studii de istorie a filosofiei romÂneŞti viii...

STUDII DE ISTORIE A FILOSOFIEI ROMÂNEŞTI

VIII

MIRCEA VULCĂNESCU

Coordonator: Viorel Cernica

STUDIES ON THE HISTORY OF ROMANIAN PHILOSOPHY

VIII

MIRCEA VULCĂNESCU

Editor: Viorel Cernica

ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE

„CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU”

STUDII DE ISTORIE A FILOSOFIEI ROMÂNEŞTI

vol. VIII

MIRCEA VULCĂNESCU

Coordonator: Viorel Cernica Ediţie îngrijită de Mona Mamulea Aparat bibliografic de Titus Lates

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2012

Copyright @ Editura Academiei Române, 2012 Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România Tel.: 4021-318 81 46; 4021-318 81 06 Tel./Fax: 4021-318 24 44 E-mail: [email protected] Adresa web: http://www.ear.ro Referenţi: Conf. univ. dr. SAVU TOTU Conf. univ. dr. VIOREL VIZUREANU

EDITAT CU SPRIJINUL AUTORITĂŢII NAŢIONALE PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Redactori: MIHAI POPA, MIRCEA DOBRE Tehnoredactor: MARIANA MOCANU Coperta: MARIANA ŞERBĂNESCU

Bun de tipar: 29.10.2012. Format: 16/70×100. Coli de tipar: 23,5. Tiraj: 200 ex.

C.Z. pentru biblioteci mari: 1(498)(09)(082) C.Z. pentru biblioteci mici: 1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Mircea Vulcănescu / coord.: Viorel Cernica ; ed. îngrijită de

Mona Mamulea ; aparat bibliografic de Titus Lates. - Bucureşti : Editura Academiei Române, 2012 ISBN 978-973-27-2236-7

I. Cernica, Viorel (coord.) II. Mamulea, Mona (ed.) III. Lates, Titus (ed.) 14(498) Vulcănescu, M. 929 Vulcănescu, M.

CUPR INS

MIRCEA VULCĂNESCU: 1904–1952

Alexandru Surdu, Mircea Vulcănescu şi rostirea filosofică românească ................... 9 Dragoş Popescu, Reflecţii asupra poziţiei lui Mircea Vulcănescu în filosofia

românească ......................................................................................................... 13 Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu: viziunea etică şi atitudinea morală ................... 21 Roberto Merlo, „Ispita” lui Mircea Vulcănescu sau căutarea de sine între identitate

şi alteritate .......................................................................................................... 33 Ion Dur, Generaţia şi „spiritul timpului” ..................................................................... 57 Mihai Popa, Dimensiunea „istorică” a existenţei româneşti la Mircea Vulcănescu,

Gh. I. Brătianu şi Vasile Băncilă ........................................................................ 72 Ioana Repciuc, Mircea Vulcănescu: o filosofie a religiozităţii populare .................... 84 Remus Breazu, O reconstrucţie a ontologiei vulcănesciene ....................................... 110 Cornel-Florin Moraru, Note pentru reconstrucţia conceptului „metafizic” de logos la

Mircea Vulcănescu ............................................................................................. 117 Ioan Drăgoi, Aspectul metodologic şi ,,chipul” întâmplării în gândirea românească

a fiinţei. Explorare hermeneutică ....................................................................... 125 Bogdan Rusu, Filosofia ca metafizică descriptivă ...................................................... 146 Lucian-Ştefan Dumitrescu, Mircea Vulcănescu şi sociologia modernităţii ............... 163 Silvia Giurgiu, Analitica şi dialectica suveranităţii la Mircea Vulcănescu ................. 182 Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu şi satul românesc interbelic ..................................... 196 Romina Surugiu, Sub zodia efemerului şi a cotidianului. Mircea Vulcănescu despre

presă şi ziarişti .................................................................................................... 230 Mona Mamulea, „Ce-ar fi dacă?” Mitologia ca „teorie de fond” pentru experimentul

de gândire ........................................................................................................... 237 Viorel Cernica, Constituirea fenomenală a dimensiunii existenţei ............................. 250

„El a privit istoria drept în ochi”. Interviu cu avocatul Constantin Vişinescu despre Mircea Vulcănescu şi vremea sa (Doina Rizea) ................................................ 280

Mircea Vulcănescu: o bibliografie a exegezei (Titus Lates) ....................................... 287

RESTITUIRI

Liviu Bordaş, „Întotdeauna far într-o lume nihilistă”. Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu – completări documentare .................................................................... 303

SEMNAL

Semnal 2011 (Titus Lates) .......................................................................................... 365

Abstracts ....................................................................................................................... 367

RESTITUIRI

„ÎNTOTDEAUNA FAR ÎNTR-O LUME NIHILISTĂ” MIRCEA ELIADE ŞI IOAN PETRU CULIANU

– completări documentare –

LIVIU BORDAŞ

1. DOCUMENTELE UNEI INIŢIERI

În jurul relaţiei dintre Mircea Eliade (1907–1986) şi Ioan Petru Culianu (1950–1991) a curs multă cerneală în ultimele două decenii, chiar înainte ca „documentele” ei să devină accesibile cercetătorilor1. Corespondenţa celor doi savanţi, atât cât a putut fi recuperată din arhivele lor personale din Chicago, a fost publicată în anul 20042. Acoperind perioada 4 august 1972 – 14 ianuarie 1986, ea cuprinde şaptezeci de scrisori ale lui Eliade şi treizeci şi opt ale lui Culianu (dintre care patru păstrate numai în ciorne). Scrisorile maestrului au ajuns în arhiva familiei Culianu, la Iaşi. Cele ale discipolului, în fondul „Mircea Eliade Papers” de la Biblioteca Universităţii din Chicago.

Cu toate că discipolul era cel care scria mai des maestrului, scrisorile sale sunt – în mod straniu – cele mai puţin reperabile. Pe lângă lipsuri intermitente, există şi două mari goluri: din perioada italiană (1972–1976) nu se păstrează nimic de la el, iar anii 1981–1983 sunt ilustraţi de o singură scrisoare. Ceea ce se cunoaşte reprezintă, după toate probabilităţile, mai puţin de o treime din corespondenţa trimisă de Culianu lui Eliade. Dată fiind „harta” scrisorilor absente e puţin probabil ca ele să fi pierit în incendiul care, în decembrie 1985, a devastat biroul din Meadville Lombard Theological School. De altfel, după mai multe mărturii, scrisorile nu au fost afectate de foc, ci – parţial – numai de apă, dar chiar şi acestea din urmă se păstrează în arhiva de la Biblioteca Universităţii din Chicago. În pofida faptului că subiectul îşi are importanţa sa, deloc întâmplătoare, nu e aici locul să ne lansăm în speculaţii asupra posibilei sorţi a scrisorilor absente3.

1 Mulţumesc Bibliotecii Universităţii din Chicago (Special Collections Research Center) şi Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti (Centrul de Studii Euroasiatice şi Afroasiatice) pentru permisiunea de a cerceta arhivele lui Mircea Eliade şi de a publica materialele din Addenda.

2 Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, ed. de Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu, Iaşi, Polirom, 2004.

3 O posibilă cauză e furnizată chiar de Culianu. Vezi ciorna scrisorii sale de la sfârşitul lui noiembrie 1978; ibidem, p. 167.

Studii de istorie a filosofiei româneşti, VIII

,

304

Deşi publicarea jurnalului lui Culianu a fost anunţată încă din 2002, ea este în continuare aşteptată4. Din jurnalul lui Eliade, cu o singură excepţie, nesemnificativă, toate pasajele care îl menţionează pe Culianu au fost selectate în volumele publicate5. Ele decepţionează însă pe cei care aşteptau să găsească acolo imaginea discipolului predilect al maestrului şi urmaşul său desemnat. De altfel, la 18 mai 1975, Eliade îi spunea acestuia chiar la Chicago: „Nu am discipoli, nu am şcoală”6. Şi poate că mesajul îi era adresat direct. Totuşi, indiferent de ceea ce credea Eliade atunci sau de ceea ce ar fi vrut Culianu mai târziu, relaţia lor a fost în mod inevitabil aceea dintre un maestru şi un discipol.

2. MORŢI ÎN VIAŢĂ, IMORTALIZAŢI ÎN ROMAN

Jurnalul lui Culianu din perioada italiană a fost exploatat într-unul din primele sale romane – se pare, primul încheiat –, rămas şi el până astăzi inedit. Intitulat Râul Selenei şi semnat cu transparentul pseudonim Ion Cassian, a fost scris în perioada 1973–1975, care este şi cea a timpului naraţiunii (cu incursiuni în vremea studenţiei la Bucureşti şi în cea a primului an italian). Referiri la acest roman se găsesc în mai multe scrisori ale lui Eliade, între 15 august 1973 şi 30 decembrie 19757. De asemenea, la 24 ianuarie 1975, scriindu-i lui Virgil Ierunca, Culianu se referă la un roman pe care îl încheiase la începutul lui octombrie 19748. O scrisoare a lui Eliade, trimisă în aceeaşi lună, indică posibilitatea ca titlul acestuia să fi fost sugerat de el însuşi, după un poem postum eminescian9.

În arhiva sa pariziană10 s-a păstrat o copie dactilografiată a Râului Selenei. Din dedicaţia autografă se poate conclude că Ioan P. Culianu i-o dăruise în septembrie 1976, cu ocazia întâlnirii lor la Paris11. Datarea de pe ultima pagină – „13 mai – 22 august, în mai multe locuri” – contrazice însă toate datele de mai sus.

4 Au fost publicate recent câteva fragmente. I.P. Culianu, „Pagini de jurnal”, 22 (Bucureşti), XXII, nr. 1106, 17–23 mai 2011, pp. 10–11; „Un şir de întâmplări”, ibidem, nr. 1107, 24–30 mai 2011, pp. 10–11.

5 M. Eliade, Jurnal, I–II, ed. de M. Handoca, Bucureşti, Humanitas, 1993. 6 I.P. Culianu, Mircea Eliade, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Iaşi – Bucureşti, Polirom, 2004, p. 349.

Culianu acceptă acest lucru în monografia sa despre Eliade din 1978; ibidem, p. 149. 7 Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 55, 57, 63, 72, 74 (15 august şi 30 octombrie 1973, 27

octombrie 1974, 10 noiembrie şi 30 decembrie 1975). 8 „20 de ani de la asasinat. In memoriam Ioan Petru Culianu”, Suplimentul de cultură (Iaşi),

VIII, nr. 318, 11–17 iunie 2011, pp. 3–7 (7); scrisoarea e publicată de Tereza Culianu-Petrescu, alături de două nuvele inedite Râul Selenei (Roma, 1973) şi Noi şi iraţionalul (Milano, 5–6 ianuarie 1975). Nuvela omonimă se regăseşte topită şi dezvoltată în capitolele II şi V ale romanului.

9 Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 63 (27 octombrie 1974). Ultimul capitol, al XIII-lea, are un motto din poezia Dacă treci râul Selenei…

10 Împreună cu biblioteca din apartamentul din Place Charles Dullin nr. 4, donată de Christinel Eliade Institutului de Studii Orientale „Sergiu Al-George” din Bucureşti, în anul 1996, a ajuns aici şi o mică arhivă.

11 Editată în Addendum III.3.

„Întotdeauna far într-o lume nihilistă”. Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu

305

Ea se referă probabil la rescrierea romanului (în 1975? 1976?), adică la ultima sa variantă.

Aşa cum spera Culianu, Eliade i-l recomandă lui Leonid Mămăligă-Arcade (1921–2001) pentru colecţia Caietele Inorogului12, în care publicase el însuşi volumul de nuvele Pe strada Mântuleasa (1968) şi în care va urma În curte la Dionis (1977). Din motive pe care le vom discuta mai jos, romanul nu a fost însă la fel de norocos precum nuvelele eliadeşti sau poeziile lui Horia Stamatu.

Hrănindu-se copios din propria-i viaţă, populat cu personaje în care se pot recunoaşte cu uşurinţă oameni din jurul său, presărat cu extrase din jurnal şi scrisori, Râul Selenei devine o preţioasă sursă pentru cunoaşterea perioadei italiene a lui Culianu. Desigur, citit cu precauţie şi coroborat cu jurnalul şi corespondenţa.

Profilul personajului central are numeroase, mult prea numeroase, corespondenţe cu autorul. Evoluând între metafizică şi sex – pigmentate cu destulă politică –, între căutare de sine şi voinţă de putere, pe fondul unui antinomism studiat, rămâne însă de discutat dacă ceea ce Emil spune despre sine putea fi considerat autodefinitoriu de către Culianu. De exemplu, o frază precum aceasta: „Orice om care realizează ceva în lumea asta anapoda e un dezechilibrat, un monstru. Un monstru e, pentru ceilalţi, ca un fel de tăvălug – pentru că e iresponsabil, are prea multă «putere». (…) Eu sunt un luptător într-o lume anapoda, un luptător care vrea să existe cu orice preţ. Infinit de orgolios, infinit de singur, infinit de ambiţios”13. Sau aceasta: „Sunt hotărât, n-am nimic de pierdut decât viaţa, pot să calc peste «cadavre», fiindcă ştiu că aceste «cadavre», în această stare, şi-au meritat soarta”14.

Eliade – sub numele Ceria – e pomenit pentru prima dată în capitolul al IV-lea al romanului. Momentul poate fi situat la începutul anului 1973, când Culianu făcea demersuri pentru a emigra în Canada. Cea dintâi imagine a sa este a unui „om mare”, de care Emil considera că depinde „tot destinul său”15. La a doua menţionare a lui, recunoaşte că Ceria reprezenta pentru el nu imaginea tatălui, ci aceea a eroului16. Când una dintre prietene îl întreabă despre nuvela lui Eliade Secretul doctorului Honigberger, Emil simte că întrebarea atinsese „secretul cel mai adânc al existenţei sale, pe care de acum înainte n-avea să-l mai rostească în faţa nimănui”. Înainte să plece din ţară, făcuse cercetări în diverse arhive (la Braşov şi Iaşi), fără însă a reuşi să afle nimic nou despre presupusa şedere a doctorului în sânul sectei lui Vallabhācārya din Caşmir. Într-un fel, propriul său parcurs începuse ca o căutare pe urmele lui Honigberger: se află în Italia numai pentru că nu a reuşit să ajungă în India.17

În nuvelă Eliade pomenea „eventuala participare” a lui Honigberger la anumite „ceremonii iniţiatice ale sectei Vallabhācārya” – probabil orgii sacre –, participare

12 Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 72, 74 (10 noiembrie şi 30 decembrie 1975). 13 F.M.E., Râul Selenei, p. 114. Paranteza îi aparţine lui Culianu. 14 Ibidem, p. 113. 15 Ibidem, pp. 28–29; editate în Addendum I.1. 16 Ibidem, p. 35; editată în Addendum I.2. 17 Ibidem, pp. 37–38; editate în Addendum I.3.


,

306

asupra căreia nu era nici el lămurit. Culianu confundă această sectă bhakti vişnuită cu una tantrică18 şi o proiectează în Caşmirul şivait, unde Eliade imaginase mai multe „călătorii misterioase” ale doctorului braşovean. Ea trebuie să fie, cel puţin parţial, responsabilă de înclinarea spre metafizica „tantrică” a sexului ce străbate întreg romanul19.

Celelalte referinţe la Eliade sunt situate în trei momente importante ale relaţiei lor: în lunile iunie–august 1974, când lucra la textul care va deveni contribuţia sa la volumul omagial L’Herne; în septembrie 1974, cu ocazia primelor întâlniri la Paris; şi în perioada februarie–mai 1975, la Chicago.

În cursul redactării celei de-a doua versiuni a primului său studiu despre Eliade, în iulie 1974, Emil/Culianu meditează asupra apropierilor şi diferenţelor dintre el şi maestrul pe care încă nu-l întâlnise. Dacă la Bucureşti se recunoştea pe deplin în opera acestuia, acum vede o diferenţă esenţială între ei: propria-i lume (Italia acelor ani?) e mult mai violentă şi mai haotică decât cea a lui Eliade (România interbelică?). În rest, amândoi caută să descifreze sensul ascuns al alegoriei care este lumea, pentru amândoi veritabila libertate este acosmică, şi, deşi fac deopotrivă parte din lumea „burgheză”, nutresc o imensă aversiune pentru ea.

Emil/Culianu recunoaşte că viziunea sa asupra lumii depinde de ideologia intelectualilor „burghezi” din prima jumătate a secolului, astăzi complet anacronică. (Atunci când scrie că formaţia intelectuală a anti-burghezului Ceria/Eliade a avut loc, probabil, între anii 1935–1937, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu se gândeşte la „formaţia” sa politică, de care e responsabilă simpatia pentru Mişcarea Legionară.) La fel ca Eliade, Emil/Culianu respinge „idealul egalitar şi colectivist”, în primul rând pentru că acesta ducea la restrângerea libertăţii individuale, care în ochii lui reprezenta cea mai mare cucerire culturală de la începutul secolului. „Unicul lucru care-l interesa era semnificaţia istoriei sale personale, semnificaţia accidentului apariţiei sale în lume, dorinţa de a transforma această prezenţă fortuită într-o creaţie unică, puternică, nerepetabilă”. Îl interesa cum se poate evada din închisoarea cosmică în care sistemele sociale transformă lumea şi îl interesa, deopotrivă, operaţia prin care demnitatea umană poate fi definită în categorii diferite de cele sociale sau economice20.

Prima întâlnire a celor doi va avea loc în acea toamnă, la Paris. Deşi Emil/Culianu nu aştepta nimic deosebit de la ea, ştia că va fi un pas înainte în „descifrarea sensului alegoriei trecerii sale prin lume”. Jurnalul lui Eliade înregistrează succint două întrevederi, la 6 şi 16 septembrie.21 Agenda sa zilnică, păstrată în apartamentul din Place Charles Dullin, corectează şi completează jurnalul: 4 septembrie – „3.00 Culianu, Marghescu”; 16 septembrie – „Seara, cinez

18 Deşi, în Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Bucureşti, F.P.L.A.R.C / Paris, Paul Geuthner, 1936, p. 250, n. 5, Eliade previne asupra acestei confuzii, care se făcea încă din secolul al XVII-lea. Cf. şi Yoga. Immortalité et liberté, Paris, Payot, 1954; trad. engleză Yoga. Immortality and freedom, Princeton University Press, 2009, pp. 299–300, 420.

19 Vezi, de exemplu, Râul Selenei, pp. 70, 74. 20 Ibidem, pp. 63–64; editate în Addendum I.4. 21 M. Eliade, Jurnal, II, op. cit., pp. 174, 175.


307

la chinezi cu I. Culianu, apoi, la noi, discuţie până la miezul nopţii.”; 24 septembrie – „5.00 Ioan Culianu”; 25 septembrie – „Cu I. Culianu la 360° [?! – n.n.]”22.

Aceste întâlniri sunt mai amănunţit înregistrate în Râul Selenei şi putem presupune că ele trebuie să se regăsească în jurnalul, încă inedit, al lui Culianu. Prima dintre ele, în compania lui Mircea Marghescu, a rămas neconcludentă, căci prezenţa prietenului său, deşi utilă din punct de vedere practic, s-a dovedit un inconvenient în îndreptarea discuţiei spre „chestiuni profesionale”. Expresia se poate referi atât la disciplina istoriei religiilor, cât şi la probleme privind o viitoare carieră în acest domeniu. În următoarele unsprezece zile, Culianu a aşteptat nerăbdător şi cu sufletul îndoit apelul telefonic promis de Eliade23. Revederea maestrului, căruia trebuia să-i predea şi articolul la care muncise o vară întreagă, era singurul lucru ce-l mai ţinea la Paris.

Prima dintre cele două pagini în care e relatată a doua întâlnire lipseşte din exemplarul romanului dăruit lui Eliade. Nu avem însă motive să ne îndoim că acesta fusese complet. Cauza absenţei ei rămâne deocamdată misterioasă. Din chestionarul iniţial la care îl supune Eliade, asupra relaţiilor lui cu diverse persoane, se poate deduce nevoia acestuia de a-l plasa mai precis pe harta exilului românesc şi de a şti cum să se raporteze la el. Culianu este suficient de înţelept să răspundă cu precauţie şi rezervă. Trecând la „argumente profesionale”, învăţăcelul e obligat în mod repetat să-şi recunoască neştiinţa, atunci când profesorul îi amendează sau completează aserţiunile. Eliade a fost totuşi extrem de binevoitor, iar întrebările sale lăsau impresia unei mari prospeţimi şi vigori. Culianu rămâne însă ros de îndoieli în privinţa imaginii pe care i-o lăsase maestrului. Se teme că-i apăruse ca un vizionar impotent, destinat inevitabil ratării24.

Cu ocazia ultimei întâlniri pariziene reuşeşte să obţină încuviinţarea lui Eliade de a veni la Chicago pentru a studia o vreme cu el. O încuviinţare de principiu, care lăsă în urma ei incertitudini, dar Culianu îşi jură să ajungă în America în pofida oricăror dificultăţi25. Lucru care se va şi întâmpla, ba chiar foarte curând. Sejurul său în campusul Universităţii din Chicago, din februarie până în mai 1975 (nu „două trimestre”, cum va afirma mai târziu), e cel mai bine ilustrat în roman. Mult mai bine decât în jurnalul lui Eliade, care de această dată este totuşi mai puţin laconic decât cu ocazia întrevederilor de la Paris26. Agenda sa zilnică aduce puţine completări, dar fixează cu precizie cronologia întâlnirilor programate: 10 februarie – „Seara cu Marghescu şi Culianu la Q[uadrangle] Club”; 16 februarie – „Seara: Marghescu şi Culianu”; 9 martie – „Seara: Culianu, Marghescu, Iuliana”; 29 martie – „Seara, cu Marghescu şi Culianu la maiorul Bumbăcescu. Familia prof. Maior din Cluj.”; 1 aprilie – „Seara la masă: Kitagawa, Culianu”; 11 aprilie – „Culianu

22 F.M.E., Day at a glance 1974. 23 F.M.E., Râul Selenei, pp. 67–68; editate în Addendum I.4. 24 Ibidem, p. 72; editată în Addendum I.5. 25 Ibidem, p. 74; editată în Addendum I.6. 26 M. Eliade, Jurnal, II, op. cit., pp. 191, 192, 193, 194, 197 (10 şi 16 februarie, 10 şi

29 martie, 11 aprilie, 10 mai 1975).


,

308

vine să aranjeze biblioteca”; 10 mai – „Culianu lucrează la corespondenţă”; 16 mai – „Culianu lucrează la coresp[ondenţă]”; 17 mai – „Culianu lucrează la [corespondenţă]”; 18 mai – „Interviu Cul[ianu]”.27 Au fost, desigur, multe alte întâlniri neprogramate28. Culianu i-a dat spre lectură şi manuscrisul unei prime cărţi (alcătuită din articole) de istoria religiilor29.

În Râul Selenei, Culianu pare dezamăgit de raporturile personale cu Eliade în timpul şederii sale la Chicago – o perioadă de muncă febrilă (în principal pentru teza de licenţă de la Milano30) şi de singurătate, în mijlocul unui „sistem universitar de forţă” în care nu se putea deocamdată orienta. Mai ales la început îl întâlneşte rar şi are în mod constant impresia că-l inoportunează. După mai multe încercări de a-i cere „sfaturi profesionale”, Eliade îl face să înţeleagă că, dacă va fi să realizeze ceva (în operă, în carieră?), aceasta se va întâmpla numai ca rezultat al unei „necesităţi lăuntrice”. E vorba de „focul sacru”, a cărui prezenţă o remarcase deja în septembrie la Paris31.

Faţa „adevărată” a lui Eliade, cea care făcuse posibilă mitul ce-l înconjura, se dezvăluie abia mai târziu, în conversaţiile purtate pe înserate. Probabil aceste întâlniri i-au permis lui Culianu schiţarea unui straniu şi impresionant portret al maestrului, care apare, pe rând, ca androgin, peşte de pradă, vrăjitor sau zeu (Zalmoxis32). Pe lângă aceste ipostaze non-, para- sau supra-umane, maestrul reprezenta pentru discipol deschiderea absolută: „uşa uşilor”. Iar poarta fermecată tocmai se întredeschise prin posibilitatea de a studia cu el, fie şi numai pentru câteva luni. O altă ipostază a maestrului e cea de epitom al identităţii spirituale româneşti. Ca mulţi alţi compatrioţi ai săi, care dobândiseră conştiinţa propriului destin, Culianu aspira „să devină un Eliade”33.

Relaţiile umane se consolidează încetul cu încetul, astfel încât, spre final, când primeşte încuviinţarea de a aranja biblioteca şi de a clasa corespondenţa maestrului, Culianu cunoaşte momente în care se simte foarte apropiat de Eliade şi Christinel34. La despărţire,35 maestrul îi spune: „Îţi mulţumesc că exişti”. Formula îl surprinde într-atât încât se teme că Eliade (despre care se crede că nu-i pasă decât de propriile-i cărţi) îl consideră un om slab, care are nevoie de încurajare. Această suspiciune – ca şi altele – e generată mai degrabă de temerile nutrite de învăţăcel în

27 F.M.E., Week at a glance 1975. 28 De exemplu la 22 martie, cum reiese din scrisoarea trimisă lui Ugo Bianchi în acea zi,

editată în: D. Dumbravă, „Il carteggio Ugo Bianchi & Ioan Petru Culianu: fonte per la storiografia italiana della storia delle religioni”, Archaeus (Bucureşti), XV, nr. 1–2, 2011, pp. 452–469 (464–465).

