CUPRINS

ARGUMENT.................................................................................................................5

CAPITOLUL I...............................................................................................................6

1. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR LEGALE ÎN MATERIE...............................6

CAPITOLUL II............................................................................................................11

2. PRINCIPALELE CATEGORII DE ARII NATURALE PROTEJATE..................11

2.1. REZERVAŢII ŞTIINŢIFICE/REZERVAŢII NATURALE INTEGRALE.....12

2.2. PARCURI NATIONALE..................................................................................13

2.3. MONUMENTE NATURALE/ELEMENTE NATURALE MARCANTE.......15

2.4. REZERVATII DE CONSERVARE A NATURII/REZERVATII NATURALE

DIRIJATE/SANCTUARE ALE FAUNEI...............................................................17

2.5. PEISAJE TERESTRE ORI MARINE PROTEJATE........................................18

2.6. REZERVATII DE RESURSE NATURALE....................................................18

2.7. REGIUNI BIOLOGICE NATURALE/REZERVATII ANTROPOLOGICE...18

2.8. REGIUNI NATURALE AMENAJATE IN SCOPUL UTILIZARII

MULTIPLE/ZONE DE GESTIUNE A RESURSELOR UMANE..........................19

2.9. REZERVATIILE BIOSFEREI..........................................................................19

2.10. ARIILE PROTEJATE PE PLAN MONDIAL................................................20

CAPITOLUL III...........................................................................................................23

3. NOTIUNEA DE REZERVATIE SI DE MONUMENT AL NATURII..................23

3.1. CATEGORII DE ARII NATURALE PROTEJATE.........................................25

CAPITOLUL IV..........................................................................................................26

4. REGIMUL JURIDIC GENERAL AL ARIILOR PROTEJATE.............................26

4.1. ADMINISTRAREA SI GESTIUNEA RETELEI DE ARII NATURALE

PROTEJATE............................................................................................................27

CAPITOLUL V............................................................................................................31

3

5. NORME DE SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA MUNCII ŞI P.S.I. LA

SILVICULTURA.........................................................................................................31

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................35

4

ARGUMENT

Încă din secolul al XV-lea au existat în ţara noastră preocupări pentru ocrotirea naturii, fiind

amintite: Legea lui Ştefan cel Mare – “Legea braniştei”, loc oprit unde nimeni nu avea voie să vâneze,

să păşuneze vitele, să pescuiască şi nici să cosească fânul fără voia stăpânului; actele domneşti ale lui

Vlad Vintilă (1533) şi ale lui Ştefan Tomşa (1621) care reglementează “braniştele”.

Primul Cod silvic al României, care reglementează regimul de exploatare a tuturor pădurilor

ţării, apare la 19 mai 1881, după acesta completându-se şi Noua Lege sanitară din 1885. Spre sfârşitul

secolului al XIX-lea se intensifică preocupările pentru ocrotirea mediului înconjurător, astfel încât

Emil Racoviţă înfiinţează în anul 1920 la Cluj, primul Institut de speologie din lume şi pune bazele

asociaţiei de turism “Frăţia munteană”, care avea drept scop, cuprins în statut “să apere munţii şi

pădurile de devastări”.

În anul 1921 se constituie “Societatea de turism pentru protecţia naturii”, aceasta fiind prima

formă organizată de ocrotire a naturii.

Urmare a campaniei de pregătire a opiniei publice şi a primului Congres al naturaliştilor din

România, ţinut la Cluj la 7 iulie 1930, se adoptă prima lege din ţara noastră – Legea pentru protecţia

monumentelor naturii.

Potrivit acestui act normativ, sunt monumente ale naturii acele terenuri care, prin animalele

şi plantele care trăiesc pe ele, prezintă o deosebită însemnătate ştiinţifică sau estetică, precum şi toate

acelea care, prin frumuseţea lor naturală sau interesul ştiinţific ce prezintă, sunt demne de a fi

conservate şi trecute posterităţii.

Monumentele naturii erau considerate ca având caracter public şi supuse unui aşa-numit

regim de totală cruţare, în temeiul căruia erau ocrotite schimbări de destinaţie, atingeri, înstrăinări,

stricăciuni, distrugeri ori comerţ.

În plus, acestea erau scutite de orice impozit şi nu li se aplicau servituţi legale care ar fi fost

susceptibile să le aducă vreo atingere sau să conducă la schimbarea caracterului de monumente ale

naturii.

Nerespectarea regimului de protecţie astfel instituit atrăgea răspunderea civilă şi

contravenţională. Calitatea de monument al naturii se dobândea prin declaraţia Comisiei

Monumentelor Naturii, sub rezerva aprobării acesteia de către Consiliul de Miniştri.

5

CAPITOLUL I

1. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR LEGALE ÎN MATERIE

Legea din 7 iulie 1930 instituia, pe lângă Ministerul Agriculturii, o Comisiune a

monumentelor naturii, care avea drept atribuţii esenţiale dedarea şi inventarierea monumentelor

naturii, precum şi luarea de măsuri pentru conservarea lor.

Printr-o modificare a legii din 6 aprilie 1933 au fost extinse atribuţiile Comisiei şi au fost

constituite, alături de ea, ca organe de aplicare a dispoziţiilor legale în materie: Biroul central al

ocrotirii monumentelor naturii şi Biroul ştiinţific al Ocrotirii monumentelor naturii. Sub imperiul

acestei reglementări, în perioada 1930-1944 au dobândit calitatea de monument al naturii 36 de

terenuri, cu o suprafaţă de cca. 15000 ha şi au fost trecute sub protecţia legii o serie de specii de plante

şi animale rare sau pe cale de dispariţie.

În noile condiţii socio-politice şi economice create în România după al II-lea război

mondial, prin Decretul nr.237 din 18 octombrie 1950, Legea din 1930 a fost abrogată. Se instituia de

data aceasta, pe lângă Prezidiul Academiei Române, o Comisie pentru ocrotirea monumentelor naturii

din România, recomandarea altora pentru a fi luate sub protecţie, planificare şi supravegherea

exploatării ştiinţifice a monumentelor naturii, precum şi ocrotirea lor, patronarea publicaţiilor în

materie etc.

