Struturalismul este o orientare teoretică și metodologică interdisciplinară care studiază structura, funcțiile și sistemele de relații ce caracterizează obiectele și procesele în științele contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu individul și sincronicitatea faptelor în raport cu evoluția. De aceea nu se poate vorbi de un structuralism unitar, ci de diverse puncte de vedere structuralistice în funcție de obiectele cercetate. Înțelegerea unui obiect rezultă astfel din compararea cu alte obiecte și din considerarea poziției sale într-un sistem de relații reciproce. Cunoașterea structurei clarifică formarea și transformarea obiectului cercetat.

Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 și 1970. Metodele structuralistice au fost adoptate mai ales în lingvistică, semiotică și teoria literaturii. Aplicarea acestor metode se pot regăsi și în psihanaliză, teoria cunoașterii, psihologie, științele sociale și antropologie.Structuralismul în lingvisticăLimbajul este paradigma principală a cercetărilor structuralistice. Structuralismul vede în limbaj, ca un sistem de semne, forma de bază a oricărei organizări unitare a realității. Alături de structura limbajului se dezvoltă structura profundă a culturii. Fenomenele culturale și sociale se explică sub forma unor structuri complexe având drept model limbajul ca sistem de comunicare. Așa se înțeleg, de exemplu, textele de orice natură sau relațiile sociale ale puterii. La începutul anilor 1920, lingvistica se definea ca un domeniu de cercetare particular în interiorul mișcării pozitiviste din cadrul științelor umane (în limba germană: Geistwissenschaften).

Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influența lucrărilor cercetătorului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care - în Cours de linguistique générale (apărut postum în 1916) - diferențiază noțiunea de limbaj (langue) de limba vorbită sau vorbire (parole), și ale lui Edward Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică criterii formale în detrimentul celor istorice, insistă asupra opoziției dintre "structura" (pattern) limbajului și "realitatea vorbită". Saussure propusese o ipoteză generală asupra naturii și funcționării limbajului; Sapir, independent de Saussure, stabilește mai multe diferențieri, care anunță structuralismul, ca aceea dintre fonologie și fonetică sau cea dintre sincronie și diacronie.

Principiul fundamental al structuralismului poate fi enunțat ca un principiu de imanență, conform căruia enunțarea unui fapt realizat nu poate fi analizat decât pornind de la trăsăturile lui interne actuale și nu de la evoluția istorică, cum ar fi, de exemplu, etimologia unui cuvânt. Esențial este studiul sincronic, care se ocupă cu raporturile logice și psihologice dintre termenii coexistenți ai sistemului, așa cum este perceput de conștiința colectivă, precum și studiuldiacronic, care pune în evidență reporturile ce leagă termenii succesivi, ce se substituie unul altuia pentru a forma un sistem coerent..

Un merit decisiv al structuralismului este și acela de a fi redefinit noțiunea de "valoare" în lingvistică. Valoarea unității lingvistice nu este nici reductibilă la aspectul său semnificat (adică la conținutul său în semnificare), nici la aspectul său semnificant (respectiv forma sa acustică sau grafică). Valoarea se exprimă în raportul existent între semnificant și semnificat, raport care constituie un element original în întregul sistem lingvistic.

Structura este definită de Claude Lévi-Strauss ca una nsamblu de raporturi invariabile (corelative sau antitezice), care exprimă organizarea unui sistem: "noțiunea de structură socială nu se raportează la realitatea sa empirică, ci la modelele construite după aceasta" (C. L-S.). În consecință, ea nu poate fi observată în mod direct, ci constituie realitatea devenită inteligibilă sub formă logică, modelul, sistem simbolic care permite accesul la structură.Unele modele aparțin unei categorii logice stricte, ca acelea utilizate de Lévi-Strauss în lucrarea sa Structures élémetaires de la parenté (1949); altele sunt constituite din simple aserțiuni, având între ele raporturi de opoziție, de corelație sau de generare (vezi seria Mythologiques, 1964-1971). Există modele conștiente și modele construite: primele sunt acelea care pun în mișcare sistemul social al unei populații, celelalte sunt acelea (re)construite sau descoperite de cercetătorul care studiază structura unei populații.

