluz din pământ

consolidat prin înierbare. Terase cu platformă orizontală sau înclinată cu zid de sprijin din piatră, Terase înclinate cu platforma largă până la limita impusă de înălţimea taluzului. Terase tip banchetă, se execută pe versanţi cu panta uniformă, mai mare de 10-12% Dimensionarea teraselor se face în funcţie de panta terenului (it), tipul de sol, distanţa

dintre rândurile de viţă de vie (d) şi distanţele dintre rândurile marginale şi taluzuri

stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor provenite din scurgerile de suprafaţă.În zonele cu precipitaţii bogate şi soluri cu textură mijlocie-grea, apa provenită din precipitaţii nu se infiltrează în totalitate în sol, se scurge pe suprafaţa acestuia şi provoacă eroziunea solului. Pentru prevenirea acestor neajunsuri se impune construirea unei reţele de captare şi evacuare a excesului de apă formată din: canale de coastă, şanţuri la drumuri, debuşee şi colectoare de apă, situate pe firul văilor

22. Pregătirea terenului pentru plantare Pregătirea terenului are scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a viţelor plantate, parcurgerea rapidă a perioadei de tinereţe, susţinerea capacităţii de producţie a butucilor pentru o perioadă cât mai lungă de timp şi cuprinde următoarele lucrări: defrişarea, modelarea, odihna (repauzarea) solului, fertilizarea de bază, desfundarea şi nivelarea terenului.

Defrişarea şi modelarea terenului. Prin lucrarea de defrişat este eliminată vegetaţia lemnoasă existentă pe teren: arbori, arbuşti, butuci etc. Se vor extrage cu atenţie toate cioatele şi rădăcinile groase, deoarece acestea pot îngreuna lucrările ulterioare de pregătire a terenului şi deteriora utilajele folosite. În cazul defrişării unei plantaţii viticole bătrâne, butucii vor fi scoşi cu cea mai mare parte a sistemului radicular, avându-se în vedere posibilitatea ca unii butuci să fie afectaţi de boli virotice sau cancer bacterian, maladii care ar putea fi transmise la noua plantaţie prin intermediul nematozilor. Lucrarea de defrişare se execută mecanizat, cu utilaje adecvate: tractoare pe şenile (S1500, S1800)

echipate cu lamă de buldozer, gheare de scarificare, greblă de adunat cioate, agregate pentru transportul materialului lemnos etc.Modelarea (nivelarea) terenului reprezintă lucrarea de uniformizare a pantei versantului, prin umplerea unor mici depresiuni şi desfiinţarea unor ridicături de teren, pentru crearea de condiţii uniforme de creştere a butucilor de viţă de vie, desfăşurarea normală a organizării terenului şi posibilitatea exploatării raţionale a plantaţieiOdihna (repauzarea) solului este necesară în cazul înfiinţării unei plantaţii viticole pe terenuri ocupate anterior cu viţă de vie. Pe asemenea terenuri, ca urmare a monoculturii îndelungate, s-au acumulat în sol substanţe toxice, boli virotice şi bacteriene. Datorită consumului excesiv al unor elemente minerale se manifestă unele carenţe nutritive, are loc scăderea fertilităţii şi deteriorarea structurii solului. Toate acestea determină aşa-numita „oboseală“ a solului. Replantarea imediată a acestor terenuri conduce la o prindere slabă a viţelor plantate şi, ulterior, la o creştere şi dezvoltare necorespunzătoare a acestora. Replantarea cu viţă de vie se face numai după o perioadă de 3-4 ani de odihnă a solului, pe durata căreia are loc îmbunătăţirea (refacerea) structurii, fertilităţii, însuşirilor fizico-chimice, eliminarea toxinelor etc.Fertilizarea de bază. Plantaţiile viticole se înfiinţează cu precădere pe terenuri în pantă, erodate, pe nisipuri slab solificate, de cele mai multe ori cu un conţinut redus în humus şi elemente nutritive accesibile plantelor, iar prin lucrările de amenajare antierozională se aduc la suprafaţă straturi slab aprovizionate. Din aceste considerente, la care se adaugă consumul mare de elemente nutritive al viţei de vie şi longevităţii plantaţiilor, este necesară îmbunătăţirea stării de aprovizionare a solului, înainte de lucrarea de desfundat, prin fertilizarea de bază cu administrarea de îngrăşăminte organice şi chimice. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face pe baza cartării agrochimice a solului.Fertilizarea chimică. Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este obligatorie, pentru completarea necesarului de elemente nutritive. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de nivelul de aprovizionare a solului pe adâncimea 0-40 cmDezinsecţia solului. Pe solurile infestate cu larve dăunătoare (Melolontha sp., Agriotes sp.), înainte de desfundat se aplică, prin împrăştiere pe suprafaţa solului un insecticid specific. Pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, pe care s-a semnalat prezenţa bolilor virotice, a cancerului bacterian, sau atunci când replantarea terenului se face fără respectarea timpului de pauză, se recomandă combaterea nematozilor.

Combaterea buruienilor După recoltarea plantei premergătoare se execută o arătură adâncă la 25-30 cm, urmată de două lucrări de discuit, prin care rizomii şi drajonii buruienilor perene sunt fragmentaţi în bucăţi mici. După creşterea buruienilor perene, care ating lungimea de 50-60 cm (luna august-septembrie), se face un tratament cu unul din erbicidele indicate. Desfundatul se realizează după 30-40 zile, timp necesar ca substanţa activă să se transloce în organele subterane ale buruienilor perene.