Monumentele naturii erau declarate bunuri ale întregului popor, avut obştesc, libere de orice

sarcini şi servituţi (art.5) şi dobândeau această calitate prin recomandarea Comisiei aprobată de

Consiliul de Miniştri.

La nivel local, măsurile de administrare şi ocrotire a monumentelor naturii, organizarea

personalului ştiinţific şi tehnic necesar, precum şi a corpului de paznici intrau în sarcina consiliilor

populare judeţene.

Prin H.C.M. nr.518/1954, comitetele executive ale consiliilor populare judeţene erau

împuternicite să adopte măsuri provizorii pentru ocrotirea faunei, florei ş.a. aflate pe teritoriile

propuse, spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină executarea anumitor lucrări care

ar putea prejudicia integritatea acestor obiective naturale.

România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte

condiţiilor fizico-geografice care includ munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone umede şi unul

din cele mai vaste sisteme de deltă ale Europei (Delta Dunării). De asemenea, datorită poziţiei

6

geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre

sud şi componente continental europene dinspre nord-vest.

În sfârşit, relativa stabilitate a populaţiei în ultimii 60 de ani, lipsa mecanizării în sectorul

forestier şi dezvoltarea economică redusă au determinat o exploatare mai scăzută a resurselor decât în

majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general constă în diversitatea florei şi faunei, inclusiv în

existenţa unor populaţii de lupi, urşi, capre negre şi râşi, care sunt considerate ca fiind printre cele mai

mari din Europa, precum şi în existenţa unor extinse habitate forestiere şi alpine nealterate, asociate

lanţului muntos al Carpaţilor. Astfel, valoarea capitalului natural al României a impus de-a lungul

timpului luarea unor măsuri de protecţie a naturii.

Analiza istorică a măsurilor de protecţie a naturii prin intermediul ariilor protejate relevă

următoarele etape :

- 1928-1944 este o perioadă de pionerat privind conservarea naturii şi ariile protejate în România în

care primul pas a fost făcut în anul 1928, când la Cluj a avut loc primul congres al naturaliştilor din

România, unde la propunerea lui Emil Racoviţă a fost adoptată o hotărâre privind elaborarea legii

referitoare la protecţia naturii în România.

În 1930 apare Legea nr. 213 pentru protecţia monumentelor naturii din România, pe baza

căreia se înfiinţează "Comisiunea Monumentelor naturii", apoi sunt declarate prin lege (Jurnalul

Consiliului de Miniştri) primele monumente ale naturii, în 1931 (floarea de colţ si nufărul termal) şi

primul parc naţional în 1935 (Parcul Naţional Retezat).

Sintetizând, în această perioadă, sunt puse sub ocrotire prin "Jurnale ale Consiliului de

Miniştri" 36 de teritorii ca rezervaţii naturale, parc naţional, monumente ale naturii, însumând o

suprafaţă de 15.000 ha.

Totuşi, datorită eforturilor specifice începuturilor, accentul a fost pus numai pe realizarea unui

cadru legislativ şi instituţional incipient şi pe constituirea unui număr limitat de arii protejate şi

aproape deloc pe administrarea ariilor protejate constituite.

- 1944-1989 – după 23 august 1944 măsurile de protecţie a naturii s-au bazat pe eforturile

instituţionale făcute înainte de război de oameni de ştiinţă de renume, cum au fost Al. Borza sau Emil

Racoviţă. În 1972 numărul ariilor protejate constituite a crescut la 190 de obiective, însumând aproape

100.000 ha. Din nefericire, măsurile de protecţie se rezumau numai la declararea de arii protejate şi

aproape deloc la administrarea acestora, acestea confruntându-se cu pericole din ce în ce mai mari.

Investiţiile alocate amenajărilor, pazei şi măsurilor practice de ocrotire ale ariilor protejate

erau sporadice şi nu depăşeau suma de 500.000 de lei pe întreaga ţară la nivelul anului 1972. Totodată,

deşi creşterea cantitativă a teritoriilor a fost însemnată, totuşi suprafaţa protejată reprezenta în 1972

7

doar 0.0042% din teritoriul ţării, procent care nu acoperea nici pe departe întreaga diversitate

specifică şi ecologică a ţării.

S-au făcut proiecte de către institute de cercetare pentru constituirea de alte arii protejate mari

- parcuri naţionale (Apuseni, Călimani, Ceahlău, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Valea Cernei, Cheile

Bicazului, Rodna) dar care nu s-au concretizat, şi de asemenea a urmat o perioadă în care s-au înfiinţat

un număr mare de arii protejate cu suprafaţa mai mică (rezervaţii naturale) prin intermediul unor

HCM-uri şi Decrete, cât şi iniţiative legislative la nivel judeţean. De multe ori iniţiativele locale

pentru constituirea ariilor protejate s-au făcut din "patriotism local" ci nu doar din considerente bazate

pe valoarea naturală a zonelor respective. Totodată se repetă vechea meteahnă a ariilor protejate

române, şi anume acestea erau doar constituite dar nu şi gospodărite.

Din punct de vedere legislativ, în 1973 s-a adoptat Legea nr. 9 (Legea Mediului) cu prevederi

legate de protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii şi totodată "sunt trasate sarcini ce revin

organelor centrale şi locale...", dar alături de această lege cadru nu s-a mai adoptat o lege specifică

pentru ariile protejate care să reglementeze administrarea lor, aşa cum s-a întâmplat în Polonia sau

Cehoslovacia, ţări care aveau parcuri naţionale cu administraţie proprie.

În aceasta perioadă s-au produs şi primele recunoaşteri internaţionale ale valorii ariilor

protejate româneşti, în 1979 Retezatul şi Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervaţii ale

Biosferei sub auspiciile programului UNESCO - Man and Biosphere (MAB). Dar nici măcar această

recunoaştere internaţională nu a condus la o administrare a acestor arii protejate.

- 1990 - prezent – după 1989 se aştepta o deschidere şi o eficienţă mai mare în ceea ce priveşte

realizarea unei reţele naţionale a ariilor protejate care să acopere întreaga diversitate a ecosistemelor la

nivelul ţării dar şi măsuri concrete în plan legislativ şi instituţional care să asigure un management

eficient al ariilor protejate, însă rezultatele au dovedit că aceste deziderate sunt foarte greu de atins.