Prin cercetările lui Lévi-Strauss asupra grupurilor sociale primitive (de ex. clanurile totemice, miturile amerindiane), structuralismul a atins în antropologie și etnografie un grad de perfecțiune care nu va mai fi depășit. Analiza structurală și-a arătat eficacitatea în studiul acestor forme sociale fixe, devine însă insuficientă când este confruntată cu realitatea societăților complexe, cum este aceea din zilele noastre.

Michel Foucault (1926-1984) este poate singurul care a făcut din mișcarea structuralistă un instrument de investigație filosofică a științelor umane. Deși a refuzat eticheta de "structuralist", în Les Mots et les Choses (1966) el admite existența unei "structuri" în orice fenomen uman, psihologic, social etc., cu o realitate, este adevărat, incertă și intangibilă, dar efectivă și devenită inteligibilă prin organizarea logică pe care o presupune structura.Critica structuralismuluiStructuralismului i se reproșează faptul de a se fi îndepărtat de regulile elementare ale cercetării științifice, transformând ipotezele inițiale (generalizarea modelului lingvistic al lui Ferdinand de Saussure la totalitatea aspectelor sociale, universalitatea analizei structurale) în dogme, pe care cercetările structuraliste ulterioare nu le-a mai pus în discuție. Teoria structuralistă a lui Lévi-Strauss ar fi, după Robert Jaulin, încărcată de un etnocentrism elementar, din care ar rezulta un "Inconștient Structural", prezent în mod permanent în spatele diversității aparente a culturilor. Pentru Jean Piaget (1896-1980), structuralismul este "o metodă și nu o doctrină". "Nu ar fi posibilă existența unei structuri în afara unei construcții, fie ea abstractă sau genetică", un punct de vedere care îl apropie de constructivism.Jacques Derrida (1930-2004) impută structuralismului lingvistic faptul de a fi dat precădere formelor verbale și "sonore" în detrimentul formei scrise.școlile structuraliste străine și-au pus probleme de generalitate teoretică („poetica”, „științaliterarității”, „invarianții narativi”), greu de specificat critic. Nu întâmplător, în cazulfrancofon, adevărații analiști literari, subsumați, o vreme, aceleiași umbrele a lui NouvelleCritique, s-au afirmat în afara nucleului structuralist parizian (școala tematistfenomenologicăgeneveză). În ciuda coliziunii de principii, ideologice și/sau critice, difuzarea teoriilorstructuraliste profită de o coincidență temporală: notorietatea europeană a mișcăriifranceze ia amploare tocmai în momentul în care zidurile comunismului românesc lasăbreșe pentru o liberalizare culturală relativă. Structuralismul prinde un moment propicedin punct de vedere editorial, fiind popularizat prin articole de presă, traduceri, antologiietc. Publiciștii ideologi au, și ei, un aport, deloc neglijabil, la domesticirea și răspândireaideii, la separarea sofistică a „filosofiei” de „praxis”, a „metodei” de „analiză”, în fine –la ajustarea structuralismului la măsuri literare (terenul cel mai la îndemână pentruduplicarea modelului de „analiză”). Astfel, în egală măsură cu reacțiile de respingere,poate fi constatată amploarea temei structuraliste, extensia lexicului său și a dezbaterilorintelectuale care încearcă să conjure modelul din fundal, discreditarea laolaltă cu moda.