Editorial: A CINCEA PRIGOANĂ?

Prima prigoană antilegionară datează din vremea lăudatei democraţii interbelice (I. Gh. Duca promisese bancherilor evrei Finally exterminarea legionarilor contra aducerii liberalilor la putere); a doua din vremea lui Carol al II-lea Ucigaşul; a treia din timpul dictaturii antonesciene, iar a patra din anii comunismului.

Prigoanele au fost şi au trecut. Ideile legionare au supravieţuit. De aceea a cincea prigoană s-ar putea să înceapă acum. Tot în regim ”democratic”, iniţiată tot de un liberal. Şi tot cu ”colaborare” evreiască (institutul ”Elie Wiesel”). Proiectul legislativ iniţiat de Crin Antonescu, care a făcut mult ”zgomot” încă din toamna anului trecut, aşa-numita ”lege antilegionară”, a început să capete ”consistenţă”: a fost votat de Senat pe data de 6 aprilie 2014.

Pentru a deveni lege, trebuie însă să fie validat şi de Camera Deputaţilor.

Dacă va fi, rămân căile legale de atac: Curtea Constituţională şi CEDO.

Proiectul vizează completarea OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob ... (bla-bla-bla) cu interzicerea organizaţiilor legionare.

Citez din proiect: art. 1, lit. a: ”prin organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob se înţelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe (...).”

Chestiunea cu ideile şi concepţiile legionare vă depăşeşte, tovarăşi! Păi legionarul are trei repere: Dumnezeu, Ţara, Legiunea - exact în ordinea enunţată. Cam asta ar fi chintesenţa ideilor legionare rezumate foarte pe scurt, ”la fără frecvenţă”. Îi luaţi legionarului dreptul de a enunţa cel de-al treilea reper al lui. Dar ce faceţi cu celelalte două, mai importante chiar? Îl interziceţi şi pe Dumnezeu? Dar cu Ţara, cum rămâne? O declarăm ”nulă”? Pentru voi este deja. La punctul următor ”mintoşii” tovarăşi adaugă: ”b) prin simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se înţeleg: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum şi orice alte asemenea însemne care promovează ideile, concepţiile sau doctrinele prevăzute la lit. a”. - Drapelul legionar este... tricolorul românesc! (conform Întemeietorului Mişcării, Corneliu Zelea-Codreanu – ”Cărticica şefului de cuib”) Vom face închisoare pentru că vom arbora tricolorul? Păi primii închişi vor fi funcţionarii statului: expun în instituţii publice drapelul ”legionar”! - Uniformele au mai fost interzise şi în vremea Căpitanului. Să vedem cum a reacţionat el: ”Guvernul a interzis prin lege portul uniformelor. Odată legea votată, trebuie să ne supunem. Legionarii nu vor mai ieşi în public îmbrăcaţi în uniformă. Dar noi nu renunţăm la dânsa. Ne vom face uniforme şi le vom îmbrăca numai în zilele de sărbătoare şi numai în casele noastre, unde suntem stăpâni şi liberi să ne îmbrăcăm cum dorim.” (”Cărticica şefului de cuib”). Căpitanul nu s-a cramponat de uniformă pentru că Legiunea nu este o broască ţestoasă ca s-o poţi recunoaşte după carapace. Şi timp de peste jumătate de secol legionarii nu s-au putut îmbrăca în cămaşă verde, dar au rămas legionari până la moarte. Exemplele (cunoscute personal) sunt nenumărate, începând cu comandantul legionar dr. Ionel Zeana şi terminând, să zicem, cu legionarul dr. Gh. Niţulescu. Legionarul n-are nevoie să afirme că este legionar de zece ori pe zi în faţa camerelor de filmat.

Cel care este legionar se comportă ca atare. - Sloganurile? Să vedem cine ne va putea condamna pentru că am zis, de exemplu, ”Mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei decât să învingi printr-o mişelie” (Legea onoarei)! Sau pentru afirmaţia ”Oratoria ta să fie oratoria faptei” (Legea muncii)! - Formulele de salut? ”Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” – prescurtat, TLC. Vor face închisoare şi posesorii autoturismelor cu număr de înmatriculare TLC? Vom saluta ”Trăiască România”! Puteţi da o lege şi împotriva acestei formule? Proiectul de act normativ propune ”completarea titlului ordonanţei de urgenţă în sensul că aceasta se referă şi la combaterea infracţiunilor, nu doar la interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob. Ce infracţiuni au comis legionarii în vremurile noastre (ultimii douăzeci de ani)?! Nici unul! Combateţi infracţiuni din trecut? Aiuraţi! Singurele două infracţiuni din vremea vieţii Fondatorului şi organizatorului Mişcării (împuşcarea lui I. Gh. Duca şi a lui Stelescu) au fost comise în nume individual şi pedepsite la vremea respectivă - autoritate de lucru judecat! Iar cazurile Călinescu, Iorga, Madgearu, Jilava au avut loc atunci când la conducerea Mişcării a ajuns – temporar – un impostor. Oricum, nu au nici o legătură cu doctrina legionară. În orice organizaţie pot exista ”nebuni” care nu trec filosofând peste nedreptăţi, ci reacţionează după cum îi taie capul, nu după norme. Deci, ce combateţi, ceva inexistent? Asta în limbaj de specialitate se numeşte ”schizofrenie”. Ce-ar fi să interzicem Jandarmeria pentru că a asasinat 300 de persoane în masacrul din noaptea de 21/22 sept. 1939? Şi, chiar, ce-ar fi să-i interzicem pe liberali pentru că din ordinul şefului lor, I. Gh. Duca, au fost schingiuite 18.000 de persoane (decembrie 1933)?! De fapt, dvs. susţineţi că a fi legionar e o infracţiune în sine, fără o minimă demonstraţie - deci promovarea delictului de opinie - în contradicţie cu Constituţia şi cu faimoasele ”drepturi ale omului”!! Proiectul propune ”interzicerea şi a faptelor, şi nu doar a organizaţiilor, simbolurilor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob”. Interziceţi faptele legionare? Adică ajutorarea fratelui căzut în nenorocire? (Legea a cincea a cuibului). Păi, interziceţi, de fapt, creştinismul! În anii stalinismului erai închis dacă ajutai cu hrană pe cineva (te încadrau automat la ”ajutor legionar”)! Vom ajunge astfel la situaţiile tragic-comice descrise de preotul Ştefan Palaghiţă în cartea ”Garda de Fier spre reînvierea României”: ”Majoritatea proceselor au frizat de-a dreptul demenţa. Dau cazuri. (...) Pentru iconiţa Arhanghelului Mihail legionarul a luat nu mai puţin de 10 ani muncă silnică. Amintesc şi faptul că pe la toate puşcăriile erau afişate ordine drastice care interziceau aceste iconiţe, prevăzând grele sancţiuni”. Chiar aşa: conform noului proiect legislativ, Arhanghelul Mihail poate fi considerat simbol ... legionar?! Dacă legea va fi promulgată, cei care au evlavie pentru martirii temniţelor comuniste sunt pasibili de închisoare: la astfel de pomeniri - făcute, desigur, într-o biserică sau la cimitir, deci în spaţiul public - credincioşii pot fi arestaţi şi condamnaţi. Caz flagrant de anticreştinism şi discriminare religioasă! De altfel, prigonirea morţilor s-a aplicat şi în vremea lui Antonescu (Ion, nu Crin): ”La Sâmbăta morţilor o femeie dă unui preot dintr-o comună din Ardeal un pomelnic în care, printre alte nume, se găseau şi <<Ion>> şi <<Vasile>>. Fiind acuzat că aceste nume ar fi fost ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin, eroi legionari căzuţi în Spania în lupta anticomunistă, preotul a fost condamnat la 5 ani închisoare.” (Ştefan Palaghiţă). Dar să vedem aşa-zisa ”justificare” a proiectului legislativ - expunerea de motive. Citez: ”În acest context trebuie să menţionăm faptul că Europa cunoaşte, în aceste zile, o recrudescenţă a mişcărilor neofasciste antidemocratice, periclitând, nu de puţine ori, liniştea socială.” Aşa, şi? Pentru că există mişcări neofasciste în toată Europa – şi pe care, nota bene, nu le-a

interzis nimeni! – v-aţi gândit să interziceţi legionarismul?! Partidul ungar radical Jobbik are organizaţia paramilitară HVIM adică ”Garda Maghiară” cu altă pălărie, care este neonazistă şi revizionistă declarată şi care acţionează şi pe teritoriul ţării noastre. Nu e interzisă nici în Ungaria şi nici măcar în România, unde militează pentru dezmembrarea acesteia! Nici neofasciştii din Italia nu sunt interzişi! Iar ”Zorile Aurii” (neonazişti) sunt în Parlamentul Greciei! Nu mai vorbim de celelalte organizaţii neonaziste sau neofasciste din Europa. ”Mişcări antidemocratice”? Mai antidemocratice ca dvs., care promovaţi delictul de opinie? Ca şi cum ai putea fi mai rău ca dracu! Cu ce anume periclitează ”liniştea socială” legionarii? Să auzim măcar un exemplu concret! Ne întoarcem la ”epoca Iliescu” în care protestatarii din Piaţa Universităţii erau, cică, ”legionari”, şi nu oameni sătui de comunism? Ce înseamnă ”linişte socială”? Toţi cei care vor protesta - paşnic şi legal - contra abuzurilor statului, vor fi acuzaţi că periclitează ”liniştea socială”, vor putea fi asimilaţi cu legionarii, şi închişi! Mişcarea Legionară se deosebeşte categoric de fascism şi de nazism, aşa cum subliniază toţi istoricii oneşti (Armin Heinen, Gh. Buzatu, Eugen Weber etc.). Ceea ce este unic la Mişcarea Legionară este faptul că scopul se confundă cu mijlocul pentru atingerea acestui scop. Mijlocul este revoluţia spirituală (de sorginte creştină) a poporului român. Dar acesta este şi scopul Mişcării! Legionarii exclud revoluţia prin violenţă. Celelalte mişcări declarate de unii şi alţii ca fiind similare Mişcării Legionare au formaţiuni paramilitare, restul membrilor având statut de "civili" în cadrul organizaţiei (vezi formaţiile paramilitare ale lui Mussolini şi Hitler folosite în cucerirea puterii, vezi Jobbik-ul ungar actual). Marele paradox la legionari este faptul că, deşi toţi se socotesc şi se comportă ca o armată, împrumută de la aceasta doar anumite caracteristici menite să îi dea putere, coeziune, eficienţă şi coordonare (disciplină, camaraderie etc.). De ce legionarii exclud caracteristica principală a unei armate, adică utilizarea forţei pentru obţinerea scopului propus? Pentru că armele Mişcării Legionare sunt de natură spirituală: credinţa, corectitudinea, sinceritatea, voia bună, pilda, tăcerea, dragostea, trăirea, simplitatea etc. (”Stilul legionar de luptă” – C. Papanace). Revoluţia promovată de legionarism este revoluţia spirituală, nu armată! În decursul existenţei Mişcării din vremea Căpitanului nu veţi constata abateri de la această linie. Dovada este refuzul preluării puterii înainte de desăvârşirea acestui ideal de revoluţie spirituală la nivel naţional, refuzul de a ajunge la putere prin mijloace violente chiar şi atunci când posibilitatea i s-a oferit. În fine, să ajungem şi la ”bomboana de pe colivă” (în 6 colţuri): ”Menţionăm faptul că, pentru elaborarea acestei propuneri legislative, am beneficiat de sprijinul specializat al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România <<Elie Wiesel>>”. Vă credem că dvs., Crin Antonescu, ”beneficiaţi” (gura păcătosului adevăr grăieşte). Noi însă cu ce beneficiem din faptul că vă plătim salariul de senator? Nu sunteţi în stare să emiteţi nici măcar aberaţii de unul singur, vă trebuie ”sprijin specializat”. Şi apropos: specializat în ce?? În subsidiar amintim că proiectul nuanţează şi holocaustul: nu mai pedepseşte negarea lui, ci simpla îndoială în legătură cu existenţa lui pe teritoriul românesc! S-a ajuns deja la recunoaşterea deschisă a amestecului evreilor în treburile românilor, în istoria lor: le fac legile, le dictează ce să creadă şi ce nu. Chestiunea este de natură să ne facă să-i iubim din ce în ce mai mult. Înţelepciunea populară spune însă că tot ceea ce e mult, strică... Dar nu Căpitanul a ”inventat” naţionalismul. El doar l-a ”turnat” într-o formă nouă, originală, eficientă, i-a dat o mai mare încărcătură afectivă. Şi, mai ales, l-a pus în practică: a organizat şi educat tineretul român pentru a-l aplica în viaţa de zi cu zi. De aceea a

devenit un simbol. Dar ideile naţionaliste derivă de la Eminescu, Hasdeu, Conta, Alecsandri, Carp, Barbu Catargiu, Filipescu,. Iorga şi mulţi alţii (asta ca să nu vorbim şi de Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, de armatele de boieri şi răzeşi). Interziceţi-i şi pe aceştia: sunt periculoşi şi subversivi pentru alogenii cu tichiuţe şi şorţuleţe! Gândul mă poartă din nou la cartea preotului Palaghiţă: ”Undeva, în părţile Turdei, un legionar avea pe masă o cruce şi cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, unde, la o pagină, el subliniase cu creionul nişte versuri din poezia <<Doină>>. Are nenorocul să fie percheziţionat de plutonierul de jandarmi din sat, care i-a dresat următorul proces verbal: <<Astăzi ... făcând percheziţie la domiciliul individului ... am găsit în casa sa o cruce legionară (n. n.: ce-o fi aia??!) precum şi o carte de poezii unde individul a subliniat versurile: ”Cui a îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia / Şi neamul nemernicia”. Întrucât din aceasta se constată că individul este împotriva minoritarilor, vă rog să binevoiţi a dispune arestarea nu numai a posesorului cărţii, care a dispărut de la domiciliu, dar să puneţi în urmărire şi pe autorul cărţii (n. n.: !!!), prin toate organele poliţieneşti din ţară, fiindcă este cu adresa necunoscută, ca unul ce este şeful lor>>.” !! Până vom ajunge din nou la asemenea vremuri, ne putem întoarce la epoca naţionalistă de dinaintea apariţiei Căpitanului, la epoca Eminescu: - în loc de cămăşi verzi vom purta costume naţionale; - în locul cuvântului ”legionar” vom spune ”naţionalist” (până îl veţi interzice şi pe acesta, apoi om mai găsi noi ceva); - în loc de salut legionar ne vom închina, - în loc de ”Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” vom folosi formula ”Trăiască România!”; - în loc de ”Sfântă tinereţe legionară” vom cânta ”Deşteaptă-te, române”! Ideea este să ducem mai departe crezul românesc, naţionalist şi creştin, pentru că asta înseamnă, de fapt, Mişcarea Legionară! Moştenirea noastră spirituală este atât de vastă, încât e imposibil să nu găsim repere în toată istoria! Şi, dacă o să ne-o tot restrângeţi, o să ne tot ”întoarcem în timp”, până vom ajunge la METODELE NAŢIONALISTE ALE DACILOR

Nicoleta Codrin

STILUL LEGIONAR DE LUPTĂ - CONSTANTIN PAPANACE

- Rezumat -

Luând drept bază eterna luptă dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, implicit se proiectau dimensiuni care pătrund adânc în sensul existenţei, mergând dincolo de timp şi spaţiu. Din această perspectivă, concepţia tacticii politice căpăta o respiraţie cu totul deosebită de cea curentă. Eternele şi chinuitoarele probleme ale sufletului omenesc se reflectă în această concepţie în asemenea măsură, încât îi dau un caracter aproape religios. Prin aceasta, Căpitanul a dat neamului românesc un destin, smulgându-l din stilul de luptă pentru o existenţă meschină la remorca altora. Mai bine zis, a desluşit destinul care dospea de veacuri, de la dacii nemuritori, scoţându-l la lumină în trăsături simple şi magistrale. Pe fundamentul spiritual aşezat s-a zămislit o concepţie despre lume care îmbină şi cerul şi pământul, în tot ce au mai bun. Această lume se oglindeşte în trăirea Căpitanului, aşa cum redau integral scrierile lui ("Cărticica şefului de cuib",

"Pentru legionari" şi "Însemnări de la Jilava"). Ele conţin adevăruri eterne, vii şi limpezi ca apa de izvor.