Desfundarea terenului constă în mobilizarea adâncă a solului, cu inversarea orizonturilor şi încorporarea îngrăşămintelor, prin care creşte capacitatea de înmagazinare a apei şi de solubilizare a elementelor nutritive, se intensifică activitatea microflorei utile, se îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului în zona de formare şi răspândire a rădăcinilor, care pătrund la adâncime mare în sol, conferind plantelor rezistenţă la secetă şi ger.

Nivelatul desfundăturii. În urma lucrării de desfundat, terenul rămâne denivelat, vălurat, cu mici depresiuni; de aceea, pentru uşurarea lucrării de pichetat, plantarea şi menţinerea viţelor la aceeaşi adâncime, precum şi facilitarea lucrărilor ulterioare din plantaţie, înainte de pichetat se execută lucrarea de nivelat, utilizând nivelatorul tractat NT-3,2 şi grapa cu discuri GD-3,2 în agregat cu grapa cu mărăcini.

23. Sisteme de cultură a viţei de vie

Sistemul de cultură a viţei de vie este determinat de condiţiile pedoclimatice, în special de temperaturile minime absolute din timpul iernii (nivelul, durata, frecvenţa, amplitudinea şocurilor termice, variaţia acestora în funcţie de topoclimat etc.) şi de comportarea (rezistenţa) soiurilor de viţă de vie în aceste condiţii, la care se adaugă nivelul temperaturilor înregistrate în timpul vegetaţiei, fertilitatea solului, specificul local, tradiţia etc.

În funcţie de aceşti factori, la nivelul ţării noastre se practică trei sisteme de cultură: neprotejat, semiprotejat şi protejat.Sistemul de cultură neprotejat se practică în arealele viticole în care temperaturile minime din timpul iernii coboară rar (1-2 ani din 10) sub limita de rezistenţă a soiurilor de viţă de vie (-18 –200C). Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici (20-30%), nu afectează producţia de struguri sau acestea pot fi compensate la tăierea de rodire. Se cultivă soiuri din toată gama de rezistenţă la ger, de la cele mai sensibile (soiuri apirene, soiuri pentru struguri de masă), la cele mai rezistente (soiuri pentru struguri de vin). Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte, cu plasarea elementelor lemnoase la o distanţă de 0,8-1,5-2,0 m faţă de nivelul solului, astfel încât se reduce efectul negativ al temperaturilor excesive (coborâte în timpul iernii şi ridicate în timpul vegetaţiei), care se înregistrează în apropierea soluluiSistemul de cultură semiprotejat se practică în arealele în care temperaturile minime din timpul iernii coboară sub limita de rezistenţă a viţei de vie 2-4 ani din 10. Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mari (40-60-80%) şi nu pot fi, sau sunt greu compensate la tăierea de rodire, în unii ani înregistrându-se temperaturi foarte scăzute (accidente climatice), care afectează parţial sau uneori total sistemul aerian al viţei de vie. Se cultivă soiuri rezistente la ger, în special soiuri pentru struguri de vin şi mai puţin soiuri pentru struguri de masă.

Sistemul de cultură protejat se practică în zonele cu ierni deosebit de aspre, în care temperaturile scăzute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie mai mult de 4 ani din 10. Pierderile de muguri înregistrate pe timpul iernii sunt foarte mari (peste 50-60%), cu afectarea parţială sau totală a elementelor lemnoase ale butucului. Acest sistem de cultură reclamă folosirea formei joase de conducere a butucilor. Toamna, după căderea frunzelor, se îndepărtează 50-60% din creşterile anuale ale butucului, care nu sunt necesare la tăierea de rodire (tăierea de uşurare), după care elementele lemnoase rămase se fixează pe suprafaţa solului şi se acoperă cu un strat de 15-20 cm de pământ afânat şi reavăn. Acest sistem de cultură reclamă cheltuieli suplimentare cu îngropatul şi dezgropatul viţelor şi există riscul afectării ochilor de pe coardele protejate de excesul de umiditate.

24. Stabilirea distanţelor de plantare Distanţele de plantare, dintre rânduri şi dintre plante pe rând, determină densitatea plantaţiei, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă (ha), se stabilesc în funcţie de vigoarea soiurilor roditoare şi a portaltoilor, fertilitatea solului, condiţiile climatice, sistemul de cultură, forma de conducere, posibilităţile de mecanizare etc. Densitatea plantaţiei influenţează nivelul producţiei şi calitatea acesteia, productivitatea muncii etc.şi cresc cheltuielile de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiei.

Odată cu depăşirea densităţii optime de plantare creşte foarte mult competiţia pentru substanţele trofice, butucii înregistrează creşteri reduse, scade producţia de struguri şi calitatea acesteia, se creează condiţii favorabile atacului bolilor şi dăunătorilor. Densitatea optimă depinde foarte mult de condiţiile pedoclimatice, de direcţia de producţie, soiurile cultivate, tehnologia aplicată, cu accent pe tipul de tăiere şi sarcina de rod a butucilor. Astfel, în regiunile cu soluri sărace şi climat secetos şi în condiţiile cultivării unor soiuri cu vigoare mică-mijlocie, destinate producerii de vinuri superioare, se practică densităţi mari de plantare, butucii au o dezvoltare slabă, cu atribuirea unor sarcini reduse de rod la tăiere, care să limiteze producţia de struguri şi să permită realizarea unei calităţi superioare. În regiunile cu soluri fertile, umede, în care se cultivă soiuri viguroase (pentru struguri de masă sau vinuri

de masă), densitatea de plantare este mai redusă, butucii se dezvoltă viguros, primesc sarcini mari de rod la tăiere, producţia realizată este mare şi de calitate corespunzătoare direcţiei de producţie.

