subiecte militara

103
1. Paradigma unei sociologii cu aplicatie militara Strategii politice privind definirea cauzei morale și existențiale ale sociologiei judiciare. În literatura de specialitate problemele sunt integrate la criminal forensic setting, context în care se vorbește deopotrivă de o poliție militară, de o procuratură și tribunal militar, care să identifice și să sancționeze penal abaterile din acest sector de activitate. Orice armată funcționează pe bază de normative și legi, distincte și proprii, care definesc obiectivele și reglementează raporturile din interiorul acestui sistem. Este un sistem de solicitare maximă a capacităților și ablităților psihice, cu toleranță limitată la nereușitele tasate, a căror gestionare și direcționare frecvent apelează la legi specifice, deseori penale. Sunt reflementări care gestionează deopotrivă reușitele și performanțel din domeniu – onorrate cu promovări și grade militatre, ca și nerealizările, erorile și abaterile personalului. Gradele de implinire acordate sunt tot atâtea dovezi de dăruire patriotică – deci de patriotism și dee aprciere socială, după cum și nerealizările și abaterile sunt tot atâtea expresii de insuficiență combativă, de lașitate … 2. problematica psihologica si sociologica a confruntarilor militare proprii sec XXI Problematica din perspectiva psihologiei militare Patriotismul și lașitatea sunt tot atâtea expresii ale unui fenomen de conștiință. Delictul în sistemul militar cunoaște o mare diversitate, care necesittă să fie identificat, clasat și evaluat de personal de specialitate, în urma cărui unii snt declarați, inamici, deținuți, dezerotir et..

Upload: roxana-matfei

Post on 11-Jan-2016

319 views

Category:

Documents


4 download

DESCRIPTION

subiecte

TRANSCRIPT

Page 1: subiecte militara

1. Paradigma unei sociologii cu aplicatie militara

Strategii politice privind definirea cauzei morale și existențiale ale sociologiei judiciare.

În literatura de specialitate problemele sunt integrate la criminal forensic setting, context în care se vorbește deopotrivă de o poliție militară, de o procuratură și tribunal militar, care să identifice

și să sancționeze penal abaterile din acest sector de activitate.

Orice armată funcționează pe bază de normative și legi, distincte și proprii, care definesc

obiectivele și reglementează raporturile din interiorul acestui sistem. Este un sistem de solicitare

maximă a capacităților și ablităților psihice, cu toleranță limitată la nereușitele tasate, a căror

gestionare și direcționare frecvent apelează la legi specifice, deseori penale. Sunt reflementări

care gestionează deopotrivă reușitele și performanțel din domeniu – onorrate cu promovări și

grade militatre, ca și nerealizările, erorile și abaterile personalului. Gradele de implinire acordate

sunt tot atâtea dovezi de dăruire patriotică – deci de patriotism și dee aprciere socială, după cum

și nerealizările și abaterile sunt tot atâtea expresii de insuficiență combativă, de lașitate …

2. problematica psihologica si sociologica a confruntarilor militare proprii sec XXI

Problematica din perspectiva psihologiei militare Patriotismul și lașitatea sunt tot atâtea

expresii ale unui fenomen de conștiință. Delictul în sistemul militar cunoaște o mare diversitate,

care necesittă să fie identificat, clasat și evaluat de personal de specialitate, în urma cărui unii snt

declarați, inamici, deținuți, dezerotir et..

Problematica confruntărilor armate interstatale, a războului, a războaaielor religioase, a celor interetnice; actualitatea războiului religios problematica detenției, a deținuților de răsboi, a celor de război, a celor politici. Terorismul ca expresie a războiului religios, interetnic.

Confruntările armate au la bază dereglări ale ordinii și evoluției sistemelor sociale, cu efect

asupra conștinței socieetăți, cu rezonanță în rândurile personalului milittar. Cauza lor este, deci,

o dereglare, a căror re-echilibrare nu s-a putut realiza pe calea dialogului pașnic. Angajarea și

domolirea forțelor armate implică activitate psihică, evaluarea și drecționarea acestora presupune

competență superioară de specialitate psihologică și militară, abilități specifice decisive petru

reușite, pentru obținerea de victorii

3. Cauzele naturale si sociologice ale conflictelor si confruntarilor armate- problema orgoliului

Problematica confruntărilor armate interstatale, a războului, a războaaielor religioase, a celor interetnice; actualitatea războiului religios problematica detenției, a deținuților de răsboi, a celor de război, a celor politici. Terorismul ca expresie a războiului religios, interetnic.

Page 2: subiecte militara

Confruntările armate au la bază dereglări ale ordinii și evoluției sistemelor sociale, cu efect

asupra conștinței socieetăți, cu rezonanță în rândurile personalului milittar. Cauza lor este, deci,

o dereglare, a căror re-echilibrare nu s-a putut realiza pe calea dialogului pașnic. Angajarea și

domolirea forțelor armate implică activitate psihică, evaluarea și drecționarea acestora presupune

competență superioară de specialitate psihologică și militară, abilități specifice decisive petru

reușite, pentru obținerea de victorii

4. Psihogeneza dereglarii deviante – de la alienare spre devianta

Devianţa nu este altceva decât o ieşire din repertoriul rolurilor şi statusurilor, o stare de “alienare” pe care societatea are însă capacitatea de a o înlătura prin intermediul mijloacelor de control social care-i stau la dispoziţie. În interpretarea parsonsiană, numai boala este acceptată ca tip de devianţă legitimă, întrucât individul bolnav este scutit de rolurile, obligaţiile şi responsabilităţile pe care trebuie să le îndeplinească în mod normal în viaţa socială. Pentru acest motiv, concepţia lui Parsons apără ordinea sistemului, constituindu-se într-o ideologie conservatoare, într-o sociologie a establishment-ului, a statu-quo-ului, care justifică structurile şi funcţiile societăţii şi care transformă pe sociologi în simpli agenţi de control social al căror rol se reduce la inventarierea disfuncţiilor şi abaterilor de la exigenţele normative care au deplină legitimitate şi validitate.

Conştienţi fiind de caracterul vulnerabil, tributar unor considerente ideologice, al noţiunilor de funcţie şi disfuncţie, sociologii care i-au urmat lui Parsons din punct de vedere al continuităţii concepţiei structural-funcţionaliste, în primul rând R. Merton, au încercat să amelioreze caracterul prea vădit conservator al acestei concepţii, propunând o serie de modificări.

R. Merton, de exemplu, a procedat la o codificare ştiinţifică a postulatelor funcţionalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei funcţionale”. În cadrul ei sunt amendate trei postulate universale ale funcţionalismului care l-au transformat dintr-o concepţie ştiinţifică într-una ideologică.a) postulatul unităţii funcţionale – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt funcţionale în mod pozitiv pentru sistem. Este inadecvat, subliniază Merton, să susţinem această idee, întrucât ceea ce pentru un sistem sau pentru o unitate a sa e funcţional, pentru alt sistem sau pentru altă unitate poate fi disfuncţional. Într-o societate pluralistă, postulatul unităţii funcţionale bazat pe consens deplin este contrazis de marea diversitate a sistemelor normative care apreciază, în mod diferit, caracterul funcţional sau disfuncţional al unei acţiuni. Din punct de vedere ştiinţific, adaugă Merton, noţiunea de disfuncţie nu este echivalentă cu imoralitatea sau absenţa eticii, ceea ce ne obligă să înţelegem că devianţa poate avea un caracter funcţional pentru anumite grupuri sociale şi disfuncţional pentru alteleşb) postulatul funcţionalismului universal – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale au, în mod universal, funcţia de a promova sau menţine sistemul. În mod real, subliniază Merton, există atât efecte funcţionale care sunt benefice pentru sistem, cât şi efecte disfuncţionale care îi ameninţă echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest, orientat ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecinţele neintenţionate ale unor acţiuni sociale.Acţiunile deviante pot apărea, deci, nu numai ca urmare a unor disfuncţii manifeste, dar şi a unor disfuncţii latente;

Page 3: subiecte militara

c) postulatul indispensabilităţii funcţiilor – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt indispensabile pentru unitatea funcţională a sistemului. De fapt, apreciază Merton pot exista şi activităţi sau elemente alr căror funcţii lipsesc sau sunt îndeplinite de o serie de alternative funcţionale cu caracter echivalent denumite “substitute funcţionale”. Devianţa, de exemplu, poate fi un substitut funcţional pentru acţiunile unor grupuri sociale care nu pot accede la succes, bunăstare economică sau poziţii de prestigiu pe căi obişnuite.

Devianţa desemnează orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup social particular. Devianţa cuprinde nu numai încălcările legii (infracţiunile şi delictele) ci orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup, organizaţie, etc.). În acest sens, devianţa include o gamă extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice sau bizare (de exemplu adoptarea unei ţinute indecente, a unui limbaj sau gest neconformist, incompatibile cu conduitele culturale ale grupului sau societăţii) la cele aşa-zise acte imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează bunele moravuri care nu sunt întotdeauna sancţionate de lege) şi până la cele cu caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de legea penală) sau asocial ( bolile psihice). Deviante pot fi deopotrivă acțiunile unor grupuri

sociale mai mici sau mai mari organiate și duse la îndeplinire în dauna altora, rezultat al

încleștări de forțe sociale între ele cu consecințe materiale, financiare sau morale.

Se poate distinge, pe de oparte, marea diversitate naturală de manifestarea a conduitelor individuale iar pe de altă parte varietatea extremă a normelor, a regulilor și legilor sociale care le încadrează, cărora trebuie să se supună. Se poate considera că:

a). Modul de comportare normală și echilibrată a unui individ are la bază însușirea în

perioade distincte a vieții lui ontogenetice (copilărie, maturitate, bătrâneţe) a unor norme, reguli

minime de comportare; în caz contrar crește riscul apariției și dezvoltării unor comportamente deviante;

b). Deviante sunt deopotrivă comportamentele care nu respectă criteriile natural istorice de convițuire, de supraviețuire sau reproducere, ca și cele stabilitate de legile și regulile civile sau penale. Nu sunt considerate deviante conduitele exploratorii, de joacă, cele ludice sau de creașie de diverse feluri deși reprezintă fiecare abateri de la aceste reguli și norme de conviețuire.

c). Relativitatea comportamentelor deviante este o rezultantă a conținutului lor cognitiv și

cultural. Golite de acest conținut comportamentele devin deviante în raport cu comportamentul

similar al oamenilor din generații anterioare, aparțințnd altor comunități, diferite rasial, etnic, etnografic etc.

5. Clasificare sociologica a conduitelor deviant din sistemul militar

Există, mai multe clasificări ale comportamentelor deviante. Ne vom referi doar la unele dintre aceste. Astfel:

Page 4: subiecte militara

1). Infracţiunile şi delictele. Fenomenul infracţionalităţii se află în centrul preocupărilor mai multor categorii socio-profesionale, începând cu sociologii, criminaliștii, organele de cercetare penală. Activitatea acestora a debutat încă din secolul al XIX-lea, care a fost ulterior sintetizată în lucrări sistematice de specialitate referitoare la omucidere, furt, hoţi profesionişti, crime celebre, bande de tineri delicvenţi.

2). Sinuciderea. După apariţia studiului lui Durkheim asupra fenomenului, sinuciderea - ca fenomen social - a devenit o temă importantă a sociologiei devianţei; poate fi considerat deopotrivă ca un fenomen natural.

3). Consumul de droguri. Acest fenomen îi interesează pe sociologi, psihologi, medici … aceştia studiind o serie de aspecte ale consumului de marijuana, cocaină, alcool, etc.

4). Transgresiunile sexuale. Variante ale fenomenului, prostituţia, homosexualitatea şi pornografia au făcut obiectul a numeroase lucrări. Unii sociologi (mai ales cei americani), includ adulterul în cadrul devianţei sexuale.

5). Devianţele religioase. Sociologii și psihologii, alături de istorici, îşi manifestă interesul pentru vrăjitorii, erezii şi secte.

6). Bolile mentale. Şi ele au fost analizate din punct de vedere social. Accentul a fost pus pe răspândirea tulburărilor mentale şi lumea socială a azilurilor.

7). Handicapurile fizice. Unii sociologi au studiat relaţiile tensionate cepot fi observate în momentul interacţiunii persoanelor „normale” cu cele surde, nevăzătoare, obeze, handicapate, etc.

În acord cu o altă clasificare a comportamentelor deviante, acestea sunt considerate în raport cu valențele culturale individuale și de grup. Astfel, se disting patru mari categorii de devianţi:

1). Devianţii subculturali. R. Merton îi numeşte nonconformişti, iar S. Moscovici, minorităţi active. Aceşti indivizi pun deschis în discuţie legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze anumite norme şi valori proprii şi militează în acest sens. Din această categorie fac parte teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase care îşi asumă acest comportament deviant şi îi revendică legitimitatea.

2). Transgresorii. Sunt devianţii care violează deliberat o normă a cărei validitate o recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes. Majoritatea delicvenţilor din această categorie sunt simpli transgresori, ei violează norme cărora nu le neagă cu adevărat legitimitatea.

3). Indivizii cu tulburări de comportament. În această categorie putem include alcoolicii şi toxicomanii, care acţionează, cel puţin în prima fază a evoluţiei lor, în mod voluntar, dar, dacă se instalează starea de dependenţă, ei încetează de a mai fi complet liberi.

4). Handicapaţii. Când discutăm despre surzi, orbi, cocoşaţi, debili sau bolnavi mentali, ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică, părăsim domeniul acţiunii voluntare. Unii sociologi au fost preocupaţi de modul în care se desfăşoară interacţiunea dintre handicapaţii fizici şi persoanele care se află în anturajul lor.

Din cele menţionate până acum putem da o definiţie devianţei.Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept

neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.

Din această definiţie se poate afirma că sociologia consideră ca deviante acţiunile şi felurile de a fi care sunt rău văzute şi sancţionate de majoritatea membrilor unui grup social.

Page 5: subiecte militara

Devianţa apare de la bun început ca o activitate care dezamăgeşte o aşteptare, ce violează o normă socială sau neagă o valoare. Noţiunea în sine presupune existenţa unui univers normativ. Nu se poate vorbi despre un criminal, nebun sau pervers, dacă nu ar exista un set de norme şi idei destul de clare despre ceea ce este drept şi nedrept, adevărat şi fals, normal şi anormal, bine şi rău. Un act deviant este mai întâi un act blamat şi el nu ar fi astfel dacă nu ar avea de la început o concepţie despre ceea ce este sau nu blamabil. Cu toate acestea, universul normativ al unui grup social este rareori un ansamblu omogen şi uşor de identificat. Dacă anumite norme sunt acceptate, altele sunt acceptate de unii şi recuzate de alţii.

În acest sens Durkheim formulează ambivalent despre infracţiune: „ Nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, dar este o infracţiune pentru că o condamnăm”

Acest lucru este valabil şi pentru devianţă: sociologul consideră că un act este deviant pentru că este dezaprobat. Devianţa este în mod esenţial produsul judecării unei conduite sau a unui fel de a fi. Ea nu este ca atare o proprietate inerentă unor comportamente, ci o calitate atribuită politic sau de anturaj. Criteriul major al devianţei este deci reacţia pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunţare, izolare, tratament obligatoriu, privare de libertate. Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacţii, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.

6. Constructia sociala a dereglarilor deviante – originile in saracie

Grupurile sociale creează devianţa prin stabilirea unor reguli a căror încălcare constituie o devianţă şi prin alocarea acestor reguli unor indivizi etichetaţi ca „outsideri”.

Acest lucru permite două interpretări:a). existenţa devianţei presupune reguli şi judecăţi aplicate celor care le încalcă;b). devianţa este o creaţie artificială pentru că este produsul unui proces de definire

arbitrar.Conform acestor reguli nici un comportament nu este intrinsec deviant, el devine astfel

numai dacă ne hotărâm să-i aplicăm această etichetă – deseori este rezultatul unei deciii politice,, de aplicare a unei anume ideologii. Cei care cred și gândescc altfel aparțin la ”altceva”, ca unor vietăți biologic de altă specie și judecați ca atare. Un individ nu devine deviant decât dacă comportamentul său a făcut obiectul unei anumite asemenea interpetări, al unui grup social în poziţie de forţă, care interpretează comportamentul individului drept condamnabil.

Aici puterea este deopotrivă condiţia şi miza creării devianţei. Cu alte cuvinte trebuie să ocupi o poziţie dominantă pentru a reuşi să îţi impui o concepţie despre bine şi rău, normal şi patologic. În timpul luptelor pentru putere, etichetarea poate servi la discreditarea şi marginalizarea adversarului.

John Braithwaite este unul din puţinii autori care a contestat consensul ce s-a instalat în cursul anilor 1960-1970, repunând în cauză relaţia dintre sărăcie şi delincvenţă.

În lucrarea pe care a publicat-o pe această temă, el a recenzat 51 de studii efectuate asupra relaţiei dintre clasa socială şi delincvenţa juvenilă oficială (măsurată prin datele oficiale): 42 dintre ele făceau să pară o relaţie inversă între clasa socială şi dobânda (rata) delincvenţilor. Studiile asupra relaţiei dintre pătura socială şi delincvenţa juvenilă făceau să pară o situaţie contrastantă: 19 dintre ele nu găseau nici o diferenţă semnificativă între delincvenţă şi pătura socială, 15 au concluzionat spre o implicaţie în delincvenţă, semnificativ mult mai puternic la tinerii proveniţi din clasele sociale sărace decât la cei proveniţi din clasa de mijloc şi 7 au dus la aceeaşi concluzie, dar într-un mod mai puţin afirmativ.

Page 6: subiecte militara

În anchetele despre delincvenţa adulţilor (întotdeauna evaluate aici conform datelor oficiale), din totalitatea de 46 de studii recenzate, relaţia dintre pătura socială şi delicvenţă era pusă în evidenţă într-un mod încă prea sistematic.

Dacă Braithwaite avea dreptate, trebuia să se considere că anchetele prin autodezvăluire erau subterfugii. Dar de ce o făceau? Aici, de asemenea, ne putem imagina o explicaţie. Tinerii proveniţi din mediul sărac ar fi putut fi mult mai expuşi decât ceilalţi diverselor acte de delincvenţă (vandalism, furturi, violenţă) şi ar fi putut, deci, într-o anumită măsură, să fie insensibilizaţi de aceste lucruri. Această insensibilizare semnifică faptul că pragul lor de toleranţă la violenţă era redus: infracţiunile identice tindeau să fie judecate ca mai puţin grave de către tinerii din mediul sărac decât de către tinerii din mediul înstărit.

Răspunzând la întrebările anchetei, tinerii din mediul sărac interpretau diferit întrebările puse şi subestimau gravitatea delictelor care fuseseră comise – sau nu le considerau ca fiind delicte şi chiar nu le menţionau. Putea astfel să rezulte din aceasta un profil de delincvenţă similară între tinerii săraci şi tinerii înstăriţi, conform anchetelor de autodezvăluire, atunci când, în realitate, tinerii din mediul sărac comiteau, în medie, acte mai numeroase şi mai grave ( şi, deci mult mai susceptibile de a-i pune în contact cu sistemul judiciar).

Travis Hirschi face o remarcă ce poate permite reconcilierea celor două puncte de vedere.

El observă că, autorii care cred într-o relaţie între sărăcie şi delincvenţă, folosesc un raţionament bazat pe noţiunea de „clasă socială”. După o anumită parte a societăţii există clasele de mijloc înstărite, pe de o parte, şi o clasă puternic defavorizată, de cealaltă parte.

În schimb, autorii care contestă existenţa acestei relaţii folosesc un raţionament în termeni de „straturi sociale”. Ei descompun profesiunea tatălui sau nivelul său de educaţie în cinci sau şase straturi eşalonate, de la cel mai jos la cel mai înalt. Ori, fenomenul de sărăcie (ceea ce numim astăzi „excluziune”) poate scăpa unei reprezentaţii stratificate a societăţii. Şi, de fapt, când variabile legate de excluziunea socială sunt introduse în ecuaţie, va reapărea relaţia între „sărăcie” şi delincvenţă.

În ancheta lui Hirschi, spre exemplu, proporţia delincvenţilor care recunoşteau că au comis două acte de delincvenţă sau mai multe, (autodezvăluire) era atribuită mai puternic indivizilor ai căror taţi fuseseră şomeri sau ale căror familii beneficiaseră de ajutoare sociale.

Intervalele între delincvenţe, chiar şi aici, nu sunt foarte importante, dar sunt totuşi mai multe decât acelea care aparţin unei relaţii între delincvenţă şi păturile sociale.

David Farrington a ajuns la o concluzie similară: el estimează că sărăcia părinţilor poate spori probabilitatea ca, copiii să fie delicvenţi (sărăcia este, în opinia lui, un „factor de risc” din punct de vedere al delincvenţei). În acelaşi timp, el atrage atenţia că apare o corelaţie statistică semnificativă între sărăcie şi delincvenţă mai cu seamă atunci când dezavantajele sociale se cumulează: venit familial scăzut, habitat sau cartier ruinat, familie numeroasă.

În concluzie, specialiştii nu cad cu toţii de acord asupra existenţei unei relaţii între clasa socială şi delincvenţa juvenilă. Această relaţie nu poate fi considerată ca una dintre marile regularităţi empirice ale delincvenţei.

7. Conceptii si teorii cu privire la cauzele dereglarilor deviante – conceptual de anomie

Modelul anomiei. Adepţii acestei concepţii sunt Durkheim şi Merton. Conform acestui punct de vedere, devianţa este un produs al perioadelor de schimbare socială, care, perturbând

Page 7: subiecte militara

câmpul de norme sociale şi punând în conflict sisteme valorice diferite, dezorientează conduita şi acţiunea indivizilor, obligându-i să adopte moduri deviante de adaptare la viaţa socială.

Potenţialul pentru devianţă creşte o dată cu manifestarea conflictului între scopurile sociale şi mijloacele legitime, instituţionale, în condiţiile în care neavând acces la mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse.

Meritul principal al sociologiei durkheimiene este acela că identifică în istoria societăţii omeneşti anumite momente sau perioade în care însuşi dreptul (legislaţia) devine o sursă de tensiune socială şi un factor perturbator al ordinii sociale. Această stare este desemnată prin conceptul de anomie.

Derivând din grecescul „a nomos”, conceptul de anomie defineşte starea de dereglare normativă temporară a sistemului social.

În opinia sociologului francez, conceptul de anomie are următoarele sensuri: 1.-dizlocarea/deteriorarea conştiinţei colective;2.-scăderea moralităţii şi decăderea moravurilor;3.-dereglarea normativă a societăţii, respectiv suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor sociale.

Concomitent cu apariţia anomiei, în societate apar următoarele consecinţe:1.- dispar criteriile normative de apreciere a indivizilor;2.-indivizi cu poziţii sociale ridicate sunt declasaţi, în locul lor apărând alţi indivizi în

noi poziţii de putere.3.-controlul social specializat dispare iar dreptul îşi pierde credibilitatea, fapte ce

agravează fenomenele de dezorganizare socială şi de devianţă socială. Se impune următoarea observaţie: anomia este sursa, este cauza devianţei şi a delicvenţei

în societate şi nu invers.Deşi are numeroase merite în dezvoltarea sociologiei juridice ca disciplină distinctă în

ansamblul sociologiei generale, lui Durkheim i-au fost aduse reproşuri, în special cu referire la tenta juridizantă pe care o dă sociologiei.

Astfel, Gurvitch îi reproşează tendinţa juridizantă prin care Durkheim consideră că dreptul, prin normele sale, este singurul capabil să realizeze reglarea normativă a conduitelor individuale.

Robert Merton dezvoltă conceptul de anomie introdus în sociologie de către Emile Durkheim. El transpune conceptul de anomie de la nivelul societal la cel individual.

În opinia lui Merton, atunci când există discrepanţe între scopurile valorizate socio – cultural şi mijloacele pentru realizarea lor, indivizii acţionează printr-unul din cele cinci moduri de adaptare:

Scopuri Mijloace1. Conformitatea + +2. Inovatia + -3. Ritualismul - +4. Evaziunea - -5. Rebeliunea +/- +/-

Există conformitate atunci când există concordanţă între scopuri şi mijloace, deşi nu întotdeauna au drept rezultat satisfacerea totală a idealurilor.

Page 8: subiecte militara

Există inovaţie atunci când scopul este bine interiorizat, iar mijloacele sunt inadecvate. Este cazul „deviantei pozitive”, sintagmă ce defineşte transgresarea normelor în sensul progresului (în sus, dincolo de ele).

Ritualismul apare ca o consecinţă a inexistenţei sau limitării scopurilor sau a mijloacelor legale.

Evaziunea apare ca o consecinţă a absenţei sau abandonării atât a mijloacelor, cât şi a scopurilor.

Rebeliunea apare în momentul în care scopurile şi mijloacele sunt respinse simultan şi sunt înlocuite cu altele.

8. Ordinea si legile de organizare militara – treapta superioara de organizare sociologica a societatii

În domeniul sociologiei devianţei, varianta cea mai închegată a funcţionalismului aparţine lui T. Parsons a cărui concepţie structural-funcţionalistă pleacă de la presupunera fundamentală că societatea este bazată pe o ordine normativă unanim acceptată datorită consensului valoric stabilit între toţi membrii societăţii, care împărtăşesc aceleaşi norme şi aceleaşi valori. În această concepţie, omul este un individ conformist, suprasocializat, dominat de structuri, care se supune atât presiunilor interne ale constrângerilor interiorizate prin intermediul procesului de socializare Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor cu normele şi mijloacele instituţionalizate, în aşa fel încât devianţa apare doar ca o stare potenţială şi nu ca o realitate efectivă. De aceea, aşa cum au observat o serie de autori, în această concepţie este explicată, mai degrabă, conformitatea decât devianţa.

Devianţa nu este altceva decât o ieşire din repertoriul rolurilor şi statusurilor, o stare de “alienare” pe care societatea are însă capacitatea de a o înlătura prin intermediul mijloacelor de control social care-i stau la dispoziţie. În interpretarea parsonsiană, numai boala este acceptată ca tip de devianţă legitimă, întrucât individul bolnav este scutit de rolurile, obligaţiile şi responsabilităţile pe care trebuie să le îndeplinească în mod normal în viaţa socială. Pentru acest motiv, concepţia lui Parsons apără ordinea sistemului, constituindu-se într-o ideologie conservatoare, într-o sociologie a establishment-ului, a statu-quo-ului, care justifică structurile şi funcţiile societăţii şi care transformă pe sociologi în simpli agenţi de control social al căror rol se reduce la inventarierea disfuncţiilor şi abaterilor de la exigenţele normative care au deplină legitimitate şi validitate.

9. Valentele morale si afective superioare ale activitatii militare – reformularea problemei patriotismului

10. Efectele dereglarii deviante a comportamentului celor din serviciul militar: lasitate, tradare, indisciplina, …

11. Delictele specifice sistemului militar de organizare sociala – sanctionarea specifica

12. Legea represiunii formulate de E.Durkheim – implicatiile militareÎn opinia lui Durkheim, în decursul evoluţiei societăţii umane au existat două categorii

de drept: dreptul represiv şi dreptul restitutiv.

Page 9: subiecte militara

a.- Dreptul represiv caracterizează societăţile bazate pe solidaritate mecanică, societăţi în care predomină asemănarea dintre indivizi.

b.- Dreptul restitutiv este specific societăţilor cu solidaritate organică, întemeiate pe diferenţele dintre indivizi. La rândul său, dreptul restitutiv apare în formă negativă şi pozitivă.

În formă negativă, dreptul restitutiv reglementează raporturile dintre indivizi şi lucruri. În formă pozitivă, dreptul restitutiv reglementează raporturile dintre indivizi.Dacă dreptul represiv este însoţit de sancţiuni negative (de sancţionare şi reprimare a

conduitelor ce încalcă normele de bază), dreptul restitutiv se întemeiază pe sancţiuni premiale, de recunoaştere şi promovare a conduitelor dezirabile.