În jurul anilor ’70, retorica anti-structuralistă este dominantă, de la nivelul compendiilorteoretice la zona forfotitoare a revistelor culturale. În afara culoarelor specializate(lingvistica, etnologia, stilistica universitară), structuralismul este prezent în discursulpopularizatorilor și detractorilor săi, într-un fel de zgomot de fond.Structuralismul. Diferit de descrierile fenomenologice ale conştiinţei, structuralismul este preocupat de analiza structurilor care operează în mod inconştient (structuri ale limbajului, ale psihicului, ale societăţii) şi promovează o poetică interesată de convenţiile ce dau naştere operelor literare, caută să înţeleagă mecanismul prin care acestea au sensurile şi efectele pe care le au. Teoria antropologică a lui Claude Lévy-Strauss, studiile culturale şi literare ale lui Roman Jakobson, Roland Barthes, Gérard Genette, psihanaliza lui Jacques Lacan, istoria intelectului a lui Michel Foucault, teoria marxistă a lui Louis Althusser, răspîndite şi citite în Anglia, Statele Unite, Franţa etc., la sfîrşitul anilor ’60-’70, aveau un nume comun – structuralism. Meritul structuralismului este de a fi oferit idei noi despre literatură şi de a o considera o practică de semnificare. Izvoarele teoriei şi criticii literare structuraliste se constituie din contribuţiile formaliştilor ruşi, cele ale Cercului Lingvistic de la Praga, ale Cercului Lingvistic de la Copenhaga, ale Noii critici. Opera literară este, în opinia structuraliştilor, „o structură funcţională, iar diversele ei elemente nu pot fi înţelese în afara conexiunii lor cu întregul” (din Tezele Cercului Lingvistic de la Praga). În critica literară structuralistă, termenul se foloseşte pentru a numi sistemul de relaţii esenţiale care constituie un întreg, întregul putînd fi operă, gen, specie, stil, curent literar. Post-structuralismul. De îndată ce structuralismul s-a impus ca mişcare sau şcoală, unii teoreticieni au şi luat distanţă faţă de el. S-a dovedit că operele unor aşa-numiţi structuralişti nu se încadrau în structuralismul înţeles ca încercare de a stăpîni şi codifica structuri. Barthes, Lacan, Foucault au fost identificaţi ca post-structuralişti, care au depăşit accepţiunea restrînsă a structuralismului. Aceştia au recunoscut imposibilitatea descrierii unui sistem de semnificaţie complet sau coerent, din moment ce

sistemele sînt în permanentă schimbare; au demonstrat că structurile sistemului de semnificaţie nu există independent de subiect, ca obiecte ale cunoaşterii, ci sînt structuri destinate subiectului, inseparabil de forţele care le produc. Astfel, psihanaliza lui Jacques Lacan, feminismul contemporan, marxismul lui Althusser – toate aceste teorii au o notă post-structuralistă. Post-structuralismul acoperă o categorie amplă de discursuri teoretice, care conţin o critică a noţiunilor de cunoaştere obiectivă şi de subiect capabil de a se cunoaşte pe sine.

