1. Funcţiile politicii socialeÎn dezvoltarea economică şi socială a unor ţări, alături de politica

economică un rol important revine politicii sociale. Politicile sociale nu reprezintă doar un studiu asupra societăţii şi asupra problemelor acesteia – sărăcie, inegalitate, discriminare, şomaj, marginalizare, ci reprezintă şi studierea mecanismelor de răspuns la aceste probleme asfel ca prin acţiunile promovate să fie atinsă bunăstarea. În general, vorbind despre politicile sociale, studiem, de fapt rolul statului în relaţie cu bunăstarea cetăţenilor săi.

Deoarece politica economică nu poate satisface în totalitate nevoile apărute în societate trebuie concepută o politică socială care să compenseze aceste disfuncţionalităţi. Politica socială are o serie de funcţii, a căror importanţă nu poate fi neglijată:

funcţii de reglare prin care se încearcă restabilirea unui echilibru în acele sectoare în care piaţa produce dereglări;

funcţii compensatorii care se referă la mecanismul redistribuirii prin care se corectează o parte din distribuirile inegale ale pieţei;

funcţii protective care urmăresc acoperirea unor situaţii de risc: boală, incapacitate de muncă, bătrâneţe;

funcţii de satisfacere a unor nevoi colective prin consumul individual care nu pot fi realizate eficient prin mecanismele pieţei: cultura, învăţământul.

Toate aceste funcţii sunt asociate cu conceptul de bunăstare, care este, de fapt, obiectivul principal al politicilor sociale.

2. Convergenţa sistemelor de asigurări sociale

Comparând sistemele de asigirări sociale din ţările europene şi din întreaga lume se constată că între acestea există diferenţe. Cu toate acestea se pot identifica două tipuri de modele (sisteme): Bismarck şi Beveridge.

Primul sistem de pensii a fost creat în anul 1889 de către cancelarul Bismarck. Lucrătorii care împlineau vârsta de 70 de ani se bucurau de o pensie de bătrâneţe (speranţa de viaţă era de numai 45 de ani).

Sistemul de Bismarck era construit ca un sistem de tip socialist, bazat pe ajutor reciproc şi asigurări sociale pentru populaţie difetenţiate în funcţie de câştigurile salariale. Era conceput ca un sistem redistributiv şi se baza pe contribuţii voluntare. În anul 1883, Otto von Bismarck a introdus şi primul sistem de asigurări de sănătate. Caracteristicile acestui sistem sunt:

• Persoanele asigurate erau salariaţii sau persoanele cu contracte de asigurare

• Finanţarea sistemului se baza pe contribuţii, stabilite gradual după câştigurile salariale

• Baza contribuţiilor era veniturile salariale sau salariile.

Nevoia ca fiecare persoană să facă parte dintr-un sistem de asigurări l-a determinat pe William Henry Beveridge să prezinte Parlamentului Britanic un raport asupra politicii sociale şi să propună modalităţi concrete pentru a crea un sistem integrat de asigurări sociale.

Sistemul propus de Beveridge cuprindea:

• Asigurări sociale

• Servicii de sănătate generale

• Prestaţii pentru accidente de muncă

• Asistenţă familială

• Protejarea persoanelor în caz de şomaj.

Aceste propuneri au stat la baza creării Schemei de Asigurări sociale britanice

Sistemul britanic propus de Beveridge avea trei trăsături fundamentale:

- includea întreaga populaţie,

- finanţarea era în principal de la bugetul de stat

- permitea plăti egale care să acopere suma totală a contribuţiilor.

Scopurile celor două sisteme sunt diferite, funcţie de concepţia autorilor lor. Astfel, sistemul Bismarck avea ca scop asigurarea unui standard de viaţă lucrătorilor, iar cel al lui Beveridge punea accentul pe securitatea socială şi asigurarea unui nivel de subzistenţă adecvat.

Astăzi, orice analiză a unui sistem de securitate socială face face trimitere la cele două sisteme. Orice analiză care are drept criteriu sursa de finanţare a sistemului ne conduce la concluzia că nu există sisteme pure Beveridge sau Bismarck.

Toate sistemele din ţările europene au ca surse de finanţare contribuţiile salariaţilor, ale angajatorilor, ale persoaneilor autoasigurate dar şi alocări bugetare.

In Europa se manifestă variante dominante ale celor doi tipuri de sisteme: în ţările din centrul Europei este dominant Sistemul Bismarck, iar în ţările din nordul Europei predomină Sistemul Beveridge.

Prima problemă a sistemului de securitate socială este abordarea problemei sărăciei şi a inegalităţii veniturilor.

A doua problemă este îmbunătăţirea nivelului securităţi individuale şi diminuarea riscurilor sociale neprevăzute. Aceasta se realizează prin sistemul de protecţie în caz de şomaj, sistemul de sănătate şi sistemul de asigurări de bătrâneţe.

Care sunt schimbările înregistrate în Europa care ar pune problema convergenţei sistemelor de asigurări?

Economia şi climatul social s-au schimbat. Odată cu acestea au apărut schimbări demografice. Creşterea speranţei de viaţă a condus la creşterea duratei de neocupare şi a duratei de dependenţă. Schimbările ratei de fertilitate au de asemenea impact în finanţarea sistemului de asigurări sociale. O altă modificare este în structura populaţiei pe vârste şi a raportului dintre populaţia cu vârstă mai mare de 65 de ani faţă de generaţiile tinere.

Combinaţia dintre creşterea speranţei de viaţă şi scăderea ratei fertilităţii ne conduc la o scădere dublată a ratei de dependenţă a persoanelor peste 65 de ani.

Acest raport (persoanele cu vârsta mai mare de 65 de ani faţă de populaţia activă a fost de 1 la 4, iar în 2050 va fi în jur de 1 la 2, potrivit estimărilor).

In timp ce piramida populaţiei s-a inversat, contribuţiile de asigurări sociale trebuie să fie suportate de un număr mai mic de oameni. De aceea sistemul redistributiv va deveni foarte dificil de finanţat.

Pestieau (2006) lansa ideea că este greu de anticipat până unde va merge convergenţa, dar, pe termen lung vor exista diferenţe între standardele de viaţă între diferite ţări. El susţinea ideea că nu pot exista sisteme pure.

Concentrând analiza sistemelor Bismarck şi Beveridge la schema de pensii pe care se bazează apreciem că s-au dezvoltat două planuri de pensii principale. Cele două planuri de pensii principale sunt: Planul de pensii de tip DB (beneficii definite) şi Planul de Pensii de tip DC (contribuţii definite).

Primele sisteme de pensii publice au fost de tipul DB, cu caracter redistributiv. „Beneficiile sunt definite - de către guvernarea politică - iar finanţarea este de tipul PAYG, „pay-as-you-go", statul colectează resurse financiare prin contribuţii şi impozite, asupra populaţiei active aflate în câmpul muncii, pentru a le redistribuie

ca pensii şi sub alte forme populaţiei inactive din punct de vedere economic: bătrânii/pensionarii, invalizii, copiii, şomerii, familiile ale căror venituri sunt sub pragul sărăciei.

Acestor cauze li se adaugă migraţia economică şi mobilitatea profesională. Identificând ca o sursă de contracarare a deficitului forţei de muncă încurajarea imigraţiei, constatăm că fenomenul de globalizare conduce la o eterogenitate a populaţiei şi a modelelor de securitate socială. Pentru a se degreva de responsabilitatea asigurării beneficiilor prestabilite, dar şi pentru a găsi resursele beneficiilor pentru generaţiile viitoare, statul a încurajat aderarea la pensii private şi la sisteme de pensii voluntare. Sistemele de pensii DB au avut nevoie de influxuri de resurse din bugetul de stat.

Începând cu anul 1980, Pinera a revoluţionat tipologiile clasice prin promovarea sistemului conturilor individuale.

3.Cadrul legislativ al Securităţii Sociale

Evoluţia sistemelor de securitate socială presupune gestionarea riscurilor la care pot fi supuşi salariaţii, persoanele asigurate şi familiile lor. Întrucât riscurile se pot produce pe toată durata de viaţă, sistemele de securitate socială trebuie să gestioneze gama completă a riscurilor.

Comunitatea internaţională a consacrat dreptul la securitate socială ca drept fundamental al omului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) este primul instrument juridic al ONU.

Cele mai importante instrumente juridice, sunt instrumentele juridice ale Consiliului Europei, ale Uniunii Europene şi ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

De asemenea, prin adoptarea Tratatului de la Roma din 1952 s-au pus bazele constituirii Comunităţii şi a Uniunii Europene. Prin acquis-ul comunitar s-au stabilit o serie de principii de bază în materie de securitate socială.

Codul european de securitate socială şi Protocolul său sunt instrumentele de bază ale Consiliului Europei în domeniul securităţii sociale care vizează promovarea modelului social european în care statul trebuie să garanteze menţinerea unui nivel stabil de securitate socială şi un nivel adecvat şi decent al veniturilor pentru cei care nu mai pot să-şi asigure prin muncă veniturile şi care se confruntă cu riscurile definite.

Codul european de securitate socială defineşte riscurile acoperite, persoanele protejate şi standardele minime aplicabile.

Riscurile sociale sunt acoperite prin prestaţii de tipul: îngrijiri medicale, indemnizaţii de boală, prestaţii pentru şomaj, prestaţii de bătrâneţe, prestaţii în caz

de accidente de muncă şi boli profesionale, prestaţii familiale, prestaţii de invaliditate.

Reglementările prestaţiilor de bătrâneţe, cuprinse în Partea V a Codului european de securitate socială se referă la subzistenţa dincolo de o anumită vârstă, care nu trebuie să depăşească 65 de ani. O vârstă superioară acesteia poate fi prevăzută în cazul în care numărul rezidenţilor care au atins această vârstă să nu fie inferior unui procent de 10% din numărul total al celor care au o durată de rezidenţă de peste 15 ani. în ceea ce priveşte numărul total al persoanelor protejate, Codul prevede protejarea unui număr minim de 50% din numărul lucrătorilor, sau a 20% din ansamblul populaţiei.

Codul defineşte riscurile sociale, iar statele au obligaţia să prevadă reglementări minime referitoare la:

- natura riscului,

- beneficiarii,

- condiţiile pentru a beneficia de dreptul la prestaţiile sociale asociate riscului definit,

- natura prestaţiilor şi modul lor de acordare,

- metodele de calcul ale prestaţiilor periodice în bani

- perioadele în care se acordă prestaţiile.Cele trei metode de calcul ale prestaţiilor periodice în bani

sunt bazate pe :- un venit fix sau sunt stabilite pe baza testului resurselor; - venituri dintr-un loc de muncă sau din activităţi economice similare;- media veniturilor dintr-o perioadă de activitate.Codul revizuit îmbunătăţeşte protecţia socială privind prestaţiile de şomaj

prin extinderea sferei de cuprindere la persoanele care au terminat studiile, tinerii care au satisfăcut stagiul militar şi la alte persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.

Câmpul de aplicare personal este extins la 80%-95% din numărul total al lucrătorilor şi la un procent mai mare din populaţia activă sau din numărul total al rezidenţilor.

Mecanismul de supraveghere este mai sever în sensul că statele trebuie să înainteze copii după rapoartele naţionale care sunt examinate şi avizate.

La nivelul Organizaţiei Internaţionale a Muncii au fost adoptate Convenţii pentru stabilirea standardelor securităţii sociale.

In anul 1952, Organizaţia Internaţională a Muncii, prin Convenţia nr.102 a stabilit un minim de standarde bazate pe principiile securităţii sociale. Este

singurul instrument recunoscut la nivel mondial pentru cele nouă domenii şi ramuri ale securităţii sociale:

- prestaţii de boală;- maternitate;- prestaţii de invaliditate;- prestaţii de bătrâneţe;- pensii de urmaş;- accidente de muncă şi boli profesionale;- ajutoare de deces;- indemnizaţii şi ajutoare de şomaj;- alocaţii familiale.Interesul comunităţii europene pentru armonizarea protecţiei sociale şi

garantarea acesteia de către statele membre a determinat Consiliul European să elaboreze Codul European de Securitate Socială (16 aprilie 1964, Strasbourg) prin care este încurajată dezvoltarea sistemelor europene de securitate socială la standarde de nivel înalt în raport de standardele minime cuprinse în Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.102.

Un moment important în evoluţia cadrului legislativ 1-a constituit Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (1966).

Prin Convenţia nr.157 au fost menţinute drepturilor de securitate socială la toate cele 9 ramuri (1982).

La nivelul Uniunii Europene s-au adoptat regulamente ca principale instrumente juridice de coordonare a sistemelor de securitate socială, care vizează drepturile migranţilor al căror drept la liberă circulaţie şi la muncă în alt stat membru a fost reglementat în anul 1968.

Anul 1971 este semnificativ în istoria evoluţiei Sistemului de securitate socială prin apariţia regulamentelor Consiliului Uniunii Europene. Direcţiile de coordonare a componentelor sistemelor de securitate socială au cuprins elaborarea regulamentelor pentru protejarea drepturilor de asigurări sociale ale persoanelor care îşi schimbă domiciliul dintr-un stat membru în altul (Regulamentul 1408/1971).

Regulamentul 1408/1971 a prevăzut coordonarea legislaţiei naţionale privind asigurările sociale pentru protejarea drepturilor de securitate socială ale lucrătorilor migranţi. Procedurile de aplicare ale Regulamentului 1408/1971 sunt stipulate in Regulamentul 574/72/CEE. Pentru simplificarea procedurilor administrative şi a schimbului de date între statele membre pentru persoanele care îşi schimbă domiciliul s-a lansat programul „TESS". Scopul acestui program este coordonarea schemelor de securitate socială între statele membre.

Sistemele de securitate socială diferă de la un stat la altul, astfel încât nu se poate vorbi de existenţa unui singur model. Cadrul juridic european a stabilit reguli şi principii obligatorii care trebuie respectate de statele membre, astfel încât să nu fie îngrădită libera circulaţie a cetăţenilor şi dreptul la muncă.

Pentru a adapta regulile la situaţiile noi apărute la nivel comunitar şi ţinând cont de evoluţiile legislative la nivel naţional, Regulamentul (CEE) nr.1408/1971 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială salariaţilor, persoanelor care desfăşoară activităţi independente şi membrilor familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii a fost amendat şi modificat în multe ocazii ceea ce a făcut ca regulile să devină complicate şi greu de înţeles şi aplicat.

Cadrul legislativ a fost completat prin elaborarea măsurilor privind combaterea excluderii sociale şi prevenirea sărăciei (Rezoluţia din 1989 privind combaterea excluderii sociale; Comunicarea „Intensificarea luptei împotriva excluderii sociale: promovarea integrării", 1992; Decizia nr.89/457/CEE pentru stabilirea programului de acţiune pe termen mediu pentru grupurile defavorizate), asigurarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, combaterea şi prevenirea rasismului şi a xenofobiei.

Simplificarea regulilor s-a făcut prin Regulamentul (CE) nr.883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială care a înlocuit regulile comunitare de coordonare "complicate şi voluminoase"

Regulamentul se aplică regimurilor de securitate socială generale şi speciale, de tip contributiv sau necontributiv. Nu este aplicabil asistenţei sociale sau medicale şi nici acelor prestaţii acordate de statele membre pentru compensarea persoanelor care a fost victime de război.

Aliniindu-se comunităţii internaţionale în ceea ce priveşt protecţia salariaţilor şi persoanelor privind acoperirea riscurile reglementate de Organizaţia Internaţională a Muncii, România ratificat convenţiile referitoare la standardele minime.