Durkheim consideră că este legitim, legal şi moral tot ceea ce reprezintă o sursa de solidaritate socială, tot ceea ce îi leagă pe indivizi şi tot ceea ce-i limitează. Este ilegitim, ilegal, imoral tot ceea ce contravine solidarităţii sociale, tot ceea ce se abate de la standardele valorice si normative ale societăţii.

Analizând rolul dreptului ca instituţie fundamentală în societate, Durkheim enunţă cele două legi ale evoluţiei represivităţii:

1.- Legea variaţiilor cantitative: această lege are următorul enunţ: „frecvenţa, intensitatea şi gravitatea pedepsei sunt cu atât mai mari şi mai puternice cu cât societăţile aparţin unui tip mai puţin evoluat şi în care puterea centrală are un caracter mai absolut”.

2.- Legea variaţiilor calitative: această lege are următorul enunţ: „în anumite perioade, în funcţie de gravitatea delictelor şi crimelor, sancţiunile/pedepsele privative de libertate tind să devină tipul normal de represiune”.

Meritul principal al sociologiei durkheimiene este acela că identifică în istoria societăţii omeneşti anumite momente sau perioade în care însuşi dreptul (legislaţia) devine o sursă de tensiune socială şi un factor perturbator al ordinii sociale. Această stare este desemnată prin conceptul de anomie.

13. Devianta ca o insuficienta de cultura in sistemul judiciar militar

14. Functiile si disfuncile dereglarilor deviante din sistemul militarAlbert Cohen distingea între funcţii şi disfuncţii sociale ale devianţei. Astfel, între funcţiile ei pot fi menţionate următoarele:a) clarificarea şi definirea mai precisă a normelor sociale. Deoarece o serie de norme au

un conţinut presciptiv vag, încălcarea lor oferă ocazia grupului să reacţioneze, defininidu-le într-un mod mai adecvat;

b) creşterea solidarităţii grupului. În acord cu ideile lui Durkheim şi ale lui George H. Mead, devianţa determină o atitudine colectivă comună, o solidaritate emoţională a grupului care se mobilizează pentru a sancţiona individul care a încălcat normele. Grupul protejează membrii săi de efectele devianţei şi obligă pe deviant să se conformeze;

c) producerea unor schimbări necesare în cadrul sistemului social. Astfel, pornind de la acţiunile deviante ale unor membrii, grupul poate conştientiza faptul că unele reguli sau norme nu sunt adecvate sau că ele contrazic altele. În consecinţă, regulile sau normele respective vor fi schimbate;

d) considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa. Eşecul şi sancţionarea unei acţiuni deviante îi face pe ceilalţi membrii ai grupului să-şi întărească motivaţia de conformitate faţă de norme.

Page 10: subiecte militara

Între disfuncţiile sociale ale devianţei se pot menţiona: a) dizolvarea sau eliminarea motivaţiei de conformare a acelor indivizi care apreciază că

atât devianţa, cât şi conformitatea produc acelaşi tip de recompensă, motiv pentru care încălcarea normelor poate fi la fel de benefică ca şi respectarea lor;

b) subminarea încrederii necesare pentru prezervarea (păstrarea) ordinii sociale. În acest sens, devianţa, poate genera sentimente de insecuritate, îndoială şi de neîncredere în bazele contractuale şi emoţionale ale relaţiilor dintre oameni;

c) reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea sistemului social. Din acest punct de vedere, manifestările de devianţă, mai ales ale acelor indivizi care au un statut înalt şi o responsablitate socială ridicată, afectează cooperarea între rolurile sociale, punând în pericol funcţionalitatea întregului sistem.

15. Normele penale ale dereglarilor deviante din sistemul militarÎn lucrarea „Economie şi societate”, Weber analizează principalele tipuri de drept, acordând

un rol important statului. Pentru Weber, statul reprezintă o „uniune de indivizi întemeiată pe raporturi de dominare

politică şi normativă a unor indivizi de către alţii”. Această dominare are o serie de justificări interioare, ca temeiuri ale legitimităţii dominaţiei. Astfel, spune Weber, în societate se manifestă trei tipuri de drept, fiecare tip corespunzând unui tip ideal de autoritate.

1.- Autorităţii tradiţionale îi corespunde dreptul tradiţional sau cutumiar. Este autoritatea datinilor consfinţite, întemeiate pe forţa tradiţiilor în societate şi pe „îndătinarea” prescripţiilor, cutumelor şi obiceiurilor în conştiinţa indivizilor. Această dominare presupune, pe de o parte, încrederea indivizilor în forţa tradiţiei, iar pe de altă parte, corectitudinea puterii în exercitarea prerogativelor legitime.

2.- Autorităţii carismatice îi corespunde dreptul carismatic. Este autoritatea întemeiată, pe de o parte, pe „harul”, pe calităţile exprese sau tacite ale unei persoane şi, pe de altă parte, pe încrederea celorlalţi în calităţile celui care conduce.

3.- Autorităţii legale îi corespunde dreptul legal sau legitim. Este autoritatea întemeiată în virtutea credinţei în valabilitatea unui statut legal şi a unei competenţe efective. Autoritatea legală presupune, pe de o parte, obedienţa/supunerea indivizilor faţă de scopurile organizaţiei şi, pe de altă parte, credinţa/convingerea că persoanele ce exercită ceastă dominaţie acţionează în conformitate cu scopurile organizaţiei.

Weber introduce în terminologia sociologiei juridice un concept capital şi anume conceptul de „agenţi ai dreptului”. Aceştia sunt: legislatorul, judecătorul şi juristul. Ei sunt puşi de societate să observe şi să asigure respectarea regulilor sociale şi să sancţioneze violarea/transgresarea acestor reguli.

În prezenţa agenţilor dreptului, regulile sociale capătă conotaţie juridică, devenind obligatorii şi coercitive.

În funcţie de tipul de autoritate, agenţii dreptului („personalul” dreptului) au evoluat de la tipul iraţional la tipul raţional, respectiv de la şeful carismatic (pontiful, cadiul) – tip iraţional corespunzător societăţilor arhaice – la administrator, la juristul – logician, la judecătorul – tehnician, adică la tipuri raţionale ce aparţin societăţilor moderne.

Unul din scopurile sociologiei weberiene a fost acela de a stabili legităţi şi tendinţe prin evaluarea modalităţilor prin care sistemele de drept (sistemele de norme) se repercutează în comportamente sociale corespunzătoare. În acest sens, Weber enunţă legea evoluţiei dreptului,

Page 11: subiecte militara

considerând că, în evoluţia sa, dreptul a parcurs trei etape: de raţionalizare, de specializare şi de birocratizare.

1. – Raţionalizarea dreptului reprezintă elementul fără de care nu ar fi posibilă conformarea conduitelor indivizilor. („Raţiunea umană creează dreptul”)

2. – Specializarea dreptului a presupus apariţia dreptului public, apoi a dreptului privat. Dreptul public reglementează raporturile sociale la nivelul statului. Weber aminteşte trei ramuri ale dreptului public: dreptul administrativ, dreptul internaţional şi dreptul constituţional. Dreptul privat reglementează raporturile dintre indivizi şi între indivizi şi lucruri. Weber aminteşte două ramuri ale dreptului privat: dreptul civil şi dreptul comercial.

3. – Birocratizarea dreptului a fost generată de apariţia administraţiei dominate de impersonalitate şi formalism. În opinia lui Weber, birocraţia presupune siguranţa reacţiei şi devotamentul faţă de reguli. Devotamentul conduce la transformarea regulilor în ceva absolut, într-un fetiş, determinând o incapacitate instruită a birocratului, astfel încât elemente ce conduc, în general, la eficienţă ajung să genereze ineficienţă în cazurile particulare.

În societăţile moderne, birocratizarea crescândă a dreptului duce la apariţia biropatologiei care, în opinia lui Weber, reprezintă „un instrument frânător într-o societate întemeiată pe un drept totalitar”.

Analizând rolul dreptului în societate, Weber reuşeşte să demonstreze că evoluţia ordinii legitime nu poate fi înţeleasă numai din punct de vedere juridic. Mai mult, transformările din sistemul juridic sunt, în parte, condiţionate de grupele sociale care-şi apără interesele proprii.

Reproşul care poate fi adus sociologiei comprehensive este acela că Weber nu a luat în calcul şi existenţa regulilor simple, apărute spontan şi anonim în cadrul unor grupuri sociale.

În opinia lui Edward A. Ross şi Roscoe Pound – reprezentanţi ai sociologiei americane – ordinea socială nu este spontană, ci apare atât ca efect al presiunilor psihologice directe, cât şi ca o consecinţă a acţiunii dirijate a instituţiilor cu rol de reglare a comportamentelor. Punctul de plecare al teoriei lor l-a constituit ideea că, în orice societate, ordinea socială este un produs al controlului social care constă atât în influenţe sociale, cât şi în instituţii reglatoare. Astfel, cei doi sociologi americani introduc pentru prima dată în sociologie noţiunea de control social .

Pentru Ross şi Pound, controlul social reprezintă „forma îndulcită a constrângerii sociale”. El reprezintă „ansamblul mijloacelor prin care se asigură menţinerea comportării adecvate a membrilor unei societăţi sau a unei comunităţi în cadrul modelelor permise, fiind respinse şi reprimate conduitele nepermise sau deviante”.

În opinia lui Ross şi Pound, comportamentul deviant este acel tip de comportament ce perturbă ordinea socială, ameninţând stabilitatea şi echilibrul societăţii.

Controlul social include, pe de o parte, mijloacele şi modalităţile considerate spontane şi difuze (moravurile, etica, arta, recunoştinţa, flatarea, dispreţul, batjocura, oprobriul) şi, pe de altă parte, mijloacele directe şi specializate (justiţia, poliţia şi armata).

În opinia celor doi sociologi americani, legea reprezintă fundamentul ordinii sociale, „cel mai specializat şi mai perfect mecanism de control social utilizat în societate”.

În consecinţă, instrumentul important al controlului social îl reprezintă dreptul. Dreptul include trei elemente:

a.- Ordinul legal reprezentat de către regimul politic ce dirijează şi coordonează conduitele. Ordinul legal se realizează prin aplicarea sistematică a mijloacelor coercitive de control social.

Page 12: subiecte militara

b.- Baza pe care se sprijină autoritatea legală: include prescripţiile şi regulile obligatorii, regulatorii într-o societate organizată politic.

c.- Procesul judiciar şi administrativ ce include soluţiile pronunţate de agenţii specializaţi ai dreptului.

Concluzia lui Ross şi Pound este aceea că, prin sistematizarea şi contopirea diferitelor soluţii pronunţate de-a lungul timpului, se poate alcătui o măsură unitară pe care sociologii au denumit-o standard juridic.

Astfel, standardul juridic este definit ca măsura medie a conduitei, susceptibilă de a fi aplicată tuturor situaţiilor nou apărute sau neprevăzute.

Acest standard juridic constituie, după părerea lui Ross şi Pound, un instrument eficace de aplicare efectivă şi creatoare a dreptului de către judecător.

Mai mult, consideră cei doi sociologi americani, în orice societate există două tipuri de fenomene ce concură la elaborarea şi aplicarea dreptului: fenomenele de putere sau de autoritate şi, respectiv, fenomenele aflate sub putere.

a.- Fenomenele de putere sau de autoritate sunt fenomenele aflate în sfera politicului. Ele se fundamentează pe o serie diversă de reguli, de la expresii, gesturi şi îndemnuri (tacite sau expresive) şi până la ordine şi hotărâri, la legi, decrete şi acte jurisdicţionale.

b.- Fenomenele aflate sub putere sau sub autoritate sunt cele care se manifestă în sfera celor guvernaţi. Ele se fundamentează pe comportamentele, conduitele şi reacţiile diverşilor indivizi şi grupuri: pe de o parte, acte şi comportamente de ascultare, obedienţă şi conformism, iar pe de altă parte, acte de represiune şi transgresare a normelor.

Pentru Ross şi Pound, norma este un fenomen sociologic înainte de aplicarea sa şi independent de aplicarea sa deoarece presupune atât acceptarea sa cât şi respectarea sa (nerespectarea normei atrage după sine suportarea consecinţelor sociale). Respectarea normei se înfăptuieşte prin presiunea coercitivă realizată prin intermediul agenţilor dreptului. Atât E. Ross, cât, mai ales, R. Pound (ce regândeşte dreptul în esenţa sa, considerându-l ca un element de totalitate al controlului social în orice societate) exagerează rolul dreptului de unic creator al ordinii în societate. Ei eludează baza şi sursele controlului social, privind societatea ca pe un ansamblu de indivizi izolaţi, reuniţi doar prin intermediul controlului social. Ei ignoră pluralismul factorilor ce pot acţiona într-o societate şi consideră ordinea creată prin controlul social ca fiind o ordine socială unică.

16. Paradigma conflictului social, simbolic, militar

Paradigma conflictului social. Supunând unei critici radicale, modelul de “echilibru” şi ideea consensului social postulate de paradigma funcţionalistă, în deceniile 5 şi 6 un grup de sociologi europeni şi americani au apreciat că tezele funcţionalismului reprezintă un sprijin pentru forţele politice conservatoare, justificând din punct de vedere ideologic autoritatea puterii. De aceea, conflictul şi nu consensul social reprezintă principala condiţie a ordinii sociale, punând în competiţie grupurile lipsite de resurse economice cu cele care beneficiază din plin de aceste resurse. Preluând această idee de la Marx şi de la Wright Mills, teoreticienii conflictului, între care se numără Lewis Coser, Ralf Dahrendorf, John Rex etc., au adus în sprijinul ei următoarele argumente:

a) ordinea socială este emanaţia puterii şi nu a consensului social, aşa cum susţine Parsons. De aceea aspectul cel mai important al ordinii sociale este reprezentat de conservarea puterii,

Page 13: subiecte militara

care îşi impune autoritatea şi îşi promovează interesele prin intermediul instituţiilor de control social (Ralf Dahrendorf)

b) sistemul social trebuie considerat numai în raport cu situaţiile conflictuale existente, de la tranzactiile specifice competiţiei de piaţă până la violenţa manifestă; existenţa acestor situaţii conflictuale tinde să producă o societate pluralistă definită de două sau mai multe clase ale căror interese explică acţiunile membrilor lor (John Rex);

c) conflictele sociale au şi un rol pozitiv, contribuind la creşterea ajustărilor între grupurile sociale, permiţând menţinerea lor şi prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor (L.A. Coser).

În sociologia devianţei, paradigma conflictului a fost dezvoltată ca urmare a criticismuluuuui radical din sociologia americană a deceniului 7, care a desfăşurat ample dezbateri asupra inegaităţii sociale şi a propus desfăşurarea unor anchete empirice de amploare asupra problemelor sociale. Printre reprezentanţii cei mai semnificativi ai paradigmei conflictului în sociologia devianţei se numără Richard Quinney, Paul Walton, Anthony Platt, Austin Turk etc., care au privit fenomenul de devianţă, în genral, şi cel de criminalitate, în special, ca o reflectare a contradicţiilor specifice socetăţii capitaliste care pun în conflict grupuri sociale cu interese economice şi politice divergente.

Richard Quinney, de exemplu, considerând că legea este instrumentul clasei dominante, apreciază că sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricărei conduite care ameninţă privilegiile şi proprietatea claselor favorizate într-un comportament ilegal (ilicit). În acest sens, Quinney a efectuat o tipologie a crimelor (infracţiunilor) în funcţie de diferenţialele de putere existente între clasele dominante şi cele defavorizate:

a) crime “predatorii” (prădalnice), printre care se numără spargerile, tâlhăriile (jafurile), comerţul cu droguri şi contrabanda, sunt comise de către indivizii fără resurse în scopul asigurării necesităţii de supravieţuire într-un mediu dominat de inegalitate socială;

b) crime cu caracter particular, între care pot fi menţionate omorul, atacul înarmat şi violul, săvârşite, mai ales, de acei indivizi care sunt abrutizaţi de condiţiile dure ale capitalismului;

c) crime de rezistenţă (opoziţie), printre care actele clandestine de sabotaj economic şi munca făcută de mântuială, caracterizează clasa muncitoare, care alege aceste mijloace pentru a se împotrivi rânduielilor capitaliste;

d) crime de dominare, comise de către corporaţii, printre care fixarea artificială a preţurilor, încălcarea legislaţiei financiare, poluarea mediului etc., care au ca scop menţinerea sistemului existent;

e) crime ale puterii executive (acte de corupţie), săvârşite de oficiali în diferite scopuri, toate având ca motivaţie prezervarea poziţiilor de putere, prestigiu şi bunăstare materială. Afacerea Watergate este doar un exemplu al acestui tip de infracţiune.Subliniind faptul că devianţa, în toate formele ei, a devenit un răspuns adaptiv la condiţiile de viaţă ale capitalismului contemporan, teoreticienii conflictului apreciază că distribuţia ratelor de devianţă şi sancţionarea ei au loc în funcţie de poziţia de clasă, urmărind ordinea socială inegalitară a sistemului.

Dincolo de contribuţiile sale pozitive în domeniul stimulării cercetării empirice a inegalităţilor flagrante din societatea capitalistă contemporană, paradigma conflictului are o serie de limite, vizibile, mai ales, în politizarea fenomenului de devianţă şi în considerarea lui ca efect al “luptei de clasă”, şi în incapacitatea de a include, alături de factorii economici alţi factori individuali sau sociali generatori de devianţă.

Page 14: subiecte militara

Paradigma interacţionismului simbolic (Teoria “ etichetării ” ). În ultimele decenii, odată cu respingerea postulatelor funcţionaliste, a metodelor cantitativiste şi cu adoptarea unei perspective din ce în ce mai critice asupra realităţilor sociale, sociologia americană a intrat într-o nouă fază de dezvoltare, care vizează din punct de vedere programatic o reîntoarcere la tradiţiile sociologiei europene şi, în primul rând, la semnificaţiile acţiunii umane.

Următoarele schimbări în modelel de teoretizare şi în concepţiile metodologice pot sintetiza această schimbare de perspectivă:

a) respingerea presupunerilor prealabile şi a definiţiilor făcute situaţiilor sociale prin scheme apriorice;

b) luarea în considerare a lumii subiectivităţii umane pentru a atribui acţiunii nu o valoare logică, ci un sens, în baza căruia să se poată interpreta motivaţiile actorului social şi semnificaţiile conduitei sale, ca tip de “act” comunicat şi orientat în raport cu conduitele celorlaţi;

c) considerarea lumii sociale ca o “scenă” a intersubiectivităţii sau întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii particulare şi refuzul de a mai considera această lume ca un univers cantitativist dominat de proprietăţi şi legi invariabile;

d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura în măsură să evidenţieze caracterul intenţional al activităţilor umane în lumea intersubiectivă a vieţii cotidiene, veritabila lume care trebuuie considerată de sociologi, nu cea constituită artificial prin instrumentele pozitivismului;

e) plasarea sociologului în perspectiva actorului social care exercită acţiunea, în aşa fel încât limbajul sociologiei să implice “semnificaţia semnificaţiilor” actorilor sociali, adică convertirea semnificaţiilor reale, aşa cum se manifestă ele în lumea cotidiană, într-o lume alternativă care cuprinde interpretarea interpretărilor subiective ale acţiunii.

17. Monitorizarea efectelor confruntarilor armate – problema detinutilor de razboi, lagarelor de razboi, de munca

18. Universalitatea si relativitea dereglarilor deviant cu efecte judiciar militareReprezentând o prioritate a grupului, dar şi un punct de referinţă pentru diferitele situaţii

sociale, normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentul indivizilor. Însă această zonă nu este precis delimitată sau circumscrisă în interiorul ei putând apărea “puncte de toleranţă” sau de permisivitate, unde comportamentul individului poate varia sensibil, depăşind limitele normative şi instituţionale acceptate.

Această variaţie de comportament se datorează şi faptului că, fiind elaborat într-o manieră generală şi impersonală, normele juridice şi sociale nu stipulează în detaliu nici modalităţile nici mijloacele concrete prin care indivizii pot să îndeplinească sau nu rolurile prescrise în funcţie de statusul lor social.

Pentru acest motiv, în orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament a căror gamă include atât pe cele conformiste “legaliste” şi “legitimiste” cât şi pe cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante.

Orice societate se confruntă, într-o mai mică sau mai mare măsură, cu manifestări de transgresiune a normelor care în funcţie de anumite criterii pot lua forme de devianţă sau de criminalitate (delincvenţă).

După părerea multor autori fenomenul de devianţă socială are un caracter universal, întrucât, după cum afirma E. Durkheim în „Regulile metodei sociologice”: “nu poate exista o

Page 15: subiecte militara

societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă caracter criminal”. Fiind intim legată “de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale” devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat “o fiinţă nesociabilă, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, ci el este un agent regulator al vieţii sociale”

Deşi există unele diferenţe între punctele de vedere ale autorilor şi specialiştilor care s-au preocupat de explicarea acestei noţiuni, majoritatea sunt de acord că devianţa socială include ansamblul comportamentelor care violează normele şi valorile recunoscute ca legitime într-o societate, ceea ce determină o reacţie socială din partea instituţiilor şi agenţilor de control social, impunând adoptarea unor sancţiuni sociale faţă de indivizii devianţi. În consecinţă, extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură de normele, de valorile care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de diferitele abateri şi încălcări.

De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de violarea acestora.

Când afirmăm că devianţa este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri diferite:

1). Un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi împrejurări. Să luăm drept exemplu un bărbat şi o femeie care fac dragoste. Această activitate va părea perfect normală dacă se desfăşoară într-un dormitor şi dacă femeia consimte. Ea va fi judecată ca indecentă dacă actul sexual are loc în plină zi, într-un loc public. Dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă să fie urmărit şi judecat pentru viol.

2). Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. A omorî este o crimă gravă, dar nu şi pentru un soldat aflat în război.

3). Devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat într-o anumită cultură sau epocă, este adesea tolerat în alte culturi sau în alte vremuri. Să exemplificăm.

Drogurile aflate astăzi în afara legii, par să fi fost foarte bine acceptate în alte epoci. Arabii au tolerat consumul de haşiş, timp de secole. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, morfina era folosită pentru efectele sale psihoactive. În S.U.A., se estimează că la începutul secolului al XX-lea, numărul morfinomanilor care îşi întreţineau dependenţa cu medicamente vândute în farmacii era între 200.000 şi 500.000, printre ei aflându-se şi mulţi medici. Ca urmare a campaniei de denunţare a narcomaniei, în anul 1914 a apărut o lege care a interzis accesul legal la opiacee şi care i-a împins pe narcomani în ilegalitate.

Şi atitudinile sociale faţă de tutun au cunoscut fluctuaţii puternice. În secolul al XIX-lea mai multe ţări, printre care şi Rusia, promulgau legi foarte dure care vizau reprimarea tabagismului. A urmat apoi o perioadă de toleranţă. În ultimii ani se constată o revenire a intoleranţei faţă de fumat, mai ales în America de Nord.

În urmă cu mai multe secole, biserica catolică refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau bunurile. Mai târziu, odată cu creşterea duratei medii de viaţă, s-a instalat o anumită toleranţă a autorităţilor civile faţă de sinucidere.

Relativismul, adică poziţia conform căreia norme şi valori sunt variabile şi depind de fiecare societate, este o atitudine necesară sociologului care vrea să înţeleagă un grup din care nu face parte. Relativismul este inclus în bagajul său sociologic. Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului său sistem cultural.

Page 16: subiecte militara

Dacă acceptăm că toate fiinţele umane aparţin aceleiaşi specii, nu putem să excludem posibilitatea existenţei a ceva universal în atitudinile membrilor speciei faţă de devianţă. Oamenii nefiind identici, este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli iar cei care sunt convinşi de necesitatea acestor reguli nu vor putea să se abţină să nu-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului nu este altceva decât consecinţa ataşamentului faţă de o normă socială. De aici rezultă că devianţa este cealaltă faţă a normei.

Universalitatea devianţei apare într-un număr restrâns de acte care, cu foarte rare excepţii, au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite. Conduitele universal reprimate sunt în număr de patru: incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; răpirea şi violul unei femei căsătorite; omorul, mai precis actul de a omorî un membru al propriului grup; furtul. Egiptul antic ne aduce excepţia cea mai cunoscută de la această regulă. În familia faraonică, căsătoria dintre frate şi soră era legitimă, mai mulţi faraoni căsătorindu-se oficial cu surorile lor. Totuşi, căsătoria faraonului cu mama sa sau cu fiica sa era prohibită)

19. Caracterul unitar si diversitatea formelor deviante de dereglare a societatii

O primă dificultate pe care o întâlneşte sociologul care investighează cauzele devianţei se referă la însuşi obiectul explicaţiei sale: pentru diversele acte deviante există o cauzalitate comună. Atunci se pune întrebare: Cum este posibil ca nişte conduite atât de diferite unele faţă de altele cum sunt furtul, prostituţia, agresiunea sau toxicomania, să aibă aceleaşi cauze ? Cu toate acestea, ipoteza nu poate fi complet exclusă când vedem în ce măsură diverse forme de devianţă au tendinţa de aglutinare.

Astfel, devianţa şcolară merge mână în mână cu delicvenţa juvenilă, corelaţia dintre ele fiind atât de puternică încât cu greu pot fi disociate. La şcoală, tinerii delicvenţi sunt indisciplinaţi, agitaţi, trişează, ei sunt adesea expulzaţi din clasă sau din şcoală şi chiulesc de la orele de curs. Delicvenţii recidivişti nu sunt decât rareori specialişti. Majoritatea trec fără tranziţie de la vandalism la violenţă, de la viol la vânzare sau consum de droguri. Această trăsătură explică de ce criminologii nu au reuşit să se înţeleagă asupra unei tipologii a delicvenţilor bazată pe natura delictului.

Legătura strânsă dintre delicvenţă şi toxicomanii ( chiar alcoolismul) este unul din elementele cele mai bine stabilite de criminologie. Spre exemplu, in S.U.A., doi deţinuţi din cinci recunosc că au fost sub influenţa unui drog ilegal sau a băuturilor alcoolice în momentul comiterii delictului.

Raporturile dintre toxicomanie şi sinucidere sunt de asemenea strânse. Sinuciderile şi tentativele de sinucidere sunt foarte frecvente la persoane care consumă substanţe psihotrope.

Nu trebuie înţeles că toate formele de devianţă merg în paralel: există unele forme de devianţă care evoluează independent de celelalte. Tendinţa de aglutinare este valabilă mai ales pentru furt, violenţă, toxicomanie, alcoolism şi sinucidere.

Această atracţie între diverse comportamente deviante are mai multe explicaţii:1. Furtul merge mână în mână cu violenţa pentru că aceasta din urmă este un

mijloc rapid de însuşire a bunului altuia şi pentru că unele victime sunt gata să recurgă la forţă pentru a-şi apăra proprietăţile.

1. Alcoolul reduce inhibiţiile, deci nu este surprinzător faptul că beţiviifolosesc un stil jignitor de adresare şi ajung să lovească sau să rănească pe cei din jur.

3. Un toxicoman ajunge uşor vânzător de droguri: dacă este cuprins intr-o reţea el poate fi antrenat într-o succesiune de reglări de conturi.

Page 17: subiecte militara

Cele trei elemente menţionate, şi anume:a. - polivalenţa delicvenţilor recidivişti;b. - legăturile strânse dintre devianţa şcolară şi delicvenţa juvenilă;c. - corelaţiile dintre furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie,ne conduc la concluzia că, la anumiţi indivizi, există o predispoziţie pentru devianţă, manifestată prin transgresiuni polimorfe.