25. Plantarea viţei de vie Plantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucrări, care se execută la înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importanţă capitală pentru reuşita plantaţiei, respectiv prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi longevitatea butucilor.Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi, în cazuri speciale, vara.Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea temperaturilor negative; reprezintă cea mai bună perioadă de plantare, deoarece până în primăvară se cicatrizează rănile produse la fasonare, se realizează un contact intim al rădăcinilor cu solul, o pornire timpurie şi uniformă a viţelor în vegetaţie şi se elimină pericolul deprecierii materialului săditor pe timpul păstrării peste iarnă. Cu toate aceste avantaje, plantarea de toamnă este puţin practicată, deoarece viţele se scot cu întârziere din şcoală, se întârzie pregătirea terenului pentru plantare, mai ales în anii secetoşi, forţa de muncă este deficitară, fiind angrenată în alte activităţi de sezon, condiţiile climatice sunt uneori nefavorabile etc.Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât mai devreme posibil (martie, începutul lunii aprilie), când temperatura solului la adâncimea de plantare (30-60 cm) depăşeşte 6-80C, iar umiditatea solului permite intrarea pe teren. Plantarea de vară se execută începând din luna iunie, folosind fie un material săditor produs în acelaşi an în tuburi de carton parafinat sau în ghivece nutritive, fie un material produs în anul anterior, fortificat la pungi de polietilenă. Plantarea de vară prezintă unele avantaje: prin folosirea de material săditor direct de la forţare se elimină şcoala de viţe, realizându-se astfel o reducere a cheltuielilor şi disponibilizarea unor suprafeţe de teren, promovarea rapidă în practică a genotipurilor valoroase (soiuri noi, clone) etc. Totuşi, plantarea de vară se practică rar, datorită procentului mare de goluri şi creşterii slabe a viţelor plantate în primii ani. Plantarea de vară, cu folosirea de viţe fortificate la ghivece (produse în anul anterior), se recomandă pentru completarea golurilor în plantaţiile tinere de vii roditoare, în vederea reducerii decalajelor dintre creşterea viţelor.Materialul săditor şi pregătirea acestuia pentru plantare. Pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole, conform legislaţiei în vigoare, se folosesc numai viţe altoite, din categoria biologică certificat sau standard, aparţinând soiurilor recomandate sau autorizate pentru zona respectivă.

Pregătirea viţelor în vederea plantării constă în controlul tehnic de calitate şi al stării fiziologice de după păstrare sau transport, refacerea umidităţii (dacă este cazul), fasonarea, parafinarea şi mocirlirea.Controlul tehnic constă în aprecierea îndeplinirii condiţiilor de calitate impuse de normele în vigoare, iar verificarea stării fiziologice se face prin efectuarea de secţiuni, la un număr de viţe extrase din mai multe pachete, determinarea viabilităţii şi a stării de hidratare a mugurilor de pe cordiţă, liberului, lemnului, rădăcinilor. Refacerea umidităţii fiziologice se realizează în cazul viţelor parţial deshidratate, fără ca umiditatea fiziologică a acestora să coboare sub 46%.

Lucrarea se efectuează înainte sau după fasonare, prin introducerea viţelor cu rădăcina în apă, până la jumătatea tulpinii subterane (portaltoiului), timp de 1-2 zile.Fasonarea viţelor constă în lăsarea unei singure cordiţe, formată din altoi, viguroasă, cu poziţie cât mai aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor formate la nodurile mijlocii şi superioare ale portaltoiului şi a ciotului format deasupra punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea cordiţei şi a rădăcinilor bazale.

Mocirlirea constă în introducerea viţelor, după fasonare, cu rădăcinile şi treimea inferioară a tulpinii subterane într-un amestec (mocirlă), alcătuit din dejecţii proaspete de bovine, pământ argilos (pământ din parcelă) în proporţii egale şi apă până la consistenţa smântânii. Prin mocirlire se asigură

un contact intim al rădăcinilor cu solul, se stimulează cicatrizarea rănilor produse la fasonare şi formarea de rădăcini noi, sub influenţa hormonilor din dejecţiile de bovine.

Parafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a porţiunii superioare a viţelor, începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire (punctul de inserţie al cordiţei la viţele nealtoite) până în vârful cordiţei, prevenindu-se deshidratarea acestora, şi se realizează în cazul plantării fără muşuroi. Lucrarea constă în introducerea, după fasonare, a porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94% parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3% bitum, la temperatura de 70-80 0C.Metode de plantare a viţei de vie. În decursul timpului, practica viticolă a folosit diferite metode de plantare, utilizate pentru terenurile solificate, pentru nisipuri sau pentru ambele cazuri.

Plantarea viţelor pe terenuri solificate. Pe terenurile solificate se foloseşte plantarea obişnuită în gropi, cu sau fără muşuroi, iar dintre metodele speciale: plantarea în gropi deschise, plantarea cu plantatorul, plantarea semimecanizată (cu hidroburul) şi plantarea mecanizată.Plantarea obişnuită a viţelor se face în gropi, făcute concomitent cu lucrarea de plantare sau cu cel mult 1-2 ore înainte, pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare.Plantarea în gropi deschise se practică pe solurile grele şi reci, cu exces de umiditate primăvara.

Plantarea cu plantatorul (chitonogul) se poate practica numai pe terenurile fertile şi foarte bine pregătite, cu fasonarea scurtă a viţelor, cordiţa la 1-2 ochi şi rădăcinile la 1 cm.

Plantarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unei instalaţii de tip hidrobur (fig. 55), formată din 5-6 sonde hidraulice (hidroburghie), confecţionate din ţeavă metalică de 25-30 mm diametru, racordate prin furtunuri de presiune la un rezervor de apă, asemănător celui de la MPSP-300, sau la instalaţia de irigare prin aspersiune.Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor maşini care, plantează simultan 2-3 rânduri, cu un randament de 3-4 mii viţe pe oră şi costuri de producţie mult mai mici, comparativ cu plantatul manual. Rezultatele obţinute la plantarea mecanizată sunt, în general, inferioare celor de la plantarea manuală

Plantarea de vară. După altoire şi forţare timp de 12-14 zile, butaşii sunt plantaţi în solarii, în pungi de polietilenă (6 x 20 cm), umplute cu amestecuri nutritive, unde sunt fortificaţi timp de 4-6 săptămâni, iar după câteva zile de aclimatizare, viţele sunt plantate la locul definitiv, cu îndepărtarea pungii de polietilenă şi păstrarea amestecului nutritiv, urmate de umplerea gropii până la punctul de altoire. Imediat după plantare se aplică o irigare prin aspersiune, iar după 10-14 zile viţele neprinse sunt înlocuite. Această metodă, datorită prinderii slabe a viţelor, dezvoltării mai lente şi producţiilor mai mici obţinute în primii ani, se practică mai rar, pe suprafeţe relativ restrânse, în cazul înmulţirii unui material biologic valoros.

26. Lucrările de întreţinere în anul I de la plantare Controlul viţelor. Viţele protejate prin muşuroaie se controlează periodic, de 2-3 ori, în luna mai, începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafaţa muşuroiului după precipitaţii, observându-se ieşirea lăstarilor.În cazul lăstarilor care întârzie să-şi facă apariţia, se desface muşuroiul cu atenţie, până sub punctul de altoire, începând de la bază spre vârf, şi se constată cauza întârzierii ieşirii lăstarilor, care poate fi: existenţa unui strat prea gros sau prea subţire de pământ sau prezenţa bulgarilor de pământ ce nu pot fi străbătuţi de lăstari, atacul larvelor dăunătoare de sol (viermii sârmă, viermii albi etc.), care consumă lăstarii.După caz, se sparg bulgării, se combat larvele dăunătoare prin prăfuirea cu 4-5 g/viţă insecticid specific, fără a atinge viţa, după care se reface muşuroiul cu pământ afânat şi reavăn, acoperind vârful cordiţei cu un strat de 3-5 cm, în funcţie de condiţiile climatice ale regiunii. Lucrarea se execută rapid, pe cât posibil în zile noroase, pentru a se evita necrozarea lăstarilor etiolaţi, foarte sensibili la insolaţia puternică. Viţele protejate prin parafinare nu necesită aplicarea acestei lucrări.

Copcitul viţelor. La viţele altoite se manifestă tendinţa de separare a altoiului de portaltoi, cu formarea de rădăcini din altoi şi lăstari din portaltoi. Prin copcit se înlătură rădăcinile formate din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi lăstarii crescuţi din portaltoi, facilitându-se buna convieţuire a celor doi parteneri (altoi şi portaltoi) şi dezvoltarea puternică, în profunzime, a rădăcinilor formate din portaltoi, cu formarea unor plante viguroase, capabile să parcurgă corespunzător perioadele cu condiţii climatice nefavorabile (secetă, temperaturi scăzute etc.). Legatul lăstarilor. Lăstarii îşi menţin poziţia verticală până la o lungime de 40-50 cm, după care, datorită ţesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafaţa solului, îşi încetinesc creşterea în lungime în favoarea formării copililor, îngreunează executarea lucrărilor mecanice şi favorizează atacul bolilor. Legatul lăstarilor se execută de 1-2 ori, primul când lăstarii ating 40-50 cm, iar al doilea, când aceştia înregistrează 70-80 cm. Lăstarii se orientează vertical şi se leagă lejer de pichet sau tutore, folosind diferite materiale: rafie sintetică, deşeuri textile etc. Cu ocazia primului legat, se efectuează şi un plivit, rezervându-se pe fiecare viţă doi maximum trei lăstari viguroşi.Irigarea. Viţele plantate sunt sensibile la secetă, mai ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, când nu au format încă sistemul radicular, capabil să absoarbă apa în cantitate suficientă, de aceea, în perioadele de secetă, când umiditatea din sol scade sub 50% din I.U.A., deficitul de umiditate se completează prin udare localizată sau prin irigare.Fertilizarea nu se recomandă în primul an, având în vedere că au fost aplicate îngrăşăminte la pregătirea terenului, iar sistemul radicular al viţelor este încă slab dezvoltat. Pe terenurile cu soluri sărace (terase, nisipuri) se recomandă însămânţarea intervalelor dintre rânduri cu plante folosite ca îngrăşământ verde, care produc o masă vegetativă mare, îmbogăţesc solul în materie organică, ameliorează structura solului şi reduc eroziunea. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor, care pot produce pagube importante, întârziind formarea butucilor. Dintre boli prezintă pericol mana şi făinarea, iar dintre dăunători acarienii, omizile defoliatoare, dăunătorii de sol. Prevenirea atacului bolilor se realizează prin aplicarea de tratamente la avertizare, iar în anii favorabili atacului bolilor, tratamentele fitosanitare se fac la „acoperire“. La primele tratamente aplicate pentru mană se recomandă folosirea de produse acuprice, care nu provoacă arsuri şi chiar stimulează creşterea:Completarea golurilor. Unul din factorii care contribuie la intrarea rapidă în perioada de rodire, realizarea producţiilor proiectate, susţinute an de an, îl constituie obţinerea încă din primii ani de la plantare a unor plantaţii fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare. În acest scop, completarea golurilor apărute se face încă din primul an de după plantare, cu viţe aparţinând aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică. Pentru a nu exista un decalaj de vârstă între viţele din plantaţie, la înfiinţare se păstrează o rezervă de viţe de 3-5% din viţele plantate, care se plantează la ghivece şi se fortifică în sere şi solarii până la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, după ce au trecut perioadele secetoase şi pericolul atacului bolilor, când se plantează în goluri, fără deranjarea bolului de amestec nutritiv.Întreţinerea lucrărilor antierozionale este necesară pe terenurile în pantă. Acestea constau în reînsămânţarea taluzurilor cu covorul vegetal rărit, cosirea acestora, înlăturarea vegetaţiei lemnoase. Degradările prin şiroire ale platformelor teraselor şi taluzurilor, colmatarea canalelor de preluare şi evacuare a apelor se remediază ori de câte ori este nevoie.Protejarea viţelor pe timpul iernii. Datorită rezistenţei slabe la temperaturile scăzute din perioada de repaus a viţelor tinere, acestea se protejează, indiferent de zona de cultură, prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn a bazei cordiţelor, pe o lungime de 4-6 ochi (25-30 cm).