1. ŢELUL

Ţelul final al tacticii Căpitanului este învierea Neamului. "Ţelul final nu este viaţa. Ci învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos." (Corneliu Zelea Codreanu - "Pentru legionari", Ed. "Totul Pentru Ţară, Sibiu, 1936, pag. 425)

Misiunea unui popor este indicată de elanul lui de înălţare. Fixând acest obiectiv, Căpitanul a fixat sensul vertical al luptei pe axa care, pornind de la realităţile pământului unde este înfiptă, se înalţă spre cer în zările albastre ale transcendentului. Obiectivul îndepărtat asigură permanenţa luptei pentru atingerea idealului. Sensul dinamismului este structural dat. Neamul devine un instrument, şi mijloacele lui de luptă vor căpăta trăsături religioase. Însuşi sentimentul greoi al deşertăciunii, care adesea încarcă sufletul celui mai mare idealist, devenind un paralizant al faptei, capătă în ţelul fixat o direcţie pozitivă, în sensul că el nu atinge elanul luptei, ci dizolvă numai preocupările materiale, aducându-le pe cele morale, spirituale, care măresc potenţialul de luptă. Centrul de preocupări rămâne tot neamul, nu împărăţia cerurilor.

Stilul legionar, având ca finalitate învierea neamului pe care îl consideră permanent pe acest pământ, omul fiind trecător, merge spre ţelul învierii, înălţându-se în mod evolutiv, fără a se rupe de relaţiile pământeşti.

Potrivit ţelului final propus, fiecare stil de luptă îşi are un centru specific de greutate (Stilul divin - împărăţia cerurilor; stilul satanic - stăpânirea pământului, patima dominaţiei materiale; cel eroic - moartea şi gloria etc.)

În concepţia tactică a Căpitanului, centrul de greutate va fi neamul românesc, care trebuie înălţat pe drumul care duce la înviere, luminând cât mai mult acest drum, prin fecundarea talantului cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe acest pământ. Traiectoria acestui ţel dă axa centrală, în jurul căreia se va ridica toată construcţia specifică a tacticii şi se va învârti întregul stil de acţiune. Credinţa în înviere - această nouă dimensiune (axa) care se ridică vertical - leagă cei doi poli ai existenţei: pământul şi cerul, dând certitudinea absolută a înrădăcinării adânci. Această dimensiune verticală va deveni proprie poporului român care, prin situaţia sa geopolitică, nu este tentat spre expansiuni orizontale, determinând astfel punerea accentului pe calitate şi nu pe cantitate.

Coordonatele concepţiei legionare

1.a. Pământul strămoşesc:

"Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ, odată cu stejarii şi cu brazii." ("Pentru legionari", pag. 93) "În miez de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc, care ne îndeamnă la luptă." (idem, pag. 109) "Suntem legaţi de acest pământ prin milioane de morminte şi prin milioane de fire nevăzute pe care numai sufletul nostru le simte şi rău de acei ce vor încerca să ne smulgă de pe el." (idem, pag. 143)

"Pentru ruperea legăturilor cu cerul, duşmanii vor întrebuinţa împrăştierea pe scară întinsă a teoriilor ateiste, pentru a face din poporul român sau măcar numai din conducătorii lui un popor lipsit de Dumnezeu, despărţit şi de morţii lui, pentru a-l omorî nu cu sabia, ci tăindu-i rădăcinile de viaţă spirituală. [...] Pentru ruperea legăturilor cu pământul, izvorul material de viaţă al unui neam, vor ataca naţionalismul ca fiind o idee învechită şi tot ce se leagă de ideea de patrie şi pământ, pentru a rupe firul iubirii care uneşte poporul român de brazda lui." (idem, pag. 154)

Dezrădăcinarea aduce nesiguranţă, covârşire şi sterilitate, după cum legătura cu pământul dă încredere, certitudine şi dezvoltă spiritul ofensiv şi creator. Toată forţa lui tainică, respirată de veacuri şi milenii, îţi însufleţeşte puterile.

1.b. Credinţa în Dumnezeu

Este a doua mare coordonată a concepţiei legionare. Ea desăvârşeşte siguranţa şi fixează definitiv poziţia certă.

Fără credinţă, omul este un dezrădăcinat. Un adversar te poate clătina uşor.

1.c. Forţa mistică.

Între aceste două realităţi eterne, pământul strămoşesc şi cerul credinţei în Dumnezeu, se cuprinde întreaga sursă de forţă nevăzută, dar inepuizabilă, a sufletelor celor morţi. "Războaiele se câştigă de aceia care au ştiut să atragă din ceruri forţele misterioase ale lumii nevăzute şi să-şi asigure concursul acestor forţe." (Corneliu Zelea Codreanu - "Cărticica şefului de cuib", pag.55) "Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor noştri, care au fost şi ei odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apărarea acestui pământ." ("Pentru legionari", pag. 93)

1.d. Ecumenicitatea naţională

Pe aceste coordonate se ţese, prin fire nevăzute, ecumenicitatea naţională, din care rezultă forţa mesianismului. "Cred că are la bază acea stare de spirit, acea stare de înaltă conştiinţă naţională care, mai devreme sau mai târziu, se întinde până la periferiile organismului naţional. Este o stare de lumină interioară. Această stare de drept s-ar putea numi o stare de ecumenicitate naţională." ("Pentru legionari", pag.334)

Evident, fără o asemenea concepţie nu se poate menţine şi afirma în istorie un popor. Din moment ce fiecare neam îşi are misiunea sa pe acest pământ şi talantul pe care trebuie să şi-l valorifice, implicit rezultă că îşi are şi stilul său particular de luptă.Mesianismul legionar are toate particularităţile sale naţionale, dezvoltate pe un fond profund uman şi universal, care este fondul creştin, nealterat. Lupta este, deci, o luptă de înălţare spre înviere. Legionarismul este calea neamului spre înviere.

2. TERENUL

Terenul moral va fi cel ales de Căpitan, fiindcă numai acesta corespunde ţelului fixat. În acest sens va spune Căpitanul că poporului român nu îi trebuie un mare om politic, ci un mare educator şi că trebuie creat un mediu sufletesc, un mediu moral în care să se nască, din care să se hrănească şi să crească omul erou. "Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întărituri sufleteşti cât mai puternice. Trebuie apărat de toate vânturile primejdioase ale laşităţii, corupţiei, desfrâului şi tuturor patimilor care înmormântează naţiunile şi ucid indivizii. Aceasta va fi Legiunea Arhanghelului Mihail." ("Pentru legionari", pag.308)

Conform concepţiei Căpitanului, în tactica politică terenul moral este de o importanţă covârşitoare pe care însă, în general, politica curentă, îmbibată de amoralismul machiavellic, nu numai că nu l-a putut aprecia, dar găsea cele mai mari impedimente pentru acţiune.

Din poziţia dominantă sub raport moral, ieşeau toate avantajele pe plan politic în legătură cu acţiunea, la fel cum poziţia dominantă a terenului în război îşi are avantajele sale materiale. De aici, pe acest teren solid, va ridica Căpitanul întregul său sistem de luptă, cu arhitectura lui mai simplă, dar mult mai solid închegată, care îi va da forţă pentru a înfrunta toate furtunile. "Căci, asemenea bărbatului înţelept, şi-a zidit casă de piatră. Şi a căzut ploaie şi au venit râurile şi au suflat vânturile şi au lovit în casa aceea şi n-a căzut, că era întemeiată pe piatră." (Matei, 7/24) (asemănări cu terenul din stilul divin)

Trăsăturile care caracterizează acest teren sunt o simbioză între multe dintre cele care caracterizează tactica divină şi cea eroică, căpătând o nuanţare nouă şi un dinamism particular.

Cruzimea calmă a aşa-zisei "raţiuni de stat", cel mai monstruos lucru născut de ticăloşia omenească, nu va exista în stilul legionar de luptă.

• 2.1. Lumina

Colectivitatea legionară, pentru sănătatea ei morală, va trebui mereu scăldată în lumină de soare, fiindcă toate impurităţile se ard aici. "Am izbucnit năprasnic spre lumină, ca o năvală grea de stânci." (Radu Gyr - "Imnul muncitorilor legionari!")

În întuneric prosperă miasmele. Combaterea răului se va face prin scoaterea lui la lumină. "Noi lucrăm la lumina zilei şi tot ce avem de spus, spunem în gura mare. Credinţa noastră ne-o mărturisim în faţa lumii întregi." ("Pentru legionari", pag.366)

În stilul Căpitanului, lumina face o sinteză între candoarea desăvârşită pentru împărăţia cerurilor şi rafinamentul alambicat şi întortocheat al raţiunii, lipsit de vigoare, din care rezultă sufletul dintr-o bucată al eroului, mare, aspru şi totuşi naiv, care nu concepe să facă rău, dar capabil de a-l înţelege, pentru a-l preveni.

Căpitanul nu s-a pus pe terenul întunecos în care să angajeze bătălia, cultivând partea inferioară din om pentru a culege informaţii şi nu a permis simularea altor credinţe în acest scop, aşa cum practică iezuitismul sau masoneria, pentru că aceasta înseamnă părăsirea terenului său şi alterarea esenţei. Atunci când a avut informaţii şi a văzut uneltiri, el le-a dat la lumină pentru a le destrăma, scoţând toate avantajele pe care i le da poziţia terenului său moral. Spionajul printre legionari pentru asigurarea fidelităţii membrilor este considerat ceva odios şi monstruos. Chiar dacă ar exista unii intruşi care să spioneze, Căpitanul lăsa să li se topească intenţiile în căldura climatului luminos legionar. După concepţia sa, Căpitanul nu folosea această armă nici în afară, şi cu atât mai mult nu o putea admite în interior, pentru legionari. Spiritul conspirativ nu l-a avut Căpitanul nici în momentele cele mai critice pentru Mişcare. Organic, el avea aversiune faţă de acest spirit care presupune un mediu de întuneric şi nu de lumină. Cu toate acestea, mulţi au crezut că Mişcarea legionară are un caracter conspirativ.

Curăţenia sufletească este esenţială pentru Căpitan, ca şi în religia creştină. Ce-i foloseşte unui om dacă cucereşte întreaga lume, dar îşi pierde sufletul?

Evident, problema informaţiilor este o mare sursă de forţă, prin posibilităţile de canalizare a forţei pe care le oferă, de evitarea sau crearea surprizei etc. Culegerea lor presupune recurgerea la toate mijloacele. De aceea, Iisus renunţă la acest avantaj, fiindcă nu îşi face pivot de acţiune din acest sistem, dar prin lumină compensează cu mult acest neajuns.

• 2.2. Tinereţea

Formează baza materială a acestui teren. Structural, ea este opusă anchilozării şi formelor perimate, având mari posibilităţi de adaptare, prin supleţea de care dispune, fără a-şi pierde esenţa. Oamenii care pot ţine pasul vremii sunt tinerii. Tinereţea esteeruptivă şi generoasă. "Cu piept călit de fier şi sufletul de crin", adică forţa masivă de bază, care însă se spiritualizează într-o curăţenie sufletească cât mai desăvârşită, compatibilă cu ţelul urmărit. În această perioadă generoasă, tineretul este predispus în mod firesc pentru acest ţel care dă însăşi direcţia întregului curs al vieţii deşi, odată cu înaintarea în vârstă, elanul generos scade şi încep să apară preocupări inerente, mai egoiste. Tinereţea dă sănătatea corporală şi sufletească strict necesară pentru război, dar şi pentru luptătorul politic, în special cel revoluţionar. Educaţia şi marşurile aduceau întărirea.

Curajul permanent (organic) din subpreţuirea vieţii, din obişnuinţă, singurul care este organic şi constant, îl avea Căpitanul ("Şeful Legiunii râde de moarte" - Circulări şi manifeste). Şi terenul fixat atrăgea aceste categorii de suflete care, organic, aveau voluptatea riscului. Credinţa în nemurire arată subpreţuirea celor pământeşti. Permanenta prigoană, cu riscurile ei, devenea un mediu obişnuit, care excludea panica. În stilul legionar de luptă se împerechează forţa cu omenia, fiindcă singură forţa este descreştinizată. Voinţa de putere nu se hipertrofiază în tactica Căpitanului, pentru a deveni, ca în tactica eroică, amorală, ci, îmbibată de generozitate şi încadrată de morală, capătă forma nobilă şi se sublimează în dăruire până la jertfă, cu posibilităţi de fecundare cu mult mai mari, fiindcă jertfa se poate transmite în veac ca sursă de energie permanentă. Setea de putere a tinereţii devenea astfel setea de înălţime, care excludea beţia puterii, fiindcă înălţimile erau mediul propice.

• 2.3. Sentimentul religios (creştin)

Prin sentimentul religios creştin se canalizează forţa telurică a tinereţii spre înălţime. O mişcare se bazează nu atât pe înţelegere, ci trebuie să îşi aibă rădăcini în suflet. Această predispoziţie a sufletului trebuie avută în vedere, fiindcă ea este naturală şi, deci, permanentă. Este cunoscut că forţa spirituală însufleţeşte în luptă materia. Tinereţea eroică şi sentimentul religios dau maximum de forţă.