Dacă admitem că indivizii cu o puternică înclinaţie pentru infracţiune au tendinţa de a fi devianţi în alt domeniu decât cel al delicvenţei propriu-zise, este legitim să se vorbească despre înclinaţia spre devianţă a acestora. Una din sarcinile teoriei devianţei este de a explica această înclinaţie care se traduce prin transgresiuni polimorfe. Pentru a da o asfel de explicaţie ar trebui distinse două niveluri de interpretare:a. - la primul nivel va trebui să se spună de ce anumiţi indivizi sunt mai înclinaţi decât alţii să încalce normele sociale;b. - la al doilea nivel va trebui să se explice faptul că într-o anumită împrejurare, această înclinaţie se fixează pe un anumit tip de transgresiune.

La primul nivel de interpretare metoda folosită constă în descoperirea caracteristicilor indivizilor care se disting printr-o activitate deviantă frecventă.La al doilea nivel va trebui să se izoleze mai întâi un tip omogen foarte specific de devianţă; apoi se va analiza procesul care îi face pe indivizi înclinaţi spre devianţă să opteze pentru un anumit tip de transgresiune şi nu pentru altul.

Teoria sociologică dovedită prin experimentare ca fiind cea mai clară pentru înţelegerea înclinaţiei pentru devianţă este teoria controlului social . Bazele acesteia au fost puse de Durkheim în lucrarea „Despre sinucidere”.

20. Fundamentele teologice ale credintei si patriotismului din sistemul militar

21. Cauzele nereusitei repetate a politicilor sociale din Romania din ultimii 20 de ani de la Revolutie

Politica socială din ultimii 20 ani, deşi aflată în centru activităților sociale, deși s-a bucurat de o atenţie constantă și deosebită, se distinge ca o activitate cu o platformă și metodologie confuză, pusă simplist pe seama perioadei de tranziție a țării, ca generatoare de importante dezechilibre, de comportamente deviante, în final de sărăcie și mizerie socială. Există o mare diversitatea de forme în care aceasta se manifestă, unele dintre ele degenerând în comportamente deviante, sancționate de legile penale, a celor care ajung să stea după gratiile din penitenciare.

Trăsăturile definitorii ale acestei politici sociale pot fi sintetizate astfel: 1. Încercări frecvent nereușite de înfințare și dezvoltare a structurilor instituționale

modern-europene consacreate, ca generatoare de eficiență și echilibru social, cu neputința de plasare a proceselor de reformă pe trasee integrative superioare, eficiente economic, de asigurare a unei asistențe sociale civilizate salariaților, deopotrivă a şomerilor, a pensionarilor etc., cu o serie de deficiențe în înfințarea și dezvoltarea de servicii de specialitate integratoare coerente.

2. Rezistenţa crescută faţă de inițiativele de reînoire a strucurilor de organizare a societății, cu efecte perturbative și generatoare de confuzii. Dificultăţilor întâmpinate pe linia creșterii economice, ca și a protecțiie sociale, de dezvoltare a acestora a urmat un trraseu incoerent și confuz, cu frecvente perturbări tot greu tolerabile la nivelul organizării societății.

Page 18: subiecte militara

3. Procesul sistematic de descentralizare declanșat, de înmânare spre capacitățile locale a responsabilităților legate atât de productivitatea economică și dezvoltarea socială, s-a repercutat negativ asupra condițiilor de asistență și protecție socială, defășurat anevoios, cu multe întârieri.

Tranziția a însemnat generarea a oserie de provocări, deseori cu consecințe dramatice, ca efinitorie pentru o Românie cu un importat deficit de politica sociala. Pe de o parte, resursele financiare alocate programelor de dezvoltare socială au fost reduse, atât în raport cu nevoile accentuate și proprii ale tranziţiei, dar şi cu posibilităţile locale de a le valorifica, de a le pune în funcțiune. Din acest punct de vedere, reacţia României a avut deseori o notă aparte, singulară, în raport cu cea a celorlalte state europene aflate sub incidența aceleleiași perioade tranzitorii. În privința dezvoltării economice și sociale o asemenea slăbiciune a politicii sociale a însemnat o creștere constantă a costurilor sociale şi umane, ajunse uneori excesive iar alteori insuficiente.

De aceea politica socială s-a caracterizat prin dezechilibre, cu zone rămase neacoperite sau slab acoperite, fapt care a afectat negativ eficienţa utilizării resurselor alocate.

În consecinţă, perioada s-a distins prin lipsa sau ineficiența programelor anti-sărăcie, neputincioase să contribuie la ameliorarea condițiilor de viață ale oamenilor. Unele dintre aceste schimbări au întârziat foarte mult, ca de exemplu adoptarea legilor venitului minim garantat, a sistemului naţional de asistenţă socială, a prevenirii şi combaterii marginalizării sociale.

22. Politici publice incoerente si empirice, incapabile sa duca la cresterea PIB-ului, a productivitatii muncii

Politica socială din ultimii ani încă prezintă o serie de puncte vulnerabile, generatoare de dezechilibre și devianță comportamentale, care necesită intervenţii speciale. Astfel,

1. În direcția creșterii eforturilor financiare necesare susținerii politicilor economice și sociale, aproape de nivelul standardelor Uniunii Europene, dar şi cu practica celorlalte ţări europene în tranziţie. În momentul de faţă, România se află departe de nivelul angajării sociale al ţărilor din Europa Occidentală, precum şi al celorlalte ţări europene în tranziţie care nu se află în criză. Chiar şi în anul 1999, când efortul financiar destinat susţinerii politicilor sociale a fost cel mai ridicat (18,4%), el s-a situat mult sub efortul pe care îl fac ţările Uniunii Europene.

2. Pe fondul unui deficit cronic de finantare acțiunilor de dezvoltare economică, de evolutie inegala a finantarii acestora, a avut loc totuși doar o creştere modestă a cheltuielilor sociale publice (ca procent egal cu PIB-ul de după 1989), care a însemnat o propor ție scăzută de absrorție și repartiție a procentelor necesare în dezvoltare a serviciilor sociale fundamentale: învăţământ şi sănătate,….

Notă: Estimarea că programele sociale au fost subfinanţate, nu numai în raport cu nevoile de suport social ale tranziţiei, ci chiar cu posibilităţile oferite de economie este dificil de susţinut cu argumente solide. Ea presupune posibilitatea determinării, prin intermediul unei teorii generale, a unui punct de echilibru între capacitatea economiei unei ţări şi nivelul finanţării efortului său social. Dincolo de faptul că o teorie de acest gen nu există în momentul de faţă, opţiunea este oricum variabilă în raport cu valorile comunităţii. Există însă posibilitatea unei aproximări empirice, pe baza observării comportamentului celorlalte ţări: a ţărilor europene în tranziţie, cât şi a ţărilor UE, în mod special a ţărilor UE mai sărace.

Page 19: subiecte militara

Nivelul finanţării programelor sociale era, în ultimii ani ai regimului socialist, cel mai scăzut în raport cu toate celelalte ţări foste socialiste europene. Ca reacţie la şocul social al tranziţiei el a crescut modest, într-un ritm net inferior creşterii din celelalte ţări europene în tranziţie, decalajele relative accentuându-se în consecinţă. Creşterea în acest domeniu în ţara noastră a fost dintre cele mai modeste: în 1993 cu 1 punct procentual faţă de o medie de 6,6 în ţările europene în tranziţie. Primul şoc al sărăcirii din perioada 1991-93 s-a datorat, deci parţial şi acestui deficit de suport social. Începând cu 1990, şi până în 2004, efortul de finanţare a politicii sociale a crescut continuu, dar într-un ritm foarte scăzut, ca rezultat mai degrabă al presiunilor sociale în creştere, decât al unei voinţe politice de minimizare a costurilor sociale ale tranziţiei. Creşterea uşoară a efortului bugetar pentru programe sociale a fost în fapt spulberată de scăderea în termeni reali a finanţării politicilor sociale.

În prezent, din acest punct de vedere, suntem încă departe de celelalte ţări europene în tranziţie şi, de asemenea, de opţiunile de politică socială ale Uniunii Europene. Se poate, în concluzie, estima că finanţarea politicilor sociale în ţara noastră este departe de modelul european. Pentru realizarea obiectivelor de ordin social ale ţării noastre, ca parte a procesului de integrare europeană, sunt necesare corecţii substanţiale în următorii ani. De asemenea, explicarea deficitului de protecţie socială. nu stă atât într-o configuraţie a economiei actuale, cât mai mult într-un set de concepţii şi valori politice. Volumul total al cheltuielilor publice este, la ora actuală, extrem de redus în raport cu alte ţări în tranziţie. România utilizează pentru cheltuielile publice 35,5% din PIB. Cheltuielile sociale publice sunt substanţial mai scăzute faţă de celelalte ţări, nu numai relativ la capacitatea economiei (ca % din PIB), dar şi ca procent din buget.

În distribuţia fondurilor bugetare, a fost acordată o prioritate sistematică cheltuielilor de susţinere a economiei. Susţinerea creşterii economice este prioritară absolut şi din punctul de vedere al politicii sociale. Problema este că o mare parte a resurselor bugetare au fost înghiţite de subvenţionarea unor zone ale economiei care nu au reuşit să devină funcţionale. În plus, susţinerea economiei a devenit un instrument de transfer prin mecanisme speculative abuzive, adesea chiar criminale, spre grupurile bogate. Dincolo de argumentul absolut corect că statul trebuie să aibă un rol important, inclusiv financiar, în restructurarea economiei, în foarte multe cazuri, ca urmare a lipsei de experienţă în administrarea unui asemenea proces vast de restructurare, dar şi a numeroaselor confuzii în politica economică, accentuate de presiunea diferitelor grupuri de interese, economia s-a prezentat cu o serie de ”găuri negre”, de absorbție ineficientă a resurselor financiare și productive ale țării. Pot fi identificate multe astfel de cazuri de angajare ineficientă și chiar risipitoare a bugetului în economie, în care resursele au fost cheltuite nu pentru restructurare, ci pentru compensarea unei funcţionări defectuoase; sau, mult mai grav, unele fonduri au fost deturnate fraudulos. Presiunea de reducere a cheltuielilor publice, sau a controlului lor strict, în scopul evitării deficitului bugetar, a sacrificat în mod constant finanţarea programelor sociale. În mod special a fost afectată finanţarea sănătăţii şi învăţământului, consecinţa inevitabilă fiind deteriorarea capitalului uman şi reducerea potenţialului de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung.

Cheltuielile pentru educaţie, în ultimii 5 ani, a variat în jurul a 3-4,5% din PIB. În acelaşi timp, aceste cheltuieli reprezintă, în alte ţări în tranziţie, în medie 6 % din PIB. Şi pentru sănătate România a alocat fonduri mici, dar în continuă creştere în ultimii ani. Începând din 1998, prin introducerea sistemului de asigurări de sănătate, finanţarea acestui sector a crescut comparativ cu anii precedenţi, ajungând la 4,2% din PIB în 2004 faţă de 2,6% în 1997. Cu toate

Page 20: subiecte militara

acestea, aceste sume sunt mici în comparaţie cu alte ţări în tranziţie – 6,5% în fosta CEE in 1997.

3. Sistemul de priorităţi în distribuirea beneficiilor sociale a ignorat în mod sistematic pe cei mai săraci dintre săraci. Dacă, fără îndoială, a fost corect accentul acordat suportului clasei salariale lovită greu de tranziţie – disponibilizări, pensionări înainte de limită - ignorarea pe o lungă perioadă a celor mai săraci dintre săraci a dus la apariţia unor zone de sărăcie extremă şi excluziune socială cronică. Segmente importante ale populaţiei cele mai sărace au rămas neacoperite de sistemul de beneficii sociale legate de muncă. Este semnificativ faptul că sistemul de ajutor social a fost introdus foarte târziu (la sfârşitul anului 1995), după consumarea primului şoc al sărăcirii, funcţionând absolut nesatisfăcător, datorită lipsei de susţinere politică.

De abia din ianuarie 2002 a fost introdus un sistem de venit minim garantat coerent instituţional, asigurat financiar şi susţinut de o voinţă politică fermă. Suportul financiar pentru familiile cu copii, deşi a funcţionat mereu, a fost subminat de îndoieli politice, responsabile de erodarea sa semnificativă. O asemenea opţiune contravine concluziilor tuturor analizelor conform cărora, mai ales în perioade de sărăcire, alocaţia pentru copii reprezintă un instrument extrem de eficient, puţin costisitor administrativ şi destul de bine focalizat, de reducere a sărăciei.

4. O centrare pe sistemul de furnizare de beneficii sociale individuale, cu ignorarea

largă a programelor orientate spre soluţionarea unor probleme sociale. Sistemele de administrare a beneficiilor financiare (pensii, ajutor de şomaj, alocaţie pentru copii) au funcţionat satisfăcător, în comparaţie cu alte sisteme.

Guvernarea a avut mereu capacităţi mai degrabă subdezvoltate de a face faţă variatelor probleme sociale grave care au explodat în perioada tranziţiei: lupta împotriva violenţei domestice, neglijarea şi chiar maltratarea copiilor în familie, exploatarea sexuală a copiilor, explozia fenomenului copiilor străzii, reforma sistemului de suport pentru copiii abandonaţi, protecţia chiriaşilor, suportul pentru persoanele fără adăpost, stoparea traficului de persoane, protecţia populaţiei de escrocherii de tot felul. În tratarea unor asemenea probleme sociale extrem de grave, cu efecte distructive, cel mai adesea ireversibile, guvernările au demonstrat o paralizie acută. De cele mai multe ori, unele măsuri, de regulă şovăitoare şi nesustenabile, au fost luate extrem de târziu, sub presiuni interne, dar şi externe.

Problemele sociale grave găsesc o reacţie publică cu totul insuficientă, dominată de abordări punctuale, departe de a acoperi într-o măsură suficientă întinderea acestor probleme, fie ea şi la un nivel minimal. Structura aparatului guvernamental nu conţine dispozitive organizaţionale de identificare precoce a problemelor sociale şi de organizare de programe de răspuns.

5. O politică de suport a familiei, confuză, fragmentată între mai multe organisme guvernamentale. Dincolo de un set important de măsuri de suport a familiei, nu există nici până în momentul de faţă de o concepţie coerentă de protecţie socială a familiei. Mai mult decât atât, politica sociala a ignorat în mare măsură familia în dubla sa ipostază: ca sursă a unei largi game de patologii sociale (violenţă domestică, lipsă de suport social reciproc, abandonul / neglijarea copiilor, perpetuarea culturii sărăciei), cât şi ca resursă esenţială de suport pentru soluţionarea problemelor sociale.

Page 21: subiecte militara

Problemele globale ale familiei nu cad în responsabilitatea unui minister anume. Suplimentar, politica familiei este separată de protecţia copilului în situaţie de risc, iar copilul care trăieşte în familia sa naturală nu reprezintă obiectul de suport explicit al nici unei instituţii. 6. Orientarea politicii sociale a fost mai degrabă pasivă decât activă. Resursele utilizate pentru susţinerea unor programe active, chiar dacă au înregistrat o evoluţie ascendentă în ultimii ani, au avut mai degrabă o eficienţă modestă. Deşi nu există date sistematice, impresia cea mai răspândită este că cele mai multe dintre programele care intenţionau să fie de tip activ au avut efecte disproporţionat de reduse în raport cu costurile.

Tranziţia a fost dominată de o restructurare prin reducerea masivă a locurilor de muncă, crearea de noi locuri de muncă fiind mai degrabă marginală. Acest fapt a produs o distorsiune majoră în politica beneficiilor sociale. În contrast cu un sistem normal de stimulente (suport social mai ridicat pentru cei care nu sunt activi economic şi mai redus pentru cei disponibilizaţi, pentru a-i încuraja să se reintegreze activ ocupaţional), opţiunea de politică socială de la noi a fost mai degrabă inversă: suport social mai ridicat pentru concedierile în masă. Introducerea în 1997 a sistemului de compensaţii pentru concedieri în masă a reprezentat în fapt o recunoaştere a incapacităţii de a crea noi oportunităţi de ocupare, cu scopul de a ‚cumpăra’ acceptarea socială a lichidării întreprinderilor.

Se poate estima, în concluzie, că nu am reuşit încă să trecem de la un stat care redistribuie resursele financiare la un stat care creează şi redistribuie oportunităţi.

Incepând cu 2001, s-a făcut un efort special de creştere a eficienţei măsurilor active în domeniul ocupării. Adoptarea în 2002 a Legii privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă oferă un cadru mai productiv din acest punct de vedere.

7. Lipsa cvasi-completă a sistemului de servicii de asistenţă socială din comunitate,. Condiţionarea alocaţiei pentru copii de poziţia de salariat a părinţilor frustra în fapt a unei zone a colectivităţii tot mai mult exclusă din sistemul muncii de orice suport social. Din această categorie fac parte tocmai familiile cu mulţi copii, fiind astfel prinse în ciclul sărăcirii rapide. Persoanele cu handicap au fost absorbite în instituţii specializate, cu menţinerea lor în familie, fără vreun ajutor practic.

Nu este întâmplător faptul că imediat după 1989, Occidentul a găsit cu oroare situaţii greu de imaginat în multe dintre instituţiile sociale pentru copii şi pentru persoane cu handicap. Ca urmare a acestei situaţii, instituţiile au intrat în centrul atenţiei guvernării, cât şi a multiplelor programe externe de ajutorare. După ’90 s-a produs, paradoxal, un proces de creştere a importanţei şi a dimensiunilor instituţiilor de asistenţă socială.

Mai mulţi factori conjugaţi au dus la acest efect. Ca urmare a atenţiei speciale acordate, naţionale şi internaţionale, condiţiile de viaţă în special din instituţiile pentru copii s-au îmbunătăţit rapid, fiind de regulă mult mai bune decât în zonele sărace. Complementar cu aceasta, lipsa de suport social pentru familiile foarte sărace a stimulat păstrarea şi amplificarea funcţiei instituţiilor de asistenţă socială de preluare a copiilor din familiile cele mai sărace.

Accesul limitat la mijloacele moderne de planificare familială a menţinut, şi după 1989 în zonele sărace şi mai ales în cele cuprinse într-un ciclu de dezagregare socială, fenomenul copiilor nedoriţi. Copiii nedoriţi, născuţi în condiţii sociale şi economice nefavorabile, au îngroşat rândul copiilor abandonaţi, mărind alimentarea instituţiilor de asistenţă socială. Se adaugă, ca un efect secundar al atenţiei şi suportului acordat instituţiilor de asistenţă socială, şi tendinţa acestora de a se prezerva şi întări.

Page 22: subiecte militara

8. Inexistenţa unui sistem public de servicii de asistenţă socială care să asigure accesul tuturor celor aflaţi în această situație. Lipsa unui sistem public de servicii de asistenţă socială a făcut imposibilă dezvoltarea unui pachet minimal de servicii de asistenţă socială, ca drept universal. Gradul de acoperire cu servicii a nevoii de asistenţă socială a rămas în consecinţă marginal, adesea întâmplător. Mari zone problematice sunt neacoperite de servicii de suport. Multe resurse, mai ales cele externe, au fost dedicate - în locul susţinerii dezvoltării unei reţele naţionale de servicii publice de bază, care să ofere un pachet minimal de servicii pentru toţi cei în nevoie - finanţării unor servicii scumpe, imposibil de generalizat şi cu un grad scăzut de sustenabilitate, dezvoltate de regulă de organizaţii non-guvernamentale. Un efect pervers al acestei abordări l-a constituit subdezvoltarea cronică a abordării preventive. În mod special granturile oferite de Occident au fost relativ slab cuplate cu sistemul public şi au consumat resurse importante, cu efecte relativ modeste.

9. De la o politică accentuat centralistă, la o descentralizare mai degrabă haotică, nesusţinută nici financiar şi nici tehnic. Politica socială de suport a statului socialist român era puternic centralizată: un sistem de beneficii sociale definit strict prin lege, cu posibilităţi practic inexistente pentru autorităţile locale de a dezvolta programe proprii, cu instituţii de asistenţă socială administrate direct de organismele naţionale.

După anul 1989, reforma administraţiei publice locale a oferit libertate de a dezvolta programe proprii, posibilitate greu de fructificat în condiţii de restricţii financiare severe. Fondurile transferate de la nivel central sunt fie rigid dedicate unor drepturi definite strict de lege, fie absolut discreţionare, dar insuficiente acoperirii tuturor nevoilor locale. Tehnica finanţării programelor dezvoltate la nivel judeţean şi local este încă la început, deşi aceasta oferă posibilitatea practică de promovare a politicii sociale naţionale, combinată cu iniţiativa inovativă locală.

În 1997, instituţiile pentru copii abandonaţi au fost transferate în administrarea judeţelor, dar cu dificultăţi de susţinere financiară şi tehnică, cu puţine instrumente de control a calităţii serviciilor. Descentralizarea responsabilităţilor fără o asigurare a resurselor adecvate, fie printr-o finanţare centrată pe programe, fie prin descentralizare financiară concomitent cu indicarea surselor de venit pentru susţinerea acestora, a avut un efect pervers: ea a fost folosită uneori pentru a descărca bugetul de sarcini ridicate, delegându-se responsabilitatea finanţării la nivel local, ştiindu-se că nu există sursele necesare. Rezultatul a fost subfinanţarea multor programe sociale, frecvente crize de finanţare a instituţiilor de asistenţă socială.

10. Fragmentarea sistemului de securitate socială între o mulţime de organisme guvernamentale, care, din acest motiv, au dificultăţi de a elabora o politică de protecţie socială coerentă. În locul unor priorităţi clar definite care să stea la baza distribuirii resurselor, acestea au reprezentat obiectul a numeroase dispute interinstituţionale, blocându-se procesul de stabilire de priorităţi.

11. Vulnerabilitatea sistemului de protecţie socială. Consecinta a unor procese neprevăzute şi greu de controlat, grupuri mari de oameni care nu se găseau în situaţii de dificultate, pot deveni vulnerabili, căzând în sărăcie, intrând într-un ciclu al dificultăţilor fără ieşire. Cazul tipic îl reprezintă ieşirea în şomaj cu şanse mici de reîncadrare. Persoanele care îşi pierd locul de muncă în zone prăbuşite economic sau care nu au calificarea/capacitatea necesară reintegrării facile pe piaţa muncii, cunosc un rapid proces de prăbuşire social-economică. Datorită procesului de erodare a pensiilor, pensionarii cu pensii mici, mai ales în condiţiile exploziei costului utilităţilor publice sau în situaţia instalării unor probleme de sănătate care impun tratamente costisitoare, sunt cuprinşi treptat într-un ciclu de sărăcire fără şanse de ieşire.

Page 23: subiecte militara

Creşterea bruscă a preţurilor utilităţilor de la sfârşitul anului 2001/ începutul anului 2002 a împins în situaţii de disperare şi pe mulţi salariaţi / pensionari care până în acel moment se plasau deasupra pragului de sărăcie. Legea Venitului Minim Garantat acordă ajutoare de încălzire categoriilor celor mai defavorizate. Rămâne însă problema celor care, deşi au venituri modeste, nu se califică pentru asemenea ajutoare. Este însă departe de a fi soluţionată problema sistemelor de producere a utilităţilor publice, intolerabil de ineficiente.

12. Pierderi importante datorate birocrației, datorită lipsei de priorităţi şi a excrescenţelor birocratice, care conduc la ineficiență și risipă.

13. Evoluţii instituţionale confuze au fost responsabile de dezechilibre din domeniul beneficiilor sociale şi de ineficienţa utilizări fondurilor. Poate cel mai grav caz este cel din domeniul pensiilor. Schimbările frecvente din metodologia de calcul a pensiilor, până la introducerea cu mare întârziere a noii legi a pensiilor în 2000, au creat inechităţi masive între grupurile de pensionari, fiind nevoie de a se lansa pentru următorii ani un program de recorelare a pensiilor pe durata căruia se vor păstra însă disparităţi dureroase.

14. Nu a existat decât marginal o preocupare pentru distribuirea cât de cât echitabilă a costurilor sociale ale tranziţiei. Deficitul de politică socială a fost suportat în mod special de segmentele cele mai sărace, fiind din acest motiv responsabil de o accentuare a polarizării sociale. La costurile sociale ale restructurării întregii societăţi, s-au adăugat şi costurile impuse de politica confuză de restituire a proprietăţilor. Inexistenţa unei strategii coerente, restituţia proprietăţilor, în lipsa unui suport a celor dezavantajaţi direct de această măsură, a aruncat direct în sărăcie severă unele segmente ale populaţiei. Pe lângă faptul că această politică restauratorie, pe lângă faptul că a constituit una dintre principalele surse de corupţie, ea va afecta şi în viitor resursele financiare publice sever limitate.

15. Dificultatea de a absorbi eficient programele externe de suport, fie că este vorba despre creditele nerambursabile oferite de U.E. sau de împrumuturile de la Banca Mondială. Datorită deficitului de concepţie internă şi de coordonare, a confuziei birocraţiei interne şi externe, a lipsei de imaginaţie şi responsabilitate, a lipsei mecanismelor rapide de corecţie, resurse importante financiare au fost irosite pe programe cu eficienţă scăzută, dezvoltate paralel sau chiar divergent în raport cu cele finanţate din bani publici. Aceste dezechilibre în modul de abordare a protecţiei sociale au grave consecinţe asupra gradului de acoperire a celor mai elementare nevoi de protecţie socială, asupra accesului la servicii sociale, dar şi asupra calităţii acestora şi, în general, asupra echităţii protecţiei sociale.

16. Acoperirea insuficientă cantitativ şi calitativ a nevoilor cu servicii/ beneficii sociale. O serie de nevoi – mai puţin manifeste sau mai articulate în spaţiul public – nu au fost adresate prin măsuri şi programe sociale. Din categoria acestor nevoi fac parte în special cele asociate grupurilor sociale foarte sărace, aflate într-un proces rapid de excluziune şi marginalizare socială. Unele nevoi de suport au fost acoperite doar formal-legislativ, fără însă a se asigura o acoperire reală (ca de exemplu cazul serviciilor comunitare destinate populaţiei vârstnice).

Lipsa unor standarde clare şi a unor criterii şi indicatori generalizabili la toate nivelurile administraţiei publice în ceea ce priveşte calitatea minimă a serviciilor sociale, concomitent cu lipsa unor mecanisme de întărire a răspunderii administrative şi penale în raport cu respectarea acestora, face ca populaţia să fie adesea expusă, în mod inegal (şi în special în detrimentul celor mai săraci dintre săraci) la servicii sociale de calitate inferioară, sau la lipsa completă a acestor servicii, beneficiarul neavând nici un mecanism de control. Inechitatea în abordare este generată în primul rând de prioritizarea cheltuielilor/ programelor sociale după alte criterii decât

Page 24: subiecte militara

gravitatea, amploarea sau potenţialul de risc al problemelor sociale adresate. Programele cele mai sărace se dovedesc, din nou, a fi cele destinate săracilor, lipsiţi de puterea presiunilor politice.

In concluzie, există puternice argumente de a considera că deficitul de politică socială a avut o contribuţie semnificativă la deteriorarea situaţiei sociale, la explozia sărăciei şi a excluziunii sociale severe în cei 12 ani ai tranziţiei. Costurile sociale şi umane ale procesului dificil de schimbare au fost modest compensate de politica socială. Punctul forte al acesteia a fost salvarea unei largi părţi a clasei salariale devenită extrem de vulnerabilă (mai ales segmentul ajuns în pragul pensiei), dar a făcut foarte puţin pentru un larg segment extrem de sărac şi rapid sărăcit. Nu numai din punctul de vedere al strategiei economice, dar şi din cel al politicii sociale o parte importantă a costurilor sociale ale tranziţiei erau evitabile.