29 Vezi scrisoarea către Ugo Bianchi din 15 aprilie 1975; ibidem, pp. 466–467. 30 Publicată peste un deceniu. I.P. Culianu, Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas,

Roma, «L’Erma» di Bretschneider, 1985. 31 M. Eliade, Jurnal, II, op. cit., p. 175 (16 septembrie 1974). 32 Va prelua această comparaţie în „Mircea Eliade l’inconnu”; I.P. Culianu, Mircea Eliade, op. cit.,

p. 280. 33 F.M.E., Râul Selenei, pp. 97–101; editate în Addendum I.7. 34 Ibidem, p. 83; editată în Addendum I.8. 35 Deşi iniţial plănuia să rămână până la 15 iulie, raţiuni financiare îl constrâng să părăsească

Chicago la 22 mai. Vezi scrisorile din 22 martie, 6 aprilie şi 1 mai 1975, în: „Il carteggio Ugo Bianchi & Ioan Petru Culianu”, op. cit., pp. 464, 465, 468.


309

jurul unei autopercepute vulnerabilităţi. De aici şi voinţa de putere, atât de obsesiv reiterată de-a lungul romanului.

Emil se proiectează în mod repetat ca un războinic, iar un războinic – a cărui iniţiere, nu-i aşa?, e o trecere prin moarte – se consideră deja mort. E un „mort în viaţă”. Şi Ceria/Eliade e considerat un războinic, cel mai mare dintre toţi, şi de asemenea un „mort în viaţă”.36 Ideea nu vine de la idealul indian al lui jīvanm ta (care este şi nu este acelaşi lucru cu jīvanmukta, eliberatul în viaţă37), ci de la modelul lui Carlos Castaneda, şamanul yaqui Don Juan Matus, citat în motto-urile celor două părţi ale romanului38. În alt loc însă, unde reia aceleaşi citate, Culianu îl pune pe acesta din urmă în ecuaţie cu yoghinii indo-tibetani39. În momentul în care îşi scria romanul, Castaneda nu fusese încă demascat ca „şarlatan” şi „plagiator”; abia mai târziu Culianu se va referi la el ca la un „pseudo-antropolog”, admiţând însă că istorisirile sale erau „bine nimerite”. Totuşi, raportul dintre Emil şi Ceria nu este cel dintre Don Juan şi Castaneda. Deşi nu există alt maestru în roman decât Ceria/Eliade (profesorul Ugo Bianchi lipseşte cu desăvârşire), el nu îndeplineşte funcţia iniţiatoare a bătrânului şaman, cum probabil ar fi aşteptat Emil/Culianu.

Motivul războinicului mort în viaţă e legat de cel al râului Selenei, care – forţând deopotrivă mitologia clasică şi poemul eminescian – desparte lumea aceasta de cea de dincolo şi, prin urmare, poate fi trecut doar prin moarte. Multiplele referiri la experienţa morţii „trăită” de Emil sunt o mărturie a profundei transformări pe care a produs-o în personalitatea lui Culianu episodul – puţin cunoscut – al încercării de sinucidere de la începutul sejurului său italian.

În ultimul capitol (al XIII-lea) cei doi protagonişti comunică chiar pe tema romanului. Într-o însemnare reluată din jurnal, la 13 iunie (1975), Emil îşi exprimă dorinţa de a-l întreba pe Ceria „dacă el înţelege ceva din povestea asta” despre râul Selenei40. Puţin mai încolo, Ceria e introdus ca cititor al romanului în momentul în care tocmai se opreşte din lectură. Reflecţiile sale leagă imaginea războinicului mort în viaţă de cea a alchimistului: primul suprimă suferinţa, cel de-al doilea, succesiunea41. Dar, prin suprimarea ambelor, se dobândeşte acelaşi lucru42. Despre

36 F.M.E., Râul Selenei, pp. 108–109; editată în Addendum I.9. 37 În monografia despre Eliade din 1978, referindu-se la jīvanmukta, Culianu echivalează

„eliberat în viaţă” şi „mort în viaţă”; I.P. Culianu, Mircea Eliade, op. cit., p. 72. 38 Citatele provin din cărţile lui Carlos Castaneda, A separate reality (1971) şi Tales of Power

(1974). În diversele variante ale primului studiu despre Eliade, redactat în vara anului precedent, se referă de mai multe ori la şamani şi la iniţierea şamanică. Cea de-a doua carte a lui Castaneda e citată în monografia din 1978, în paragraful despre jīvanmukta. I.P. Culianu, Mircea Eliade, op. cit., p. 72n.

39 I.P. Culianu, „Religione e accrescimento del potere”, în: Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardi, Ioan P. Culianu, Religione e potere, Torino, Marietti, 1981, pp. 173–252. La Chicago redactase un apendice al tezei de licenţă care se ocupa de raporturile dintre zoroastrism şi şamanism; scrisoare către Ugo Bianchi din 15 aprilie 1975, în: „Il carteggio Ugo Bianchi & Ioan Petru Culianu”, op. cit., p. 466.

40 F.M.E., Râul Selenei, pp. 121–122; editate în Addendum I.10. 41 În monografia despre Eliade din 1978, Culianu insistă asupra faptului că acesta identifică în

alchimie scenariul „morţii-şi-reînvierii” iniţiatice; Mircea Eliade, op. cit., pp. 80, 82, 83. 42 F.M.E., Râul Selenei, p. 124; editată în Addendum I.11.


,

310

acest lucru Ceria nu spune nimic. Şi nici romanul nu vorbeşte despre el altfel decât prin absenţă. Mai precis, prin obsesiile metafizice ale lui Emil: moartea, puterea, libertatea.

Imaginea lui Eliade în Râul Selenei este cea a unui maestru care se lasă admirat, care-l acceptă pe discipol în preajma sa, dar care nu îi transmite în mod activ o „învăţătură” sau o „iniţiere”. Învăţătura lui pare să fie, dimpotrivă, că discipolul se iniţiază singur, conform necesităţilor sale lăuntrice, faţă de care maestrul nu poate juca decât rolul unui catalizator. Aproprierile de „autoiniţierea” adolescentului miop şi de relaţia sa ulterioară cu Nae Ionescu în Bucureştiul interbelic sunt evidente. Ceea ce maestrul îi propune discipolului, fără să aibă aerul că o face, este nu un model de imitat, ci un mod de a deveni ceea ce eşti. El acceptă modelul războinicului, chiar dacă nu se recunoaşte în el, şi îl echivalează cu propriu-i model, alchimistul43.

3. NIHILISMUL MODERN ŞI FANTASMELE ANTISEMITISMULUI

Nu ştim dacă reacţia lui Ceria după lectura romanului este cea pe care Eliade i-a comunicat-o lui Culianu. Scrisorile din lunile următoare – atâtea câte au fost publicate – nu cuprind nicio referire la el.

Corespondenţa dezvăluie însă posibilul motiv pentru care Râul Selenei nu a mai fost publicat: „unii au avut impresia că era vorba despre un text… antisemit!!!”44 Ar fi interesant de ştiut cine erau intelectualii parizieni din cercul lui Mămăligă care i-au citit opera într-o astfel de cheie. Numele unuia dintre posibilii candidaţi e dat chiar de Culianu în aceeaşi scrisoare: Alain Paruit (1939–2009). Dar ce justifica o astfel de bănuială? Dacă verdictul a fost aplicat versiunii păstrate în arhiva lui Eliade, atunci nu poate fi vorba decât despre o gravă neînţelegere. Romanul nu se referă la chestiuni legate de evrei. Identitatea evreiască a câte unui personaj, precum cel care-l întruchipează pe Hans Jonas, e pomenită în trecere, fără nicio consecinţă.

Suspiciunea de antisemitism se putea naşte doar din referirile la Kabbala şi kabbalişti. Unul dintre personajele secundare, un profesor american zis Pythagora, se numără printre marii kabbalişti din California. Emil îl considera „detestabil”, iar portretul său moral este într-adevăr foarte puţin flatant45. Romanul se încheie cu mai multe referiri la kabbalişti: „După declaraţia unui mare actor, lumea s-ar compune doar din măcelari şi din kabbalişti. Un alt actor afirma că lumea s-ar compune doar din viermi şi din porci, care se schimbă neîncetat din unii într-alţii. Pe scenă, actorii interpretează măcelari şi kabbalişti, porci şi viermi, cu satisfacţia de a nu interpreta niciodată doar o singură categorie. […] Teoretic lumea se revelă formată din categorii polare sau complementare: porci şi viermi sau măcelari şi

43 În interviul pe care i-l ia la Chicago, Culianu încearcă – fără succes – să obţină acordul lui Eliade pentru interpretarea sa ca „gnostic” şi îl întreabă despre sensul luptei unui „cavaler”, fără să obţină răspunsul dorit. I.P. Culianu, Mircea Eliade, op. cit., pp. 337–349 (340, 341–342).

44 Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 216 (29 august 1980). 45 F.M.E., Râul Selenei, pp. 84, 87–89, 118–119, 120 etc.


311

kabbalişti. […] Unei conştiinţe nefericite care s-a trezit din hipnoza părinţilor, căpătându-şi cu greutate identitatea de individ, adică de creatură în afara lumii prin posesiunea conştiinţei, lumea ca alcătuire umană i se revelă ca o lume de contradicţii psihologice implacabile: victimă şi călău, porc şi vierme. Şi i se mai revelă faptul că două categorii conduc lumea: măcelarii şi kabbaliştii”46. Repetarea acestor judecăţi nu lasă îndoială asupra importanţei care trebuia să li se acorde. Un cititor suspicios putea să le considere a fi însuşi mesajul romanului.

Ce înţelegea, de fapt, Culianu prin „kabbalist”? Apropiindu-l de nihiliştii de stânga, ce dominau actualitatea în Italia acelor ani, el îi face un straniu portret. Conform Kabbalei, întrucât lumea este esenţialmente rea şi greşită, „kabbalistul trebuie să colaboreze activ la distrugerea ei totală, iar distrugere înseamnă haos. Kabbalistul trebuie să creeze, pretutindeni, haos, dezordine, pentru a face ca lumea să se apropie de distrugerea ei definitivă. Kabbalistul trebuie să ajute pe aşa-zişii revoluţionari, de toate crezurile şi culorile, fără a lua însă partea nimănui şi fără a se îngriji de rezultate. El ştie că răul se distruge prin rău şi că o lume rea nu se distruge decât prin exasperarea fermenţilor celor mai corupţi dinlăuntrul ei: nemulţumiţii. De soarta acestora, kabbalistului nu trebuie să-i pese, deoarece îi dispreţuieşte profund. Trebuie numai să se folosească de ei, să-i transforme în instrumente docile”47.

Aşadar, kabbalistul – descris aici precum un gnostic – este nihilistul pur. El poate părea de stânga sau de dreapta, după caz, dar în realitate nu urmăreşte decât distrugerea cu orice preţ. Deşi la Culianu kabbalistul e un „specialist al puterii” fără identitate etnică, portretul său putea fi uşor apropiat de cel al „evreului subversiv” sau „distructiv”, vehiculat în perioada interbelică. După cum ideea că lumea e condusă de kabbalişti şi „măcelari” putea fi suspectată a descinde din teoria „conspiraţiei iudeo-masonice”. Amândouă trebuie să le fi displăcut profund unor cititori precum Alain Paruit.

Putem bănui că acest verdict, care a blocat publicarea primului său roman, i-a dat lui Culianu o lecţie greu de uitat despre consecinţele pe care le poate avea fie şi o simplă suspiciune, neîntemeiată, de antisemitism. O lecţie care îi va modela propria poziţie faţă de această chestiune, dar şi atitudinea de hotărâtă respingere – până la moarte – a acuzaţiilor similare aduse lui Eliade. Una dintre urmările ei poate fi întrevăzută în reacţia sa la atacul malonest al lui Furio Jesi (1941–1980) din primăvara anului 1978.48 Indignat de afirmaţiile „tâmpit răuvoitoare” ale autorului italian, care pretindea că Eliade l-ar fi plagiat pe kabbalistul Isaac Luria, Culianu îi scrisese atunci că nu vede nicio legătură între gândirea „profund vitalistă” a savantului român şi „fondatorul cel mai important al nihilismului modern”49.

46 Ibidem, pp. 124–125 47 Ibidem, p. 14. 48 F. Jesi, „Cultura di destra e religione della morte”, Comunità (Milano), XXXII, nr. 179,

avrile 1978, pp. 1–42; republicat în cartea sa Cultura di destra, Milano, Garzanti, 1979, pp. 11–66. 49 Scrisoare din 11 mai 1979, în Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 183. Ideea o exprimase deja în cel

de-al doilea apendice al cărţii sale din 1978, dar acesta nu a mai fost publicat. I.P. Culianu, Mircea Eliade, op. cit., p. 335 etc.


,

312

Preocuparea pentru raportul dintre iudaism şi originile nihilismului occidental – detectabilă în diverse scrieri ale sale (începând chiar cu teza genezei gnosticismului în interiorul iudaismului) – i-o împărtăşeşte lui Eliade şi cu alte ocazii50.

Ne putem întreba dacă absenţa scrisorilor sale din perioada italiană nu are vreo legătură cu posibilele comentarii problematice asupra situaţiei politice din Italia, acut marcată de nihilism, aşa cum se poate deduce din răspunsurile lui Eliade. O întrebare care, până la eventuala descoperire şi publicare a acestor scrisori, va rămâne o provocare.

4. DISCIPOLUL ÎN SCRISORI ŞI DEDICAŢII INEDITE

Prima epistolă cunoscută a lui Culianu datează din 25 mai 197751. Lăsând la o parte romanul, singurele surse non-ficţionale asupra relaţiei lor pentru perioada iulie 1972 – mai 1977 rămân deocamdată jurnalul şi scrisorile lui Eliade. Aşa cum am văzut, agendele sale zilnice completează tabloul cu câteva informaţii punctuale. Aproape toate scrisorile – inclusiv cele trimise discipolului, uneori antedatate cu una sau mai multe zile – sunt înregistrate aici52.

În arhiva lui Eliade din Chicago am descoperit doar trei noi scrisori: două clasate într-un dosar special, iar una rătăcită. Aceasta din urmă, datând din 23 noiembrie 1976, devine cea mai veche scrisoare cunoscută a discipolului53. Răspunsul lui Eliade, dacă a existat54, nu e cunoscut. Următoarea scrisoare a sa, din 5 ianuarie 1977, este un răspuns la misiva lui Culianu din 28 decembrie 1976, şi ea necunoscută deocamdată55.

Scrisoarea inedită datează de la sfârşitul epocii italiene, chiar din perioada pregătirilor de plecare în Olanda, unde Culianu urma să ocupe un post de lector de limba română la Universitatea din Groningen. Cu două luni înainte cei doi se întâlniseră la Paris56. Culianu îi scrie la Chicago, deşi nu ştie dacă Eliade s-a întors deja. Amănuntele pe care i le transmite despre aceste ultime săptămâni la Milano, ca şi despre proiectele olandeze, aduc noi precizări la biografia sa intelectuală57.

50 Vezi scrisoarea din 5 iulie 1980 în Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 214. 51 Ibidem, pp. 99–100. 52 În apartamentul de la Paris s-au păstrat doar agendele din anii 1973–1976. F.M.E.,

Engagements 1973. To remember: 5 februarie, 13 iunie [cu un cec de 100 $], 27 iulie, 18 august, 1 noiembrie; Day at a glance 1974: 30 ianuarie, 31 ianuarie [două pachete cu cărţi], 27 februarie, 28 octombrie, 9 decembrie; Week at a glance 1975: 25 iunie, 10 noiembrie, 30 decembrie; Week at a glance 1976: 6 februarie, 16 aprilie, 1 iunie, 15 octombrie. Alte menţiuni la 30 decembrie 1974: „Scrisori: Bleeker (cu articolul Culianu refăcut)” şi 11 octombrie 1975: „Caut indicaţiile promise lui Culianu”.

53 Ea se păstrează într-un dosar din secţiunea „Writings by others”, sub-secţiunea „Reviews and articles about Eliade’s work”, în care se află doar puţine recenzii sau articole despre Eliade şi mai multe articole ale sale. E greu de explicat cum a ajuns acolo. Nicio altă scrisoare a lui Culianu nu se găseşte în această secţiune.

54 Agenda zilnică nu înregistrează nicio scrisoare către Culianu în lunile noiembrie şi decembrie 1976.

55 Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 87. 56 Însemnare inedită din jurnal, la 30 septembrie 1976, înregistrând laconic cina cu I.P.

Culianu. M.E.P., 26/7. De asemenea, F.M.E., Week at a glance 1976: 30 septembrie. 57 M.E.P., 122/4; editată în Addendum II.1.


313

Probabil unul dintre cele mai interesante detalii e supra-încordarea finală a raporturilor cu prof. Ugo Bianchi, care, se înţelege de aici, erau încordate în mod obişnuit58. Culianu îi reproşează în special că intransigenţa sa ştiinţifică a devenit în cele din urmă „în adevăr rară”. Încă de la debutul relaţiilor sale cu Bianchi îi promisese că va lucra într-o manieră istorico-filologică foarte riguroasă59, aşa cum se pare că îi cerea profesorul său60. Înţelesese că istoria religiilor reprezenta, în Occident, nu „rezultatul unei evoluţii individuale către o formă de deschidere ontologică”, precum în România pe care o părăsise, ci o „disciplină de tip filologic şi arheologic fără nicio implicaţie existenţială”61. Dar, chiar şi după ce începe să predea la Universitatea din Groningen, va recunoaşte că nu era încă „de ajuns de bun filolog” pentru a putea ocupa un post de istoria religiilor62. Ba chiar detesta „hipercriticismul” cu care a trebuit să se obişnuiască în cei trei ani petrecuţi la Milano63. Teza sa de doctorat de la Paris, despre experienţele extazului, o considera în acea perioadă prima şi ultima sa carte „integral ştiinţifică”64.

Între altele, scrisoarea înregistrează momentul când aflase – „cu bucurie şi îngrijorare” – de apariţia cărţii lui John A. Saliba consacrată lui Eliade. Culianu îi cere informaţii despre ea, precum şi despre alte publicaţii recente necesare propriei sale cărţi asupra maestrului, pe care intenţiona să o termine până la sfârşitul anului. În paginile ei se va referi frecvent, în mod critic, la Saliba.

Tot de aici aflăm câteva dintre proiectele curente şi intenţiile sale literare viitoare. Pentru Groningen, imaginează proiectul unei istorii a literaturii române în exil. La Paris spera să-şi publice romanul prin intermediul lui Leonid Mămăligă-Arcade şi, în acest scop, era dispus să facă toate „corecţiile de rigoare”. E hotărât însă să nu mai scrie literatură pentru o vreme.

Culianu îi împărtăşeşte apoi consecinţele „deranjamentelor” sentimentale din vara acelui an şi ideea „obiectivării” de sine care ajunsese să-i domine viaţa. Puterea modelului e trădată de formula introductivă „Nu vreau să pară iarăşi că-l

58 Într-un interviu din 1990, Culianu vorbeşte despre Bianchi ca despre „o persoană pe care am învăţat să o stimez şi să o apreciez, chiar dacă am senzaţia că uneori nu a fost şi reciproc”. „Culianu despre Culianu. Interviu inedit, realizat de Emanuela Guano, Arezzo, primăvara 1990”, 22 (Bucureşti), XVII, nr. 862, 12–18 septembrie 2006, pp. 12–13 (12).

59 Scrisoare din 22 iulie 1974, editată în D. Dumbravă, „The unpublished correspondence between Ugo Bianchi and Ioan Petru Culianu”, Archaeus (Bucureşti), XIV, 2010, pp. 93–120 (100).

60 Colegul şi prietenul său Gianpaolo Romanato îşi aminteşte: „Culianu vădea o inteligenţă extrem de vivace, o cultură vastă, intuiţie, rapiditate uimitoare în a scrie, însă şi carenţe sub aspectul metodei ştiinţifice, al disciplinei. Bianchi cred că l-a ajutat să deprindă rigoarea ştiinţifică şi precizia filologică”. G. Romanato, „Păţania şoarecelui sau Despre cum ne aducem aminte de dizidenţi”, interviu de D. Dumbravă, Observator cultural (Bucureşti), II, nr. 88, 30 octombrie – 5 noiembrie 2001, pp. 13–14 (13).

61 Scrisoare către Andrei Pleşu din 21 iunie 1977. A. Pleşu, „O prietenie şi câteva neîntâlniri”, în: Sorin Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, Iaşi, Polirom, 2003, pp. 88–94 (93).

62 Scrisoare către Mircea Eliade din 25 mai 1977; Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 99–100. 63 Conceptul unei scrisori din noiembrie–decembrie 1978; ibidem, p. 167. 64 Scrisoare din 18 noiembrie 1977, în anexa la articolul lui Gianpaolo Romanato, „Amintirea

unui prieten: Ioan Petru Culianu”, în: S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, op. cit., pp. 101–161 (130).


,

314

imit pe Mircea Eliade”, legată probabil de confesiunile anterioare despre impactul biografiei şi operei acestuia asupra sa. În primăvară îi trimisese două dintre primele sale articole de istoria religiilor, în a căror dedicaţie se prezenta, cu smerenie, ca un discipol65. Peste cinci ani, în dedicaţia caligrafiată pe studiul Iatroi kai manteis (1980), el recunoaşte caracterul „eliadian” al acestuia, indicând şi sursa: Le chamanisme. Tot atunci, în dedicaţia pe extrasul articolului Le vol magique dans l’Antiquité tardive (1981), mărturiseşte rolul lui Eliade în creşterea primelor pene pe „aripile sufletului” său66, expresie preluată din aceeaşi carte şi citată deja în primul său text consacrat maestrului67.

Alături de aceste articole se păstrează, în formă dactilografiată, versiunea din 1978 a studiului An Application of „Evaluations” to the Works of Horia Stamatu, care va apărea peste mai mulţi ani într-o formă modificată68. Eliade nu o primise de la autor, ci de la poetul însuşi. Acesta i-o înaintase cu următoarea rugăminte, scrisă deasupra titlului: „Te rog din inimă citeşte foarte atent. E o lecţie de răutate perversă”.

Episodul conflictului cu poetul Horia Stamatu (1912–1989) e reflectat în mai multe scrisori ale acestuia din acea perioadă. Una dintre ele, datată 30 noiembrie 1978, se păstrează împreună cu studiul sus-numit. Ea nu este însă cea care l-a însoţit pentru că, din corespondenţa lui Culianu cu Eliade, ştim că poetul se plânsese savantului de la Chicago (şi nu numai lui) ceva mai devreme69. O făcuse probabil în scrisoarea din 15 septembrie, din care a rămas numai prima pagină. El revine la afacere în scrisorile următoare, păstrate alături de aceasta în dosarul cu corespondenţa lui Stamatu70. La 3 noiembrie îi oferă lui Eliade câteva explicaţii despre ieşirea sa provocată de „bătaia de joc a junelui I.P. Culianu”71. După ce, în scrisoarea din 24 noiembrie, povestea părea a fi încheiată, Stamatu revine cu noi explicaţii la 30 noiembrie: „Intervenţia improvizatului critic m-a supărat aşa de rău din cauza calomniei («pastişeur»)”. El explică apoi că între versul său „mor ca să nu mor” şi cel al lui Juan de la Cruz „muero porque no muero” e o diferenţă esenţială, întrucât primul exprimă o relaţie finală, iar cel de-al doilea una cauzală. În plus, atunci când scrisese Cântecul înecatului, în 1946, nu îl citise încă pe misticul spaniol. Inspiraţia sa vine din Evanghelia după Ioan 12.24 şi din prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni 15.36. O altă falsă filiaţie presupusă de Culianu este expediată cu vorba: „Chestii răsuflate, trăiască enciclopedia!” Obosit, poetul exclamă: „E aşa penibilă această istorie că j’en ai marre de acest mediocru scrib”72.

65 Datate 16 martie şi 13 mai 1976. M.E.P., 136/4; editate în Addenda III.1 şi 2. 66 Datate 27 iunie 1981. M.E.P., 136/3; editate în Addenda III.6 şi 7. 67 I.P. Culianu, „Mircea Eliade, Religions australiennes, Payot, Paris, 1972”, Aevum (Milano),

XLVIII, nr. 5–6, 1974, pp. 592–593 (593). 68 I.P. Culianu, „Some Considerations on the Works of Horia Stamatu”, International Journal

of Rumanian Studies (Amsterdam), II, nr. 3–4, 1980 [1985], pp. 123–134. 69 Cf. scrisoarea lui Culianu din 19 octombrie 1978, în Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 157–159. 70 M.E.P., 69/11. 71 Editată în Mircea Eliade şi corespondenţii săi, IV, ed. de M. Handoca, Bucureşti, Criterion,

2006, pp. 395–397 (396). 72 M.E.P., 136/3.


315

În următoarea scrisoare, din 7 decembrie, afacerea e menţionată tangenţial. Stamatu îi explică lui Eliade că, din cauza „indispoziţiei provocate de grosolana intervenţie a lui Culianu” din luna septembrie, a întrerupt lucrul la un articol care îi era dedicat lui şi, timp de o lună, nu a mai putut scrie nimic. Abia în noiembrie i-a revenit gustul pentru literatură73. Nicăieri în aceste scrisori nu e vorba de eventuale aluzii la faptul că fusese legionar, aşa cum se pare că ar fi pretins că intenţionase Culianu74. În această neplăcută afacere, Eliade şi-a păstrat calmul şi distanţa. După cum se pare, el a încercat să-i liniştească pe cei doi, dând dreptate fiecăruia în mod privat şi pledând pentru depăşirea rapidă a momentului.

Cu trecerea anilor, discipolul devine tot mai legat de maestru, atât personal cât şi „oficial”. Referindu-se la Eliade şi la el însuşi, ca istoric al religiilor „în tradiţia lui Eliade”, Culianu folosea – în ghilimele – expresia „şcoala română”75. Ba chiar imaginase o tradiţie a maeştrilor unui „zen românesc”, în care aspira să se înscrie el însuşi76.

Celelalte două epistole inedite ale sale datează de la sfârşitul anului 1984 şi se numără, aşadar, printre ultimele scrisori pe care le trimite maestrului77. În continuarea lor se cunosc deocamdată doar alte şase epistole, din perioada 3 februarie 1985 – 14 ianuarie 1986.