Căpitanul s-a născut providenţial în pragul veacului al XX-lea şi poate a fost predestinat să poarte mitul acestui veac pe plan spiritual, chiar dacă pe plan material lucrurile evoluează după legile forţei. Căpitanul, prin sentimentul religios, cultivat şi adâncit, a asigurat posibilităţi de utilizare a acestor două forţe deosebite: cea materială, care este mai mult temporală şi mai durabilă prin înlănţuirea ei, adică prin crearea vadului, şi cea morală, care este permanentă şi mereu regenerată de forţa materială.

În general, mistica paralizează fapta prin atitudinea contemplativă pe care o provoacă. Prin sinteza sa, mistica legionară este dinamică şi combativă, extrăgând din caracterul ei combinat mai multă energie. Mistica legionară are un caracter profetic, adică dinamic şi de luptă.

Divergenţa dintre raţional şi iraţional, în concepţia tactică a Căpitanului, se soluţiona prin subordonarea raţionalului lui Dumnezeu, care nu poate fi cuprins cu raţiunea. Mediul legionar care are structură de factură eroică tracă, a dat, de pildă, pe Ion Moţa care nu s-a retras în chilie şi în rugăciuni, ci a mers pe câmpul din Spania să lupte vitejeşte pentru creştinism şi să moară. Poate instinctiv, Căpitanul l-a ales ca simbol pe Arhanghelul Mihail, arhistrategul Cerului, care este credinţă şi vitejie.

• 2.4. Credinţa

Terenul fortificat legionar se cimentează prin credinţă. Numai aşa se dă trăinicia care rezistă spiritului dizolvant luciferic şi raţionalist şi se asigură legea disciplinei. Primul păcat a fost "păcatul îngerilor" (Ion, 8,44,2; Petru, 2,4,1; Ion, 38), căderea îngerului (Lucifer). Aceasta este însăşi disciplina în formă religioasă, care se poate tălmăci prin credinţă sau lipsă de credinţă. Al doilea păcat (păcatul originar) este cel comis de Adam şi Eva care, îmboldiţi de curiozitatea luciferică, au mâncat din pomul "cunoaşterii".

Credinţa este sursa de forţă care purcede din naturala predispoziţie a omului de a pune capăt problemelor pe care raţiunea nu le poate explica, fiindcă legile actuale nu explică toate fenomenele. Prin credinţă se poate obţine chiar şi imposibilul. Puterea de credinţă este dovada sănătăţii, fiindcă din făpturile anemice şi lipsite de vitalitate ies în general sceptici.

Scepticismul dizolvant, cultivat de tactica satanică prin teme contradictorii, pentru a dizolva orice certitudine, este exclus în concepţia tactică a Căpitanului, prin afirmarea unei credinţe absolute, schimbând în acest fel climatul dizolvant satanic şi construind un teren propice. Nu eşti niciodată învins atât timp cât îţi păstrezi moralul şi credinţa în victorie.

Dacă colaboratorul de care te serveşti este capabil, are toate calităţile, dar este lipsit de credinţă, el oricând poate fi ros de ambiţie sau derutat de argumente contrarii şi, deci, poate crea mari dificultăţi.

"Singura forţă morală, în începuturile noastre, nu am găsit-o decât în credinţa nemărturisită că, plasându-ne în armonia originară a vieţii - subordonarea materiei spiritului - vom putea înfrânge adversităţile şi vom putea birui puterile lor satanice coalizate în scopul de a ne nimici." ("Pentru legionari", pag.298) "În această luptă cu toată lumea, singurul sprijin l-am găsit în noi. În credinţa

noastră că suntem pe marea linie a istoriei noastre naţionale, alături de toţi cei ce au luptat, au suferit şi murit, ca martiri, pentru pământul şi neamul nostru." (Idem, pag.69)

Cine nu crede, nu poate sta în Legiune, fiindcă nu are nici un sens. Căpitanul se despărţea în mod corect de cei care părăseau Legiunea mărturisind că şi-au pierdut credinţa. Pentru menţinerea unităţii, nu folosea forţa exterioară. Un iezuit, mason etc. nu poate pleca din societatea respectivă, fiindcă este prigonit sau ameninţat chiar cu moartea. Pedeapsă împotriva celor care părăseau Mişcarea nu exista decât în cazul în care se puneau în slujba adversarilor pentru denigrarea ei, adică deveneau trădători.

Credinţa nu este întunecată de patimi egoiste (negative), ci este luminoasă şi constructivă. Credinţa legionară, oricât de înfocată ar fi, nu este oarbă şi intolerantă. "Noi aşa credem, voi puteţi crede cum vreţi." ("Circulări şi manifeste")

Credinţa dă rezistenţă pentru vremurile grele, fiindcă asigură coeziunea. Nici o forţă exterioară nu poate înfrânge rezistenţa sufletului legionar, ca şi creştinismul.

În credinţă durata este esenţială. Credinţa se verifică prin încercări. Prigoanele erau un bun prilej pentru verificarea rezistenţei şi aduceau înlocuirea celor căzuţi cu elemente noi, sănătoase.

• 2.5. Dragostea

Într-adevăr, cheia de boltă a sistemului legionar este dragostea. Adoptarea acestui principiu creştin în tactica politică este cea mai îndrăzneaţă originalitate a concepţiei legionare. Evident, acest principiu nu poate fi adoptat în forma integrală creştină. "Veţi ierta pe cei care v-au făcut vouă personal rău, după morala creştină; nu veţi ierta însă pe cei ce au făcut rău naţiei." ("Pentru legionari", pag.273)

Dragostea creştină este pură. Spre această puritate tinde şi dragostea legionară şi fiindcă principiul nonrezistenţei nu poate fi admis - dat fiind ţelul urmărit de practica Mişcării - acest principiu creştin se oglindeşte în obiectivitatea impusă care cere a fi corect faţă de adversar.

Dragostea este prin excelenţă creatoare, pe când frica este negativă. Dragostea dă elan şi tot ce s-a creat durabil din acest sentiment a purces adânc.

Dragostea şi forţa formează axa acţiunii legionare. Să ai forţă pentru a nu fi nimicit, dar să ai şi dragoste pentru a fi generos, creator şi nobil.

• 2.6. Omenia

Izvorăşte din dragoste şi este respiraţia naturală a spiritului eroic. Este generozitatea forţei şi nu un surogat cum este aşa-zisul umanitarism ieşit din rapoartele cabalistice ca un narcotic pentru înşelăciune, impus prin reclamă asurzitoare. Omenia este parfumul nobil al forţei sigure de sine.

Omenia pusă la bază pentru a aduce o atmosferă de convieţuire ridicată deasupra legii fiarelor sălbatice din pădure sau a peştilor din mare. Omenia românească, demonstrată de veacuri, titlul de nobleţe al acestui neam, dându-i întreg suportul forţei pentru a nu fi luată, ca până atunci, drept slăbiciune, Căpitanul o punea la baza întregului sistem. Pe fondul omeniei se pot afirma într-un grad superior toate calităţile războinice, căci fără de acestea ar fi o simplă barbarie. Deci, forţă şi omenie.

• 2.7. Voia bună

Este reconfortantă, fiind un stimulent pentru orice activitate constructivă. Ea creează mediul luminos, râs şi bucurie (simptom de sănătate fizică şi morală).

• 2.8. Sinceritatea

Pentru a putea crea ceva mare, trebuie să porneşti de la absolută sinceritate. Curajul sincerităţii este o premisă principală. Sinceritatea cu tine însuţi şi cu alţii. Ea înseamnă recunoaşterea părţilor bune şi rele şi tendinţa de îndreptare. Sinceritatea este opusul ipocriziei care arată, mai mult chiar decât răutatea, partea satanizată a cuiva, fiindcă se recurge la aparenţe pentru camuflare.

În sinceritate stă şi adevăratul sentiment de răspundere, care nu este formal şi exterior faţă de legi, ci porneşte din conştiinţă(răspunderea faţă de viitorul unui neam întreg). Răspunderea garantează disciplină şi ierarhie. Sinceritatea cimentează unitatea terenului de luptă prin încrederea reciprocă pe care o cultivă. Din siguranţa maximă a fiecăruia dintre cei care luptă în aceeaşi colectivitate se nimiceşte în germen orice sâmbure de discordie care ar putea să deruteze energia sufletească pe căi lăturalnice.

• 2.9. Trăirea

Esenţa legionară este nu atât ideea, ci trăirea acelei idei. Concordanţa între vorbă şi faptă.

Caracterul mistic-religios al Mişcării rezultă mai mult din faptul că cere trăire şi nu cunoaştere. Trăirea aduce interiorizare, iar interiorizarea forţa nesecabilă. Noutatea Căpitanului nu stă în noutatea ideilor pe care le propagă, ci în spiritul nou de trăire a lor sau mai bine zis adâncirea lor prin trăire. Acelaşi lucru s-a spus şi despre concepţia creştină. Accentul nu îl punea pe exterior, ci mai mult pe interior. Nu pe formă, ci pe fond, a cărui singură cale de exprimare era trăirea. Forma este mai apropiată de pământ, fondul de cer. Scrierile Căpitanului oglindesc lupta pe teren în clocotul vieţii. Sunt trăire intensă şi el redă toate ipostazele prin prisma morală care îl anima. Acelaşi lucru şi cu Evangheliile. Nu sunt fruct al cerebralului, ci al trăirii.

Efectul tactic al trăirii principiilor afirmate este covârşitor. Sub raportul selecţiunii, îi atrage pe oamenii cu aceeaşi construcţie sufletească, dând astfel omogenitate şi coeziune. Căpitanul putea da ordine grele, fiindcă el însuşi a îndurat mau mult ca toţi.

Criteriul selecţiei este fapta (fondul), ca şi în tactica divină. Vorba legionarului este fapta. Ea este motorul creaţiei. Înlătură camuflarea şi uşurează cunoaşterea pentru selecţiune.

În concepţia legionară, nu se admite contradicţia. Comportarea şi în intimitate este esenţială, fiindcă ea arată credinţa şi sinceritatea.

• 2.10. Concepţia radicală

Dă contur şi înălţime terenului moral adecvat ţelului propus.

O ruptură deci totală de concepţia amorală că scopul scuză mijloacele, care de veacuri cangrenează viaţa omenirii. În cazul Căpitanului, care a vrut să facă un om nou, o organizaţie nouă, un stat nou, radicalismul este firesc. Compromisul în acest caz ar fi însemnat violarea însăşi a legilor naturale. Dacă într-un organism sclerozat pulsează un sânge tânăr şi cald, se sparg pereţii. Din această concepţie nu vor rezulta lovituri de stat, ci coacerea unui fruct şi culegerea lui copt.

Numai radicalismul poate asigura menţinerea fără compromis a principiilor de bază ale Mişcării, fiindcă prin el se extirpă din rădăcină orice rău. Aşa s-au afirmat toate concepţiile

virile, evitând orice alunecare. "Este mai rău să închizi ochii asupra unei greşeli, decât să o pedepseşti." Exemplu: pedepsirea prin desfiinţarea judeţelor.

Trăsătura aceasta a radicalismului este caracteristică tuturor tacticilor care au traiectorie mare care se arcuieşte peste veacuri şi milenii. Numai tacticile de respiraţie scurtă, lipsite complet de elan revoluţionar sau reformator şi predispuse spre orice compromis, pentru o existenţă minoră, sunt departe de radicalism.

• 2.11. Sărăcia (sobrietatea),

adică "renunţarea voluntară de a acumula averi"

Adversarul încearcă înmulţirea necesităţilor tale, pentru a te atrage pe terenul său şi a te aservi.

În concepţia legionară, a trăi în sărăcie nu înseamnă a trăi în mizerie şi nici a trăi ascetic în sens ante-asiatic. Rostul nu este asceza în sine, ci singura posibilitate de a te smulge din mediul materialist şi a recâştiga terenul propriu şi independenţa faţă de acest mediu pe care vrei să îl reformezi. Sobrietatea dădea posibilitatea marilor schimbări. Ea nu era o piedică, ci satanismul a transformat-o într-o piedică. În esenţă, era vorba despre adoptarea sobrietăţii, revenirea la fundamentul sănătos al tuturor afirmărilor eroice şi spirituale şi degrevarea de tirania materială. Marii maeştri spirituali au fost sobri, adică eliberaţi de zgura necesităţilor materiale.

Căpitanul a refuzat orice finanţare a Mişcării care însemna alunecarea şi angrenarea bătăliei pe terenul adversar şi dependenţa de acest teren, fiindcă finanţarea totdeauna are o origine dubioasă şi vehiculează spiritul satanic. Sobrietatea asigură invulnerabilitatea cadrelor legionare.

Principiul de bază al tacticilor satanică şi amorală este că, în general, oamenii sunt vulnerabili la pungă şi la vanitate. Prin adoptarea sobrietăţii rezultată din educaţia spartană de renunţare ascetică, legionarul devenea independent de materie, asigurându-şi astfel oriunde terenul propriu de luptă, chiar în mijlocul celor mai mari tentaţii. Trăsătura are un caracter aristocratic, fiindcă a fi sobru (ascet) în sens legionar nu înseamnă a renunţa definitiv la materie, ci a domina materia care subjugă atâtea fiinţe mici.

În această tendinţă intră şi modestia, care se referă mai mult la partea sufletească. În concepţia legionară, a fi modest nu înseamnă a fi timid, adică lipsit de vlaga afirmării, ci comprimat, adică deplin stăpân pe ea, pe care trebuie să o afirmi când trebuie şi unde trebuie prin fapte. Afirmarea să nu fie o vanitate goală. În felul acesta, prin modestie se cuirasează în plan sufletesc punctul vulnerabil unde poate manevra adversarul prin zgândărirea ambiţiilor.

• 2.12. Asceza (postul, rugăciunea).

Excesiva sobrietate. Lupta dintre corp şi suflet, spirit şi materie, această dualitate a omului. Ascetismul (postul) Căpitanului era un exerciţiu de luptă pentru învingerea foamei şi a setei, pentru a ţine mereu prezentă ideea că spiritul este stăpân asupra materiei. Deci, exerciţiu de descătuşare de tirania materiei, mai accentuat ca sărăcia, şi dovada libertăţii pentru a putea sluji nestingherit un ideal.