Concluzia practică este că printr-o reconsiderare a politicii sociale se poate resorbi o parte importantă a problemelor sociale acumulate. Pe lângă necesara relansare economică, o revedere a opţiunilor de politică socială reprezintă o resursă importantă a soluţionării problemelor sociale grave acumulate. De aici, necesitatea unei strategii globale care să ofere o abordare unitară şi coerentă a fenomenului sărăciei cu care se confrunta societatea noastră.

23. Identificarea politicilor publice din Romania in cadrul tipologiei acestora in Europa si in lume

Într-un plan concret şi din perspectivă temporală social-istorică, politica socială a evoluat diferenţiat pe ţări, diferenţieri ce se pot vedea reproduse şi astăzi. Începând cu ultima parte a secolului XIX şi până spre anii 1930 ai secolului nostru se pot distinge două modele contrastante de politică socială:

1.Primul, în regimurile liberale, se regăseşte în ţările anglo-saxone. Unul dintre cei mai mari creatori a fost William Henry Beveridge (şef al serviciului de şomaj şi ocupare, economist şi administrator britanic). Politicile sociale din această categorie au fost orientate spre sisteme tradiţionale de combatere a sărăciei şi de încurajare a soluţiilor private de asigurări sociale. Această abordare a fost conformă cu ideile economiei politice liberale clasice, politicile sociale având, ca principale instrumente, sisteme de verificare a mijloacelor de trai şi prestaţii publice orientate numai spre nevoi care pot fi dovedite a fi, în mod real, neacoperite şi care nu grevează esenţial bugetul public.

2.Cel de-al doilea model este regăsit în Europa continentală. El s-a bazat pe asigurarea socială – lansată de Otto von Bismarck în anii 1880-, iniţial privată şi voluntară, devenită ulterior obligatorie. Acest model s-a construit în ideea unui rol puternic şi direct al statului, în special prin stipularea participării obligatorii a populaţiei şi prin stabilirea unor standarde ce trebuie atinse. Aceasta a favorizat dezvoltarea de programe de asigurări sociale pe principii ocupaţionale, cu statut distinct şi administrare autonomă.

Politicile sociale, în evoluţia lor, au înregistrat o “explozie” în special după cel de-al doilea război mondial, anii ’50 şi ’60 reprezentând perioada cea mai fertilă. Această dezvoltare, îndeosebi în ţările occidentale, a fost susţinută de creşterea economică puternică înregistrată în respectiva perioadă. Ea a permis elaborarea şi punerea în practică a unor programe sociale importante, care au ajuns astăzi să acopere în întregime problematica socială, evident cu particularităţi şi accente de la o ţară la alta.

Chiar dacă au avut la baza construcţiei şi funcţionării lor concepţii politice diferite, de nuanţă liberală sau social-democrată, politicile sociale în ţările occidentale nu s-au dezvoltat în forme pure, acestea modelându-se, în timp, în funcţie de o multitudine de factori.

Page 25: subiecte militara

Pe de altă parte, se constată deosebiri semnificative între ţări sau grupuri de ţări privind unele caracteristici majore ale politicilor sociale, deosebiri derivate în special din percepţia şi respectiv din concepţia privind soluţionarea diferitelor probleme sociale. De exemplu, în unele ţări ale Europei occidentale ca Franţa ori Suedia programele de protecţie a familiilor cu copii au căpătat o amploare deosebită, în timp ce altele ca SUA acest gen de programe nu există sau nu sunt semnificative.

Astăzi, “statele bunăstării” sunt departe de cele două modele iniţiale. Potrivit experienţelor înregistrate în ţările occidentale se pot distinge câteva categorii de regimuri de politici sociale: a)Un prim grup este alcătuit din ţări care au reformat numai marginal model de asistenţă socială de tradiţie liberală, denumit uneori şi “statul bunăstării reziduale”. Exponentul cel mai radical îl constituie SUA, unde se urmăreşte cu prioritate combaterea sărăciei, intervenţia statului în domeniul social fiind mult redusă, caracterizată ca reziduală în comparaţie cu modelul european, în special cu cel nord-european. Modelul SUA se circumscrie, în linii mari, la programe centrate pe asistenţă socială, pe prestaţii acordate în special săracilor, pe baza unei verificări drastice a veniturilor. El nu cuprinde programe publice de îngrijire medicală, ajutoare de boală şi programe pentru familii cu copii. Aceasta este o abordare în care guvernul se abţine în general de la politici active de ocupare a forţei de muncă (de ex., nu au fost organizate sisteme publice de reorientare ocupaţională a forţei de muncă).

Criteriul de accesibilitate la prestaţii sociale este definit, în principal, de nevoi sau de capacitatea de plată. Rezultatul este un proces de redistribuire redus şi o inegalitate mare în distribuţia veniturilor, comparativ cu modelele vest-europene. Din 1993, administraţia americană a început o companie puternică în favoarea promovării unor programe de anvergură în domeniul sănătăţii şi al ocupării forţei de muncă. b) Un al doilea grup îl constituie ţările scandinave, cu exemplul cel mai des citat şi cel mai mult admirat până nu demult: Suedia. În acest caz, începutul l-a constituit o bună şi extinsă tradiţie de asistenţă socială, evoluţia statului bunăstării fiind sub influenţa concepţiilor social-democrate care au dominat guvernarea aproape patru decenii. Sloganul “casa oamenilor” a exprimat ideea (principiul) de a include întreaga populaţie în principalele domenii ale politicii sociale, indiferent dacă nevoia era sau nu manifestă. Filozofia care a stat la baza acestui model a fost aceea că o naţiune mică, pentru a fi competitivă pe plan internaţional, trebuie să se bazeze pe propriile resurse umane şi că productivitatea optimă este cel mai bine realizată dacă indivizii şi familiile au garantată o bunăstare adecvată.

Principalele obiective le-au constituit: eradicarea sărăciei; realizarea solidarităţii sociale; echitatea prin politică socială. În această concepţie se promovează o politică de venituri de bază garantate, într-o gamă largă de prestaţii sociale, dintre care cele mai importante sunt: alocaţiile universale pentru copii, pensiile de bază, îngrijirea sănătăţii, etc. Obiectivele se realizează preponderent pe căi redistributive, prin transferuri şi prin sistemul de impozitare şi taxe. c)În zona vest-europeană se particularizează – prin anumite trăsături - ţările ale căror politici sociale sunt de inspiraţie bismarckiană, reprezentate de Germania şi Austria. Acest grup este denumit, adesea, ca fiind de tip “conservator”, situându-se, din punct de vedere al doctrinei care-l defineşte, între cel liberal şi cel social-democrat. Acest grup s-a constituit prin reformarea

Page 26: subiecte militara

schemei tradiţionale de asigurări sociale şi prin stabilirea unui sistem puternic de protecţie pentru grupuri care nu se pot proteja singure. Modelul (vest) german de politică socială este astăzi cunoscut ca fiind bine integrat în cerinţele economiei de piaţă, iar instrumentele politicii sociale sunt concepute astfel încât să fie conforme cu principiile de funcţionare eficientă a pieţei.

Literatura de specialitate utilizează pentru economia germană termenul de “economie socială de piaţă”. Acest calificativ este motivat de faptul că se urmăreşte ca funcţionarea pieţei să nu fie stânjenită de dezvoltarea programelor sociale, fără ca aceasta să însemne limitarea dezvoltării politicilor sociale.

d) În cadrul ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă se particularizează, de asemenea, modelul japonez, de tip paternalist, îndepărtat în multe privinţe de modelele vest-europene şi de cel american. Este un model care se bazează pe joncţiunea elementelor tradiţionale de întrajutorare în mediul familial cu intervenţia statului şi antrenarea substanţială a patronatului în soluţionarea problemelor sociale. Literatura de specialitate oferă o dezbatere largă referitoare la diferitele modele de politică socială şi, în acest context, la rolul statului în procesele de redistribuire a veniturilor. Într-o anumită măsură, astfel de dezbateri au fost stimulate de nevoia fostelor ţări socialiste de a se “inspira” din modelele occidentale admirate pentru performanţele lor, inclusiv în domeniul social.

Pe de altă parte, dezbaterile au fost impulsionate de înseşi cerinţele de reformare a politicilor sociale din ţările dezvoltate, de regândire a rolului diferiţilor actori sociali în acest domeniu, precum şi de modelul în care politica socială a statelor dezvoltate se cuplează cu economia şi cu cerinţele de funcţionare eficientă a acesteia, cu sistemul de valori naţionale sau regionale.

Michel Albert, în lucrarea sa “Capitalism contra capitalism” propune o analiză comparativă a modelului american şi (vest) european (renan, în special). De altfel, în ţările dezvoltate, preocuparea majoră de reformare a politicilor lor sociale este impusă cu prioritate de modificările importante ale mediului economico-social, ostil, în general, expansiunii programelor sociale şi, deopotrivă, de tendinţele de armonizare a politicilor sociale; acesta din urmă este cazul ţărilor vest-europene, preocupate de realizarea Uniunii Economice şi Monetare.

În acelaşi timp, se simte nevoia iniţierii unor programe sociale în scopul ameliorării unor tensiuni acumulate în anumite segmente ale sferei sociale; un exemplu este reforma în domeniul asigurărilor de sănătate în SUA.

În spaţiul Est-european fostele ţări socialiste constituie un grup în care politica socială a fost marcată de ideologia care a determinat modul de funcţionare a întregului sistem. Într-un anumit sens politica socială din această categorie de ţări s-a constituit într-o componentă inseparabilă de sistemul social în general, de cel economic în special, fiind o zonă în care fundamentul său ideologic a avut consecinţe benefice.

Colapsul sistemului socialist şi criza pe care o traversează în prezent fostele ţări socialiste au scos în evidenţă limitele “de sistem” ale politicii sociale şi trăsăturile comune în acest domeniu, care disting ţările foste socialiste de ţările dezvoltate cu economie de piaţă. În această categorie de ţări, politica socială promovată s-a bazat pe principii egalitariste, “echitatea socialistă” fiind un principiu declarat în toate domeniile sociale, inclusiv în cel al repartiţiilor veniturilor. Statul a fost superpatron, singurul deţinător al resurselor pentru politica socială, individul fiind în general exclus de la responsabilitatea în acest domeniu, înlăturat de la dreptul

Page 27: subiecte militara

de a lua decizii viabile privind propria sa existenţă, deciziile politice discreţionale au condus la diluarea coeziunii sociale, au adus prejudicii conştiinţei sociale şi comportamentului populaţiei.

Politicile sociale din sistemul socialist au avut o configuraţie diferită de cele din ţările occidentale, în special europene. Caracterul particular al politicilor sociale din fostele ţări socialiste ar putea fi rezumat de următoarele trăsături:

dezvoltare a politicilor sociale bazată preponderent pe legislaţia muncii (drepturi preferenţiale celor cu statut de salariat);

un sistem de asigurări sociale suprasolicitat din punct de vedere funcţional şi în condiţiile absenţei sau ale subestimării protejării oamenilor şi prin alte mijloace, cum ar fi asistenţa socială;

exercitarea directă de către stat a funcţiei sale sociale.

24. Monitorizarea saraciei in Romania – repere politice, econimice, problema includerii sociale

Bunăstarea ca obiectiv al politicii sociale. Rolul statului în producerea bunăstării.Conceptul de politică socială se referă la „o sferă largă de activităţi ale statului care au ca

obiectiv modificarea, într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte, politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi dezirabilă. Astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente în comunitate la un moment dat, se încearcă realizarea unei bunăstări colective. În 1970, T.H.Marshall sublinia că „obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului al XX-lea este bunăstarea”. Deşi, orice stat are o politică socială proprie - cu obiective specifice -, ceea ce apare comun în politica socială a societăţilor dezvoltate în ultimele 8 decenii este punerea bunăstării ca obiectiv central. O nouă ideologie se lansează în perioada postbelică: WELFARE STATE (statul bunăstării). Acest concept presupune, în primul rând, o transformare radicală a funcţiilor statului care îşi asumă din acest moment responsabilitatea asigurării bunăstării colective. Acest ultim concept se defineşte, astfel, în complementaritate cu statul bunăstării. Fundată pe termenul de standard de viaţă normal, (decent la nivelul colectivităţii respective), conceptul de bunăstare colectivă se referă la asigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesare asigurării acestui standard.

In societate s-au delimitat două modele distincte de producere a bunăstării colective: statul capitalist al bunăstării dezvoltat în Occident, pe baza unei economii de piaţă, şi statul socialist al bunăstării, fundat pe o economie de tip socialist. Ambele modele ale statului bunăstării au reprezentat o reacţie la limitele impuse de economia de piaţă, în realizarea unei bunăstări colective acceptabile.

În producerea bunăstării, economia de piaţă se caracterizează prin următoarele mecanisme:

a. Alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei: producătorii independenţi vor fi interesaţi spre obţinerea de profit prin vinderea produselor lor, iar consumatorii vor fi stimulaţi spre cumpărarea de pe piaţă a produselor. Apare pe piaţă jocul cererii şi ofertei ca mecanism eficace de reglare a producţiei. Piaţa devine reglatorul perfect: aici, cumpărătorul îşi exprimă preferinţele, iar producătorul îşi va orienta efortul său în scopul satisfacerii acestora.

b. Economia de piaţă este – prin competiţie şi prin câştigul individual - cel mai însemnat motivator al muncii şi al investirii. Competiţia stimulează performanţa întreprinderilor, reglând

Page 28: subiecte militara

preţurile şi calitatea produselor. Competiţia acţionează bidirecţional : pe de o parte spre scăderea preţurilor şi la stabilirea lor la un nivel cât mai scăzut cu putinţă, şi pe de altă parte la creşterea calităţii spre nivelul maxim posibil în condiţiile tehnologice date.

c.Mobilizarea resurselor reprezintă un alt element definitoriu pentru economia de piaţă: nevoia de produse şi bunuri care pot fi cumpărate prin bani creează, la rândul ei, o nevoie de bani. „Această nevoie universală asigură mobilizare resurselor pentru producţie: oamenii caută locuri de muncă, cei care dispun de capital îl vor investi” (E. Zamfir, 1995, 25).

d.În sfârşit, un ultim element definitoriu al economiei de piaţă îl reprezintă distribuţia veniturilor şi a bunurilor. Salariile şi profiturile din capital sau proprietate asigură veniturile populaţiei. Produsele se distribuie în funcţie de veniturile de care dispune fiecare persoană. Accesul la bunuri se face numai prin intermediul pieţei, prin actul vânzării-cumpărării.

În societăţile capitaliste, bunăstarea colectivă este produsă printr-un complex de mecanisme dintre care două se disting: un mecanism primar prin intermediul economiei de piaţă şi un mecanism secundar prin mecanismele politicii sociale. Distribuţia primară a bunăstării presupune obţinerea veniturilor prin eforturi personale în

sfera activităţii economice. Veniturile primare sunt obţinute prin două mecanisme: venituri din muncă (cel mai important venit este salariul, dar există şi venituri nesalariale din muncă - veniturile din munca proprie) şi venituri din proprietate. În acest ultim caz ne referim la profituri (dobânda pentru capitalurile împrumutate reprezintă o parte a profitului) şi chiriile (venituri din închirierea unei locuinţe) sau arenda ( venitul din închirierea pământului în vederea utilizării sale agricole).

Redistribuirea secundară a bunăstării presupune ca acţiunile sociale corective să ia două forme: cea de politică socială propriu-zisă ( include mecanismele statale la nivel naţional sau local) şi forma activităţilor voluntare, non-guvernamentale ( ce pot fi organizate la nivel local, naţional sau internaţional).

Ceea ce caracterizează însă ambele forme este faptul că nu sunt activităţi de tip economic, orientate spre profit, ci se organizează în jurul unor obiective sociale. Pentru aceasta, ele utilizează resurse secundare, provenite din redistribuirea resurselor primare.

Redistribuirea bunăstării în „ welfare state” se realizează în mai multe forme: 1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice) a bunurilor publice sau de interes public: cheltuieli urbanistice, de protecţie a naturii (de poluare), infrastructura vieţii urbane şi economice (şosele, sisteme de comunicaţii), ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie. Se desprind trei modalităţi de sprijinire a consumului individual de bunuri de interes social( apud. E. Zamfir, 1995, 37). a. Gratuitatea: sunt bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficia gratuit – educaţie, sănătate, mese pentru şcolari, tabere etc.b. Subvenţia: statul sau alte instanţe acoperă o parte din costul respectivelor bunuri. Consumatorul va trebui să plătească în consecinţă doar o parte din preţ, fapt care duce la creşterea consumului. c. Alte forme de încurajare a consumului : reducerea de taxe/impozite pentru consumul respectivului bun (este cazul reducerii de impozite în cazul construirii de locuinţe sau de cumpărarea de asigurări private de bătrâneţe).2. Transferurile financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puţine (în nevoie). Veniturile secundare sunt rezultatul transferului : statul preia o parte din veniturile primare ale indivizilor şi le redistribuie celor care sunt în nevoie. Se disting două tipuri de transferuri şi trei mecanisme distincte de transfer financiar.

Page 29: subiecte militara

a. Transferuri financiare : indivizii primesc o sumă de bani pe care o pot utiliza aşa cum doresc: pensii, ajutor de şomaj, ajutor de boală, alocaţii familiale , asistenţă socială. b. Transferuri în natură: bunuri şi servicii pe care le primesc în mod gratuit: educaţie, îngrijire medicală, alimente (bonuri de alimente pentru cei săraci în S.U.A.), tabere etc. În această categorie intră sfera largă a asistenţei sociale : serviciile sociale oferite gratuit ( sau în mare măsură gratuit) persoanelor în situaţii de dificultate.

Cele 3 mecanisme distincte de transfer financiar sunt: asigurările sociale (transfer financiar contributoriu); transferuri universale (categoriale, non-contribuitorii); şi asistenţa socială financiară (transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare).a)-Cea mai importantă formă de asigurare socială o reprezintă pensiile. b)- Se adaugă alte transferuri universale (care nu sunt determinate, în general, de situaţia financiară a primitorului): alocaţiile familiale (alocaţii pentru copii, alocaţii pentru mamele cu mai mulţi copii etc.); alocaţii pentru persoanele handicapate, alocaţii pentru invalizii de război, bursele pentru elevi, studenţi, îngrijirea medicală. În plus, în multe ţări, o serie de servicii universale sunt gratuite: învăţământul, sănătatea, anumite forme de participare la cultură etc.c)- În ceea ce priveşte asistenţa socială financiară, prin acest mecanism se asigură celor în nevoie – în funcţie de dimensiunile nevoii existente şi pe baza testării resurselor financiare ale familiei de provenienţă -, resursele necesare. Sprijinul este în raport cu nevoia şi are drept sursă bugetul de stat.

Asistenţă socială include, la rândul său, 3 mari tipuri de activităţi : 1. Ajutor în bani sau în natură. Un asemenea ajutor se acordă familiilor sărace, plasate sub un anumit nivel de viaţă; burse pentru copiii familiilor cu venituri scăzute, îngrijire sanitară gratuită (în ţările în care ea nu este gratuită) pentru persoanele cu venituri scăzute, alocaţii pentru copii, mese gratuite pentru cei săraci, mese gratuite pentru copiii săraci etc. 2. Finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoane care au nevoie de îngrijire specială permanentă : orfelinate pentru copii, instituţii pentru copiii maturi handicapaţi, instituţii pentru bătrâni etc. 3. Furnizarea de servicii specializate celor în nevoie : suport social şi psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adopţia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure în situaţii dificile, furnizarea de locuinţe pentru familiile sărace în nevoie, diferite tipuri de consultaţii educaţionale, maritale etc.).

Ciocnirea acestor două tendinţe reprezintă principala contradicţie a procesului de reînnoire democratică a societăţilor din Sud-estul Europei, proces care se dezvăluie într-o mare varietate de acte şi evenimente politice şi economice. În 2002, „rezultatele acestei confruntări sunt încă incerte, <<jocurile nu sunt încă făcute>>, deoarece raportul forţelor social-politice de care depinde evoluţia sa în plină mişcare, implică numeroase variabile ce ne pot oferi multe surprize”.

Modele ale statului bunăstării. Statul bunăstării fundat pe economia de piaţă şi statul bunăstării fundat pe economia de tip socialist.

Configurat la sfârşitul secolului al XIX-lea în societăţile industriale intrate într-un proces rapid de dezvoltare, statul bunăstării a cunoscut în secolul al XX-lea două forme majore de existenţă : statul capitalist (bazat pe economia de piaţă) şi statul socialist. Cu câteva excepţii minore (Cuba şi Coreea de Nord), statul socialist al bunăstării a dispărut istoric. Ambele modele ale statului bunăstării au reprezentat o reacţie la limitele impuse de economia de piaţă, în realizarea unei bunăstări colective acceptabile.

Page 30: subiecte militara

(A). Statul bunăstării fundat pe economia de piaţă are ca bază a bunăstării individuale veniturile primare obţinute în mod liber din surse salariale, din profit şi din proprietate. Prin sistemul fiscal (politica fiscală) statul extrage din veniturile primare un anumit procent pe care îl va folosi pentru finanţarea activităţilor sale de susţinere directă sau indirectă a bunăstării colective. Statul realizează o redistribuţie a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurări sociale (pensii, asigurări de boală, de accident etc.), sprijin social universal (familiile cu copii, educaţie , sănătate), asistenţă socială - sprijin social focalizat în raport cu testarea mijloacelor. Statul bunăstării arată ca o reţea complexă de protecţie socială, cu funcţia de a asigura un nivel de dezvoltare colectivă acceptabil. În principal, putem distinge din mai multe straturi ale protecţiei sociale (apud E.Zamfir, 1995, 44-45) :

a. Bunuri şi servicii oferite gratuit colectivităţii : educaţie, sănătate etc. Acest nivel produce o anumită echilibrare a bunăstării în anumite privinţe. Educaţia devine un bun la care are acces întreaga comunitate, indiferent de resursele individuale disponibile, asigurându-se în acest fel o anumită egalitate a şanselor.

b. Sistemul de asigurări sociale oferă un nivel de trai satisfăcător celor care, din diferite motive, şi-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă şi deci de obţinere de venituri. Pensiile de bătrâneţe, de urmaş, de boală oferă un nivel de bunăstare satisfăcător unui segment foarte important al populaţiei.

c. Sprijinul universal acordat unor categorii de oameni cu nevoi speciale : familii cu copii, handicapaţi etc.

d. Asistenţa socială fundată pe testarea mijloacelor financiare - reţeaua de securitate socială, cum este denumită adesea – oferă ultimul nivel de protecţie. „În măsura în care mai există persoane care nu primesc suficient suport din nivelurile superioare de protecţie socială, scăpând prin “ochiurile” acestora, vor primi un sprijin ultim prin această reţea de asistenţă socială, pe baza determinării nevoilor individuale şi a resurselor de care ele dispun” (ibidem).

Elena Zamfir atrage atenţia asupra faptului că diferenţele care există între configuraţiile statului bunăstării din diferite ţari bazate pe economia de piaţă nu sunt diferenţe de structură. Ele provin, mai degrabă din ponderea diferitelor elemente ale sistemului.(B) Statul bunăstării fundat pe economia socialistă nu este sinonim, aşa cum ar părea la prima vedere, cu economia de tip socialist. Termenul de stat socialist al bunăstării poate să ne inducă în eroare. În unele ţări occidentale s-a dezvoltat, sub influenţa unei ideologii socialiste, un amplu stat al bunăstării, fundat pe economia de piaţă, cu unele componente de tip socialist. Suedia este exemplul cel mai evident. Ceea ce este însă specific statului din fostele ţări socialiste este faptul că, pe lângă opţiunea sa socialistă în ceea ce priveşte bunăstarea colectivă, el este întemeiat pe o economie de tip socialist. Elementele caracteristice ale statului bunăstării în fostele ţări socialiste pot fi schematizate astfel (apud. E. Zamfir, 1995, 45-47) : Sursa cea mai importantă a bunăstării individuale o constituie veniturile primare. Există însă

deosebiri faţă de statul bunăstării fundat pe economia de piaţă : sursa salarială a fost generalizată, veniturile din profit au fost complet eliminate iar veniturile din proprietate au devenit marginale. În România, ca şi în cazul altor ţări socialiste, a existat obligativitatea muncii pentru toate persoanele apte. Primeau pensie de invaliditate în mod universal doar cei care nu erau apţi de muncă. Politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii. Limitarea inegalităţilor era realizată direct prin politica salarială şi mai puţin prin redistribuire.

Page 31: subiecte militara

Generalizarea sistemul de asigurări sociale. Ţările socialiste au dezvoltat un sistem de asigurări sociale foarte amplu. Politica folosirii complete a forţei de muncă a exclus total nevoia ajutorului de şomaj. Totodată, prin faptul că marea majoritate a populaţiei era salariată, se asigura, quasi-universal, o pensie, excepţie făcând doar femeile care întreaga lor viaţă au fost casnice. Dar datorită nivelului scăzut al salariilor, la care s-au adăugat şi raţiuni ideologice, a existat o puternică presiune asupra femeilor de a se angaja în muncă, beneficiind şi ele în consecinţă într-o largă măsură de dreptul la pensie.

Redistribuirea veniturilor după nevoi este o componentă esenţială a programului socialist al bunăstării. Se realiza prin alocaţii generoase pentru copii, acestea echilibrând veniturile familiilor cu copii în raport cu ale celor fără copii. În plus, în România a existat o alocaţie pe viaţă pentru mamele cu 3 sau mai mulţi copii.

Sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă. Statul se funda pe resursele sale financiare pe impozite directe (pe veniturile salariale) şi indirecte (pe consum - impozitul pe circulaţia mărfurilor). În plus, statul beneficia şi de profitul activităţii economice, în calitate de proprietar al întregii economii. În România, impozitul individual pe salariu a fost înlocuit cu impozitul pe fondul general de salariu, dispărând în acest fel, diferenţa dintre salariul brut şi cel net.

Educaţie şi asistenţă medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau şi alte gratuităţi şi forma de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.

În concluzie, „sistemul statului bunăstării, în varianta sa din ţările socialiste nu diferă structural de cel din ţările cu economie de piaţă ; existau însă, o serie de particularităţi în mod special, trebuie menţionată preferinţa pentru forme universale de protecţie socială datorată, în mare măsură, faptului că veniturile erau ţinute scăzute, realizarea egalităţii trebuind să fie obţinută nu numai prin politica salarială, dar şi prin sistemul de redistribuţie. O societate mai egală poate fi realizată prin corectarea inegalităţilor generate de veniturile primare prin sistemul de redistribuţie. A existat mereu o preferinţă ridicată pentru sporirea părţii bunăstării colective obţinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale. Aceasta se realiza inclusiv prin sistemul de subvenţii pentru bunurile de bază şi de impozitare superioară a bunurilor de lux. Ceea ce este specific societăţilor moderne este , subliniază Elena Zamfir, etatizarea protecţiei sociale. “Statul şi-a asumat funcţii tot mai extinse în asigurarea protecţiei sociale”. (E.Zamfir, ed.cit., 49). În societatea contemporană, s-au produs o serie de modificări importante, subsumate toate procesului de modernizare şi care sunt responsabile de acest nou fenomen social. În consecinţă, bunăstarea devine un obiectiv prioritar al politicii sociale în secolul al XX-lea. Dintr-o activitate informală, nestructurată, dirijată mai degrabă de organizaţii nestatale (biserică sau organizaţii de caritate), securitatea socială devine un sistem statal.