Una dintre dificultăţi a fost legată de interpretarea diferită de către diverşi factori de decizie a

măsurilor ce trebuie întreprinse privind protecţia naturii, pe fondul unei indecizii a Autorităţii Centrale

de Mediu - Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, în cadrul căruia abia după 1997 s-a

constituit o Direcţie de Conservare a Biodiversităţii care să planifice şi să coordoneze toate activităţile

referitoare la conservarea naturii în arii protejate.

După 1990, prin Ordin al Ministerului Apelor Pădurilor şi Mediului Înconjurător (nr.7 din 27

ianuarie 1990) s-au înfiinţat 13 parcuri naţionale, act evident ilegal, prin lipsă de competenţă în

materie. Ordinul a provocat o oarecare confuzie deoarece se referea doar la suprafeţele de fond

forestier din parcurile naţionale, nu şi la suprafeţele ce conţineau goluri alpine. Suprafeţele declarate

în fond forestier erau foarte mari, întinzându-se şi în zone în care se desfăşurau activităţi economice

8

de exploatare a lemnului, care nu puteau fi stopate brusc şi cuprindeau aşezări umane, motiv pentru

care acest act a primit multe contestări, iar îndrumările tehnice pentru punerea sa în practică au fost

blocate.

O recunoaştere internaţională a valorii capitalului natural din România a reprezentat-o

desemnarea Deltei Dunării în 1991 ca sit Ramsar şi ca sit al Patrimoniului Natural Mondial pentru

50% din suprafaţa sa. Cu titlu excepţional, Delta Dunării este recunoscută ca Rezervaţie a Biosferei

prin H.G. 248 / 1994, când a început şi derularea unui proiect GEF (Fondul Global de Mediu) pentru

constituirea administraţiei parcului şi realizarea planului de management.

Ca urmare a faptului că România a aderat la Convenţia pentru Diversitatea Biologică (Rio),

în 1996 s-a realizat cu asistenţa financiară a Băncii Mondiale "Strategia naţională şi planul de acţiune

pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor sale în România" care

planifica pe termen scurt, mediu şi lung activităţile care trebuiau întreprinse în România.

Această strategie nu s-a bazat pe o evaluare făcută recent pentru capitalul natural al României,

singurele informaţii mai recente fiind date de un studiu terminat în 1994 privind Ecoregiunile

României, care clasifica în funcţie de tipul solului şi covorul vegetal principalele regiuni ale ţării, fiind

identificate 22 de Ecoregiuni.

În 1995 a fost adoptată Legea Mediului nr. 137 care cuprinde prevederi legate de conservarea

naturii şi ariile protejate şi totodată recunoaşte toate ariile protejate declarate anterior prin orice lege,

ordin, hotărâre, decizie.

Sunt recunoscute internaţional ca Rezervaţii ale Biosferei în cadrul Programului UNESCO -

MAB: Retezat, Pietrosul Rodnei şi Delta Dunării, ultima fiind înscrisă pe lista Patrimoniului Natural

Mondial şi pe lista Ramsar, a zonelor umede de importanţă internaţională.

Pentru majoritatea ariilor protejate constituite în fond forestier, Romsilva, prin filialele

teritoriale asigură managementul forestier, dar care doar în puţine cazuri corespunde viziunii

ecologilor. Trebuie recunoscut faptul că anumite arii protejate au fost ocrotite datorită intervenţiei

silvicilor, dar în orice caz managementul acestora a fost doar unilateral - forestier. Cum nu toate ariile

protejate sunt în totalitate în fond forestier, există mari conflicte între toate instituţiile cu expertiză în

domeniu (ICBIOL, Romsilva, Academia Română, ICAS), datorită punctelor de vedere diferite asupra

managementului ariilor protejate.

Totuşi, trebuie recunoscut că majoritatea ariilor protejate din România s-au autoconservat în

condiţiile în care intervenţiile umane asupra lor au fost în regimul trecut minime sau inexistente, dar

există şi exemple în care arii protejate au fost pur şi simplu distruse, cu toate că încă mai figurează ca

existente.

9

Totodată, se poate observa că în ultimul timp tot mai multe organizaţii neguvernamentale şi-

au adus într-o oarecare măsură aportul în protejarea unor arii naturale, chiar dacă nivelul profesional al

acestora nu este la aşteptările specialiştilor. Dar este la fel de adevărat că în România nu există

persoane specializate în domeniu, ci numai în domenii colaterale, fapt pentru care există mari conflicte

de idei între silvicultori, biologi, ecologi ş.a.

În acest context Guvernul României a solicitat acordarea unei noi finanţări din partea

Fondului Global de Mediu (GEF) pentru conceperea şi punerea în practică a unui proiect privind

"Managementul Integrat şi Conservarea Ariilor Protejate în România", scopul principal al proiectului

GEF fiind întărirea capacităţii de pregătire şi implementare a planurilor de management al ariilor

protejate la nivel local şi naţional.

La nivel naţional se acordă sprijin pentru realizarea şi întărirea cadrului instituţional necesar,

pentru adoptarea atât de necesarei legi a ariilor protejate şi întărirea cadrului legislativ, pentru

pregătirea resursei umane şi de asemenea, există o componentă de participare publică şi de

popularizare a ideii de conservare a naturii şi a ariilor protejate.

La nivel local se realizează planurile de mangement şi se constituie administraţii (structuri de

management) pentru trei arii protejate: Parcul Naţional Retezat, Parcul Natural Bucegi-Piatra Craiului

(obţinut prin însumarea a două zone care în mod obişnuit erau nominalizate distinct ca două parcuri

naţionale), Rezervaţia de Zimbri Vânători-Neamţ (creată pentru reintroducerea zimbrului în stare de

libertate), aceste trei zone urmând să devină modele pentru reaplicarea structurilor de management şi

pentru alte arii protejate, proiect ce a fost demarat la sfârşitul anului 1999.