Activitatea salariaţilor prin prisma promovării negocieri colective a făcut obiectul Convenţiei nr. 154/1981 a Organizaţie Internaţionale a Muncii, care a fost ratificată de România în anul 1992. Prin acelaşi act normativ, România a ratificat o altă convenţie importantă, Convenţia nr. 168 privind promovarea angajării ş protecţia contra şomajului, adoptată la 21 iunie 1988, la Geneva, de Conferinţa Generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Prin ratificarea din aprilie 2009 a Convenţiei nr. 102, România şi-a asumat responsabilitatea generală pentru acordarea corespunzătoare a prestaţiilor în conformitate cu prevederile convenţiei. Astfel, România a acceptat obligaţiile ce decurg din părţile a Il-a, a IlI-a, a V-a, a VH-a şi a VUI-a ale Convenţiei, care se

referă la: îngrijiri medicale (partea a Il-a); indemnizaţii de boală (partea a IlI-a); prestaţii de bătrâneţe (partea a V-a); prestaţii în caz de accidente de muncă şi boli profesionale (partea a Vl-a); prestaţii familiale (partea a Vll-a) şi prestaţii de maternitate (partea a VUI-a).

In ceea ce priveşte obligaţiile ce decurg din Partea a IV-a -Prestaţii de şomaj, Partea a IX-a - Prestaţii de invaliditate şi Partea a X-a - Prestaţii pentru urmaşi, acestea încă nu au fost ratificate. Orice decizie ulterioară poate să facă obiectul notificării Biroului Internaţional al Muncii că se acceptă obligaţiile ce decurg din Convenţie din una sau mai multe dintre părţile de la II la X.

Dreptul la concediul de maternitate prevăzut în Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 183/2000 a făcut obiectul ratificării în anul 2002: „România declară că femeile angajate au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de sarcină şi lăuzie pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, pentru care beneficiază de o indemnizaţie de maternitate."

Totodată, România transmite anual rapoarte cu privire la aplicarea Convenţiei, incluzând informaţii complete referitoare la legislaţia şi reglementările prin care au efect prevederile convenţiei. Prin Sistemul de Indicatori comunicaţi, România face ca performanţa Sistemului naţional de securitate socială să poată fi evaluată.

Ca membru al Uniunii Europene, România s-a alăturat ţărilor europene care aplică Regulamentul nr. 1408/1971 în ceea ce priveşte drepturile de securitate socială ale migranţilor, recent înlocuit cu Regulamentul (CE) nr.883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.

Pentru a acoperi toate situaţiile în care s-ar putea afla persoanele, în general s-a acceptat ideea divizării securităţii sociale pe ramuri, funcţie de riscurile care ar putea să se producă la nivel individual, a grupurilor de persoane, sau aproape la scară globală dacă ne referim la riscul îmbătrânirii.Sursele de date ISSA (International Social Security Asociation), ILO (International Labour Office) OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development), Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations Development Programme) Eurostat, M1SSOC operează cu ramuri ale securităţii sociale structurate pe programe de securitate socială în funcţie de riscurile acoperite. Acestea pot fi riscuri pe termen lung şi riscuri de scurtă durată sau pe termen scurt.

În categoria acoperirii riscurilor pe termen lung se includ prestaţiile pentru pensiile de bătrâneţe, pensiile de invaliditate şi pensiile de urmaş.

Riscurile pe termen scurt sunt şomajul, incapacitatea de muncă, maternitatea.

Riscurile legate de sănătate şi îngrijire medicală, accidentele de muncă sunt de regulă reglementate în sisteme separate.

În cadrul Uniunii Europene, pentru protejarea persoanelor care se deplasează în Spaţiul Economic European, prin cadrul legislativ actual aplicabil, Regulamentului nr.883/2004, sunt recunoscute ramurile de securitate socială la care pot aspira lucrătorii migranţi şi familiile lor: prestaţiile de boală; indemnizaţiile de maternitate şi de paternitate asimilate; indemnizaţiile de invaliditate; prestaţiile pentru limită de vârstă; prestaţiile de urmaş; prestaţiile în cazurile de accidente de muncă şi boli profesionale; ajutoarele de deces; ajutoarele de şomaj; prestaţiile de pre-pensionare; prestaţiile familiale.

Dobândirea drepturilor de securitate socială din 'aceste ramuri depinde de reglementările legislative naţionale în care sunt inserate condiţiile de eligibilitate pe teritoriul fiecărui stat

În trecut protecţia socială sau securitatea socială era în sarcina individului şi a familiei sale sau era responsabilitatea comunităţii locale şi a bisericii. Cu timpul s-au dezvoltat organisme speciale care susţineau securitatea economică: societăţi de ajutor mutual, asociaţii ale muncitorilor, sindicate.

Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) utilizează trei criterii pentru definirea securităţii sociale:

Obiectivele sistemului trebuie să fie corelate cu susţinerea financiară a asistenţei medicale astfel încât să poată fi menţinut venitul în caz de pierdere involuntară formelor de câştig sau a unei părţi importante a acestora. În acelaşi timp obiectivele sistemului se referă la susţinerea financiară a familiilor cu responsabilităţi deosebite (venituri suplimentare).

Sistemul, cu trei dimensiuni de bază: publică, semipublică sau autonomă, trebuie să fie susţinut de o legislaţie care atribuie indivizilor drepturi şi obigaţii specifice.

Administrarea sistemului de securitate socială trebuie să respecte valorile specifice orgamismelor publice, semipublice sau autonome.

Ca alternativă, dar în sens mult mai larg, la termenul de „securitate socială”, în ţările Uniunii Europene, se foloseşte termenul de „protecţie socială”, dar acesta nu include şi schemele voluntare. În unele ţări securitatea socială are o accepţiune restrânsă. De exempu în Marea Britanie se referă doar la beneficiile financiare statutare, iar în Statele Unite se referă doar la segmentul public al asigurărilor fiind restricţionat la sistemul federal de asigurare socială (Old-age, Survivors and Disability Insurance - OASDI). În alte ţări (Danemarca şi Marea Britanie) în centrul acţiunilor din sistemul securităţii sociale s-a aflat reducerea sărăciei, iar conceptul de „menţinere a veniturilor” a fost ulterior folosit pentru a exprima esenţa politicilor statului în domeniu. În Franţa, măsurile de combatere a

sărăciei au fost văzute separat de cele de menţinere a veniturilor ca obiectiv actual al securităţii sociale.

Semnificaţia „securităţii sociale” nu trebuie confundată cu finalitatea acesteia. Intenţiile fundamentale ale securităţii sociale sunt de a da indivizilor şi familiilor acestora încrederea că în viitor nivelul de trai şi calitatea vieţiilor nu vor fi, pe cît posibil, erodate grav de eventualele influenţe economico-sociale. Acestea se referă nu doar la prevenirea apariţiei riscului ci şi la sprijinul acordat familiilor şi indivizilor.

Aproximativ 140 de ţări au scheme specifice de securitate socială. Aproape toate acoperă prejudiciile relative la muncă, vârstă înaintată şi variate tipuri de pensii.

Peste 50% din ţări au prevederi pentru boală şi aproape jumătate au metode de sprijin familial prin diverse tipuri de alocaţii familiale. În aproximativ 40% din ţări modalităţile de protecţie a şomerilor sunt aproape similare.

4.Asigurările de şomaj.Asigurările de şomaj reprezintă o formă specială de asigurare creată pentru a compensa lipsa veniturilor pe o perioadă limitată de timp. Programele de asigurarea pentru şomaj au fost create iniţial pentru a furniza o formă de asistenţă financiară celor care şi-au pierdut locul de muncă şi care sunt în căutarea altuia. În cele mai multe ţări persoanele cu dizabilităţi, incapabile de muncă, sau cei care şi-au pierdut locul de muncă de o lungă perioadă de timp nu sunt cuprinşi în acest sistem. În unele ţări (Canada, Germania, Israel, Norvegia şi Marea Britanie) toţi care beneficiază de statutul de persoană ocupată sunt incluse în sistemul asigurărilor pentru şomaj. În Statele Unite sistemul acoperă muncitorii din industrie, funcţionarii publici şi lucrătorii pe cont propriu. În Austria, Irlanda şi Japonia sistemul asigurărilor de şomaj exclude lucrătorii din domeniul public.

Finanţarea sistemelor de asigurare pentru şomaj diferă de la ţară la ţară. Chiar dacă atât angajatorii cât şi angajaţii contribuie la fondul de asigurare (ca principale surse) diferenţele constau atât în modalităţile de calcul ale acestora cât şi în prezenţa sau absenţa sursei suplimentare care, de regulă, este cea guvernamentală.

De asemenea, diferenţe se observă şi atunci când este vorba de tipologia mecanismelor şi măsurilor de suport social destinate şomerilor. Astfel beneficiile destinate şomerilor, care diferă în funcţie de legislaţia fiecărei ţări, se încadrează în două seturi de măsuri: pasive şi active.

În mod obişnuit, beneficiile financiare (indemnizaţii, alocaţii, ajutoare de şomaj), ca instrumente specifice măsurilor pasive de protecţie socială a şomerilor,

sunt corelate cu veniturile dobândite în perioada ocupării însă, există şi situaţii în care toţi şomerii beneficiază de o sumă fixă; în oricare din situaţii, însă, durata de furnizare a acestora este limitată. Dacă boala si handicapul sunt considerate riscuri actuariale iar incidenţa acestora nu variază prea mult de la an la an, despre şomaj nu se poate afirma acelaşi lucru. Din acest motiv fie durata pentru care se furnizează beneficiile este limitată, fie beneficiile sunt diminuate sau chiar sistate după o anumită perioadă.

Contribuţiile joacă un rol, adesea critic, în stabilirea criteriilor de eligibilitate pentru beneficiile de şomaj; ca urmare beneficiile nu se îndreaptă către persoanele voluntar neocupate.

Se consideră că indemnizaţia de şomaj poate genera scăderea interesului pentru munca. O indemnizaţie care se apropie de nivelul salariului net diminuează atât oferta cât şi ocuparea forţei de muncă iar comportamentul şomerilor se caracterizează prin creşterea dezinteresului pentru redobândirea statutului de persoană ocupată. De aceea în unele ţări nivelul beneficiilor pentru şomaj este calculat, în mod deliberat spre descurajare, la nivelul plăţii concediului medical de scurtă durată (Canada, Danemarca, Olanda). În Germania, Grecia, Ungaria beneficiile pentru şomaj sunt chiar la un nivel mai redus decât beneficiul pentru refacerea sănătăţii. Italia şi Bulgaria corelează nivelul beneficiului pentru îngrijirea sănătăţii cu nivelul venitului, dar stabileşte cuantumul ajutorului de şomaj la un nivel fix. Durata furnizării beneficiilor variază de la 13 săptămâni (Bulgaria) la şase luni (Ungaria, Italia, Olanda) sau un an (Franţa, Germania, Luxemburg şi Marea Britanie).

Conceptul de măsuri active pentru combaterea şomajului este relativ nou atât în teoria cât şi în practica pieţei muncii, neavând un suport teoretic îndeajuns de fundamentat. El a apărut ca urmare a înţelegerii necesităţii retragerii progresive a statului din economie şi redarea către individ şi comunitate a dreptului de a dezvolta activităţi economice în concordanţă cu necesităţile lor percepute ca atare şi asigurarea, astfel, a unei creşteri reale a ocupării.

Măsurile active pentru combaterea şomajului reprezintă iniţiative sau acţiuni individuale, de grup sau comunitare, sprijinite şi finanţate, de regulă, de către autoritatea publică centrală şi/sau locală, cu scopul declarat al creşterii ocupării la nivelul unei unităţi teritorial-administrative bine determinate (localitate, regiune, ramură industrială etc), prin atragerea la realizarea acestora în principal a celor direct afectaţi (şomeri), dar şi a tuturor factorilor responsabili de la nivelul comunităţii, luată în sensul cel mai cuprinzător (autorităţi publice,

comunitate de afaceri, sindicate, culte, organizaţii neguvernamentale etc); aceasta conferă măsurilor active un caracter preponderent partenerial.

Există, de asemenea, o serie de concepte derivate din cel de bază al măsurilor active pentru combaterea şomajului. Acestea sunt: programele de măsuri active pentru combaterea şomajului, dispozitivele de măsuri active pentru combaterea şomajului şi strategiile de măsuri active pentru combaterea şomajului.

Programele de Măsuri Active pentru Combaterea Şomajului

Reprezintă măsuri active (coerente şi sistematizate) pentru

combaterea şomajului, realizate în parteneriat la nivelul unei

comunităţi, în scopul creşterii ocupării. Aceste programe

constituie, la momentul actual, modalitatea cea mai răspândită de aplicare a măsurilor active, asigurând cuplarea şi coordonarea funcţionării mai multor iniţiative de acest gen, în scopul eficientizării activităţii de combatere a şomajului la nivelul comunităţilor locale.

Dispozitivele de Măsuri Active pentru Combaterea Şomajului

Reprezintă un tip specific de programe, realizate, de regulă, cu

participarea unor parteneri sociali bine definiţi (cel mai adesea

sindicate, patronat, stat) programe care sunt direcţionate către

cerinţele unei comunităţi industriale aflate într-un proces de

schimbare structurală, ca urmare a modificărilor de esenţă

survenite la nivel macroeconomic şi macrosocial.

Strategiile de Măsuri Active pentru Combaterea Şomajului

Reprezintă forma cea mai elaborată a conceptului de măsuri

active pentru combaterea şomajului, fiind ansamble de programe, dispozitive şi măsuri individuale, interconectate într-un sistem coerent la nivel teritorial, de ramură sau naţional.

Deşi este dificil de realizat o tipologie a Măsurilor Active pentru Combaterea Şomajului, întrucât acestea au un caracter complex şi adaptat contextului, totuşi s-au concretizat, de-a lungul celor aproape două decenii de când sunt aplicate, câteva tipuri care au permis şi stabilirea câtorva criterii de clasificare:

în funcţie de potenţialul de creare de noi locuri de muncă la nivelul unei comunităţi teritorial-demo-socio-economice;

în funcţie de aria teritorială sau economică acoperită; în funcţie de situarea în timp a acţiunii faţă de momentul declanşării situaţiei

generatoare de şomaj.Dintre toate acestea, primul criteriu este şi cel mai important, întrucât specifică exact "ce" şi "cât" poate face o măsură activă sau un program de măsuri active pentru a asigura creşterea ocupării forţei de muncă. Toate celelalte criterii sunt simple combinări ale primului în funcţie de diverse situaţii.

Astfel, conform primului criteriu, măsurile active de combatere a şomajului pot fi:

- direct generatoare de creşteri ale ocupării - respectiv acele măsuri care creează, în mod direct şi nemijlocit, noi locuri de muncă (ex. Incubatoare de afaceri, zone de dezvoltare industrială, parcuri tehnologice, programe de asistenţă financiară pentru crearea de organizaţii etc.)

- indirect generatoare de creşteri ale ocupării - măsuri ce nu creează în mod direct şi nemijlocit locuri de muncă, dar prin acţiunea lor, contribuie la crearea condiţiilor favorizante necesare creării de noi locuri de muncă (ex. Cursuri de calificare/recalificare, programe de orientare a carierei, consultanţă şi asistenţă antreprenorială etc.)

- măsuri cu rol de activare a pieţei, respectiv de stimulare a interesului şi iniţiativei în domeniu, măsuri ce urmăresc, în principal, menţinerea unui cadru general cât mai favorabil implementării primelor două categorii de măsuri, prin atragerea în circuitul măsurilor active a unui număr cât mai mare de factori interesaţi, prin diseminarea informaţiilor, cât şi prin crearea unei identităţi comunitare (ex. medierea, informarea, job club-ul etc).