27. Lucrările de întreţinere în anul II de la plantare Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere.

Dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi copcitul viţelor se execută primăvara devreme, după ce temperatura aerului nu mai scade sub minus 8-9 0C. Viţele se descoperă de pământ manual, până sub punctul de altoire, începând de la baza muşuroiului, cu atenţie pentru a nu răni viţele.Lucrările şi operaţiunile în verde au rolul de a grăbi formarea butucilor şi intrarea acestora pe rod. În anul II se execută plivitul şi legatul lăstarilor.Plivitul lăstarilor se face în momentul în care lăstarii ating 8-10 cm, prin îndepărtarea lăstarilor de prisos, cu rezervarea pe butuc a 3-4 lăstari la viţele viguroase şi doi lăstari la viţele cu o vigoare mai slabă. Plivitul lăstarilor este o lucrare obligatorie la viţele tinere şi permite formarea unor coarde corespunzătoare (diametrul de 8-12 mm) pentru proiectarea elementelor de schelet.Legatul lăstarilor se execută când aceştia ajung la lungimea de 40-50 cm şi se repetă la fiecare spor de creştere de 50 cm. Legatul se face de tutore şi se continuă pe sistemul de susţinere. Pentru stimularea creşterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face şi copilitul acestora.Fertilizarea. În anul II se administrează îngrăşăminte chimice, concomitent cu lucrările solului. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică primăvara, odată cu prima lucrare de afânare a solului, cele cu azot se administrează fazial, la următoarele 1-2 praşile mecanice, iar cele cu fosfor, odată cu arătura de toamnă (tab. 25).Completarea golurilor. Golurile existente se completează primăvara cu viţe STAS de 1-2 ani. Golurile apărute pe parcursul perioadei de vegetaţie se completează în vară cu viţe fortificate la ghivece, sau în toamnă cu viţe STAS. Viţele plantate în goluri se îngrijesc atent pentru a se realiza o plantaţie uniformă.Irigarea este recomandată în perioadele de secetă excesivă, se face localizat, aplicându-se circa 10 l apă/viţă, sau folosind sistemul de irigaţie, cu administrarea unei norme de udare de 400-500 m3/ha.Protejarea viţelor pe timpul iernii se realizează după executarea arăturii de toamnă, prin muşuroire în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată sau prin acoperire totală cu un strat de 15-20 cm pământ afânat şi reavăn, în zonele de cultură protejată.Întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi întreţinerea lucrărilor antierozionale se execută în mod asemănător anului I.

Instalarea sistemului de susţinereViţa de vie este o liană, cu ţesuturi mecanice slab dezvoltate şi creşteri vegetative puternice,

incapabilă să se autosusţină. În flora spontană, viţa de vie (Vitis silvestris) este un element al asociaţiei silvice, ea se agaţă cu ajutorul cârceilor de arbori, asigurându-şi, astfel, condiţii favorabile de creştere şi fructificare. Prin luarea în cultură, ea solicită susţinerea pe sisteme de susţinere.

Sisteme de susţinere. Sistemul de susţinere utilizat trebuie să asigure, în bune condiţii, dirijarea elementelor vegetative şi lemnoase ale butucului, cu realizarea formei de conducere şi a tipului de tăiere proiectat, susţinerea sistemului aerian al butucului, realizarea unor condiţii optime de microclimat, care să favorizeze producţia de struguri şi calitatea acesteia

Viţa de vie trebuie susţinută prin folosirea unor suporţi naturali sau artificiali.Susţinerea pe suporţi naturali- Ca suporţi se folosesc specii silvice, ornamentale sau pomi fructiferi, cu habitus redusSusţinerea pe suporţi artificiali este generalizată în practica viticolă. Mijloacele de susţinere mai des folosite sunt: aracii, spalierii de diferite tipuri, bolţile, semibolţile, pergolele.