Deconstructivismul lui Jacques Derrida reprezintă un răspuns la teoria lingvisticii saussuriene, încercând o dezvoltare a simplei caracteristici structurale a limbajului, prin procesul deconstrucției care ar permite accesul spre cele mai profunde înțelesuri ale textului. Așa cum Derrida spune în lucrarea sa „Scriitura și diferența”, „Este nevoie de o separație pentru a regăsi, în intunericul său, originea oarbă a operei”, deconstructivismul propune conceptul sistemelor binare opozante (ex. signifie-signifiant) care necesită o analiză aprofundată, înainte de reintegrarea lor în text, a cărui sens va suferi modificări ulterioare. În viziunea lui Derrida, conștiința structurală expusă anterior este, prin excelență, o conștiință „destructivă, destructantă”. Explicația pentru caracterul catastrofic al conștiinței structurale și, în general, pentru decadența ce caracterizează orice conștiință este imposibilitatea perceperii structurii anterior amenințării. Deconstrucția pare să fie astfel unica soluție pentru a conștientiza structura și a accede spre adevăratul sens, fiind nimic altceva decât o „amenințare metodică” prin care se facilitează pătrunderea în acel punct secret. Metoda deconstrucției este exemplificată de Derrida pe baza afirmației criticului elvețian Jean Rousset prin referirea la „poemul sfârtecat, a cărui structură este pe cale de a se destrăma” și la „structura destrămată”.O altă caracteristică a teoriei lui Derrida este reprezentată de inspirația prin „absența pură”, manifestată printr-o absență absolută, a tot ce există, făcând referire la utopia cărții pure a lui Flaubert, intitulată „Carte despre nimic”. Venind ca o consecință a acestei necesități de absență, Derrida enunță unica posibilitate a scrisului de a deveni limbaj prin moartea sa. Prin această moarte, nu se mai realizează trimiterea la altceva decât la el însuși, permițând existența semnului în absența semnificației, datorită încetării sale de a mai fi întrebuințat ca „trecere de la o ființare la alta sau de la semnificant la semnificat”.Deconstructivismul pune un accent semnificant pe acel „centru” atribuit structuralității structurii, cu scopul de a facilita raportarea la o origine. De aceea, este imposibil de conceput structura fără centru. Datorită calităților atribuite acestui centru, substituirea elementelor, care stă la baza deconstrucției, este imposibilă prin definiție, descentrarea sa nefiind cu putință; așa cum spune Derrida, „a rămas întotdeauna interzisă”. Având în vedere caracteristicile prezentate anterior, prin faptul că centrul comandă structura, el reușește să scape însuși termenului structuralității. Astfel se naște un prim paradox în deconstructivismul lui Derrida, în care centrul se află, prin definiție, în miezul structurii, însătotodată, nu face parte din esența sa, găsindu-se în altă parte. Sau, altfel spus, „Centrul nu e centru”.Definirea clară a deconstructivismului se face atât printr-un concept al jocului suferit de text, cât și printr-o ruptură, văzut ca o substituire înseriată de centre, datorită faptului că, în ciuda imuabilității sale, el se situează în miezul unor sensuri modificate succesiv. Prin deconstrucție, se realizează o „tensiune între joc și prezență” sau, așa cum Derrida îl numește, „jocul constituie disruperea prezenței”.Deconstrucția, prin abordarea sa cu totul aparte față de orice altă teorie anterioară, va deveni baza multiplelor interpretări pe teme extrem de variate. Aurel Codoban în cartea sa „Amurgul iubirii” face referire la deconstrucție, încercând dezvoltarea hermeneuticii iubirii prin „transcenderea fără transcendență”, fiind nimic altceva decât o „desituare” în termenii deconstructivismului. O altă referire la deconstructivism se regăsește în „Jurnalul fericirii” lui Steinhardt prin afirmația „tu nu ești aici, nu ție ți se întâmplă asta”.Deconstructivismul