In funcţie de cel de-al doilea criteriu, programele se împart în: naţionale, regionale, locale, de ramură, sectoriale sau la nivel de agent economic.

In funcţie de plasarea în timp faţă de momentul «critic» al unei situaţii generatoare de şomaj, măsurile şi programele se împart în:

- preliminare - cele care se desfăşoară înaintea momentului critic;

- de fond - cele desfăşurate după momentul critic şi care au rolul de a transpune în practică scopurile dispozitivului de măsuri active preconizat pentru situaţia respectivă.

5. Serviciile de îngrijire a sănătăţii şi asigurările de sănătate.

O componentă esenţială a studiului ştiinţelor economice este îndreptată spre utilizarea eficientă a resurselor limitate. Interesul manifestat pentru sectorul serviciilor8 de sănătate poate fi, parţial, explicat prin faptul că acesta consumă o cantitate apreciabilă de resurse. Pornind de la realitatea demografică, pe fondul dezvoltării tehnologice, cererea de servicii de sănătate este într-o dinamică accentuată.

Piaţa îngrijirilor de sănătate

Sistemul îngrijirilor de sănătate formează un tip special de piaţă. Caracteristicile specifice ale pieţei îngrijirilor de sănătate o diferenţiază de celelalte pieţe pot fi urmărite în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1: Caracteristicile pieţei îngrijirilor de sănătate

Caracteristici

Incertitudine şi asimetria serviciilor de sănătate

Incertitudinea:- 0 când anume avem nevoie de îngrijiri de sănătate,

- 1 nivelul îngrijirilor,

- 2 efectul util al serviciilor de îngrijiri de sănătate;Asimetria: manifestată ca neconcordanţă între

Redirecţionarea mecanismelor de stabilire a preţurilor

Piaţa serviciilor de sănătate nu deţine mecanisme proprii de stabilire a preţului.

Rolurile furnizorilor

Furnizorii de servicii (medicii) au diverse roluri -profesionistul care vine în contact cu clientul şi interese economice -care pot fi în contradicţie cu interesele clienţilor. Rolurile şi interesele dirijează acţiunile pe piaţa serviciilor de sănătate.

Oferta induce cererea

Fenomenul "cerere indusă de ofertă": furnizorul de îngrijiri de sănătate poate să influenţeze cererea pentru

Serviciile, clasificate după criterii specifice - heterogenitate, dinamism, diversitate (International Classification of all Goods and Services - ONU), reprezintă activităţi umane cu conţinut specializat, cu efect practic, au ca scop satisfacerea necesităţilor umane sunt organizate în sectorul terţiar al economici naţionale. În ţările puternic industrializate peste 70% din totalul activităţilor economice se înregistrează în sectorul terţiar. În ţările mediu dezvoltate coeficientul atinge valori de 70% scăzând la 25 - 50% în ţările în curs de dezvoltare, respectiv sub 25% în ţările subdezvoltate (conform INCDS, 2003).

Heterogenitatea produsului / serviciului

Servicii în interesul propriu; fenomenul nu poate fi contracarat datorită lipsei de informaţii a clientului şi datorită absenţei mecanismelor de stabilire a preţurilor pe această piaţă,

Omogenitatea produsului, ca trăsătură a pieţei cu concurenţă perfectă, nu apare în cazul acestei pieţe. în sănătate serviciile sunt heterogene

Hazardul moral

Se referă atât la comportamentul furnizorului cât şi al clientului, acest comportament se modifică succesiv în funcţie de interese şi nu în funcţie de mecanisme concrete ale pieţei (preţ real, concurenţă)

Guvernul - stimulator al cererii de servicii de sănătate

Guvernul stimulează segmentul serviciilor de prevenire deoarece individul sănătos diminuează necesităţile viitoare de servicii de sănătate, utilizează "instrumente" pentru sensibilizarea populaţiei (prin campanii specifice) modificând astfel cererea pentru servicii de îngrijire a sănătăţii.

Probleme

Decizia (individuală şi colectivă) este puternic influenţată de legătura dintre viaţă şi moarte, dintre cercetare şi tratament etc.

După INCDS, 2003, Economie sanitară şi management financiar

Piaţa serviciilor de sănătate este departe de a fi una perfectă. Există o serie de considerente (eşecurile pieţei, externalităţile pozitive, costul îngrijirilor medicale)

care duc la impasul considerabil al acestei pieţe necesitând astfel intervenţia guvernamentală.

Eşecul pieţei

Eşecul pieţei serviciilor de îngrijire a sănătăţii descrie condiţiile care creează constrângeri asupra modului său normal de funcţionare. Intervenţia guvernamentală se referă la organizarea structurilor şi la crearea politicilor care au ca scop protecţia clientului prin asigurarea un nivel apreciabil de calitate al serviciilor.

Eşecul pieţei poate fi analizat atât din perspectiva cererii cât şi din perspectiva ofertei serviciilor de îngrijire a sănătăţii. Cererea de servicii se caracterizează, de cele mai multe ori, prin ignoranţa consumatorului. Această carenţă informaţională este compensată de descrierea obligatorie a medicamentelor prescrise. De asemenea incertitudinea privind momentul îngrijirii medicale şi costul acestuia sunt diminuate prin sistemele de asigurări sociale care permit accesul la servicii şi care protejează clientul din punct de vedere financiar. În structura ofertei apar o serie de distorsiuni care pot duce la eşecul pieţei: competenţa personalului, echipamentul medical utilizat, monopolul în reţeaua serviciilor de sănătate.

Externalităţile pozitive

Acestea apar sub forma efectelor serviciilor de sănătate asupra altor persoane altele decât celor cărora le sunt destinate. Intervenţia guvernamentală trebuie să extindă efectele pozitive pe care le-ar avea asistenţa individualizată. Plecând de la "cântărirea" individuală a costurilor şi beneficiilor în serviciile de sănătate şi de la efectele acestor servicii asupra colectivităţii guvernul finanţează servicii de promovare a sănătăţii la nivelul întregii societăţi.

Costul îngrijirii medicale

Un alt motiv care susţine intervenţia guvernamentală pe piaţa serviciilor medicale este dat de costul total al îngrijirilor şi, cu precădere, procentul din PIB care este alocat sistemului de sănătate. Aceste idei, însă, au dat naştere la controverse privind "profunzimea" intervenţiei guvernamentale. Aceste idei au stat la baza schimbărilor în structura şi în finanţarea sistemului de sănătate. Crearea unei forme de competiţie în serviciile de îngrijirea sănătăţii (pe fondul mix-ului public - privat) are ca răspuns costuri din ce în ce mai mari ale acestora.

1.3.3.2. Finanţarea sistemului de sănătate

Atât organizarea cât şi funcţionarea sistemului îngrijirilor de sănătate au la bază mecanisme specifice de finanţare. Acestea sunt:

a. piaţa privată a îngrijirilor de sănătate - piaţa privată a serviciilor de sănătate este aceea în care consumatorii plătesc direct furnizorul pentru consultaţie, observaţie, tratament, intervenţie (în general pentru serviciul oferit). Eficienţa şi echitatea alocării resurselor poate fi pusă în discuţie datorită caracteristicilor acestui tip de piaţă. Limitele menţionate anterior, sub forma eşecului pieţei, conduc la un sistem de finanţare în care intervine un al treilea element - terţul plătitor, care este, de fapt cumpărătorul de servicii medicale.

b. terţul plătitor (cumpărătorul de servicii medicale pe piaţă)

Principiul care stă la baza finanţării prin intermediar: indivizii plătesc constant terţului o anumită sumă de bani (chiar dacă în acea perioadă nu folosesc servicii medicale) iar când beneficiază de servicii plata acestora se face din fonduri colectate de către terţ. Acesta este, de fapt, asigurarea împotriva riscului de îmbolnăvire ce are ca bază caracteristicile oricărui tip de asigurare. Finanţarea serviciilor de sănătate prin intervenţia terţului plătitor şi, simultan, realizarea unui plan de asigurare diminuează efectele negative determinate de materializarea riscului (îmbolnăvirea cu toate urmările sale). Efortul financiar se distribuie tuturor participanţilor la planul de asigurare. Finanţarea prin terţ poate influenţa riscul individual de boală. Dacă este stimulat consumul de servicii preventive (consum mic de resurse) riscul de îmbolnăvire (refacerea sănătăţii se face cu un consum mare de resurse) ar fi mai redus. In aceste condiţii asigurarea împotriva bolii se transformă într-o asigurare de sănătate. Se ajunge la un comportament centrat pe menţinerea stării de sănătate care are ca efect diminuarea eforturilor financiare.

Motivele care stau la baza deciziei pentru asigurarea de sănătate sunt:

- incertitudinea cererii (este aproape imposibil de determinat cu rigurozitate mărimea cererii şi riscul individual de îmbolnăvire), nimeni nu ştie când va avea nevoie de îngrijiri de sănătate, dimensiunea şi costul acestora;

- presiunea asupra bugetului individual (sau familial) exercitată de costul unor servicii.

Solidaritatea este principiul care stă la baza funcţionării sistemelor de asigurări sociale de sănătate.

6.Finanţarea sistemului de sănătate.În cadrul mecanismului în care intervine terţul plătitor/cumpărător apar două fluxuri financiare:

1) colectarea fondurilor prin intermediul terţului plătitor: determină modul de finanţare a sistemului de îngrijiri de sănătate (din modul de colectare a fondului derivă alternativele de finanţare );

2) alocarea sumelor alocate prin intermediul terţului plătitor / cumpărător furnizorilor de servicii de sănătate.

În funcţie de modul de colectare a fondurilor şi de organizarea terţului plătitor se disting două tipuri de scheme de finanţare a serviciilor de sănătate: asigurarea privată de sănătate şi asigurare publică de sănătate

a. Finanţare prin asigurare privată de sănătate

în cadrul asigurării private de sănătate decizia individuală are un rol esenţial. Plecând de considerentul că toate persoanele au acelaşi risc de îmbolnăvire contribuţiile de asigurare pot fi la nivel egal pentru lumea. Insă, în realitate fiecare persoană are riscul propriu de îmbolnăvire de aceea se calculează un risc mediu de îmbolnăvire. De aceea contribuţia comună are limitele sale impuse de diferenţele între persoanele cu risc înalt de îmbolnăvire (copii şi persoane în vârstă) şi persoanele cu risc diminuat.

9 Prima alternativă de finanţare, prin plata directă, are un singur flux financiar: de la pacient direct la furnizorul de servicii.

Acesta este motivul pentru care contribuţia comună nu poate funcţiona în cadrul sistemului privat de asigurare de sănătate (bazat pe participare voluntară). Funcţionarea acestei scheme de asigurare e influenţată de faptul că persoanele care consideră că sunt supuse unui risc mai mic de îmbolnăvire solicită contribuţii diminuate.

Problemele care apar în cadrul sistemelor de asigurare private de sănătate sunt legate de evaluarea riscului (cu referire la costuri) şi de fixarea cuantumului contribuţiei. In urma acestei evaluări persoanele cu risc crescut (vârstnici) pot fi excluse din sistem datorită faptului că valoarea contribuţiilor este stabilită la un nivel ridicat. Există două modalităţi de evaluare a riscului:

în funcţie de vârstă: Contribuţiile se diferenţiază pe baza grupelor de vârstă; metoda nu are costuri ridicate dar are tendinţe de generalizare. De multe ori vârsta, însă, nu poate fi un criteriu care să "reziste" într-o astfel de analiză. Nu este obligatoriu ca toate persoanele care au aceeaşi vârstă să fie supuse aceluiaşi risc de îmbolnăvire.

în funcţie de experienţa trecută: Contribuţiile, în acest caz, sunt raportate la serviciile de sănătate din trecut; metoda este laborioasă, necesită un volum mare de informaţii, timp pentru prelucrarea acestora iar costurile de administrative ale sistemului sunt ridicate.

In plus, persoanele care se înscriu într-o schemă de asigurări de acest tip vor încerca să obţină beneficii cât mai mari. Fie îşi vor evalua starea de sănătate şi, în condiţiile necesităţii unui tratament, decid să se asigure, fie, în condiţiile unei afecţiuni ascunse (risc individual crescut) doresc să apeleze la schema de asigurări.

Pentru contracararea acestui fenomen societăţile de asigurări obţin informaţii de la indivizi (despre riscul individual de îmbolnăvire) apoi stabilesc un interval de timp după care asigurarea devine funcţională.

Companiile de asigurări private trebuie să ofere scheme de asigurare atractive dar, în acelaşi timp trebuie să obţină profit. Din acest motiv include servicii de sănătate pentru care pot să calcule riscul financiar şi exclud serviciile extrem de costisitoare sau cele pe termen lung (cum sunt cazul bolilor cronice degenerative sau transplantul de organe) sau cele care pot fi controlate de către pacienţi (îngrijiri perinatale). Multe persoane rămân fără asigurare de sănătate. Astfel este necesară forma obligatorie de participare impusă guvernamental iar asigurarea voluntară la agenţii private devine astfel o formă suplimentară de protecţie.

b. Finanţare prin asigurare obligatorie de tip public

Datorită faptului că guvernul, prin lege, impune asigurarea publică de sănătate aceasta poate crea prime neactuariale comune, în care persoanele cu risc redus de îmbolnăvire rămân în schema de asigurare. Aceste mecanisme "acoperă" întreaga populaţie şi, datorită principiului solidarităţii sociale, orientează contribuţiile spre raportarea la venitul individual (nu la riscul personal). Există două tipuri principale (obligatorii) de finanţare publică a îngrijirilor de sănătate prin impozitare (generală şi pe salarii) şi prin asigurări sociale.

Pornind de la destinaţia contribuţiei, de la corelarea contribuţiilor cu riscul de îmbolnăvire şi condiţionarea dreptului la servicii de către contribuţie se poate face

o comparaţie între asigurarea privată şi formele de asigurare (obligatorie) publică - tabelul 1.2.

Clasificarea, deşi schematică are rolul de a arăta principiul care stă la baza fiecărei metode de finanţare a serviciilor de sănătate.

Tabel 1. 2: Caracteristici principale ale metodelor de finanţare

Caracteristici analizate Impozitare generală

Impozit pe salarii

Asigurare

socială

Asigurare

privată Contribuţii destinate strict sectorului

NU DA DA DA

Corelaţia contribuţie - risc

NU NU NU DACondiţionare dreptului la servicii de plata

NU NU DA DA

• Finanţare publică prin impozitare generală

Acest tip de finanţare este cunoscut sub numele de asigurare publică de sănătate. Indivizii nu plătesc terţului cumpărător contribuţiile. Statul colectează taxele şi le direcţionează către bugetul public. O parte din sumele colectate sunt destinate sectorului de sănătate. Astfel terţul plătitor este chiar statul care consideră că fiecare cetăţean (indiferent de nivelul taxelor) are dreptul să primească servicii de sănătate.

în cazul acestui tip de finanţare se creează un echilibru al riscului de îmbolnăvire (între persoanele cu risc crescut şi cele cu risc diminuat). Din punct de vedere al riscului financiar se pune problema modului în care statul realizează veniturile. La o fiscalitate accentuată riscul financiar, pentru cei care solicită servicii de sănătate, este mai mic iar la fiscalitatea redusă povara financiară a sistemului se amplifică la cei care utilizează serviciile de sănătate. Apar o serie de dezavantaje ale acestui tip de finanţare. In primul rând bugetul public susţine, alături de sănătate, educaţia, apărarea, cultura, ordinea publică etc. In cazul unei finanţări insuficiente pot apărea o serie de distorsiuni în sistemul de sănătate şi, în special riscul ca serviciile să fie definite în raport de sumele alocate şi nu de cerere.