Aracii au constituit în trecut principalul mijloc de susţinere al viţei de vie şi prezintă următoarele avantaje: uşor de procurat, costul redus, instalare uşoară pe orice tip de teren. Totuşi, datorită dezavantajelor pe care le prezintă, s-a renunţat la utilizarea acestora: durată scurtă de folosinţă (1-4 ani), cu înlocuirea anuală a circa 20-30%, consumul mare de forţă de muncă manuală, datorită scoaterii şi replantării anuale, stabilitate redusă în zonele bântuite de vânturi, nu valorifică eficient condiţiile de mediu, tratamentele fitosanitare se aplică greu, datorită aglomerării lăstarilor, producţia şi calitatea acesteia sunt sub nivelul potenţialului soiului cultivat.Susţinerea pe spalier a căpătat cea mai largă răspândire datorită avantajelor pe care le prezintă: durabilitate mare (25-40 ani), rezistenţă mare împotriva vânturilor puternice, posibilitatea rezervării unor încărcături optime de ochi pe butuc şi distribuirea raţională a coardelor în spaţiu, valorifică eficient condiţiile naturale (lumină,

căldură etc.), permite aplicarea tehnologiilor moderne de întreţinere şi asigură valorificarea integrală a potenţialului productiv şi calitativ al soiului. Spalierul prezintă dezavantajul costului iniţial ridicat al investitiei.

28. Tăierea de formare a cordoanelor bilaterale Tăierile de formare se aplică în plantaţiile tinere, în primii 3-5 ani de după plantare şi au ca scop formarea butucilor, în vederea intrării pe rod. Tăierile de formare trebuie să stimuleze creşterea butucilor, pentru scurtarea acestei perioade şi începerea rapidă a perioadei de fructificare; ele sunt considerate încheiate când s-au format elementele de schelet şi de rod, specifice formei de conducere şi tipului de tăiere proiectate, iar butucii au ocupat întreg spaţiul alocat prin plantare.

Perioada de timp în care se execută aceste tăieri depinde de tipul de tăiere, este mai scurtă la formele joase de conducere (2-3 ani) şi mai lungă (5-6 ani) la formele semiînalte şi înalte de conducere. În cazul tipurilor de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu 1-2 ani, prin formarea „în verde“ a butucilor.

Tăierea de formare se execută numai primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă, până la pornirea în vegetaţie. Viţele se dezmuşuroiesc, se copcesc, se aplică tăierea de formare, după care, în zonele secetoase, se muşuroiesc uşor, acoperind cu pământ punctul de altoire, pentru a preveni deshidratarea acestuia.

29. Tăierea de formare Guyot pe tulpină Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) durează 2-3 ani

În anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul de tăiere. La plantare, cordiţa se scurtează la 3-4 ochi, în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc doi maximum trei lăstari, care se palisează vertical de pichet (tutore), tăierea de formare începe, practic, din anul II.

Anul II. Din coardele formate pe butuc se aleg două, plasate mai jos, care se scurtează la cepi de 2-3 ochi, orientaţi spre rând. La viţele viguroase se poate forma o primă verigă de rod, prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar următoarea la cordiţa de 5-6 ochi. În perioada de vegetaţie, pe fiecare cep format se opresc doi lăstari, care se palisează de tutore.

Anul III. Pe butuc se formează două verigi de rod, câte una pe fiecare cep din anul anterior. Prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire, iar următoarea la coardă de 8-12 ochi, în funcţie de vigoarea butucului. La butucii la care în anul anterior s-a format o verigă de rod, cele două verigi de rod se formează astfel: una pe cepul de înlocuire, iar a doua prin folosirea primelor două coarde, formate la baza cordiţei din anul anterior. Dacă s-au format coarde din scaunul butucului, acestea se scurtează la cepi de rezervă de 1-2 ochi. În anul III tăierea de rodire se consideră încheiată, butucii intră pe rod şi formează 20-40% din producţia normală de struguri.

Anul IV. În funcţie de vigoarea butucilor, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată, numărul verigilor de rod se poate mări până la 3-4, prin lăsarea pe butuc a 3-4 coarde de rod de vigoare normală şi 5-6 cepi de înlocuire. Numărul cepilor de înlocuire trebuie să fie de circa 1,5 ori mai mare decât numărul coardelor de rod, pentru asigurarea lemnului de înlocuire. Coardele lăsate la tăiere se palisează echilibrat pe sârmele portante ale sistemului de susţinere.

30. Pricipiile teoretice ale tăierii în uscat Aplicarea tăierilor se bazează pe principii teoretice care decurg din particularităţile biologice ale viţei de vie.

Unitatea dintre plantă şi mediu. Viţa de vie creşte şi se dezvoltă în funcţie de condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată., iar tăierile trebuie aplicate diferenţiat în funcţie de particularităţile acestora.

Unitatea dintre sistemul aerian şi sistemul subteran care se corelează întotdeauna direct, în sensul că unui sistem aerian bine dezvoltat îi corespunde un sistem radicular puternic şi invers.

Raportul (echilibrul) dintre creştere şi fructificare. În cadrul butucului, există o competiţie pentru hrană în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea (diferenţierea mugurilor de rod). Prin tăierile de rodire trebuie asigurat un echilibru între aceste două procese biologice. Acest lucru se realizează prin lăsarea pe butuc a unei sarcini de rod corespunzătoare, ţinând cont de vigoarea soiului, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată.