• 2.13. Libertatea

Pe terenul legionar, libertatea trebuie să fie respirată adânc, fiindcă ea este esenţa sufletului creştin. În libertate se formează personalitatea. În concepţia legionară, libertatea trebuie să se nască din dragoste, fiind încadrată în legea (naturală) universală a atracţiunii. "În univers - scrie

Căpitanul - nu există libertate absolută." Sub raport tactic, libertatea încadrată de legea naturală şi fără degenerescenţa (anarhia) luciferică, dă plenitudinea trăirii spirituale şi constituie un elan de înălţare. Este un pilon al terenului.

• 2.14. Simplitatea

Redă sănătatea primară şi nealterată. Accentul cade pe simplitate, fiindcă măreţul nu este frivol şi înzorzonat. Intelectualizarea disproporţionată rupe echilibrul şi artificializează, ofilind puterile sufleteşti. Sub raportul tactic, simplitatea (terenul străbătut de linii clare şi precise) izvorăşte din instinctul sănătos al credinţei, evită dezorientările şi zăpăceala controverselor.

• 2.15. Tăcerea

În climatul tăcerii, fecundează gândurile cele mai adânci şi le toarnă în fapte nepieritoare. Tăcerea, ca şi singurătatea, purifică. Sub raport tactic, tăcerea este un acumulator de energie, fiindcă evită risipa şi fecundează fapta. Legea tăcerii este un exerciţiu de stăpânire de sine. Este un principiu de camuflare fără a se recurge la partea negativă a minciunii. Sub raportul forţei, tăcerea mai mult o proiectează, decât o ascunde. Trezeşte necunoscutul pentru adversar, cu toţi fiorii săi paralizanţi. Tăcerea camuflează terenul de luptă legionar, fără a-i ştirbi din luminozitatea sa.

• 2.16. Suferinţa

Acceptarea suferinţei constituie cea mai invulnerabilă şi invincibilă platoşă de luptă. În aceasta constă secretul tacticii divine: "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor." Creştinismul a trăit din prigoană, adică din acea formă de luptă care pare pasivă, însă cel prigonit pare înfrânt pe plan material. El însă, prin acceptarea suferinţei, nu se descompune ca forţă, ci o transformă în forţă morală şi dobândeşte biruinţă pe acest plan superior.

Faţă de Mişcarea Legionară s-au întrebuinţat metode diferite şi în mod alternativ pentru distrugerea ei. Prigoane sângeroase pentru nimicire şi crearea de tipare similare pentru captare. Prigoana însă a întărit-o, pentru că Căpitanul a pus elementul suferinţă pe dimensiunea dinamică şi nu de descurajare. Suferinţa în prigoană este cel mai bun prilej de selecţie, astfel că aceste lovituri ale adversarului întăresc terenul împotriva căruia se îndreaptă. Prigoana dezvoltă iniţiativa personală şi rezistenţa proprie, adică dezvoltă calităţi atât pe plan ofensiv, cât şi defensiv, asigurând multilateralitatea posibilităţilor de luptă.

• 2.17. Ispăşirea

Este forma superioară de acceptare a suferinţei şi reprezintă gradul cel mai înalt şi larg al sentimentului de răspundere.Suferinţa pentru ispăşire are un caracter reparator: ea este producătoare de voie bună şi energie de luptă, fiindcă dă sentimentul restabilirii unui echilibru rupt şi astfel a îndreptării unui păcat.

• 2.18. Răbdarea

Se alimentează din acceptarea suferinţei. Eroismul răbdării de a nu da bătălia când vrea adversarul.

• 2.19. Ideea morţii

(împăcarea cu moartea)

Ideea morţii este strâns legată de credinţa în Dumnezeu. Împăcarea cu moartea ridică terenul legionar pe treapta invincibilităţii. "Am trăit, aşadar, cu gândul şi cu hotărârea morţii. Avem soluţia sigură a biruinţei pentru orice împrejurări. Ea ne dădea linişte, ea ne dădea tărie. Ea ne va face să zâmbim în faţa oricărui vrăjmaş şi a oricăror încercări de distrugere." ("Pentru legionari", pag.313) În acest fel, se asigura o selecţie riguroasă. Omul împăcat cu moartea este omul cel mai liber. Nimic nu-l poate constrânge. O concepţie radicală revoluţionară, numai pe acest teren se poate duce. Contrastul cu laşitatea burghezului care se cramponează de viaţă.

• 2.20. Jertfa

"Orice jertfă înalţă, nu coboară." ("Pentru legionari", pag.156) În forma jertfei, forţa se conservă pentru veacuri şi milenii. Jertfa este atât de roditoare, încât chiar când alături se ivesc elemente păcătoase, forţa ei nu este sleită şi merge, biruitoare, mai departe. Sfinţii bisericii creştine şi toţi martirii arşi pe rug duc linia superioară a bisericii, chiar când preoţii şi prelaţii păcătoşi au pângărit altarul, debitul de jertfă compensează. Mişcarea Legionară, prin jertfa făcută, nu poate fi compromisă de nimeni şi nici nimicită, oricâte calomnii s-ar arunca asupra ei. Jertfa reprezintă forţa care se poate conserva. Alături de forţa materială, jertfa reprezintă forţa spirituală. Din jertfă se vor naşte disciplina voluntară, modestia, toate care să asigure unitatea.

• 2.21. Lupta

Permanenţa luptei asigură selecţionarea elitei.

Voinţa este un element esenţial pentru selecţiune. În concepţia legionară, această calitate se remarcă în luptă. Un legionar care străbate prigoane crâncene se presupune că este înzestrat în primul rând cu voinţă. Ea se verifică în toiul luptei, când defecţiunile pot produce surprize.

Lipsa luptei sau protecţia materială străină ofileşte virtuţile morale care se tonifică numai în luptă.

În esenţa ei lupta nu poate fi înlăturată, fiindcă este o lege a naturii, aşa cum spune şi Căpitanul în circulara din 8 martie 1930. Acolo unde acest sentiment se atrofiază, vine dispariţia. Concepţia umanistă nu poate înlătura lupta.

Viaţa este luptă, dar şi lupta este viaţa cea mai înaltă dacă duce spre mântuire în lume, adică la înviere. Pe acest drum selecţionează,purifică zgura de pe bulgării de aur care există în mase amorfe şi face să strălucească cei aleşi, prin luptă. Pe acest plan, lupta capătă noi dimensiuni şi devine o sinteză între luptă şi pace.

• 2.22. Eroismul (vitejia)

Este trăsătura care valorifică armele şi toate calităţile arătate. "Fără aceasta, un om este incomplet. Pentru că, dacă ar fi numai drept, corect, iubitor, credincios, muncitor şi nu ar avea calităţi vitejeşti cu ajutorul cărora să lupte împotriva duşmanilor nedrepţi, necredincioşi, neiubitori şi incorecţi, ar muri înghiţit de aceştia." ("Pentru legionari", pag.293)

Vitejia singură nu este suficientă pentru eroismul legionar. Vitejii din legiunea franceză străină nu sunt toţi eroi. Eroismul presupune un cadru moral, sentimente înalte şi un ţel superior pentru care să te dăruieşti. Nici exaltarea nu formează o notă dominantă.

Eroismul legionar este un eroism ascetic, misticism lucid şi realist. În concepţia legionară se reflectă cele două feluri de eroism: eroismul spadei, adică al forţei de dăruire ieşită din sănătatea trupească şi eroismul crucii, adică al jertfei fecunde ieşite dintr-o accentuată

spiritualizare. Eroismul legionar se afirmă în forma lui relativă cu spada, iar în forma absolută cu armele creştine care sunt martiriul şi jertfa. Prima formă este mai aproape de pământ, cealaltă pentru o formă mai ridicată spre cer. Arma este pentru a-ţi da posibilitatea de a lupta contra răului şi, la rigoare, de a te apăra de el. Nu însă pentru a izbi pe la spate. Esenţa luptei în concepţia legionară este, ca şi la stilul eroic, să învingi pe căile onoarei.

Toate aceste trăsături asigură poziţia dominantă a terenului legionar în luptă. Pe acest teren, Mişcarea Legionară va fi imbatabilă, dacă nu îl va părăsi. Caracteristica mai importantă a tacticii Căpitanului este faptul că ideea morală care îl animă nu rămâne numai o atitudine platonică, ci i se dă bază, şi felul cum este organizată această bază dă valoare tactică, adică devine o forţă care poate fi folosită în luptă, fecundând pe toate laturile acţiuni conforme cu spiritul propus.

3. ACŢIUNEA

Imboldul la acţiune şi stilul ei rezultă din înseşi trăsăturile fundamentale ale terenului legionar Orientarea ei se va face, având viziunea ţelului urmărit, prin prisma celor trei realităţi succesive: 1. Legiunea ca instrument de acţiune; 2. Neamul ca obiect de înălţat; 3. Învierea prin legile supranaturale ale Dumnezeirii

Aceste trei criterii succesive impun o selecţionare a mijloacelor de acţiune şi o filtrare a forţei. Forţele creatoare trebuie captate. Folosirea numai a părţii pozitive, bune şi morale din om va fi fundamentul acţiunii legionare. Evident, cel ce nu are conştiinţă nu are frământări producătoare de ezitări paralizante şi poate dispune de mai multe mijloace. Dar tocmai aici va sta originalitatea concepţiei tactice a Căpitanului de a fi creat un tot armonic care să permită acţiunea pe gama celor trei mari principii de înălţare menţionate mai sus. Mijloacele de acţiune trebuie să fie echivalente scopului. Dacă învingi o mişelie prin altă mişelie, în realitate nu este nici o victorie. Dimpotrivă, este o nouă consacrare a mişeliei. Principiul răului este afirmat, pentru că s-a schimbat mişelul, dar mişelia a rămas triumfătoare. După cum pentru aducerea păcii pe pământ, în tactica divină nu poate exista altă armă decât dragostea, tot aşa şi în tactica legionară orice altă armă care ar trece peste principiul binelui, ar fi desfigurat şi compromis linia acestei lupte, adică ţelul final.

Biruinţa este spirituală, care durează, pe când cea materială este efemeră. Legionarismul tinde să răscolească pentru acţiunea sa numai forţele bune şi creatoare ale rasei româneşti, după cum creştinismul le răscoleşte pe cele superioare ale omului.

În acţiunea dusă după principiile legionare, va trebui să fie permanentă încordarea de a nu se aluneca - chiar în momentele mai grele - la soluţii care ar contrazice însăşi esenţa legionară. Satana se îmbracă în haina ademenitoare a "raţiunii de stat." Cel care nu poate rezista de dragul succesului imediat, pierde esenţa legionară.

Necesitatea de a rămâne pe linia iniţială proprie nu este numai de natură etică, ci şi pur tactică. Este principiul tactic formulat de Clausewitz: "Marea dificultate constă însă în a rămâne credincios principiilor pe care ţi le-ai făcut." (p.716) Căpitanul a fost magistral în această privinţă. Chiar Machiavelli recunoaşte această necesitate. Este fără sens ca o necesitate tactică să te facă a renunţa la obiectivul esenţial al luptei. Atunci ce sens mai poate avea lupta? Această problemă se punea mereu în Mişcarea Legionară. Deci, nu biruinţa cu orice preţ, chiar dacă este de etapă, ci biruinţa numai pe linia mare care singură poate justifica toate eforturile şi toate jertfele, fiindcă numai ea duce la adevărata biruinţă a binelui.

Aşadar, în acţiune Mişcarea Legionară nu coboară pe terenul adversarului şi nici nu îşi ia armele din câmpul lui tactic. Ea îşi arată, păstrează luminos poziţia. Nu poate fi depăşită decât pe acest teren. Dar venirea adversarului pe terenul său, adică lupta cu mijloacele creatoare,

chiar în cazul când o depăşeşte, înseamnă în fond tot un triumf al ei şi acest fapt este esenţial, după cum coborârea acţiunii sale pe terenul adversar satanic, chiar dacă învinge, în realitate nu este decât o victorie aparentă şi o înfrângere în esenţă, fiindcă, după cum spune Căpitanul, tot mişelie a rămas.

Aşadar, stilul acţiunii legionare, conturat pe terenul său, este organic ofensiv. În această situaţie, se întrebuinţează numai partea bună din om. La acţiunile negative ale adversarului se va răspunde prin acţiuni pozitive şi creatoare. Numai în situaţii excepţionale, când este ameninţat în existenţa fizică - legitimă apărare - şi nu are altă ieşire, între moarte, adică dispariţia tuturor posibilităţilor de a face bine, şi întrebuinţarea unei arme negative, care duce la desfiinţarea fizică a adversarului cabotin, atunci recurge, în apărare, la această armă. Aici se vede diferenţa faţă de tactica divină, care nici în asemenea cazuri nu recurge, fiindcă ţelurile ei sunt mai înalte. Niciodată însă Mişcarea Legionară nu foloseşte în atac arma desfiinţării pentru atingerea scopurilor sale. Dar şi când se întrebuinţează, pentru cazuri de legitimă apărare, şi aici se repară, în esenţă, păcatul, fiindcă odată cu comiterea lui se dă şi jertfa celui care a păcătuit, adică ispăşirea, pentru ca astfel să se salveze linia mare.

Intuiţia, mai mult decât raţiunea, dirijează acţiunea legionară. Întreaga construcţie a sistemului reclamă acest lucru. Însăşi această construcţie tactică nu a ieşit din calcule, ci mai mult din instinct, pentru conservarea şi afirmarea neamului românesc. Este ceea ce Clausewitz denumeşte "lumina interioară" care îl conduce la adevăr şi apoi curajul de a urma această slabă lumină. Simţirea adevărului prin inimă porneşte de la Dumnezeu. Raţiunea neputincioasă este încercarea omului. Oamenii providenţiali au această simţire. Intuiţia orientează mai bine calea omului de acţiune. Calea simţurilor este mai potrivită decât cea raţională. Căpitanul intuia imponderabilul şi îl folosea la timp. De aceea, conform concepţiei tacticii legionare, se pune preţ în acţiune mai mult pe sentiment decât pe intelect. "Ne-am strâns cei care simţeam la fel, nu cei care gândeam la fel." ("Pentru legionari")

Intuirea adevărului, prin forma lui apodictică pe care o ia, permite acţiunea fulgerătoare cu mari rezultate tactice şi strategice, fiindcă se exclud ezitările inerente elaborărilor intelectuale. Alegerea momentului de atac, apărare, manevră etc. este în cea mai mare parte dependentă tot de intuiţie (inspiraţie). Căpitanul avea un simţ cu totul deosebit şi metode noi de aplicat. El avea oroare de forma fără fond pe care, în cultură, a criticat-o cu atâta virulenţă şi justeţe Titu Maiorescu, iar în politică Mihai Eminescu.