În acel an, Culianu îi oferise un extras al studiului The Gnostic Revenge. Gnosticism and Romantic Literature, cu o dedicaţie care ne trimite la romanul din 1976: „Lui Mircea Eliade, întotdeauna far într-o lume nihilistă”. Nedatat, el i-a fost dăruit probabil cu ocazia întâlnirilor de la Paris, în iulie 1984. Acestea sunt înregistrate în agenda zilnică a lui Eliade, succint, dar mai complet decât în jurnal78. Din aceeaşi agendă aflăm că nu toate scrisorile sale către Culianu din acel an au fost publicate79. Ultima dintre ele, din 25 noiembrie, trebuie să fie legată de celelalte două scrisori inedite ale discipolului, din 19 şi 20 decembrie.

73 M.E.P., 69/11. 74 Într-un lung comentariu la articolul tânărului savant de la Groningen. Dialoguri întrerupte,

op. cit., p. 158. Vezi şi scrisoarea lui V. Ierunca din 6 octombrie 1978; „Corespondenţa Virgil Ierunca – Ioan Petru Culianu”, 22 (Bucureşti), XVII, nr. 866, 10–16 octombrie 2006, p. 17. Poetul a reacţionat la fel şi în 1985, după publicarea versiunii revăzute a articolului. Cf. Alexandru Lungu, „Răsfoind scrisori de la Horia Stamatu”, România literară (Bucureşti), XXXII, nr. 10, 15–21 martie 2000, pp. 14–15.

75 Scrisoare din 17 februarie 1983 către Giovanni Casadio, căruia îi mulţumesc pentru comunicarea corespondenţei sale cu I.P. Culianu.

76 Vezi articolul nostru „Inima înţeleptului şi statuia lui. Contribuţii la istoria cultului lui Eliade”, România literară (Bucureşti), XLIV, nr. 21, 25 mai 2012, pp. 12–13.

77 Ele se află în secţiunea „Correspondence” a arhivei Eliade, dar nu în dosarul „Ioan P. Culianu” (în sub-secţiunea corespondenţilor români), ci într-un alt dosar, intitulat „Asociaţia 1984” (în sub-secţiunea corespondenţilor străini). Sunt singurele materiale din acest dosar.

78 F.M.E., Weekly planner 1984: 1 iulie – „Vin cei doi Culianu. Cu maşina la Barbăneagră. V[edem] film[ul] său despre Athena”; 2 iulie – „Seara la noi Carmen şi Ioan Culianu”; 5 iulie – „La 3.30 la Payot cu Ioan C[ulianu]”; 6 iulie – „Seara, cu Ierunca şi Culienii, la Puşa”; 11 iulie – „Seara, vin la cină Culienii şi Adriana”. Vezi însemnările din 1, 2 şi 3 iulie, în Jurnal, II, op. cit., p. 465. De asemenea, în agendă, la 1 august – „Termin de scris şi transcris cele 5 pagini ale Prefeţei la vol[umu]l Expériences de l’extase a[l] lui Ioan C[ulianu]”. Cf. Jurnal, II, op. cit., p. 468.

79 F.M.E., Weekly planner 1984: 24 februarie, 27 martie, 21 septembrie, 19 noiembrie, 25 noiembrie.


,

316

Scrisoarea lui Culianu din 20 decembrie 1984, foarte scurtă şi grăbită, este o cover letter pentru cea redactată cu o zi înainte80. Aceasta, scrisă în limba franceză şi adresată în mod confidenţial lui Eliade, Michel Meslin şi Hans Witte, are ca subiect întemeierea unei Asociaţii „Mircea Eliade”. Chestiunea apare pentru prima dată în corespondenţa celor doi la 18 septembrie 1984, când Culianu o numeşte Asociaţia prietenilor lui Mircea Eliade. Profesorul Michel Meslin (1926–2010) acceptase în principiu să o prezideze. Mai rămânea ca Ioan Petru Culianu să redacteze statutul ei, în strânsă colaborare cu cel căruia îi purta numele”81. Foarte probabil, discutaseră despre această asociaţie în luna august, cu ocazia vizitei lui Eliade la Groningen. Ea era menită a fi legatar oficial al moştenirii intelectuale a savantului de la Chicago, de care acesta, simţindu-şi sfârşitul, devenise tot mai preocupat82.

Nu ştim dacă Eliade a colaborat la elaborarea statutului, a cărui „schiţă” i-o trimite Culianu. Din scrisoarea acestuia rezultă că l-a redactat singur, în urma consultării cu Hans Witte (1928–2006) şi după modelul unei asociaţii similare. Culianu îi roagă pe cei trei destinatari să-i transmită, în cel mai scurt timp, modificările pe care doresc să le aducă statutului, versiunea definitivă rămânând a fi redactată de el împreună cu prof. Witte.

Asociaţia, care urma să fie înregistrată la Groningen, avea un triplu scop: 1. conservarea „Fondului Mircea Eliade”, constând dintr-o donaţie cuprinzând colecţia completă a lucrărilor sale publicate, inclusiv traducerile; 2. păstrarea manuscriselor şi documentelor din „arhivele Mircea Eliade” şi publicarea lor în acord cu el însuşi sau cu moştenitorii săi; 3. încurajarea şi difuzarea prin toate mijloacele disponibile a cercetărilor privitoare la opera şi viaţa lui Eliade. Ultimul obiectiv ar fi fost realizat prin publicarea de cărţi de şi despre Eliade, precum şi prin organizarea de colocvii, seminarii, expoziţii, mese rotunde etc.83.

Expresia „arhivele Mircea Eliade” se referă – în virtutea pluralului – nu numai la fondul Mircea Eliade Papers, constituit la Biblioteca Regenstein a Universităţii din Chicago, ci foarte probabil şi la arhiva rămasă la Bucureşti în păstrarea familiei, din care cea mai mare parte fusese donată, în 1982, Bibliotecii Centrale Universitare (unde manuscrisele mai valoroase au ars în decembrie 1989).

Pe lângă consiliul director, asociaţia ar fi fost patronată de un comitet onorific. Pentru acesta, prof. Witte (vicepreşedinte şi cenzor) şi Culianu (secretar şi trezorier) au propus, pe lângă Mircea Eliade (preşedinte perpetuu) şi Christinel, un număr de opt „personalităţi marcante” din cercul prietenilor şi colegilor savantului de la Chicago – trei istorici ai religiilor: Joseph Kitagawa (1915–1992), Ugo Bianchi (1922–1995), Carsten Colpe (1929–2009); un antropolog: Claude Lévi-Strauss (1908–2009) şi patru scriitori: Eugen Ionescu (1909–1994), Emil Cioran (1911–1995), Pierre Emmanuel (1916–1984), Yves Bonnefoy (n. 1923). Interesant

80 M.E.P., 79/12; editată în Addendum II.3. 81 Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 257. 82 Vezi, de exemplu, însemnările din 8 ianuarie 1977 şi 20 martie 1985; M, Eliade, Jurnal, II,

op. cit., pp. 260, 498. 83 M.E.P., 79/12; editată în Addendum II.2.


317

este că unul dintre ei, poetul Pierre Emmanuel, murise cu două luni mai devreme. Celălalt poet francez este singurul rămas în viaţă.

Michel Meslin, care urma să fie preşedintele asociaţiei, era de părere că „Fondul Mircea Eliade” ar trebui să-şi aibă sediul într-un loc mai central, precum Parisul, şi se oferea să obţină spaţiu la Universitatea Sorbonne.84 Culianu era de acord cu această propunere, cu condiţia ca fondul „să fie păstrat aparte de orice bibliotecă, să fie păstrat cu sfinţenie şi să nu poată fi împrumutat”. În acest caz însă, asociaţia trebuia înregistrată la Paris, iar statutul ei redactat din nou, în conformitate cu legislaţia franceză. Culianu oferea alternativa să preia el „Fondul Mircea Eliade” şi să-l păstreze cu sfinţenie, dar considera tutela unei asociaţii mai sigură din punct de vedere legal şi mai credibilă în exterior. Decizia finală îi aparţinea lui Eliade. Acesta însă nu răspunde la cele două scrisori – din 19 decembrie 1984 şi 3 februarie 198585 – în care se punea chestiunea asociaţiei. Culianu revine la 11 martie, insistând să primească un răspuns. Din această scrisoare – ultima dintre cele cunoscute în care asociaţia mai e pomenită – se poate vedea că ideea şi iniţiativa aparţinuseră exclusiv discipolului. Ele izvorau din preocuparea de a „asigura fondului o acoperire juridică care să-l pună la adăpost de arbitrariul situaţiilor şi persoanelor”. Între aceste persoane se includea şi pe sine, păstrând alternativa de a prelua în mod personal fondul şi a decide ulterior „cea mai potrivită formă pentru a-l face public şi accesibil”. Referirea la arbitrarietatea situaţiilor şi persoanelor o implică însă, în primul rând, pe Christinel Eliade (1912–1998), o gafă care sare în ochi la prima lectură a scrisorii. În mod evident, Eliade nu era entuziasmat de ideea Asociaţiei şi nici de tutela exclusivă a lui Culianu asupra Fondului. Soarta acestuia va fi însă decisă de arbitrarietatea situaţiilor: misteriosul incendiu din 18 decembrie 1985, care i-a devastat biroul, a afectat cu precădere colecţia operelor sale şi a traducerilor lor în diverse limbi.

5. MOŞTENIREA INTELECTUALĂ A MAESTRULUI

Încă din 1977, Eliade intenţiona să-l prezinte pe Culianu lui Jean-Luc Pidoux-Payot, ca viitor îngrijitor al ediţiilor cărţilor publicate de editura Payot, atunci când el nu se va mai putea ocupa personal de acestea86. În primăvara anului 1981 îi solicită ajutorul la cel de-al treilea şi ultim volum din Histoire des croyances et des idées religieuses, pe care spera să-l „salveze” prin colaborarea lui87. În vara acelui an îi vorbeşte lui Pidoux-Payot despre el ca „legatarul meu universal în tot ce priveşte cărţile mele, încheiate sau nu”88. Şi e atât de sigur încât face acest lucru

84 Vezi scrisoarea lui Culianu din 3 februarie 1985; Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 264. 85 Răspunsul din 14 februarie 1985 se referă numai la prima parte a scrisorii lui Culianu,

urmând ca partea a doua să primească un răspuns peste o săptămână. Din nefericire, aceasta este ultima scrisoare cunoscută a lui Eliade către discipolul său. Ibidem, p. 267.

86 Vezi scrisorile din 24 noiembrie 1977 şi 23 septembrie 1978; ibidem, pp. 122, 153. 87 Vezi scrisorile din 12 mai 1981, 3 decembrie 1981 şi 5 februarie 1982; ibidem, pp. 228, 230, 232. 88 Vezi scrisoarea din 3 decembrie 1981; ibidem, pp. 230.


,

318

fără să-i ceară consimţământul. Eliade va reuşi să încheie singur volumul al treilea al Istoriei89, dar numai transferând unele capitole într-un al patrulea volum90. Regreta că nu plănuise mai din timp această operă monumentală, astfel încât să o poată încheia în anii 1975–198091.

După moartea lui, Culianu a devenit, într-adevăr, alături de Christinel, legatarul său intelectual. Executorul general al testamentului lui Eliade era, desigur, soţia sa, care l-a numit pe Culianu, prin procură, executor literar. Timp de cinci ani, până la prematurul său sfârşit, el s-a ocupat în diferite feluri de moştenirea lăsată de maestrul său. Mai multe scrisori, adăugate arhivei lui Eliade de la Chicago sau rămase în apartamentul de la Paris, ilustrează această activitate. Ele reprezintă, fără îndoială, doar o mică parte dintr-o corespondenţă mai amplă, pe care cercetări sistematice vor trebui să o scoată la iveală.

Deocamdată, în cele două arhive am putut identifica patru scrisori către Christinel Eliade92 şi treisprezece către alţi destinatari, pe care Culianu i le-a transmis acesteia în carbon copy. Cele din urmă se împart în trei categorii: unele au fost scrise direct la cererea lui Christinel (către Constantin Sporea, Mac Linscott Ricketts, Cécile Bloc-Rodot şi Umberto Balistreri);93 câteva, în urma unor solicitări primite de el şi după consultarea lui Christinel (către Blaise Gautier şi Lorenzo Renzi)94; în fine, altele, din iniţiativă proprie şi după consultarea lui Christinel (către Jean-Luc Pidoux-Payot, Olivier Cohen şi Lawrence E. Sullivan)95. Ele se referă la: publicarea unor texte ale lui Eliade (incluzând nuvela Tinereţe fără tinereţe) în Revista Scriitorilor Români din München şi într-o broşură separată; ediţia engleză a celui de-al doilea volum al Memoriilor; organizarea unei expoziţii „Mircea Eliade” la Centre Georges Pompidou din Paris; publicarea traducerii italiene a cărţilor Mitul reintegrării şi Comentarii la legenda Meşterului Manole; a unei traduceri (în franceză, în engleză?) a romanului Maitreyi; informaţii asupra lui Eliade pentru volumul cuprinzând actele celui de-al doilea Convegno Internazionale del Circolo Culturale Mediterraneo (Palermo, 1983). În ceea ce îl priveşte pe Culianu, cele mai interesante sunt, desigur, scrisorile din ultima categorie, referitoare la Dicţionarul religiilor şi la cel de-al patrulea volum al Istoriei credinţelor şi ideilor religioase.

În prima scrisoare către Christinel, din 4 iulie 1986, Culianu – întors la Groningen – pomeneşte „munca enormă şi foarte importantă pe care o aşteptăm cu

89 Despre dificultatea cu care a făcut-o, vezi însemnările din 22 ianuarie, 3 iunie, 8 septembrie, 10 şi 23 decembrie 1981, august 1982, 9 martie 1983, în M. Eliade, Jurnal, II, op. cit., pp. 407, 413, 421, 426, 427–428, 434–435, 439.

90 De exemplu capitolul despre religiile mezoamericane şi cel despre hinduismul medieval şi modern (pentru care voia să-i solicite colaborarea lui Sergiu Al-George); ibidem, pp. 341, 426 (19 decembrie 1978, 10 decembrie 1981).

91 Însemnare inedită de jurnal din iunie 1982; M.E.P., 28/1 (mss.) şi 27/9 (dactilogramă). 92 Addenda IV.1, 2, 7, 15. 93 Addenda IV.3, 4, 8, 11, 12, 16. 94 Addenda IV.5, 9. 95 Addenda IV.6, 10, 13, 14, 17. Scrisorile de la nr. 13 şi 14 par – după forma adresării – să

aparţină primei categorii, dar scrisoarea către Christinel de la nr. 15 le plasează în această categorie.


319

toţii de la matale”. E vorba, desigur, de publicarea cărţilor postume ale lui Eliade (Memorii, Jurnal etc.), dar şi, în general, de păstrarea vie a memoriei sale. La această din urmă sarcină se referise şi soţia sa Carmen cu câteva zile mai devreme, citând expresia „ridicarea unui monument” pentru Eliade, care îi aparţinea probabil lui Christinel96.

În aceeaşi scrisoare apare chestiunea divorţului lui Culianu, a cărui veste o îngrijorase pe Christinel. După o convorbire telefonică încărcată emoţional, Carmen Culianu îi trimisese acesteia două scrisori cu poşta rapidă, la sfârşitul lui iunie (nedatată) şi la 1 iulie 1986. În ele se plângea de schimbarea soţului ei după întoarcerea din S.U.A. şi primirea invitaţiei de a reveni la Universitatea din Chicago – un „porc carierist” – şi o informa despre decizia ei de a divorţa. Aceasta era motivată de rolul pe care i-l rezerva Culianu în noua sa ipostază americană (să rămână în Olanda cu o „pensie” de la el) şi de sentimentul că e aruncată precum o haină veche şi inutilă. Din perspectiva ei de insider rănit, impresia pe care geniul lui Culianu o produsese admiratorilor săi e ridicată pe o temelie umană foarte carenţială: „Unii idoli sunt nu din marmură, ci din carton şi încă putrezi pe dinăuntru”97. După mărturia surorii sale Tereza, care îl vizitase la Groningen chiar în acea perioadă, Culianu îi lăsa soţiei tot ce avea şi se pregătea să plece în America fără nicio avere, „absolut sărac, dar simţindu-se perfect liber şi stăpân pe forţele lui”98.

Modificările pe care Culianu le-a adus, după moartea lui Eliade, celor două proiecte de la editura Payot la care acesta îi solicitase colaborarea – Dicţionarul religiilor şi ultimul volum al Istoriei – au stârnit deja numeroase comentarii, nu întotdeauna pe un ton academic. Deja în octombrie 1986, el o introduce pe viitoarea sa logodnică, Hillary S. Wiesner, în echipa Dicţionarului99. Deşi trebuia să fie gata de tipar la 31 iulie 1987, el va fi încheiat abia în ianuarie 1989 şi va apărea în 1990, la editura Plon100. Motivul schimbării editurii îl vom vedea în cele ce urmează.

Pentru a înţelege destinul celui de-al patrulea volum al Istoriei trebuie să ne întoarcem puţin în timp. În prefaţa volumului al treilea, Eliade anunţa că, din motive de sănătate, va trebui să termine ultima parte a proiectului cu colaborarea unor colegi, aleşi din rândurile foştilor săi elevi. Acesta va cuprinde capitole despre dezvoltarea hinduismului, China medievală, religiile Japoniei, religiile arhaice şi tradiţionale din America, Africa şi Oceania şi un capitol final care va analiza creativitatea religioasă a societăţilor moderne101. Cu puţin timp înainte îi scrisese lui Pidoux-Payot că e obligat – din aceleaşi motive – să-l însărcineze pe Culianu şi

96 Într-o scrisoare către Christinel Eliade din 1 iulie 1986; M.E.P., 173/9. 97 Ibidem. 98 Scrisoare către Christinel, din 6 octombrie 1991; M.E.P., 174/10. 99 Scrisoare către Jean-Luc Pidoux-Payot, fără dată, dar probabil din 23 octombrie 1986;

Addendum IV.6. 100 „Avant propos” (5 janvier 1989), în: M. Eliade – I.P. Couliano, Dictionnaire des religions,

avec la collaboration de H.S. Wiesner, Paris, Plon, 1990, pp. 11–14 (14). 101 „Avant propos” (avril 1983), în: M. Eliade, Histoire des croyances et des idées religieuses,

tome III. De Mahomet à l’âge des Réformes, Paris, Payot, 1983, p. 7.


,

320

pe alţi elevi ai săi cu redactarea volumului final. Îi aminteşte că cel dintâi este „mon légataire universel, et je lui ai confie la mise au point de tous mes écrits, publies ou inédits”102. Culianu îşi asumă prompt rolul de a coordona volumul şi îl propune pe prietenul său Hans Witte pentru a redacta capitolul despre religiile Africii103. Eliade îşi rezervă o parte din ultimele două capitole, care ar fi urmat să prezinte creaţiile religioase „pe întreaga planetă”, de la Iluminism până la teologiile morţii lui Dumnezeu. Pentru cealaltă parte solicită colaborarea lui Culianu104.

Dar pregătirea volumului trenează. Altele erau problemele pe care Eliade le frământa în plimbările sale matinale pe Middle Road105. Finalizarea Enciclopediei Religiei avea prioritate. În 1985, atât Pidoux-Payot, cât şi Culianu se arată preocupaţi de această întârziere106. La 14 februarie, Eliade îşi linişteşte discipolul: primise deja capitolul despre Japonia, redactat de fostul său elev Manabu Waida, iar în cursul verii le aştepta pe cele despre America Centrală şi de Sud, China medievală ş.a. Lui Hans Witte îi fixează ca termen de predare a contribuţiei sale luna septembrie. Îi mai rămăsese de ales doar colaboratorul pentru America de Nord, care trebuia să fie, ca şi ceilalţi, un produs al „Chicago school”107. După această scrisoare corespondenţa celor doi nu mai furnizează nicio informaţie despre soarta ultimului volum al Istoriei. Se pare că abia în primăvara şi vara anului 1985 Eliade începe să lucreze la capitolele despre hinduism, religiile australiene şi oceaniene, precum şi la capitolul final, dar fără prea mult spor. Aprecia lungimea întregului material la 100–110 pagini dactilografiate108.

Într-o scrisoare către Pidoux-Payot, datată 15 februarie 1986, Eliade îl informează că, dintre capitolele aşteptate, nu-l primise decât pe cel al lui Davíd Carrasco, dedicat religiilor mezoamericane. Capitolul lui Hans Witte ar fi urmat să sosească în primăvara acelui an, iar cel al lui Lawrence E. Sullivan, despre religiile sud-americane, în cursul verii. De religiile Chinei urma să se ocupe Norman J. Girardot, iar de cele ale Melaneziei şi Polineziei, Henri Pernet, care a acceptat şi sarcina de a traduce în franceză materialul redactat în limba engleză. Nu găsise încă un colaborator pentru America de Nord. Eliade îşi rezervă pentru sine capitolul consacrat Australiei, cel despre hinduismul medieval şi modern şi cel final, pentru care, cu doi ani mai devreme, solicitase colaborarea lui Culianu109. Acestuia din urmă îi rezervă de această dată doar rolul de coordonator. Chiar şi acest rol e

102 Scrisoare din 3 februarie 1983, o copie a căreia e inclusă în scrisoarea către Culianu din 3 martie 1983; Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 239, 240n.

103 Cf. scrisorile lui Eliade din 21 decembrie 1983 şi 27 martie 1984; ibidem, pp. 241, 249. De asemenea, însemnarea din 23–26 august 1984, în Jurnal, II, op. cit., p. 470.

104 Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 249–250. 105 Vezi însemnarea din 29 decembrie 1984, în M. Eliade, Jurnal, II, op. cit., p. 489. 106 Vezi scrisoarea lui Culianu din 3 februarie 1985; Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 263, 264. 107 Ibidem, pp. 267–268. Vezi şi răspunsul lui Culianu, din 11 martie 1985; ibidem, p. 269. 108 M. Eliade, Jurnal, II, op. cit., pp. 503, 505, 516 (1 şi 13 mai, [sfârşit de] iulie, 1 august

1985). Despre ce ar fi trebuit să cuprindă ultimul capitol, vezi p. 425 (16 noiembrie 1981). 109 Pentru o plauzibilă reconstrucţie a ideilor ultimului capitol intenţionat de Eliade, vezi

articolul lui Bryan S. Rennie, „The Religious Creativity of Modern Humanity. Some Observations on Eliade's Unfinished Thought”, Religious Studies (Cambridge), XXXI, nr. 2, 1995, pp. 221–235, reluat într-o formă amplificată în cartea sa, Reconstructing Eliade. Making Sense of Religion, Albany NY, State University of New York Press, 1996, pp. 215–230.


321

formulat ambiguu: „a sort of general editor for the volume”110. Cu câteva săptămâni înaintea neaşteptatului său sfârşit găsise şi colaboratorul pentru America de Nord, dar numele său a rămas necunoscut111.

În urma atacului cerebral pe care îl suferă Eliade la 14 aprilie 1986, Joe Kitagawa îşi asumă sarcina de a cere colaboratorilor celui de-al patrulea volum al Istoriei să urgenteze trimiterea contribuţiilor lor112. Moartea a fost însă mai rapidă decât poşta. Culianu nu va întârzia să-şi ia în primire misiunea pe care i-o încredinţase Eliade. Adică, „gathering all materials relevant to bring about editions of the unpublished work and to improve – according to his explicit request – all new editions of his previously published works”113.

La 14 mai 1986, într-o scrisoare către decanul F.I. Gamwell, trimisă şi altor discipoli ai lui Eliade, Davíd Carrasco îi sugera să formeze un comitet editorial care să se ocupe de publicarea operelor inedite ale profesorului lor. Culianu, care primise şi el o copie a scrisorii, salută iniţiativa şi îi subliniază importanţa în ceea ce priveşte operele în limba engleză, manifestându-şi totodată disponibilitatea de a face parte din comitet. Nu considera necesară înfiinţarea unui comitet similar pentru operele publicate în Europa. În calitate de „literary executor” al lui Eliade, o va ajuta pe Christinel la îndeplinirea acestei dificile sarcini. În acest scop conveniseră deja să ia la Groningen toate materialele nepublicate rămase de la Profesor, inclusiv fragmentele din ultimul volum al Istoriei114.

Henri Pernet, unul dintre colaboratorii acestui volum – care nici nu începuse încă redactarea capitolului său –, se interesează dacă Eliade a avut timp să scrie părţile pe care şi le asumase. El e de părere că, întrucât volumul ar trebui să fie construit în jurul lor, acesta poate fi continuat şi finalizat numai în cazul în care au fost redactate115. Kitagawa înaintează această scrisoare lui Culianu, care îi răspunde

110 M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, II, ed. de M. Handoca, Bucureşti, Humanitas, 2004, pp. 480–481.

111 Cf. scrisoarea lui Peter C. Chemery, fostul secretar al lui Eliade, către H. Pernet, în: Henry Pernet, Correspondance avec Mircea Eliade. 1961-1986, Genève, Labor et Fides, 2012, p. 271 (5 august 1986); traducere românească: Mircea Eliade – Henri Pernet, Corespondenţă, 1961–1986. „Dragul meu prieten”, ed. de Mihaela Gligor, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011, p. 306.

112 Vezi scrisoarea lui J. M. Kitagawa către Henri Pernet, din 17 aprilie 1986; ibidem, p. 259 (trad. rom., p. 293).

113 Scrisoare din 9 mai 1986 către Mac Linscott Ricketts, editată în articolul nostru „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, the Felix culpa. With the correspondence I.P. Culianu – M.L. Ricketts”, în Mihaela Gligor (ed.), Mircea Eliade between History of Religions and the Fall into History, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012, pp. 67–178 (98–100).