Polaritatea reprezintă tendinţa viţei de vie de a se îndepărta de suprafaţa solului, prin pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi la extremitatea elementelor lemnoase. Această tendinţă naturală a viţei de vie trebuie frânată prin rezervarea la tăierea de rodire a cepilor de înlocuire scurţi (1-2 ochi) cât mai aproape de elementele de schelet (braţe, cordoane) şi îndepărtarea elementelor lemnoase care au rodit şi care s-au îndepărtat de butuc.Distribuirea mugurilor de rod pe lungimea coardelor respectă legea perioadei maxime. Fertilitatea mugurilor este, în general, mai slabă la baza coardei, creşte spre mijloc, unde atinge un maxim, în funcţie de soi, la nodurile 4-8, după care scade din nou spre vârf. Viţa de vie rodeşte pe lemn de un an, format pe lemn de doi ani. Acest principiu se bazează pe observaţiile practice că aceste coarde sunt cele mai fertile. Studiile recente arată că fertilitatea coardelor nu este determinată de vârsta lemnului pe care se formează ci numai de vigoarea acestoraÎnlocuirea anuală a lemnului de rod. Conform acestui principiu, la tăierea de rodire, pe butuc se rezervă două tipuri de elemente: de rod (cepi, cordiţe, coarde de rod), care au rolul de a forma lăstari fertili (producţia de struguri) şi de înlocuire a rodului (cepii de înlocuire), care au rolul de a forma lemnul de rod pentru anul următor.

31. Sisteme şi tipuri de tăiere Sistemul de tăiere se defineşte prin felul (lungimea) elementelor de rod care se lasă pe butuc la tăiere (cepi, cordiţe, coarde), numărul şi lungimea acestora. Sistemele de tăiere practicate se clasifică în: scurt, lung şi mixt. Fiecare din cele trei sisteme se poate aplica în toate sistemele de plantaţii şi formele de conducereSistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte de rod (cepi de 1-3 ochi) şi reţinerea pe butuc a numai 5-10% din lemnul anual.

Acest sistem prezintă următoarele avantaje: asigură formarea unor lăstari viguroşi, frânează polaritatea şi evită degarnisirea butucului, limitează masa vegetativă, facilitează executarea tratamentelor fitosanitare, stimulează maturarea mai rapidă şi uniformă a strugurilor, este simplu şi uşor de executat, se pretează la mecanizare, nu solicită cheltuieli suplimentare pentru cercuirea coardelor. Ca dezavantaje: limitează producţia de struguri prin rezervarea pe butuc a unei sarcini de rod redusă, formată din ochii de la baza coardei, în general mai puţin fertili, contravine în cel mai înalt grad biologiei viţei de vie, astfel încât reduce longevitatea butucilor.

Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor lungi de rod (coarde de rod), cu reţinerea pe butuc a 20-40% din lemnul anual format pe butuc. Sistemul valorifică mai mult potenţialul de producţie, prin sarcini mai mari de rod ce pot fi atribuite butucilor, stimulează dezvoltarea aparatului vegetativ, contravine în mai mică măsură biologiei plantei şi determină creşterea longevităţii plantaţiei. Dezavantajele sistemului lung: degarnisirea rapidă a butucului, menţinerea cu greutate a formei de conducere proiectată, creşterea procentului de ochi neporniţi în vegetaţie, executarea mai dificilă a unor lucrări agrofitotehnice, datorită volumului mare a sistemului aerian, maturarea neuniformă a strugurilor, consumul suplimentar de forţă de muncă pentru legarea coardelor după tăiere.

Sistemul de tăiere mixt reprezintă o îmbinare a celor două sisteme prezentate anterior, cu folosirea elementelor scurte şi lungi de rod, respectiv a verigilor de rod. Acest sistem este cel mai corespunzător, cumulează avantajele sistemului scurt şi a sistemului lung, valorifică pe deplin potenţialul de producţie al butucilor, pe o durată mare de timp, realizează un echilibru între creştere şi fructificare, indicat pentru toate soiurile. Practicarea acestuia este însă mai dificilă, deoarece reclamă mai multe cunoştinţe din partea tăietorilor.

În continuare prezentăm succint principalele tipuri de tăiere.

Guyot pe semitulpină (tulpină). Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m), pe capătul superior al acesteia, care se îngroaşă şi poartă numele de „cap“, la tăiere se rezervă 2-4 verigi de rod (funcţie de soi, condiţiile de mediu etc.), formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. După tăiere, coardele se palisează echilibrat pe sârmele portante .

Guyot cu braţe cu înlocuire periodică. Butucul prezintă două braţe semiînalte (0,7-0,8 m), pe fiecare din acestea, la tăierea de rodire lăsându-se 1-2 verigi de rod. La baza butucului se formează 2-4 cepi de siguranţă de 2 ochi, iar toamna coardele formate pe aceştia se protejează integral prin acoperire cu pământ. Acest tip de tăiere se practică în zone cu ierni aspre, unde partea aeriană este frecvent afectată de temperaturile scăzute, situaţie în care coarde protejate, formate pe cepii de siguranţă, servesc fie la compensarea sarcinii de rod, în situaţia în care

au afectaţi sever numai mugurii din ochiul de iarnă, fie la reproiectarea (înlocuirea) braţelor (tulpinilor), în situaţia în care a fost afectat sever lemnul anual şi multianual.

Cordonul speronat. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m), pe care se formează de regulă două cordoane dispuse în direcţii opuse (cordonul bilateral), uneori unul singur (cordon unilateral) sau mai multe (cordon uni sau bilateral dublu). Pe cordoane la tăiere se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi .

Cordonul Cazenave. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m), pe care se formează 1-2 cordoane (unilateral sau bilateral). Pe cordoane, la tăiere se rezervă verigi de rod formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi .

Cordonul Lenz Mozer este asemănător cordonului Cazenave faţă de care înălţimea tulpinii este mai mare, de 1,0-1,5 m, cu rezervarea pe cordoane a verigilor de rod, formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi.