Stilul

Stilul direct este propriu acţiunii legionare. În materie de scris - care oglindeşte stilul - Căpitanul s-a adresat direct legionarilor, vizând inima mai mult decât intelectul. Nu a făcut teorie, ci a arătat trăirea (vezi circulara: "În loc să fac teorie, mai bine arăt ce nu trebuie să se facă"). Acelaşi stil se observă şi în Evanghelii. De aceea adevărurile sunt permanent vii acolo. Ce este luminos nu are nevoie de întortocheli şi sulemeneli de stil. De altfel, toţi conducătorii de rasă tind spre forme simple. "Cea mai bună organizaţie nu este cea care intercalează printre cei din conducerea unei mişcări şi printre partizanii săi pe cel mai mare, ci pe cel mai mic aparat intermediar. Organizaţia este în toată lumea un rău necesar." (Hitler, p.81) Acesta era, pe lângă terenul moral dominant şi deci inaccesibil pentru adversari, al doilea principiu pe care îl va avea în permanenţă faţă de toţi adversarii care, prin structura lor organică, tocmai aceste principii de bază ale acţiunii nu le puteau realiza (discuţii, comitete, indiscreţie etc.)

Toate bătăliile date de Căpitan satisfăceau o lege de bază, fiindcă erau date concentric. De altfel, este o lege fizică de a concentra în acelaşi timp forţele asupra unui punct. Pentru acest motiv, Căpitanul nu admitea deschiderea altor probleme în paralel, pentru a nu slăbi caracterul

concentric al atacului. Adversarul, invers, avea interes să se deschidă şi chiar le deschidea pentru a slăbi concentricitatea atacului.

Dinamul acţiunii

Dinamul principal pentru acţiune izvora din adânca credinţă a omului în mai bine. Această sete eternă a omului, care devine din ce în ce mai nepotolită în mijlocul abuzurilor, era potolită prin perspectivele care se deschideau. Credinţa în mai bine încheagă forţa şi, după atâtea renunţări, singura recompensă rămâne satisfacţia de a fi luptat pentru această credinţă. "Soldaţii credincioşi, spune Machiavelli, sunt aceia care luptă pentru gloria lor." (Discorsi, p.241)

Punându-se mereu accentul pe o recompensă spirituală, care este gloria, evident se evită cazurile de corupere meschină şi se creează un ritm cu acelaşi dinamism pentru victorie care, singură, aduce gloria, fiindcă numai pentru un ideal şi o credinţă se poate muri. În acest fel este captată şi ambiţia şi dintr-o forţă distructivă face o forţă creatoare.

Căpitanul pornea de la principiul că nu toţi oamenii sunt egal dotaţi şi, deci, nu sunt recomandate să se aplice aceleaşi măsuri pentru toţi. El intuia ce este permanent şi fundament comun în fiecare om în sensul binelui, partea lui divină şi în această direcţie acţiona. Căpitanul stăpânea minunat toate mijloacele de închegare a unei unităţi idealiste. Cunoştea adânc sufletul omenesc şi cel românesc. Ele erau bazate pe suflet şi nu pe interes. Stând mereu pe teren, observa şi intuia, păstra mereu legătura sufletească, inspirându-se pentru fapta creatoare în sensul urmărit, mobilizând sufleteşte.

Elementul de sprijin al Mişcării, care formează dinamul forţei, sunt cei însetaţi de dreptate şi cei osteniţi, decepţionaţi. Ca şi Mântuitorul când a spus "veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, eu vă voi da odihnă", la fel şi Căpitanul s-a adresat celor însetaţi de dreptate şi le-a spus că le va potoli setea de dreptate. Ei formau marile mase. Putea să fie ostenit, adică lipsit de ideal şi cineva care avea toate bunurile materiale asigurate şi totuşi nu găsea sens existenţei. Aceştia sunt "derbedeii" primelor începuturi şi aceşti "dezrădăcinaţi" vor ameliora cu forţa lor "setea de a găsi ceva nou", prima şi cea mai grea fază a luptei. Dar, pe lângă aceasta, a fost tinereţea care a dat suport şi avânt. Hitler a spus că un ideal valorează atât cât eşti dispus să jertfeşti pentru el. Aşa proceda Căpitanul pentru dinamizare.

Baza acţiunii

Scopul terenului propriu este de a oferi baza pentru creşterea unei forţe proprii şi cu desăvârşire sigură, adică neexpusă alterării provocate de influenţele din afară. Selecţionarea cadrelor şi formarea forţei proprii constituie baza de plecare a acţiunii. Fără forţă proprie nu se poate concepe acţiunea. Aceasta formează deci miezul unei tactici de luptă.

Terenul, aşa cum este organizat, oferă platforma. Dar nu este suficient. Poţi să fii drept, corect, inteligent etc., dar dacă nu ai forţa să impui aceste virtuţi în lupta cu răul, ele rămân sterile. Crearea forţei presupune atragerea elementelor combative şi organizarea lor. În tactica legionară, această operaţiune se făcea după criterii cu mult deosebite de cele obişnuite. Criteriile trebuiau să corespundă atât cu terenul stabilit, cât şi cu ţelul fixat.

Puterea de atracţie este esenţială, adică legătura dragostei care îţi dă posibilitatea de a intra, prin antenele sufletului tău, în contact cu fiecare, captându-i şi valorificându-i activ toată energia prin amintirile şi sentimentele care se trezesc şi fortifică o voinţă iniţial firavă. Aceasta făcea să se adune oameni de aceeaşi esenţă, adică de aceeaşi construcţie sufletească, fapt care dădea o

închegare naturală şi solidă colectivităţii. Legionarul făcea un om nou, o rasă nouă. Amprenta legionarului va fi aceea a Căpitanului, fiindcă în virtutea legii atracţiunii, ei au fost croiţi după structura şi atitudinea factorului central de atracţie, care este Căpitanul. Adunarea elementelor şi selecţionarea lor prin atracţie este deci cea mai sigură şi evidentă, fiindcă calapodul legionar era de la început cunoscut şi cineva intra în el numai dacă se potrivea. După dispariţia lui fizică, scrisul pare că îndeplineşte această funcţie de atracţie. El trezeşte ecou în sufletele de aceeaşi esenţă. Din cauza aceasta, fiecare se simţea intim cu Căpitanul. De aici avea sentimentul acelei totale contopiri, fiindcă el reflecta partea cea mai bună din fiecare dintre cei obosiţi, ceea ce avea mai bun sufletul nostru.

Prin legătura sa sufletească, Căpitanul antrena şi dintr-un neputincios făcea om de acţiune. Ceea ce Mântuitorul făcea cu bolnavii. Şi neputinţa este o boală. De aceea, Căpitanul avea principiul consacrării celor care, în primul rând, aveau puterea de atracţie, fiindcă ştia că numai aceştia pot oferi puncte de sprijin serioase în constituirea forţei. Totuşi, după moartea lui s-au ivit şi unele neajunsuri. Cum se explică? Slăbiciunea celor cu autoritatea împrumutată?

SELECŢIONAREA CADRELOR asigură osatura forţei. În structura unei mişcări, dreptul celui care conduce de a-şi alege colaboratorii este esenţial. De asemenea, şi obligaţia. Pentru ca baza să fie cât mai largă, recrutarea cadrelor se va face din toate categoriile sociale. În concepţia legionară, se ia drept bază nu omul mijlociu, ci cel năzdrăvan. Prima etapă este să îl selecţioneze pe acest om şi să îl crească. Pe formarea elitei se bazează întreaga acţiune.

După legea selecţiunii, nu oricine poate avea calităţile necesare pentru a deveni legionar. Barierele erau dure (cele trei încercări). Uşa era strâmtă? Se cerea avânt, energie, luptă, vitejie, viaţă curată etc., în vreme ce uşa politicianismului era largă, cât să încapă toate păcatele. De aceea spunea Căpitanul: "Dintr-un sat se vor admite 50%", restul de 50% fiind consideraţi slabi (inapţi). Nu era la bază principiul ca toţi să devină legionari; deci, nu principiul cantitativ, ci cel calitativ: puţini, dar aleşi, pentru a oferi certitudine absolută. De aceea spune Mântuitorul: "Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ce duce la pierzanie. Şi mulţi sunt cei care intră prin ea. Că strâmtă este uşa şi îngustă calea care duce în viaţă şi puţini sunt acei ce o află."

Selecţionarea se făcea în mod treptat. Formula exactă? Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Căpitanul a admis şi tolerat legionari imperfecţi, tocmai cu această tendinţă de a-i perfecţiona. Dintre cei care au pornit iniţial, unii au rămas pe drum, au obosit. Până acolo au putut ajunge. Nu au avut respiraţia mai mare. El a mers mereu, parcurgând toate etapele, până la desăvârşire. Aceasta este valoarea absolută, astfel că obiectivul a fost atins prin trasarea drumului.

Oricât ar părea de paradoxal, prigoanele, închisorile, lagărele, erau auxiliarul cel mai preţios pentru desăvârşirea legionară şi deci pentru selecţionare. Căpitanul era sever în privinţa selecţionării. Câştigarea unui om prin redresare morală era o biruinţă mai mare asupra răului. Fondul creştin din pilda cu fiul risipitor. El nu adera la principiul egoist de a-şi recruta elementele bune de-a gata, ci dorea să salveze suflete, să le aducă pe calea mântuirii. Era o dragoste care depăşea calculul sau interesul şi avea acelaşi fond creştin.

Selecţionarea elementelor de conducere era grija lui principală, în special a celor tinere, care asigură înlănţuirea în timp şi care trebuie să marcheze o nouă etapă spre perfecţiune.

SELECŢIONAREA CADRELOR AJUTĂTOARE, A SFĂTUITORILOR izvora din următoarele principii: 1) Căpitanul admitea că orice om este supus greşelii. 2) Există legi naturale pe care nimeni nu le poate încălca. Un conducător nu face ce vrea, ci numai ce trebuie. 3) Unitatea de comandă trebuie asigurată prin hotărârea unei persoane care să poarte răspunderea.

Din aceste principii rezultă necesitatea sfătuirii şi a sfătuitorilor ca un instrument auxiliar de conducere a acţiunii. Sfătuirea însă presupune critică şi Căpitanul o admitea, el combătând spiritul criticist, adică excesul de critică, cu orice preţ, care este o boală a neputinţei. Acest fapt îl făcea să cultive critica exact în limitele ei. Adică asculta, încuraja sinceritatea şi opinia liberă şi, după ce discernea, hotăra, adoptând ideea şi încadrând-o în stilul său. Dacă sunt mulţi consilieri şi conducătorul nu este ferm, atunci se balansează în mod steril între diferite păreri, fără a putea lua vreo hotărâre. Manevra rapidă şi surpriza se realizează însă prin hotărâri rapide. Pentru acest lucru, Căpitanul păstra legătura cu colaboratorii săi prin sugestie şi climat, adică funcţionau antenele spirituale. Comunicativitatea este în acest caz foarte necesară. Pentru acest motiv, Căpitanul îşi populariza ideile sale prin lozinci de acţiune pe care le repeta în mod neobosit (cine a stat lângă el cunoaşte această tehnică). Aceasta asigură flexibilitate şi adaptarea planului la împrejurări.

Figurantul şi clica erau excluşi din principiile Căpitanului. Baza aceasta pe terenul său era largă, sănătoasă şi naturală. Este legitim dreptul unui conducător de a-şi alege oamenii de încredere. Dar aceasta nu poate merge peste o anumită limită care să aducă prejudicii. Căci, dacă nu are acces în cercuri largi şi nu foloseşte criterii obiective şi se mărgineşte la un număr restrâns de apropiaţi şi de proastă calitate, atunci se degenerează în clică. Primejdia clicii Căpitanul o înăbuşea prin ţinuta lui luminoasă şi radierea de spiritualitate, care îi paraliza pe linguşitori şi pe ipocriţi. Carol al II-lea şi Sima erau organic predispuşi pentru clică.

Elementele unilaterale şi cu tendinţe extremiste trebuie plasate armonic în diferite extremităţi, pentru a asigura, prin tendinţele lor divergente, echilibrul colectivităţii respective. Armonia se stabileşte mai uşor când cel care conduce are el însuşi un echilibru rezultat din calităţi variate şi, prin aceasta, poate lua contact cu cei cu care se sfătuieşte, păstrând echilibrul între ei.

METODA DE CUNOAŞTERE A CĂPITANULUI

În alegerea colaboratorilor săi, Căpitanul pornea de la premisa că numai trăind cu cineva îl poţi cunoaşte mai bine.

La prima vedere, făcea o selecţie de principiu: arăta bine sau arăta rău. Erau antenele sufleteşti care funcţionau în subconştient. Apoi şi-l apropia pe cel pe care trebuia să îl cunoască în diferite împrejurări, spre a-i aprecia reacţiile lui fireşti. Dacă i se părea bun, atunci îl obişnuia şi cu modul său de lucru. Cel mai mare preţ îl punea pe afinitatea sufletească.

Observarea directă pe teren era cea mai eficientă.

Căpitanul efectua schimbarea colaboratorilor în judeţe din considerente tactice, în faza iniţială, pentru a încerca, forma şi selecţiona cât mai multe cadre, lărgindu-şi câmpul experimental. În aceste cazuri se aveau în vedere necesităţile inerente de completare, echilibru, tranziţie sau oportunitate, fiindcă colaboratorii trebuie dozaţi în diferitele faze ale unui organism. Un om care înfruntă moartea este esenţial, chiar dacă are unele scăderi, la început, pentru îndeplinirea misiunii lui, după cum un om comod, dar foarte priceput, corect, bun organizator, este tot atât de esenţial în faza constructivă, când nu este paralizat de primejdii. Calităţile unui conducător se pot vedea mai bine în momentele de mare primejdie. Când toţi sunt pierduţi şi cuprinşi de panică, el domină situaţia şi comandă, iar ceilalţi ascultă.

Infailibilitatea Căpitanului constituie centrul de greutate al forţei care măreşte la maximum încrederea pentru valorificarea ei. Este o tendinţă a omului de a căuta desăvârşirea. Ideea de zeificare este veche şi naturală. Prin aceasta, se asigură în mod desăvârşit principiul unităţii de comandă, care este un principiu universal admis pentru acţiune şi se oferă toate posibilităţile de manevră. Formula "Căpitanul nu greşeşte" dădea mereu siguranţă de direcţie şi evita orice

manifestări ale forţelor negative sau paralizante care se ivesc din neîncredere. Infailibilitatea Căpitanului se bazează pe aderenţa totală din dragoste. Prin dragoste erau eliminate toate elementele negative care ar fi putut să o întunece şi să o reducă.