114 Scrisoare către F.I. Gamwell, din 20 mai 1986, copie trimisă lui M.L. Ricketts; ibidem. 115 H. Pernet către J.M. Kitagawa, 28 aprilie 1986; H. Pernet, Correspondance avec Mircea

Eliade, op. cit., pp. 260–261 (trad. rom., pp. 294–295). Despre partea pe care şi-o rezervase Eliade din acest volum există mai multe mărturii, în bună parte neconvergente sau contradictorii. Pe lângă cele din propriile-i scrisori, citate mai sus, amintim mărturia ultimului său secretar personal, Peter C. Chemery, căruia i-a spus că plănuia să scrie introducerea volumului, capitolul despre hinduism şi capitolul final; ibidem, p. 271 (trad. rom., p. 306). În prefaţa ediţiei germane a acestui volum, Culianu scria că Eliade şi-a rezervat trei capitole: o introducere în mitologia generală, un capitol despre tantrism ca anexă la religiile indo-tibetane şi capitolul final despre religie în lumea modernă şi post-modernă. „Vorwort”, în: M. Eliade, Geschichte der religiösen Ideen, Band III/2. Vom Zeitalter der Entdeckungen bis zur Gegenwart, hrsg. von I.P. Culianu, Freiburg/Br. – Basel – Wien, Herder, 1991, pp. 5–6.


,

322

lui Pernet la 21 mai 1986. Este primul act al rolului pe care îl va juca în destinul postum al acestei cărţi. Discuţia depăşeşte însă graniţele corespondenţei personale, căci Culianu va transmite copii ale scrisorii lui Christinel, Jean-Luc Pidoux-Payot, Joe Kitagawa, Franklin I. Gamwell şi Peter Chemery, iar Pernet va face la fel.

Încă de la început Culianu încearcă să disipeze eventualele îndoieli în privinţa „legalităţii” rolului său şi să-l asigure pe Pernet că fragmentele şi notele lăsate de Eliade pot acoperi partea pe care şi-o asumase din ultimul volum al Istoriei. Cât despre el, se va mărgini la un rol tehnic: nu doreşte să fie coautor şi – deşi Eliade şi-ar fi exprimat dorinţa de a-i rescrie contribuţia, dacă va fi nevoie – nu va face decât să editeze materialele rămase de la el116.

Pernet insistă că, în lipsa unei coordonări directe a lui Eliade, care să poată asigura ultimului volum caracterul deopotrivă ştiinţific şi personal pe care îl au celelalte trei, proiectul trebuie abandonat. E preferabil ca o operă remarcabilă să rămână neterminată decât încheiată nesatisfăcător. Fragmentele rămase de la el pot fi recuperate într-o revistă de specialitate, precum History of Religions117. În mod evident, socotea că editarea postumă a volumului era deopotrivă o falsificare şi o degradare valorică a ceea ce ar fi vrut Eliade să facă, dacă l-ar fi putut coordona el însuşi. Pernet îşi face cunoscută poziţia, separat, lui Christinel118 şi decanului Gamwell119, care fusese solicitat de mai multă lume să fie un „arbitru” al moştenirii literare eliadiene. Pe Christinel încearcă să o convingă că nu e motivat de vreo încercare de a „sabota” proiectul.

Deocamdată nu ştim mare lucru despre aceste fragmente din cel de-al IV-lea volum al Istoriei. Se pare că ele nu au fost prea multe. La 9 iulie, Christinel îi trimite lui Culianu un număr de manuscrise eliadiene pentru a fi editate şi publicate. Printre ele se afla şi o bucată din acest volum, pe care Culianu o va tipări în anul următor într-o publicaţie trimestrială ce apărea sub egida editurii Payot120. Revista neavând o circulaţie prea largă, textul a rămas puţin cunoscut, lipsind atât din bibliografia lui Eliade, cât şi din cea a lui Culianu.

Culianu se asigură că Pidoux-Payot e în continuare hotărât să publice volumul, redactează o circulară către autori, fixându-le ca termen de predare data de 15 octombrie 1986, şi îl roagă pe Henri Pernet să respecte dorinţa lui Eliade121. În acelaşi timp, ia legătura cu David Brent, la University of Chicago Press, în vederea ediţiei americane a cărţii.

Pernet însă nu cedează şi anunţă că se vede obligat să renunţe la participarea sa la un proiect pe care nu-l poate aproba. În mod paradoxal, nesocotirea dorinţei

116 H. Pernet, Correspondance avec Mircea Eliade, op. cit., pp. 262–263 (trad. rom., pp. 296–297). 117 Scrisoare din 28 iulie 1986; ibidem, pp. 265–267 (trad. rom., pp. 299–301). 118 Scrisoare din 29 iulie 1986; ibidem, pp. 270–271 (trad. rom., pp. 303–304). 119 Scrisoare din 29 iulie 1986; M. Eliade – H. Pernet, Corespondenţă, op. cit., p. 305. 120 M. Eliade, „Le Paradis américain”, L’aventure humaine. Publication internationale trimestrielle

(Paris, Payot), nr. 5, été 1987, p. 53. Textul dactilografiat de Culianu, cu o scurtă notă introductivă, se păstrează în M.E.P., 37/7.

121 Scrisori din 15 august 1986; H. Pernet, Correspondance avec Mircea Eliade, op. cit., pp. 273–275 (trad. rom., pp. 308–309, 310–311).


323

lui Eliade ca ultimul volum al Istoriei să fie finalizat de Culianu e motivată de datoria sa de loialitate faţă de prietenul dispărut. Prin această presupusă loialitate, Pernet pune de fapt în cauză însăşi validitatea dispoziţiilor finale ale lui Eliade, care, după părerea lui, s-ar datora extremei sale modestii şi generozităţi122. Ce trebuie înţeles de aici? Că aceste calităţi umane l-ar fi făcut să ia hotărârea greşită de a lăsa altcuiva finalizarea operei. Că Pernet nu poate respecta o dispoziţie finală determinată nu raţional, ci emoţional, şi care – în opinia sa – contravine însăşi interesului operei eliadiene.

În toamna aceluiaşi an, Pidoux-Payot – care confirmă şi sprijină tot ceea ce afirmase Culianu – insistă pe lângă Pernet să-şi schimbe decizia.123 Fără rezultat. Pernet pune iarăşi în cauză dispoziţia finală a lui Eliade, aducând şi un nou argument: în momentul în care şi-a exprimat dorinţa finalizării postume a volumului, el nu bănuia că moartea era atât de aproape şi că partea pe care şi-o rezervase va rămâne atât de lacunară.124

Dintre toţi colaboratorii aleşi de Eliade pentru finalizarea ultimului volum al Istoriei, Henri Pernet avea cea mai mică vizibilitate academică în istoria religiilor. El e ales abia în ultimă instanţă, în februarie 1986, în urma vizitei pe care i-o face fostului său profesor, şi are ca merit principal faptul de a fi un produs al „Chicago school”. Scrisoarea către Pidoux-Payot prin care Eliade îi anunţă opţiunile sale e scrisă imediat după discuţiile cu Pernet.125 Din câte ne putem da seama, acesta a acceptat să participe motivat mai mult de posibilitatea colaborării cu Eliade. În lipsa ei, dorinţa de a continua dispăruse. Foarte probabil, aşa cum se poate înţelege şi din subtextul scrisorilor sale, Pernet nu se simţea capabil să-şi redacteze partea ce-i revenea fără o directă colaborare cu Eliade. Dar cum şi-ar fi putut motiva retragerea în acest fel? Argumentaţia sofisticată – dar neîntemeiată – pe care o prezintă tuturor celor implicaţi în acest proiect îi furniza o justificare onorabilă.

Pidoux-Payot şi Culianu vor continua şi fără Pernet. În nota de prezentare a bucăţii redactate de Eliade pentru volum – datată 4 decembrie 1986 –, Culianu anunţă că acesta va apărea în cursul anului 1987. La dificultăţile produse de dezertarea lui Pernet s-au adăugat însă dificultăţile editurii Payot. În 1986 ea a fost vândută grupului Edipresse, proprietate a familiei Lamunière, dar în septembrie 1987 se afla deja în pragul falimentului, fapt care a impus schimbări radicale în structura ei. Printre efectele acestora s-a numărat şi plecarea directorului Jean-Luc Pidoux-Payot, după aproape trei decenii consacrate editurii pe care bunicul său o adusese din Elveţia. El se va muta la editura Plon, la conducerea căreia va rămâne

122 H. Pernet către I.P. Culianu, 22 august 1986; ibidem, pp. 275–276 (trad. rom., pp. 312–313). Vezi şi scrisorile către Christinel, F.I. Gamwell şi P.C. Chemery; ibidem, pp. 277–278 (trad. rom., pp. 314–316).

123 Jean-Luc Pidoux-Payot către H. Pernet, 26 septembrie 1986; ibidem, pp. 278–279 (trad. rom., p. 317).

124 H. Pernet către J.-L. Pidoux-Payot, 7 octombrie 1986; ibidem, pp. 279–281 (trad. rom., pp. 318–320).

125 Vizita acestuia a avut loc între 12 şi 16 februarie 1986; ibidem, pp. 28, 253–254, 280 (trad. rom., pp. 23, 289, 318).


,

324

pentru aproape cinci ani126. O bună parte dintre proiectele editoriale concepute şi angajate de el îl vor urma aici. Unul dintre ele este Dicţionarul religiilor, care va apărea, aşa cum am văzut, în 1990. Aceasta ar fi fost şi soarta ultimului volum al Istoriei, dacă nu s-ar fi interpus alte noi dificultăţi.

În ianuarie 1988, Culianu îi scrie lui Mac Linscott Ricketts că „Histoire IV” e în lucru, dar că intenţionează să o retragă de la Payot, din cauza schimbării directorului editurii127. În toamna aceluiaşi an, el condiţionează negocierea contractelor cu editura Payot de transferarea la Plon a cărţii sale Les Gnoses dualistes d’Occident, care ar fi trebuit să apară încă din octombrie 1987128. Totuşi, după ce obţine transferul cărţii – publicată de Plon în 1990 –, el o convinge pe Christinel să retragă de la Payot ediţia franceză a ultimului volum al Istoriei129. În acelaşi timp, în august 1989, îi propune lui Jean-Luc Pidoux-Payot „ediţia mondială” a acestuia, cu excepţia versiunilor în limbile engleză, germană şi italiană130. În luna mai primise unul dintre cele două capitole restante ale volumului (restul contribuţiilor fuseseră deja predate în prima parte a anului 1986)131. Cel de-al doilea capitol restant se va lăsa aşteptat în continuare. În recenzia Enciclopediei Religiei, publicată în primul număr al revistei sale Incognita, Culianu îşi exprima speranţa că „versiunea definitivă” a volumului va putea fi încheiată până la sfârşitul anului 1990132. Nu ştim deocamdată cum a primit editura Plon această propunere. Circumstanţe care urmează a fi lămurite au împiedicat perfectarea unei înţelegeri.

În ultima circulară pe care Culianu o trimite colaboratorilor volumului, la 19 februarie 1991, le explică cele două cauze principale care au întârziat publicarea acestuia. Una dintre ele, aşa cum am văzut, a fost restructurarea editurii Payot: „Any attempt to set up a contract that would pay royalties to the authors failed for a number of years”133. Cea de-a doua a fost incapacitatea unuia dintre colaboratori de a-şi preda contribuţia. În aceste circumstanţe, la sfârşitul lui ianuarie 1991, Culianu a predat întregul volum, mai puţin capitolul absent, lui David Brent, la University of Chicago Press, în vederea angajării contractului pentru „ediţia mondială”. Volumul cuprindea, alături de fragmentele lui Eliade, editate de Culianu (despre care însă nu ştim nimic), numai cinci capitole: China (Norman J. Girardot), Japonia (Manabu

126 „M. Jean-Luc Pidoux-Payot PDG de Plon”, Le Monde (Paris), nr. 13355, 6 janvier 1988, p. 30. În 1992 se va întoarce la noua casă de editură Payot & Rivages.

127 Scrisoare către M.L. Ricketts, din 19 ianuarie 1988; editată în articolul nostru „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, and Felix culpa”, loc. cit., pp. 146–148.

128 Scrisoare către Olivier Cohen, din 23 septembrie 1988; Addendum IV.10. 129 Scrisoare către Olivier Cohen, din 1 august 1989; Addendum IV.13. 130 Scrisoare către Jean-Luc Pidoux-Payot, din 1 august 1989; Addendum IV.14. 131 Scrisoare către Lawrence E. Sullivan, din 19 februarie 1991; Addendum IV.17. E vorba de

contribuția lui Norman Girardot, pe care, într-o scrisoare către M.L. Ricketts din 7 iunie 1989, Culianu o numește „a great article”. Tot acolo își exprimă speranța că volumul va putea fi publicat în anul următor, dacă și ultimul capitol va sosi la timp; cf. „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, and Felix culpa”, loc. cit., p. 156–157.

132 I.P. Culianu, „The Encyclopedia of Religion, Mircea Eliade, Editor in Chief, Macmillan Publishing Company, New York, 1987, 16 volumes”, Incognita (Leiden), I, nr. 1, 1990, pp. 104–106 (105).

133 Scrisoare către Lawrence E. Sullivan, din 19 februarie 1991; Addendum IV.17.


325

Waida), Mezoamerica (Davíd Carrasco), America de Sud (Lawrence E. Sullivan) şi Africa (Hans Witte). Celelalte două care ar fi trebuit scrise de elevi ai săi (America de Nord şi Australia/Oceania), precum şi restul capitolelor asumate de Eliade (introducerea, Australia, India medievală şi modernă, încheierea) au rămas neacoperite.

Unul dintre motivele redactării acestei circulare este, fără îndoială, publicarea de către editura Herder, la începutul acelui an, a unei ediţii germane foarte diferite. Culianu explică aici că este vorba de o „iniţiativă locală” şi nu de viitoarea „ediţie mondială”, lucru pe care îl subliniase şi în prefaţa sa la această ediţie134. Din motive misterioase, trei dintre autorii aleşi de Eliade au fost înlocuiţi: Lawrence E. Sullivan cu Maria Susana Cipoletti, Manabu Waida cu Nelly Nauman şi Heinrich Dumoulin, iar Norman J. Girardot cu un vechi text al lui Henri Maspero. Ca şi aceştia, ceilalţi patru noi autori – Waldemar Stöhr (Indonezia, Oceania, Australia), John Mbiti (Africa Centrală), Peter Bolz (America de Nord), Richard Schaeffler (capitolul final: Europa de la Iluminism până în prezent) – nu numai că scriu dintr-o perspectivă diferită de cea a lui Eliade, dar nici nu colaboraseră cu el (există o excepţie, însă nerelevantă).

În Prefaţa volumului, datată 2 decembrie 1990, Culianu scrie că primise doar patru dintre capitolele „ediţiei mondiale”, deşi ultima scrisoare circulară este trimisă către cinci autori135. De aici ar rezulta că textul pe care nu-l primise încă era al unuia dintre aceştia. Într-adevăr, în arhiva sa de la Chicago se păstrează numai capitolele redactate de Davíd Carrasco, Manabu Waida, H.A. Witte şi Norman J. Girardot136. Autorul restant era Lawrence E. Sullivan137. Prin urmare, atunci când afirmă – în Prefaţă – că unii şi-au retras contribuţiile după moartea lui Eliade, el se referă în mod discret la Henri Pernet138.

La rugămintea mea, Mac Linscott Ricketts i-a trimis lui David Brent ultima circulară a lui Culianu, cerându-i detalii despre soarta volumului. Am aflat astfel că, după moartea acestuia, unii dintre colaboratori au cerut permisiunea de a-şi publica în altă parte capitolele lor. În lipsa unui coordonator, University of Chicago Press a decis să renunţe la proiect şi să permită autorilor să-şi publice textele independent. Dezinteresul a fost atât de mare încât editura nici nu a păstrat manuscrisul „ediţiei mondiale” a celui de-al patrulea volum al Istoriei139.

Se pune în mod legitim întrebarea: ce ar fi trebuit să facă Ioan P. Culianu pentru ca acest volum să se apropie cât mai mult de ceea ce îşi dorise Eliade? În afară de editarea bucăţilor rămase de la el şi insistenţa pe lângă colaboratorii

134 I.P. Culianu, „Vorwort”, în: M. Eliade, Geschichte der religiösen Ideen, Band III/2, op. cit., pp. 5–6.

135 Ibidem. 136 University of Chicago Library, Special Collections Research Center, Ioan P. Culianu

Papers, 6/13, 7/10, 8/1, 8/3. Îi mulţumesc profesorului N.J. Girardot, care mi-a confirmat că textul respectiv este cel trimis lui Culianu pentru ultimul volum al Istoriei.

137 Profesorul Sullivan mi-a confirmat acest lucru. 138 Pernet nu şi-a dat seama că era vorba de el şi a preluat această informaţie pentru a arăta că

nu a fost singurul care s-a retras din proiect. H. Pernet, Correspondance avec Mircea Eliade, op. cit., p. 280n (trad. rom., p. 320n).

139 T. David Brent către M.L. Ricketts, scrisoare electronică din 16 septembrie 2011.


,

326

desemnaţi pentru a-şi preda capitolele (lucruri a căror neglijare, aşa cum am văzut, nu i se poate reproşa), el ar fi trebuit să găsească noi colaboratori din „Chicago school” pentru capitolele rămase descoperite: cele nefinalizate de Eliade, cel abandonat de Pernet şi cel despre America de Nord, al cărui autor nu a fost identificat. De asemenea, dat fiind că, dintre toţi elevii maestrului, îi cunoştea cel mai bine opera, gândirea şi intenţiile, el ar fi trebuit să colaboreze activ la volum, redactând ultimul capitol – pentru care şi fusese solicitat – şi, eventual, introducerea. Din nefericire, suntem nevoiţi să recunoaştem că nu a făcut nimic din aceste lucruri. Soluţia ediţiei „locale” germane a fost mult mai expeditivă, cu o minimă implicare din partea sa.

În acest punct suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu făcuse încă aceste lucruri sau nu mai voia să le facă. În ceea ce priveşte prima posibilitate, se poate presupune că urma să le facă numai după ce asigura contractul pentru „ediţia mondială” a volumului, lucru care, aşa cum am văzut, nu reuşise cu Payot sau Plon şi era încercat cu University of Chicago Press. Dar, dacă avea intenţia de a le face, de ce nu le făcuse în cazul ediţiei germane? Răspunsul rămâne să fie elucidat de o cercetare specială dedicată acesteia140. Cât despre cea de-a doua posibilitate, e adevărat că Ioan P. Culianu se îndepărtase foarte mult de proiectul hermeneutic propus de Eliade în Istorie. Era mai greu şi distonant să reorienteze teoretic ultimul ei volum, după cum o făcuse cu Dicţionarul religiilor. Rămânea totuşi o datorie pe care trebuia să o onoreze. Se hotărâse, în cele din urmă, să o abandoneze? O substituise cu ediţia germană? Întrebări care, deocamdată, rămân tot atâtea provocări.

Povestea versiunii germane, atât de diferită de proiectul eliadian, se anunţă a nu fi chiar aşa de simplă şi de transparentă pe cât o prezentase Culianu. Ceea ce ştim deocamdată îndreptăţeşte ipoteza că, după o schimbare radicală de metodologie (de fapt, după configurarea unui nou reducţionism), el se grăbea să încheie şi ultimul capitol al moştenirii lui Eliade, pentru a se ocupa nestingherit de punerea în operă a propriei viziuni. Situaţia încâlcită a volumului l-a obligat să aleagă o rezolvare de tip gordian, dând astfel o perfectă justificare post factum temerilor lui Henri Pernet.

Într-adevăr, versiunea germană publicată de editura Herder tinde, încetul cu încetul, să ia locul „ediţiei mondiale” abandonate de Payot. Ea a fost deja tradusă în daneză (1991), spaniolă (1996), japoneză (1998), română (2007) şi cehă (2008) şi îşi va continua probabil drumul în multe alte limbi141. Tocmai datorită acestei situaţii, pentru cunoaşterea intenţiilor lui Eliade, materialele din volumul conceput de el vor trebui recuperate şi puse, într-un fel sau altul, la îndemâna cercetătorilor operei sale.

140 Corespondenţa lui Ioan P. Culianu cu editura Herder nu se găseşte în arhiva acesteia. Îi mulţumesc dnei Francesca Bressan pentru amabilitatea cu care a căutat-o.

141 Îi sunt îndatorat d-nei Francesca Bressan de la editura Herder pentru această informaţie. Versiunea daneză nu este o simplă traducere mecanică. Capitolele scrise în alte limbi decât germana au fost traduse după manuscrisul original. Capitolul despre Africa Centrală al lui John Mbiti, găsit prea teologic sau filosofic, a fost înlocuit cu un text semnat de Tord Olsson. De asemenea, notele şi bibliografia, considerate a fi fost redactate în mod confuz în ediţia germană, au fost refăcute. Îi mulţumesc profesorului Tim Jensen, co-editor al volumului, pentru aceste precizări.


327

6. MISTAGOGIE ŞI NEANT

Atunci când Culianu îi scria lui Eliade, pe extrasul articolului Răzbunarea gnosticilor (1984), că reprezintă un statornic far în mijlocul lumii nihiliste contemporane, el nu îi face un compliment de circumstanţă. Era o idee pe care o exprimase deja în câteva articole şi, mai ales, în introducerea proiectatei cărţi de interviuri, a cărei dactilogramă i-o dăruise cu un an mai devreme142. Faptul că aceasta avea un motto din Heidegger despre nihilism ca motor al istoriei Occidentului modern nu lasă niciun dubiu despre fundalul pe care îşi proiecta ideile143.

În această carte, Eliade – cel din perioada maturităţii, pe care îl cunoscuse Culianu – îi apărea drept un iniţiator în misterele sau miturile create de el însuşi. Mitul însă este o „tentativă de interpretare a nimicului”, iar mistagogul e cel care face posibilă această tentativă. El nu proclamă nimicul, vidul existenţei şi irealitatea lumii, ci îi conferă un sens, dând astfel o direcţie libertăţii absolute a omului, care altfel ar deveni autodistructivă. Mistagogul salvează. Altfel spus, funcţia mitului este de a crea un obstacol între om şi neant, iar mistagogul este cel care construieşte asemenea obstacole. Dar nu toţi cei care pun stavilă neantului sunt mistagogi. „În convingerea de a construi pe nimic, accentul cade la Eliade pe «a construi», acela al filosofiei occidentale pe «nimic». A construi pe nimic este şi definiţia cea mai convenabilă a mistagogiei eliadiene, a acelui mit care, în esenţa lui, este un malentendu, o contradicţie între temelia casei («nimic») şi clădirea enormă care nu se sinchiseşte defel că şade pe negativul oricărei temelii.”144 Deja în studiul din volumul L’Herne, Culianu scria că Eliade a ridicat o construcţie pe ruinele a ceea ce demolase Nietzsche145. Iar în articolul Religione e accrescimento del potere preciza că a crea înseamnă a transcende lucrul faţă de care îţi demonstrezi existenţa creatoare.

Pe de altă parte, în acest din urmă text – în care încerca o teorie a nihilismului –, el arăta că atitudinea anti-nihilistă este, la rândul ei, un nihilism în măsura în care reprezintă o negaţie a negaţiei. Chiar dacă funcţia farului este de a permite navigaţia printre obstacole distructive şi atingerea unui ţărm, altfel spus salvarea de forţele nimicirii, pentru realizarea acestui lucru el trebuie să facă parte din lumea nihilistă. Culianu nu încetase să-l vadă pe Eliade ca promotor al unui astfel de „nihilism creator”,

142 Aceasta reia părţi întregi din primele versiuni ale studiului despre Eliade scris în vara anului 1974.

143 M.E.P., 136/5, „Mircea Eliade l’inconnu”, tradus în I.P. Culianu, Mircea Eliade, op. cit., pp. 167–288 (177). Dedicaţia editată în Addendum III.9.

144 Ibidem, pp. 268, 270, 273, 274. Şi într-un eseu publicat în acelaşi an; Studii româneşti, I, Bucureşti, Nemira, 2000, pp. 321–326 (322). Vezi şi Studii româneşti, II, Bucureşti – Iaşi, Polirom, 2009, pp. 127–142 (139–140).

145 I.P. Coulianu, „L’anthropologie philosophique”, în: C-tin Tacou, Georges Banu, Guy Chalvon-Demersay (eds.), Mircea Eliade, Paris, L’Herne, 1978, pp. 203–211 (203). El mai afirmă că „metafizica tradiţională” e mult mai puţin nihilistă decât existenţialismele moderne, deşi soluţiile ei creative presupun ca negativ un anume „existenţialism” (adică un nihilism istoric, în unele cazuri acosmic); ibidem, p. 205.


,

328

îndreptat nu împotriva „transcendenţei”, ci a lumii care o neagă. Dacă în anii ’70 îl credea un gnostic acosmic şi antiistoric, în anii ’80 îl consideră un descendent din Nietzsche (precum unii reprezentanţi ai „Frankfurter Schule”, de care îl şi apropie).

Un asemenea fel de a-l înţelege pe Eliade explică de ce despărţirea metodologică şi politică de el nu a însemnat pentru Culianu – aşa cum ar vrea unii – şi o despărţire de funcţia sau de persoana lui. Până la prematura sa moarte, el a rămas un combatant neobosit împotriva acuzaţiilor – neoneste sau neinformate – de fascism şi antisemitism care i se aduceau din ce în ce mai insistent146. O bună parte din aceste acuzaţii urmăreau, făţiş sau pieziş, anularea operei şi ideilor maestrului său, în virtutea presupusei lor legături cu ideologii politice şi esoterice reprobabile. Adică prin omologarea lor cu nihilismul modern în cea mai violentă manifestare a sa.