În prezent, în ţara noastră există 564 de arii potejate, respectiv: 3 rezervaţii ale biosferei

(Delta Dunării, Retezat, Rodna), 12 parcuri naţionale, 44 rezervaţii ştiinţifice, 373 rezervaţii de

conservare a naturii şi 132 monumente naturale.

10

CAPITOLUL II

2. PRINCIPALELE CATEGORII DE ARII NATURALE PROTEJATE

Ariile protejate trebuie să fie declarate pentru a îndeplini obiectivele conforme cu scopurile şi

cerinţele naţionale, locale sau private (sau un amestec al acestora) şi numai după aceea “etichetate” cu

o categorie U.I.C.N. corespunzătoare obiectivelor de management. Aceste categorii au fost elaborate

pentru facilitarea comunicării şi informării, şi nu pentru a conduce sistemul.

La baza constituirii ariilor protejate a stat în primul rând, faptul că acestea satisfac nevoi ale

oamenilor. Din necesitatea ariilor protejate au rezultat o varietate de tipuri, care se diferenţiază în

principal în funcţie de gradul de protecţie (sau gradul permis al intervenţiei umane) şi în funcţie de

scopul ariei protejate. S-au constituit arii protejate care ocrotesc cele mai naturale zone de pe glob, în

care intervenţia omului este aproape inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este prezentă,

cum este cazul peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală deosebită, fiind de o

valoare incontestabilă.

Astfel, forul care şi-a propus să rezolve această problemă dificilă a fost Uniunea Internaţională

de Conservare a Naturii (U.I.C.N. – The World Conservation Union), care prin misiunea sa avea

competenţa necesară să o facă. UICN încearcă să influenţeze, să încurajeze şi să asiste societăţile din

toată lumea pentru conservarea integrităţii şi diversităţii naturii şi pentru a asigura că orice utilizare a

resurselor naturale este echitabilă şi durabilă.

Un sistem pentru definirea şi clasificarea ariilor protejate a rezultat ca urmare a activităţii

desfăşurată de UICN în acest domeniu timp de aproape un sfert de secol. Acest sistem a fost adoptat

de către guverne şi explicat prin linii directoare.

În prezent categoriile UICN sunt răspândite în întreaga lume şi sunt luate drept referinţă în

orice dezbateri privind ariile protejate. Scopul acestui sistem de definire şi clasificare a ariilor

protejate este acela de a contribui la creşterea gradului de înţelegere a tuturor celor interesaţi a

diferitelor categorii de arii protejate.

Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte sau reglementări cu caracter

normativ, inclusiv prin amenajamente silvice, la propunerea Ministerului Mediului şi Gospodăririi

11

Apelor, pe baza fundamentării ştiinţifice făcute de Academia Română. Cele declarate până la intrarea

în vigoare a Legii nr.137/1995 îşi păstrează această calitate.

Constituirea, administrarea şi gospodărirea parcurilor naţionale şi a celorlalte arii protejate din

fondul forestier naţional se fac de către Regia Naţională a Pădurilor. (art.12 codul silvic)

2.1. REZERVAŢII ŞTIINŢIFICE/REZERVAŢII NATURALE INTEGRALE

Spaţiile din această categorie cuprind ecosisteme remarcabile; elemente ori specii animale şi

vegetale, prezintă o importanţă ştiinţifică naţională ori sunt reprezentative pentru regiuni naturale

particulare.( Figura 1)

Ele acoperă frecvent ecosisteme ori forme de viaţă fragile, zone prezentând o diversitate-

remarcabilă din punct de vedere biologic ori geologic, care sunt în particular importante pentru

conservarea resurselor genetice. Dimensiunea lor este determinată prin suprafaţa primită pentru a

asigura integritatea teritoriului, care permite atingerea obiectivelor de gestiune ştiinţifică şi de

protecţie.

Figura 1– Rezervatia Stiintifica Pietrosul Mare

Procesele naturale putând să se deruleze în absenţa oricărei intervenţii directe a omului,

turismul, activităţile de loisir şi accesul publicului sunt în general interzise. Aceste procese pot fi

fenomene naturale care, alterând sistemul ecologic ori elementul fizic la un moment dat, precum

12

incendiile naturale, epidemiile ori infestaţiile prin insecte, furtuni, cutremure, dar excluzând

perturbaţiile artificiale. Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin

care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată.

Figura 2- Rezervatia stiintifica Pestera Altarului

Situl are ca funcţie educativă de a servi ca subiect de studiu, permiţând avansul cunoaşterii

ştiinţifice.

2.2. PARCURI NATIONALE

Un parc naţional este un teritoriu relativ întins(Figurile 3 si 4):

1) care prezintă unul sau mai multe ecosisteme, în general puţin ori deloc transformate prin exploatare

şi ocupare umană, ori specii vegetale şi animale, situri geomorfologice şi habitaturi reprezentând un

interes special din punct de vedere ştiinţific, educativ şi recreativ ori în care există peisaje naturale de

mare valoare estetică.

13

2) în care cea mai înaltă autoritate competentă a ţării a luat măsuri pentru a împiedica ori elimina pe

cât posibil, pe întreaga suprafaţă, această exploatare ori ocupare şi pentru a face să fie efectiv

respectate entităţile ecologice, geomorfologice ori estetice care au justificat crearea sa şi a cărei

vizitare este autorizată, sub unele condiţii, în scopuri recreative, educative şi naturale.

Figura 3 - Parcul National Cheile Nerei- Beusnita

Figura 4 – Parcul National Retezat

14

Ca regulă, exploatarea resurselor naturale trebuie să fie interzisă într-un teritoriu care face

parte din această categorie. Prin exploatare, se înţeleg activităţile agro-pastorale şi miniere,

vânătoarea, pescuitul, silvicultura, construcţia de lucrări de interes public (transporturi, comunicaţii,

energie etc.), precum şi activităţile imobiliare, comerciale ori industriile.

Parcurile naţionale trebuie să fie deschise publicului. Pentru a fi denumit parc naţional în

accepţia UICN, zonajul acestor spaţii trebuie să fie modulat după combinaţiile următoare:

- zonă de natură sălbatică exclusivă;

- zonă de natură sălbatică, combinată, cu un spaţiu intregral ori un spaţiu natural dirijat etc.;

- una ori alta, ori amândouă zonele de mai sus, combinate cu o zonă cu vocaţie

turistică/administrativă;

- una ori alta sau amândouă zonele de mai sus, combinate cu una ori mai multe

zone clasificate ca zone antropologice, arhelogice ori istorice.