Puterile nelimitate presupun, pentru echilibru, o mare conştiinţă pentru a răspunde singur de greşelile comise, recunoscându-le. Căpitanul dădea o mare supapă de siguranţă acestui sistem care, prin structura lui, nu poate respira decât în fanatism, recunoscându-şi singur greşelile: "În acest volum se cuprind şi toate greşelile mele." ("Pentru legionari") Această recunoaştere proprie, bazată pe o adâncă psihologie a sufletului omenesc, mărea şi mai mult încrederea, mai mult decât ar fi făcut toate încercările de a arăta lipsa de greşeli. Recunoaşterea greşelilor constituie un act de corectitudine legionară şi o supapă de menţinere a disciplinei. Aşa se revărsa binefăcător un mare fluid de încredere care era pus în slujba unui ideal măreţ şi organizat de legi morale de fier care evită orice deviere. Mitul Căpitanului provenea din grandoarea morală. Era calitativ şi esenţial pentru creaţie, pentru că fără mit nu se poate crea nimic.

Iniţiativa dată şefului de cuib dă toată flexibilitatea de a recruta pe loc elementul conducător, chiar după ce succesiv au căzut şefii. Aşadar, la temelie stă legea elecţiunii naturale. Structura "Cărticelei şefului de cuib" tinde spre o organizare verticală. Tendinţa este de a se evita crearea de forţe concentrate şi independente şi atenuarea lor printr-un joc de echilibru. Această problemă era soluţionată în fond mai mult prin educaţia morală a cadrelor.

Pentru elementele verificate ca inapte, dar care totuşi s-au încadrat în Mişcare, era măsura trecerii pe linie moartă, ceea ce nu ar fi fost, aparent, propriu spiritului legionar. Aceasta însă pentru elementele care congenital nu se puteau adapta Mişcării. Este operaţia pe care o fac albinele care le mănâncă pe cele moarte. Măsura purificării radicale trebuie să se producă însă la momentul oportun. Atunci, pe baza faptelor, se va alege în mod definitiv "neghina", dar pentru aceasta aştepta epoca secerişului, când recolta este coaptă, pentru că nu vroia ca prematur să înceapă o acţiune care ar fi dăunat (cazul cu cei incorecţi de la Cooperativă). Aşa spune şi Mântuitorul: "Lăsaţi să crească amândouă până la seceriş şi atunci, la vremea secerişului, vei spune secerătorilor: <Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca să o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea>." (Matei, 13/30)

Corpul Moţa-Marin este coloana vertebrală a forţei legionare, nucleul forţei proprii. Este o sinteză desăvârşită dintre spiritul eroic şi cel creştin. El formează: 1. sâmburele elitei; 2. forţa politică de şoc; 3. elementul de stabilitate (centrul de greutate) şi de intimidare. Căpitanul a pus trupurile lui Moţa şi al lui Marin temelii viitoare ale elitei româneşti legionare. Jurământul Moţa-Marin este dogmă; închidere în interior pentru asigurarea continuităţii, cu legile lui proprii. În interiorul Mişcării, are o importanţă deosebită în procesul selecţionării, având o contribuţie pozitivă.

În timpul evoluţiei Mişcării, în diferitele etape de luptă, au fost încadrate şi gradate o serie întreagă de elemente care au avut contribuţii în etapele respective, dar care nu îndeplineau toate condiţiile elitei legionare. Prin înfiinţarea corpului Moţa-Marin, s-a dat o soluţie pozitivă în procesul de alegere a elitei, fiindcă nu s-a recurs nici la înlăturare sau degradare şi nici la sistemul tragerii pe linia moartă, cireselecţionarea se face pe principiul fundamental al Mişcării, stabilit iniţial: capacitatea de a se rupe de bucuriile pământeşti şi de a fi gate de jertfă pentru Legiune. Membrii acestui corp vor fi sâmburii cei mai aleşi ai credinţei legionare, purtătorii patrimoniului spiritual. "Un singur legionar de va rămâne, şi totuşi Mişcarea Legionară va merge înainte." Corpul Moţa-Marin trebuie să fie elementul principal de sprijin, în special în vremurile de furtună. În direcţia cealaltă au fost Partidul Totul pentru Ţară, Prietenii legionarilor, simpatizanţii etc.

Căpitanul căuta să cultive spiritul de corp până la limita care nu tulbura, prin hipertrofia lui, viaţa legionară în totalitatea ei.

4. ARMELE

Armele legionare sunt determinate de însăşi structura terenului său. Mai toate trăsăturile amintite ale terenului constituie prin ele însele arme, dând posibilitatea la foarte multe combinaţii. Mişcarea Legionară, punând accentul pe spiritualitate, implicit şi armele vor fi mai mult de natură spirituală. Ele vor fi cu atât mai eficace şi durabile, cu cât vor fi mânuite cu mai mare sinceritate.

• 4.1. Contrastul

Este explozibilul armelor legionare.

Noul mediu curat pe un plan superior provoacă - numai prin acest fapt - diferenţieri izbitoare, care biciuiesc sensibilitatea şi creează elanul revoluţionar (biciuirea apatiei româneşti cu biciul contrastului). Aceasta se poate opune, în general, mediului satanizat. Arma contrastului este ofensivă şi pozitivă, fiindcă prin contrast afirmi, nu negi sau, mai bine zis, negi şi afirmi. Faci actul complet, dând astfel un caracter creator. Arma contrastului este esenţială pentru o mişcare de înnoire, fiindcă ea oferă noutatea după care este veşnic însetat sufletul omului.

De exemplu, decadenţa societăţii româneşti împotmolită în mlaştina materialismului dădea o arzătoare sete de dreptate şi moralitate care, în comparaţie cu o trăire pe planul moral, era transformată în dinamism activ. Aşadar, arma (tactica) contrastului este foarte importantă pentru o luptă de înnoire morală atunci când contrastul este aşezat pe un teren moral corespunzător, superior. Valoarea terenului nu este în acest caz numai etică, ci şi tactică. Poţi privi calm şi de sus toate zvârcolirile neputincioase ale adversarului.

Aceasta a fost arma cea mai eficientă pe care a întrebuinţat-o Căpitanul în decursul prigoanelor. Ea era activă în permanenţă, chiar când părea că lupta are o formă pasiv (defensivă), deoarece contrastul nu putea fi oprit, aşa cum lumina nu poate fi pusă sub obroc. În faţa adversarului ţipa austeritatea, în faţa hoţiei - cinstea, în faţa lenei - munca, în faţa mişeliei - corectitudinea faţă de adversar etc.Te înjură adversarul în campania electorală, nu-l clătina pe om din convingeri, nu-i tulbura credinţa lui! Libertatea de conştiinţă trebuie respectată şi până la urmă adevărul triumfă prin arma superioară a contrastului, opus falsei democraţii sau corupţiei. Contrastul opus de Mişcarea Legionară moravurilor decadente ale vremii l-a determinat în fond pe marele avocat şi onest om politic Iunian să se ofere ca apărător la procesul ei din 1934.

Complicitatea tăcerii oculte este curentă. Căpitanul dădea armei contrastului amprenta morală şi o făcea şi mai eficientă. Îi menţiona pe toţi, punându-i în contrast: "Cuziştii o să vă atace, voi nu-i atacaţi, fiindcă se prăbuşesc sub povara ticăloşiei lor, cad singuri." Prin pătrundere psihologică se captează sufletul maselor şi se dă o luptă cu elemente morale.

Contrastul poate fi folosit pe teren până la cel mai mici amănunte de luptă, cu efecte mari însă. În campania electorală, îmbuibării politicienilor în banchete şi beţiilor partizanilor, legionarii opuneau sărăcia şi sobrietatea cele mai mari. Ce discurs poate convinge mai bine omul de pe stradă decât acela în care se spune că unii fură, producând mizeria, iar alţii se jertfesc. Ar fi fost demagogic dacă ar fi fost făcut de circumstanţă. Dar aceasta este viaţa adevărată, trăită.

Această armă nu poate fi folosită de oricine şi dacă nu există un fond corespunzător pe care să se bazeze, cade în cabotinism sau devine excentric. Politicienii demagogi, care au simulat asemenea atitudini, au căzut în ridicol, fiindcă în acest caz contrastul nu a produs decât râsul, după toate legile râsului (cabotinismul).

Avantajul de contrast pe care îl oferă terenul rezultă atunci când adversarul vrea să aibă iniţiativa. Exemplu: în campania electorală, adversarul vrea să provoace. Căpitanul dă ordine de linişte absolută, să nu atace pe nimeni. "Aduceţi lumină şi credinţă, nu tulburaţi sufletele oamenilor!" În toate aceste atitudini măreţe, care contrastează cu ţinuta adversarului, ce poate face acesta? Fie să renunţe la iniţiativa lui de a provoca, ceea ce înseamnă un câştig, fie să continue să provoace şi atunci, prin contrast, mişelia lui va fi evidentă, iar în faţa sentimentelor oamenilor va pierde. De aceea, nici bătăuşii recrutaţi din pleava societăţii nu îndrăzneau să îi atace pe legionari - şi de frică, dar mai mult pentru că şi în ei era o licărire a sentimentului moral care ieşea la lumină prin acest contrast.

De asemenea, era contrastul demnităţii. Fixat pe linie înaltă, Căpitanul, spre deosebire de politicieni, care cerşeau voturile, putea spune: "Cine vrea să voteze cu noi, ne poate vota, cine nu vrea, să facă după cum îi spune conştiinţa." Efectul psihologic asupra maselor era decisiv în favoarea Mişcării, care nu cerşea. Din cauza aceasta, Grigore Filipescu a scris în ziarul "Epoca", al cărui director era: "Corneliu Z. Codreanu este un mare psiholog."

Întreaga propagandă legionară se bazează pe contrast.

• 4.2. Şarjarea din situaţii grele

Se bazează tot pe contrast şi are un efect psihologic considerabil.

În momentele cele mai grele, Căpitanul punea condiţii celor care doreau să se înscrie în Mişcare: "Vreau să ştiu cine este prieten la greu, nu la biruinţă. Acord cuziştilor dreptul de a se înscrie. Dacă nu, după alţi şapte ani." Prin contrast, afirma siguranţa biruinţei, iar adversarul era depăşit şi chiar înfrânt, atunci când credea că a dat lovituri mortale Mişcării. Această şarjare o face Mântuitorul când spune: "Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: <Doamne, au nu în numele Tău am proorocit?>" Şarjarea din poziţie superioară are efecte cu atât mai mari. Exemplu: "Nu primesc liberali şi cuzişti." În sufletul celor care sunt respinşi se naşte un complex: pierd o posibilitate şi sunt ciopârţiţi sufleteşte, fiindcă toţi se îndreaptă spre Legiune şi ei nu au această posibilitate. Efecte pozitive! Cei mai mulţi nu afişează atitudinea respectivă. Încearcă să se camufleze. Deci, sunt scoşi, într-o oarecare măsură, din luptă.

Dar există şi efecte negative. Unii dintre ei vor lupta disperat. Sunt puţini, dar primejdioşi, fiindcă au puterea statului în mână. Arma şarjării, ieşită din contrast şi dintr-o mare credinţă în victorie, este şi ea prin excelenţă morală. Dă mândrie şi siguranţă cadrelor proprii, fiindcă există o tendinţă a omului de a nu se pierde în gloate incerte. Dragostea legionară îi ţinea pe toţi, dar cei buni au şi oroare că ar putea intra şi cei răi. Fidelitatea se încearcă în momente grele; atunci, Căpitanul le dădea posibilitatea de a participa la luptă. Prin această realitate psihologică se crea o formidabilă armă ofensivă morală.

Din şarjare poate rezulta o ameninţare. Folosind metoda psihologică a şarjării, chiar în cel mai greu impas, Căpitanul ameninţa sub forma indirectă, care este mai paralizantă decât cea directă care trezeşte automat reacţii şi determină poziţii. Astfel desfiinţa o organizaţie, pentru că populaţia din acel judeţ nu înţelegea chemarea Legiunii. Este singura ameninţare care nu atinge demnitatea.Şarjarea se făcea profetic şi aminteşte de cuvintele Mântuitorului: "Şi oricine nu va primi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa şi din cetatea aceea, scuturaţi-vă praful de pe picioarele voastre. Amin grăiesc vouă, că mai uşor va fi păcatului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia." (Matei, 10/15)

În atitudinile de şarjare ale Căpitanului se simte suflul acestor avertismente, care biciuieşte sentimentul de nesiguranţă în necunoscutul supranatural. Sau agravarea avertismentului prin

identificarea celor răi: "Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?" Deci, biciuirea sentimentului de siguranţă. Afirmarea credinţei în biruinţă, cu tărie, este prin ea însăşi un avertisment. "Să iertaţi pe cei ce v-au lovit din porniri personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credinţa voastră în neamul românesc, nu-i veţi ierta. Să nu confundaţi dreptul şi datoria creştină de a ierta pe cei ce v-au făcut vouă rău cu dreptul şi datoria neamului de a-i pedepsi pe cei ce l-au trădat şi pe cei ce şi-au asumat răspunderea de a i se împotrivi. Să nu uitaţi că săbiile pe care le-aţi încins sunt ale neamului. În numele lui le purtaţi. În numele lui veţi pedepsi cu ele: neiertători şi necruţători. Astfel şi numai astfel veţi pregăti un viitor sănătos acestei naţii." ("Pentru legionari", pg. 475) Redă exact aceeaşi concepţie ca şi evanghelistul Matei: "Şi oricui vă zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar oricui va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în neamul de acum, nici în cel ce va să fie." (Matei, 13/32) Se elimină ideea răzbunării, care poate fi întunecată, şi se pune accentul pe ideal. Din contrast şi şarjare rezultă arme care se apropie de cele din tactica divină, fiindcă ele sunt determinate de superioritatea terenului.

• 4.3. Intimidarea (ameninţarea).

Liniştea încordată premergătoare furtunii - Căpitanul folosea această linişte încordată, care îl dezorienta şi zăpăcea pe adversar, mai ales când bătea alături, nu direct (a se vedea canonada de la Valmy). Acest lucru era mai eficient, fiindcă Mişcarea Legionară era considerată de duşmani, pe nedrept, conspirativă, cu toate că era cea mai luminoasă organizaţie. Plana un mister intimidant, care biciuieşte o înnăscută spaimă a omului de necunoscut. Panica şi fantezia adversarului au fost o realitate. Căpitanul a manevrat această realitate pe care ştia să o provoace în mod pozitiv pentru Mişcare în anumite momente şi în mod negativ pentru adversar.