Dar Culianu ştia că, într-o lume nihilistă, puterea este nihilism, adică ea „aparţine voinţei individului de a răsturna valorile”147. Inclusiv valorile nihilismului activ. Spre puterea unui astfel de „nihilism creator”, cum credea că întruchipase Eliade, se va îndrepta şi el. Încercare îndrăzneaţă şi primejdioasă, pentru că – aşa cum scrisese –, prin descoperirea unor noi forme de nihilism, specialiştii puterii sau ai sacrului pot anihila un întreg sistem bine articulat, schimbând astfel cursul istoriei spre articularea unui sistem diferit. Lumea nihilistă însă l-a înfrânt. Prin aneantizarea fizică a lui Culianu, proiectul său intelectual (de revalorizare şi putere) a fost zădărnicit înainte chiar de a ne putea da seama de şansele lui de izbândă.

Oare discipolul înţelesese bine lecţia maestrului?

ABREVIERI

F.M.E. Fondul Mircea Eliade – manuscrise, Centrul de Studii Euroasiatice şi Afroasiatice, Biblioteca Metropolitană Bucureşti (fostul Institut de Studii Orientale „Sergiu Al-George”).

M.E.P. Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library, Chicago.

146 Vezi articolul nostru „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, and Felix culpa”, loc. cit. 147 I.P. Culianu, „Religione e accrescimento del potere”, op. cit.


329

ADDENDA I

Referiri la Mircea Eliade în romanul autobiografic Râul Selenei (1976)

1

Se închide în cameră cu cheia şi bate la maşină o scrisoare inutilă pentru Ceria148. Îşi dă seama că trebuie să-l plictisească îngrozitor (nici nu-l cunoaşte), dar cu toate acestea n-are ce face: dacă nu-i scrie, nimic nu mai are nici un rost. Îşi imaginează că Ceria s-ar putea întâmpla să nu-i mai răspundă şi alungă gândul cutremurat. Ceria o să-i răspundă ca şi până acum, bufniţa nu poate minţi niciodată. Bufniţa poate să-i facă orice, dar nu minte în privinţa destinului său.

„Mult stimate Domnule Ceria, Vă scriu de la Roma, unde m-am întors după examene. Continui să lucrez la bibliotecă.

Am în curs trei posibilităţi, dintre care măcar una trebuie să iasă: două burse de studiu sau emigrarea în Canada. Ar mai trebui să trec doar vizita medicală, şi peste o lună aş emigra. Cum ştiţi, dacă pot să rămân temporar în Italia, prefer s-o fac, deşi situaţia aici e departe de a fi strălucită, din toate punctele de vedere. Oricum, nu am în nici un caz intenţia să mă opresc”149.

Mototoleşte hârtia şi o aruncă la coş. E mai mult decât probabil că pe Ceria puţin îl interesează păţaniile lui. Apoi, tonul e departe de a fi potrivit. Cu Ceria nu trebuie să folosească tonul acesta de funcţionar contabil. E nevoie de un alt stil, fiindcă stă de vorbă cu un om mare, de care depinde într-un fel tot destinul său. Nimeni nu-i va scoate asta din cap – chiar dacă Ceria nu va mişca un deget pentru el. Mai întâi trebuie să-i ceară iertare că-l deranjează, că-l face să-şi piardă vremea răspunzând unui nătărău eşuat după întâmplări exasperante într-o cameră cu chirie de la Roma. Trebuie mereu să-l lase să înţeleagă că-şi dă seama de privilegiul nemaipomenit de a avea acces la el, fie şi numai prin scris. Dar îi vine imediat în minte un alt gând: Ce-a făcut bietul om ca să-l torturez cu poveştile mele mărunte? De ce, dacă mi s-ar reteza firul subţire care mă leagă de Ceria, eu n-aş mai putea continua să exist? De ce e aproape unicul lucru care mă sileşte să vreau, mă obligă să rezist atunci când mi-ar fi, într-un fel, mult mai simplu să sfârşesc încordarea asta?

N-are mult timp să-şi bată capul cu asta. Un telefon de la comisariatul de poliţie îl trezeşte.

F.M.E., Râul Selenei. Roman, de Ion Cassian, 126 pp. dactilo (neinventariat)150, pp. 28–29.

2

Fără îndoială, era un om extrem de complicat, dacă de trei luni de zile îşi spunea că iubeşte numai o fată, aceea care plecase în depărtări inaccesibile pe vremea aceea, şi ei îi scrisese când se simţise aproape de moarte151. Se gândise numai la ea şi la Ceria, înainte de moarte, şi le scrisese un fel de jurnal încărcat de forţe extrem de distructive, pe care îl păstra (cu unele foi

148 Personaj în spatele căruia se află Mircea Eliade. 149 Foarte probabil, fragment dintr-o scrisoare adevărată din anul 1973. La 3 februarie 1973, Eliade

îi răspunde sfătuindu-l să rămână în Italia, căci în Canada nu va avea cu cine să lucreze: „dacă totuşi trebuie să emigrezi în Canada, fă-o numai ca etapă necesară trecerii în USA…” Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 49.

150 Romanul e datat pe ultima pagină „13 mai – 22 august, în mai multe locuri”. Pagina 71 lipseşte, iar pagina 81 se păstrează atât în prima ei versiune, cât şi în cea care a înlocuit-o.

151 E vorba probabil de tentativa sa de sinucidere de la începutul exilului italian, în 1973.


,

330

rupte: acelea care ar fi putut fi compromiţătoare pentru comisar, dacă cineva l-ar fi citit, ceea ce iarăşi era puţin probabil), dar de care se temea să se apropie. Imaginea unui erou, şi imaginea unei femei inaccesibile, acestea erau singurele lucruri care se dezveliseră din adâncuri atunci când fusese aproape de moarte. Ceria nu era imaginea tatălui, era imaginea eroului, după cum Maria nu era imaginea mamei, ci a iubitei imposibile, dincolo de timpuri şi morminte.

Stătea să moară nemaipomenit de frumos, stătea să moară îngrozitor de frumos, şi cu toate că acum amintirea îl speria fără margini, nu putea fi decât amintirea experienţei celei mai profunde pe care o făcuse şi avea s-o mai facă. Nu se va mai ridica niciodată pe aceleaşi culmi ale frumosului, ca în momentele care precedaseră şi urmaseră mica sa moarte. Cu ea murise o lume, iar alta stătea să se înfiripe, dovadă că el nu pierise încă de tot, şi că ceva din vechea sa existenţă îl mai urmărea încă. Trebuia să moară de tot, avea să moară de tot. Avea să descopere prin care calităţi trebuia să continue o viaţă în întregime nouă. În primul rând, printr-o neîncredere grea, adâncă, în oameni. În al doilea rând, printr-o sete nesfârşită de putere, pe care nici o putere vreodată nu va putea s-o stingă.

Ibidem, p. 35.

3

În cameră, Emil152 simţi nevoia să soarbă vin la nesfârşit, fără să ştie de ce. – Am citit povestea nemaipomenită a unui român, medic sau aşa ceva, care a fost în India.

Nu mai ţin minte autorul, dar povestea mi-a plăcut mult153. Ştii cumva despre ce e vorba? Emil rămase o clipă în încurcătură: coborând de la Trakl la un farmacist din Siebenbürgen

care trăise lungă vreme în Kashmir, cu temuta sectă Vallabhacara154, fata asta atingea pe nesimţite secretul cel mai adânc al existenţei sale, pe care de acum înainte n-avea să-l mai rostească în faţa nimănui.

– Ştiu despre ce e vorba, spuse reţinându-se. Farmacistul se numea Honigberger. Acum doi ani155 am încercat să aflu diverse lucruri despre el, am cercetat diverse arhive.

– Şi ce anume ai aflat? – Numai ceea ce se ştia despre el. Însă nu asta contează. Ceea ce contează este că eu am

plecat, într-un fel, pe urmele lui. Dacă m-ai întâlnit aici este numai pentru că n-am reuşit să ajung în aceleaşi locuri. Autorul cărţii pe care ai citit-o a ajuns mult mai departe ca mine, dar mulţi alţii n-au reuşit să ajungă nici măcar unde am ajuns eu. Aşa a fost soarta profesorului meu, care a ajuns vreme de şase ani într-o închisoare politică156. Acum nu mă mai interesează aceste lucruri.

Ibidem, pp. 37–38.

4

Parte din luna iunie a anului următor157, Emil o petrecu la Roma, scriind un articol despre opera lui Ceria. Articolul nu-l satisfăcu decât după patru luni, la a treia versiune, dar asta nu avea nici o importanţă. […]

152 Personajul central al romanului, construit din biografia lui Ioan P. Culianu. 153 M. Eliade, Secretul doctorului Honigberger (1940). 154 Detaliu inventat de Eliade în romanul său. 155 În toamna 1971, înainte să plece în Italia. 156 Sergiu Al-George (1922–1981) a făcut închisoare politică în perioada 1958–1964. 157 1974.


331

Restul verii, Emil şi-l petrece într-un loc unde cunoaşte puţină lume, lucrând la a doua versiune a articolului despre opera lui Ceria158. Dacă atâta vreme cât stătea în mansarda de lângă Lacuri159 se putea recunoaşte deplin în această operă, acum vede o diferenţă esenţială: lumea sa e mult mai violentă şi haotică decât lumea lui Ceria, deşi acesta din urmă a fost deseori considerat un scriitor deosebit de violent. Proiectele sunt identice, s-ar putea exprima cu fraza aceasta găsită la întâmplare în jurnalul lui Paul Klee, sub data de 17 iulie 1917: „Tot ce e trecere e numai alegorie”. Cu alte cuvinte, ca şi Ceria, el încearcă să descifreze sensul ascuns îndărătul acestei alegorii. Dar pentru Ceria alegoria era mai calmă, lumea lui era mai coerentă, deşi nu neapărat mai transparentă. Şi el face parte, ca şi Ceria, din lumea „burgheză”, şi concepe libertatea ca pe o libertate „burgheză”. Asta în ciuda faptului că amândoi proclamă că unica libertate este acosmică şi au o enormă aversiune faţă de burghezie (deocamdată, mai intensă la el decât la Ceria). Dar dacă e vorba să priveşti mai bine, ideea libertăţii acosmice a fost introdusă în Occident de intelectualii „burghezi” din prima jumătate a secolului, în vreme ce intelectualii la fel de „burghezi” din cea de-a doua jumătate n-au făcut altceva decât să se opună din răsputeri acestei idei. Într-un fel, şi Ceria şi el sunt anacronici, dar mai mult el decât Ceria, fiindcă în fond formaţia intelectuală a lui Ceria a avut loc între anii ’20–’30, poate ’35–’37. De aici şi dificultăţile întâmpinate de Emil într-o viaţă pe care el o aborda prin perspectiva unei ideologii complet anacronice. Ce-a putut să-i adaoge, ca să trăiască? Violenţa, ca manifestare de voinţă, şi viclenia: dorinţa de viaţă. Nimic altceva, datorită profundei neîncrederi în direcţia ideologică a majorităţii intelectualilor burghezi de după război. Idealul lor egalitar şi colectivist, subminarea şubredelor baze morale ale societăţii burgheze – baze nu numai morale, ci mai profunde: un mod de a se situa în lume – propuneau o restrângere imposibilă a celei mai mari cuceriri culturale de la începutul secolului: libertatea individuală, libertate de viaţă şi de moarte, libertate nepreţuită deoarece înscrisă în structura biologică umană. Restul, inegalitatea pe care o generează această libertate, era un fapt constitutiv al lumii ca formaţiune socială, şi aşa va rămâne în vecii vecilor. Dovadă şi faptul că, în loc să rafineze sistemele de constrângere şi dominare, sistemele comuniste totalitare le reduseseră la principiul distrugerii fizice şi morale celei mai brutale. De aceea nu inegalitatea avea să-l preocupe, asta în nici un caz, după cum nu-l preocupase nici pe Ceria. Unicul lucru care-l interesa era semnificaţia istoriei sale personale, semnificaţia accidentului apariţiei sale în lume, dorinţa de a transforma această prezenţă fortuită într-o creaţie unică, puternică, nerepetabilă.

Multe lucruri se schimbaseră în lume de la Ceria la el, printre altele violenţa devenise o categorie mult mai prezentă şi mai calificată; atitudinea faţă de lume însă nu putea să se schimbe. Ceea ce-l interesa pe Emil era cantitatea de libertate care rămânea necontaminată de sistemele de forţă umană, care transformau într-un mod mai mult sau mai puţin evident lumea într-o închisoare cosmică. Îl interesa cum se poate evada din strânsoarea acestor sisteme altfel decât prin moarte, şi dacă există vreo operaţie posibilă în urma căreia demnitatea omului se poate defini şi în alte categorii decât cele sociale ori economice. Acestea erau problemele asupra cărora medita cu încăpăţânare în vara aceea, ştiind că timpul îl împinge din urmă şi că va trebui să găsească o soluţie, fie şi provizorie. Dar mai ştia că în toamnă avea să-l întâlnească pe Ceria, şi deşi nu aştepta nimic deosebit de la întâlnirea asta – în sensul că întâlnirea avea să fie un act în aparenţă banal şi obişnuit –

158 „Experienţă, cunoaştere, iniţiere. Un eseu despre Mircea Eliade”, redactat în limba franceză, datat „Roma–Assisi, iulie–august 1974” şi marcat ca „a doua versiune provizorie”; tradus în: I.P. Culianu, Studii româneşti, I, ed. cit., pp. 227–263. A treia şi a patra versiune (cea publicată), la pp. 264–291, respectiv 211–226.

159 În Bucureşti, în perioada studenţiei.


,

332

înţelegea că avea să reprezinte un pas înainte în descifrarea sensului alegoriei trecerii sale prin lume.

Înainte de plecare, notă în jurnal următoarele lucruri, mai limpezi probabil decât orice încercare de închegare conceptuală a gândurilor din ultimele luni: […]

În aceste momente, în lumea lui Emil apare o serie paralelă de întâmplări care, fără îndoială, ar fi vrednice de amintit, dacă n-ar depăşi cu mult intenţia reportajului de faţă. Cititorul ne-ar putea reproşa o masivă tendinţă de simplificare; de aceea, dacă printr-o întâmplare de foarte redusă probabilitate (dar nu imposibilă) prezentul roman poliţist îl va interesa, va fi urmat de un al doilea volum (să-l numim aşa), intitulat Serii paralele. Aceste „serii” vor urmări, de data asta folosind tehnica literară a unui „puzzle”, diverse ramificaţii ale trecerii diverselor personaje care aici au fost abia schiţate. […]

Sărind, aşadar, peste una din „seriile paralele” definite în felul de mai sus (şi de aici înainte, ori de câte ori operaţia se va repeta, vom nota între paranteze rotunde: „Serie paralelă”), îl regăsim pe Emil într-un hotel din Paris, unde locuieşte împreună cu o femeie numită Annelise (aceeaşi dintr-un capitol anterior) şi cu un personaj de mare importanţă, numit Dan Vincenti160. […] Dan Vincenti, ca şi Rabbit la Roma („Serie paralelă”), aşteaptă să plece în America. Emil nu aşteaptă absolut nimic, decât să-l mai vadă o dată pe Ceria, pe care l-a întâlnit deja, în prezenţa lui Dan161. Prezenţa lui Dan a fost foarte utilă, dar a stânjenit posibilitatea de a discuta chestiuni profesionale. De aceea, deşi l-a întâlnit deja pe Ceria, Emil poate spune că nu l-a întâlnit încă. Ceria i-a promis că-l va căuta la telefon în decurs de zece zile, timp în care Emil locuia în altă parte („Serie paralelă” inevitabilă). Emil a aşteptat zadarnic vreme de paisprezece zile, apoi s-a decis să-i scrie lui Ceria, punându-i în acelaşi plic şi articolul pe care trebuia să i-l consemneze, iar apoi să plece din Paris. Faptul că Ceria nu-i telefonase era perfect explicabil, deoarece nu era nici un om liber, nici accesibil oricui, dar cu toate acestea Emil se simţi uşor nedreptăţit, închipuindu-şi poate că trecuse prin prea multe riscuri ca să-l întâlnească pe Ceria. În realitate, riscurile prin care trecuse („Serie paralelă”) nu aveau ca scop exact întâlnirea lui Ceria; în cadrul acestor riscuri, întâlnirea lui Ceria era numai o alegorie. Pe când Emil, istovit de muncă şi de căldură – dormea vreme de trei ore, în timp ce urechile sale înregistrau foarte vag o explozie apropiată şi sirenele poliţiei (fusese aruncată o bombă într-o cafenea din Saint Germain) –, doamna Ceria îi telefonă162, comunicându-i o invitaţie pe a doua zi la vremea cinei. În aceeaşi după-amiază se mută la hotel…

Ibidem, pp. 55, 63–64, 67–68.

5

Nu163 voi să-i explice lui Ceria că îl cunoscuse pe Vincenti deoarece acesta din urmă ţinea morţiş să-şi facă un horoscop, iar el, la optsprezece ani, se amuza făcând horoscoape. Dacă-i va spune şi asta, Ceria va fi convins de lipsa lui de seriozitate. Îi spuse numai că

160 Mircea Marghescu (n. 1948). 161 La 4 septembrie 1974, la Paris. Cf. Day at a glance 1974, F.M.E., neinventariat. 162 La 15 septembrie, după numai unsprezece zile. Ibidem, însemnare din 16 septembrie. 163 Relatarea întâlnirii cu Eliade din 16 septembrie începe pe pagina anterioară, 71, care însă

lipseşte din acest exemplar al romanului. Prezentul paragraf e precedat de o frază fără început: „…scrisori şi de când îl cunoaşte pe Dan Vincenti”. Pagina 72 a fost înlocuită, după cum se indică în partea de sus a ei: „(de înlocuit)” (similar cu pagina 81, care se păstrează atât în prima ei versiune, cât şi în cea nouă).


333

fuseseră colegi (sau aproape colegi), şi că în vremea aceea el îl considera pe Vincenti cam pisălog, dar avusese vreme să-şi schimbe părerea. Întrebările lui Ceria continuară, deajuns de derutante şi-i lăsară impresia unei mari prospeţimi şi vigori, deşi nu reuşea să urmărească întotdeauna ţinta lor. De câteva ori întrebările fură clare, urmăreau să stabilească legătura lui Emil cu diverse persoane. Răspunse cu multă prudenţă şi reţinere („Serie paralelă”), fiindcă deseori aceste persoane nu-i apăreau într-o lumină foarte limpede. În cele din urmă se încălzi şi ar fi vrut să vorbească. Ceria schimbă subiectul, trecând la argumente profesionale, care continuară mai apoi după ora unsprezece, acasă la Ceria. Emil se simţea când foarte bine, când deosebit de prost. „Nu ştiu nimic”, îşi spuse, după ce Ceria îi corectase unele aserţiuni pripite, şi adăugase diverse lucruri la altele. Îi venea oarecum să plângă, mintea i se învârtea în gol cu o repeziciune uimitoare, iar la rămasul bun fu gata să cadă de pe scară. Totuşi îşi spuse că s-a ţinut deajuns de bine, şi că Ceria a fost extrem de binevoitor. Umblă o vreme pe străzi, fără ţintă, privind prostituatele, umbrele şi misterele cartierului. Era absorbit într-un fluviu tulbure de cuvinte şi se linişti cu greu. „I-am povestit numai o parte din întâmplările mele şi desigur că deja mă consideră un fel de vizionar incapabil să se descurce în viaţă. În cel mai bun caz, dacă va descoperi că totuşi am talent şi sunt încăpăţânat, îmi va concede rolul unui personaj din Balzac: «Jamais plus beau jeune homme ne descendit cette colline»164… Rolul unui personaj care va fi distrus. Este exact ceea ce nu vreau să fiu şi ceea ce n-am să fiu. Am nevoie de puţin răgaz, pentru a arăta ce pot. Pot să devin un războinic, unul dintre oamenii aceia care se consideră deja morţi şi care sunt în stare de orice, deoarece nu au nimic de pierdut: cea ce era mai rău li s-a întâmplat deja, de aceea sunt siguri şi drepţi, ştiu să ţâşnească şi să învingă în orice împrejurare.”165

Ibidem, p. 72.

6

Îl întâlni din nou pe Ceria166 şi, când se despărţiră, acesta îi spuse că n-are nimic în contrariu să vină să studieze o vreme cu el. Nu-i promise nimic şi nu-l încurajă, dar nici nu-l descurajă. Emil îşi jură că va ajunge în America şi începu deja să se gândească la dificultăţile de toate felurile pe care avea să le întâmpine.

Ibidem, p. 74.

7

A doua zi dimineaţă167 Emil văzu, de departe, Lacul, iar la ora 11.30 fix telefonă lui Ceria. Răspunse doamna Ceria, care-i ură bun sosit şi-l invită pe a doua zi la cină. Se simţea foarte intimidat stând de vorbă cu soţia lui Ceria şi-i asuda mâna pe telefon. […]

164 Citat aproximativ din Un grand homme de province à Paris (1839): „Jamais un plus joli jeune homme ne descendit la montagne du pays latin”.

165 Partea a II-a a romanului, care începe cu acest capitol (VII), se intitulează Viaţa unui războinic şi are următorul motto: „Un războinic se consideră deja mort, drept care nu are nimic de pierdut. Ce era mai rău i s-a întâmplat deja, fapt pentru care el e lucid şi calm. Judecând după faptele şi vorbele sale, nimeni n-ar bănui că a fost martorul a ceva deosebit” (Don Juan Matus, un războinic Yaqui). Citatul provine din cartea lui Carlos Castaneda, Tales of Power (1974).

166 Relatare a întâlnirii din 24 sau 25 septembrie. Cf. Day at a glance 1974, F.M.E., neinventariat. 167 Capitolul XI, consacrat sejurului american din anul 1975, începe cu sosirea sa la New York,

în 8 februarie, şi zborul spre Chicago.


,

334

Pe Ceria îl văzu rar la început şi avu mereu impresia că îl deranjează. În cele din urmă începu să se simtă mai la largul său şi lângă el şi lângă soţia lui. Încercă de mai multe ori să-i ceară sfaturi profesionale dar în cele din urmă înţelese că, dacă va realiza ceva, asta va fi din necesitate lăuntrică. Dar era dezorientat de toate aceste sisteme universitare de forţă şi nu i se consolidase încă obişnuinţa liberei iniţiative.

Ceria cel adevărat (un mit nu se formează niciodată fără ca o anumită stare de lucruri să-l justifice; Emil numea „adevăr” această stare de lucruri) se dezvăluia numai seara, când stăteau uneori de vorbă. Aspectul care-l izbi cel mai mult pe Emil (şi pe care Dan, care nu se putea opri să ironizeze, îl enunţa cu o frază laconică), fu caracterul feminin al entuziasmelor lui Ceria. Entuziasme care subjugau, lăsând la iveală o forţă covârşitoare. Ceria devenea, în acele momente, un androgin. Vocea sa se făcea ascuţită, faţa sa altminteri dură şi brăzdată, căpăta o moliciune stranie. Nu-şi privea ascultătorii, uneori gesticula ridicându-se în picioare. Toate mişcările îi erau de o surprinzătoare rapiditate, în ciuda vârstei (Ceria nu era foarte bătrân, dar se apropia de bătrâneţe). Remarcile sale ambigue sau aparent incongruente, dovedind acelaşi proces mintal extrem de rapid pe care Emil îl observase cu oarecare spaimă de prima dată când îl văzuse singur, lăsau deseori totul într-un indeterminat uşor amărui, ca o enigmă de sfinx. Se mai putea observa că Ceria se simţea la largul său numai în prezenţa soţiei, fermă şi protectoare, deşi blândă. Soţia păstra sub ridurile reci, americane, o frumuseţe greu de ascuns, care se restabilea uneori printr-un zâmbet.

(„Ceria este un peşte, un peşte de pradă”, îi spuse mai târziu cineva, făcând aluzie la semnul zodiacal în care marele psiholog se născuse. „Ai observat cum ascultă? Prădează tot ce ascultă, înghite totul. Ai mereu impresia că te-a şi transformat într-un caz clinic, dar nu e niciodată aşa: Ceria absoarbe, nu modifică ceea ce-i spui. De mult, s-ar fi spus că e un vrăjitor sau chiar un zeu: dacă un zeu ar acumula toată memoria unui neam fără s-o deformeze.” Cineva îl numise, probabil fără să adâncească prea mult tema aceasta adulatoare (deajuns de proprie întregii naţii), Zalmoxis. Cu toate acestea, asimilarea lui Ceria cu Zalmoxis era, pe planul inconştientului colectiv, mult mai profundă decât putea să pară: Ceria dispăruse din orizontul său naţional, dar menţinea întrucâtva prin propria memorie şi în mod desăvârşit prin memoria mitologică, identitatea spirituală a poporului său. Orice om care devenea cât de cât conştient de propriul său destin dorea fie să-l întâlnească pe Ceria, fie aspira „să devină un Ceria”. În Emil aceste două motive se reuniseră cu o bizară, statornică încăpăţânare, iar acum nu putea fi decât fericit: legea primară a inconştientului, aşa cum o enunţase Ceria în tratatul său fundamental asupra structurilor psihice, fusese verificată pe deasupra tuturor pericolelor şi dificultăţilor: uşa la care baţi se deschide. În acest caz, prin posibilitatea de a studia o vreme cu Ceria, se deschisese uşa uşilor, însăşi uşa care enunţase posibilitatea ca o uşă oarecare să se deschidă.)

Şederea în acel oraş, afară de momentele când stătea, cu Dan, în preajma lui Ceria şi a soţiei sale, fu covârşită de aceeaşi muncă febrilă, zi şi noapte, şi de o solitudine unică până atunci prin şuierul vântului, la etajul şapte.

Se obişnui deajuns de greu cu lucrurile şi cu oamenii, dar hotărî să se comporte cât mai spontan.