Denumirile utilizate pentru formele de asigurare obligatorie diferă de la ţară la ţară

• Finanţare prin impozit pe salariu

Finanţare prin impozit pe salariu este cazul asigurării în care taxe, colectate de către stat, sunt destinate sectorului sănătăţii. Contribuţiile (angajaţilor şi angajatorilor) sunt constituite cu scopul de a acoperi serviciile de sănătate iar dreptul de a beneficia de servicii de sănătate îl au toţi cetăţenii, indiferent dacă au contribuit sau nu. Riscul financiar aparţine celor care plătesc taxe. Dintre dezavantaje pot fi menţionate:

1. apare o singură sursă de impozitare şi dacă aceasta este prea mică sistemul nu poate acoperi cerere,

2. vulnerabilitatea salariaţilor,3. efectele secundare determinate de o nouă impozitare (eschivări de plată).

• Finanţare publică prin asigurare socială de sănătate

în cadrul acestei metode de finanţare indivizii plătesc contribuţia la o societate de asigurare. Nivelul contribuţiei este corelat atât cu nivelul venitului individual al asiguratului şi cu nivelul fondului de salarii dintr-o firmă şi nu este legat de riscul personal de îmbolnăvire. Are loc o distribuire a riscurilor de la cei cu risc mare de îmbolnăvire la cei cu risc mic (de la vârstnici la tineri şi la adulţi, de la cei sănătoşi la cei bolnavi).

Pot fi menţionate două trăsături distincte între finanţarea prin asigurare socială de sănătate şi finanţarea publică prin impozitare directă:

în cazul asigurării sociale de sănătate sunt "acoperite" numai persoanele înregistrate ca plătitori ai contribuţiei,

terţul plătitor/cumpărător nu este statul ci o instituţie autonomă (ce poate fi publică sau privată) care funcţionează pe baza unor reglementări stricte.

Principalele avantaje (INCDS, 2003) ale sistemelor de asigurări sociale de sănătate:

1. creşterea descentralizării sistemului datorită faptului că plata actelor medicale nu mai revine ministerului de resort ci unor organisme independente (case de asigurare),

2. contribuţiile sunt strict direcţionate în fondurilor speciale din care se suportă cheltuielile din sectorul sanitar,

3. casele de asigurare pot impune standarde de calitate ale actelor medicale,4. se definesc, cantitativ şi calitativ, "pachete" de servicii ce urmează a fi

furnizate populaţiei care contribuie,

5. fondurile pot fi investite eficient (în funcţie de legislaţia care defineşte tipurile de tranzacţii financiare permise),

6. diversitate în furnizarea îngrijirilor medicale (pot exista furnizori publici sau privaţi),

7. separarea strictă a fondurilor de asigurări sociale face ca banii să fie folosiţi doar în scopul în care au fost colectaţi,

8. deciziile manageriale urmează necesităţile interne ale sistemului şi nu sunt dependente de schimbările politice,

9. structura şi managementul organizaţiilor pot după modelul sectorului privat şi mai puţin după modelul administraţiei publice,

10.transparenţa fluxului banilor din sistemul sanitar.Ca dezavantaje pot fi:

1. dificultatea stabilirii contribuţiilor lucrătorilor pe cont propriu (în eventuale fluctuaţii de activitate ale acestora),

2. necesitatea apelării la alte fonduri pentru "acoperirea" acelora care nu au statutul de persoană ocupată (şomeri, studenţi, elevi, pensionari) fapt dificil de realizat în perioade de recesiune,

3. asigurările sociale de sănătate pot fi considerate o formă de taxă pe muncă şi un cost suplimentar pentru organizaţii astfel că pot fi un factor descurajant pentru angajator.

* *

Ca remarcă generală putem aprecia că toate tipurile de finanţare au avantaje şi dezavantaje iar în practică există posibilitatea de a combina elemente ale mai multor sisteme pentru atingerea obiectivelor dorite. Metodele de finanţare a îngrijirilor de sănătate nu apar în forme pure (aşa cum au fost descrise) ci sunt ajustate la condiţiile specifice ale unei ţări.

7.Principiile sistemului public naţional de asigurări sociale.Sistemul public naţional de asigurări sociale funcţionează cu respectrea

următoarelor principii:Unicitatea – este expresia solidarităţii sociale în general şi a solidarităţii

între generaţii, în special. Potrivit acestui principiu funcţionează un sistem public naţional de asigurări sociale, garantat de stat, bazat pe aceleaşi norme de drept.

Constituirea sistemului public naţional de asigurări a avut în vedere structura ocupaţională, ca urmare a restructurării economiei. Prin existenţa lui se încurajează mobilitatea pe piaţa muncii, nu mai există rigiditatea anterioară actualei organizări a asigurărilor sociale.Obigativitatea - în sistemul public naţional al asigurărilor sociale sunt asigurate prin efectul legii, obligatoriu:

- persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici; - persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor enumerate mai sus; - persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj (şomeri); - persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care se află în una dintre situaţiile următoare: a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari; b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de management; c) membri ai asociaţiei familiale; d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; e) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora; f) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;

Persoanele ocrotite prin sistemul public naţional de asigurări sociale au calitatea de asiguraţi. Asiguraţi pot fi cetăţenii români, străini sau apatrizi, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România.

Practic, astăzi toţi cetăţenii activi ai ţării, pensionarii şi membrii lor de familie sunt ocrotiţi prin sistemul asigurărilor sociale, ceea ce înseamnă că la baza asigurărilor sociale se află principiul obigativităţii şi că statul garantează aceste drepturi prin Constituţie şi prin alte acte normative.

Asiguraţii sunt obiligaţi să plătească contribuţii de asigurări sociale şi au dreputul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale.

Caracterul obligatoriu al asigurărilor în sistemul public naţional dă consistenţă solidarităţii sociale şi corelat cu garantarea de către stat a acestui sistem, reduce posibilitatea lipsei de venituri a persoanelor în cazul producerii riscurilor.

Garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale – statul este gaaraantul acestuaia daarept exercitat prin sistemul public al asigurărilor sociale. El sprijină acest sistem prin acoperirea deficitelor financiare cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat.

Contributivitatea – fondurile sistemului public naţional al asigurărilor sociale se constituie pe seama contribuţiilor plătite de companiile naţionale, regiile auatonome, societăţile comerciale, instituţiile publice, instituţiile cultelor etc.

Salariaţii cotizează parţial şi diferenţiat la constituirea fondurilor de asigurări sociale. Pentru şomeri, contribuţiile la asigurările sociale se plătesc din fondul pentru plata indemnizaţiei de şomaj.

Egalitatea - persoanele asigurate beneficiază de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii cerute de lege.

Cum contribuţia fiecăruia este proporţională cu venitul relizat, cetăţenii sunt ocrotiţi prin asigurările sociale în concordanţă cu sistemul de salarizare. Deci, nivelul salariului reprezintă elementul fundamental în funcţie de care se stabileşte cuantumul indemnizaţiilor, ajutoarelor, pensiilor etc.

Cetăţenii români care isi desfăşoară activitatea în străinătate, în interesul statului român, sunt cuprinşi în sistemul public naţional de asigurări sociale. Persoanele asigurate în sistemul public naţional care îşi stabilesc domiciliul sau reşedinţa în străinătate beneficiază de drepturile de asigurări sociale în condiţiile convenţiilor internaţionale la care ţara noastră este parte.

Solidaritatea socială – persoanele care participă la sistemul public naţional de asigurări sociale îşi asumă reciproc obigaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de actele normatiave.

Repartiţia – fondurile colectate în sistemul public naţional se repartizează între asiguraţi sub forma pensiilor, indemnizaţiilor, ajutoarelor, tratamentelor balneare, trimiterilor la odihnă şi refacere etc.

Ocrotirea asiguraţilor se realizează în concordanţă cu cerinţele eticii şi echităţii socilale – pensiile şi celelalte forme de ocrotire sunt regelementate şi acordate pe baza contribuţiei aduse la dezvoltarea societăţii, urmărindu-se concomitent realizarea unui raport echitabil între veniturile care provin din salarii şi cele care provin din pensii, între pensiile mici şi cele mari (trimiteri la tratament balnear gratuit ale pensionarilor cu pensii mici, trimiteri gratuite la odihnă în staţiunile balneoclimaterice ale copiilor din familiile cu mulţi copii etc.).

Imprescribilitatea dreptului la pensie şi la indemnizaţiile de asigurări sociale – acest principiu este expres prevăzut de legislaţia de asigurări sociale. Salariaţii şi ceilalţi cetăţeni, care îndeplinesc condiţiile legale, au dreptul să ceară oricând stabilirea dreptului la pensie, la indemnizaţie etc.

Pensiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale nu pot fi cedate nici total, nici parţial – acestea constituie un drept personal şi nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, nu pot fi cedate, deoarece sunt menite să asigure condiţii decente de viaţă persoanei căreia i-au fost conferite.

Autonomia şi descentralizarea – potrivit acestui principiu, asigurările sociale se înfăptuiesc de către asiguraţii respectivi prin organe proprii şi organizaţii competente. S-a înfiinţat Casa Naţioanală de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, organism autonom, bazat pe administrarea de sine stătătoare a legislaţiei în

domeniul asigurărilor sociale, care întocmeşte propriul buget public naţional al asigurărilor sociale, se preocupă de realizarea veniturilor, de efectuarea cheltuielilor, de stabilirea şi de plata drepturilor de asigurări sociale.

Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţii de asigurări sociale şi au dreptul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale, conform prezentei legi.

În sistemul public prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului, denumite în continuare riscuri asigurate.

8.Contribuţia de asigurări sociale.În sistemul public sunt contribuabili, după caz:

a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale; b) angajatorii; c) persoanele juridice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii, asimilate angajatorului în condiţiile legii; d) Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj; e) persoanele care încheie contract de asigurare socială.

Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă: normale, deosebite sau speciale.

Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc.

Criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi a Ministerului Sănătăţii.

Locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor şi metodologiei de încadrare.

Avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite.

Locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din: a) unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă;

b) activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii; c) aviaţia civilă, pentru personalul navigant; d) activitatea artistică.

Alte locuri de muncă în condiţii speciale în afara celor enumerate pot fi stabilite numai prin lege.

Contribuţia de asigurări sociale se datorează din momentul încadrării în una dintre situaţiile enumerate mai sus sau de la data încheierii contractului de asigurare socială.

Contribuţia individuală de asigurări sociale se datorează de asiguraţii, iar cota contribuţiei individuale de asigurări sociale se stabileşte prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Contribuţia de asigurări sociale datorată de angajatori reprezintă diferenţa dintre nivelul cotelor de contribuţii de asigurări sociale stabilite diferenţiat, în funcţie de condiţiile de muncă, prin legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat, şi nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă, cu excepţia plăţilor compensatorii şi a veniturilor de completare acordate salariaţilor din industria de apărare, în perioada de reducere temporară a activităţii.

Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale datorate de asiguraţii şi de angajatorii acestora se face lunar de către angajatori.

Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri se fac lunar de către instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj.

9.Care sunt principalele forme de protecţie a cetăţenilor prin asigurările de sociale de stat.

Principalele forme de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat sunt:

a) pensiile;b) trimiterile la tratament balnear şi odihnă;c) indemnizaţiile;d) ajutoarele;e) cheltuielile cu ocrotirea sănătăţii.

10.Principiile care stau la baza stabilirii şi acordării pensiilor.

Pensiile constituie principala formă de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările sociale.

Pensiile sunt drepturi băneşti lunare care se acordă persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii unei anumite limite de vârstă, invalidităţii, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă şi soţului supravieţuitor care are calitatea de urmaş, pentru a li se asigura acestora condiţii decente de viaţă.

Pensiile se acordă, în raport cu salariul, tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta prevăzută de lege, au vechimea necesară în muncă, ori şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă din cauza unor accidente sau boli, precum şi urmaşilor.

La baza stabilirii şi acordării pensiilor se află următoarele principii:Imbunătăţirea raportului dintre pensie şi salariul tarifar, adică realizarea

unei corelări juste între nivelul pensiilor şi cel al salariilor;Echitatea socială – pensiile sunt stabilite în concordanţă cu contribuţia

fiecărui cetăţean la dezvoltarea economico-socială a ţării, realizând în acelaşi timp un raport echitabil între veniturile care provin din salariu şi cele care se obţin din pensii, astfel încât să se asigure stimularea persoanelor care lucrează în diferite domenii economice, sociale, culturale etc, precum şi realizarea unor proporţii echitabile între diferitele categorii de pensii.

Solidaritatea socială, potrivit căruia participanţii la sistemul public de pensii îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale;

Egalitatea socială, care garantează tuturor participanţilor la sistemul public de pensii un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile reglementate de lege;

Fondurile băneşti necesare plăţii pensiilor se formează din contribuţiile agenţilor economici, ale instituţiilor, ale salariaţilor şi ale întreprinzătorilor particulari;

Stimularea realizării unei vechimi cât mai mari în muncă;Determinarea cuantumului pensiei în funcţie de condiţiile de muncă;Corelarea justă a pensiei de invalditate cu pensia pentru munca depusă şi

limită de vârstă;Unicitatea pensiei – o persoană poate primi o singură pensie de bază

integrală de asigurări sociale; dacă aceeaşi persoană este îndreptăţită să primească două sau mai multe pensii de bază, ea poate oricând să opeze pentru una dintre ele.

Imprescriptibilitatea dreptului la pensie – potrivit acestui principiu, orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale pentru a primi o pensie poate oricând să-şi ceară acest drept, oricât timp ar fi trecut de la naşterea lui. Solicitantul nu este îndreptăţit să primească drepturile cu titlu de pensie pentru perioada expirată.

Imprescribilitatea dreptului la pensie- dreptul la pensie nu poate fi cedat nici total nici parţial.

Indexarea, majorarea şi recorelarea pensiilor – este necesar, atât timp cât se menţine o rată ridicată a inflaţiei, să se reglementeze un mecanism de indexare care să asigure corelarea promtă a veniturilor din pensii cu creşterea preţurilor şi pe de altă parte, să menţină un raport echitabil între pensii şi salarii.

11.Categoriile de pensii acordate în sistemul public.În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:

a) pensia pentru limită de vârstă; b) pensia anticipată; c) pensia anticipată parţială; d) pensia de invaliditate; e) pensia de urmaş.

12.Pensia pentru limită de vârstăPensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc,

cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.

Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi.

Asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă, cu excepţia pensiei anticipate şi apensiei anticipate parţiale, îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului.

În situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare, angajatorii acestora nu pot dispune încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a calităţii de membru cooperator, după caz, în vederea pensionării, decât după primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare.

Asiguraţii care au realizat stagiul complet de cotizare şi care şi-au desfăşurat activitatea total sau parţial în condiţii deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare

Vârstele de pensionare reduse nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei şi de 55 de ani pentru bărbaţi.

Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă cu condiţii speciale, cum sunt: unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna

respectivă; activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii; aviaţia civilă, pentru personalul navigant; activitatea artistică desfăşurată de balerini, dansatori, acrobaţi, jongleri, dresori de animale sălbatice, cascadori, solişti vocali de operă, care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de ani în aceste condiţii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă începând cu vârsta de 45 de ani.

Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în aviaţia civilă (personalul navigant) şi activitatea artistică şi care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu 15 ani.

Asiguraţii care au realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 15 ani în zona I de expunere la radiaţii sau de 17 ani în zona II de expunere la radiaţii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă.