Regimul lor de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi

conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate. În perimetrele lor

vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate prin

activităţi umane.

Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse

sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii ştiinţifice.

Parcurile naţionale se întind în general pe suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor

naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de comunităţile din zona parcului

naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi reglementate prin planul de management.

2.3. MONUMENTE NATURALE/ELEMENTE NATURALE MARCANTE

Această categorie conţine, în principiu, unul ori mai multe elemente naturale particulare de

importanţă naţională excepţională care, prin caracterul lor unic ori rar ar trebui să fie protejat, în cel

mai bun caz, elementul particular de protejat nu prezintă urmele activităţii umane.

15

Figura 5 – Babele (Muntii Bucegi)

Figura 6- Sfinxul (Muntii Bucegi)

Astfel, monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică

deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate cu

dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice – peşteri, martori de

eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosiliere,

16

precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea

lor(Figurile 5 si 6).

Dacă monumentele nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie,

pentru asigurarea integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi

de deţinătorul terenului.

Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură

păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei

poate fi limitat sau interzis.

2.4. REZERVATII DE CONSERVARE A NATURII/REZERVATII NATURALE DIRIJATE/SANCTUARE ALE FAUNEI

Un teritoriu este inclus în aceste categorii atunci când protecţia siturilor ori habitatelor

particulare este esenţială pentru menţinerea bunăstării unei faune sedentare ori migratoare de

importanţă naţională ori mondială(Figura 7). Chiar dacă diferite tipuri de teritorii intră în această

categorie, acestea vor trebui să aibă ca prim obiectiv protecţia naturii; producerea de resurse

exploatabile şi renovabile poate juca un rol secundar în gestiunea unei arii date.

Figura 7- Rezervatia naturala Bucicas

Managementul acestor rezervaţii se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora, prin

măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării

anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice.

17

Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice, educaţionale

organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise

folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite.

2.5. PEISAJE TERESTRE ORI MARINE PROTEJATE

Sunt două mari tipuri de spaţii de acest gen: cele al căror peisaj prezintă calităţi estetice

particulare, rezultate din interacţiunea omului şi naturii şi cele care sunt înainte de toate zone naturale

pe care omul le amenajează de o manieră intensivă, în scop de loisir şi de turism.

În primul caz, peisajele pot să fie expresia unor forţe culturale, precum cutumele, credinţele,

organizarea socială ori elemente fizice, precum cele care se exprimă de-a lungul modului de utilizare a

solului.

Al doilea tip cuprinde frecvent situri naturale ori panoramice situate de-a lungul coastelor,

malurilor, lacurilor, în regiuni de coline şi de munţi, de-a lungul văilor şi, frecvent, aproape de marile

rute turistice ori în jurul centrelor locuite.

2.6. REZERVATII DE RESURSE NATURALE

Spaţiile din această categorie cuprind zone întinse, relativ izolate şi nelocuite, greu accesibile

ori regiuni puţin populate dar asupra cărora se exercită presiuni considerabile de colonizare şi utilizare

crescândă. Accesul fiind limitat, aceste zone trebuie să fie supuse unui control în funcţie de presiunile

care se exercită, în direcţia locuirii sau utilizării în diverse scopuri.

2.7. REGIUNI BIOLOGICE NATURALE/REZERVATII ANTROPOLOGICE

Regiunile din această categorie se caracterizează prin faptul că influenţa tehnologiei moderne

nu se exercită într-o măsură importantă ori că aceasta nu a fost încorporată în modul de viaţă

tradiţional al locuitorilor. Acestea pot să fie închise sau izolate şi pot rămâne inaccesibile pe timp

îndelungat, iar comunităţile care trăiesc aici sunt considerate deosebit de importante pentru menţinerea

diversităţii culturale a umanităţii.

Gestiunea regiunilor este orientată spre menţinerea mediului în beneficiul societăţilor

tradiţionale în scopul de a asigura perenizarea culturii lor.

18

2.8. REGIUNI NATURALE AMENAJATE IN SCOPUL UTILIZARII

MULTIPLE/ZONE DE GESTIUNE A RESURSELOR UMANE

O arie din această categorie este vastă; ea conţine teritorii întinse supuse producţiei de produse

forestiere, apă, păşuni, faună sălbatică, produse marine şi organizarea loisir-ului în aer liber. Unele

părţi ale acestor regiuni pot să fie ocupate de om şi să fi fost transformate. Aria poate să posede

elemente naturale unice ori excepţionale de importanţă naţională sau, în ansamblul său, reprezintă un

element ori o regiune de importanţă naţională ori internaţională.

2.9. REZERVATIILE BIOSFEREI

Instituite prin programul Omul şi Biosfera (MAB) al UNESCO din 1970, aceste rezervaţii

constituie o reţea mondială reprezentativă de modele de gestiune a spaţiului, servind atât conservării

resurselor şi speciilor, cât şi satisfacerii nevoilor umane.

Sunt zone protejate care includ habitate reprezentative şi prezintă următoarele

caracteristici:

- fiecare rezervaţie conservă elemente caracteristice de ecosisteme aliate în diferite regiuni

naturale ale lumii;

- constituie teritorii (terestre, marine, coaste) ce integrează populaţia şi care sunt administrate

în vederea atingerii unor obiective ce pornesc de la protecţia integrală şi până la exploatarea

durabilă(Figura 8).

Figura 8- Rezervatia Biosferei Delta Dunarii

19

Din punct de vedere al statutului juridic, conceptul de rezervaţie a biosferei presupune

existenţa a trei zone funcţionale (zona centrală, zone tampon şi de tranziţie), trei funcţii de îndeplinit

(de conservare, administrare şi cercetare-reformare) şi existenţa unei instituţii având în componenţă

administrarea ansamblului rezervaţiei ori cel puţin zona centrală şi zonele tampon.