Într-o seară, la începutul şederii, Ceria îi invită la sărbătorirea doctoratului unui asistent al său, un american cu ochi albaştri, dezgheţat şi politicos. Erau prezenţi toţi elevii lui Ceria şi Emil se simţi la largul său, poate prea la largul său. Ajunseră devreme şi putură să cunoască pe toţi noii sosiţi. O fată timidă îi înmână nişte flori doamnei Ceria, greşind mâna cu care trebuia să le apuce şi-şi dădu în cap cu buchetul strâmt şi îngheţat. […]

La un moment dat, Emil, care fuma cu înverşunare, nimeri lângă Ceria, care mânca cu poftă.


335

– Nu vă supără fumul ţigării? Îl întrebă el. – Fumează, domnule, îi spuse Ceria, apoi schimbă locul cu repeziciune. Iar i-am spus ceva ce nu trebuia, îşi zise. Se încălzise şi-i ceru voie doamnei Ceria să-

şi scoată haina. Desluşi în ochii ei o lucire de spaimă, dar primi încuviinţarea. Crede că am început să mă îmbăt. […]

Îşi schimbă locul, aşezându-se lângă japonezul cu pipă care şedea îmbufnat de vorbă cu Ceria. Voi să plece, ca să nu-i mai stea în ochi lui Ceria (avea senzaţia precisă că-l stânjeneşte, dar nu se simţea vinovat), însă era prea târziu. Japonezul îl antrenă într-o discuţie despre Italia, unde stătuse o vreme. Părea foarte speriat, îşi rotea ochii şi privea în gol. […]

Când ieşiră, după ce-şi luară un călduros rămas bun de la soţii Ceria, Dinah îi duse cu maşina acasă.


8

Din jurnalul lui Emil Jurnal american

15 mai În preajma plecării, cu mintea coclită. M-am întors de la C., după vreo cinci ore de

lucru. Ruşinat de mine însumi, umilit şi exasperat de propria mea prezumţie… C. şi soţia au fost extrem de drăguţi şi m-am simţit foarte aproape de ei în două

împrejurări deosebite: odată când îl bodogăneam pe el să nu se mai aplece ca să ridice cărţile şi odată când ea, deoarece se lovise la un picior şi se mişca mai greu, mi-a spus să dau de mâncare unei pisici roşii pribege, apoi am coborât în grădiniţa din dosul casei şi am descoperit că toate tufişurile erau în floare. Venise primăvara şi n-o văzusem până atunci.

Ibidem, p. 83.

9

În după-amiaza de 22 mai, Emil plecă să-şi ia rămas bun de la Ceria şi de la soţia sa şi să înapoieze ultimele cărţi la bibliotecă. Ştia că ar fi trebuit să le facă un cadou de mulţumire, dar din Luxemburg trebuia să-şi plătească trenul până la Roma. De aceea cumpără numai nişte cartonaşe amuzante cu un drăcuşor roşu, pe care scria „Thanks a helluva lot! Ret hots!”. Nu era sigur că s-ar fi cuvenit să ducă aşa ceva la despărţire, dar se hotărî să fie spontan. Se afla pe pământul spontaneităţii. Pe drum îşi dădu seama că trebuie, ca şi mai înainte, să se prefacă aproape că-i pare bine de plecare. Era un războinic, iar un războinic se consideră deja mort, de aceea nu are nimic de pierdut. Nu-i pasă unde se află, unde ajunge. Este mereu lucid şi calm, deoarece tot ce era mai rău i s-a întâmplat deja, iar orice zi din viaţa lui este o zi câştigată. Lacrimi i se prelingeau acolo unde se zice că s-ar afla spaţiul inimii, ca o răşină neagră pe un brad trăsnit, aşa cum văzuse mai de mult prin munţi. Era cu Basil, şi văzuseră brazii plângând cu lacrimi negre. De altfel n-ar fi putut spune de ce se simte astfel, şi în fond asta nu conta, un războinic nu mai există ca persoană, este aidoma celorlalţi, şi în acelaşi timp diferit de ei, pentru că mort. Este un mort în viaţă. Eu sunt un mort în viaţă, îşi spuse Emil. Cu gândul acesta reconfortant intră în apartamentul lui Ceria. Doamna era singură, zâmbea uşor, dar era tristă, probabil din cauza furtunii care se apropia.


,

336

– Îţi pare rău că pleci? – Nu-mi pare rău. Oricum ar fi, rostul meu este deocamdată la Roma. – Dar ai să te-ntorci vreodată? – O să mă-ntorc, trebuie să mă-ntorc. – Să-ţi dau o umbrelă, a început să plouă. – Nu-mi daţi umbrela, drumul la bibliotecă e scurt. – Ia, te rog, umbrela. Du-te la birou să-ţi iei rămas bun de la soţul meu.168 Emil luă umbrela. Afară ploua înfiorător şi cădeau trăsnete dese. Îl întâlni pe Ceria pe

când cobora scările. – Ai venit? Aici aşa plouă, spuse Ceria, eu mă duc jos, în depozitul de cărţi, fiindcă

nu suport trăsnetele… Voi să adauge ceva, dar se întrerupse. – Am venit să vă spun la revedere şi să vă mulţumesc mult. – Eu îţi mulţumesc, spuse Ceria politicos. Ai să mai vii. Apoi adăugă printre dinţi,

parcă şuierând: Îţi mulţumesc că exişti. Emil rămase atât de surprins, încât se grăbi să-i strângă mâna şi să fugă afară, în

ploaie. Apa îl linişti la început, udându-l până la piele, dar apoi fu nevoit să deschidă umbrela. Spune asta deoarece crede că sunt un om slab şi vrea să mă încurajeze, îşi spuse. Ce poate să-i pese lui Ceria dacă exist sau nu? Dan nu are dreptate când afirmă că-i pasă numai de cărţile lui, dar aş vrea pentru el să-i pese de cât mai puţine lucruri. Ceria este un războinic, Ceria este cel mai mare războinic, şi un războinic – fie şi unul mediocru – se consideră mort demult. Şi eu sunt la rândul meu un războinic, nu mi-e teamă de viaţă, am intrat în viaţă cu toată puterea şi cu toate riscurile, deşi nu ştiu ce se va alege. Fără îndoială, mi-e teamă acum de trăsnetele astea dese, dar aş fi fericit poate dacă unul ar avea mica bunăvoinţă de a se opri asupra mea în momentul acesta. Oamenii trăsniţi sunt nişte aleşi, ca şi brazii trăsniţi. În momentul acesta aş prefera cu mult să fiu un brad trăsnit decât un om singur printr-o furtună dezlănţuită la marginea Marilor Lacuri, acolo unde trăiau odinioară Fii Marii Ursoaice169, iar acum s-a transformat într-o lume de măcelari şi de cărnuri moarte.


10

Din jurnalul lui Emil

13 iunie Râul Selenei este un râu nesfârşit de lacrimi la marginea lumii. Dacă treci râul

Selenei, lumea va rămâne un spectacol indiferent şi fără durere. Râul Selenei este acel spaţiu care desparte lumea de prototipul ei imperturbabil, fără discontinuitate şi modificare. […]

Uneori văd acest râu sub alte forme: un munte fără sfârşit sau un oraş metalic care-mi este dăruit de un vrăjitor puternic, cu faţa împărţită în pătrate albe şi negre, ca un joc de şah. Şi într-un caz şi în celălalt, posesiunea se obţine printr-o cădere vertiginoasă. Bănuiesc că această cădere este echivalentul traversării râului, dar repet: ştiu că acest râu este, l-am văzut şi aştept cu încredere neştirbită să trec pe malul celălalt.

168 Biroul lui Eliade se afla pe aceeaşi stradă, la numai două numere distanţă, în clădirea Institutului Teologic Meadville Lombard.

169 Trimitere la romanul lui Liselotte Welskopf-Heinrich, Die Söhne der Großen Barin (Berlin, 1951), pe care Culianu l-a citit în traducere românească (Fii marei ursoaice, Bucureşti, Editura Tineretului, 1958).


337

Nu ştiu care este legătura ta cu râul Selenei (nu exclud că voi afla odată). Ceea ce ştiu însă de multă vreme este că râul, muntele şi oraşul metalic au o stăpână, şi acea stăpână îţi seamănă. Deşi n-am vorbit niciodată cu Ceria despre asta, aş dori să-l întreb dacă el înţelege ceva din povestea asta. Sunt imagini de moarte, odată m-au tulburat destul. Acum însă pricep că aceste coborâri şi dezmembrări îmi dau o putere uriaşă, puterea unui războinic.


11

Ceria se opri din lectură şi privi distrat pe fereastră. Îşi închipui că ar trebui să transpună această clipă fugară într-un spaţiu unic, determinat. Ca să suprime succesiunea. Visul oricărui alchimist era să suprime succesiunea. În aşa fel încât un actor să continue, aparent, să joace, fără a mai fi acolo. Nu era rea nici ideea războinicului: un mort în viaţă care mimează toate acţiunile implicate de rolul său fără a-şi asuma şi suferinţa acestor acţiuni. A suprima suferinţa este egal cu a suprima succesiunea, îşi spuse.

Ibidem, p. 124.


,

338

Addenda II

Scrisori către Mircea Eliade

1

Università Catolica del Sacro Cuore 20123 Milano Largo A. Gemelli, 1

I.P. Culianu Dipartimento di Scienze religiose Tel. 88.56 – Telex 35033 UNICATMI

Milano, Nov. 23, ’76

Dragă Doamnă şi Domnule Profesor, Speram că nu mai am prilejul să vă scriu din Italia, ca să vă anunţ sosirea cu bine în

Olanda. Deşi toate lucrurile merg bine, viza încă n-a sosit pricinuindu-mi nenumărate încurcături, pierderi şi mai ales o stare de încordare foarte neplăcută (stau cu toate bagajele făcute de circa 2 săptămâni).

Nu ştiu dacă sunteţi deja în America, nu ştiu cum se simte D-na Sibylle şi mai ales mi-a părut rău că nu i-am putut scrie, dintr-o pricină pe care uşor aş fi putut-o evita: nu ştiu numele D-sale de familie! (Iertaţi-mi proverbiala lipsă de prevedere: aş fi putut întreba o sută de persoane, dar eu ştiam că e „Doamna Sibylle”.)170

Având toate cărţile într-un enorm cufăr, am reuşit să lucrez la unele articole rămase în suspensie (am transformat pt. Numen, unde articolul mi-a apărut în fine171, comunicarea de la Lancaster172 etc.). Din păcate, odată cu plecarea şi pesemne datorită faptului că nu mă mai simţeam atât de dependent de el, raporturile cu Bianchi au devenit mai încordate ca de obicei. Dar şi el a devenit de o intransigenţă ştiinţifică în adevăr rară. Perioada asta, din diverse motive, n-a fost extrem de fericită pentru mine: eram deja plecat la Groningen, dar cu corpul aici şi, în plus, extrem de nedumerit de psihologia italiană, pe care o pricep tot mai puţin.

Am aflat – cu bucurie şi îngrijorare – că la Brill a apărut o carte despre Mircea Eliade173. Nu ştiu de cine. Mă iertaţi dacă vă reînnoiesc rugămintea de a-mi trimite o listă bibliografică cu lucrările noi apărute, pe care apoi le voi căuta. Cartea mea despre M. Eliade sper să se termine în timpul vacanţei de Crăciun, când mă gândesc să nu mai vin la Paris. Simt tot mai mult aversiune faţă de deplasări.

170 E vorba de Sibylle Cotescu, sora lui Christinel Eliade şi a lui Lisette Perlea. 171 I.P. Culianu, „La femme céleste et son ombre. Contribution à l’étude d’un mythologème

gnostique”, Numen. International Review for the History of Religions (Leiden), XXIII, nr. 2, 1976, pp. 191–209.

172 Nu a mai apărut alt articol al său în revista Numen. Pentru refuzul lui, vezi scrisoarea către Eliade din 21 iunie 1977 (Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 103). El a stat la baza studiului „Erzählung und Mythos im Lied von der Perle”, Kairos. Zeitschrift für Religionswissenschaft und Theologie (Salzburg), XXI, 1979, pp. 60–71; reluat în: Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, vol. 1, Messina, EDAS, 1981, pp. 97–108.

173 John A. Saliba, „Homo religiosus” in Mircea Eliade. An anthropological evaluation, Leiden, E.J. Brill, 1976.


339

La Groningen, pentru noile mele atribuţii, am hotărât să scriu o istorie a literaturii române în exil (în acest fel voi justifica toate celelalte „cercetări”). Am început să învăţ olandeză. Pe plan literar, dacă dl. Mămăligă mai are de gând să publice romanul174, voi face toate corecţiile de rigoare, dar apoi nu voi mai scrie, cel puţin o vreme. Voi relua numai şi voi transforma povestirile mele „din tinereţe”, care conţin uneori idei excelente.

După întâmplările de astă-vară, am rămas cu un gol în suflet şi în buzunar, şi mă înspăimântă oarecum caracterul impersonal pe care a început să-l asume cu adevărat viaţa mea: „eu” nu mai exist, există tot mai mult datoria mea de a exista, de a „face”. Când eram copil îmi închipuiam că voi fi aşa; nu ştiam cât de mare este preţul de plătit. Acum sunt împăcat cu acest fel de a fi, dar nu fericit. Nu vreau să pară iarăşi că-l imit pe Mircea Eliade, dar de pe la 15 ani (când încă nu-i cunoşteam nici o carte) mă tortura ideea „obiectivării” (pe care o numeam chiar aşa). Pe urmă am descoperit-o la 19 ani, în Novalis. Acum „obiectivarea” mea e însingurare. Sper să depăşesc şi faza asta. Ce-mi va rămâne însă în momentul când voi deveni un cumpătat „mitteleuropäisch”? Probabil voi lua totul de la capăt, în speranţa că trupul are să reziste.

Cu mult drag şi cele mai alese sărutări de mâini şi salutări, Ioan Culianu

P.S. Multe urări de sănătate Doamnei Sibylle, precum şi rugămintea de a-mi spune numele D-sale de familie. Sper că voi fi la Groningen în perioada 1–5 dec[embrie].

Adresa mea este: H.W. Mesdagstraat 28, Groningen (The Netherlands)

M.E.P., 122/4

2

Confidentiel Réservé aux MM. Eliade, Meslin, Witte et Culianu

Groningen, le 19 décembre 1984

Le soussigné veut prier les destinataires de cette esquisse de l’excuser pour le retard qu’il a mis à la rédiger, depuis que, par les soins de M. Witte, et après une longue et agréable conversation avec le même, les statuts d’une organisation similaire lui sont parvenus. Il veut exprimer toute sa reconnaissance à M. Michel Meslin, qui a déclaré son accord de principe sur le fait d’occuper la Présidence du Conseil directif de l’Association; et à M. Hans Witte, sans lequel l’Association n’aurait jamais pu prendre forme – encore que, bien entendu, elle ne se trouve encore qu’aux préliminaires.

Le soussigné prie les destinataires de cette esquisse de lui communiquer dans le plus bref délai possible les changements qu’ils désirent effectuer dans l’esprit ou le système de l’organisation, après quoi M. Witte et moi-même pourrons procéder à la rédaction définitive des statuts.

Avec les sentiments les meilleurs, Ioan P. Culianu

174 Râul Selenei, a cărui versiune dactilografiată i-o dăruise lui Eliade cu ocazia întâlnirii din

septembrie, la Paris. Cf. Addendum III.3.


,

340

Esquisse d’une Association „MIRCEA ELIADE”

à enregistrer à la Chambre de Commerce de Groningen, Pays-Bas, après rédaction notariale des Statuts.

L’Association s’appelle en hollandais „Stichting” (dorénavant S; signifie „Fondation”; nous l’appellerons S. pour enlever la fausse impression qu’il s’agirait d’une fondation provenant de legs).

Elle porte le nom de MIRCEA ELIADE

Son but est de préserver le fond Mircea Eliade, qui consiste d’une donation de Mircea Eliade lui-même, comprenant la collection complète de ses œuvres publiées, traductions y compris; de préserver des manuscrits et des documents des archives M. Eliade et de les publier en accord avec lui-même ou ses héritiers; de stimuler et de propager par tous les moyens disponible les recherches concernant l’œuvre et la vie de Mircea Eliade.

La S. est une association sans but lucratif. Ses revenus consistent de: cotisations des membres, donations, subsides, vente des

œuvres de et sur M. Eliade publiées par S. elle-même, legs, ainsi que tous autres revenus obtenus par des moyens légaux.

La S. a: – un Conseil directif (CD); – un Comité d’Honneur; – des Membres.

Le Conseil directif (CD) sera composé d’au moins trois et au plus cinq membres. Il aura un Président, un Vice-Président, un Secrétaire, un Trésorier et un Censeur. Ces fonctions seront en une large mesure cumulatives. La S. est représenté légalement par deux membres du CD (cf. Code civil hollandais, art. 291 #2, livre 2).

Le CD se réunit toutes les fois que le Président ou au moins deux autres de ses membres le tiennent pour nécessaire (suit procédure de convocation, vote, etc., conformes aux usages internationaux).

Administration L’année fiscale va du 1er janvier au 31 décembre. Le Trésorier est tenu à faire son bilan sur l’année fiscale précédente jusqu’au 1er

juillet de l’année en cours. Le bilan est d’abord examiné par le Censeur et après par le CD pour être approuvé. Le projet de bilan concernant l’année fiscale successive doit être rédigé par le CD avant le 1er nov. de l’année en cours.

Conseil directif Le CD n’est pas élu par les Membres de la S. et n’a pas à rendre compte de ses activités,

ni aux Membres singuliers, ni à leur Assemblée Générale (qui n’est pas prévue par les Statuts). L’entrée au CD, ainsi que les changements d’un de ses membres, s’effectuent par

cooptation. La cooptation a lieu sur proposition du Président ou d’au moins deux membres du CD. Elle est ratifiée par vote secret et doit réunir une majorité de ¾ des votants.

Pour la première fois, le CD sera constitué par: M. le Prof. Dr. Michel Meslin, Président; M. le dr. Hans Witte, Vice-président / Censeur. M. I.P. Culianu, Secrétaire / Trésorier


341

Comité d’Honneur Le Comité d’Honneur n’a pas de fonctions directives ou administratives et n’interfère

pas avec l’activité du CD. Il est composé de personnalités marquantes recrutées dans le cercle des amis et collègues de M. Eliade.

Président à perpétuité du Comité d’Honneur est Mircea Eliade. Le Conseil directif se charge d’aborder ces personnalités, sur proposition du

Président ou d’au moins deux membres du CD. Propositions formulées conjointement par MM Witte et Culianu (par ordre alphabétique): Ugo Bianchi (Rome) Yves Bonnefoy (Paris) Emile Cioran (Paris) Carsten Colpe (Berlin) Christinel Eliade (Paris / Chicago) Pierre Emmanuel (Paris) Eugène Ionesco (Paris) Joseph Kitagawa (Chicago) Claude Lévi-Strauss (Paris)

Membres N’importe qui peut être Membre de la S. au cas où il respecte ses obligations de Membre. Obligations du Membre: 1. de payer la cotisation établie par le CD; 2. de ne porter aucun préjudice au but et aux activités de la S. Droits du Membre: 1. de recevoir toutes les informations rendues publiques par la S. autour de ses propres

activités et d’activités internationales ayant trait au même but dans lequel la S. a été instituée; 2. de participer sans charge d’inscription à toutes les activités organisées par la S.

(colloques, séminaires, expositions, tables rondes, etc.).

La qualité de Membre donateur est obtenue par un Membre qui, en dehors de la cotisation établie par le CD, fait un don d’argent à la S. Le membre donateur a les mêmes obligations et les mêmes droits qu’un Membre quelconque.

Déchéance de la qualité de Membre Un Membre est déchu de sa qualité: a. automatiquement, lorsque au 1er mars de l’année en cours il n’a pas encore acquitté

la cotisation pour l’année fiscale précédente, ceci après sommation du Trésorier; b. sur proposition du Président du CD ou d’au moins deux membres du CD, pour

contravention à l’obligation no. 2 ci-dessus. La décision est prise par le CD par vote secret. Un membre déchu de sa qualité avant le 1er mai de l’année fiscale en cours aura la cotisation remboursée au cas où il l’a payée; un membre déchu de sa qualité après le 1er mai n’aura pas de remboursement.

Suivront articles sur le changement des Statuts (majorité de ¾ des voix du CD) et dissolution de la S. (elle peut être dissoute par le CD).

M.E.P., 79/12


,

342

3

RIJKSUNIVERSITEIT Instituut voor Romaanse Talen

9712 TS Groningen Grote Kruisstraat 21 Telefoon 1158 72 / 11 58 73

20 dec. 1984

Dragă şi mult stimate Domnule Profesor, Vă sunt tare recunoscător pentru vorbele bune despre cărţi.175 În fine, conceptul statutelor Asociaţiei Mircea Eliade. Vă datorez pe foarte curând articolul „Sexuality”.176 Precum şi o scrisoare lungă. Sunt nevoit să închei, de teamă să nu fiu închis în clădirea institutului. Cu dragi sărutări de mâini doamnei, urări de sănătate şi sărbători fericite la amândoi,

Ioan

M.E.P., 79/12

175 Referire la scrisoarea lui Eliade din 16 noiembrie 1984, în care acesta îşi exprima entuziasmul după primirea volumelor Eros et magie á la Renaissance. 1484 şi Expériences de l’extase.

176 Articol pentru Encyclopaedia of Religion, cerut de Eliade la 21 decembrie 1983, cu termen de predare la 1 februarie 1984, de care însă e sfătuit să nu ţină seama. Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 242, 244 (vezi şi pp. 252, 263, 268, 269).


343

Addenda III

Dedicaţii autografe pentru Eliade

1

„Il XIII Congresso Internazionale dell’Associazione per la Storia delle Religioni (Lancaster – Inghilterra, 15–22 agosto 1975)”, Aevum. Rassegna di scienze storiche linguistiche e filologiche (Milano), L, no. 1, 1976, pp. 169–173 (împreună cu Dario M. Cosi).

Lui Mircea Eliade, în speranţa că-l va amuza… Cu dragostea şi adânca stimă a unui discipol, I.P. Culianu Milano, marzo 16, ’76

M.E.P., 136/4

2

„La religione come strumento del potere e mezzo di liberazione in ambito non-cristiano”, Verifiche. Rivista trimestrale di scienze umane (Trento), IV, no. 3–4, 1975, pp. 236–255.

Lui Mircea Eliade, încercarea unui discipol, I.P. Culianu Milano, 13 mai ’76

M.E.P., 136/4

3

Râul Selenei. Roman, de Ion Cassian, [1976], 126 pp. dactilo

Lui Mircea Eliade şi Doamnei, acest roman sub semnul unei bufniţe benefice,177 cu iubirea şi recunoştinţa autorului, şi cu bucurie că a fost scris.

I.P. Culianu Paris, ’76

F.M.E., neinventariat

177 Trimitere la cele trei citate din Menandru, Angelo de Gubernatis şi Henri Frankfort de pe

pagina de titlu.


,

344

4

„«Démonisation du cosmos» et dualisme gnostique”, Revue de l’Histoire des Religions (Paris), CXCVI, nr. 1, Juillet 1979, pp. 3–40.

Domnului Profesor Eliade, cu cele mai alese mulţumiri, Ioan

M.E.P., 136/4

5

„INTER LUNAM TERASQUE… Incubazione, catalessi ed estasi in Plutarco”, estratto da PERENNITAS. Studi in onore di Angelo Brelich, Promossi dalla Cattedra di Religioni del mondo classico dell’Università degli Studi di Roma, [a cura di Giulia Piccaluga,] Edizioni dell’Ateneo, [Roma, 1980,] pp. 149–172.

Doamnei şi Domnului Eliade, cu cele mai dragi gânduri, Ioan 11.12.80

M.E.P., 136/4

6

„IATROI KAI MANTEIS. Sulle strutture dell’estatismo greco”, Studi storico-religiosi (Roma), n.s., IV, no. 2, 1980, pp. 287–303.

Lui Mircea Eliade, un studiu de caracter atât de „eliadian” încât originea sa nu poate fi căutată decât în

„Şamanism” (ultimele capitole). Cu multă dragoste, Ioan Paris, 27 iunie ’81

M.E.P., 136/3

7

„Le vol magique dans l’Antiquité tardive (Quelques considérations)”, Revue de l’Histoire des Religions (Paris), CXCVIII, no. 1, 1981, pp. 57–66.

Lui Mircea Eliade, Cu dragostea şi respectul care, deja de mult, au făcut să crească primele pene pe „aripile

sufletului” autorului. Ioan Paris, 27 iunie ’81

M.E.P., 136/3


345

8

„Mircea Eliade et la pensée moderne sur l’irrationnel”, Dialogue. Revue d’Études Roumaines et des Traditions Orales Méditerranéennes (Université Paul Valéry, Montpellier), 8, 1982, pp. 39–52 (Numéro spécial: Mircea Eliade aujourd’hui).

Cu mult drag, Ioan

M.E.P., 132/7

9

Mircea Eliade l’inconnu, [1983], dactilogramă.178

Cu mult drag şi scuze pentru calitatea inferioară a fotocopiei precedente, Ioan

M.E.P., 136/5

10

„The Gnostic Revenge. Gnosticism and Romantic Literature”, Sonderdruck aus Gnosis und Politik, herausgegeben von Jacob Taubes, Ferdinand Schöningh, Paderborn – München – Wien – Zürich, 1984, pp. 290–306.179

Lui Mircea Eliade, întotdeauna far într-o lume nihilistă, Cu drag, Ioan

M.E.P., 136/4

11

„Eliade ou le refus du symbolisme…”, 3e Millénaire (Paris), IV, no. 13, 1984, pp. 89–93.180

Cu mult drag, Ioan

M.E.P., 132/7

178 Despre acest text Eliade îi scrie la 3 şi 28 martie 1983; Dialoguri întrerupte, op. cit., pp. 238–239.

179 Texul este o comunicare la un congres despre gnoză ţinut la Bad Hamburg în septembrie 1982. Culianu i-l trimisese lui Eliade încă de pe atunci în formă dactilografiată. Cf. scrisoarea din 7 septembrie 1982, ibidem, p. 234.