Asiguraţii care au realizat stagii de cotizare atât în condiţii deosebite, cât şi în condiţii speciale de muncă beneficiază, cumulativ, de reducerea vârstelor standard de pensionare, corespunzătoare fiecărei situaţii, fără ca această reducere să depăşească 12 ani.

Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor standard de pensionare, astfel: a) cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav; b) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat; c) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.

Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege.

Asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în una sau mai multe dintre următoarele situaţii: în condiţii de muncă speciale, în condiţii de muncă deosebite, precum şi în condiţiile prevăzute de legi speciale, beneficiază cumulativ de reducerea vârstei standard de pensionare.

Vârsta de pensionare redusă nu poate fi mai mică de de 50 de ani pentru femei şi de 55 de ani pentru bărbaţi sau decât vârsta rezultată ca urmare a aplicării reducerii maxime prevăzute.

13.Pensia anticipată

Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani pot solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare.

La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate nu se au în vedere perioadele asimilate (a beneficiat sau beneficiază de drepturi de asigurări sociale; a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organizat potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora; a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat), precum şi perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.

Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei pentru limită de vârstă.

La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute de prezenta lege pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare.

14.Pensia anticipată parţială

Asiguraţii care au realizat stagiile complete de cotizare, precum şi cei care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.

La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parţiale nu se au în vedere perioadele asimilate precum şi perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.

Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare conform tabelului:

___________________________________________________

Stagiul de cotizare realizat Procentul depeste stagiul standard diminuare pentrucomplet de cotizare fiecare lună de anticipare (%)___________________________________________________până la 1 an 0,50peste 1 an 0,45peste 2 ani 0,40peste 3 ani 0,35peste 4 ani 0,30peste 5 ani 0,25peste 6 ani 0,20peste 7 ani 0,15peste 8 ani 0,10între 9 şi 10 ani 0,05___________________________________________________

La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute lege pensia anticipată parţială devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin eliminarea diminuării prevăzute în tabel şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare.

15.Pensia de invaliditate

Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: a) accidentelor de muncă, conform legii; b) bolilor profesionale şi tuberculozei; c) bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.

Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care satisfac obligaţii militare şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate

din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.

Persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă şi marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această cauză, au dreptul şi la pensie de invaliditate, indiferent de vechimea în muncă, pe timpul cât durează invaliditatea, stabilită în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.

În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este: a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane; b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se orienta spaţial, fără ajutorul altei persoane; c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.

Criteriile şi normele pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II şi III de invaliditate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei împreună cu Ministerul Sănătăţii, la propunerea CNPAS.

Încadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, denumit în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoţită de documentaţia necesară.

Asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei boli obişnuite sau unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de invaliditate, dacă îndeplinesc stagiul de cotizare necesar în raport cu vârsta.

Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care, până la data ivirii invalidităţii, au realizat cel puţin jumătate din stagiul de cotizare necesar. Au dreptul la pensie de invaliditate şi persoanele care la data ivirii invalidităţii nu mai au calitatea de asigurat, dar îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.

În cazul în care invaliditatea s-a ivit ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale, a tuberculozei, precum şi în situaţia în care invaliditatea s-a ivit în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare asiguratul poate beneficia de pensie de invaliditate, indiferent de stagiul de cotizare.

Pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara pensiei, la o indemnizaţie pentru însoţitor, în cuantum fix.

Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară.

Pensionarii de invaliditate sunt supuşi revizuirii medicale, în funcţie de afecţiune, la intervale de 6 - 12 luni, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de casele teritoriale de pensii.

După fiecare revizuire medicul expert al asigurărilor sociale din cadrul casei teritoriale de pensii emite o nouă decizie prin care se stabileşte, după caz: a) menţinerea în acelaşi grad de invaliditate; b) încadrarea în alt grad de invaliditate; c) încetarea calităţii de pensionar de invaliditate, ca urmare a redobândirii capacităţii de muncă.

Dreptul la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna următoare celei în care s-a emis decizia de revizuire medicală.

Neprezentarea, din motive imputabile pensionarului, la revizuirea medicală atrage suspendarea plăţii pensiei începând cu luna următoare celei în care era prevăzută revizuirea medicală.

Revizuirea medicală se poate efectua şi la cererea pensionarilor, dacă starea sănătăţii lor s-a îmbunătăţit sau, după caz, s-a agravat.

Nu sunt supuşi revizuirii medicale periodice pensionarii de invaliditate care: a) prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă; b) au împlinit vârstele prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă; c) au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţă de vârsta standard de pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare, conform prezentei legi.

La împlinirea vârstei standard sau a vârstei standard reduse conform legii pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă, beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

Indemnizaţia pentru însoţitor se menţine indiferent de pensia pentru care se optează.

16.Pensia de urmaş

Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Copiii au dreptul la pensie de urmaş: a) până la vârsta de 16 ani;

b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani; c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situaţiile prevăzute a) sau b).

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani.

În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 1 an.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă şi de durata căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şi dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Soţul supravieţuitor care nu îndeplineşte condiţiile de mai sus beneficiază de pensie de urmaş pe o perioadă de 6 luni de la data decesului, dacă în această perioadă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani beneficiază de pensie de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Pensia de urmaş se calculează, după caz, din: a) pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat; b) pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susţinătorului a survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă şi era în plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, la una dintre aceste categorii de pensie; c) pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul în condiţiile legii susţinătorul decedat, dacă aceasta este mai avantajoasă decât pensia pentru limită de vârstă.

Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susţinător, aferent pensiei , în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel:

a) pentru un singur urmaş - 50%;b) pentru 2 urmaşi - 75%;c) pentru 3 sau mai mulţi urmaşi - 100% .

Partea din pensia de urmaş care depăşeşte nivelul pensiei de urmaş calculate din pensia pentru limită de vârstă cuvenită titularului din sistemul public, se suportă din bugetul de stat.

Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi, reprezintă însumarea drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.

Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat poate opta pentru cea mai avantajoasă pensie.

17.Reforma sistemului de pensii în România

Schimbările demografice din ultimele decenii, respectiv îmbătrânirea populaţiei şi scăderea natalităţii, precum şi presiunile financiare asupra sistemelor de pensii cauzate de aceste schimbări au condus la căutarea unor alternative la vechiul sistem public de protecţie socială.

În 2020, 17,5% din totalul populaţiei va avea peste 65 de ani, în condiţiile în care, în anul 2005, procentul era de aproximativ 15%. În anul 2050, 30% din populaţie va depăşi vârsta de 65 de ani, potrivit unui studiu al Departamentului pentru Afaceri Economice şi Sociale din cadrul ONU(2006).În contextul îmbătrânirii populaţiei, statele lumii, inclusiv cele dezvoltate economic, cu sisteme de securitate socială de tradiţie au implementat reforme susţinute pentru garantarea sustenabilităţii financiare pe termen mediu şi lung şi pentru asigurarea unor pensii mai mari.

În contextul european al reformării şi moderinzării sistemelor de pensii din ultimii ani, România şi-a propus să adopte un sistem de pensii cu mai multe componente, bazat pe diversificarea surselor de obţinere a pensiilor şi care să determine siguranţa financiară a persoanelor vârstnice, micşorând riscurile generate de veniturile de înlocuire la bătrâneţe, prin implementarea pensiilor obligatorii, administrate privat – pilonul II şi a pensiilor facultative – pilonul III, potrivit clasificării Băncii Mondiale.

18.Legea nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează:

- înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea sistemului fondurilor de pensii administrate privat;

- organizarea şi funcţionarea administratorilor fondurilor de pensii administrate privat, precum şi coordonarea activităţii altor entităţi implicate în acest domeniu.

Normele emise de către C.S.S.P.P. printre care enumerăm: Normele privind autorizarea administratorilor în sistemul pensilor private,Norma privind prospectul schemei de pensii private, Norma privind aderarea iniţială şi evidenţa participanţilor la fondurile de pensii administrate privat, Normele privind depozitarul şi auditorul activelor financiare ale fondurilor de pensii administrate privat, Norma privind marketingul fondului de pensii administrat privat, Norme privind reglementările contabile, etc.

Legea nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat prevede: - participanţii: angajaţii cu vârsta de până în 35 de ani, care contribuie la sistemul public de pensii - în mod obligatoriu şi angajaţii cu vârste cuprinse între 35 şi 45 de ani, care contribuie la sistemul public de pensii - în mod opţional. O persoană nu poate fi participant, în acelaşi timp, la mai multe fonduri de pensii reglementate de prezenta lege şi poate avea un singur cont la fondul de pensii al cărui participant este. O persoană devine participant la un fond de pensii prin semnarea unui act de aderare individual, din proprie iniţiativă sau în urma repartizării sale de către instituţia de evidenţă. - Contribuţia la fondul de pensii - este parte din contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii. Ea se evidenţiază distinct, se constituie şi se virează în aceleaşi condiţii cu cele stabilite pentru contribuţia de asigurări sociale.

La momentul începerii activităţii de colectare, cuantumul contribuţiei este de 2% din baza de calcul. În termen de 8 ani de la începerea colectării, cota de contribuţie se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5 puncte procentuale pe an, începând cu data de 1 ianuarie a fiecărui an. - contribuţiile se acumulează într-un fond de pensii admnistrat privat; - participantul este proprietarul activului personal din contul său. Activul personal nu poate face obiectul unei executări silite sau al unei tranzacţii, sub sancţiunea nulităţii actelor respective.Activul personal nu poate fi cesionat sau gajat, sub sancţiunea nulităţii actelor respective.

Contribuţiile şi transferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii se convertesc în unităţi de fond în maximum două zile lucrătoare de la data încasării acestora.

20.Cine poate administra un fond de pensii facultative Pilonul II, in ce poate investi.

- administratorul unui fond de pensii este o societate comercială pe acţiuni din România, autorizată de către CSSPP, cu un capital social de minim 4 milioane de euro. Un administrator poate administra în România un singur fond de pensii. Capitalul social al administratorului nu poate fi constituit şi nici majorat prin subscripţie publică, nu poate proveni din împrumuturi sau credite şi nu poate fi grevat de sarcini.

Administratorul este obligat să notifice Comisiei, fără întârziere, orice reducere a capitalului social sub valoarea minimă. Capitalul social nu are voie să scadă cu mai mult de 20% din valoarea minimă.

Activitatea de administrare a unui fond de pensii cuprinde următoarele:a) administrarea şi investirea activelor fondului de pensii;b) convertirea contribuţiilor în unităţi de fond;c) plata drepturilor cuvenite participanţilor şi beneficiarilor, conform legii;d) calculul zilnic al activului net al fondului de pensii şi al unităţii de fond;e) evidenţa conturilor individuale şi actualizarea acestora, precum şi

furnizarea documentelor privind participarea, notificarea, informarea periodică sau transferul;

f) gestionarea operaţiunilor zilnice ale fondului de pensii;g) dispunerea efectuării plăţilor datorate entităţilor implicate şi Comisiei de

Supraveghere a Sistemului de Pensii Private ;h) mandatarea şi monitorizarea agenţilor de marketing ai fondului de

pensii;i) gestionarea relaţiilor cu instituţiile implicate;j) elaborarea, prezentarea, depunerea, publicarea şi distribuirea către

CSSPP şi participanţi a situaţiilor financiare şi a rapoartelor prevăzute de lege;k) gestionarea, păstrarea şi arhivarea documentelor privind fondul de

pensii, participanţii şi beneficiarii săi;l) alte activităţi prevăzute în normele CSSPP.

Activele şi pasivele fiecărui fond de pensii administrat privat sunt organizate, evidenţiate şi administrate distinct, separat de celelalte fonduri de pensii facultative pe care le gestionează acelaşi administrator şi de contabilitatea proprie administratorului, fără posibilitatea transferului între fonduri sau între fonduri şi administrator.

Toate activele şi pasivele corespunzătoare activităţii de administrare a fondurilor de pensii sunt restricţionate, gestionate şi organizate separat de alte activităţi ale administratorului, fără posibilitatea de transfer.

- investiţiile sumelor din aceste fonduri se fac potrivit claselor şi procentelor stabilite de lege;

- Administratorul desemnează un singur depozitar, căruia îi încredinţează păstrarea activelor fondului de pensii, pe baza unui contract de depozitare, avizat în prealabil de Comisie (CSSPP).

Depozitarul poate păstra activele mai multor fonduri de pensii, cu condiţia de a evidenţia operaţiunile şi înregistrările fiecărui fond de pensii separat de ale sale proprii şi de cele ale celorlalte fonduri de pensii. El nu poate deţine acţiuni ale administratorului sau ale oricărei entităţi afiliate acestuia şi nu poate avea nici o relaţie de capital cu aceste entităţi. - situaţiile financiar-contabile ale oricărei entităţi supuse autorizării, supravegherii şi controlului CSSPP vor fi auditate de persoane fizice sau juridice, persoane active, membre ale Camerei Auditorilor Financiari din România. - dreptul la pensie se deschide de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă în sistemul public; - admnistratorul constiuie provizioane tehnice - volum adecvat de lichidităţi, corespunzător angajamentelor financiare rezultate din portofoliul de investiţii, care vor acoperi riscurile biometrice: deces, invaliditate şi longevitate şi/sau nivelele stabilite ale pensiilor, dacă acestea sunt prevăzute în schemele de pensii admnistrate privat; - în scopul de a proteja interesele participanţilor/beneficiarilor, admnistratorii contribuie la un fond de garantare; - pentru a limita riscurile şi a asigura redresarea acestor fonduri, în cazul în care apar asemenea situaţii, există proceduri prin care se aplică măsuri suplimentare de siguranţă: supravegherea şi administrarea specială.

19.Pensiile private facultative (Pilonul III)Legea 204/2006 privind pensiile facultative stabileşte:- principiile elaborării şi autorizării prospectului schemei de pensii

facultative şi ale fondului de pensii facultative;- principiile organizării şi funcţionării administratorilor fondurilor de pensii

facultative, precum şi coordonarea activităţii altor entităţi implicate în acest domeniu;

- reglementarea şi supravegherea prudenţială a administrării fondurilor de pensii facultative.

Normele emise de către C.S.S.P.P, legislaţia secundară pentru aplicarea acestei legi printre care enumerăm: Normele privind autorizarea de constituire a societatii de pensii, Norma privind autorizarea administratorilor de fonduri de pensii facultative, Norma privind prospectul schemei de pensii facultative, Norma privind participanţii, Normele privind depozitarul şi auditorul activelor financiare

ale fondurilor de pensii facultative, Norma privind marketingul prospectului schemei de pensii faucultative, Norme privind reglementările contabile,etc.

Legea 204/2006 privind pensiile facultative prevede: - participanţii: participantul la un fond de pensii facultative este angajatul, funcţionarul public sau persoana autorizată să desfăşoare o activitate independentă, potrivit legii, persoana care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care este numită în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, membrul unei societăţi cooperative, precum şi altă persoană care realizează venituri din activităţi profesionale sau agricole, care aderă la un fond de pensii facultative şi care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensii facultative şi are un drept viitor la o pensie facultativă.

Aderarea la un fond de pensii facultative este o opţiune individuală. La semnarea actului de aderare participanţii sunt informaţi asupra condiţiilor schemei de pensii facultative, mai ales în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în schema de pensii facultative, riscurile financiare, tehnice şi de altă natură, precum şi despre natura şi distribuţia acestor riscuri.

- contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de până la 15% din venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia al persoanei care aderă la un fond de pensii facultative.

- contribuţia poate fi împărţită între angajat şi angajator potrivit prevederilor stabilite prin contractul colectiv de muncă sau, în lipsa acestuia, pe baza unui protocol încheiat cu reprezentanţii angajaţilor.