reprezintă, așadar, un răspuns adus teoriei structuralismului lingvistic, încercând o mai profundă înțelegere a textului, privit ca un ansamblu, imposibil de perceput de sine stătător. Odată ce elementele centrale ale textului sunt identificate și înlocuite cu perechile lor terminologice, formând acele sisteme binare la care făceam referire anterior, textul va suferi o vibrație datorată deconstrucției, care va permite accesul spre sensul primordial din profundul său.Deconstruc]ia, ca prim moment, [i deocamdat` [i singurul posibil al constituirii noilor concepte, va opera,a[adar, în interiorul modelului închis, pe care tinde s`-l aduc` în stare de criz`, activând contradic]iile ascunse, latente, doar aparent rezolvate de sistem.Deconstructivismul nu proclam` sfâr[itul filosofiei,

c`ci Derrida nu crede nici în rupturi decisive,nici în moartea filosofiei. O prim` observa]ie se impune totu[i.De[i vorbe[te constant de "limbajul"epocii închise, Derrida pune în permanen]`în opozi]ie limba (ca logos)cu textul, [i aceast` opozi]ie este una fundamental`. Textul în]eles ca"]es`tur`", "urzeal`", adic` privit ca terenul unei perpetue puneri în rela]ie, se opune limbajului ca logos,ca sistem dat de cuvinte clar definite, de cuvinte-concept, purt`toare ale unor sensuri inteligibile [i stabile. Operând în interiorul limbajului epocii închise, deconstruc]ia are ca teren de manifestare textul [i opera- ]ii-le textuale, prin intermediul c`rora limbajul conceptual este adus în stare de crizaLEÉVI-STRAUSS Claude (n. 28 nov. 1908), antropolog şi etnolog francez, una din figurilefondatoare ale structuralismului. L.-Str. a elaborat o vastă operă ştiinţifică apreciată imediat în lumea academică internaţională. Este creatorul„antropologiei structurale”, la care ajunge aplicând analiza structurală fructificată în domeniullingvisticii de Ferdinand de Saussure şi, apoi, de Roman Jacobson (în special modelul structural 2fonologic). Deşi a pornit de pe poziţii marxiste, ajunge la convingerea că viaţa socială reprezintă„însăşi gândirea simbolică, adică structura inconştientă a spiritului” (Yvan Simonis). Aceasta a r fişi deosebirea dintre istorie şi etnologie: „istoria îşi organizează datele în raport cu expresiileconştiente, etnologia în funcţie de constructele inconştiente ale vieţii sociale”. Totuşi, cele douădiscipline sunt complementare. Într-unul din primele sale articole, „Analiza structurală înlingvistică şi în antropologie”, el formulează câteva dintre principiile de bază alestructuralismului: accentul în analiză se pune nu pe studierea fenomenelor conştiente, ci pestudierea infrastructurii lor inconştiente; orice element al unui sistem nu poate fi dizlocat caunitate independentă, ci capătă sens numai prin valoarea lui de poziţie, dependentă de relaţiilecu alte elemente care le unesc sau le opun; relaţiile înseşi nu au valoare decât în cadrul unuisistem mai larg de corelaţii, ale cărui reguli trebuie degajate (după J. Puoillon). Prima dată aplicăaceastă metodă la studiul structurilor parentale. În mod tradiţional, obiectul de studiu alantropologului este familia, considerată ca unitate autonomă compusă din membrii ei (părinţi,copii, unchi, nepoţi). L.-Str. inversează punctul de vedere tradiţional, punând pe primul planmembrii secundari ai familiei şi centrând analiza pe relaţiile între aceştia, nu pe unitatea în sine.La începutul cercetărilor sale, el operează cu un concept de structură foarte apropiat denoţiunea matematică de „grup”. Treptat, ajunge însă la concluzia că menirea sociologiei e de astudia „structurile mentale inconştiente, posibil de atins prin intermediul instituţiilor şi, chiarmai bine, prin limbaj”. Avantajul e că imensa varietate de forme pe care antropologul leîntâlneşte poate fi redusă la un număr mult mai mic. Bunăoară, în cazul relaţiilor parentale, evorba de trei structuri de bază, care „se construiesc