180 Articol trimis în februarie sau martie 1984; ibidem, pp. 246, 249, 252.


,

346

12

„Mircea Eliade et l’idéal de l’homme universel”, Le Club français de la Médaille. Bulletin (Paris), 84, 1984, pp. 48–55.181

Cu multă dragoste, Ioan

M.E.P., 117/5

13

„Mircea Eliade at the Crossroad of Anthropology”, Sonderdruck aus Neue Zeitschrift für Systematische Theologie und Religionsphilosophie (Berlin, New York), XXVII, heft 2, 1985, pp. 123–131.182

Cu multă dragoste, Ioan

M.E.P., 136/7

181 Articol trimis cândva între aprilie şi septembrie 1984; ibidem, pp. 252, 259. Dactilograma lui fusese trimisă în luna ianuarie; ibidem, pp. 247 (cf. şi p. 257).

182 Despre redactarea articolului, vezi scrisorile lui Culianu din 23 august şi 21 octombrie 1985; ibidem, pp. 272, 274.


347

Addenda IV

Scrisori referitoare la Mircea Eliade

1

Culianu Instituut voor Romaanse Talen Grote Kruisstraat 21 9712 TS Groningen Telefoon 050-635885

Faculteit der Letteren van de Rijksuniversiteit Groningen

July 4, 1986

Dragă Christinel, Iată un articol despre M.E. care va apare curând în revista „Contrapunct” (Köln).183 Te rog mult să nu-ţi faci griji pentru situaţia căsniciei noastre. Lucrurile se vor rezolva

cum va fi mai bine pentru ambele părţi. Ştiu că matale îţi pare rău când oamenii se despart. Dar, uneori, e mai bine aşa.

Te rog foarte mult să te îngrijeşti bine, ca să poţi face [faţă] muncii enorme şi foarte importante pe care o aşteptăm cu toţii de la matale.

Îmi pare rău de lada cu manuscrise (eu credeam scrisori!). Un simplu telefon la dl. Meyer184 va rezolva totul.

Cu multă dragoste, Ioan P.S. Multe salutări lui Charlotte.

M.E.P., 136/7

2

NIAS Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences Meyboomlaan 1. Wassenaar Tel. 01751-19302

24 sept. ’86

Dragă Christinel, Îţi trimit aici noua adresă şi numărul de telefon. Adresa şi telefonul de „acasă” sunt:

Van Polenenpark 203, 2241 SL Wassenaar, tel. 1751–11724.

183 I.P. Culianu, „Secretul lui Mircea Eliade”, Contrapunct (Köln), V, nr. 3–4, 1986, p. 10. E vorba probabil de versiunea dactilografiată a articolului, pe trei coli cu acelaşi antet, care se păstrează în M.E.P., 136/7.

184 Daniel Meyer de la Special Collections Research Center al Bibliotecii Universităţii din Chicago, unde se păstrează „Mircea Eliade Papers”. Ca student, o asistase pe Adriana Berger la catalogarea arhivei lui Eliade şi transferul ei către bibliotecă.


,

348

Ca şi cum nu destule s-ar fi abătut asupra mea începând de la 14 aprilie ale acestui an, ieri ministrul a decis să închidă Departamentul de limbi romanice la Groningen. Job-ul meu se va încheia (e drept, probabil de abia peste 4–5 ani). Oricum, perspectiva e cam întunecată.

Abia aştept să ne revedem pe 9 octombrie. Voi telefona între timp. Salutări Gizei şi lui Ion. Cu cele mai dragi sărutări şi urări de sănătate, Ioan

F.M.E., dosarul „Corespondenţă” (neinventariat)

3

Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences Nederlands Instituut voor Voortgezet Wetenschappelijk Onderzoek op het Gebied

van de Mens- en Maatschappijwetenschappen Meyboomlaan 1.2242 PR Wassenaar Tel. 01751-19302

Herrn Constantin Sporea Rumänische Akademische Gesellschaft

Fritz-Mayer-Weg 47/1 8000 München 81

BRD

23 octombrie 1986

Mult Stimate Domnule Sporea, D-na Christinel Eliade mi-a transmis scrisoarea Dvs din 31 iulie 1986, cu rugămintea

de a vă informa că este de acord cu publicarea materialelor numite de Dvs în „Revista Scriitorilor Români” 23.185

Este de asemeni de acord cu publicarea celor trei texte numite de Dvs într-o broşură separată, dar vă roagă să verificaţi prin Dl Alain Paruit (7, Avenue Jean-Baptiste Fortin, 92220 Bagneux, France) dacă nuvela „Tinereţe fără tinereţe” nu a apărut deja în Editura Ioan Cuşa din Paris.186

Cu stimă, Ioan P. Culianu


4


van de Mens- en Maatschappijwetenschappen

185 În numărul 23/1986 al revistei nu a apărut niciun text de Eliade, ci doar trei articole evocative semnate de Emil Cioran, Titus Bărbulescu şi Ilie Olteanu.

186 Nuvela „Tinereţe fără tinereţe” apăruse în Revista Scriitorilor Români (München), nr. 15/1978 şi 16/1979. Nu a fost republicată la Editura Ioan Cuşa. Nici broşura plănuită de C-tin Sporea nu a mai apărut.


349

Meyboomlaan 1.2242 PR Wassenaar Tel. 01751-19302

Professor Mac Linscott Ricketts Louisburg College

Louisburg, North Carolina 27549 USA

October 23, 1986 Dear Mac, I had recently a talk with Christinel in Paris, and I have to inform you of the following: 1. She would appreciate if you could send her to Chicago a xerox of the English translation

of the Autobiography 2.187 2. We both thought that your idea of translating the „Carnete de vacanţă” was excellent,

but „Dayan”, which is a short story, would not fit into this non-fiction environment. 3. If the volume is still too thin, please let me know and I will make a choice of other

Roumanian newspaper articles, which Mr. Eliade intended to gather in a volume edited by someone in Paris.188 Please let me know how many pages you need.

I am looking forward to meeting you again, maybe next Spring. With warmest regards, Ioan


5


van de Mens- en Maatschappijwetenschappen Meyboomlaan 1.2242 PR Wassenaar Tel. 01751-19302

Monsieur Blaise Gautier Centre Georges Pompidou

75191 Paris 04

le 23 octobre 1986

Cher Monsieur, Veuillez m’excuser pour le retard que j’ai mis à vous rappeler, comme nous avions

convenu dans notre entretien du 11 septembre, ces noms et dates qui pourraient vous être utiles afin de réaliser au Centre Pompidou une exposition „Mircea Eliade”.189

187 M. Eliade, Autobiography, vol. II, 1937–1960. Exile’s Odyssey, transl. by Mac Linscott Ricketts, Chicago-London, University of Chicago Press, 1988, 370 pp.

188 M. Eliade, Briser le toit de la maison. La créativité et ses symboles, ouvrage publié sous la direction d’Alain Paruit, Paris, Gallimard, 1986, 360 pp. Vezi şi scrisoarea lui Eliade din 24 februarie 1984; Dialoguri întrerupte, op. cit., p. 246.

189 Vezi broşura cu programul acestui eveniment, Hommage á Mircea Eliade, les 17 et 19 juin 1987. Petite Salle, Centre Georges Pompidou, 10 pp.


,

350

Je suis heureux que vous ayez exposé votre projet à Mme Eliade et je ne reviendrai pas sur ces points où son avis est infiniment plus important que le mien.

D’abord les matériaux audio-visuels: 1) J’ai appris que le film tourné et monté par M. Paul Barbanégra a été terminé. Adresse:

13, Rue Payenne, 75003, Tel. 4278323. 2) Le professeur Davíd Carrasco de Boulder, Colorado, a fait trois heures d’enregistrements

vidéo en 1984, lors d’un séminaire tenu par M. Eliade à l’Université locale, dans le cadre d’un colloque en son honneur. M. Carrasco détient également une très riche collection de photographies prises à la même occasion. Son adresse: Campus Box 292, Religious Studies, University of Colorado, Boulder, Co. 80309 USA.

Pour ce qui concerne photographies, objets personnels et manuscrits, Mme Eliade elle-même vous apportera son aide précieuse. Ce sera à elle de décider si elle juge nécessaire que des manuscrits de Chicago soient présents dans votre exposition. Dans ce cas, c’est son autorisation écrite qu’il vous faut, pour accéder aux Collections Spéciales de la Bibliothèque Regenstein de Chicago.

Je reste à votre disposition pour toute précision qui pourrait vous être utile. Je serai à Paris le 19 novembre. Au cas où un nouveau entretien vous parait souhaitable, je vous prie de me prévenir par écrit ou au numéro de téléphone marqué en haut de cette page (sans le premier 0).

Veuillez agréer l’expression de ma plus sincère considération. Ioan P. Culianu


6

[Á] M. Pidoux-Payot

[…]190 Pour ce qui concerne le Dictionnaire, j’en ai parlé à Mme Eliade, qui n’a aucune

difficulté à accepter l’idée d’une assistance, pourvu qu’il soit prêt le 31 juillet de l’année prochaine. Comme je vous l’ai déjà dit, je rencontrerai régulièrement ma collaboratrice, qui possède une excellente préparation, pendant mon prochain séjour aux É.-U. Pour être plus spécifique, j’ai convenu avec Mme Eliade:

1. de diviser par trois le montant dû à la remise du manuscrit (FF 20.000.-) et celui dû à la parution du livre, de manière que Mme Eliade elle-même, moi-même et ma collaboratrice recevront chacun FF 13.333.- au total;

2. de céder 0,5% de l’honoraire, ce que je ferai moi-même, de manière que Mlle Wiesner aura droit à 1% des royalties du livre;

Il a aussi été convenu: 3. que le nom de Mlle Wiesner ne figurera pas sur la couverture du livre. Je propose

qu’il soit mentionné sur la page de titre en caractères minuscules: „Avec la collaboration de…”.

190 Lipseşte prima pagină a scrisorii. I.P. Culianu a adăugat numele destinatarului în partea superioară a celei de-a doua pagini.


351

4. que Mlle Wiesner ne recevra pas un contrat d’auteur, mais que sa rétribution devra être autrement spécifiée.

Mlle Wiesner, engagée dans des fouilles archéologiques ailleurs, a gracieusement accepté d’y renoncer pourvu que le Dictionnaire soit terminé le 31 juillet 1987.

Je vous serais reconnaissant si, eu égard à ces changements, vous aviez l’amabilité d’envoyer de nouveaux contrats aux trois parties engagées dans ce travail: Mme Eliade, moi-même et Mlle Wiesner. L’adresse de cette dernière est la suivante: Miss Hillary S. Wiesner, Harvard University, Committee on the Study of Religion, Phillips Brooks House, Cambridge, MA. 02138, USA.

Je me permettrai d’envoyer tant à Mme Eliade qu’à Mlle Wiesner une copie de la 2e page de cette lettre.

Vous remerciant encore une fois pour l’attention constante que vous avez témoigné à l’œuvre posthume de M. Eliade, je vous prie de recevoir l’expression de mes sentiment les meilleurs.191

Ioan Culianu


7

NIAS Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences Meyboomlaan 1. Wassenaar Tel. 01751-19302 Culianu

Oct. 24, ‘86

Dragă Christinel, Îţi trimit alăturat parte din corespondenţa recentă în legătură cu cele discutate în

Paris.192 I am looking forward to seeing you on Nov. 18–19! Cu multă dragoste şi urări de sănătate şi linişte, Ioan


191 E vorba de M. Eliade – I.P. Couliano, Dictionnaire des religions, avec la collaboration de

H.S. Wiesner, Paris, Plon, 1990. 192 Cele patru scrisori anterioare. Addenda III.3–6.


,

352

8

The University of Chicago The Divinity School 1025 East 58th Street Chicago, Illinois 60637 Swift Hall

Professor Mac Linscott Ricketts Louisburg College

Louisburg, N.C.

April 15, 1987

Dear Mac First let me tell you how good it is to be back in the US and to resume our

correspondence at a shorter distance than before. I would like, on behalf of Mrs. Eliade, to make some comment on your Preface to the

Autobiography II. She carefully read it, approved of it on the whole, and she has made the following observations: […]193

I hope you are going to have no difficulty in making these small changes, as requested. I hope to see you again before too late. In the meantime, I remain, sincerely yours, Ioan Culianu

M.E.P., 139/3

9 a

Università degli Studi di Padova Facoltà di Lettere e Filosofia Istituto di Filologia Neolatina Via B. Pellegrino, 1 Tel. 65.16.88 L. Renzi

Padova, 13.3.88

Caro Culianu, Riprendiamo I contatti… dopo quelli che per te devono essere stati gli anni più difficili.

Mi rallegro di tutto cuore di saperti ora a Cambridge, in magnifica posizione accademica. Certo, lo so, pur sempre in esilio. Come ormai del resto tutti, dico tutti, gli amici che avevo un tempo in Romania.

193 O listă de 16 corecturi punctuale minore privind informaţie de natură istorică.


353

Ho ripreso da qualche tempo a interessarmi di più di linguistica e di letteratura rumena, che insegno – accanto alla mia materia, la filologia romanza – da quattro anni (in sostituzione del docente rumeno che la Romania soleva mandare, e che non manda più). Come riflesso di questa attività, cerco anche di dare il mio contributo alla diffusione in Italia del meglio espresso dalla cultura rumena. E vengo al punto.

Ho proposto alla Casa Editrice Il Mulino, una delle più importanti d’Italia, come sai, e di cui sono consigliere, di tradurre un’opera di Eliade, ripescando dalla sua prodigiosa, e da noi sconosciuta, produzione giovanile. Tra le mie diverse proposte, è stata approvata quella di pubblicare „Mitul reintegrării”. Mi sono messo in contatto con Roberto Scagno, che ben conosci, che curerebbe volentieri e introdurrebbe – mi dice – l’opera (io farei volentieri lo stesso con „Comentarii la legenda meşterului Manole”, se come spero, lo si potrà fare più tardi). So, dallo stesso Scagno, che tu sei esecutore delle volontà di Eliade. Ti prego di scrivermi se sei d’accordo con l’iniziativa, e, se sì, come il Mulino può ottenere i diritti d’autore.

Spero proprio che sia possibile, e conto sul tuo appoggio. La cosa mi sta a cuore per nessun altro motivo di quello che vorrei contribuire a far conoscere meglio Eliade, a farlo ospitare in una sede, come Il Mulino, che da sola vorrebbe significare che finalmente Eliade è assunto „au dessous de la mêlée”, tra i grandi della cultura del Novecento.

(A proposito, sento con dispiacere che non ci sarai a Bressanone al colloquio su Eliade e Dumézil; io dovrei andarci, ma col timore, appunto, che si riaccendano le vecchie polemiche).194

Grazie per quello che vorrai fare. Una calorosa stretta di mano, dal tuo,

Lorenzo Renzi

M.E.P., 174/9

194 Colocviul de la Bressanone (Brixen), în provincia Bolzano, s-a ţinut la 11–12 octombrie

1988, sub egida Institutului de Filologie Greacă al Universităţii din Padova. Comunicările au fost publicate în volumul: Università di Padova. Dipartimento di Scienze dell’Antichità, Mircea Eliade e Georges Dumézil. Atti del simposio „Dalla fenomenologia delle religioni al pensiero religioso del mondo clasico”, a cura di Dario M. Cosi, presentazione di Oddone Longo e Paolo Scarpi, Padova, Sargon, 1994.


,

354

9 b

The University of Chicago The Divinity School 1025 East 58th Street Chicago, Illinois 60637

Institute for the Advanced Study of Religion

Chiar-mo Prof. Lorenzo Renzi Istituto di Filologia Neolatina

35100 Padova, Italy

11 aprile 1988

Caro Amico, Ti ringrazio di cuore per la Tua del 19 marzo. Avevo avuto recentemente notizie su di te attraverso Paolo Scarpi e mi ero augurato

che tutti i partecipanti al convegno di Bressanone195 da lui indetto fossero almeno per un quarto competenti come te in cose romene! Ma purtroppo non e il caso, per cui mi sembra che si scivolerà nella polemica. Mi dispiace di non poter esserci di persona, ma comunque non penso che sarebbe servito a qualcosa.196

Per quanto riguarda i tuoi progetti presso Il Mulino, ne ho parlato alla Signora Eliade, che non ha niente in contrario. Tuttavia, lei aveva dato diritto di precedenza per l’opera giovanile alla Jaca Book di Milano. Io spedirò al Dott. Bagnoli197 copia della Tua e di questa lettera. Ti dispiacerebbe metterti in contatto con lui prima di continuare?198

I diritti per l’opera giovanile li ha la Signora Georgette Eliade, 5711 S. Woodlawn Ave., Chicago, IL 60637 USA, tel. (617)-363-4282. Per l’ottenimento puoi ugualmente riprendere contatto con me all’indirizzo di cui sopra o all’indirizzo di Cambridge già usato.

Ho seguito da lontano la Tua attività e, siccome negli ultimi anni ho fatto da professore associato di filologia romanza, ho usato il Tuo ottimo manuale coi miei studenti di italiano. Ho avuto ugualmente modo di decidere che e il migliore libro di questo genere uscito negli ultimi 15 anni. E l’ho anche citato in un saggio che, in mancanza d’altro termine, definirei quasi-epistemologico.199

Carissimi saluti, in attesa di risentirci presto, Tuo, Ioan

M.E.P., 174/9

195 Au participat: Giuseppe Serra, Adriano Pennacini, Paolo Scarpi, Marco Cugno, Roberto Scagno (prima sesiune), Dario Sabbatucci, Enrico Montanari, Pierre Lévêque, Cristiano Grotanelli, Oddone Longo (a doua sesiune), Giovanni Casadio, Dario M. Cosi, Anna Martinetti, Fabio Mora, Carlo Prandi, Aldo Luigi Prosdocimi, Lorenzo Renzi (discuţii şi masă rotundă).

196 Iniţial Culianu avea intenţia de a participa la colocviu, aşa cum îi scria, la 26 octombrie 1987, lui Giovanni Casadio, căruia îi mulţumesc pentru comunicarea scrisorii.

197 Sante Bagnoli, director al editurii Jaca Book din Milano. 198 Atât Mitul reintegrării, cât şi Comentarii la legenda Meşterului Manole vor apărea în

traducerea italiană a lui Roberto Scagno la editura Jaca Book, în 1989 şi respectiv 1990. 199 I.P. Culianu, „Avers şi revers în istorie. Câteva reflecţii cvasi-epistemologice despre opera

lui Mircea Eliade”, traducere de Dan Petrescu, Revista de Istorie şi Teorie Literară (Bucureşti), XXXIV, nr. 2–3, aprilie–septembrie 1986, pp. 127–136.


355

10

The University of Chicago The Divinity School 1025 East 58th Street Chicago, Illinois 60637

Monsieur Olivier Cohen Éditions Payot

106, Boul. Saint-Germain 75006 Paris

France

le 23 septembre 1988

Cher Monsieur, Je viens de recevoir votre lettre du 12 septembre. Mon agent, Mme Ray Lincoln, ne s’occupera pas du contrat que vous mentionnez. Je

crois donc qu’il faudra tout d’abord que vous en parliez à Mme Georgette Eliade. Il est par ailleurs indispensable que mon livre Les Gnoses dualistes d’Occident, qui avait

reçu le bon à tirer il y a plus d’un an, soit transféré aux éditions Plon, selon la promesse que vous m’aviez faite en juin 1988. Lors de cet entretien, vous aviez promis qu’une proposition précise parviendra aux Éditions Plon au bout d’une semaine. Le 10 septembre 1988, le directeur des Éditions n’avait pas reçu cette lettre. Lors d’une conversation téléphonique que nous avons eue le 12 septembre, vous m’avez informé que la lettre avait été écrite et qu’une copie parviendra dans le plus bref délai aux Éditions Plon, ainsi qu’à mon adresse de Cambridge. Or, rien n’en a été.

Mon avocat m’informe que le fait de vous avoir laissé plus d’un an à décider du sort d’un livre qui devait sortir au bout d’un mois (en octobre 1987) me donne le droit de résilier unilatéralement le contrat. Je vous prie donc de bien vouloir résoudre ce problème, mentionnant également dans la cession du contrat les droits pour la traduction italienne qui doit sortir chez Jaca Book. Avant que la cession du livre n’ait eu lieu, je n’ai l’intention de négocier aucun contrat avec les Éditions Payot.

Veuillez agréer, cher Monsieur, l’expression de mes sentiments les meilleurs, Ioan P. Culianu

Professeur, Docteur d’État ès Lettres et Sciences Humaines

Cc: Mme Eliade

Monsieur J.-L. Pidoux-Payot Directeur des Éditions Plon 8, rue Garancière 75008 Paris France

M.E.P., 174/9


,

356

11


Mme C. Bloc-Rodot, Paris

le 7 décembre 1988 Chère Madame, Mme Christinel Georgette Eliade m’a prié de donner réponse à la lettre que vous lui

avez adressée le 12 mai 1988. Mme Eliade détient les droits de Nuit Bengali. Elle ne sait pas quelles sont vos intentions

concernant la traduction. Elle détient une traduction de Mme Mary Park Stevenson, que je vous envoie ci-joint.200 Mme Eliade vous prie de l’examiner. Au cas où vous vouliez l’utiliser, mettez-vous directement en contact avec Mme Stevenson, 1820 University Parkway, Winston-Salem, NC 27106 USA. Bien entendu, il se peut que vous lui préfériez une autre traduction.201

Mme Eliade vous prie d’examiner avec les Éditions Gallimard (M. Yannick Guillou) la situation des droits des volumes Images et Symboles et Aspects du Mythe.

Avec les sentiments les meilleurs,

Ioan P. Culianu Docteur d’État ès Lettres et Sciences Humaines

Professeur à l’Université de Chicago, E.-U.

M.E.P., 65/12

200 Traducere din anul 1975, nepublicată. Se păstrează în M.E.P., 4/10–11. În aprilie 1973,

când Maitreyi l-a vizitat la Chicago, l-a făcut pe Eliade să promită că nu va publica niciodată acest roman în limba engleză.

201 Versiunea engleză a romanului a apărut abia după moartea lui Maitreyi. Bengal Nights, transl. by Catherine Spencer, London, Carcanet Press, 1993; reeditări: New Delhi, Rupa & Co, 1993; Chicago, University of Chicago Press, 1994.


357

12


Gentile Sig-re Umberto Balistreri Via P.E. Giudici, 4

90127 Palermo, Italy

6 aprile 1989

Egregio Signor Balistreri, La Signora Christinel Eliade mi ha incaricato di rispondere alla Sua gentile lettera del

2 febbraio 1989 e di inviarLe questa lista completa dei libri pubblicati da Mircea Eliade fino al 1988 (allegato).

Per avere invece uno sguardo sulle pubblicazioni di Mircea Eliade in Italia dal 1980 in poi, si rivolga ai cataloghi delle editrici Sansoni (per la „Storia delle idee religiose”) e Jaca Book (per i romanzi, novelle, memorie) e altresì alle schede che la Signora Eliade le invia qui appresso.

La Sig-ra Eliade La prega di non scordarsi soprattutto di menzionare nell’elenco la monumentale Encyclopedia of Religion curata da Mircea Eliade presso l’editrice MacMillan di New York, apparsa in 16 volumi nel 1987 e premiata nel 1988.

Con i migliori saluti, Ioan P. Culianu

M.E.P., 136/3

13

Monsieur Olivier Cohen Éditions Payot

Paris, France

1.8.1989

Cher Monsieur, Mme Christinel Eliade se trouvant indisposée, elle m’a confié la tâche de vous

informer qu’après avoir considéré vos propositions concernant le IVe Tome de l’Histoire des Croyances et des Idées Religieuses de M. Eliade, elle a décidé de ne pas confier l’édition française de l’ouvrage aux Éditions Payot.

Vous priant d’agréer, Cher Monsieur, l’expression de mes sentiments les plus distingués,

Ioan P. Culianu Docteur d’État ès Lettres et Sciences Humaines

Professeur à l’Université de Chicago

M.E.P., 174/9


,

358

14

Fax 413-542-8103 The Office of the Board of Trustees Amherst College Amherst, MA

Pour: Monsieur Jean-Luc Pidoux-Payot Directeur des Éditions Plon

Fax 33-1-46342856

1.8.1989

Cher Monsieur, Mme Eliade a décidé de ne pas confier l’édition française du IVe Tome de l’Histoire

de M. Eliade aux Éditions Payot dans leur présente formule. Elle désire se réserver les droits pour les éditions anglaise, allemande et italienne. Elle aimerait vous confier l’édition mondiale à l’exception de celles susmentionnées et attend votre offre, que nous pourrions discuter le 1er septembre à 15 heures.

J’ai mis Mme Eliade au courant de vos projets d’acheter les droits de certains livres de chez Payot et elle vous communique son plein accord.

Avec les sentiments les plus cordiaux,

Ioan Culianu

M.E.P., 174/9

15

[1.8.1989]

Dragă Christinel, Am trimis aceste 2 note după ce le-am discutat ieri la telefon.202 Îţi urăm multă sănătate, cu dragoste şi… pe curând! Ioan

M.E.P., 174/9

202 Cele două scrisori precedente. Mesaj manuscris pe scrisoarea din Addendum III.14.


359

16

[1989]

Gentile Professor Balistreri, Le scrivo a nome della Signora Eliade, mia cara amica, che desidera ringraziarla per le

pubblicazioni da lei inviate con la raccolta delle testimonianze e delle interviste in onore di Mircea Eliade, in occasione del II Convegno Internazionale del C[ircolo] C[ulturale] Mediterraneo svoltosi a Palermo nel 1983.203

Christinel Eliade ha veramente gradito il suo pensiero e molto apprezzato il contenuto del libro: dandomi l’incarico di scriverle mi ha chiesto più volte di scegliere le parole più adatte ad esprimere la sua riconoscenza. Avrebbe voluto rispondere personalmente, e da molto tempo, ma e stanca e tutta tesa a portare a termine il lavoro di revisione della traduzione inglese dell’ultima parte del diario del professor Eliade.204

[Con i migliori saluti, Ioan P. Culianu]205

M.E.P., 174/9

17


Professor Lawrence E. Sullivan Director

Harvard Center for World Religions 42 Francis Avenue

Cambridge, MA 02138

February 19, 1991 Dear Professor Sullivan, You certainly asked yourself why this long silence concerning the fate of M. Eliade’s

IVth volume of the History of Religious Ideas.