Angajatorul şi sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unităţi sau de ramură, ori angajatorul singur sau prin asociere cu alţi angajatori şi reprezentanţii salariaţilor, în lipsa unui contract colectiv de muncă şi/sau în lipsa sindicatului, pot propune participarea la un fond de pensii facultative.

Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative este deductibilă pentru fiecare participant din venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal.

Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative ale unui angajator proporţional cu cota acestuia de participare este deductibilă, la calculul profitului impozabil, în limita unei sume reprezentând, pentru fiecare participant, echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal.

Dacă un participant încetează plata contribuţiei, acesta îşi păstrează drepturile, conform regulilor schemei de pensii facultative, cu excepţia cazului în care a solicitat un transfer de lichidităţi băneşti către alt fond de pensii facultative. - contribuţiile se acumulează într-un fond de pensii facultative;

- contul individual este proprietatea persoanei participante şi a beneficiarului legal al acesteia; - administratorul - pot administra fonduri de pensii facultative societăţile de pensii, societăţile de administrare a investiţiilor şi societăţile de asigurare, autorizate de CSSPP în acest scop. Capitalul social minim necesar pentru administrarea de fonduri de pensii facultative este echivalentul în lei, calculat la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României la data constituirii, al sumei de 1,5 milioane euro. cu un capital social de minim 1,5 milioane de Euro, administratorul investeşte în:

a) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv conturi şi depozite în lei la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei instituţii de credit străine autorizată să funcţioneze pe teritoriul României şi care nu se află în procedura de supraveghere specială ori de administrare specială sau a cărei autorizaţie nu este retrasă, fără să depăşească un procent mai mare de 20% din valoarea totală a activelor fondului de pensii facultative;

b) titluri de stat emise de Ministerul Finanţelor Publice din România, emise de state membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 70% din valoarea totală a activelor fondului de pensii facultative;

c) obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale din România sau din statele membre ale Uniunii Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 30% din valoarea totală a activelor fondului de pensii facultative;

d) valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate din România, din statele membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 50% din valoarea totală a activelor fondului de pensii facultative;

e) titluri de stat şi alte valori mobiliare emise de state terţe, în procent de până la 15% din valoarea totală a activelor fondului de pensii facultative;

f) obligaţiuni şi alte valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate, emise de autorităţile administraţiei publice locale din state terţe, în procent de până la 10% din valoarea totală a activelor fondului de pensii facultative;

g) obligaţiuni şi alte valori mobiliare ale organismelor străine neguvernamentale, dacă aceste instrumente sunt cotate la burse de valori autorizate şi îndeplinesc cerinţele de rating, în procent de până la 5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii facultative;

h) titluri de participare emise de organisme de plasament colectiv în valori mobiliare din România sau din alte ţări, în procent de până la 5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii facultative;

i) alte forme de investiţii prevăzute de normele adoptate de Comisie.

21.Conţinutul schemei de pensii facultative(elemente)

Prospectul schemei de pensii facultative este elaborat şi propus de către administrator. Fiecare prospect al schemei de pensii facultative propus de administrator trebuie să obţină autorizarea Comisiei.

Conţinutul schemei de pensii facultative se stabileşte prin normele adoptate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi conţine obligatoriu cel puţin următoarele elemente:

a) denumirea şi sediul administratorului;b) condiţiile de eligibilitate a participanţilor pentru aderarea la schema de

pensii facultative;c) cuantumul contribuţiei la fondul de pensii facultative, precum şi

modalitatea de plată a acesteia;d) modalitatea de împărţire între participanţi a rezultatelor din investiţii;e) principiile investiţionale ale schemei de pensii facultative;f) riscurile financiare, tehnice şi de altă natură implicate de schema de

pensii facultative;g) natura şi distribuţia riscurilor financiare, tehnice şi de altă natură;h) dreptul exclusiv de proprietate al participanţilor la schema de pensii

facultative asupra sumei existente în conturile individuale;i) condiţiile începerii şi plăţii prestaţiilor facultative;j) condiţiile de acordare a prestaţiilor facultative în caz de invaliditate;k) nivelurile maxime ale comisioanelor suportate de fondul de pensii

facultative, defalcate pe categorii;l) periodicitatea şi procedura de raportare către participanţi;m) condiţiile şi procedurile de încetare a participării şi de transfer la un alt

fond de pensii facultative. - depozitarea activelor fondurilor de pensii facultative se face de către instituţii de credit, avizate de către CSSPP; - situaţiile financiare ale admnistratorilor şi ale fondurilor sunt auditate de către auditori financiari, membri ai Camerei Auditorilor Financiari din România;

- Dreptul la pensia facultativă se deschide, la cererea participantului, cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative:

a) participantul a împlinit vârsta de 60 de ani;b) au fost plătite minimum 90 de contribuţii lunare;c) activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei

facultative minime prevăzute prin normele adoptate de CSSPP.Se exceptează de la aceste prevederi situaţiile în care:

a) participantul nu îndeplineşte una dintre condiţiile pentru deschiderea dreptului la pensie,caz în care primeşte suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, la alegerea sa;

b) participantul beneficiază de pensie de invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii, definite potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, caz în care poate obţine:

1. suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani;

2. o pensie facultativă dacă activul personal este cel puţin egal cu suma minimă necesară obţinerii pensiei facultative;

c) decesul participantului a survenit înainte de depunerea cererii pentru obţinerea unei pensii facultative, caz în care suma din cont se plăteşte beneficiarilor, în condiţiile şi în cuantumul stabilite prin actul individual de aderare şi prin actul de succesiune;

d) decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensia facultativă, caz în care sumele aferente se plătesc către persoana nominalizată;

e) decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensia facultativă şi acesta nu a ales un tip de pensie facultativă cu componenta de supravieţuitor, caz în care sumele aferente se plătesc beneficiarilor. Administratorul trebuie să asigure permanent un volum adecvat de lichidităţi, corespunzătoare angajamentelor financiare rezultate din portofoliul existent al schemei de pensii facultative.Administratorul schemelor de pensii facultative, în care sunt prevăzute măsuri de protecţie împotriva riscurilor biometrice şi/sau garanţii cu privire la performanţele investiţiilor ori un nivel stabilit al beneficiilor, trebuie să asigure provizioane tehnice pentru toate aceste scheme.

El trebuie să deţină permanent un nivel suficient şi corespunzător de active pentru a acoperi provizioanele tehnice privind toate schemele de pensii facultative administrate.

Calculul provizioanelor tehnice se efectuează anual. Calculul poate fi efectuat o dată la 3 ani, dacă administratorul prezintă Comisiei şi/sau participanţilor un raport asupra modificărilor survenite în anii respectivi. Raportul trebuie să reflecte modificările provizioanelor tehnice şi schimbările survenite în riscurile acoperite.

Calculul provizioanelor tehnice se efectuează şi se certifică de către un actuar sau de către un alt specialist în acest domeniu, inclusiv de către un auditor, în conformitate cu legislaţia naţională, pe baza metodelor actuariale stabilite prin normele CSSPP.

În vederea protejării interesului participanţilor şi beneficiarilor, prin contribuţia administratorilor şi furnizorilor de pensii facultative, după caz, se constituie Fondul de garantare a pensiilor reglementate şi supravegheate de CSSPP. Acesta este destinat plăţii drepturilor participanţilor şi beneficiarilor fondurilor de pensii facultative, în cazul imposibilităţii asigurării lor de către administratori sau furnizori de pensii facultative, după caz.

Disponibilităţile Fondului de garantare vor fi plasate în instrumente financiare ale Trezoreriei Statului sau derulate prin aceasta, titluri de stat, depozite purtătoare de dobândă şi orice alte instrumente financiare stabilite de CSSPP prin norme, în scopul unei cât mai bune valorificări a acestora.

Sumele depuse la Fondul de garantare nu pot fi urmărite silit. - pentru a limita riscurile şi a asigura redresarea fondurilor de pensii facultative, în cazul în care apar asemenea situaţii, există proceduri prin care se aplică măsuri suplimentare de siguranţă: supravegherea şi administrarea specială.

Primele contribuţii la fondurile de pensii facultative (Pilonul III) au fost colectate în luna mai 2007. 17 septembrie 2007, a marcat startul perioadei de aderare la fondurile de pensii administrate privat (Pilonul II).

22.Alte drepturi de asigurări sociale ale asiguraţilor din sistemul public (în afara pensiilor).

Asiguraţii sistemului public au dreptul, în afară de pensie, la: a) concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă; b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă; c) concediu şi indemnizaţie pentru maternitate; d) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului; e) concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav; f) ajutor de deces.

Beneficiază de aceste drepturi asiguraţii care, în ultimele 12 luni anterioare primei zile de concediu medical, au un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni.

Persoanele care au dobândit, conform legii, calitatea de asigurat beneficiază de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul accidentelor de muncă, bolilor profesionale, urgenţelor medicochirurgicale, tuberculozei şi bolilor infectocontagioase din grupa A. Lista cuprinzând urgenţele medico-chirurgicale, precum şi bolile infectocontagioase din grupa A este stabilită prin hotărâre a Guvernului.

Beneficiază de concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului asiguraţii sistemului public care au realizat, un stagiu de cotizare de cel puţin 10 luni în ultimele 12 luni anterioare datei naşterii copilului.

Dreptul asiguraţilor la ajutor de deces nu este condiţionat de îndeplinirea unui stagiu de cotizare.

Baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni anterioare primei zile de concediu medical înscrise în certificatul de concediu medical

Baza de calcul a indemnizaţiei de asigurări sociale pentru creşterea copilului se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 10 luni anterioare datei naşterii copilului, pe baza cărora s-a datorat sau, după caz, s-a achitat contribuţia individuală de asigurări sociale în lunile respective.

Din duratele de acordare a concediilor medicale, exprimate în zile calendaristice de incapacitate temporară de muncă, se plătesc zilele lucrătoare.

23.Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă

În sistemul public asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc incapacitatea temporară de muncă printr-un certificat medical, eliberat conform reglementărilor în vigoare.

Şomerii aflaţi la cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare sau, după caz, la alte forme de pregătire profesională, organizate potrivit legii, care, datorită accidentelor survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale, suportă o incapacitate temporară de muncă mai mare de 3 zile, beneficiază de aceleaşi prevederi ca şi ceilalţi asiguraţi privind accidentul de muncă.

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:- de către angajator, în funcţie de numărul de angajaţi avut la data ivirii

incapacităţii temporare de muncă, astfel:a) până la 20 de angajaţi, din prima zi până în a 7-a zi de incapacitate

temporară de muncă;b) între 21 - 100 de angajaţi, din prima zi până în a 12-a zi de incapacitate

temporară de muncă;c) peste 100 de angajaţi, din prima zi până în a 17-a zi de incapacitate

temporară de muncă;- din bugetul asigurărilor sociale de stat, începând cu:

a) prima zi de incapacitate temporară de muncă, în cazul şomerilor, persoanelor care realizează un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute;

b) ziua următoare celor suportate de angajator, şi până la data încetării incapacităţii temporare de muncă sau pensionării.

Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli profesionale sau accidente de muncă se suportă din prima zi de incapacitate temporară de muncă şi până la data încetării acesteia sau pensionării, astfel:a) de către angajator, pentru: persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici; persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate

b) de către angajatorul prestator al cursurilor de calificare, recalificare,perfecţionare sau al altor forme de pregătire profesională pentru şomeri,

c) de bugetul asigurărilor sociale de stat, pentru persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care se află în una dintre situaţiile următoare: a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari; b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de management; c) membri ai asociaţiei familiale; d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; e) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora; f) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;

d) de bugetul asigurărilor sociale de stat, în cazul asiguraţilor aflaţi la cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare sau alte forme de pregătire profesională, organizate potrivit legii, dacă bolile profesionale sau accidentele de muncă s-au produs din vina acestora.

Asiguraţii a căror incapacitate temporară de muncă a survenit în timpul concediului de odihnă sau al concediului fără plată beneficiază de indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, concediile fiind întrerupte, urmând ca zilele neefectuate să fie reprogramate.

Beneficiază de indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi asiguraţi, pensionarii care, potrivit prezentei legi, realizează venituri dintr-o activitate profesională pentru care se calculează şi se plăteşte contribuţia de asigurări sociale.

Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se determină prin aplicarea unui procent de 75% la baza de calcul determinată ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora s-a calculat contribuţia individuală de asigurări sociale în lunile respective. Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă determinată de boală profesională, accident de muncă sau cazuri asimilate acestuia, tuberculoză, SIDA, cancer de orice tip, precum şi de boală infectocontagioasă din

grupa A şi urgenţe medico-chirurgicale este de 100% din baza de calcul determinată ca medie a veniturilor din lunare din ultimele şase luni de cotizare.

Durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de cel mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire.

Începând cu a 90-a zi concediul medical se poate prelungi până la 180 de zile, cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale.

Durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este mai mare în cazul unor boli speciale şi se diferenţiază astfel:

a) un an, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară şi unele boli cardiovasculare, stabilite de CNPAS cu acordul Ministerului Sănătăţii al Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;

b) un an, cu drept de prelungire până la un an şi jumătate de către medicul expert al asigurărilor sociale, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză meningeală, peritoneală şi urogenitală, inclusiv a glandelor suprarenale, precum şi pentru SIDA şi cancer de orice tip, în funcţie de stadiul bolii;

c) un an şi jumătate, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară operată şi osteoarticulară;

d) 6 luni, cu posibilitatea de prelungire până la maximum un an, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru alte forme de tuberculoză extrapulmonară, cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale.

Dacă bolnavul nu a fost recuperat la expirarea duratelor de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, prevăzute de lege, medicul curant propune pensionarea de invaliditate

În situaţii temeinic motivate de posibilitatea recuperării medicul curant propune prelungirea concediului medical peste 180 de zile, în scopul evitării pensionării de invaliditate şi menţinerii asiguratului în activitate.

Medicul expert al asigurărilor sociale decide, după caz, prelungirea concediului medical pentru continuarea programului recuperator, trecerea temporară în altă muncă, reducerea programului de lucru, reluarea activităţii în aceeaşi profesie sau într-o altă profesie ori pensionarea de invaliditate.

Prelungirea concediului medical peste 180 de zile se face pentru cel mult 90 de zile, conform procedurilor stabilite de CNPAS, în raport cu evoluţia cazului şi cu rezultatele acţiunilor de recuperare.

În cazul în care s-a emis avizul de pensionare de către medicul expert al asigurărilor sociale, plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se acordă până la sfârşitul lunii următoare celei în care s-a dat avizul, fără a se depăşi durata maximă de acordare a concediului medical, prevăzută de lege.

24.Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă

În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, în sistemul public asiguraţii pot beneficia de:

a) indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă;b) indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;c) indemnizaţie pentru carantină;d) ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi de alte produse

ortopedice, care nu sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;

e) tratament balnear care nu este suportat, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;

f) reabilitare profesională.g) bilete de odihnă pentru asiguraţii unităţilor în care nu este reglementată

constituirea fondului social, potrivit legii.Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare

de 90 de zile, precum şi pensionarii de invaliditate pot beneficia de tratament balnear şi reabilitare profesională, în conformitate cu prevederile programului individual de recuperare.

Asiguraţii care, datorită unei boli profesionale sau unui accident de muncă, nu mai pot lucra în condiţiile de la locul de muncă anterior producerii riscului, pot trece temporar în altă muncă.