Textul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale

protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei (anexa I) prevede că pentru asigurarea

protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice, precum şi

pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum al populaţiilor

locale şi în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul

rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone de regim diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare

şi de valorificare a resurselor, după cum urmează:

1. zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare a rezervaţiilor ştiinţifice;

2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise activităţi

limitate de valorificare a resurselor disponibile în conformitate cu autorizaţiile date de

administraţia rezervaţiei;

3. zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului

deteriorat;

4. zone valorificabile economic prin practici tradiţionale sau noi, ecologic admise, în

limitele capacităţii de regenerare a resurselor.

Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de

dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.

2.10. ARIILE PROTEJATE PE PLAN MONDIAL

Este unanim recunoscut pe întreg globul că ariile protejate sunt printre cele mai eficiente

mijloace destinate conservării biodiversităţii. Astfel, de-a lungul ultimului secol, au fost investite

resurse importante pentru constituirea de arii protejate în întreaga lume. Aceste eforturi au avut ca

rezultat pentru majoritatea ţărilor crearea sau cel puţin planificarea unui sistem naţional de arii

protejate. În prezent există în lume peste 1388 de titluri, consacrate prin lege, care desemnează arii

protejate. Se pot găsi arii protejate care au denumiri diferite, dar care au acelaşi scop, cum ar fi:

rezervaţie naturală strictă în Bhutan; rezervaţie pentru managementul naturii în Bahamas; rezervaţie

20

naturală în Ontario - Canada; rezervaţie naturală naţională în Cehia; rezervaţie naturală marină în

Indonesia; arie pentru conservarea naturii în Japonia şi rezervaţie naturală strictă în Sri Lanka, dar

toate reprezentând acelaşi lucru, şi anume o Rezervaţie Strict Protejată – categoria I.

De asemenea, acelaşi titlu al unei arii protejate poate implica obiective de management şi

caracteristici foarte diferite în ţări diferite. Exemplul clasic este dat de larg utilizata denumire de Parc

Naţional, care a început să fie uzitată odată cu înfiinţarea Parcului Naţional Yellowstone în anul 1872.

Astfel, în timp ce în multe părţi ale lumii (America, Africa, Asia de Sud şi Sud-Est,

Australia şi Noua Zeelandă) parcurile naţionale sunt mari teritorii naturale, în Europa se găsesc arii

protejate care poartă denumirea de Parc Naţional dar în care intervenţia omului este evidentă, cum ar

fi toate cele 11 parcuri naţionale din Anglia şi Ţara Galilor, majoritatea parcurilor naţionale din

Germania şi Parcul Naţional Cevennes din Franţa.

Colectarea datelor referitoare la ariile protejate din întreaga lume a fost iniţiată de către

UICN prin “Comisia pentru Parcuri Naţionale şi Arii Protejate” (CNPPA), ca răspuns la două rezoluţii

ale Naţiunilor Unite ce recunosc importanţa ariilor protejate şi care a condus la realizarea primei liste

a ariilor protejate (World List of National Parks and Equivalents Reserves -1961/1962). În 1981,

CNPPA a constituit Protected Areas Data Unit care a devenit parte a World Conservation Monitoring

Centre (Centrul Mondial pentru Monitorizarea Conservării) care menţine o bază de date a ariilor

protejate din întreaga lume.

Baza de date a ariilor protejate realizată de către World Conservation Monitoring Centre

conţine 30.350 de înregistrări de arii protejate recunoscute de către UICN, 13.915 de înregistrări ale

unor arii care nu sunt recunoscute de către UICN şi alte 16.288 de arii protejate care au un statut

incert. Baza de date se actualizează periodic, aproximativ la fiecare trei ani, pentru a asigura

producerea unei noi ediţii a Listei cu Arii Protejate a Naţiunilor Unite.

Prin integrarea datelor specifice acestui număr impresionant de arii protejate a rezultat

următoarea analiză, care în limita erorilor acceptate defineşte într-o anumită măsură situaţia ariilor

protejate la nivel global. Reţeaua mondială a ariilor protejate cuprinde 30.350 de arii protejate care se

întinde pe o suprafaţă de 13.232.275 km² ce reprezintă 8.83% din suprafaţa terestră a globului.

Oricum, acest procentaj trebuie considerat cu precauţie, deoarece poate fi mai mare cu peste un

procent datorită numărului mare de arii protejate marine sau care au în componenţă teritorii marine.

Această reţea a ariilor protejate pare a fi foarte întinsă dintr-o perspectivă globală, însă are foarte

multe goluri la nivel naţional.

Ariile protejate sunt considerate adesea insule naturale într-un ocean al dezvoltării; astfel, cu

cât acestea au o suprafaţă mai mare, cu atât ele sunt mai protejate de presiunile exterioare. Situaţia

21

actuală relevă faptul că 17.892 (59%) de arii protejate au o suprafaţă mai mică de 1,000 ha care

totalizează o suprafaţă de 28.713 km² ceea ce înseamnă doar 0,2% din suprafaţa totală a ariilor

protejate. În schimb doar 1,673 (6%) din ariile protejate depăşesc 1,000 km² dar care totalizează 11.56

mil. km², adică 87% din suprafaţa totală a ariilor protejate.

Monitorizarea creşterii reţelei globale a ariilor protejate, distribuţia lor şi obiectivele de

management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se

găseşte o anumită arie protejată şi mai ales cât este de eficient managementul ariei protejate.

Multe arii protejate există doar prin legea de constituire (doar pe hârtie), dar în realitate în

teren există foarte puţin din ceea ce scria pe hârtie, în schimb se pot identifica activităţi de braconaj,

păşunat intensiv, cultivare sau se găsesc aşezări umane, drumuri. Este foarte important ca odată ce aria

protejată a fost constituită să se focalizeze toate resursele pentru a asigura un management eficient al

ariei.

Pentru a rezolva problema “eficienţei managementului”, denumită adesea “sindromul

parcurilor de hârtie” (paper park syndrom), Comisia UICN-ului - World Commission on Protected

Areas (WCPA) a stabilit un Departament pentru Eficienţa Managementului (Task Force on

Management Effectiveness).