S-au atribuit Mişcării Legionare lucruri pe care nu le avea. Un mister plana asupra ei. Forţa acestui mister îi tulbura tocmai pe cei care i-l atribuiau. Aici, misterul joacă un rol esenţial. În însuşi sânul Mişcării existau elemente asupra cărora plana misterul în anumite momente critice. Drept ilustrare, amintim cazul lui Nichifor Crainic şi Dragoş Protopopescu care, în 1934, la Jilava, erau siguri că există o secţie subterană, teroristă, a ei. Acest lucru a atras uneori anumite acte demonstrative, cu caracter intimidant.

În fond, ameninţarea nu se poate încadra în stilul legionar, decât numai ca prevenire. Faţă de dezavantajele pe care le are, nu este de recomandat. Când nu are caracterul de prevenire, ea arată neputinţa sau vrea să se valorifice prin valori fictive şi este astfel de esenţă parazitară.

• 4.4. Moartea adversarului

Este o armă negativă, care nu poate intra în arsenalul legionar. În nici un caz ea nu poate constitui o biruinţă reală, fiindcă este de natură exterioară. Ea se încadrează în sistemul satanic.

Pentru Mişcarea Legionară a fost ieşire din impas, atunci când nu avea altă ieşire. "...când este chestiunea să aleg între moartea ţării mele şi aceea a tâlharului, eu prefer moartea tâlharului. Cred că sunt mai bun creştin dacă nu voi permite tâlharului să-mi ducă ţara la pieire." - replica în Parlament a Căpitanului, dată deputatului profesor V. Ispir, teolog, care l-a întrerupt, spunându-i că pedeapsa cu moartea nu este creştină.

Totuşi, aceasta rămâne o armă negativă, specific satanică.

În Mişcarea Legionară a căpătat o formă pozitivă, prin ideea răspunderii şi a ispăşirii. Toţi legionarii care au fost puşi în acest impas au ispăşit, oferindu-se de bună voie să ispăşească şi, prin aceasta, i-au imprimat un caracter pozitiv. În acest caz, esenţialul nu este "moartea canaliei",

ci jertfa pe care o face legionarul. Concepţia satanică este diametral opusă. Răzbunarea este apanajul armei mediteraneene (vestice). După răzbunare, mediteraneeanul poate să moară. "Abia atunci el poate să moară liniştit." (Clausewitz) "Nu ne-nspăimântă nici un chin, / Putem să şi murim!" (Imnul Nicadorilor)

Căpitanul voia răzbunarea nu pentru ea în sine, ci ca exemplu pentru pedepsire. Nu era un act sentimental, ci politic. Ca şi retragerea în munţi sau războiul de gherilă, atentatul ar fi putut fi considerat că intra în stilul acelei lupte care este apanajul stilului eroic bazat pe elemente fantastice care acţionează pe plan individual.

Cum am spus, în fond, esenţa legionară respinge organic atentatul. Când totuşi nenorocirea îl face să se producă, el a fost atenuat prin atributul cavalerismului şi al răspunderii. Aceste atribute nu le au atentatul satanic, masonic, terorismul mafiot, care se manifestă negativ, prin tendinţa pe care o au de a se ascunde şi sustrage pedepsei pentru a rămâne necunoscuţi şi nesancţionaţi (atacul pe la spate din întuneric - terorismul bulgar - sau prin otrăvire - atentatul masonic). Legionarul care a fost pus în situaţia de a comite o asemenea faptă nedorită şi-a luat răspunderea faptei şi a avut voluptatea ispăşirii păcatului, care este de esenţă creştină, pentru repararea acestui păcat inevitabil.

Din aceste inevitabile şi regretabile excepţii a ieşit forţa de hărţuială şi intimidare a păturii conducătoare abuzive care, trecând peste orice lege sau scrupul, făcea totul după bunul plac pentru a trăi cât mai bine, vânzând interesele fundamentale ale neamului.

Hotărârea de jertfă a fost şi pe acest plan singura frână care a existat în anii de corupţie. Pentru exterior a fost cazul Duca, iar pentru interiorul Mişcării a fost cazul Stelescu, înfierându-se trădarea pe ambele planuri. Aici a funcţionat şi forţa intimidării.

• 4.5. Arma jertfei

Prin această armă se pot soluţiona chestiunile cele mai grele şi se poate ieşi din orice dilemă. Aceasta este esenţa tehnicii legionarefixată de Căpitan. Ea are ceva divin, din ideea ispăşirii creştine şi ceva eroic, din ideea de patrie a românilor.

Prin jertfă se pot soluţiona lucrurile cele mai insolubile şi dilemele cele mai grele. Jertfa celor care pedepsesc răul şi-şi ispăşesc păcatul comis prin actul pedepsirii. La romani, avem ca exemplu cazul Regulus. El şi-a călcat cuvântul dat duşmanului, dar faptul că s-a întors pentru a-şi ispăşi păcatul comis - aşa cum s-a angajat - nu numai că a reparat ceea ce a făcut pentru a-şi servi patria, dar a constituit şi o imensă forţă morală.

"Ideea de jertfă este esenţialul. Arma cea mai puternică. Propria noastră cenuşă." (Ion Moţa) Căpitanul ştia că orice jertfă fecundează şi că orice nedreptate îţi acumulează forţa, fiindcă era pătruns de valoarea jertfei ca armă. De aceea nu admitea greşeala pe care a făcut-o de mai multe ori biserica catolică de a adopta oprimarea altor credinţe (inchiziţia). În felul acesta, Căpitanul nu ar fi renunţat niciodată la fondul său moral şi nu ar fi creat martiri adversarului. Acest lucru se simte la el din principiul afirmării credinţei şi nu din oprimarea credinţei altora. Deci, suport moral, pentru ca tăria afirmării să fie mai vârtoasă. Altfel, învinge tot Satana, travestit însă în alte haine.

Aşadar, spre deosebire de adversarii săi care se mişcă în luptă pe elemente cunoscute, Căpitanul a adus două mari inovaţii pe care a construit o nouă tactică de luptă: terenul moral care, după cum am văzut, dă o poziţie dominantă şi ideea de jertfă, forma cea mai spiritualizată a eroismului, luată din tactica divină, ca armă care bate în timp şi spaţiu.

• 4.6. Tactica autodepăşirii

Se bazează pe legea psihologică a emulaţiei. Masa merge mai vârtos spre ceea ce i se interzice şi capătă un imbold pentru selecţionare. Aşa se face selecţionarea care să permită tactica depăşirii. Spunea Mântuitorul ucenicilor săi: "Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor." (Matei, 15/20)

Aşadar, după cum Mântuitorul, în viaţa religioasă, a formulat principii morale izvorâte din dragoste, care nu pot fi depăşite, tot aşa şiCăpitanul a formulat şi, mai ales, a practicat principii de dragoste care nu numai că au depăşit esenţial nivelul politicii îmbibate de materialism, dar le-a practicat într-un mod care dezarma prin sufletul senin pe care îl aducea. Aici nimeni nu va putea depăşi Mişcarea Legionară, pentru că ea a atins limita până unde se poate mişca în epoca noastră spiritualitatea înaltă a unei Mişcări, fără să cadă în sectă religioasă. De acest lucru este ferită Mişcarea Legionară, pentru că suportul nu este nebulos şi mistic, ci are la bază şi concepţia eroică ca o stâncă de granit. Astfel că dragostea nu este expresia unei slăbiciuni, ci nobleţea unei forţe care se poate afirma şi pe calea armelor. "În alegeri, vorbiţi oamenilor de bine. Nu criticaţi! Nu întunecaţi sufletele oamenilor! Aduceţi lumină!" Această localizare a unor precepte cereşti pe care le găsim în tactica divină pentru viaţa pământească au un efect miraculos în luptă, prindinamismul depăşirii pe care îl provoacă.

• 4.7. Depăşirea

(anularea unei arme prin depăşire)

Comuniştii au agitat problema foamei pentru a-i asmuţi pe muncitori, nu pentru a remedia o stare de lucruri. Foamea intră în tactica lor ca element de asmuţire şi agitaţie. Ei n-au avut niciodată interes să rezolve problema, ci numai să o agite.

Statul democrat, chiar când era bine intenţionat, se punea în poziţia de apărare, contestând această realitate sau cocoloşind-o.

Căpitanul s-a pus pe o poziţie afirmativă şi ofensivă, arătând foamea şi setea de dreptate a muncitorimii (cazul de la Griviţa, 1933), depăşind astfel arma şi întorcând-o asupra comuniştilor care o speculau.

• 4.8. Arma corectitudinii

Ţinuta corectă şi distinsă sub toate raporturile a legionarului constituie o armă cu care poate să-şi impună credinţa: "este corect ca un legionar" etc. Fapta să vorbească, nu vorba.

Toţi au pus accentul pe vorbă: Gladstone, Lloyd George, Clémenceau, Titulescu etc., toţi politicienii demagogi, demo-liberali.

Căpitanul a pus accentul pe fapte, atât pentru contrast, cât şi pentru faptul că sistemul legionar, după structura sa, este în favoarea trăirii spirituale şi eroice. Ţinuta lui se apropie de ţinuta ostaşului adevărat. Ostaşul urăşte vorba şi pe vorbăreţ. Este un om al faptei. Căpitanul considera că nu are darul oratoric. Chiar şi pe această lipsă, dar tocmai din felul cum ştie să o mărturisească, scoate mai mari avantaje decât cele pe care le-ar fi scos dacă ar fi fost un orator desăvârşit. Există o oratorie a faptei şi a elanului interior care, chiar când nu vorbeşte, se manifestă prin ţinuta echilibrată şi corectă. Sub acest aspect, ţinuta corectă dă o armă pozitivă.

Ţinuta corectă izvorăşte în legionar din sentimentul onoarei, al eroismului şi răspunderii. Amabilitatea pe care o recomanda Căpitanul avea acelaşi substrat. Ea izvora din dragoste şi putere de echilibru, spre a împuţina suferinţa. Nu era o mască pentru acoperirea sentimentelor şi a resentimentelor.

În virtutea legii imitaţiei, ţinuta corectă acţionează în sens bun prin simplul fapt al păstrării ei. Cu atât mai mult când este vorba de cadre conducătoare. Vorba poporului: "Peştele de la cap se-mpute." Sau: "Păcatele popoarelor se nasc din cele ale prinţilor." (Machiavelli, p.356)

Căpitanul, când a formulat viaţa ascetică prin jurământ, pe lângă faptul că a asigurat fundamentul şi izvorul de forţă morală ca bază, a ţinut seama şi de efectul legii imitaţiei. În orice cerc de activitate se va găsi un legionar, el va trebui să se remarce prin calităţile lui şi să fie un exemplu şi o vie şcoală prin fapte. Corectitudinea legionară, aşa cum o concepe Căpitanul, este de esenţă interioară.Este ceva impus de conştiinţă în calitatea de cel mai neîmpăcat judecător propriu şi de frumuseţea morală legionară. Este un echilibru între forţă, dragoste, vitejie, jertfă, care se realizează măreţ, fiind interior.

Care ţinută este mai adecvată pentru un legionar? Seriozitatea sau faţa însorită şi veselă? Căpitanul oscilează între aceste două ţinute, cu tendinţa de a face o sinteză. Le vrea pe amândouă în conjunctura lor potrivită. Pentru legionarul soldat, ţine mai mult la faţa luminoasă. Trebuia însă o perdea de seriozitate trasă între stilul vechi şi cel nou. Dacă neamul suferă şi este primejduit grav, cum afirmăm noi mereu - şi, desigur, aşa este - atunci noi nu putem râde cu atâta veselie. După cum mă feresc să pălmuiesc sărăcia cu luxul, la fel mă feresc să provoc îngrijorare cu râsul şi cu buna mea dispoziţie. Chestiunea a rămas deschisă, fiind întreruptă de venirea unui străin care trebuia primit. Mă gândesc însă că problema se pune după răspunderea pe care o are fiecare; deci, o ţinută determinată şi de acest fapt.

În general, râsul (faţa voioasă) rezultă din sănătate şi este un mare tonic sufletesc pentru biruinţa pe care o anunţă. Mai mult, există conştiinţa primejdiilor care ameninţă, se simt durerile care apasă, dar luminează credinţa neînfrântă că în curând le va învinge singur. Ţinuta luminoasă dă această siguranţă. O propagă. Evident, nu luminozitatea aceea frivolă, ieşită din chef şi muschetarism uşor, ci aceea ieşită din credinţă.

Dacă în cadrul Mişcării Legionare voia bună, până la veselie, era admisă ca un tonic necesar pentru durerea luptei, în raport cu cei din afară şi mai ales în luptă, ţinuta trebuie să fie sobră şi decentă (gravă). Căpitanul nu admitea folosirea ironiei sau zeflemelei ca arme de luptă, fiindcă acestea sunt prin excelenţă negative. Orice problemă trebuie atacată grav şi serios, fie în vorbire, fie în scris. Stilul direct şi adesea dramatic şi profetic este cel potrivit. În intimitate, Căpitanul folosea mai mult umorul şi aceasta pentru destindere.

Căpitanul avea oroare de banalizarea credinţei. Avea o grijă specială, cu atât mai mult de ridiculizare în diferite posturi. Numai ţinuta corectă în fapte şi în gesturi evită, prin sobrietatea ei, asemenea riscuri, mult mai primejdioase decât cele mai grele lovituri. Discreţia şi eleganţa sunt absolut necesare pentru o mişcare de redresare morală. Avea oroare de fanfaronadă şi făţărnicie, ca şi în tactica divină. Exemplu: pedeapsa dată lui Alexandrescu de la Silistra, pentru că şi-a făcut reclamă la gazetă. Totuşi, fapta bună era adusă elegant la cunoştinţă pentru a fi luată drept exemplu, scuturată de orice vanitate. Cuziştii se banalizau şi se făceau ridicoli singuri, din cauza ţinutei lor, care contrasta cu problemele ridicate.

Căpitanul detesta micile atenţii pentru a obţine avantaje, fiindcă minimalizau ţinuta masivă şi erau contra spiritului legionar. Cu atât mai mult minciuna, acest fruct al întunericului.

• 4.9. Arma divide et impera

Căpitanul o prevenea prin unitatea desăvârşită. Dacă ar fi să mergem în iad şi dacă suntem uniţi, vom ieşi de acolo. Mai bine pe un drum rău decât pe cel al dezunirii.