E.Zamfir (1995, 52) subliniază principalele direcţii de schimbare a sistemului de securitate socială : Etatizarea suportului social. Statul este, în principal, instanţa care oferă sprijin celor în

nevoie. Ajutorul este acordat nu prin bunăvoinţa unei persoane sau instituţii, ci ca un drept

reglementat de lege. Ajutorul este lărgit prin includerea unui complex sistem de asigurări. Asigurările sociale şi ajutorul social sunt acordate din fonduri de stat care, în general, sunt

colectate obligatoriu, pe diferite căi, de la populaţie. Nu sunt excluse nici iniţiativele private şi comunitare. În fapt, în ultimii ani s-au dezvoltat

rapid o serie de organizaţii neguvernamentale de asistenţă socială. Acest lucru s-a întâmplat

Page 32: subiecte militara

în mod special în Statele Unite, probabil ca o compensare a rolului mai scăzut al statului în asistenţa socială. Bunăstarea rămâne însă fundamental un atribut al statului, obiectivul central al politicilor sociale.

Indicatori sociali – repere pentru politica socială românească. Indicatorii agreaţi la nivelul Uniunii Europene pentru monitorizarea stării sărăciei şi incluziunii sociale

Aspecte conceptuale şi tehnicePentru a fi cunoscute şi dirijate, fenomenele şi procesele sociale, purtătoare a numeroase caracteristici cantitative şi calitative, trebuie să fie transpuse în mărimi numerice, care poartă denumirea generică de indicatori sociali. În ultimele două decenii, s-au înregistrat preocupări constante la nivel naţional şi internaţional, cu rezultate remarcabile, pe linia elaborării de indicatori sociali, de statistici sociale în general. În procesul de perfecţionare a indicatorilor sociali se tinde spre obţinerea unui sistem de indicatori care să facă joncţiunea, pe de o parte, între rezultatele în plan social şi cauze, iar pe de altă parte, între diferitele aspecte corelate ale vieţii sociale; de exemplu, între venituri şi consum; între morbiditate, condiţiile generale de trai, gradul de dezvoltare a infrastructurii sanitare şi accesul la serviciile sanitare.

Există un acord cvasigeneral în a considera indicatorii sociali o măsură, respectiv o mărime statistică, ce exprimă starea şi evoluţia condiţiilor de viaţă şi circumstanţele ei.

Pentru o mai bună circumscriere a noţiunii de indicator social sunt necesare unele precizări: un indicator social are întotdeauna ca element principal de referinţă fiinţa umană, privită fie

ca individ, fie în cadrul unei colectivităţi mai restrânse (familie, gospodărie, categorie socio-economică, judeţ, zonă urbană sau rurală, etc.), fie la nivelul întregii populaţii;

un indicator social este o măsură concretă. El este de natură să exprime statistic un aspect cantitativ sau calitativ, specific unui domeniu identificat a răspunde unei nevoi sociale pentru întreaga populaţie sau pentru anumite categorii ale acesteia;

un indicator social reflectă un singur aspect (o stare, o distribuţie, o evoluţie, etc.) al unui fenomen, proces sau domeniu social;

elaborarea de indicatori sociali specifici unui domeniu nu exclude ci, dimpotrivă, favorizează construirea unor indicatori mai agregaţi cu o putere de expresie mai sintetică;

caracterizarea unui domeniu social poate fi realizată în bune condiţii, alegând indicatorii cei mai semnificativi, cu o supraîncărcare cu indicatori poate difuza informaţia.

Aşadar, sfera de cuprindere a indicatorilor sociali este dependentă de: ceea ce se consideră, la un moment dat, că este important pentru existenţă şi se conturează a

fi sau a deveni un domeniu social; progresele realizate în măsurarea fenomenelor sociale; capacitatea de înregistrare, prelucrare şi organizare a informaţiei primare, posibilitatea

punerii rapide în circulaţie a indicatorilor.

Page 33: subiecte militara

Indicatorii sociali trebuie să răspundă unor nevoi practice. De aceea este necesar ca în procesul de elaborare a acestora să se ţină seama de două categorii de cerinţe, care circumscriu, în bună măsură, sfera indicatorilor sociali.

Prima categorie se referă la procesul de transpunere – în expresie numerică – a unor concepte ştiinţifice ce reflectă viaţa socială. În acest proces este necesar să se urmărească dacă şi cât de bine răspunde indicatorul propus caracterizării domeniului social căruia îi este asociat, care este puterea sa de expresie.

Cea de-a doua categorie de cerinţe vizează unele aspecte mai apropiate de metodologia statistică şi se referă la exactitatea (acurateţea), posibilitatea formării cu ajutorul lor a unor serii de timp sau longitudinale, culegerea de date, etc.

Aspectele conceptuale şi tehnice ale construcţiei indicatorilor sociali se circumscriu, de regulă, unui domeniu social precis, indicatorii fiind baza unor analize profunde, multilaterale, a tuturor aspectelor care caracterizează domeniu respectiv, a relaţiilor sale cu alte subsisteme. Din acest punct de vedere, indicatorii sociali construiţi trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a) Să fie relevant pentru un domeniu dat; aceasta însemnă ca el să “corespundă” conţinutului domeniului social respectiv şi să furnizeze informaţii care să desemneze caracteristicile principale ale acestuia. Un indicator social este relevant dacă: este adecvat scopului pentru care a fost creat, adică răspunde funcţiei pe care trebuie s-o

îndeplinească; dacă singur sau împreună cu alţi indicatori oferă informaţii pertinente despre relaţiile dintre

rezultatele obţinute în planul bunăstării şi cauzele care au determinat astfel de rezultate. b) Din multitudinea de indicatori să fie selectat un număr relativ mic de indicatori care să încorporeze cât mai multă informaţie. Aceştia sunt, de regulă, indicatori care exprimă media. Însă, indicatorii medii s-au dovedit a fi insuficienţi pentru cunoaşterea în profunzime a unui fenomen social. Dar acompaniind acest indicator cu alţii care evidenţiază o creştere mai rapidă a veniturilor pentru unele categorii de populaţie şi o scădere pentru altele, informaţia se îmbogăţeşte prin dezagregare. În procesul de dezagregare a indicatorilor sociali este important, pe de o parte, să se evite o fărâmiţare excesivă care pulverizează informaţia şi, pe de altă parte, să se obţină un anumit echilibru între ceea ce este practic posibil de realizat cu informaţia disponibilă şi ceea ce este în mod ideal dezirabil şi poate deveni un impuls pentru dezvoltări viitoare ale indicatorilor sociali. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu dezagregările standard, după: vârstă, sex, tipul gospodăriei, utile pentru determinarea indicatorilor corespunzători exigenţelor comparaţiilor internaţionale. c) Un indicator social trebuie conceput ca un element al unui sistem. Aceasta înseamnă, pe de o parte, ca un indicator să corespundă unui domeniu social şi, pe de altă parte, ca activitatea de construcţie şi de perfecţionare a acestuia să se realizeze într-un cadru de integrare a statisticii sociale ca un tot şi de integrare a acesteia cu statisticile demografice şi alte statistici înrudite. În acest sens fiecare indicator trebuie să îndeplinească o dublă cerinţă: de specificitate, adică să se poată crea cu ajutorul său serii de date corespunzătoare unui

anumit domeniu social; de integrare în setul de indicatori care caracterizează domeniul respectiv, precum şi în

ansamblul sistemului indicatorilor sociali, putându-se evidenţia, pe această bază, principalele raporturi dintre diferitele domenii sociale.

Originalitatea conceptului de indicator social integrat într-un sistem derivă din faptul că permite o abordare integratoare a cuantificării unei game largi de fenomene sociale. Utilizat

Page 34: subiecte militara

izolat, un indicator sau un set de indicatori poate evidenţia apariţia unei probleme sociale, dar nu şi cauzele sale. Un indicator singur nu este purtător al unor cunoştinţe care să conducă la măsuri de politică economică sau socială, dar poate trage un semnal de alarmă legat de necesitatea unei investigaţii atente. d) O cerinţă de ordin secundar, dar de mare importanţă în plan metodologic şi practic, este aceea legată de posibilitatea efectuării, cu ajutorul indicatorilor sociali, a unor comparaţii internaţionale. Pentru a răspunde acestei cerinţe, indicatorii corespunzători unor domenii sociale trebuie să îndeplinească o serie de condiţii prealabile: să fie racordaţi la o schemă conceptuală unitară; să se raporteze la un domeniu social cu o sferă comparabilă; să corespundă unor definiţii normalizate; să fie calculaţi pe baza unor metode şi formule general acceptate.

Aspecte de ordin metodologic, clasificări şi funcţii.Pentru a fi cunoscute şi dirijate, fenomenele şi procesele sociale, purtătoare a numeroase caracteristici cantitative şi calitative, trebuie să fie transpuse în mărimi numerice, care poartă denumirea generică de indicatori sociali. În ultimele două decenii, s-au înregistrat preocupări constante la nivel naţional şi internaţional, cu rezultate remarcabile, pe linia elaborării de indicatori sociali, de statistici sociale în general. În procesul de perfecţionare a indicatorilor sociali se tinde spre obţinerea unui sistem de indicatori care să facă joncţiunea, pe de o parte, între rezultatele în plan social şi cauze, iar pe de altă parte, între diferitele aspecte corelate ale vieţii sociale; de exemplu, între venituri şi consum; între morbiditate, condiţiile generale de trai, gradul de dezvoltare a infrastructurii sanitare şi accesul la serviciile sanitare. Există un acord cvasigeneral în a considera indicatorii sociali o măsură, respectiv o mărime statistică, ce exprimă starea şi evoluţia condiţiilor de viaţă şi circumstanţele ei. Indicatorii sociali trebuie să răspundă unor nevoi practice. De aceea este necesar ca în procesul de elaborare a acestora să se ţină seama de două categorii de cerinţe, care circumscriu, în bună măsură, sfera indicatorilor sociali.

Prima categorie se referă la procesul de transpunere – în expresie numerică – a unor concepte ştiinţifice ce reflectă viaţa socială. În acest proces este necesar să se urmărească dacă şi cât de bine răspunde indicatorul propus caracterizării domeniului social căruia îi este asociat, care este puterea sa de expresie.

Cea de-a doua categorie de cerinţe vizează unele aspecte mai apropiate de metodologia statistică şi se referă la exactitatea (acurateţea), posibilitatea formării cu ajutorul lor a unor serii de timp sau longitudinale, culegerea de date, etc. Cea de-a doua categorie de cerinţe se referă la aspectele de ordin metodologic, şi anume: frecvenţa, cerinţă care rezultă din faptul că fiecare fenomen social îşi are propriul său ritm,

propria sa evoluţie; este necesar un anumit interval de timp ca să fie sesizată o evoluţie semnificativă şi un altul pentru ca aceasta să fie înregistrată statistic. Perioada diferă de la un indicator la altul.

claritatea, adică să fie uşor de interpretat. Din nevoia practică de utilizare corectă şi cu mai multă uşurinţă, indicatorii sociali pot fi grupaţi în mai multe categorii.

O categorie frecvent întâlnită în literatură este aceea care are la bază perspectiva – societală sau individuală – dinspre care se analizează starea şi evoluţia unui fenomen sau proces social. Conform acestui criteriu, indicatorii sociali sunt grupaţi în:

Page 35: subiecte militara

a) Indicatori obiectivi care se referă la cei care exprimă aprecieri cu privire la starea şi evoluţia unui domeniu social, la factorii lor determinanţi. Ei pun de regulă accentul pe aspectul economic al problemelor sociale. Indicatorii obiectivi constituie un punct principal de sprijin în procesul de luare a deciziilor în plan social şi economic, având astăzi răspândirea cea mai largă şi constituindu-se ca obiect al activităţii numeroaselor instituţii specializate guvernamentale, interguvernamentale şi internaţionale. b) Indicatori subiectivi sau de percepţie care oferă informaţii cu privire la percepţia, aprecierea, la nivel de individ sau grup social, a unui fenomen sau proces social. Percepţia de către indivizi sau categorii de persoane este un aspect fundamental al bunăstării şi o componentă necesară şi importantă a unui program de indicatori sociali. Acest tip de informaţii oferă o nouă dimensiune asupra realităţii şi poate, de asemenea, să scoată în evidenţă anumiţi factori obiectivi care n-au fost sesizaţi anterior ca fiind semnificativi. Astfel de indicatori sunt utili în cazul în care cercetările statistice nu pot fi realizate sau datele pot fi disponibile doar cu foarte mare întârziere.

Indicatorii sociali mai pot fi clasificaţi în funcţie de fenomenul sau procesul pe care îl caracterizează: a) indicatori de rezultat (sau de obiectiv) – estimează eficacitatea unor măsuri de politică promovată într-un domeniu şi informează asupra gradului de realizare a obiectivului ; b) indicatori de factor (sau mijloc de realizare) – sunt consideraţi ca indicatori referitori la mijloace de realizare a obiectivelor respective.

Această clasificare este de regulă utilizată în legătură directă cu formularea şi urmărirea realizării unor obiective precise în plan social. Aşa cum sugerează şi denumirea lor, indicatorii sociali au fost “inventaţi” pentru caracterizarea cât mai corectă şi completă a bunăstării individuale. Indicatorii sociali îndeplinesc sau pot îndeplini două funcţii majore: 1. Funcţia de măsură a nivelului şi distribuţiei bunăstării individuale. Conceptul de “bunăstare” trebuie să fie transpus în plan operaţional. Deşi există în plan teoretic şi practic o experienţă relativ bogată în delimitarea componentelor bunăstării, ale nivelului de trai şi calităţii vieţii, se poate aprecia că nu s-a reuşit pe deplin surprinderea în indicatori relevanţi a tuturor faţetelor şi circumstanţelor condiţiilor de viaţă ale unei colectivităţi umane.2. Funcţia de instrumente de orientare socială şi control al realizării obiectivelor stabilite. Această funcţie este pusă în evidenţă, pe de o parte, de faptul că indicatorii sociali pot fi utilizaţi ca “normative” în cadrul unor programe de politică socială posibil sau necesar a fi atinse într-un anumit interval de timp. Pe de altă parte, unii indicatori sociali, îndeosebi cei care reflectă factorii de influenţă a condiţiilor de viaţă, pot şi sunt utilizaţi ca elemente de fundamentare a unor orientări în plan economic. În concluzie am putea afirma că o politică socială consistentă presupune cuprinderea fenomenelor şi proceselor sociale într-o concepţie care să ofere un tablou al ansamblului aspectelor vieţii umane, din care să se poată desprinde principalele elemente ce caracterizează rezultatele şi factorii care influenţează aceste rezultate. Într-o astfel de viziune, abordările sectoriale, şi deseori sub egida unor instituţii administrative foarte disparate, devin insuficiente, datorită faptului că între diferitele componente ale vieţii sociale există multiple raporturi pe care o astfel de abordare nu le poate surprinde. De aceea, cuprinderea şi dezvoltarea indicatorilor sociali într-un cadru integrat, bazat, în primul rând, pe selectarea unor domenii care corespund fenomenelor şi proceselor sociale reale şi, în al doilea rând, pe caracterizarea aspectelor cantitative şi calitative ale acestora, este o necesitate imperioasă.

Page 36: subiecte militara

Indicatorii agreaţi la nivelul Uniunii Europene pentru monitorizarea stării sărăciei şi incluziunii socialeÎn alcătuirea unui sistem de indicatori sociali s-au avut în vedere două premise de bază:1. Prima premisă se referă la progresele realizate în ţara noastră în măsurarea fenomenelor şi proceselor sociale, a nivelului de trai şi calităţii vieţi. Dinamica vieţii sociale şi cerinţa cunoaşterii atente a evoluţiilor din această sferă, a factorilor care determină în special fenomene negative, obligă la îmbogăţirea permanentă a informaţiei statistice, atât asupra domeniilor pentru care există o bună acoperire cu indicatori în scopul surprinderii unor aspecte noi, cât şi asupra altor segmente ale vieţii sociale acoperite insuficient sau încă neacoperite cu indicatori.2. Cea de a doua premisă se referă la posibilitatea ca sistemul indicatorilor sociali să se alinieze cadrului metodologic orientativ de integrare a statisticii sociale şi demografice cu statistica economică şi alte statistici înrudite, fiind bazat pe standarde şi orientări acceptate la nivel internaţional. Un astfel de cadru este oferit de instituţiile specializate ale ONU. Acesta constituie un element de referinţă fundamental în selectarea domeniilor sociale şi a setului de indicatori care caracterizează fiecare domeniu în raport cu problematica socială specifică diferitelor ţări, favorizând elaborarea unui sistem de indicatori care să permită ş efectuarea de comparaţii internaţionale privind dezvoltarea socială.Referindu-ne la domeniile sociale, subliniem că, în principiu, toateaspectele vieţii sociale trebuie acoperite cu indicatori. În practică însă realizările sunt mult mai modeste datorită unor cauze care ţin, în special, de complexitatea vieţii sociale, de posibilităţile limitate de cuantificare a fenomenelor şi proceselor sociale. În selectarea domeniilor sociale pentru care este indispensabilă elaborarea de indicatori, se bazează pe analiza principalelor aspecte ale vieţii sociale sugerate de problematica generală a nivelului de trai şi de semnalele date de realitate.

Lista alcătuită referitoare la domenii şi indicatori sociali are un evident caracter deschis. Ea se poate modifica şi / sau îmbogăţi în funcţie de evoluţia fenomenelor şi proceselor din sfera socială, de cerinţele de informare în cadrul fiecărei perioade, de necesitatea adâncirii analizei pentru un domeniu sau altul, de progresele în cunoaşterea şi măsurarea fenomenelor din sfera socială.

Mărimea veniturilor, nivelul şi caracteristicile consumului diferitelor categorii ale populaţiei constituie, în sine, un subiect de preocupare socială, dar reprezintă şi o zonă de legătură cu alte domenii sociale şi economice. a) Veniturile reprezintă unul din factorii-cheie care influenţează nivelul de trai; distribuţia veniturilor determină diferenţe în satisfacerea trebuinţelor, explicând gradul de asigurare a existenţei diferitelor categorii de populaţie. Nivelul, evoluţia şi distribuţia veniturilor populaţiei pot fi reflectate de indicatori care rezumă posibilităţile, respectiv resursele de care dispune populaţia pentru satisfacerea nevoilor sale. Indicatorii din acest domeniu sunt: sursele de formare a veniturilor populaţiei, respectiv veniturilor din muncă şi elementelor de

redistribuire. Acestea permit obţinerea de date asupra veniturilor totale încasate de populaţie, precum şi asupra veniturilor sale disponibile, ce dă măsura reală a capacităţii gospodăriilor (familiilor) de a-şi satisface nevoile lor de consum şi de economisire.

distribuţia gospodăriilor după nivelul veniturilor, distribuţie construită nu numai pentru întreaga populaţie, ci şi pentru principalele sale categorii. Indicatorii referitori la distribuţia gospodăriilor sau a indivizilor după nivelul veniturilor dau posibilitatea evaluării gradului de inegalitate în ceea ce priveşte nivelul veniturilor obţinute de diferitele categorii de populaţie.

Page 37: subiecte militara

Deosebit de important pentru evaluări în domeniul nivelului de trai este calculul veniturilor reale (salarii, pensii, etc.) – aceasta în scopul determinării efectului cumulat al evoluţiei veniturilor nominale şi a preţurilor de consum asupra satisfacerii nevoilor populaţiei. b) Consumul. Pentru caracterizarea acestui domeniu se practică două categorii de indicatori: în expresie bănească, atunci când se referă la ansamblul consumului populaţiei; în expresie naturală, atunci când se referă la alimente, bunuri de folosinţă îndelungată sau

unele servicii. Indicatorii privind vânzările cu amănuntul către populaţie reflectă aspectele mecanismului de satisfacere a nevoilor.

Un tablou de ansamblu asupra consumului populaţiei poate fi oferit de următorii indicatori: consumul final al populaţie, dă măsura cea mai completă asupra nivelului de trai. Calculat pe

un locuitor şi pe componente (privat, public), el permite efectuarea unor corelaţii la nivel macroeconomic.

cheltuielile de consum ale gospodăriilor, indicator util în formularea unor măsuri menite să menţină echilibrul dinamic între cererea şi oferta de pe piaţa bunurilor şi serviciilor de consum. Structura cheltuielilor de consum favorizează şi aprecierea stadiului atins în satisfacerea principalelor categorii de nevoi ale populaţiei.

Cei mai mulţi dintre indicatorii sociali disponibili reflectă media. Indicatorii medii au o anumită semnificaţie; ei ascund însă, mari discrepanţe în interiorul sistemului social

Sub impactul inflaţiei şi al măsurilor de control al creşterii veniturilor nominale realizat prin politica salarială şi formulele de indexare, veniturile reale au scăzut pentru toate categoriile de populaţie. Astfel, salariul mediu şi pensia medie de asigurări sociale au ajuns în 1993, în termeni reali, la mai puţin de două treimi din valoarea realizată în 1989.

În decembrie 1993, salariul mediu a ajuns la aproape jumătate din valoarea reală a lunii octombrie 1990. Mult mai rapid a scăzut puterea de cumpărare a veniturilor mici. Salariul minim pe economie avea în decembrie 1993 o valoare reală de aproximativ o treime din cea înregistrată în octombrie 1990; alocaţiile pentru doi copii reprezentau o pătrime; alocaţiile pentru trei copii, o cincime.Indicatorii disponibili pentru relevarea evoluţiilor în acest domeniu al consumului populaţiei pun în evidenţă o serie de aspecte importante pentru caracterizarea stării şi evoluţiei sociale după 1989, consumul populaţiei cumulând multe din consecinţele evoluţiilor din domeniul economic, ale măsurilor de natură socială, ale inerţiilor comportamentale, etc.

În condiţiile declinului economic accentuat din această perioadă, inclusiv în ramurile producătoare de bunuri şi servicii de consum, ale căderii puterii de cumpărare a veniturilor, începând cu 1991 a avut loc o scădere a volumului fizic şi o deteriorare a structurii consumului populaţiei.

În anul 1990, consumul principalelor produse alimentare în expresie naturală a înregistrat o creştere comparativ cu 1989; în 1991 şi 1992 a urmat însă o scădere substanţială, comparativ cu 1990, la toate grupele de alimente valoroase din punct de vedere nutritiv. Consecinţa a fost scăderea consumului zilnic de calorii şi proteine.

Indicatorii referitori la înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată arată o stagnare sau o creştere uşoară a înzestrării cu unele bunuri: aparate radio, televizoare, autoturisme. Modificările pozitive în acest segment al consumului pot fi o rezultantă a unui cumul de factori: o creştere a veniturilor populaţiei în anul 1990, o îmbunătăţire a ofertei cu

Page 38: subiecte militara

astfel de bunuri, “fuga de bani” în condiţiile inflaţiei şi orientarea spre cumpărarea de bunuri cu durată mare de folosinţă, etc.

Un indicator cu o semnificaţie aparte este cel referitor la ponderea cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor de consum ale familiilor. În prezent, în România consumul alimentar absoarbe, în medie, mai mult de jumătate din totalul cheltuielilor de consum. Aceasta, în condiţiile în care nivelul consumului alimentar este departe de valorile care caracterizează zona de saturaţie, ceea ce arată volumul mare al nevoilor de consum nesatisfăcute, atât de bunuri alimentare, cât şi de bunuri nealimentare şi servicii. Ponderea mare a cheltuielilor pentru consumul alimentar reflectă şi faptul că, din resursele disponibile, familiilor le rămâne foarte puţin pentru cumpărarea produselor nealimentare şi pentru plata serviciilor; din aceste ultime categorii se cumpără, în principal, cele care sunt indispensabile în consum (energie electrică, termică, gaze, transport, etc.), cumpărarea altor produse fiind amânată.

O remarcă trebuie făcută şi în legătură cu faptul că a crescut ponderea autoconsumului în totalul cheltuielilor de consum alimentar, ceea ce semnifică două lucruri: faptul că nevoile alimentare nu sunt satisfăcute, la un nivel apropiat zonei de saturaţie, face

ca populaţia să-şi orienteze prioritar resursele sale de consum spre alimentaţie; în condiţiile inflaţiei accentuate s-a constatat o întoarcere spre consumul de produse obţinute

în gospodăria personală, exprimând practicarea unei agriculturi de subzistenţă şi constrângeri în formarea relaţiilor de piaţă.

Indicatorii sociali prezentaţi arată o degradare puternică, în ultimii ani, a parametrilor care caracterizează nivelul de trai al populaţiei, starea socială în general. Ei pun în evidenţă principalele probleme sociale, unele moştenite şi accentuate în ultima perioadă, altele nou apărute.

Între cele mai grave, cu implicaţii asupra traiului curent al majorităţii populaţiei, sunt cele care privesc: gradul relativ scăzut de satisfacere a nevoilor fundamentale legate de alimentaţie, locuinţă,

dotare cu bunuri cu durată medie şi îndelungată de utilizare; scăderea continuă a puterii de cumpărare a veniturilor băneşti, una din cauzele principale care

conduc la înrăutăţirea condiţiilor de trai; înrăutăţire a indicatorilor care condiţionează calitatea capitalului uman în perspectivă.