Indemnizaţia pentru trecerea temporară în altă muncă se acordă, dacă la noul loc de muncă asiguratul realizează un venit salarial brut lunar inferior mediei veniturilor lunare din ultimele 6 luni anterioare riscului.

Indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata normală se acordă asiguraţilor care, din motive de sănătate, nu mai pot realiza durata normală de muncă.

Aceste indemnizaţiile se acordă, la propunerea medicului curant, cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale pentru cel mult 90 de zile într-un an calendaristic, în una sau mai multe etape.

Cuantumul lunar al indemnizaţiilor este egal cu diferenţa dintre media veniturilor lunare din ultimele şase luni (pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală de asigurări sociale) şi venitul salarial brut realizat de asigurat la noul loc de muncă sau prin reducerea timpului normal de muncă, fără a depăşi 25% din baza de calcul.

Indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se interzicecontinuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, ivite la locul de muncă sau la domiciliul lor. Indemnizaţia se acordă pe durata stabilită prin certificatul eliberat de inspectoratul de sănătate publică.

Cuantumul lunar al indemnizaţiei pentru carantină reprezintă 75% din baza de calcul stabilită ca media veniturilor lunare din ultimele şase luni (pentru care s-a plătit contribuţia individuală de asigurări sociale).

Carantina este o măsură de ocrotire a sănatăţii populaţiei, iar prin instituirea ei se urmăreşte prevenirea extinderii epidemiilor.

Cele trei indemnizaţii se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Asiguraţii şi pensionarii sistemului public pot beneficia de ajutoare şi indemnizaţii de la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru procurare de proteze şi de alte produse ortopedice, care nu sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate.

Modalităţile de stabilire şi de acordare a ajutoarelor şi indemnizaţiilor pentru procurarea de proteze şi de alte produse ortopedice se stabilesc prin lege.Pentru asiguraţii aflaţi în incapacitate de muncă o perioadă mai mare de 90 de zile şi pentru pensionarii de invaliditate medicul expert al asigurărilor sociale întocmeşte programul individual de recuperare, în funcţie de natura, stadiul şi pronosticul bolii, structurat pe etape.

Programul individual de recuperare este obligatoriu şi se realizează de către organele competente.

Dreptul la prestaţii de asigurări sociale se suspendă în cazul în care asiguraţii nu urmează sau nu respectă programul individual de recuperare.

După fiecare etapă prevăzută în programul individual de recuperare asiguraţii sunt supuşi reexaminării medicale. În funcţie de rezultatele acesteia medicul expert al asigurărilor sociale, după caz, actualizează programul individual de recuperare, recomandă reluarea activităţii profesionale sau propune pensionarea de invaliditate.

Asiguraţii care şi-au redobândit capacitatea de muncă total sau parţial se pot reîncadra în muncă potrivit recomandărilor medicului expert al asigurărilor sociale, cu sprijinul caselor teritoriale de pensii şi al agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncă şi a municipiului Bucureşti.

Programul individual de recuperare poate include tratament balnear care nu este suportat, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate, în funcţie de tipul bolii.

Durata tratamentului balnear este de 15 - 21 de zile şi se stabileşte de medicul expert al asigurărilor sociale în funcţie de tipul afecţiunii şi de natura tratamentului.

25.Indemnizaţia de maternitate

Viitoarele mame au dreptul, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, la concediu pentru sarcină şi lăuzie, perioadă în care beneficiază de indemnizaţie de maternitate.

De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care au încetat plata contribuţiei de asigurări sociale, în condiţiile prezentei legi, dar care nasc în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de asigurat.

Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere.

Concediile pentru sarcină şi lăuzie se compensează între ele, în funcţie derecomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare.

Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină, începând cu luna a 6-a de sarcină.

Cuantumul lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul şi se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Indemnizaţia de maternitate se suportă integral din bugetul asigurălor sociale de stat.

Alocaţia pentru copiii nou-născuţiAlocaţia pentru copiii nou-născuţi este o formă de încurajare de către stat a

natalităţii. Ea se acordă mamelor, indiferent dacă sunt sau nu asigurate, la cerere, o singură dată, pentru fiecare dintre primii 4 copii născuţi vii (prin sintagma copil nou-născut se înţelege copilul în vârstă de până la 6 luni).

Alocaţia pentru copiii nou-născuţi se acordă în cuantumul prevăzut de actele normative în vigoare la data naşterii copilului.

Stabilirea şi plata acestei alocaţii se face prin dispoziţia primarului localităţii în a cărui rază teritorială domiciliază mama. Plata alocaţiei se face pe baza actelor de naştere ale copiilor, din bugetele locale, din sumele defalcate cu această destinaţie din bugetul de stat, administrate si gestionate de Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale.

Această alocaţie este unică indiferent de natura şi nivelul veniturilor părinţilor şi independent de toate celelalte forme de protecţie a familiilor cu copii.

26.Indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav

Asiguraţii au dreptul la: a) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3

ani, oricând până la împlinirea de către copil a acestor vârste, numai după efectuarea a cel puţin 42 de zile din concediul de lăuzie. b) concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Aceste indemnizaţiile se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Beneficiază, la cerere, de indemnizaţia pentru creşterea copilului, opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare.

Beneficiază de aceleaşi drepturi, dacă îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru acordarea acestora, şi asiguratul care, în condiţiile legii, a adoptat, a fost numit tutore, căruia i s-au încredinţat copii sau i-au fost daţi în plasament.

Indemnizaţia pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani se acordă, la cerere, pe baza livretului de familie sau a certificatului de naştere.

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, persoanele care, în ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum şi de o indemnizaţie lunară în cuantum de 600 lei (RON).

În calculul celor 12 luni se includ şi perioadele în care persoanele s-au aflat în una sau mai multe dintre următoarele situaţii:

a) şi-au însoţit soţul/soţia trimis/trimisă în misiune permanentă în străinătate;b) au beneficiat de indemnizaţie de şomaj, stabilită conform legii;c) au beneficiat de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate,

potrivit legii;d) au realizat perioade asimilate stagiului de cotizare în sistemul public de

pensii în condiţiile prevăzute la art. 38 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare;

e) au realizat perioade de stagiu de cotizare în sistemul public de pensii, în condiţiile prevăzute de actele normative cu caracter special care reglementează concedierile colective;

f) au realizat în sistemul public de pensii, anterior datei intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, perioade de stagiu de cotizare pe bază de contract de asigurare socială;

g) au beneficiat de indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului.Prin venituri profesionale supuse impozitului pe venit, se înţelege: venituri

din salarii, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole.În perioadele în care beneficiarii indemnizaţiei pentru creşterea copilului

realizează venituri profesionale supuse impozitului pe venit se acordă un stimulent

în cuantum lunar de 100 lei (RON), situaţie în care plata indemnizaţiei de 600 lei (RON) se suspendă.

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul alocaţiei de stat pentru copii este următorul:

a) 200 lei (RON) lunar, în situaţia copiilor în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copiilor cu handicap;

b) cel acordat conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 61/1993, republicată, în situaţia copiilor în vârstă de peste 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copiilor cu handicap.

Indemnizaţia sau stimulentul se cumulează cu alocaţia de stat pentru copii.De indemnizaţia şi stimulentul prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă

beneficiază, opţional, oricare dintre părinţii fireşti ai copilului.Beneficiază de aceleaşi drepturi şi una dintre persoanele care au adoptat

copilul, cărora li s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care au copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, precum şi persoana care a fost numită tutore.

Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau a copilului cu handicap cu afecţiuni intercurente până la împlinirea vârstei de 18 ani se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de familie şi a certificatului pentru persoanele cu handicap emis, în condiţiile legii, după caz.

Durata de acordare a indemnizaţiei este de 14 zile calendaristice pe an pentru un copil, cu excepţia situaţiilor în care copilul contractează boli contagioase, este imobilizat în aparat gipsat sau este supus unor intervenţii chirurgicale; durata concediului medical în aceste cazuri va fi stabilită de medicul de familie.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

27.Ajutorul de deces

În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază de ajutor de deces o singură persoană care face dovada că a suportat cheltuielile ocazionate de deces şi care poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare persoană care face această dovadă.

Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi făcut public de către CNPAS

Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui membru de familie aflat în întreţinerea sa şi care nu are un drept propriu de asigurări sociale.

Se consideră membru de familie, în sensul prezentei legi: a) soţul;b) copiii proprii, copiii adoptaţi, copiii aflaţi în plasament familial sau cei

încredinţaţi spre creştere şi educare familiei, în vârstă de până la 18 ani sau, dacă îşi continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, precum şi copiii incapabili de muncă, indiferent de vârstă, dacă şi-au pierdut capacitatea de muncă înaintea vârstelor menţionate;

c) părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi.Ajutorul de deces cuvenit pentru un membru de familie reprezintă jumătate

din cuantumul ajutorului acordat în cazul decesului asiguratului.Ajutorul de deces se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat şi se

acordă, la cerere, pe baza certificatului de deces.

28.Calculul şi plata indemnizaţiei de asigurări sociale

Calculul şi plata indemnizaţiei de asigurări sociale se efectuează lunar de către:

a) angajator, cel mai târziu o dată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă, pentru persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă; persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;

b) instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj, în termen de 3 zile de la data depunerii certificatului medical sau, după caz, a cererii pentru acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, în cazul şomerilor;

c) casa teritorială de pensii, în termen de 3 zile de la data depunerii certificatului medical sau a cererii pentru acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, pentru persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care au calitatea de: asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari; administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de management; membri ai asociaţiei familiale; persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora; alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;

Ajutorul de deces se achită în termen de 24 de ore de la solicitare de către:

a) angajator, în cazul decesului persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă; persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, respectiv al unui membru de familie al acestuia;

b) instituţia care gestionează bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj, în cazul decesului şomerului, respectiv al unui membru de familie al acestuia;

c) casa teritorială de pensii, în cazul decesului pensionarului sau al asiguratului care realizează un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care au calitatea de: asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari; administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de management; membri ai asociaţiei familiale; persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora; alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale, respectiv al unui membru de familie al acestuia.

Indemnizaţiile de asigurări sociale se achită beneficiarului, reprezentantului legal sau mandatarului desemnat prin procură specială de către acesta.

Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale pot fi solicitate, pe baza actelor justificative, în termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data la care beneficiarul era în drept să le solicite.

Cuantumul indemnizaţiilor şi ajutoarelor de asigurări sociale solicitate potrivit se achită la nivelul cuvenit pentru perioada prevăzută în certificatul medical neonorat sau, după caz, la data decesului, înscrisă în certificatul de deces.

Plata indemnizaţiilor de asigurări sociale încetează începând cu ziua următoare celei în care:

a) beneficiarul a decedat;b) beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea

indemnizaţiilor;c) beneficiarul şi-a stabilit domiciliul pe teritoriul altui stat cu care România

nu are încheiată convenţie de asigurări sociale;d) beneficiarul şi-a stabilit domiciliul pe teritoriul unui stat cu care România

a încheiat convenţie de asigurări sociale, dacă în cadrul acesteia se prevede că indemnizaţiile se plătesc de către celălalt stat.

29.Ce atribuţii are Casa Nationala de Pensii Publice (CNPP).

Problemele financiare ale sistemului public naţional de asigurări sociale se află în competenţă Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, care este o instituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.(2) Sediul CNPAS este în municipiul Bucureşti.

(3) Casa de pensii a municipiului Bucureşti şi casele judeţene de pensii sunt servicii publice, învestite cu personalitate juridică.

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale îndeplineşte următoarele atribuţii: - îndrumă, coordonează şi controlează întreaga activitate privind asigurările sociale de stat, a pensiilor, a tratamentului balnear, a indemnizaţiilor şi ajutoarelor, sprijină din punct de vedere metodologic celelalte sectoare de asigurări sociale;

- îndrumă şi controlează modul de aplicare a dispoziţiilor legale de către casele teritoriale de pensii, precum şi de către persoanele juridice şi fizice cărora le revin drepturi şi obligaţii de asigurări sociale

- furnizează datele necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat; - prezintă Guvernului şi partenerilor sociali rapoarte cu privire la modul de administrare a bugetului asigurărilor sociale de stat; - publică bianual raportul său de activitate; - colectează şi virează contribuţiile de asigurări sociale şi alte tipuri de contribuţii, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; - urmăreşte încasarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat; organizează, îndrumă şi controlează activitatea privind executarea creanţelor bugetare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;

ia măsuri, în condiţiile legii, pentru dezvoltarea şi administrarea eficientă a patrimoniului sistemului public, precum şi pentru asigurarea integrităţii acestuia; - ia măsuri pentru protecţia fondurilor de asigurări sociale; - asigură evidenţa la nivel naţional a tuturor contribuabililor la sistemul public;

- asigură evidenţa drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale la nivel naţional, pe baza codului personal de asigurări sociale;

- certifică anual stagiul de cotizare şi punctajul pentru fiecare asigurat;- controlează activitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de

muncă;- aplică prevederile convenţiilor internaţionale de asigurări sociale la care

România este parte;- dezvoltă relaţii cu organisme similare în domeniul asigurărilor sociale din

alte ţări, în baza convenţiilor încheiate de statul român;- organizează selecţia, pregătirea şi perfecţionarea profesională a

personalului din domeniul asigurărilor sociale;- asigură introducerea, extinderea, întreţinerea şi protecţia sistemelor

automate de calcul şi de evidenţă;- asigură reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti în litigiile în care este

implicată ca urmare a aplicării dispoziţiilor prezentei legi;- îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin dispoziţii legale.

30.Asistenţa socială de stat-obiective,beneficiari

Asistenţa socială este componenta non-contributivă a sistemului de protecţie socială şi reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.

Obiectivul principal îl constituie protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru participarea activă la viaţa socială. 

De asistenţă socială beneficiază: - persoanele lipsite de posibilităţi materiale, de susţinători legali, precum şi

cei care provin din familii lipsite de posibilităţi de întreţinere; - bolnavii cronici care nu se pot îngriji şi au nevoie de supraveghere

permanentă; - persoanele cu venituri insuficiente pentru asigurarea unui minim de

intreţinere sau care, din diferite motive, nu se pot autogospodări; - copii, sub forma alocaţiei de stat.Între asigurările sociale de stat şi asistenţa socială există următoarele

asemănări: - drepturile de asistenţă socială se acordă independent de veniturile obţinute

din alte surse;

- drepturile de asistenţă socială se pot cumula cu drepturile de asigurări sociale;

- se constituie unele drepturi în favoarea urmaşilor.

31 Clasificarea măsurilor de asistenţă socială.

Din punct de vedere al măsurilor de asistenţă socială aceastea se împart în prestaţii de asistenţă socială (alocaţii familiale, ajutoare şi indemnizaţii) şi servicii sociale.

a. Prestaţiile de asistenţă socială reprezintă transferuri financiare care pot fi acordate pe o perioadă determinată şi cuprind: alocaţii familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii.