Cortina dublă geneveză. Butucii prezintă o tulpină înaltă de 1,5-1,6 m, pe care se formează cu ajutorul a două braţe transversale, două cordoane paralele, dispuse în sensuri opuse, distanţate la 1,4-1,6 m, pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochiCordoanele etajate. Butucii prezintă 1-2 tulpini, pe care se formează cordoane etajate la înălţimea de 0,6-0,7 m şi 1,2-1,4 m.Dr. Guyot (clasică). Butucii prezintă o tulpină scurtă, de 20-40 cm, care se îngroaşă (scaunul butucului), pe care, prin intermediul a 1-3 braţe, la tăierea de rodire se lasă una (Guyot simplu), două (Guyot dublu), trei (Guyot triplu), sau mai multe (Guyot multiplu), verigi de rod, formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi

32. Determinarea viabilităţii mugurilor Pe timpul iernii, o parte din mugurii viţei de vie sunt distruşi de o serie de factori: temperatura, umiditatea, bolile şi dăunătorii etc.

Temperatura scăzută sub limita de rezistenţă a soiurilor (-18 – -22 oC), este principalul factor care determină pierderile de muguri. Temperatura acţionează prin nivel, mod de realizare şi durata acesteia. Temperaturile negative care survin treptat sunt mai puţin dăunătoare decât schimbările bruşte de temperatură (şocurile termice), care au loc în special în ultima parte a perioadei de repaus. Umiditatea relativă ridicată a aerului stimulează efectul negativ al temperaturii. Chiciura şi poleiul care se formează pe coarde pot conduce la asfixierea mugurilor. Mugurii pot fi afectaţi şi de bolile şi dăunătorii care iernează la nivelul lor, cum ar fi făinarea, acarienii etc. În cazul coardelor îngropate, pierderile de ochi se realizează datorită excesului de umiditate din sol asociate cu temperaturi peste 10 oC, care determină asfixierea mugurilor, urmată de atacul ciupercilor saprofite din sol, fenomen cunoscut sub numele de „clocire“.

Determinarea viabilităţii mugurilor se face înaintea aplicării tăierilor de rodire, dar şi după fiecare val mai sever de temperaturi scăzute, pentru a se stabili modul în care viţa de vie a parcurs perioadele reci din timpul iernii şi eventuale măsuri care se impun la tăierea de rodire. Determinarea viabilităţii mugurilor se face prin secţionarea ochilor şi prin forţarea pornirii acestora în vegetaţie.

Secţionarea ochilor. Ochii se secţionează longitudinal, în ordinea poziţiei pe coardă, cu ajutorul unei lame sau briceag bine ascuţit, după care cu ochiul liber, sau cu o lupă, se examinează viabilitatea mugurilor. Mugurii viabili prezintă o culoare verde deschis cu luciu, iar mugurii distruşi o culoare brună închisă, matăForţarea pornirii ochilor în vegetaţie (metoda biologică). Coardele recoltate sunt fragmentate în butaşi de un ochi împreună cu întreg meritalul de sub el, prin secţionare la 1,5 cm deasupra nodului. Butaşii astfel obţinuţi se introduc, în ordinea de pe coardă, cu baza în orificiile capacului unei tăvi din plastic sau tablă zincată în care a fost introdus rumeguş umed.

33. Tăierea de rodire tip Guyot pe tulpină La tăierea de rodire, pe capul tulpinii se rezervă 3-4 verigi de rod, care se formează pe cepii de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi, în funcţie de sarcina de rod atribuită butucului. În cazul compensării

încărcăturii de ochi numărul verigilor de rod poate creşte până la 5-6, la tăiere folosindu-se, când nu există suficiente coarde pe cepii de înlocuire şi primele coarde formate la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate direct pe capul tulpinii, orientate spre rând se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi.

În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului, la nivelul solului se formează un cep de siguranţă de 2 ochi, dintr-o coardă lacomă sau dintr-o coardă formată pe cepul de siguranţă din anul anterior. Coardele de prisos se îndepărtează, după care se execută toaleta butucului.

34. Tăierea de rodire tip cordon Lnnz Mozer

Tăierea de rodire Cordonul Cazenave .

Pe cordoanele butucului la tăierea de rodire se rezervă verigi de rod, câte 3-4 pe fiecare cordon. Verigile de rod se formează pe cepii de înlocuire de anul trecut. Coarda de jos se taie cep de înlocuire, iar următoarea la cordiţă de 4-6 ochi. Atunci când verigile de rod nu pot fi formate pe acelaşi lemn de doi ani, ele vor fi formate disparat, în sensul că o coardă, cu poziţie superioară va fi scurtată la cordiţă, iar în apropiere, dintr-o coardă lacomă (sau aflată în apropierea cordonului) se va forma un cep de înlocuire. Verigile de rod se distribuie uniform pe cordoane la distanţe de 12-15 cm. Coardele lacome, formate pe cordon, se scutură la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. În cazul compensării sarcinii de rod se va mări numărul verigilor de rod şi lungimea cordiţelor se folosesc coardele formate la baza butucului. În zona de cultură semiprotejată, la nivelul solului se păstrează un cep de siguranţă de 2 ochi. Cordoanele îmbătrânite se înlocuiesc sau se prelungesc în cazul golurilor.

Tăierea de rodire Cordonul Lenz Mozer este identică cu tăierea în cordon Cazenave, diferenţa este dată de înălţimea mai mare a tulpinii, de 1,0-1,5 m. Acest tip de tăiere se practică la soiuri mai viguroase, sarcina de rod atribuită butucului este, de regulă, mai mare, numărul verigilor de rod pe butuc poate creşte până la 8-10.