De asemenea, se anticipează că viitoarele ediţii ale Listei Ariilor Protejate a Naţiunilor Unite

vor include indicatori privind eficienţa managementului. În acelaşi timp, informaţiile valabile

referitoare la nivelul fondurilor alocate şi a staffului angajat pentru arii protejate indică faptul că

resursele alocate sunt inadecvate pentru ceea ce presupune un management eficient.

În ceea ce priveşte mărimea personalului care administrează ariile protejate, diferenţa este mult

mai mică, de la 27,3 oameni / 1000km² în ţările dezvoltate la 22,6 oameni / 1000km² în ţările mai

puţin dezvoltate, dar diferenţa se face între investiţiile care se fac în echipamentul necesar staffului şi

care asigură eficienţa activităţilor de protecţie.

22

CAPITOLUL III

3. NOTIUNEA DE REZERVATIE SI DE MONUMENT AL NATURII

Prin rezervaţie naturală se înţelege un teritoriu ocrotit prin lege, pe care nu se pot face

transformări, deoarece în cuprinsul lui se găsesc plante, animale, minereuri şi formaţii geologice rare,

care prezintă importanţă din punct de vedere ştiinţific. Rezervaţia naturală reprezintă una din formele

acţiunii de protecţie a mediului.

Rezervaţiile mai mari, în care regimul de protecţie se extinde asupra tuturor componentelor

cadrului natural se numesc parcuri naţionale. În parcurile naţionale, turismului îi sunt rezervate numai

anumite trasee, iar bogăţiile naturale sunt scoase din circuitul economic şi juridic.

După obiectul ocrotirii, se organizează rezervaţii naturale forestiere, zoologice, botanice,

geologice etc. Există şi rezervaţii naturale temporare, organizate cu scopul conservării sau refacerii

unor resurse naturale. În jurul teritoriului declarat rezervaţie naţională se creează zone-tampon în care

amenajările, vânătoarea, pescuitul, păşunatul etc. sunt supuse unui control riguros din partea organelor

de stat competente.

În ţara noastră s-au creat rezervaţii naturale în Retezat (Parcul Naţional Retezat – 13.000 ha),

în Bucegi (4.775 ha), în Delta Dunării (34.200 ha), în Ceahlău (1.836 ha), în Pietrosul Mare (2.700

ha), pădurea şi lacul Snagov (1.737 ha), Codrul secular de la Slătioara- Suceava (609 ha), Cheile

Turzii (104 ha) ş.a.

Teritoriul căruia i se acordă prin lege o calitate juridică deosebită se numeşte monument al

naturii. Prin plantele şi animalele care trăiesc pe ele, monumentele naturii prezintă o deosebită

însemnătate ştiinţifică şi estetică, iar scopul conservării lor este de a fi trecute posterităţii. Calitatea de

monument al naturii se acordă şi unor specii de plante şi de animale rare, exemplare unice, precum şi

unor copaci bătrâni.

În România au fost declarate monumente ale naturii Parcul Naţional al Retezatului, Cazaltele

de la Detunata, călifarul alb şi călifarul roşu, lopătarul, stejarul de la Blaj. Resursele naturale

regenerabile (inclusiv apa şi solul), cele neregenerabile (petrol, cărbune), precum şi serviciile

(controlul climei, al calităţii apei şi aerului etc.) asigurate de către componentele capitalului natural

constituie unul dintre factorii cheie ai funcţiei de producţie a sistemelor economice şi de suport al

dezvoltării sistemelor socio-economice. Capitalul natural şi componentele sale au o anumită capacitate

23

productivă care trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi respectiv, o anumită capacitate de

suport (parametru esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea).

Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure

conservarea unei structuri diverse şi echilibrate a capitalului natural şi utilizarea resurselor şi

serviciilor produse de acesta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale. Conservarea

capitalului natural presupune în principal menţinerea unui raport acceptabil între ecosistemele

naturale, seminaturale şi antropizate, cu menţinerea heterogenităţii în cadrul fiecărui tip de

ecosisteme şi asigurarea conectivităţii între aceste ecosisteme.

Astfel, atât evaluarea şi monitorizarea stării capitalului natural, cât şi dezvoltarea cunoaşterii

se poate realiza în cadrul unor zone pilot, cum sunt ariile protejate. În scopul conservării structurii

ecologice la scara complexelor macroregionale de ecosisteme este necesar să se identifice configuraţia

viabilă a unui mozaic de ecosisteme naturale şi seminaturale care să includă toate tipurile de

ecosisteme. Conexiunea dintre diferitele tipuri de ecosisteme naturale şi seminaturale, asigurată prin

coridoare naturale şi/sau obţinută prin diferite lucrări de reconstrucţie ecologică este o condiţie

fundamentală pentru atingerea obiectivelor conservării diversităţii habitatelor şi a sistemelor

ecologice.

În spaţiile acestei matrice trebuie să se distribuie ecosistemele antropizate, ecosistemele

urbane şi rurale, complexele industriale şi reţeaua rutieră. Înfiinţarea de arii protejate şi managementul

eficient al acestora este o necesitate, deoarece : - ariile protejate sunt exponente ale ecosistemelor

naturale şi seminaturale care pot fi evaluate şi monitorizate, exprimând într-o anumită măsură starea

acestora la un moment dat. Ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă principalele componente

ale capitalului natural care asigură resursele şi serviciile care stau la baza dezvoltării socio-economice;

- ariile protejate sunt zone în care se dezvoltă cunoaşterea necesară pentru asigurarea tranziţiei la un

model de dezvoltare durabilă;

- ariile protejate sunt adevărate "săli de clasă în aer liber" în care oamenii pot fi educaţi cu privire la

rolul naturii, la necesitatea conservării acesteia şi a dezvoltării durabile.

Principiul central pe care se bazează liniile directoare este acela că ariile protejate trebuie să

fie definite de obiectivele lor de management, nu de titlul ariei şi nu de eficienţa managementului în

îndeplinirea respectivelor obiective.

Problema eficienţei managementului trebuie luată în considerare, dar ea nu este văzută ca un

criteriu de categorisire. Se speră ca aceste linii directoare să fie utilizate pe scară largă de către toţi cei

24

implicaţi în procesul declarării de noi arii protejate şi în revizuirea celor existente. Ele sunt proiectate

pentru a forma o bază utilă pentru crearea planurilor sistemelor naţionale de arii protejate.