cu ajutorul a două forme de schimb; iaraceste două forme de schimb depind, la rândul lor, de un singur caracter diferenţial, mai precisde caracterul armonic sau dizarmonic al sistemului luat în considerare.” Locul central revineschimbului matrimonial, care implică interdicţia incestului şi fundamentează, pe de altă parte,înrudirea prin alianţă. Toate aceste structuri trimit la realităţi mentale universale: nevoia dereguli, noţiunea de „reciprocitate”, caracterul simbolic al darului. Problema e că sistemulrelaţiilor de rudenie în lumea primitivă e un sistem închis. În cercetările ulterioare, L.-Str. vaîncerca să extindă teoria structurală şi la analiza altor tipuri de societate, ajungând la concluziacă „între societăţile considerate «complexe» şi cele pe nedrept numite «primitive» sau«arhaice», distanţa este mult mai mică decât s-ar putea crede”. Antropologia structurală, înîncercarea de a scruta adâncurile fenomenelor socio-umane, apelează constant la „spiritulinconştient”, a cărui funcţie primordială este cea simbolică, având ca expresii curente limba,miturile şi relaţiile parentale. Întreaga viaţă socială e redusă astfel la „inconştient” şi la„condiţiile gândirii simbolice”. Noua paradigmă de interpretare, în efortul de integrare a„metodei şi a realităţii”, apelează, în egală măsură, şi la alte concepte: „natură”, „cultură”,„mentalitate”, „sistem închis” (sistem deschis), „regulă” (normă), „raţional” (superraţional),„simbolic”, „semnificativ”, „structură”, „infrastructură”, „suprastructură”, „schimb”,„comunicare”, „dar”, „alianţă”, „opoziţii binare”, „gândire anonimă” (orice individ este loculunei gândiri anonime), societăţi „calde” (care-şi valorizează istoria) spre deosebire de societăţile„reci” (care-şi ignoră dimensiunea istorică) etc. S-a vorbit chiar de un număr exagerat de marede concepte, ducând la o oarecare „ambiguitate terminologică”. Toate aceste noţiuni provin din

lingvistică, teoria comunicării, dar şi din logica simbolică, cibernetică, psihanaliză sau teoria 3informaţiei. Construcţia de modele formalizabile transformă antropologia într-o ştiinţă exactă astructurilor inconştiente (care sunt fundamental aceleaşi pentru toţi oamenii), cu ambiţia de areforma întreg corpusul ştiinţelor despre om şi societate. La fel de relevantă se dovedeşte a fianaliza structurală şi în studiul miturilor, căruia îi consacră tetralogia Mythologiques (1964 –1971). Ideile de bază privind „structrura miturilor” sunt expuse încă din vol. Anthropologiestructurale (1958). L.-Str. asociază structura şi varietatea miturilor cu distincţia saussuriană întreparole şi langue: primul aspect e un fenomen statistic, al doilea (limba) e o structură. Mitulexistă simultan în limbaj şi dincolo de el, antrenând o dublă structură, istorică şi în acelaşi timpanistorică, tocmai pentru că mitul ţine simultan de domeniul vorbirii şi de acela al limbii. Înanaliza miturilor, etnologul francez pleacă de la ideea că nu există o versiune unică „autentică”sau „originară” a mitului, ci toate versiunile sunt manifestări ale aceluiaşi limbaj. Fiecare mit nupoate fi definit decât prin ansamblul tuturor versiunilor sale, care toate merită acelaşi credit.Pentru aceasta, fiecare versiune trebuie redusă la o serie de enunţuri elementare, aceasteainstituind întotdeauna o relaţie între o funcţie şi un subiect. Propoziţiile provenind de la aceeeaşifuncţie sunt regrupate la acelaşi număr în tabloul schematic explicativ (structurat pe mai multecoloane). Aceste unităţi fundamentale sau „unităţi constitutive” ale mitului, interpretate şi ca„pachete de relaţii”, sunt numite „miteme”. Examinând atent relaţia dintre miteme, se observăfaptul că orice mit exprimă o opoziţie binară transfigurată. Mitul lui Oedip, spre exemplu,reprezintă simbolic, în acelaşi timp, exagerarea şi subestimarea raporturilor de înrudire,respectriv afirmarea autohtoniei (în legătură cu originea htonică a primei fiinţe omeneşti) şinegarea autohtoniei omului. Sub influenţa lui Hegel, L.