Indicatorii agreaţi la nivelul Uniunii Europene pentru monitorizarea stării sărăciei şi incluziunii socialeA. Pentru monitorizarea stării sărăciei şi incluziunii sociale se au în vedere următorii indicatori

agreaţi la nivelul Uniunii Europene:Indicatori primari

1. Procentul de persoane cu venituri relativ scăzute, după acordarea transferurilor/ beneficiilor sociale (pragul pentru veniturile relativ scăzute este definit ca 60% din venitul median), cu detaliere în funcţie de: grupuri de vârstă şi sexe; ocupaţia principală; tipurile de gospodării; regimul de proprietate al locuinţei

2. Distribuţia veniturilor 3. Distanţa între venitul median al persoanelor cu venituri relativ scăzute şi pragul

veniturilor relativ scăzute (pe total şi sexe)4. Disparităţile regionale din perspectiva şomajului5. Rata şomajului de durată (mai mare de 12 luni)

Page 39: subiecte militara

6. Numărul persoanelor care trăiesc în gospodării de şomeri (înregistraţi sau neînregistraţi)7. Rata abandonului şcolar (pe total şi sexe)8. Speranţa de viaţă la naştere9. Starea de sănătate autopercepută în funcţie de nivelul venitului

Indicatori secundari10. Dispersia în jurul pragului venitului relativ mic11. Procentul persoanelor cu venituri relative scăzute, utilizând un prag cu bază anuală fixă12. Procentul persoanelor cu venituri relativ scăzute înainte de transferuri (pe total şi sexe)13. Coeficientul Gini14. Ponderea şomerilor pe termen lung (definiţie BIM) în total şomeri (pe total şi sexe)15. Ponderea şomerilor pe termen foarte lung (24 luni şi peste) în total şomeri (pe total şi

sexe)16. Rata de participare la educaţia primară (pe total şi sexe)

Sursa de date pentru indicatorii 1-3 şi 10-13 este INS, prin Ancheta Bugetelor de Familie. Indicatorul 9 va fi exprimat din Ancheta Condiţiilor de Viaţă în Gospodării a INS. Pentru indicatorul 4, 5, 6, 14, 15 datele sunt colectate şi raportate de INS, prin Ancheta asupra Forţei de Muncă în Gospodării şi din datele înregistrate de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. Indicatorii 7 şi 16 sunt raportaţi de asemenea de INS, pe baza datelor Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Indicatorul fi va raportat pe baza datelor Ministerului Sănătăţii si Familiei.Complementar cu lista de indicatori prezentata mai sus (adoptata de Consiliul Europei in 2001), sistemul de indicatori pentru monitorizarea sărăciei şi excluziunii sociale va cuprinde şi un set de indicatori care să surprindă specificul acestor fenomene în România. Aceşti indicatori vor ficonstruiţi pe baza metodologiei de măsurare a sărăciei elaborată în 2001 de către CASPIS în parteneriat cu INS, Banca Mondiala, IEN, ICCV şi Universitatea Bucureşti. Sistemul final de indicatori va fi definitivat prin consultare cu actorii relevanţi. Nucleul setului suplimentar de indicatori, specific pentru România, cuprinde: rata sărăciei, pe total populaţie şi cu detaliere pe medii de rezidenţă, regiuni, sexe, tipuri de

gospodării şi grupe de vârstă rata sărăciei severe, pe total populaţie şi cu detaliere pe medii de rezidenţă, regiuni, sexe,

tipuri de gospodării şi grupe de vârstă profunzimea sărăciei, pe total populaţie şi cu detaliere pe medii de rezidenţă, regiuni, sexe,

tipuri de gospodării şi grupe de vârstă profunzimea sărăciei severe, pe total populaţie şi cu detaliere pe medii de rezidenţă, regiuni,

sexe, tipuri de gospodării şi grupe de vârstă severitatea sărăciei, pe total populaţie şi cu detaliere pe medii de rezidenţă, regiuni, sexe,

tipuri de gospodării şi grupe de vârstă nivelul lunar al Indicelui Preţurilor de Consum, pe total şi defalcat nivelul lunar al principalelor tipuri de venituri ale populaţiei ( veniturile salariale medii, pe

total economie şi pe ramuri, nivelul mediu al pensiilor etc.) starea autopercepută de sărăcie (indicatori subiectivi) indicatori ai inegalităţii rata mortalităţii infantilePentru monitorizarea implementării planului anti-sărăcie, indicatorii specifici sunt prezentaţi în cadrul capitolului 8 pentru fiecare componentă sectorială în parte, rezultatele efective urmând să fie raportate anual către CASPIS, în vederea completării bazei de date, în luna martie a fiecărui

Page 40: subiecte militara

an, cu datele pentru anul anterior. Seturile finale de indicatori vor fi definitivate prin consultare cu actorii relevanţi.Conceptului de “sărăcie” i s-au asociat diverse semnificaţii de către un autor sau altul, într-o ţară sau alta ori în perioade de timp diferite. I. Istoricul conceptului de saracie. Conceptul a fost şi mai este încă dependent de timp şi spaţiu, dar şi de stadiul de dezvoltare a ţărilor în care se utilizează sau de ideologiile şi interesele politice ale diverselor guverne, instituţii, organizaţii ce finanţează sau desfăşoară cercetări privind sărăcia. “Un fapt izbitor este ruptura dintre analiza sărăciei în societăţile bogate şi cele sărace. Cărţile despre sărăcie tind să fie mult mai critice şi teoretic mult mai radicale în lumea a III-a decât în ţările dezvoltate” (Peter Townsend, „Dynamics of Deprivation”, 1987, p. 31). Se constată şi o “tendinţă a aripii de stânga a tradiţiilor intelectuale din Europa şi America de Nord de a utiliza inegalitatea mai mult decât sărăcia la ei acasă şi sărăcia mai mult decât inegalitatea la alţii” (ibidem, pag. 31).Dacă între specialişti sărăcia are diverse semnificaţii, printre oamenii simpli diversitatea este şi mai mare. Potrivit unei cercetări pe un eşantion naţional desfăşurată în Marea Britanie în 1968 – 1969, ea a fost caracterizată astfel: înfometare;incapacitatea de a obţine mijloace de subzistenţă;inabilitatea de a satisface nevoile minime de bază;condiţiile de viaţă ale grupurilor minoritare.Utilizată adesea dihotomic, prin opoziţie cu “bogăţia”, sărăcia necesită şi o modalitate de măsurare care constituie, în fapt, criteriul de caracterizare a unui subiect - individ sau familie - ca fiind “sărac”, adică ceea ce s-a numit “limita superioară a sărăciei” sau “linia sărăciei”. Dorind să menţină concurenţa pe piaţa muncii pentru a-şi păstra angajaţii în serviciu cu salarii cât mai mici, patronii erau interesaţi atât în scăderea veniturilor “instituţionale” cât şi în micşorarea veniturilor “neoficiale” ale celor care trebuiau să rămână dependenţi de ei, de angajarea oficială într-o muncă plătită. Astfel, aceşti angajatori au finanţat diverse cercetări privind veniturile familiilor sărace.În urma unei astfel de cercetări (desfăşurată în 1899 în York, Marea Britanie), Seebohn Rowntree a definit conceptul de “subzistenţă” ca fiind „starea în care o familie obţine (cel puţin) veniturile minime necesare pentru ca membrii ei să-şi menţină sănătatea şi eficienţa fizică”. Rowntree trasează, astfel, o linie a sărăciei reprezentată de veniturile necesare săptămânal unei familii pentru a acoperi cheltuielile cu combustibilul, lumina, chiria, mâncarea, hainele, cheltuielile de gospodărie şi diverse cheltuieli personale. Acest nivel de subzistenţă sau prag absolut al sărăciei era ajustat în funcţie de mărimea/structura familiei. Astfel, o familie era considerată ca fiind “în sărăcie” dacă veniturile ei erau mai mici sau egale cu cele necesare pentru o minimă subzistenţă.( „Poverty: A Study of Town Life”, 1901). “Principala problemă a conceptului de subzistenţă poate fi rezumată ca fiind aceea că nevoile umane sunt interpretate ca fiind nevoi fizice – pentru hrană, adăpost şi haine – mai degrabă decât nevoi sociale. Dar realitatea crucială despre fiinţele umane este că ele sunt fiinţe sociale mai mult decât fiinţe fizice. Nevoile iau naştere prin intermediul relaţiilor şi rolurilor sociale. Acestea decurg din a fi părinţi, parteneri, vecini, prieteni şi cetăţeni, de exemplu” (ibidem, pag. 35).O altă formulare frecvent întâlnită a fost aceea de “nevoi de bază” - “basic needs”- . Şi ea are o istorie controversată ce include perioada de după cel De-al II-lea Război Mondial, cu rapoartele emanate de la diverse agenţii internaţionale, cum ar fi Conferinţa Mondială a Biroului Internaţional al Muncii de la Geneva din 1976, în urma căreia s-a spus că nevoile de bază includ două elemente:

Page 41: subiecte militara

Un anumit minim recomandat pentru o familie pentru consum particular (propriu) ce include hrana, locuinţa, hainele, mobila şi echipamentul casnic necesar;

Serviciile necesare produse cu şi pentru a fi comunicate în întregime, cum ar fi: apă de băut, utilităţi sanitare, transport public, facilităţi de sănătate, educaţie şi culturale.

Acest concept poate fi plasat în cadrul celui de dezvoltare economică şi socială naţională.Dar nici această definiţie nu acoperă complet nevoile umane. Rolurile sociale şi relaţiile indivizilor ca cetăţeni ai unui larg stat naţional în calitate de părinţi, parteneri, muncitori şi prieteni nu sunt cuprinse. Lupta ideologică privind conceptul de “nevoi de bază” a fost asemănătoare cu lupta pe seama “subzistenţei” în statul-naţiune. Dacă oamenii pot fi convinşi să accepte ca un standard legal un venit minim fixat, atunci conflictul reducerii inegalităţii şi asigurării unei “redistribuiri a bogăţiei” poate fi evitat datorită micşorării continue a numărului celor ce trăiesc în sărăcie prin creştere economică .Sărăcia trebuie gândită în prezent în relaţia cu condiţiile, obligaţiile, aşteptările şi obiceiurile de astăzi şi nu ca un anumit standard absolut al trecutului.O definiţie interesantă a dat Consiliul de Miniştri ai Comunităţii Europene în 1975: “Persoanele aflate în sărăcie sunt indivizi sau familii ale căror resurse sunt atât de mici încât îi exclud de la modul de viaţă minim acceptabil al statului membru în care ei trăiesc” .Este interesantă utilizarea conceptului de “resurse” şi nu “venituri” şi relativizarea lui prin raportarea la condiţiile din fiecare ţară în parte şi utilizarea expresiei “mod de viaţă acceptabil” în locul unui nivel fix dat de o linie a sărăciei.În lucrarea sa din 1979, Townsend introduce conceptul de “deprivare (sau lipsire) relativă” (relative deprivation). Potrivit lui, “oamenii sunt deprivaţi relativ dacă nu pot obţine total sau suficient condiţii de viaţă cum ar fi: regimuri alimentare, confort, sprijin şi servicii care să le permită să joace roluri, să aibă relaţii şi să respecte obiceiurile care sunt aşteptate de la ei în virtutea faptului că sunt membri ai societăţii”. Această deprivare poate fi înregistrată în orice sferă de activitate a individului: la slujbă, în familie, între prieteni etc.Pe baza ei Townsend a definit sărăcia astfel: “indivizi, familii şi grupuri dintr-o populaţie se poate spune că sunt în sărăcie când le lipsesc resursele pentru a obţine tipuri de dietă, pentru a participa la activităţi, a avea condiţii de viaţă şi confort care sunt obişnuite, larg încurajate şi aprobate în societatea căreia îi aparţin. Resursele lor sunt atât de serios sub acelea posedate în medie de indivizi şi familii încât ei sunt, ca efect, excluşi de la modurile de viaţă, obiceiurile şi activităţile obişnuite” (Townsend, op. cit., 1979).

Saracia, excluziunea sociala, marginalizarea sociala si incluziunea sociala.Sărăcie: lipsa resurselor financiare necesare unei vieţi normale, la nivelul standardelor existente în respectiva colectivitate.Sărăcia extremă: o lipsă atât de gravă a resurselor financiare încât condiţiile de viaţă ale respectivei persoane sunt absolut inacceptabile pentru o societate civilizată; alterează grav demnitatea fiinţei umane, producând degradări rapide şi greu reversibile ale capacităţilor de funcţionare socială normală; în cazul copiilor, blochează dezvoltarea normală a personalităţii, reducând spre zero şansele unei evoluţii adulte normale. Sărăcia extremă tinde să se fixeze cronic în marginalizare şi excluziune socială, şansele de ieşire din situaţia de sărăcie devenind nesemnificative. Sărăcia severă: un nivel al resurselor care oferă condiţii accentuat modeste de viaţă, pline de lipsuri şi restricţii, care împiedică o funcţionare socială normală, dar care nu blochează nici efortul de a ieşi din sărăcie, şi nici redresarea în situaţia în care resursele revin la normal.

Page 42: subiecte militara

Sărăcia relativă: un standard de viaţă în parametrii decenţei, dar care, raportat la aspiraţiile colective de viaţă, creează disconfort, frustrare.Venit relativ scăzut : persoanele cu venituri semnificativ mai scăzute decât venitul standard al comunităţii. *) Excluziune socială: plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al unor privaţiuni multiple, cu şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală. Rezultat al discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulării de privaţiuni, degradării/ nedezvoltării capacităţilor de funcţionare socială normală sau al unui stil de viaţă individual sau colectiv care marginalizează.Marginalizare socială: termen folosit în mare cu acelaşi conţinut ca şi excluziunea socială, referindu-se la poziţia unor persoane/ grupuri în afara (la ‚marginea’) vieţii sociale ‚normale’ a comunităţii. În ultimii ani el tinde să fie chiar înlocuit de acesta din urmă, care accentuează mai mult responsabilitatea colectivă pentru starea de marginalizare/ excluziune.Incluziunea socială: procesul de reinserţie în formele de viaţă normale, într-o funcţionare socială normală a persoanelor aflate în situaţie de excluziune/ marginalizare socială sau cu risc ridicat de marginalizare, prin dezvoltarea capacităţilor şi construcţia de oportunităţi. În Uniunea Europeană, se utilizează pentru a identifica sărăcia‚ ”venituri mai mici decât 60% din venitul median din ţara respectivă”. Venitul relativ scăzut este deci un prag relativ, desemnând nu neapărat o sărăcie absolută, ci una relativă la prosperitatea celorlalţi. Venitul relativ scăzut nu produce în mod necesar o sărăcie propriu-zisă, ci mai degrabă o stare de frustrare relativă, generând sentimente de inechitate, inegalitate excesivă. Se foloseşte frecvent termenul de privaţiuni multiple pentru a desemna acest efect al polarizării economice.Configuraţia sărăciei în România în raport cu ţările UEÎn ţări prospere, cum sunt cele din UE, sărăcia se plasează pe o scală cu următoarele trepte: Sărăcie extremă – o fracţiune extrem de mică a populaţiei. Sărăcie severă - un procent relativ redus Sărăcie relativă, măsurată prin venit relativ scăzut, - proporţia cea mai ridicată.Ca urmare a proporţiei reduse a primelor două categorii, absorbţia sărăciei se concentrează pe eliminarea venitului relativ scăzut, a polarizării sociale deci, şi a excluziunii sociale prin eliminarea factorilor care produc excluziune şi prin metode de incluziune socială.În ţări ca România, cu limitări severe de resurse, dar totodată cu un grad ridicat de apartenenţă social-economică şi culturală la lumea occidentală prosperă, sărăcia are o configuraţie modificată. Sărăcia extremă – în perioada de criză a tranziţiei, deşi nu există estimări directe, pe baza

unor date indirecte, poate fi estimată aproximativ la nivelul unui procent din populaţie. Sărăcia severă – lipsuri masive şi persistente care afectează în timp capacităţile unei

funcţionări sociale normale – în jur de 12% Sărăcia – deficit de resurse în raport cu exigenţele unui trai minim decent – alte 17%Sărăcia relativă – definită ca deficit al unor condiţii de viaţă estimate colectiv a fi decente. Spre deosebire de ţările prospere, în ţări ca România, sărăcia relativă nu mai poate fi definită prin raportare la veniturile medii. În condiţii de criză, chiar şi veniturile medii riscă să nu ofere un standard decent de viaţă. Colectivitatea a fost prinsă într-un proces de modernizare a modului său de viaţă, în raport cu care veniturile majorităţii populaţiei pot fi insuficiente.

Page 43: subiecte militara

25. Monitorizarea evolutiei invatamantului romanesc, de eliminare a saraciei si excluziunii sociale

Educaţie: indicatori sociali referitori la invatamantul romanesc.Problemele cheie ale sistemului şcolar din perspectiva prevenirii sărăciei şi excluziunii sociale.

Grupuri de risc scolar.

Nivelul de cunoştinţe, educaţie şi pregătire profesională constituie o condiţie esenţială a participării individului la viaţa economică şi socială, a obţinerii de venituri şi condiţii de existenţă satisfăcătoare.

Indicatorii sociali referitori la învăţământ permit evidenţierea raporturilor cu: domeniul demografic (populaţie) prin intermediul fiinţei umane din diferite grupe de vârstă,

antrenată în procesul educaţional; alte domenii precum: sănătate, cultură, utilizarea timpului liber, acestea având acţiune directă

asupra dezvoltării personalităţii umane. Plecand de la acest aspect, putem grupa indicatorii referitori la învăţământ în trei

categorii. Acestea se referă la: 1. Nivelul de instruire a populaţiei – indicatorii din această categorie se referă la

rezultatele finale ale procesului de învăţământ, existente în formă de stoc. Ele sunt măsurate prin indicatori referitori la stocul de învăţământ exprimat sintetic de numărul mediu de ani de şcoală pe locuitor. Rezultatele finale ale sistemului de învăţământ pot fi măsurate prin indicatori privind structura populaţiei pe nivele de şcolarizare. Aceşti din urmă indicatori sunt o măsură indirectă a capacităţii şi calificării indivizilor, indicatori utilizaţi în proiectarea serviciilor de învăţământ sau a nevoii de servicii educaţionale. În acest scop, sunt importante clasificările după criteriul vârstei şi sexului, îndeosebi pentru populaţia din grupele de vârstă tinere.

2. Servicii de învăţământ – Indicatorii privind utilizarea serviciilor de învăţământ şi distribuţia acestora se concentrează asupra descrierii modului în care diferitele categorii de populaţie utilizează în fapt serviciile de învăţământ. Indicatorii referitori la utilizarea de către populaţia şcolară a serviciilor de învăţământ, concretizaţi în numărul şi structura populaţiei şcolare, nu oferă însă informaţii asupra aspectelor calitative ale pregătirii şcolare. Un loc distinct în cadrul sistemului de pregătire îl ocupă pregătirea profesională şi educaţia în cazul adulţilor. Informaţiile referitoare la acest segment, detaliate pe sexe şi grupe de vârstă ale populaţiei incluse în sistemul de pregătire, au relevanţă pentru legăturile ce se pot face în special cu şomajul şi posibilităţile de reinserţie profesională a şomerilor, precum şi cu condiţiile generale de existenţă.

3. Resurse – cel mai sintetic indicator ce ar reflecta acest aspect al problemei l-ar constitui costul total al învăţământului, în medie pe un elev, student. Acest indicator reflectă un aspect important: acela al adecvabilităţii şi eficienţei costurilor serviciilor de învăţământ. Determinarea lui pe nivele de învăţământ oferă informaţii asupra necesarului de cadre didactice, pe nivele şi specialităţi, iar clasificarea pe judeţe asigură informaţii asupra diferenţelor în teritoriu şi, respectiv, asupra distribuţiei acestor resurse în funcţie de necesar. Indicatorii privind cheltuielile publice pentru învăţământ ce revin pe un elev, student, pe nivele de învăţământ dau măsura efortului statului pentru educaţia pentru şcoală. O altă categorie de cheltuieli pentru învăţământ este aceea legată de investiţiile efectuate în acest domeniu. Indicatorii privind investiţiile pot constitui elemente de referinţă pentru determinarea necesarului investiţional în învăţământ. Un indicator important pentru o mai bună cunoaştere a bugetului familiilor cu copii,

Page 44: subiecte militara

a puterii de cumpărare a veniturilor acestora, îl reprezintă un indicator care să reflecte cheltuielile pe care familiile le fac cu educaţia copiilor (rechizite, meditaţii, etc.).

Cei mai mulţi dintre indicatorii sociali disponibili reflectă media. Indicatorii medii au o anumită semnificaţie; ei ascund însă, mari discrepanţe în interiorul sistemului social. Dezagregările sunt puţine, iar rezultatele calculelor devin disponibile cu mare întârziere, astfel încât fenomene evidente nu pot fi analizate din lipsă de informaţie. De aici, necesitatea lansării unui program tehnic de indicatori sociali, care să finalizeze cu un compendium de indicatori.

A. Problemele cheie ale sistemului şcolar din perspectiva prevenirii sărăciei şi excluziunii sociale

Educaţia reprezintă un element cheie al prevenirii riscului sărăciei şi al excluziunii sociale, asigurării dezvoltării umane şi promovării unei societăţi incluzive.

Sistemul şcolar românesc este relativ bine închegat instituţional, organizat pe baze moderne, dar a fost afectat sever în perioada de tranziţie, pe de o parte de menţinerea unei subfinanţări cronice, iar pe de altă parte de şocul transmis de procesele de dezorganizare care au afectat întreaga societate românească. Suplimentar, el face faţă provocării adaptării la o societate aflată în rapidă schimbare. La confluenţa dintre o societate aflată sub puternicul stres al multiplelor crize şi o şcoală care îşi găseşte încă cu greutate resursele de răspuns la multiplele provocări, s-a produs o erodare a semnificaţiei participării şcolare, caracteristică tocmai segmentelor sărace ale societăţii. La rândul său, aceasta este un factor important al perpetuării sărăciei şi excluziunii sociale.

Statistica învăţământului din ţara noastră oferă o bază informaţională bogată privind diferitele aspecte ce caracterizează acest domeniu. Pentru o bună organizare a informaţiei este necesar mai întâi să se facă distincţie între educaţia tineretului şi educaţia adulţilor.

Educaţia şcolară este întreaga filieră de educaţie în timpul copilăriei şi adolescenţei. Educaţia adulţilor este legată direct de persoanele ocupate. Ponderea cea mai mare o deţine însă

activitatea şcolară a tineretului şi, ca atare, indicatorii statistici ai învăţământului se concentrează asupra acestei părţi.

Un risc major îl reprezintă deficitul de educaţie. Analfabetismul nu atinge cote alarmante (1,7% din populaţia de peste 15 ani, majoritatea persoane în vârstă, cifră similară mediei ţărilor UE). În schimb, nefinalizarea studiilor primare şi gimnaziale (în anul 2000, aproximativ 6,26% dintre tinerii între 16 şi 20 de ani nu mai mergeau la şcoală şi se aflau în această situaţie) constituie o premisă a analfabetismului funcţional şi creşte alarmant riscul sărăciei şi excluziunii sociale.

Un fapt ce atrage atenţia este acela al abandonului şcolar, fapt ce atrage după sine un fenomen dureros: creşterea analfabetismului. Un alt fenomen este scăderea drastică a numărului de elevi în învăţământul secundar, în cel liceal în special. În schimb, după 1990 a luat amploare învăţământul superior. Cele două tendinţe contrare ale ratei de înrolare şcolară, în primele trepte ale învăţământului (primar, gimnazial şi liceal), pe de o parte, şi în cel superior, pe de altă parte, atenţionează asupra germenilor unor diferenţieri şi respectiv stratificări ale populaţiei din punctul de vedere al accesibilităţii la pregătirea generală şi profesională a populaţiei tinere şi al posibilităţilor de adaptare la cerinţele pieţei de muncă şi al posibilităţilor de a obţine resurse rezonabile pentru satisfacerea nevoilor de trai.

O a două grupă de probleme se referă la cele sugerate de indicatorii cu privire la resursele alocate învăţământului şi utilizarea lor. În condiţiile concrete de evoluţie a întregului complex economico-social, se constată o anumită “relaxare” în ceea ce priveşte alocarea şi mai

Page 45: subiecte militara

ales utilizarea resurselor disponibile. Numărul de elevi ce revin în medie la un cadru didactic în învăţământul primar, gimnazial şi liceal a scăzut substanţial, iar în învăţământul superior s-a înregistrat aceeaşi tendinţă dar mai puţin accentuată.

Principalele probleme ale sistemului şcolar din perspectiva prevenirii sărăciei şi excluziunii sociale pot fi grupate in următoarele categorii:

1.Un număr de copii inacceptabil de ridicat nu sunt cuprinşi deloc în sistemul de învăţământ. Ei se sunt copiii lipsiţi de acte de identitate (mai ales din unele comunităţi de romi), copii trăind în familii dezorganizate social şi confruntate cu sărăcia extremă, sau copii cu handicap.

2.Nefinalizarea ciclului şcolar obligatoriu, ca urmare a abandonului şi/sau eşecului şcolar. Rata de participare în gimnaziu a fost de 94% pentru 1999/2000. După o cădere substanţială a participării la ciclul elementar şi gimnazial în anii 1990-1996, în ultima perioadă s-a produs o redresare a situaţiei. Sărăcia extremă şi dezorganizarea socială, ca surse principale ale abandonului şi eşecului, sunt amplificate de deficienţele interne ale procesului şcolar.

3.Degradarea performanţei sistemului de învăţământ obligatoriu. In 1997, la testele internaţionale pentru elevii din ultima clasă de gimnaziu, România se plasa pe penultima poziţie în Europa, înaintea Turciei, în ce priveşte cunoştinţele elevilor din ultima clasă a învăţământului obligatoriu.

4.Un decalaj, încă departe de a fi absorbit, între pregătirea oferită de şcoală şi cerinţele societăţii româneşti în schimbare rapidă. Dacă sistemul universitar s-a adaptat mai rapid la noile nevoi ale pieţei muncii, învăţământul secundar, mai ales cel vocaţional, nu a reuşit încă să ofere un răspuns adecvat la cerinţele unei pieţe a muncii aflată ea însăşi într-un stres uriaş generat de căderea economiei. Si mai puţin însă şcoala a reuşit să ofere pregătirea necesară unei participări sociale active, evitării angajării în ciclul sărăciei şi excluziunii sociale, confruntării eficace cu noile provocări: creşterea violenţei şi a delincvenţei, drogurile.

5.O criză a pregătirii profesionale pre-universitare, ca reflectare a scăderii cererii pe piaţa muncii a cadrelor cu calificare medie. Dacă criza actuală a economiei nu a stimulat pregătirea profesională la nivelele medii, acest deficit de pregătire şcolar-profesională va afecta advers relansarea economiei. Neparticiparea la învăţământul post-obligatoriu se menţine încă ridicată. Proporţia tinerilor care nu reuşesc să obţină o altă diplomă decât cea de capacitate se plasează în jurul a 15-16% dintr-o generaţie.

6.Accentuarea polarizării educaţionale care va deveni unul dintre factorii cei mai importanţi ai polarizării sociale viitoare. Dacă pe de o parte, participarea la învăţământul superior a crescut rapid (aproximativ 25% dintr-o generaţie urmează astăzi cursuri universitare), a crescut în acelaşi timp proporţia tinerilor care se retrag din procesul şcolar înainte de a obţine o pregătire şcolar-profesională finală. Se prefigurează riscul fragmentării generaţiilor tinere în două segmente: cei care urmează studii universitare şi cei care nici măcar nu ajung la liceu sau şcoală profesională.

7.Accentuarea inegalităţii oportunităţilor de participare şcolară. Accentuarea polarizării social-economice a adâncit inevitabil inegalitatea de şanse educaţionale. O sursă suplimentară a creşterii inegalităţii şanselor o reprezintă adâncirea decalajului rural/ urban. Şcoala în mediul rural se confruntă în mod special cu probleme grave: starea precară a clădirilor, dotarea rudimentară cu material didactic, lipsa cadrelor didactice calificate în multe zone rurale, distanţe mari până la şcoală, dificultăţi de a participa la formele secundare de învăţământ, plasate predominant la oraş, în lipsa unor facilităţi suficiente de cămine.

Page 46: subiecte militara

8.Deficit în interacţiunea dintre şcoală şi comunitate. Pe de o parte, şcoala şi-a redus capacitatea de a influenţa familia şi comunitatea, pentru a dezvolta o atitudine suportivă pentru participarea şcolară, iar pe de altă parte comunitatea susţine încă într-o măsură insuficientă şcoala.

Un punct tare al sistemului nostru de învăţământ îl reprezintă inexistenţa unor disparităţi de gen. Participarea şcolară a fetelor tinde chiar, la anumite nivele, să fie superioară celei a băieţilor.

B. Problemele cheie ale sistemului şcolar din perspectiva prevenirii sărăciei şi excluziunii sociale.

Obiectivele Guvernului României în domeniul educaţiei.Educaţia reprezintă un element cheie al prevenirii riscului sărăciei şi al excluziunii

sociale, asigurării dezvoltării umane şi promovării unei societăţi incluzive. Sistemul şcolar românesc este relativ bine închegat instituţional, organizat pe baze moderne, dar a fost afectat sever în perioada de tranziţie, pe de o parte de menţinerea unei subfinanţări cronice, iar pe de altă parte de şocul transmis de procesele de dezorganizare care au afectat întreaga societate românească. Suplimentar, el face faţă provocării adaptării la o societate aflată în rapidă schimbare. La confluenţa dintre o societate aflată sub puternicul stres al multiplelor crize şi o şcoală care îşi găseşte încă cu greutate resursele de răspuns la multiplele provocări, s-a produs o erodare a semnificaţiei participării şcolare, caracteristică tocmai segmentelor sărace ale societăţii. La rândul său, aceasta este un factor important al perpetuării sărăciei şi excluziunii sociale.

Statistica învăţământului din ţara noastră oferă o bază informaţională bogată privind diferitele aspecte ce caracterizează acest domeniu.

Rata de înscriere în învăţământul gimnazial a absolvenţilor ciclului primar este de 86% în rural faţă de 98% în urban.

Ponderea cadrelor didactice calificate este de 72% în rural, faţa de 88% în urban. În aproximativ 20% din şcolile rurale, ultima reparaţie capitală a avut loc înainte de 1945. În alte

25%, în ultimii 30 de ani nu a avut loc nici o reparaţie capitală (35% din directorii din mediul rural considerau în 1999 că şcoala are nevoie de reparaţii majore).