203 Mai precis la 22 octombrie 1983. Tema acestuia era Incontro fra Cristianesimo e Islamismo: misticismo cristiano e misticismo islamico. Cf. Atti del II Convegno Internazionale del Circolo Culturale Mediterraneo, Palermo, 1984. Vezi şi Mircea Eliade, a cura di Umberto Balistreri, Palermo, Iperbole, 1987, 48 pp.

204 M. Eliade, Journal, IV. 1979–1985, translated from the Romanian by Mac Linscott Ricketts with a preface by the translator, Chicago-London, University of Chicago Press, 1990, viii+167 pp.

205 Bruion manuscris; la final, două linii ondulate indică formula obişnuită de încheiere a scrisorilor în italiană. Cf. Addendum III.12.


,

360

Some of you contributed to this collective volume in early 1986; another excellent paper reached me in May 1989. As for myself, I had edited the major fragments left by M. Eliade in May 1986.

There are two reasons why the volume could not so far go to the press: first, one of the main contributors failed so far to deliver his paper; second, the French publisher Payot, after an episode of bankruptcy in September 1987, radically changed its structure. Any attempt to set up a contract that would pay royalties to the authors failed for a number of years.

Under the circumstances, it seemed appropriate to me to ask the University of Chicago Press to sign a worldwide contract. I could wait no longer for the last paper, and I handed in all the available materials to Dr. T. David Brent, Senior Editor, on January 29, 1991. I will inform you whether The University of Chicago Press decided to publish the volume in its present form or not.

In the meantime, the German publisher Herder has published an entirely different edition of the IVth volume, with German authors. Only two papers have been selected, which had been initially selected by Eliade himself: Professor Carrasco’s paper on Mesoamerican religions, and Professor Witte’s paper on West African religions. The Editor of Herder, Mr. P. Suchla, assured me that he would be in touch separately with Professor Carrasco and Witte. Herder does not have any rights to the worldwide edition of the IVth volume, as I mentioned in the Foreword to the German edition. It was agreed by Mrs. Christinel Eliade that M. Eliade’s name would be used on the cover of the German edition, provided I explained in the Foreword that that was a local initiative, and not the forthcoming IVth volume.

Hoping to have faithfully informed you of the situation concerning this book as of date, I remain,

Sincerely yours,

I.P. Culianu Visiting Professor

IPC/gb

Cc: Mrs Christinel Eliade 5711 Woodlawn Avenue Chicago, IL 60637

Dr. T. David Brent Senior Editor The University of Chicago Press Adm 422B FAC EX

The attached letter has been sent to the following people: Contributors to the IVth volume:

JAPAN: Manabu Waida Religious Studies The University of Alberta Edmonton, T6G 2EI Canada


361

MESOAMERICA: Davíd Carrasco University of Colorado Mesoamerican Archive Project Hale 305 Campus Box 281 Boulder, Co 80309

SOUTH AMERICA: Lawrence E. Sullivan Director, Harvard Center for World Religions 42 Francis Avenue Cambridge MA 02138

CHINA: Norman J. Girardot Lehigh University Dept. of Religion Bethlehem, Pa 18018

AFRICA: Hans Witte The University of Groningen Faculty of Theology N. Kijk in’t Jatstr. 104 9700 Groningen The Netherlands (Europe)

M.E.P., 174/10

SEMNAL

SEMNAL: LUCRĂRI ASUPRA FILOSOFIEI ROMÂNEŞTI

2011

LUCRĂRI COLECTIVE

Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. 7, coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea, aparat bibliografic de Titus Lates, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.

Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. 7 (supliment): Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a II-a: „Bucuriile simple” (Arad, 9–10 septembrie 2010), coord. Alexandru Surdu, Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea şi Doru Sinaci, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.

Simpozionul naţional Constantin Noica, ediţia a III-a: „Pagini despre sufletul românesc”, coord. Alexandru Surdu, ed. îngrijită de Mona Mamulea şi Ovidiu G. Grama, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.

Întâlniri cu Cioran, [vol. 2], culegere realizată de Marin Diaconu şi Mihaela-Genţiana Stănişor, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2011.

In memoriam Emil Cioran: 100 de ani de la naştere, ed. îngrijită de Cornel Lazăr, Braşov, Psihomedia, 2011.

Alexandru Mironescu: un mărturisitor al ortodoxiei, coord. Adrian Michiduţă, Viorel Burlacu, Galaţi, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2011.

CĂRŢI DE AUTOR

Alexandru Boboc, Filosofie românească: studii istorico-filosofice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.

Valentin Cioveie, Impalpabila sferă a realului. Modelul ontologic şi aplicaţiile lui în filosofia lui Mihai Şora, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011.

Stan V. Cristea, Constantin Noica: repere biobibliografice, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, RCR Editorial, 2011.

Nicoleta Dabija, Nopţile lui Cioran: eseu metafizic asupra confesiunii lui Emil Cioran, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2011. (Biblioteca Contemporanul)

Marius Dobre, Victor Emanuel Gica, Dragoş Popescu, Filosofia lui Mircea Vulcănescu, Piteşti, Paralela 45, 2011, 200 p. (Biblioteca de filosofie)

Adrian Mircea Dobre, Filosofia socială în context interbelic la C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.

Preda Eduard Mihail Ghideanu, Tinereţea filosofică după Mircea Vulcănescu, Iaşi, Editura Vasiliana 98, 2011.

Mircea Lăzărescu, Chin, extaz şi nebunie înaltă în secolul XX: cronica a trei zile, prilejuite de comemorarea centenarului naşterii lui Cioran, povestită de un psihopatolog, Timişoara, Brumar, 2011.

Maria Michiduţă, Dualismul antagonist: deconstrucţie şi reconstrucţie dialectică la Ştefan Lupaşcu, Craiova, Aius PrintEd, 2011. (Biblioteca de filosofie românească)


366

Mihai Popa, Timp şi istorie: idei şi concepte din filosofia românească interbelică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.

Valică Mihuleac, Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga, pref. de Teodor Dima, Iaşi, Institutul European, 2011. (Academica. Seria Filosofie)

Ionel Necula, Ion Petrovici: recurenţe, Ploieşti, Editura Premier, 2011. Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, ed. a 3-a, revăzută şi adăugită, Iaşi, Polirom, 2011. Marta Petreu, De la Junimea la Noica: studii de cultură românească, Iaşi, Polirom, 2011. (Seria de autor) Ciprian Bogdan Sonea, Fenomenul religios la Lucian Blaga şi Emil Cioran, Cluj-Napoca, Editura

Limes, 2011. (Paradigme) Alexandru Surdu, Izvoare de filosofie românească, ed. a 2-a, Bucureşti, Editura Renaissance, 2011. Alexandru Surdu, A sufletului românesc cinstire, Bucureşti, Editura Renaissance, 2011. Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental, ed. a 3-a rev. şi adăugită, Iaşi, Polirom, 2011. (Plural M. Eseu)

EDIŢII ÎNGRIJITE

Petre Andrei, Opere filosofice, ed. îngrijită de Cătălin Bordeianu şi Doru Tompea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011. (Opere filosofice)

Vasile Băncilă, Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului, ed. îngrijită de Dora Mezdrea, Bucureşti, Comunicare.ro/Cluj-Napoca, Eikon, 2011. (Universitas)

Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la simplitate, Cel care urcă muntele, Treptele bucuriei, Bucureşti, Editura Predania, 2011.

Constantin Fântâneru, Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică, ed. critică, pref., îngrijirea textului şi indice de Aurel Sasu, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011.

Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc, selecţia textelor şi pref. de Miruna Lepuş, Bucureşti, Editura Vremea, 2011. (Fapte, idei, documente)

Mihai Uţă, Metapsihologia freudiană, ed. critică, studiu introductiv, note şi bibliografie de Adrian Michiduţă, Craiova, Aius PrintEd, 2011. (Biblioteca de filosofie românească)

Petre Ţuţea, Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011. Ştefan Velovan, Cercetări logico-psihologice, ed. critică, text stabilit, studiu introductiv, note şi

bibliografie de Adrian Michiduţă, Craiova, Aius PrintEd, 2011. (Biblioteca de filosofie românească)

(Titus Lates)

ABSTRACTS


Mircea Vulcănescu and the Romanian philosophical speech

Alexandru Surdu

Mircea Vulcănescu considered the possibility of a Romanian philosophy grounded on the Romanian language. To this end, he resorted to words and philosophical meanings that cannot be found in other languages, such as ins, fire, chip, rost, a.o. On this base, he sketched an original philosophical system he termed ‘The Romanian dimension of existence’ which was took over and accomplished by Constantin Noica in his book Rostirea filosofică românească [Romanian philosophical speech].

Key-words: Romanian philosophy, Romanian philosophical speech, national character of philosophy, philosophical system

Considerations on the place of Mircea Vulcănescu within the Romanian philosophy

Dragoş Popescu

The author sketches a short history of the evolution of the Romanian philosophy from the time when the first university institutions were created until the beginning of the 20th century. Mircea Vulcănescu’s philosophical contribution is to be placed in an age concerned with the modernization of the state, concerns that are specific to the decades following World War I. The author stresses Mircea Vulcănescu’s effort to promote an original philosophical thinking based on Romanian moral, religious and traditional values.

Key-words: school philosophy, Romanian interwar intelligentsia, modernization

Mircea Vulcănescu: ethical view and moral attitude

Marin Diaconu

The author presents Mircea Vulcănescu’s works related to the problems and concepts of ethics, in order to conclude that the Romanian thinker ‘lived’ his ethical view within his moral attitude. At the same time, his moral attitude was embodied and reached its height in his ethical view.

Key-words: moral philosophy, English ethics, ethics and religion, freedom and determinism, Dimitrie Gusti, medieval philosophy, Kant’s ethics


368

Micea Vulcănescu’s „temptation” or looking for ourselves between selfness and otherness

Roberto Merlo

The present study represents a survey of theories relating to the Romanian specific national character developed in the 30s–40s of 20th century by Romanian philosopher, sociologist and economist Mircea Vulcănescu. In the first place some of the key concepts that underlie the speculations of the author (neam roughly ‘people’, ispită ‘temptation’) are discussed and contextualized in the cultural, social and political reality of his time. Further, some relevant aspects of Vulcănescu’s ‘theory of temptations’ are analysed in detail, in relations not only with the cultural reality of the author’s time but also with contemporary situation, highlighting strengths, flaws and topicality of Vulcănescu’s questions and answers.

Key-words: Mircea Vulcănescu, Romanian national identity, Romanian nationalism, interwar Romanian culture

Generation and ‘spirit of time’ Ion Dur

Vulcănescu unravelled in the structures of culture a more or less organized organism whose role was, among other things, to establish criteria in order to provide culture with a certain degree of rationality and order. ‘Generation’ was and somewhat remained such an ordering tool. In this essay, the author investigates Vulcănescu’s idea of generation in relation to the idea of a ‘new spirituality’ that animated the thinking of his time.

Key-words: generation, new spirituality, Romanian spirituality, creation, culture and politics

The ‘historical’ dimension of the Romanian existence in Mircea Vulcănescu, Gh. I. Brătianu, and Vasile Băncilă

Mihai Popa

In this article we intended to outline several characteristics of the idea of ‘historicity’ as understood by three Romanian thinkers: M. Vulcănescu, Gh. I. Brătianu, and V. Băncilă. In our opinion, the common element that crossed their works was precisely historicity as a spiritual synthesis in the milieu of a given community that sought to express itself at a universal level. They pertained to different spiritual spheres: metaphysics and orthodox spirituality (Vulcănescu), history and law (Brătianu), and philosophy of culture (Băncilă), yet there was a point where their ideas met each other: the Romanian spirituality.

Key-words: historicity, becoming, existence, synthesis, culture, determinism

Abstracts

369

Mircea Vulcănescu: a philosophy of folk religiosity Ioana Repciuc

The paper aims to apprehend Mircea Vulcănescu’s view on traditional religion phenomena, as this was successively perceived in his various stages and perspectives of the Romanian scholar’s activity and works. Positivist and empirical sociology practiced in D. Gusti’s monographic school joins the polemic attitudes for defending the traditional Orthodox ethics, and the broad philosophic program of an autochthonous ontology. The constant approach of the philosopher and sociologist on Romanian folklore and the emphasis on primitive, animist, and magic features of this traditional imagery are all analysed in the context of sociological theories on folk religion. The unified philosophical expression of the way Vulcănescu understands religiosity is finally gained by abandoning classic objective sociology and the admitted preference for phenomenological interpretative sociology, the only way towards the authenticity of the performers involved in the ritual life. In order to point out Vulcănescu’s contribution on the inventory of socio-anthropological understandings on Christian-pagan syncretism, the philosopher’s works have been placed in a broad context of Romanian and international debates over folk religiosity.

Key-words: Mircea Vulcănescu, folk religion, sociology of religion, sociological monograph, interpretative sociology, phenomenology, traditional magic, Romanian folklore

A reconstruction of Vulcănescu’s ontology Remus Breazu

Based on the folk Romanian thinking, Mircea Vulcănescu proposed a systematic and original ontology which resembles rather the Presocratic visions than the post-Platonic European philosophy. In Vulcănescu’s view, time is kairotic and the ontological principle has an ordering function, not a creative one. Being is not viewed as a stable presence, but as change and becoming.

Key-words: Mircea Vulcănescu, Presocratic philosophers, kairotic time, being, becoming

Notes for the reconstruction of the ‘metaphysical’ concept of logos in Mircea Vulcănescu

Cornel-Florin Moraru

The main theme of this essay is the philosophical reconstruction of Mircea Vulcanescu’s conception of knowledge and logos from a phenomenological point of view. The analysis of the concept of logos, as it is referred to in Vulcănescu’s conference Logos and Eros in the Christian metaphysics, brings forward a distinction between the human and the transcendent logos. The purpose of this essay is to show that the former offers the possibility of an ontological logic, while the latter offers the possibility of a meontological one, which can be put in correspondence, as a strictly philosophical image, with the theological thinking.

Key-words: meontology, logos, knowledge, phenomenology


370

Methodical aspect and the ‘portrait’ of happening in the Romanian thinking of Being. Hermeneutical exploration

Ioan Drăgoi

Following Mircea Vulcănescu’s ontological projects, this paper aims to reassemble some of the meanings of the Romanian word întâmplare [happening] in order to give a possible answer to the question: ‘what does it mean that something happens in a Romanian manner?’ We will point out the methodical role it plays, by putting it in relation to other classical hermeneutical concepts like ‘tradition’, ‘symbol’, or ‘language’. These connections will prove their effectiveness in a quantitative analysis (cause by accident as a principle of movement), as well as in a qualitative one (by resorting to some Romanian ‘hypostases’ of happening: pretext of dispute, fulfilment as integrality, passivity as receptivity, bringing to pass, worldly proper arrangement, fate [or destiny]). Their peculiarity will be proved in comparison to some of their equivalent meanings, as grasped in Western philosophy.

Key-words: happening, “Romanian Dimension of Existence”, hermeneutics, portrait, pretext of dispute, fulfilment as integrality, passivity as receptivity, bringing to pass, worldly proper arrangement, fate

Philosophy as descriptive metaphysics Bogdan Rusu

In this study we use the concepts of ethnophilosophy and descriptive metaphysics to theoretically locate Mircea Vulcănescu’s kind of philosophical enterprise in his seminal work The Romanian Dimension of Existence. We first offer a historical explanation of the emergence of concerns with national-ethnic philosophy in the 18th and 20th centuries, and we discuss several concepts of national-ethnic philosophy, including that of ethnophilosophy. We then argue that Vulcănescu had an ethnophilosophical project and that he understood ethnophilosophy as a form of descriptive metaphysics. Borrowing Susan Haack’s terminology, we show that Vulcănescu’s ethnophilosophy-as-descriptive-metaphysics is possible under the assumption of a weak local connection between language and conceptual scheme. Finally, we express doubts concerning the possibility of descriptive metaphysics of successfully accomplishing the ethnophilosophical project.

Key-words: Mircea Vulcănescu, national philosophy, ethnophilosophy, descriptive metaphysics

Mircea Vulcănescu and the sociology of modernity Lucian-Ştefan Dumitrescu

A broad discussion about Mircea Vulcanescu should include micro- and macro-social factors which have influenced the scholar. Thus the social determinations that moulded the author's agenda, but also the manner in which Mircea Vulcănescu has left its mark on the social fabric of his time would become comprehensible. His attitude and behaviour in various contexts could also be explained. This article focuses on highlighting Mircea Vulcănescu’s microcosm in the attempt to show the convergence between man and author

Abstracts

371

in a context, the modern one, characterised by the segmentation of social roles. Offering insights on his philosophy of life, the article illustrates how Vulcanescu decoded modernity from a sociological point of view.

Key-words: modernity, Mircea Vulcănescu, elites, sociology

Analytics and dialectic of sovereignty in Mircea Vulcănescu Silvia Giurgiu

The main purpose of this paper is to analyse the way in which the image of sovereignty is articulated in Mircea Vulcănescu’s works. The theme goes through the several disciplinary frameworks assumed by the author (philosophy, sociology, economics and theology), establishing a connection between them.

All forms of sovereignty are conceived on a dialectical basis which will ultimately lead to the disarticulation of the phenomenon itself. Thus the plenitude of sovereignty coincides with the undermining of its attributes and therefore with the removal of the concrete marks of sovereignty. Interesting enough, in a theoretical perspective this dialectical authority makes use of the instruments of the analytic philosophy, which, in a proper use, should have determined a positivist approach to the object/phenomenon. It is still to investigate to what extent the strong presuppositions of the system that provided Mircea Vulcănecu with a method mark his philosophical structure. Is it a tension that turned into a symptom of a crisis, or is it rather a welcome synthesis of the two different theories? And finally, to what extent could such a synthesis be ever possible?

Key-words: dialectics, analytical philosophy, sovereignty, war, interdisciplinary

Mircea Vulcănescu and the Romanian interwar village Ionuţ Butoi

This article proposes a detailed analysis of the contribution brought by Mircea Vulcanescu, within the Gustian School, to the research of the economic dimension of the Romanian village. To the profitability of the peasant family’s budgets, method used by prominent agronomists of the time to study peasant economy, Vulcanescu opposes a nuanced approach emphasizing the subjective economic judgment of the peasant, inspired by the research of the Russian economist Ceajanov. The method Vulcanescu proposes is part of a perspective where the household is considered the cornerstone of a homely-peasant economy, systemically different from the capitalist economy. Socio-economic problem of small farms/households represents a key part of the interwar debate on the way forward for Greater Romania: either the agrarian way or the industrial-bourgeois path. The Romanian village, for Vulcanescu and other monographists, was not just a special economic reality; it was considered as a social world in itself, radically different from the social world of the interwar Romanian cities. The whole discussion seems, at first sight, of purely historical interest; however, recent research on the importance of social capital and governance of common property shows that ignoring the special socio-economic character of the Romanian village ruined not only the quality of academic debate on the subject but the society as a whole.

Key-words: household, peasant, village, monograph, social capital, agrarianism, neoliberalism


372

The age of precariousness and dailiness. Mircea Vulcănescu on press and journalists

Romina Surugiu

The paper briefly presents the activity as a journalist of the Romanian philosopher, sociologist and economist Mircea Vulcănescu and his opinions on press and journalism expressed in a public conference: “The professional training of journalist”. We explore the personal, the political and the professional context of the conference, which was held in front of students, in 1940. We also outline the main ideas and concepts related to the production of the newspapers.

The conference is very important for the history of Romanian press, as it represents one of the first theoretical attempts to explain the role of media and journalism in the modern Romanian society. Vulcănescu argues the necessity of a professional training for journalists in order to achieve a better understanding of politics, economy, social life and culture for the audience. The speaker also emphasises the need for a social responsibility of journalists.

Key-words: journalism theory, history of press, profession, Romania

‘What if?’ Mythology as a ‘background theory’ for thought experiment Mona Mamulea

Focusing on the Romanian hypothetical expressions mentioned by Vulcănescu and considered by Noica from an ontological standpoint, the present article shifts from ontology to epistemology in order to map out a few guidelines for their investigation as thought experiments. The benefit of such an approach is that it can contribute to the elucidation of the mechanisms by which a specific community organizes its knowledge and shapes its world view.

Key-words: thought experiment, hypothetical thinking, mythology, folk knowledge

The phenomenal building of the theory of existence Viorel Cernica

This paper proposes an interpretation of Mircea Vulcănescu’s discourse on the topic related to the “Romanian dimension of existence”. There are three directions of interpretation linked to the three aspects of the mentioned work. The first one involves an analytical aspect concerning the idea of existence; the second one, a hermeneutical aspect through which we get a concept of the Romanian dimension of existence; and finally, the third one entails a phenomenological aspect that describes the phenomenon of the dimension of existence. The author argues that the phenomenological aspect constitutes the stake of Vulcănescu’s discourse.

Key-words: idea of existence; the dimension of existence phenomenon; the Romanian dimension of existence; analytical, hermeneutical and phenomenological discourse

Abstracts

373

RESTITUTIO

‘Always a beacon light in a nihilistic world’. Mircea Eliade and Ioan Petru Culianu – documentary contributions

Liviu Bordaş

The main documentary evidence of the long relationship between Mircea Eliade and Ioan Petru Culianu lies in their journals and correspondence. However these have not yet been entirely published. This article throws new light on their relationship on the basis of the following inedited material published in the Addenda to the article: 1) references to Mircea Eliade in I.P. Culianu’s autobiographic novel Râul Selenei (finalised in 1976), which is based on his journal and recollections; 2) three new letters of Culianu to Eliade from 1976 and 1984; 3) thirteen autograph dedications to Eliade from the years 1976–1985; 4) seventeen letters of Culianu regarding the posterity of Mircea Eliade, dating from the years 1986–1991 (four of which are addressed to Christinel Eliade). The inedited material is preserved in Eliade’s archives of Chicago (now in the University of Chicago Library) and Paris (now in the Centre of Euroasiatic and Afroasiatic Studies, Bucharest). We have corroborated these data with other unpublished material: inedited notes from Eliade’s journal, his daily notebooks, letters from Culianu’s family to Christinel Eliade, and letters of I.P. Culianu from private archives.

These new materials enable us to shed more light on Culianu’s biography and work and allow us to formulate some hypotheses on less-researched topics such as: the fate of his letters to Eliade absent from Mircea Eliade Papers (University of Chicago Library), his personal philosophy during the Italian years (1972–1976), the suspicion of „anti-Semitism” cast on him by some fellow Romanians from Paris (1976), his conflict with the poet Horia Stamatu (1978), the initiative to found a “Mircea Eliade Association” (1984), the publishing of the fourth volume of Eliade’s History of Religious Ideas (1986–1991), etc.

Key-words: Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, master-disciple relationship, correspondence, History of Religions, nihilism

CONTENTS


Alexandru Surdu, Mircea Vulcănescu and the Romanian philosophical speech ....... 9 Dragoş Popescu, Considerations on the place of Mircea Vulcănescu within the

Romanian philosophy ........................................................................................ 13 Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu: ethical view and moral attitude ........................ 21 Roberto Merlo, Micea Vulcănescu’s „temptation” or looking for ourselves between

selfness and otherness ........................................................................................ 33 Ion Dur, Generation and ‘spirit of time’ ..................................................................... 57 Mihai Popa, The ‘historical’ dimension of the Romanian existence in Mircea

Vulcănescu, Gh. I. Brătianu, and Vasile Băncilă ............................................... 72 Ioana Repciuc, Mircea Vulcănescu: a philosophy of folk religiosity ......................... 84 Remus Breazu, A reconstruction of Vulcănescu’s ontology ...................................... 110 Cornel-Florin Moraru, Notes for the reconstruction of the ‘metaphysical’ concept

of logos in Mircea Vulcănescu ........................................................................... 117 Ioan Drăgoi, Methodical aspect and the ‘portrait’ of happening in the Romanian

thinking of Being. Hermeneutical exploration ................................................... 125 Bogdan Rusu, Philosophy as descriptive metaphysics ................................................ 146 Lucian-Ştefan Dumitrescu, Mircea Vulcănescu and the sociology of modernity ..... 163 Silvia Giurgiu, Analytics and dialectic of sovereignty in Mircea Vulcănescu ............ 182 Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu and the Romanian interwar village ......................... 196 Romina Surugiu, The age of precariousness and dailiness. Mircea Vulcănescu on

press and journalists ........................................................................................... 230 Mona Mamulea, ‘What if?’ Mythology as a ‘background theory’ for thought

experiment .......................................................................................................... 237 Viorel Cernica, The phenomenal building of the theory of existence ........................ 250

‘He looked history straight in the eyes’. Interview with Constantin Vişinescu on Mircea Vulcănescu and his age (Doina Rizea) .............................................................. 280

Mircea Vulcănescu: a bibliography of exegesis (Titus Lates) .................................... 287

RESTITUTIO

Liviu Bordaş, ‘Always a beacon light in a nihilistic world’. Mircea Eliade and Ioan Petru Culianu – documentary contributions ....................................................... 303

ROMANIAN PHILOSOPHICAL BIBLIOGRAPHY

Romanian philosophical bibliography: 2011 (Titus Lates) ......................................... 365

Abstracts ....................................................................................................................... 367

studii de istorie a filosofiei romÂneŞti viii...

Documents