-Str. consideră că spiritul uman îşiorganizează gândirea pe principiul opoziţiilor binare şi al unificării lor dialectice (teză, antiteză,sinteză), acest mecanism permiţând redarea semnificaţiilor posibile. Mai mult, el consideră cămitul este o stratagemă abilă de a transforma o opoziţie binară ireconciliabilă într-unaconciliată, creând astfel iluzia sau credinţa că a şi fost rezolvată. Metoda de analiză a mituluioedipian este extinsă şi la versiunile „culte” ale acestuia, dar şi la miturile ideienilor pueblo curezultate la fel de semnificative. Deoarece „obiectul mitului este de a furniza un model logicpentru rezolvarea unei contradicţii” (contradicţie, în fond, irezolvabilă), e nevoie de apariţia anoi şi noi variante. Prin urmare, mitul se dezvoltă „oarecum în spirală, până când impulsulintelectual care l-a generat va fi epuizat”. Concluzia este următoarea: „Creşterea mitului estedeci continuă, în opoziţie cu structura sa, care rămâne discontinuă. Sau, dacă ni se permite oimagine riscată, mitul este o fiinţă verbală, care ocupă în domeniul vorbirii un loc comparabil cuacela care revine cristalului în universul materiei fizice. Faţă de limbă de o parte şi faţă devorbire de cealaltă parte, poziţia lui ar fi într-adevăr analogă aceleia a cristalului ca obiectintermediar între un agregat statistic de molecule şi structura moleculară însăşi.” L.-Str. apublicat şi lucrări care ies din cadrul strict al studiilor academice, din care cele mai celebre suntTristes tropiques (1955) şi La pensée sauvage (1962). Acestea au făcut ca marele antropolog săfie cunoscut şi apreciat de un cerc larg de cititori.

Lacan Real – Simbolic - Imaginar – Viaţa psihică a omului posedă, în viziunea lui Lacan, aceste trei dimensiuni. Spre deosebire de animale, noi oamenii avem în plus dimensiunea simbolică. Este, precum se ştie, vorba de limbaj şi de legile acestuia, care ne guvernează (discontinuitatea lanţului semnificant, înlocuirea unor semnificanţi prin metafore sau metonimii, pierderea ireductibilă implicată de limbaj, castrarea...). Lacan insistă asupra faptului că acest registru al Simbolicului ocupă o poziţie dominantă în raport cu celelalte două registre Registrul Imaginarului se diferenţiază de ceea ce accepţiunea comună a termenului “imaginar” ne spune. Astfel, în principal este vorba despre eul psihanalizei freudiene. Realul este “ceea ce intervenţia simbolicului pentru un subiect expulzează din realitate.” El nu trebuie, aşadar, confundat cu realitatea. Este ceea ce scapă realităţii., Faimosul "trepied" {simbolic, imaginar, real) este utilizat de Lacan ca punct de plecare. Constiinta se afla întotdeauna în plan secundar fata de simbolic si real. Efortul prin care ea încearca a se unifica apare ca imaginar. Imaginatia are rolul de a crea, sub forma iluziilor, idealul unei constiinte transparente cu ea însasi. Daca simbolul se constituie în timp, imaginatia se centreaza asupra spatiului, asupra raportului dintre "eu" si imaginea speculara. "Singura functie omogena a constiintei consta în captura imaginara a eului prin reflectarea sa

speculara si în functie de necunoasterea care îi este atasata" . între simbolic, care constituie subiectul ca efect al neizbutirii si real, care nu poate fi atins, imaginarul umple un vid. în imaginar, eul îsi descopera limita si puterea sa.Termenul de simbolic este folosit în sensul teoriei lui Jaques Lacan, care îl consideră o parte a unei triade ce mai cuprinde imaginarulşi realul. Gruparea acestor trei elemente, simbolicul, imaginarul şi realul reprezintă nivele de relaţie ale indvidulului cu lumea exterioară. Totodată, simbolicul joacă un rol de mediere între imaginar şi real şi generează o ordine simbolică. Aceasta din urmă are rolul unei grile de organizare