Calitatea performanţelor elevilor din învăţământul rural era în 2000 sensibil mai redusă decât a celor din urban, chiar şi la nivelul învăţământului primar.

Dezvoltarea rurală nu poate fi realizată prin menţinerea inegalităţilor existente (deşi ruralul constituie 47% din populaţia ţării, doar 24% dintre elevii de liceu şi 37,5% din cei de şcoală profesională provin de la sate).

Rata abandonului în învăţământul liceal este de aproape 4 ori mai mare in clasa a IX-a. Aceasta vorbeşte de la sine alături de dificultăţile materiale existente, de dificultatea înfruntării lor, precum şi de deficitul de orientare şcolară. Asa cum am precizat, un risc major îl reprezintă deficitul de educaţie. Analfabetismul nu atinge cote alarmante (1,7% din populaţia de peste 15 ani, majoritatea persoane în vârstă, cifră similară mediei ţărilor UE). În schimb, nefinalizarea studiilor primare şi gimnaziale (în anul 2000, aproximativ 6,26% dintre tinerii între 16 şi 20 de ani nu mai mergeau la şcoală şi se aflau în această situaţie) constituie o premisă a analfabetismului funcţional şi creşte alarmant riscul sărăciei şi excluziunii sociale.

Un punct tare al sistemului nostru de învăţământ îl reprezintă inexistenţa unor disparităţi de gen. Participarea şcolară a fetelor tinde chiar, la anumite nivele, să fie superioară celei a băieţilor.

Page 47: subiecte militara

Obiectivele Guvernului României în domeniul educaţiei in perioada 2000 – 2008:Obiectiv 1: Asigurarea înscrierii quasi-totale a copiilor de vârstă şcolară în sistemul

şcolar. Identificarea tuturor copiilor de 7-8 ani cu risc de a nu fi înscrişi la şcoală şi asigurarea înscrierii

lor, cât şi a copiilor care au depăşit deja vârsta de înscriere. Soluţionarea rapidă a cazurilor de lipsă a actelor de identitate a copiilor.

Obiectiv 2: Scăderea abandonului şcolar în ciclul obligatoriu spre zero în următorii 5 ani.

Susţinerea în continuare a programului manuale şi rechizite gratuite pentru familiile sărace Asigurarea transportului în zonele cu distanţe casă/ şcoală mari şi acolo unde nu există cadre

didactice calificate Explorarea posibilităţilor de a oferi servicii sociale şi educaţionale secundare pentru copiii cu

risc ridicat de abandon/ eşec: masă gratuită, suport suplimentar pentru pregătirea şcolară Creşterea eficienţei acordării burselor sociale Activizarea relaţiei şcoală/ comunitate:Creşterea implicării profesorilor în relaţia cu părinţii şi

comunitatea; Angajarea în şcolile din mediile sociale cu risc ridicat de asistenţi sociali; Dezvoltarea relaţiei şcoală/ autorităţile publice locale; Creşterea implicării serviciilor comunitare de asistenţă socială în susţinerea participării şcolare.

Îmbunătăţirea conţinutului învăţământului pentru a-l face mai relevant pentru funcţionarea socială performantă a copiilor: Creşterea ponderii şi calităţii disciplinelor aplicative pentru oportunităţile economice ale zonei şi pentru viaţa modernă; Formare pentru sectoarele vieţii sociale devenite înalt relevante: calculatoare cu principalele lor aplicaţii, limbi străine; Accentuarea pregătirii copiilor pentru funcţionarea într-o societate incluzivă; Modernizarea rapidă a metodelor de învăţare; Program special de creştere a atractivităţii activităţilor şcolare; Creşterea gradului de ‚democratizare’ a şcolii

Creşterea şanselor de participare în formele de învăţământ post-obligatoriu a copiilor din mediile defavorizate, ca mijloc de creştere a motivaţiei participării şcolare.

Obiectiv 3: Relansarea învăţământului post-obligatoriu, cu un accent special pe concepţia învăţământului tehnic şi profesional

Reconsiderarea filozofiei examenului de capacitate: el nu trebuie să devină o barieră pentru continuarea educaţiei şi nici o formă de accentuare a diferenţelor de oportunităţi, ci o încheiere a ciclului obligatoriu care deschide angajarea în formele de învăţământ secundar şi superior, inclusiv pentru educaţie continuă şi deschisă.

Elaborarea unei strategii a învăţământului tehnic şi profesional, cu accent special pe suportul pregătirii pentru profesiile agricole şi învecinate

Creşterea ponderii învăţământului profesional în cadrul învăţământului post-obligatoriu. Dezvoltarea unor componente importante ale curriculumului în parteneriat cu comunităţile

locale. Acest lucru trebuie să fie practicat atât în învăţământul gimnazial, cât mai ales în învăţământul tehnic şi profesional, dar şi în cel liceal.

Creşterea relevanţei pentru funcţionarea socială a învăţământului post-obligatoriu: capacităţi pentru participare socială activă, promovarea valorilor unei societăţi incluzive, pentru prevenirea riscurilor societăţii moderne: violenţă, alienare, delincvenţă, consum de droguri

Formarea capacităţilor necesare unei economii bazate pe cunoaştere Creşterea şanselor de acces la învăţământul secundar a copiilor din zone defavorizate (mediu

rural, populaţia de romi, segmentele sărace, persoane cu handicap): O politică special orientată a

Page 48: subiecte militara

burselor sociale; Cămine pentru copiii din zone geografice îndepărtate, dar şi pentru cei care provin din familii confruntate cu lipsa condiţiilor elementare de viaţă

Obiectiv 4: Intr-o perioadă de 10 ani va trebui să ne apropiem de situaţia în care toţi tinerii să fi parcurs un ciclu şcolar finalizat cu o specializare profesională

Obiectiv 5: Reabilitarea sistemului şcolar din mediul rural Reabilitarea clădirilor Modernizarea condiţiilor de învăţământ Asigurarea unui corp profesoral calificat şi motivat Asigurarea transportului pentru copiii care locuiesc la distanţe mari de şcoală

Obiectiv 6: Asigurarea accesului la formarea continuă Dezvoltarea unor programe de corectare a deficitului de şcolarizare a generaţiei tinere (în mod

special cea de 16-30 ani) generat de criza tranziţiei Programe continue de corecţie a deficitului de educaţie produs de funcţionarea normală a

sistemului de învăţământObiectiv 7:Creşterea funcţiei şcolii de orientare şcolară şi profesională

Orientarea şcolară şi profesională eficientă are un rol cheie în stimularea motivaţiei învăţării şi în formarea unor rute şcolare stimulative. Ea este, în consecinţă, un puternic antidot al polarizării educaţionale.

Obiectivul 8: Promovarea egalităţii de şanse educaţionale ca instrument esenţial al diminuării polarizărilor sociale

Creşterea şanselor de acces la educaţie a copiilor din mediile sociale defavorizate Dezvoltarea unui sistem de învăţământ deschis, cu şanse educaţionale pe tot parcursul vieţii. Sprijin pentru accesul la învăţământul secundar a copiilor proveniţi din mediile defavorizate:

gratuităţi la manuale şi rechizite, burse sociale, internate pentru copiii veniţi din alte localităţi.Obiectivul 9:Generalizarea participării la anul de pregrătire pentru şcoală din

învăţământul preşcolarObiectiv 10: Promovarea educaţiei incluzive pentru copii cu handicap. Obiectiv 11:Creşterea capacităţii şcolii de a promova incluziunea socială

Prezenţa în curriculum a elementelor de formare pentru o societate incluzivă Organizarea în cadrul şcolii a unor programe de activitate orientate special pentru formarea

capacităţilor de incluziune socială. Obiectiv 12:Creşterea semnificaţiei personale şi profesionale a şcolii

Îmbunătăţirea conţinutului şcolar şi a tehnicilor de predare în aşa fel încât atractivitatea învăţării să crească

Creşterea implicării şcolii în activităţi de timp liber Creşterea implicării părinţilor în conducerea şcolii ăi în activităţi de suport pentru şcoală

Programe de facilitare a accesului la educaţie si de stimulare a implicarii comunitatii in viata scolii:

1. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în colaborare cu alte ministere a finalizat in 2002 un proiect complex de prevenire şi combatere a abandonului şcolar. Proiectul include programe complexe de facilitare a accesului la educaţie, de creştere a atractivităţii acesteia, de stimulare a implicării comunităţii în viaţa şcolii, promovare a educaţiei părinţilor etc. Populatia-tinta este constituita din copii de varsta scolara (7-18 ani) care: sunt slabi educati; sunt marginalizati; sunt abuzati sau lipsiti de protectie; au abandonat scoala; provin din familii in situatii de risc; apartin unor grupuri etnice al caror acces la educatie este limitat.

Page 49: subiecte militara

2. Folosirea legii venitului minim garantat în vederea atragerii către şcoală a părinţilor din familii sărace. Legea venitului minim garantat prevede responsabilizarea indivizilor/familiilor care beneficiază de ajutorul social al comunităţii, aceştia fiind obligaţi să presteze în slujba comunităţii până la 72 de ore de muncă. În multe cazuri, numărul mare de beneficiari sau lipsa lor de calificare face dificil pentru primării să găsească modalităţi în care să utilizeze cele 72 de ore.

Ar trebui preluată, ca o practica de succes, uzanţa echivalării orelor investite de beneficiarii de ajutor social în participarea la cursuri/activităţi de formare continuă, cu ore lucrate în folosul comunităţii.

O altă posibilitate constă în încurajarea beneficiarilor de ajutor social să participe la diverse activităţi în beneficiul şcolii, în care să lucreze alături de copii lor, în prezenţa cadrelor didactice. Implicarea părinţilor în activităţi din cadrul şcolii încurajează şi stimulează şi copii să participe la procesul educaţional şi permite realizarea unei educaţii de o calitate sporită

3. Programul de burse pentru studenţi din mediul rural. Iniţiat în anul şcolar 2001/2002, programul vizează stimularea tinerilor din mediul rural să îşi continue studiile în învăţământul universitar. Studenţii din mediul rural pot încheia contracte cu MEC prin care se angajează ca, la încheierea studiilor, să angajeze în şcolile din mediul rural un număr de ani cel puţin egal cu cel în care au beneficiat de bursă.Pe viitor, MEC intenţionează să extindă acest tip de bursă şi pentru alţi studenţi care îşi vor practica meseria (alta decât cea de profesor) în mediul rural, în încercarea de a stimula dezvoltarea acestor zone.

4. Alocaţia pentru copii, participarea şcolară şi legea venitului minim garantat. Condiţionarea acordării alocaţiei pentru copii de participarea şcolară a avut un efect pozitiv

în combaterea neparticipării copiilor din familii sărace. Legea venitului minim garantat elimină însă acest instrument pentru segmentul cel mai sărac, beneficiar de VMG: alocaţia pentru copii se deduce din cuantumul venitului minim garantat. Cu alte cuvinte, neîncasarea ei în urma neparticipării şcolare este compensată de creşterea venitului minim garantat. Este necesar a se examina posibilitatea autorităţilor publice locale de a include între condiţionalităţile acordării VMG-ului a susţinerii participării şcolare. Primăriile ar trebui să aibă dreptul să excludă în calculul sumelor cuvenite ca şi venit minim garantat, toţi copiii de vârstă şcolară care nu participă la procesul educaţional. Astfel ar fi amendată drastic neparticiparea şcolară, cauză fundamentală a perpetuării sărăciei şi excluziunii sociale. Să notăm că primăriile sunt practic cointeresate într-o astfel de măsură, atâta timp cât, în caz contrar (neparticipare, cu alte cuvinte neîncasarea alocaţiei pentru copii – plătită de la bugetul central), ele ar fi nevoite să facă eforturi bugetare suplimentare pentru acoperirea acestor sume sub formă de ajutor social.

5. Un plan naţional de generalizare al educaţiei incluzive pentru copiii cu disabilitati a fost elaborat şi implementat din 2003, în urma concluziilor proiectelor în derulare: „Dezvoltarea unor medii Şcolare Incluzive în Comunitate” şi „Analiza de situaţie privind acţiunea de integrare şcolară a copiilor deficienţi. Începând din ianuarie 2002, o bună parte din şcolile speciale au fost desfiinţate, cursanţii lor fiind integraţi în şcolile obişnuite. Măsura a fost una decisă, însă insuficient pregătită. Există în prezent o nevoie imediată de formare a profesorilor care lucrează la clase în care există elevi cu nevoi speciale. Formarea trebuie să fie imediată şi gratuită, permiţând profesorilor să răspundă necesităţilor acestor elevi. Altfel, ei vor fi treptat marginalizaţi, excluşi social, fără şansa accesului adecvat la educaţie.

6. Programe de stimulare a organizării de vizite/ excursii/ tabere pentru copii. Obiectivul este în primul rând deschiderea orizontului social şi, în acest fel, creşterea aspiraţiilor de

Page 50: subiecte militara

mobilitate socială şi profesională, evitarea limitării la mediul familial, cu efecte de descurajare în mod special a continuării studiilor. În anul 2001, Comisia Europeană a aprobat un program PHARE propus de către MEC intitulat „Accesul la educaţie pentru grupuri dezavantajate, cu accent pe populaţia de romi”. Programul (PHARE RO 0104.2) si-a propus:

- creşterea calităţii educaţiei în învăţământul preşcolar, în vederea înscrierii copiilor în învăţământul obligatoriu, aspect important pentru dezvoltarea din punct de vedere social şi educativ pentru copiii proveniţi din comunităţi dezavantajate;

- stimularea copiilor în vederea finalizării educaţiei de bază (prevenirea abandonului timpuriu);- asigurarea celei de a doua şanse în educaţie pentru persoanele care nu şi-au finalizat studiile în

învăţământul obligatoriu (corecţia abandonului).Programul este aplicat începând cu 2002.

7. Cluburile părinţilor funcţionează ca şi centre de informare şi difuziune a informaţiei, ca puncte cheie în prevenirea unor fenomene negative precum consumul de droguri în şcoală, iar pe de altă parte stimulează şi facilitează comunicarea între părinţi şi copii, între părinţi şi şcoală etc.

8. Implicarea părinţilor în activitatea educativă desfăşurată în şcoală: aceştia pot fi invitaţi pentru a-şi prezenta realizările/specificul meseriei practicate sau pentru a vorbi despre pasiunile lor particulare: fotografie, tâmplărie, grafică pe calculator etc.

9. Deficitul educaţional al actualei generaţii trebuie absorbit prin programe speciale . Un exemplu de acest fel este programul „Educaţia A Doua Şansă” dezvoltat de MEC, cu suportul CEDU 2000+. Programul este adresat celor care nu au completat educaţia obligatorie şi presupune un curriculum distinct adresat acestora: pe parcursul celor 3 ani şi jumătate de şcolarizare sunt completate cunoştinţe teoretice (în primii 3 ani), dar sunt furnizate şi cursuri (pe toată durata şcolarizării, dar mai concentrate în ultima parte) care să asigure o diplomă de calificare echivalentă celei oferite de şcolile de ucenici. Prima generaţie a absolvit această formă de şcolarizare în 2002. Daca pana in septembrie 2002, acest program includea 11 scoli din 8 judeţe, de la aceasta data a fost demarata generalizarea programului la nivelul întregii tari, cu suport PHARE.

26. Problema securitatii si a asistentei sociale in Romania – asigurarea resurselor umane, valorificarea acestora

Securitatea socială constituie o preocupare de mare importanţă atât din punctul de vedere al guvernelor, cât şi al indivizilor.

Din perspectiva preocupărilor privind alcătuirea unui sistem de indicatori sociali, securitatea socială o circumscriem la prestaţii băneşti pentru: pensii, ajutor de şomaj, alocaţii familiale, indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, ajutoare sociale, precum şi la servicii de asistenţă socială.

Indicatorii specifici acestui domeniu înregistrează şi caracterizează gradul de cuprindere în sistemele de asigurări şi asistenţă socială în cazul în care populaţia se află în situaţii de viaţă ce conduc la pierderea de venit din muncă sau în alte situaţii nefavorabile, precum şi adecvabilitatea diferitelor forme de protecţie (pensii, ajutoare familiale, indemnizaţii de boală, etc.).

a) Gradul de cuprindere. Indicatorii referitori la gradul de cuprindere exprimă numărul şi proporţia persoanelor care au dreptul la pensii (de bătrâneţe, de invaliditate, etc.), la asigurare în

Page 51: subiecte militara

caz de incapacitate temporară de muncă, etc. Utilizând clasificări cum sunt categoria socio-economică, urban / rural, pot fi obţinuţi indicatori ce dau informaţii privind numărul şi proporţia persoanelor acoperite prin diferite sisteme sau programe de asigurare, care primesc pensii, alocaţii, ajutoare. Aceste date pot releva categoriile de populaţie necuprinse în sistemele de asigurări şi asistenţă.

b) Gradul de asigurare pe forme de protecţie. Indicatorii se referă la pensii, alocaţii, indemnizaţii, etc. şi sunt utili pentru promovarea unei politici sociale dinamice, echitabile. Indicatorii obţinuţi pe baza clasificărilor: categorie socio-economică, urban / rural, sistem de asigurare (public, privat) sunt necesari pentru fundamentarea politicii în domeniul veniturilor populaţiei. Indicatorii ce exprimă evoluţia pensiei reale oferă informaţii cu privire la evoluţia puterii de cumpărare a pensiei, iar cei referitori la distribuţia pensionarilor după nivelul pensiei permit relevarea gradului de inegalitate în nivelul pensiilor, sugerând direcţii de acţiune legate de perfecţionarea sistemului de pensii. De asemenea, în cazul alocaţiilor şi ajutoarelor familiale, indicatorii referitori la mărimea acestora permit evaluări ale nivelului de trai al familiilor monoparentale, comparativ cu familiile cu copii; pot fi făcute aprecieri legate de contribuţia alocaţiilor la acoperirea cheltuielilor necesare creşterii unui copil.

Există şi alte zone ale socialului pentru care se elaborează indicatori: de exemplu, indicatorii referitori la timp liber, cultură şi comunicaţii, criminalitate şi delincvenţă, etc. Cursul de faţă se referă în principal la acele domenii sociale care au şi o mare determinare economică.

II. În cadrul sistemului de protecţie socială, serviciile de asistenţă socială ocupă un loc aparte.

Sistemul de protecţie socială are ca obiectiv susţinerea persoanelor, grupurilor sau comunităţilor aflate în situaţie de dificultate şi care nu pot să desfăşoare prin resurse proprii o viaţă la standarde minime considerate a fi normale.

Protecţia socială se realizează prin mai multe mijloace.

O primă mare diviziune a mijloacelor de protecţie socială este cea între beneficii sociale financiare şi servicii sociale.

a) Beneficiile sociale financiare cuprind transferurile în bani sau în bunuri către persoanele care prezintă un important deficit de surse financiare. Cu alte cuvinte, ele nu deţin capacitatea de a obţine prin efort propriu minimul de resurse financiare necesare unei vieţi decente. Beneficiile sociale financiare sunt şi ele de mai multe tipuri:

- Beneficiile sociale contributorii (din sistemul de asigurări sociale) reprezintă un înlocuitor al veniturilor obţinute prin activitatea proprie, în condiţiile în care acest lucru nu mai este posibil datorită unor împrejurări ale vieţii: vârstă, îmbolnăvire, pierdere a locului de muncă. Beneficiile de asigurări sociale iau forma pensiilor, ajutorului de boală, ajutorului de şomaj. Aceste beneficii sunt oferite cu stricta condiţie a participării la un fond comun de asigurări sociale în perioadele active ale vieţii, fiind proporţionale cu mărimea acestor contribuţii la fondul comun.

Page 52: subiecte militara

- Beneficii sociale non-contributorii sunt acordate celor aflaţi în nevoie, în funcţie de mărimea acestei nevoi, fără obligaţia vreunei contribuţii prealabile. Asemenea beneficii sunt: ajutorul social, alocaţiile pentru copii, bursele de studiu, alte compensaţii cum sunt gratuităţile sau reducerile/subvenţiile de preţuri(locuinţe sociale, transport, bilete la manifestări culturale, subvenţii pentru chirii, pentru întreţinerea locuinţei etc.). Sistemul beneficiilor sociale non-contributorii sunt desemnate prin termenul general de asistenţă socială, spre deosebire de sistemul beneficiilor contributorii care sunt desemnate prin termenul de asigurări sociale.

b) Serviciile sociale cuprind o largă gamă de servicii oferite de colectivitate, în mare măsură în afara sistemului economic. Există trei mari categorii de servicii sociale: învăţământ, sănătate şi asistenţă socială. Serviciile de asistenţă socială reprezintă deci cel de-al treilea mare pilon al serviciilor sociale.

Dacă beneficiile financiare suplinesc un deficit de resurse financiare ale persoanei, serviciile se adresează unui deficit de capacităţi. Ele au ca obiect dezvoltarea, corectarea, refacerea capacităţilor individuale şi colective pentru o viaţa normală şi autosuficientă. Învăţământul dezvoltă capacităţile intelectuale, sociale şi tehnice de acţiune. Sănătatea asigură integritatea capacităţilor fizice de viaţă, prevenirea şi recuperarea deteriorării acestor capacităţi. Serviciile de asistenţă socială corectează, dezvoltă şi consolidează capacităţile personale şi sociale de funcţionare normală şi eficientă într-un mediu social dat. Ele sprijină persoanele şi comunităţile să rezolve problemele complexe şi dificile care intervin în cursul vieţii şi pentru care capacităţile existente nu sunt suficiente; susţin refacerea capacităţilor deteriorate, susţin funcţionarea acceptabilă acestora în condiţii de viaţă dificile.

Suportul social al persoanelor aflate în dificultate nu se face numai prin transferul de resurse financiare(bani sau bunuri), ci şi prin servicii de asistenţă socială. Situaţia de dificultate, inclusiv cea de sărăcie, nu se datorează exclusiv lipsei de resurse financiare, ci şi lipsei de capacităţi personale şi colective de a face faţă problemelor vieţii. Serviciile de asistenţă socială au ca obiectiv refacerea şi dezvoltarea capacităţilor persoanelor, familiilor, colectivităţii de a înţelege natura problemelor cu care se confruntă, de a identifica soluţiile constructive şi de a-şi dezvolta capacităţile personale şi colective de a rezolva aceste probleme. Într-un anume fel, asistenţa socială reprezintă într-o mare măsură un tip specific de terapie socială.

Serviciile de asistenţă socială iau două forme relativ distincte: servicii de asistenţă în mediul natural de viaţă(în familie, acasă, la şcoală, la locul de muncă) şi servicii în instituţii de asistenţă socială, oferind, în cazuri extreme, un loc special protejat pentru persoanle care nu pot, temporar sau permanent să trăiască într-un mediu social natural. Instituţiile de asistenţă socială sunt case pentru vârstnici, case pentru copiii abandonaţi, instituţii pentru copiii sau persoanele cu dizabilităţi severe, instituţii de resocializare a copiilor şi adolescenţilor cu deviaţii comportamentale etc..

Page 53: subiecte militara

Dintr-o altă perspectivă, serviciile de asistenţă socială împreună cu sistemul de beneficii sociale non-contributorii formează sistemul global al asistenţei sociale. În sens larg, asistenţa socială reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de o colectivitate(transferuri financiare şi servicii) de suport pentru persoanele, grupurile şi comunităţile aflate în situaţie de dificultate şi care nu pot să depăşească această situaţie prin resurse proprii. În acest sens general, asistenţa socială se referă la ansamblul instituţiilor, programelor, măsurilor, activităţilor profesionalizate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate şi care, datorită unor cauze de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă. Obiectivul central al intervenţiei asistenţei sociale este de sprijini pe cei aflaţi în nevoie să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, autosuficiente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru o funcţionare socială corespunzătoare.

În termen general, se poate spune că asistenţa socială intervine pentru a corecta deficitul de resurse, fie că este vorba de resurse financiare sau de resurse de capacităţi de acţiune.

Următoarele categorii sunt de regulă beneficiarii asistenţei sociale:

- Familiile sărace;- Persoanele lipsite de locuinţă, în incapacitate de a o obţine;- Copiii care trăiesc într-un mediu familial/social advers, abandonaţi şi instituţionalizaţi;- Minorii delicvenţi;- Tinerii neintegraţi social;- Persoanele dependente de drog, alcool;- Persoanele abuzate fizic, sexual;- Persoanele cu handicap fizic sau mintal;- Persoanele cu boli cronice fără susţinători legali;- Persoanele bătrâne neajutorate;- Persoanele care au suferit în urma unor calamităţi naturale, sociale, persecuţii şi discriminări

de orice tip. Aceste categorii de persoane, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, nu pot duce o viaţă activă, independentă, fără un ajutor din exterior. Asistenţa socială reprezintă un mod operativ de punere în aplicare a programelor de protecţie socială pentru persoanele/grupurile menţionate mai sus. Ea asigură astfel prin serviciile specializate, atenuarea parţială a dezechilibrelor grave dintre nevoi şi resurse, depăşirea perioadelor de criză, posibilitatea de refacere a forţelor proprii pentru integrarea normală în viaţa socială. Sistemul asistenţei sociale are la bază următoarele caracteristici structurale: din fondurile bugetare de stat sau din cele obţinute voluntar de la indivizi/comunitate sunt sprijinite persoanele în nevoie în raport cu necesităţile lor.

În acest caz prestaţia se face în funcţie de nevoile existente conform principiului solidarităţii, nefiind condiţionată sau dimensionată în raport cu vreo contribuţie personală anterioară, ca în cazul asigurărilor sociale. Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul asistenţei sociale, de regulă, nu este precizat decât în limite generale prin lege, urmând a fi specificat prin analiza de la caz la caz a situaţiilor concrete, prin anchete sociale efectuate de

Page 54: subiecte militara

specialişti sau prin proceduri de testare a resurselor de venituri. Excepţie fac beneficiile sociale categoriale cum sunt de exemplu alocaţiile pentru copii.

A. Serviciile de asistenţă socială intervin în două tipuri distincte de situaţii: a) Situaţii excepţionale, de urgenţă- copii abandonaţi sau abuzaţi victime ale actelor criminale; femei abuzate, victime ale violenţei sau violate; copii şi adolescenţi antrenaţi în acţiuni criminale; dispariţia bruscă a condiţiilor elementare de viaţă (persoane ‘aruncate în stradă’, mai ales femei cu copii, victime ale dezastrelor naturale sau sociale, ale părinţilor cu probleme de creştere a copiilor; copii cu dificultăţi de integrare socială sau şcolară etc.. în aceste momente de dificultate extremă, în care persoanele sau comunităţile se află, fiind lipsite de resursele elementare de viaţă, asistenţa socială intervine cu un suport înalt focalizat şi personalizat. Asistenţa socială combină astfel resursele financiare de urgenţă, cu resursele instituţionale şi cele de suport profesionalizat. b) Situaţii de dificultate cronică, dublate de deficitul de capacităţi proprii de depăşire a dificultăţilor- deficit cronic de resurse, în mod special situaţiile de sărăcie, copii lipsiţi de familie, persoane dependente de drog, persoane eliberate din închisoare, mame singure, bătrâni care s-au izolat progresiv, cu capacităţi deteriorate de a duce o viaţă independentă. În gama largă a serviciilor sociale, serviciile de asistenţă socială au crescut ca importanţă în contextul societăţilor moderne. Stresul în creştere, provocat de riscul multiplu, devenit parametru definitoriu al unei lumi tot mai dinamice şi globalizate, rapida nuclearizare a familiei, însoţită de dispariţia reţelei suportive a familiei lărgite, pe de o parte, dar şi multiplicarea resurselor sociale şi sporirea valorii asigurării unei vieţi demne bazate pe o bunăstare minimă, pe de altă parte, sunt factori care acţionează conjugat la dezvoltarea spectaculoasă a sistemului de asistenţă socială. Societatea modernă, caracterizată de posibilităţi de prosperitate de masă fără precedent în istorie, se confruntă însă cu procese tot mai îngrijorătoare: excluziunea socială generată de sărăcia severă cronicizată, de criminalitate şi de variate discriminări sociale, dar şi autoexcluziunea determinată de eşecul individual cronic, de dependenţa de droguri sau chiar de autoghetoizarea cultural-etnică şi religioasă. În prevenirea şi combaterea acestor patologii sociale şi personale profesia de asistent social a devenit tot atât de vitală ca şi cea a medicului. Costul plătit pentru creşterea rapidă a eficienţei tuturor activităţilor sociale este multiplicarea situaţiilor de risc individual şi colectiv. Reinserţia într-o societate extrem de dinamică, unde eşecul este aspru penalizat, în care bunăstarea personală depinde tot mai mult de efortul individual actual, este un obiectiv care a explodat în complexitate şi care nu poate fi realizat decât printr-o tehnologie de intervenţie înalt performantă.