 Alocaţiile familiale se acordă familiilor cu copii şi au în vedere, în principal, naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor şi se materializează în : - alocaţia de stat pentru copii

- alocaţia familială complementară - alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală - alocaţia pentru nou-născuţi - alocaţia lunară de plasament

- indemnizaţia pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 (3) ani. - stimulent lunar pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 (3) ani.   Ajutoarele sunt prestaţii acordate în bani şi în natură persoanelor sau familiilor ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime şi se materializează în :

- ajutorul social - ajutorul pentru încălzirea locuinţei acordat - ajutorul bănesc pentru achiziţionarea unei centrale termice

individuale sau a unui arzător automatizat - ajutorul rambursabil pentru refugiaţi

 Indemnizaţiile se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale şi asigurării unei vieţi autonome şi pot fi:

- alocaţia socială pentru adulţii nevăzători cu handicap grav sau accentuat; - indemnizaţia pentru însoţitorul adultului nevăzător cu handicap grav;

- indemnizaţia pentru adulţii nevăzători cu handicap grav salariaţi; - indemnizaţia cuvenită adulţilor cu handicap grav sau accentuat alţii decât

nevăzătorii;- indemnizaţia lunară de hrană pentru copii şi adulţi infectaţi/bolnavi

HIV/SIDA. Finanţarea prestaţiilor de asistenţă socială se realizează, în principal, din

bugetul de stat şi din bugetele locale, conform legilor speciale care reglementează acordarea acestor prestaţii.

Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă, pentru creşterea calităţii vieţii şi promovarea coeziunii sociale.

Serviciile sociale, alături de prestaţiile sociale, precum şi de alte sisteme de securitate socială, intervin pentru soluţionarea unor probleme potenţial generatoare de excluziune socială.

Serviciile sociale sunt asigurate de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de persoane fizice sau persoane juridice publice ori private. Furnizarea serviciilor sociale se bazează pe principii, cum sunt : solidaritatea socială,  centrarea pe familie şi comunitate, abordarea globală, organizarea comunitară, parteneriatul, complementaritatea şi lucrul în echipă.

Serviciile sociale pot fi:servicii cu caracter primar care au drept scop prevenirea sau limitarea unor

situaţii de dificultate sau vulnerabilitate care pot duce la marginalizarea sau excluziunea socială;

 servicii specializate care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială

Finanţarea serviciilor sociale se realizează, în principal, din bugetele locale, bugetul de stat, contribuţiile beneficiarilor, sponsorizări şi donaţii.

32.Alocaţia de stat pentru copii constiuie o formă de sprijin bănesc lunar acordat de către stat familiilor cu copii.

Reglementările juridice prevăd că „persoanele care primesc alocaţia de stat pentru copii sunt obligaţi să o folosească exclusiv în scopul îngrijirii copiilor” ceea ce înseamnă că alocaţia este un drept al copilului şi nu al persoanei (părintelui) care o încasează, că ea are o destinaţie specială.

Beneficiază de alocaţie de stat pentru copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani. Alocaţia de stat pentru copii se acordă şi tinerilor care au împlinit vârsta de 18 ani care urmează cursurile învăţământului liceal sau profesional, organizate în condiţiile legii, până la terminarea acestora.

Tinerii care repetă anul şcolar nu beneficiază de alocaţie de stat, cu excepţia celor care repeta din motive de sănătate, dovedite cu certificat medical.

Beneficiază de alocaţie de stat pentru copii şi copiii cetăţenilor străini şi ai persoanelor fără cetăţenie rezidenţi, în condiţiile legii, în România, dacă locuiesc împreună cu părinţii.

Cuantumul alocaţiei de stat pentru copii este de 32 lei lunar cu exceptia alocaţiei de stat acordate copiilor în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copiilor cu handicap, al cărei cuantum este 200 lei (RON) lunar şi se majorează anual, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse."

Titular al dreptului de alocaţie de stat pentru copii este copilul.Alocaţia de stat pentru copiii aflaţi în centrele de plasament şi centrele de

primire a copilului în regim de urgenţă se virează în conturile personale deschise pentru acesţia de către reprezentanţii legali. Sumele cu titlu de alocaţie de stat pentru copii se capitalizează până la împlinirea de către aceştia a vârstei de 14 ani. Dupa implinirea de către titular a vârstei de 14 ani, alocaţia de stat poate fi plătită direct acestuia, poate fi capitalizată în continuare în contul personal al acestuia, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Alocatia de stat pentru copii se plăteşte unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora sau, în caz de neîntelegere, pe baza deciziei autorităţii tutelare ori a hotărârii judecătoreşti, părintelui căruia i s-a incredinţat copilul spre creştere şi educare. Alocatia de stat pentru copii se plateşte şi tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial copilul, inclusiv asistentului maternal sau persoanei căreia i-a fost incredintat copilul în vederea adopţiei, în condiţiile legii.

După împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocaţiei de stat pentru copii se poate face direct titularului, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.

Stabilirea dreptului la alocatie de stat pentru copii se face pe baza cererii şi a actelor din care rezultă indeplinirea condiţiilor de acordare a acestui drept.    Cererea se face în numele copilului de către persoanele enumerate mai sus.    După implinirea vârstei de 14 ani, cererea se poate face şi de către copil, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.

Plata alocaţiei de stat pentru copii se face începând cu luna următoare celei în care s-a născut copilul. În cazul în care cererea este înregistrată ulterior lunii în care s-a născut copilul, plata alocaţiei de stat pentru copii se poate face şi pentru perioadele anterioare, dar nu mai mult de 12 luni.

Plata alocaţiei de stat pentru copii încetează începând cu luna următoare celei in care nu mai sunt indeplinite conditiile de acordare.

Alocaţia de stat pentru copii nu este impozabilă şi nu poate fi urmarită silit decât în vederea recuperării sumelor plătite necuvenit cu acest titlu.

Fondurile pentru plata alocaţiei de stat pentru copii, precum şi pentru cheltuielile cu administrarea şi transmiterea drepturilor se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei si Egalităţii de Şanse.    Plata alocaţiei de stat pentru copii se realizează prin mandat postal, cont curent personal sau cont de card.

33.ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE

Asigurările sociale de sănătate constituie principalul sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei. Sunt obligatorii şi funcţionează descentralizat pe baza principiului solidarităţii sociale şi subsidiarităţii în colectartea şi utilizarea fondurilor, precum şi a dreptului de alegere liberă de către asigurat a medicului de familie, a unităţii medico sanitare şi a casei de asigurări de sănătate.Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi.

Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt: a) protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de

boală sau accident; b) asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele menţionate se realizează pe baza următoarelor principii: a) alegerea liberă de către asiguraţi a casei de asigurări; b) solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor; c) alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente şi de dispozitive medicale, în condiţiile prezentei legi şi ale contractului-cadru; d) descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare; e) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; f) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; g) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat; h) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate; i) libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate.

Pot funcţiona şi alte forme de asigurare a sănătăţii în diferite situaţii speciale. Aceste asigurări nu sunt obligatorii şi pot fi oferite voluntar de organismele de asigurare autorizate conform legii.

Asigurarea voluntară complementară sau suplimentară de sănătate poate acoperi riscurile individuale în situaţii speciale şi/sau pe lângă serviciile acoperite de asigurările sociale de sănătate. Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea socială de sănătate.

34.Persoanele cuprinse în asigurările sociale de sănătate

În aceste asigurări sunt cuprinse, în mod obligatoriu, următoarele categorii de persoane: - cetăţenii români cu domiciliul în ţară; - cetăţenii străini şi apatrizii care au reşedinţă în România şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile legi.

De asemenea sunt cuprinse în asigurările sociale de sănătate următoarele categorii de persoane, fără plata contribuţiei: - copiii şi tinerii până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă; - tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a copilului şi nu realizează venituri din muncă sau nu sunt beneficiari de ajutor social acordat în temeiul Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare; - soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate; - persoanele care în baza Decretul-lege nr. 118/1990 beneficiază de drepturi ca urmare a faptului că au fost persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, potrivit Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 - 1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 341/2004 pentru cinstirea eroilor martiri şi luptătorilor care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi, precum şi cele provenite din pensii; - persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse; - bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătăţii Publice, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte resurse; - femeile însărcinate şi lăuzele, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub salariul de bază minim brut pe ţară.

În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator

Asiguraţii au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plăţii contribuţiei la fond, urmând ca sumele restante să fie recuperate de casele de asigurări de sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în condiţiile legii, inclusiv accesoriile aplicate pentru creanţele bugetare.

Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România.Calitatea de asigurat se dovedeşte cu un document justificativ - adeverinţă sau carnet de asigurat - eliberat prin grija casei de asigurări la care este înscris asiguratul.

Sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii, pe durata acesteia, cu plata contribuţiei din alte surse, în condiţiile legii: a) satisfac serviciul militar în termen; b) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale; c) se află în concediu pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani; d) execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv; e) persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj; f) sunt returnate sau expulzate ori sunt victime ale traficului de persoane şi se află în timpul procedurilor necesare stabilirii identităţii; g) persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii nr. 416/2001, cu modificările şi completările ulterioare; h) pensionarii, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe venit;Persoanele care au calitatea de asigurat fără plata contribuţiei vor primi un document justificativ special, carnet sau adeverinţă de asigurat fără plata contribuţiei eliberat de casa de asigurări de sănătate, care atestă această calitate în urma prezentării la casa de asigurări

Persoanele asigurate din statele cu care România a încheiat documente internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii beneficiază de servicii medicale şi alte prestaţii acordate pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de respectivele documente internaţionale.

Asigurarea socială de sănătate este facultativă pentru următoarele categorii de persoane: a) membrii misiunilor diplomatice acreditate în România; b) cetăţenii străini şi apatrizii care se află temporar în ţară, fără a solicita viză de lungă şedere; c) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care se află temporar în ţară.

Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care angajează persoane pe bază de contract individual de muncă ori în baza unui statut special prevăzut de lege, precum şi persoanelor fizice, după caz.

Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii sunt obligate să depună lunar la casele de asigurări alese în mod liber de asiguraţi declaraţii nominale privind obligaţiile ce le revin faţă de fond şi dovada plăţii contribuţiilor.

35.Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale de sănătate

Fondurile asigurărilor sociale de sănătate se constituie din: - contribuţia salariaţilor, - contribuţia persoanelor fizice şi juridice care angajează personal salariat subvenţii de la bugetul de stat; - dobânzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute din exploatarea patrimoniului CNAS şi caselor de asigurări, precum şi alte venituri, în condiţiile legii; - sume din veniturile proprii ale Ministerului Sănătăţii Publice.

Colectarea contribuţiilor persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condiţiile legii, iar colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.

Sumele colectate în contul fondului sunt în permanenţă la dispoziţia CNAS şi se repartizează de ordonatorul principal de credite, proporţional cu sumele aprobate pe subcapitole de cheltuieli prin legile bugetare anuale, pe fiecare domeniu de asistenţă medicală.

Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, destinată exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata acestor drepturi, este de 0,75%, aplicată la fondul de salarii sau, după caz, la drepturile reprezentând indemnizaţie de şomaj ori asupra veniturilor supuse impozitului pe venit, şi se achită la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile legii.

Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate. Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit;

b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar; c) veniturilor din agricultură supuse impozitului pe venit şi veniturilor din silvicultură, pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajator şi nu se încadrează la lit. b); d) indemnizaţiilor de şomaj; e) veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a) - d), dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar; f) veniturilor realizate din pensii. În cazul persoanelor care realizează venituri sub nivelul salariului de bază minim brut pe ţară şi care nu fac parte din familiile beneficiare de ajutor social, contribuţia lunară de 6,5% datorată se calculează asupra sumei reprezentând o treime din salariul de bază minim brut pe ţară.

Contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum şi asupra indemnizaţiilor privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările ulterioare.

Obligaţia virării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate revine persoanei juridice sau fizice care plăteşte asiguraţilor veniturile. Conform Legii nr. 388/2007, pentru anul 2008 cota de contribuţii pentru asigurările de sănătate se stabileşte la 5,5% începând cu 1 iulie 2008 şi 5,2% începând cu 1 decembrie 2008.

Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii au obligaţia să calculeze şi să vireze la fond o contribuţie de 7% asupra fondului de salarii, datorată pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectivă. Prin fond de salarii realizat, în sensul prezentei legi, se înţelege totalitatea sumelor utilizate de o persoană fizică şi juridică pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor. Pentru perioada în care angajatorii suportă indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, aceştia au obligaţia de a plăti contribuţia de 7% raportată la fondul de salarii, pentru salariaţii aflaţi în această situaţie.

Pentru beneficiarii indemnizaţiei de şomaj contribuţia se calculează şi se virează odată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora se calculează de către cei care efectuează plata acestor drepturi.

Pentru pensionari contribuţia datorată de aceştia se aplică numai la veniturile din pensiile care depăşesc limita supusă impozitului pe venit, se calculează pentru diferenţa între cuantumul pensiei şi această limită şi se virează odată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora se calculează de către cei care efectuează plata acestor drepturi.

Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor legii, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5% .

Pentru lucrătorii migranţi care îşi păstrează domiciliul sau reşedinţa în România, contribuţia lunară la fond se calculează prin aplicarea cotei de 6,5% la veniturile obţinute din contractele încheiate cu un angajator străin.

Pentru persoanele care se asigură facultativ, contribuţia lunară la fond se calculează prin aplicarea cotei de 13,5% la valoarea a două salarii de bază minime brute pe ţară, pentru un pachet de servicii stabilit prin contractul-cadru.

Persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot dovedi plata contribuţiei sunt obligate, pentru a obţine calitatea de asigurat: a) să achite contribuţia legală lunară pe ultimele 6 luni, dacă nu au realizat venituri impozabile pe perioada termenelor de prescripţie privind obligaţiile fiscale, calculată la salariul minim brut pe ţară în vigoare la data plăţii, calculându-se majorări de întârziere; b) să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripţie privind obligaţiile fiscale contribuţia legală lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate, precum şi obligaţiile fiscale accesorii de plată, dacă au realizat venituri impozabile pe toată această perioadă;

(10) Străinii cărora li s-a acordat una dintre formele de protecţie privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, sunt obligaţi, pentru a obţine calitatea de asigurat, să plătească contribuţia legală începând cu data obţinerii respectivei forme de protecţie.

Contribuţia datorată se suportă după cum urmează:a) de către bugetul de stat, pentru persoanele persoane beneficiază de asigurare,

fără plata contribuţiei;

b) de către bugetul asigurărilor de şomaj, pentru persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj;

c) de către bugetele locale, pentru persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social Contribuţiile pentru persoanele prevăzute la pct. a se stabilesc prin

aplicarea cotei de 6,5% asupra sumei reprezentând valoarea a două salarii de bază minime brute pe ţară.

Contribuţiile pentru persoanele prevăzute la pct. b stabilesc prin aplicarea cotei de 6,5% asupra indemnizaţiei pentru incapacitate de muncă datorată unui accident de muncă sau unei boli profesionale, respectiv asupra indemnizaţiei de şomaj.

Contribuţiile pentru persoanele prevăzute la pct. c se stabilesc prin aplicarea cotei de 6,5% asupra ajutorului social acordat, în condiţiile legii, pentru asigurarea venitului minim garantat.

36.Utilizarea şi administrarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate

Veniturile fondului se utilizează pentru: a) plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii la care România este parte, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru; în valoarea serviciilor medicale se poate include şi amortizarea bunurilor achiziţionate de unităţile sanitare publice supuse amortizării potrivit legii, conform normelor elaborate de Ministerul Sănătăţii Publice şi Ministerul Finanţelor Publice; b) cheltuieli de administrare, funcţionare şi de capital în limita a maximum 3% din sumele colectate c) fondul de rezervă în cotă de 1% din sumele constituite anual la nivelul CNAS.

Veniturile fondului se utilizează şi pentru plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii.

Veniturile fondului nu pot fi utilizate pentru: a) investiţii pentru construirea şi consolidarea de unităţi sanitare; b) achiziţionarea aparaturii medicale de la nivelul şi condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului; c) măsuri profilactice şi tratamente instituite obligatoriu prin norme legale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.