a ambelor spaţiiFoucault Definit nu atât lingvistic, prin apelul la termeni saussurieni, discursul foucaldian se conturează încă de pe acum ca realitate indisociabilă de obiectul său extra- sau trans-lingvistic, fiind în acelaşi timp procesul şi rezultatul acestuia. Eterogen şi definit ca multiplicitate, el reprezintă de fapt „un grup de enunţuri” unite prin „regularitatea unei practici”, deci nu se reduce doar la forma finală, cea lingvistică, pur înveliş de suprafaţă, ci include şi formele care îl preced, regulile care îl fac posibil. O astfel de accepţie explică formele remanente de discursologie din opera lui Foucault şi după ce aceasta abandonează interesul explicit, obsesiv, al primei vârste, pentru practicile enunţiative.Pe de altă parte, cartea din 1969 a fost definită de Deleuze ca o pragmatică foucaldiană a enunţului, concept discursiv central, în jurul căruia gânditorul francez orchestrează o întreagă discursologie. Importanţa pe care Foucault o acordă discursului este vizibilă, la o privire mai atentă, şi în faptul că, în această primă etapă a gândirii sale, un întreg arsenal de concepte sunt create special pentru a dezambiguiza contururile acestuia, în timp ce alte propuneri conceptuale foucaldiene se definesc, la rândul lor, prin discurs. Ceea ce el îşi propune este o descriere a practicilor discursive pure, în sensul că acestea nu trimit decât la ele însele, la regulile formării lor, la emergenţa lor, fără ca vreun sens să se ascundă în spatele lor.Pentru Foucault, enunţul nu mai este gândire exprimată în cuvinte, sens în caretermenul apare încă la Collingwood, ci doar ceea ce se spune, lucrurile efectiv spuse.Enunţul este deopotrivă eveniment (apare în timp şi deţine propria istoricitate) şi lucru(comportă propria posibilitate şi propriul câmp de utilizare).vsStructuralismul – derivă din lingvistică, încredere în cunoașterea obiectivă Poststructuralismul – se legitimează de la filosofie, care presupune, odată cu modernitatea, relativizare, scepticism și neîncredere totală în cunoașterea complet obiectivă, în adevăr, în rațiune . Problematizările limbajului Structuralismul – percepția/interpretarea este intermediată de limbaj (semnul lingvistic e arbitrar, înțelesul e relațional, dar limbajul poate fi structurat, organizat, omogenizat în funcție de o semnificație – vezi parole vs. langue)Poststructuralismul – nu doar că percepția ori interpretarea sunt intermediate lingvistic, ci întreaga realitate este textuală:. limbajul și înțelesurile se dovedesc fluide, glisante, înșelătoare, paradoxale, scapă interpretării, sensurile nefiind niciodată univoce, fixe ori posibil de coagulat, ci fragmentare și diseminate Poststructuralisții experimentează o accentuată anxietate lingvistică – de aici și stilul lor complet „neștiințific”, „non-academic” de a scrie – ton flamboiant, puternic personalizat, metaforic, fundamentat pe inovații lingvistice, pe conceptualizări aproape mistice etc.„Metodologia” critico-teoretică Structuralismul – o raționalizare, o sistematizare, o structurare a unui nou mod de a percepe lumea, subiectivitatea, literatura, abordând relaționările unitare și coerente ale obiectului analizat cu structurile mai largi: repetițiile, ecourile, paralelele, relațiile de simetrie și de opoziție, recurențele etc.Deconstrucția („metoda” poststructuralistă) – „deconstrucția” textului nu înseamnă „distrucția” textuală, ci „a citi textul împotriva lui”, o abordare subversivă, a contrazice ceea ce textul transmite explicit, la suprafața sa, urmărind: paradoxurile, glisările tematice, formale, de viziune, contradicțiile interne, golurile de semnificație, jocurile (inter)textuale intenționate sau nu, aporiile etc.Pentru deconstructiviști – textul e lipsit de unitate, semnificațiile lui nu se coagulează niciodată, așa justificându-se lecturile plurale, contorsionate, autocontradictorii