Serviciile dezvoltate până acum in cadrul sistemului public sunt mai degrabă embrionare şi cu un grad de profesionalism scăzut. Obiectivul actual este deci de a proiecta practic de la zero un întreg sistem naţional. Va fi necesară o perioadă de, probabil, 8-10 ani până când aceste servicii vor ajunge la deplina lor maturitate. Este vital de aceea a se adopta cât mai rapid cu putinţă o strategie de dezvoltare.B. Identificam patru principii fundamentale pentru construcţia sistemului serviciilor de asistentă socială: 1) Servicii înalt profesionalizate – utilizează specialişti cu înaltă calificare (asistenţi sociali),

dobândită prin forme de pregătire înalt elaborate, de regulă la nivel universitar. Asistenţii sociali sunt deosebiţi de voluntarii care acţionează în organizaţii non-guvernamentale. Serviciile înalt profesionalizate au o altă logică decât serviciile profesional medii, înalt standardizate şi uşor de difuzat / asimilat.

Page 55: subiecte militara

2) Servicii deschise la revederea procedurilor şi la încorporarea noilor proceduri şi cunoştinţe. Ca orice profesiune cu un grad ridicat de încorporare a cunoştinţelor ştiinţifice, asistenţa socială se află într-un proces rapid de dezvoltare. Ea presupune deschiderea la perfecţionare / schimbare rapidă şi capacitatea de asimilare de noi tehnici. Disponibilitatea la perfecţionarea profesională este condiţionată de tipul de pregătire iniţială: o profesie cu o bază ştiinţifică solidă şi cu capacitate de reflecţie critică şi de autodezvoltare, constând din noi cunoştinţe şi tehnici, de formare profesională continuă.

3) Internaţional / naţional / local în dinamica serviciilor sociale. Profesia de asistent social trebuie considerată ca o paradigmă tehnico-şliinţifică mondializată (stoc de cunoştinţe utilizat, tehnici de tratare a problemelor, sistem de valori), care se transmite continuu în mod special prin canale profesionale, şi mai putin prin cele administrative. Este vital deci să existe, pentru menţinerea standardelor profesioniştilor la nivelele dezvoltării actuale, un mecanism de contact profesional cu experienţa mondială.

4) Combinarea între priorităţi stabilite la nivel naţional cu priorităţi stabilite la nivel local, pe fondul unei mondializări / regionalizări tot mai accentuate a sistemului de valori, a problemelor de soluţionat şi a priorităţilor. Activitatea de asistenţă socială se fundează pe angajamente juridice, politice şi morale atât ale ţării într-un context mai larg (mondial: convenţii ONU de exemplu), regional (reglementările europene), pe angajamente juridice, politice şi morale ale ţării ca un întreg, prin legile şi opţiunile sale politice, prin sistemul de valori promovat naţional, cât şi pe angajamentele locale şi responsabilitatea faţă de comunitatea locală.

C. Probleme ale formării resurselor umane ale sistemului de servicii sociale în România Specialiştii în asistenţă socială cu pregătire superioară sunt formaţi într-un număr suficient pentru primele faze de dezvoltare a serviciilor sociale. Se poate estima că tinerii asistenţi sociali au putut primi o pregătire satisfăcătoare, putându-se integra cu succes în procesul de constituire a sistemului de servicii sociale. In momentul actual ne confruntăm cu trei tipuri de dificultăţi in ceea ce priveşte specialiştii disponibili: Distribuţia în teritoriu a asistenţilor sociali. În multe judeţe / oraşe nu există asistenţi sociali

profesionişti disponibili. Majoritatea asistenţilor sociali sunt încă foarte tineri, produşi ai unor sisteme de formare ele

însele în primele stadii de cristalizare, destul de inegale din punct de vedere calitativ. Dezvoltarea lor profesională urmează a se desăvârşi rapid în viitorul apropiat.

Există în sistemul instituţiilor actuale şi angajaţi care nu au parcurs un ciclu adecvat de formare profesională. Unii dintre ei au acumulat o experienţă apreciabilă şi sunt motivaţi să se dezvolte profesional. Este important de aceea să se dezvolte o strategie naţională, bine gândită cu privire la profesionalizarea angajaţilor care lucrează in sistemul de asistenţă socială care s-au dovedit apţi şi motivaţi să lucreze in continuare aici, cât şi la asigurarea ocupării, în timp, a posturilor din serviciile sociale cu specialişti.

D. Situaţia actuală a sistemului serviciilor de asistenţă socială in România. Caracteristici si puncte critice. În 1989, România nu dispunea de un sistem de servicii sociale. Unele activităţi de asistenţă socială erau realizate fără mijloace profesionale necesare şi in mod strict punctual de către autorităţile locale, întreprinderi sau organisme politice. În România, întregul sistem al protecţiei sociale se caracteriza în regimul trecut printr-o opţiune cvasi-universalistă şi automată.

Page 56: subiecte militara

Politica de utilizare a forţei de muncă şi caracterul aproape universal al asigurărilor de boală, de pensii, creau cvasiautomat celei mai mari părţi a populaţiei resurse de viaţă, deşi minime, dar relativ sigure: salarii, pensii de bătrâneţe sau de boală, alocaţii pentru copii, îngrijire sanitară şi educaţie gratuite, bunuri de bază, inclusiv locuinţe subvenţionate. În schimb, asistenţa socială calitativă, personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor umane urgente, practic a fost desfiinţată. Se considera că mecanismele economiei socialiste, dublate de mecanismele politico-administrative, sunt capabile să rezolve automat toate problemele individului. Prin aceasta s-a creat în timp un sistem de dependenţă accentuată a individului de stat. De sprijin din partea statului beneficiau însă doar cei cu probleme speciale care erau angajaţi la stat. E drept că aceştia constituiau marea majoritate a populaţiei. Cei neîncadraţi într-un asemenea sistem, inclusiv şomerii nerecunoscuţi, riscau să rămână în afara sistemului de protecţie socială. Asistenţa socială propriu-zisă viza doar ajutorul instituţionalizat pentru bătrâni, handicapaţi, bolnavi cronici somatici sau neuropsihici, copii în situaţii speciale. Foarte adesea însă aceste instituţii nu reuşeau să asigure standardele minime de viaţă. De regulă, ele erau în centre izolate, închise, plasate in zone greu accesibile, dispunând de un personal în majoritatea sa necalificat. De aceea, sistemul prestaţiilor sociale in instituţiile de asistenţă socială era cu mult sub cerinţele şi aşteptările celor asistaţi. Începând cu partea a doua a anilor '70 se observă o degradare vizibilă a acestuia ca urmare a reducerii treptate a fondurilor. La asistenţa socială instituţionalizată se mai adăugau ajutoare ocazionale, băneşti sau în natură, pentru persoanele cu incapacitate de muncă datorată unor boli cronice sau invaliditate, fără venituri proprii sau susţinători legali.

Situaţia actuală a serviciilor sociale ar putea fi caracterizată prin următoarele: a) Inexistenţa unui sistem naţional de servicii de asistenţă socială. Există doar dezvoltări punctuale ale unor servicii de asistenţă socială. Unele servicii (în mod special pentru copii, pentru persoane cu handicap, vârstnici, copii bolnavi HIV-SIDA şi familiile lor) s-au dezvoltat in forme embrionare în cadrul sau pe lângă instituţiile publice cu obiective mai generale (spitale de exemplu). Altele s-au dezvoltat în jurul unor probleme speciale: evitarea abandonului copiilor, adopţie, reintegrarea în familie a copiilor din instituţii, copiii străzii, familii fără locuinţă. Cea mai semnificativă dezvoltare au reprezentat-o centrele de protecţie a copiilor şi familiilor cu mulţi copii dezvoltate experimental în 7 judeţe prin cooperarea cu organizaţia nonguvernamentală românească “Pentru copiii noştri” (cu sprijinul specialiştilor britanici), cu actualul Departament pentru protecţia Copilului şi Consiliile judeţene. Aceste centre au fost dezvoltate în afara structurilor publice urmând a fi preluate de către Consiliile judeţene şi transformate în servicii judeţene. b) Lipsa unei concepţii strategice de dezvoltare a unui sistem de servicii de asistenţă socială. Lipsite de o viziune strategică asupra cadrului în care ele vor funcţiona, cele mai multe experimente întreprinse prezintă, pe lângă multiplele lor contribuţii, câteva limite structurale: Nu conţin componenta de posibilă extindere / difuziune, cumulare intr-un sistem global. Ele

sunt dezvoltate mai mult ca abordări punctuale şi nu deschid perspectiva dezvoltării unui sistem de servicii sociale, din care sunt o parte.

Nu răspund la intrebarea: cum se poate asigura continuitatea şi sustenabilitatea funcţionării lor. Cele mai multe dintre ele sunt dezvoltate fie din entuziasmul donatorilor şi participanţilor, fie ca răspuns la apariţia unei surse importante de finanţare. Nu este deloc clar cum se vor transforma ele în sisteme cu funcţionare permanentă.

Page 57: subiecte militara

Există practica in politica publică de a delega / încredinţa unele responsabilităţi fără a fi asigurate structurile şi instrumentele necesare. Este cazul atribuirii responsabilităţii finanţării instituţiilor de asistenţă socială autorităţilor judeţene, fără o stabilire clară a resurselor bugetare.

Nu iau in considerare costurile activităţilor dezvoltate. Multe dintre aceste programe sunt extrem de scumpe pentru România, dar posibil şi pentru ţări cu resurse mai mari. Din acest motiv, structural ele nu sunt capabile de a inlocui resursele externe pe care s-au clădit cu sursele interne pe care comunitatea este capabilă să le ofere. Nici comunitatea şi nici statul nu pot oferi volumul de resurse presupus de extinderea multor programe experimentate. Din acest motiv, odată cu epuizarea suportului iniţial, este de aşteptat ca cele mai multe dintre aceste sisteme să dispară.

c) Un proces de dezvoltare haotică, fără nici o concepţie. Începutul dezvoltării serviciilor sociale este inclus în câteva documente care consfinţesc doar posibilitatea organizării unor asemenea servicii, fără să indice suficient ce vor fi ele şi cum va arăta sistemul naţional de servicii de asistenţă socială, în special pentru copii în dificultate. d) S-a acumulat multă competenţă, adesea sectorială, la nivelul unor organisme restrânse în cadrul instituţiilor guvernamentale, dar există un blocaj al oricărei incercări de găndire a unui sistem coerent. Cu sprijinul unor organisme internaţionale (o menţiune specială trebuie făcută în legătură cu activitatea Reprezentanţei UNICEF în România), persoanele din diferite organisme şi segmente ale sistemului guvernamental au avut posibilitatea de a-şi dezvolta capacitatea de înţelegere a modului de organizare la nivelul experienţei mondiale a diferitelor tipuri de activităţi de asistenţă socială. Această competenţă acumulată este mai degrabă concret-sectorială. Tot mai mulţi specialişti ştiu ceea ce ar trebui să fie făcut in legătură cu o problemă sau alta. Datorită sentimentului neputinţei de schimbare a struciurilor legale şi institujionale, generat de blocajul de imagina(ie a reformei întregului sistem, se poate detecta un fel de incompetenţă organizaţională dobândită. Mulţi specialişti sunt blocaţi de lipsa voinţei guvernamentale de a dezvolta o strategie globală de dezvoltare a serviciilor sociale şi paralizaţi de încâlceala legislaţiei actuale, neputând gândi soluţii în perspectiva unor schimbări mai profunde. În condiţiile în care nu există un cadru pentru funcţionarea serviciilor de asistenţă socială, experienţele punctuale devin tot mai costisitoare şi eficienţa lor este în scădere. Funcţia de exemplaritate şi de formare a unor capacităji are o valoare tot mai locală, mai limitată.

Punctul critic al dezvoltării serviciilor sociale în momentul de fată îl reprezintă inexistenţa unei structuri publice pe care serviciile nonguvernamenale să le complementeze. Preluarea unor experienţe pozitive în sistemul nonguvernamental de către sistemul public s-a dovedit neaşteptat de dificilă, datorită lipsei unor structuri organizaţionale adecvate. Asimilarea unor servicii create oarecum intr-un mediu izolat în cadrul structurilor publice nepregătite, cu moduri de organizare nespecifice, este de natură mai degrabă de a degrada rapid şi a alinia noile patternuri, create în afară, la practicile administrativ nereformate.

27. Cetatenia ca principiu legitim de functionare a politicilor sociale – problema cetateniei europene

Argumentele morale în favoarea politicilor sociale sunt echitatea, justiţia socială şi egalitatea. Cu ce drept li se oferă protecţie socială indivizilor unui stat? Pe ce bază li se conferă oamenilor dreptul de a beneficia de protecţie socială din partea statului?

Page 58: subiecte militara

În 1950, TH Marshall oferă răspunsul teoretic la aceasta întrebare, prin fundamentarea conceptului de citizenship în lucrarea Citizenship and Social Class.

Punctul de plecare al analizei lui Marshall l-au constituit ideile lui Alfred Marshall care, în 1885, a ajuns la concluzia că, prin progresul ştiinţei cantitatea de muncă fizică depusă de către muncitori se va reduce substanţial, astfel încât aceştia vor deveni cu toţii gentleman, adică domni, persoane civilizate şi educate. Numai astfel, working – class – clasa muncitorilor – va fi desfiinţată.(A. Marshall, cf. T.H.Marshall, Citizenship and Social Class, 1950, 5)T.H.Marshall propune înlocuirea termenului de gentleman cu cel de civilised, argumentând că inegalitatea sistemului claselor sociale poate fi acceptată numai cu condiţia de a fi recunoscută egalitatea statutului de cetăţean: „există o formă de egalitate umană primară asociată cu conceptul de apartenenţă deplină la o comunitate şi care nu este compatibil cu inegalităţile care diferenţiază diferitele niveluri economice din societate”. (ed. cit, 6)

În opinia sociologului britanic – profesor de sociologie la Cambridge şi Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie în perioada 1959 – 1962 –conceptul de cetăţenie este format din trei părţi distincte: o parte civilă, una politică, iar cea de a treia socială. a.– Componenta civilă a conceptului de cetăţenie se fundamentează pe apărarea drepturilor civile, respectiv pe drepturile necesare pentru asigurarea libertăţii individuale: libertatea de gândire, libertatea de exprimare,libertatea persoanei şi a dreptului la proprietate individuală, libertatea de a încheia contracte şi dreptul la justiţie. Instituţia corespunzătoare componentei civile a cetăţeniei o reprezintă curţile de justiţie.(op. cit, 8)b.– Componenta politică a conceptului de cetăţenie se referă la libertatea individului de a participa ca elector sau ca ales la exercitarea puterii politice locale sau centrale. c. - Componenta socială a conceptului de cetăţenie include întreaga gamă de drepturi, de la dreptul la o minimă bunăstare economică şi securitate socială şi până la dreptul de a beneficia în mod egal de patrimoniul social şi de a trăi o viaţă civilizată conform standardelor predominante într-o societate. Instituţiile cele mai puternic legate de componenta socială a cetăţeniei, spune T.H..Marshall, sunt serviciile sociale şi sistemul de educaţie.(op. cit, 8)

Iniţial amestecate, o dată cu evoluţia societăţii, cele trei componente ale cetăţeniei s-au desprins treptat unele de celelalte: astfel, partea civilă a cetăţeniei s-a desprins în secolul al XVIII-lea (drepturile civile au fost definitiv consfinţite o dată cu Legea Reformei din 1832); partea politică în secolul al XIX-lea (drepturile politice au fost generalizate o dată cu generalizarea dreptului de vot în 1918), iar cea socială în secolul al XX-lea.

Pentru T.H.Marshall,1918 a reprezentat momentul generalizării cetăţeniei. Argumentul său se fundamentează pe faptul că, înainte de 1918, persoanele cărora li se acordau ajutoare sociale din partea societăţii – cei foarte săraci, handicapaţii, femeile şi copiii abandonaţi – nu erau considerate a fi cetăţeni şi aveau un statut inferior celui de cetăţean. .(op. cit, pp. 26-36)

În ceea ce priveşte componenta socială a conceptului de cetăţenie, Marshall identifică trei elemente fundamentale: serviciile minime de sănătate şi de locuire, venitul minim garantat şi educaţia. Dreptul la educaţie este acordat copiilor pentru că, deşi aceştia nu sunt, prin vârstă, cetăţeni, numai prin educaţie se pot forma ca viitori cetăţeni. In plus, statul s-a implicat în furnizarea unor servicii minime de sănătate şi de locuire şi în asigurarea unui venit minim garantat pentru acoperirea nevoilor de bază ale indivizilor. Venitul minim garantat s-a realizat prin pârghii ce aparţin asigurărilor sociale şi asistenţei sociale: pensii, ajutoare pentru familiile sărace, ajutoare de şomaj.

Page 59: subiecte militara

Un moment important în evoluţia componentei sociale a cetăţeniei l-a reprezentat schimbarea accentului de la îndatoriri la drepturi, precum şi modificarea normei bunăstării sociale prin trecerea de la servicii cumpărate la servicii furnizate cetăţenilor. Prin acceptarea statutului de cetăţean, o persoană dobândeşte atât dreptul la protecţie, cât şi obligaţiile aferente. Referindu-se la balanţa dintre drepturi şi îndatoriri, Marshall identifică patru îndatoriri obligatorii: îndatorirea de a munci, plata taxelor şi a contribuţiilor de asigurări, satisfacerea serviciului militar şi frecventarea învăţământului obligatoriu. Restul îndatoririlor, spune sociologul britanic, „sunt vagi şi includ, în general, obligaţia de a duce o viaţă de bun cetăţean, făcându-ţi datoria cât se poate, astfel încât să promovezi bunăstarea comunităţii”. (op. cit, 45)

Se impun două observaţii asupra cărora Marshall a insistat. Prima dintre ele este explicită: „cetăţenia a devenit un arhitect al inegalităţii sociale” pentru că, spune sociologul britanic, deşi ne referim la o egalitate a şansei de a beneficia de drepturile sociale, există, în acelaşi timp, o inegalitate calitativă a beneficiilor. Exemplul pe care îl oferă este elocvent: în virtutea drepturilor de cetăţean, o persoană poate solicita un acoperiş deasupra capului, dar nu o locuinţă confortabilă. (op. cit, 36)

O a doua observaţie asupra căreia Marshall insistă se referă la poziţia dihotomică pe care o adoptă faţă de sindicalişti în legătură înţelegerea conceptului de echitate în stabilirea salariilor. Astfel, spune Marshall, acest concept trebuie să fie înţeles ca fiind social şi nu economic, aşa cum propuneau sindicatele. În sens contrar, creşterea nivelului de civilizaţie a muncitorilor s-ar opune pieţei libere, fapt ce ar conduce către o societate de tip socialist (în perioada anilor ’50 termenul de socialism se utiliza având înţelesul de comunism). Din acest motiv, sociologul britanic consideră apariţia sindicatelor ca fiind o anomalie, o ameninţare la adresa modalităţilor de constituire a drepturilor cetăţeneşti, din cel puţin două raţiuni: neacceptarea de către sindicalişti a clasificării membrilor lor în categorii şi neacceptarea în cadrul negocierii colective a noţiunii de status în descrierea salariului corect (fair wage).

Referindu-ne la lucrarea lui T.H.Marshall Citizenship and Social Class şi la conceptul de cetăţenie pe care îl fundamentează evidenţiem faptul că toţi analiştii sociali au acceptat conceptul de cetăţenie. Mai mult, deşi se referă la Marea Britanie, analiza lui Marshall privind apariţia şi succesiunea celor trei componente ale cetăţeniei este valabilă pentru ţările europene, Nord – Americane şi pentru Australia.

Astăzi, conceptul de cetăţenie propus de către T.H.Marshall este încă valabil.În contextul globalizării, noile evoluţii ale economiei, politicii şi sistemelor militare

exercită o anumită presiune asupra conceptului de cetăţenie: aceste influenţe, însă, „presupun doar o extindere a conceptului de cetăţenie şi nu renunţarea la el”.(Marian Preda, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, 2002, 58)

În lucrarea Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Marian Preda face referire la distincţia operată în 1992 de către Brubaker dintre cetăţenia formală (cea care apare ca rezultat al drepturilor legate de componenta ei naţională) şi cetăţenia concretă, substanţială – substantive citizenship – (în sensul de prezenţă substanţială pe teritoriul unui stat, în interiorul unui subsistem, precum cel economic cu toate derivatele sale sociale a imigranţilor, mulţi dintre ei rezidenţi pentru perioade foarte lungi de timp). Astfel, Brubaker, şi apoi Bottomore pun în evidenţă situaţiile în care într-un stat există, pe de o parte, cetăţeni în mod formal, dar care sunt excluşi de la unele drepturi civile, politice sau sociale, iar pe de altă parte, există persoane care nu sunt cetăţeni ai acelui stat – rezidenţi sau azilanţi – dar care se bucură de unele drepturi concrete ce ţin de cetăţenie, precum drepturile sociale. (apud M. Preda, op. cit, 58).

Page 60: subiecte militara

În special Bottomore ridică problema „cetăţeniei duale” tot mai frecventă şi care apare ca o consecinţă a numărului tot mai mare de imigranţi integraţi în piaţa muncii dar care nu şi-au schimbat cetăţenia iniţială.

La început de mileniu al treilea, cea mai importantă întrebare care se ridică este aceea dacă, în contextul globalizării, conceptul de cetăţenie se limitează la graniţele unui stat. Suntem de acord cu opinia exprimată de către Marian Preda care, referindu-se la procesele de regionalizare şi de globalizare menţionează că „aceste evoluţii au făcut ca apărarea naţională , interesele economice naţionale şi chiar limba (în cazul limbii engleze, în primul rând), care până de curând erau apanajul statului naţional …să îşi piardă graniţele naţionale. În Europa, noţiunea de cetăţenie a unui stat se completează cu cea de cetăţenie a Uniunii Europene, care este esenţială pentru circulaţia persoanelor, muncii şi capitalului. Suntem judecaţi de tribunale regionale (la Strassbourg) sau mondiale (la Haga), tribunale pentru drepturile omului şi nu pentru drepturile cetăţeneşti, suntem prinşi în războaie declanşate, de asemenea pentru drepturile omului, ceea ce presupune dez-naţionalizarea prin inter-nalizare a cetăţeniei. Suntem apăraţi de armate transnaţionale precum NATO, care are şi parteneri din afara alianţei şi acţionează sub mandat ONU, se semnează tratate internaţionale, precum cele pentru drepturile copilului sau de protecţie a mediului oro de dezarmare nucleară…. Toate acestea contribuie la imperativul definirii cetăţeniei, unii vorbind de fapt din ce în ce mai des despre drepturile omului ca nou concept care să îl înlocuiască pe el de drepturi cetăţeneşti”. (op. cit, 59)

Cetăţenia europeană.Noţiunea de cetăţenie europeană îşi are originea în documentele Consiliului European de

la Fontainbleau (1984). Anterior, cu prilejul întâlnirii şefilor de state şi guverne de la Paris (10-11 decembrie 1974) s-a realizat acordul de constituire a unui grup de lucru care urma să studieze condiţiile şi termenele în care se va putea acorda, pentru cetăţenii celor nouă state membre în momentul respectiv, drepturi speciale provenite din calitatea de cetăţeni ai statelor comunitare, în baza acestor documente, Comisia a înaintat Consiliului un raport cu privire la această problemă, deşi nu se contura încă instituirea instituţiei cetăţeniei europene în documentele respective.

Această problemă a fost reluată cu prilejul reuniunii de la Dublin a Consiliului European (1990), când s-a avut în vedere instituirea unei cetăţenii europene. Pe baza acesteia urma să se recunoască unele drepturi politice şi sociale pentru persoanele care urmau să beneficieze de ea. Ea apărea deci ca un suport al uniunii politice care urma să se creeze.

Se avea în vedere nu numai o contopire a identităţii naţionale, ci o modalitate de comunicare între acestea.

In prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulaţie a persoanelor. Ulterior, s-a apreciat că ea trebuie să se refere, în finalul construcţiei comunitare, mai ales la acordarea de drepturi care pot fi exercitate fără considerarea frontierelor şi a altor limitări de natură naţională.

In urma exprimării mai multor puncte de vedere în legătură cu această problemă, Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 şi-a axat discuţiile pe două probleme esenţiale: recunoaşterea unei duble cetăţenii şi atribuirea de drepturi cetăţenilor comunitari fără să se ţină seama de cetăţenia acestora. In legătură cu problema dublei cetăţenii, s-a avut în vedere faptul că orice persoană are, de regulă, cetăţenia statului său, care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii. Cetăţenia dublă, europeană, trebuie să fie un complement al cetăţeniei naţionale şi nu o substituire a acesteia. Deci cetăţenia de bază a oricărei persoane este stabilită conform normelor juridice

Page 61: subiecte militara

interne, iar cetăţenia europeană este o consecinţă a deţinerii unei cetăţenii a unui stat care este membru al Uniunii Europene.

Această concepţie a fost întărită prin Tratatul de la Maastricht (art. F, par. 1), care precizează că: "uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre ale căror sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice". Cetăţenia europeană a fost astfel instituită prin tratatul de la Maastricht (art. 8 par. 1 C.E.).

Persoanele care beneficiază de cetăţenia europeană se bucură de o serie de drepturi. Astfel, persoana are dreptul la liberă circulaţie şi sejur pe teritoriul intercomunitar, drept care nu este supus decât limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratatul de la Maastricht şi dispoziţiilor adoptate în vederea aplicării acestuia. Dreptul de vot la alegerile naţionale şi europene reprezintă o altă consecinţă a recunoaşterii calităţii de cetăţean european, în acest domeniu există însă o serie de deficienţe cauzate de reglementările naţionale privind acordarea dreptului de vot în cadrul alegerilor interne . Cetăţenia europeană are implicaţii şi în ceea ce priveşte protecţia diplomatică a persoanelor care o posedă, întrucât într-un stat terţ, unde statul naţional al respectivei persoane nu este reprezentat, el poate solicita protecţia diplomatică a oricărui alt stat comunitar (art. D din Tratatul de la Maastricht). Dreptul de petiţionare este de asemenea recunoscut în baza cetăţeniei europene. Fiecare cetăţean european are dreptul de petiţionare conform art. 128-130 din Regulamentul interior al Parlamentului European, în baza acestui drept, poate să prezinte, individual sau în asociere cu alţi cetăţeni ai Comunităţilor, cereri sau doleanţe scrise către Parlament. Tratatul de la Maastricht, în art. 138 D precizează persoanele care pot adresa petiţii Parlamentului şi conţinutul acestora. Sunt astfel îndreptăţite să adreseze petiţii persoanelor fizice sau juridice cu privire la o problemă care priveşte domeniul de activitate al Comunităţilor.

Mediatorul este împuternicit să primească reclamaţii de la cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene şi de la alte persoane.