Pe câmpul de luptă, faţă de adversari, nu-şi făcea un scop din folosirea acestei arme (divide et impera) care, în general, are un caracter negativ. Când totuşi trebuia să o folosească, făcea în aşa fel încât să nu fie violată esenţa constructivă:

1) prin atragerea lumii lor, aruncând punţi de simpatie

2) prin susţinerea celor slabi, dar mai buni dintre ei, care erau corecţi (exemplu: îl susţinea pe Gheorghe Brătianu, fiindcă el era mai bun decât Duca şi era prigonit, sau îl susţinea pe Iuliu Maniu, fiindcă era mai corect şi moral, sau personal pe mareşalul Antonescu, pentru că a fost glorios în război). Dar nu-i susţinea în aşa fel încât aceştia să devină mai puternici, constituind un pericol pentru Mişcare, singura mântuitoare, ci pentru a păstra pe câmpul tactic forţele divizate pe care trebuia să le învingă şi să nu permită până atunci întărirea celor mai răi. Deci, el făcea acest lucru pentru a putea crea pe linia sa morală. Nu întrebuinţa intriga, calomnia, aţâţarea instinctelor inferioare ale căpătuielii, felonia etc. pe care le întrebuinţa Carol al II-lea, aflat sub influenţa satanică. Aşadar, şi în tactica negativă se poate păstra nealterată esenţa pozitivă, desigur cu eforturi şi subtilităţi şi chiar jertfe.

• 4.10. Arma luminii

Adversarii subterani, care lucrează în umbră, îi poţi intimida, paraliza şi învinge dacă îi identifici, denunţi şi îi scoţi la lumină.Aşa a procedat Căpitanul cu străinii exploatatori, cu duşmanii şi cu anumiţi politicieni. Străinii au fost uneltitori şi spectatori, în acelaşi timp. Cu ocazia lui 24 iunie, au fost făcuţi responsabili.

• 4.11. Dragostea

Este armă creştină. În lupta legionară este o armă principală, dar nu unica, pentru că acum nu este vorba de cer, ci de pământ. Însă în loc să ia arme din arsenalul satanic, aşa cum a luat iezuitismul, Căpitanul a adoptat armura eroică cu care are legătură organică.

• 4.12. Pilda

Pătrunderea directă în sufletul omului, fără alambicări intelectuale, este metoda cea mai eficientă. Vorbirea în pilde înlesneşte mai bine acest lucru, fiindcă numai ea poate reda trăirea. Forţa sugestivă a Evangheliilor şi eficienţa lor pentru mase stă în folosirea pildelor. Prof. Codreanu era admirat de Căpitan ca orator de mase, fiindcă putea vorbi în pilde şi era înţeles de acestea, fascinându-le. Căpitanul a scris cartea (trăită intens) pentru a fi înţeleasă de cei mulţi. În Cărticica şefului de cuib a dat, sub forma alegorică, cele trei încercări: muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştina deznădejdii, care s-au înfipt atât de adânc în sufletul legionar şi în special în cel al oamenilor simpli, încât se poate spune că ele au constituit sprijinul cel mai mare în vremurile de prigoană. Pilda este arma pentru mase, după cum spune şi Mântuitorul. Cărticica şefului de cuib radiază întreaga forţă de fascinaţie (mai mult decât exerciţiile lui Loyola), fiindcă, după cum spune Căpitanul la sfârşit, este scrisă cu căldură şi cu pilde pentru a fi simţită şi înţeleasă de toţi. Este mai umană şi mai naturală decât exerciţiile lui Ignatius de Loyola.

• 4.13. Cântecul

Este metoda cea mai directă şi mai pătrunzătoare în inima omului. Dacă nu poţi cânta, înseamnă că eşti încovoiat de îndoieli, îţi lipsesc sănătatea şi credinţa şi nici nu îi poţi însufleţi pe alţii. Cum spuneam, el risipeşte atmosfera apăsătoare, iar vibraţia sunetelor se transformă în forţă combativă.

Numai stilurile ofensive - cel eroic şi cel divin - folosesc cântecul. Cele tenebroase nu fac acest lucru, fiindcă nu au suportul moral şi conştiinţa curată.

INTERPRETAREA ŞI DEZVOLTAREA STILULUI DE LUPTĂ LEGIONAR

Căpitanul nu şi-a dezvoltat întreg stilul de luptă şi pe toate planurile. Dar premisele acţiunii şi fundamentul moral pus arată felul de rezolvare în toate direcţiile. În aceste trăsături esenţiale stilul este bine conturat şi definitiv lămurit. Aceste trăsături largi pe care le-a fixat Căpitanul încheagă în forme precise spiritualitatea legionară, oferind totuşi un cadru larg de libertate pentru creaţie, fiindcă înglobează o lume. Armele de care dispune tactica Căpitanului sunt imense şi ele sunt în legătură cu toate trăsăturile terenului creat.

În general, în lume sunt două căi de urmat: drumul sclaviei şi drumul imperial. Niciodată nu se poate ajunge la împărăţie pe drumul sclaviei. Mai mult respiraţia imperială, decât conjunctura, creează împărăţiile.

Căpitanul a dat cele trei jaloane pentru formularea unei judecăţi legionare: Legiunea - Neamul - Dumnezeu (ordinea naturală). Împăcarea acestor trei trepte dau garanţia unei acţiuni pe linia legionară. Se poate cita vorba lui Machiavelli pentru Cezari: "Chiar dacă a căzut Căpitanul, a rămas metoda."

Probleme de stat

În mod plastic, legionarii au recurs la soluţia "cum ar fi procedat Căpitanul într-o situaţie similară". Cartea Căpitanului este Evanghelia. Conţine în esenţa ei adevăruri eterne. Orice interpretare a lor le strică forma, măreţia şi frumuseţea şi totuşi, pentru acţiunea politică interpretarea este necesară, pentru a acomoda aceste legi în evoluţia lor cu etapele de luptă care se vor succede.

Căpitanul, deşi a scris "Cărticica şefului de cuib", "Pentru legionari" şi Circulările, totuşi nu a precizat toate problemele de doctrină pentru problemele de stat. Pe acestea intenţiona să le exprime precis în vol. al II-lea din "Pentru legionari", pe care îl avea în pregătire.

Pentru ce trebuie să ştie un legionar, Căpitanul a dat multe principii şi aplicări practice în "Cărticica şefului de cuib" şi mai târziu în "Pentru legionari" şi în special în Circulări. Accentul în această etapă cade pe educaţie, care era făcută într-un mod temeinic, prin trăire.

Aplicarea spiritualităţii legionare nu este extinsă în toate domeniile de activitate, ci, ca şi creştinismul, se mărgineşte numai la raporturile între oameni, în organizaţie (viaţa privată). Mai târziu, în creştinism, biserica catolică a completat acest lucru, prin rezolvarea raporturilor în stat, în raport cu arta, ştiinţa etc. În cazul Mişcării, aceste raporturi ar fi fost cuprinse în vol. al II-lea, care nu a mai apucat să fie scris (Căpitanul a fost asasinat). De aceea va fi nevoie ca din faptele lui povestite, precum şi din împrejurările şi interpretările lor, să se stabilească norme complementare pentru orientarea legionarilor. Numai prin permanenta interpretare, care să aibă în vedere

esenţialul în etapele de luptă, se poate ţine pasul cu vremea. Deci, a se evita înţepenirea în dogmă şi alunecarea în compromis, pentru că prima înseamnă sclerozare, iar cealaltă alterare.

Experienţa Bisericii trebuie avută în vedere. După răstignirea Mântuitorului, care a fixat principiile sublime ale tacticii divine, a venit Biserica, care s-a adaptat atât de mult, încât a tolerat iezuitismului - organul cel mai avansat de adaptare - să adopte în luptă toate mijloacele, inclusiv arsenalul satanic, adică o recunoaştere în fond a biruinţei răului. Deci poate exista o primejdie pe această latură a spiritului legionar. Nu este posibil altfel, sau pentru a lupta numai cu partea bună din om este nevoie de uriaşi?? Marea bună-credinţă a celor care au murit pentru a oferi credit pentru marea rea-credinţă a acelor care trăiesc călcarea jurământului legionar - asemenea simptome s-au văzut: vezi comparaţia făcută de unii pigmei între Căpitan şi nenorocitul de Sima. Primul a creat, pentru ca celălalt să aibă ce distruge.

Terenul moral este singurul propriu pentru Mişcarea Legionară. Întreaga forţă stă pe acest teren, deci nu poate fi abandonat. Mişcarea Legionară poate fi învinsă definitiv numai atunci când îşi va abandona terenul.

Acelaşi duşman, aceleaşi metode. Legile fixate de Căpitan sunt fundamentale şi permanente. Aici şeful spiritual este totul. Şi după moartea lui fizică, tot Căpitanul va rămâne.

• Neajunsul cel mai mare pentru un regim autoritar este că se leagă prea mult de persoana conducătorului. Problema succesiunii se poate soluţiona printr-o metodă similară cu adopţiunea practicată de împăraţii romani care a dat rezultate bune. Aceasta echivalează în vremurile noastre cu desemnarea. În concepţia idealistă legionară succesiunea este cu mult uşurată, datorită spiritului de abnegaţie legionar. Astfel că se poate soluţiona şi problema cea mai grea a sistemului autoritar.

• Forma de stat care ar trebui aleasă este aceea care, pe lângă terenul moral, să facă imposibilă influenţa spiritului internaţionalist de divizare, deci stat autoritar pentru a se evita pulverizarea democratică, unde îşi poate găsi prosperitate virusul descompunerii globalizatoare (puterea răului). În acest mediu democratic se utilizează şantajul de sistem în legătură cu gustarea puterii pentru aservire şi transformare în unelte oarbe. Cu aceste mijloace de presiune, străinii se pot amesteca în treburile statului, făcând legile aşa cum dictează planul pentru scopurile lor. (Legile pentru aşa-zisa apărare a ordinei de stat au fost în realitate pentru apărarea străinilor.) De asemenea, în regimul democratic se lasă libertatea în lucrurile mărunte, pentru a da iluzia libertăţii şi se comprimă pe liniile ei mari, fundamentale. În sistemul autoritar, preocupat şi de bunele moravuri (pe care străinii lasă libertatea să fie corupte), se reglementează aceste domenii, din care cauză se simte lipsa libertăţii. În regimul democratic este calcul exagerat, în cel autoritar - tendinţa de a face bine.

În statul cel mai corupt sunt cele mai multe legi. Predominarea juridicului în stat este simptom de degenerare. După fundamentul spiritual dat de Căpitan, Constituţia statului legionar trebuie să aibă un caracter spartan (ca acela dat de Licurg), îmblânzit de spiritualitatea creştină sau, mai bine zis, spiritualizată. Pentru că Licurg a făcut cu legile sale în Sparta mai mult egalitate de substanţă şi mai puţin egalitate de treaptă. Durabilitatea acestor legi, Machiavelli o explica prin perfecţiunea lor. Mai degrabă însă s-ar putea explica prin viaţa sobră (ascetică) şi aspră a poporului şi cu deosebire a elitei, care nu permitea infiltrarea virusului descompunerii şi aţâţarea instinctelor inferioare ale omului. Prin procesul de interiorizare pus de Căpitan ca factor esenţial prin emanciparea de tirania materiei, poporul român ar fi revenit pe liniile lui autentice. După terminarea acestui proces, se poate da Constituţia. "Caracteristica noilor forme statale din lume nu stă atât în forma statului, pe cât stă în contribuţia naţiunii la crearea acestor forme de stat. Nu are importanţă mecanica statului, pe cât are în aceste schimbări voinţa naţiunii. Aceeaşi stare de înaltă

conştiinţă, aceeaşi stare de elan la care se poate ridica un neam chemat să-şi hotărască propria sa soartă. Viitorul său, înălţimea de conştiinţă la care în văzul lumii s-au ridicat aceste neamuri." (Corneliu Zelea Codreanu - Circulări, pag. 274) Popoarele au etape de evoluţie care pregătesc şi forma Constituţiei lor. Esenţialul este ca direcţia evoluţiei să nu fie deviată.

Totuşi, guvernarea legionară este grea, fiindcă Mişcarea Legionară trebuie să schimbe totul pentru a face statul sănătos în toate instituţiile lui; nu este vorba de continuarea vechii societăţi, ci de crearea uneia noi. Deci, misiuni reformatoare şi nu misiuni obişnuite de guvernare. Un organism putred îşi are şi el un ritm anemic, dar echilibrat. Dacă acelui organism îi pui o inimă tânără, care pulsează dinamic, iar celelalte organe, arterele etc. rămân sclerozate, atunci pereţii acestor organe plesnesc şi se produce hemoragia.

Neamul românesc are nevoie nu de un mare conducător politic, ci de un mare educator. Dar, în fapt, aceasta este şi o soluţie politică, fiindcă pentru acel moment calităţile de educator pentru ridicarea poporului formează şi calităţile politice esenţiale (educaţie în formă politică). Orice alt stil de conducere în acel moment, când colectivitatea nu este sănătoasă, prin faptul că nu poate vindeca răul, devine dăunător, fiindcă prin aceasta elementele stilului său au afinitate cu răul.

Caracteristicile politice s-au limitat, în general, numai la rezultatul oportunităţii. Aceasta este însă o anumită concepţie (amorală). Unghiul moral al istoriei a lipsit în general. Aşa se explică de ce toate scăderile oamenilor (conducătorilor) au fost trecute cu vederea dacă au realizat ceva. Concepţia a fost amorală, fiindcă nu s-a pus întrebarea cum s-a realizat. Zguduirile secolului însă au arătat putreziciunea şi au pus alternativa: sau totală descompunere în comunismul dizolvant sau revenirea fiecărui popor la premisele lui iniţiale, nealterate de toxinele materialismului dezvoltate în climatul creat de la revoluţia franceză încoace. Pentru întregul suflet creştin, deci, există necesitatea afirmării stilului său propriu. După cum spuneam, stilul de luptă legionar are toate caracteristicile de a putea deveni o instituţie necesară pentru a răzbate vremurile, să devină o religie a naţionalismului românesc (şi chiar neromânesc, fiindcă nu au alţii).

Senatul

Pentru orice eventualitate, trebuie să fie ca supapă de siguranţă şi element permanent, o instituţie care să aibă centru de greutate.

În republica Romană, acest centru permanent de greutate era în forma Senatului roman. Şi Căpitanul a fixat aceasta, Senatul legionar.

Aceste elemente trebuie riguros selecţionate şi în această selecţie elementul vechime trebuie luat în considerare în mod deosebit. Căpitanul punea chestiunea vechimii - durata de credinţă - ca esenţială şi ar fi o mare greşeală să fie nesocotită (sustragerile abile nu pot intra în considerarea vechimii, numai timpul umplut cu o activitate şi petrecut în riscuri).

În Mişcare nu trebuie să se facă confuzia că elementele cu suprafaţă, dar auxiliare, vor putea merge sus independente. Fiecare dintre aceştia a văzut Mişcarea în stilul său şi de aici vor rezulta greutăţi de formulare.