3.1. CATEGORII DE ARII NATURALE PROTEJATE

Ariile protejate sunt percepute de foarte mulţi oameni doar în sensul lor "conservaţionist",

fiind considerate adevărate oaze ale naturii sălbatice într-un deşert al dezvoltării economice, care

trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează.

Foarte puţin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie

de fapt suportul "vieţii" şi implicit, al dezvoltării socio-economice. De asemenea, dezvoltarea socio-

economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile oferite de capitalul natural, însă până în

prezent în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont de capacitatea productivă şi capacitatea de suport a

capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea economică.

Terenurile supuse ocrotirii pot fi împărţite conform clasificării adoptate de Uniunea

Internaţională pentru Conservarea Naturii în următoarele categorii:

parcuri naţionale, care cuprind suprafeţe de teren şi de ape ce păstrează nemodificat

cadrul natural cu flora şi fauna sa, destinate cercetării ştiinţifice, recreaţiei şi turismului;

parcuri naturale , care cuprind suprafeţe de teren în care se urmăreşte menţinerea

peisajului natural existent şi a folosirii actuale, cu

posibilităţi de restrângere a acestei folosinţe în viitor;

rezervaţii naturale , care cuprind suprafeţe de teren şi de ape, destinate conservării

unor medii de viaţă caracteristice şi care pot fi de interes zoologic, botanic, forestier,

paleontologic, geologic, speologic,

limnologic, marin sau mixt;

rezervaţii ştiinţifice , ce includ suprafeţe de teren şi de ape, de întinderi variate,

destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate şi conservării fondului genetic autohton;

rezervaţii peisagiste , în care sunt cuprinse terenurile pe care se găsesc asociaţii de

vegetaţie sau forme de relief de mare valoare estetică, prin a căror conservare se urmăreşte

integritatea frumuseţilor naturale;

monumente ale naturii reprezentând asociaţii sau specii de plante şi

animale rare sau pe cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice – peşteri,

martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte asemenea – precum şi locuri fosiliere,

situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite.

25

CAPITOLUL IV

4. REGIMUL JURIDIC GENERAL AL ARIILOR PROTEJATE

Legea protecţiei mediului nr.137/1995 se mărgineşte să stabilească regimul general al ariilor

protejate şi al monumentelor naturii, urmând ca ulterior, printr-o lege specială să se precizeze

tipologia şi regimurile specifice de administraţie şi ocrotire.

Astfel, menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii potejate şi monumente ale naturii

are drept scop conservarea unor habitate naturale, a biodiversităţii care definesc cadrul biogeografic al

ţării, precum şi a structurilor şi formaţiunilor naturale cu valoare ştiinţifică şi peisagistică.

Legea face o anumită ierarhizare a acestora, în raport cu interesul internaţional, naţional şi

local, pe care îl reprezintă. Aşa de exemplu, rezervaţiile biosferei ori elementele patrimoniului natural

mondial sunt de interes internaţional, parcurile naţionale, aşa cum le indică şi denumirea, de interes

naţional etc. Ele se declară prin lege sau alte acte normative, inclusiv prin amenajamentele silvice; de

asemenea, sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform

legii.

Se consacră instituţia ocrotirii provizorii, măsură care poate fi dispusă de autorităţile

administraţiei publice locale, la solicitarea agenţiilor pentru protecţia mediului, a unor organizaţii

neguvernamentale, persoane fizice sau juridice, pe baza documentaţiei avizate de Academia Română,

în vederea declarării, arii protejate sau monumente ale naturii sau anumite obiective care justifică

aceasta.

În afară de această competenţă, autorităţile administraţiei publice locale asigură informarea

agenţilor economici, populaţiei şi turiştilor cu privire la existenţa în zonă a ariilor protejate şi a

monumentelor naturii, la semnificaţia lor, la regulile şi restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile

aplicabile pentru nerespectarea statutului acestora.

Autoritatea Centrală pentru Protecţia Mediului organizează reţeaua de supraveghere, de pază

a ariilor protejate şi a monumentelor naturii, elaborează, editează, ţine la zi şi difuzează Catalogul

ariilor protejate şi al monumentelor naturii, precum şi Cartea roşie a speciilor de plante şi animale din

România.

26

Deţinătorii de suprafeţe terestre sau acvatice limitrofe monumentelor naturii protejate, sau pe

ale căror terenuri s-au identificat elemente susceptibile de a fi ocrotite sunt obligaţi să respecte statutul

acestora pentru a asigura transmiterea lor generaţiilor viitoare.

În sfârşit, culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, deţinerea şi

comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi dizlocarea, deţinerea şi

comercializarea unor piese mineralogice, speologice şi paleontologice, provenite din locuri declarate

monumente ale naturii, sunt interzise.

De asemenea, introducerea pe teritoriul ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, de culturi

de microorganisme, plante şi animale vii, fără acordul eliberat de Autoritatea centrală pentru protecţia

mediului, cu consultarea Academiei Române este interzisă.

Sub raportul gestiunii, aceasta poate fi realizată, de regulă prin structuri publice stabilite de

lege şi indicate prin actul normativ de acordare a calităţii de arie protejată. În mod excepţional,

suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale pot fi gestionate

de deţinătorii legali “numai în cazul când aceştia se angajează să aplice măsurile de conservare

stabilite de Autoritatea centrală pentru protecţia mediului”.

Având în vedere consecinţele de ordin economic pe care le implică aplicarea acestor măsuri,

deţinătorii cu orice titlu ai acestor suprafeţe beneficiază de o serie de facilităţi, precum scutirea de

impozit, acordarea de compensaţii în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse.

4.1. ADMINISTRAREA SI GESTIUNEA RETELEI DE ARII NATURALE PROTEJATE

Coordonarea managementului reţelei naţionale de arii naturale protejate este în

responsabilitatea Autorităţii Publice Centrale pentru Protecţia Mediului, a Academiei Române,

precum şi a Comitetului Naţional “Om-Biosferă”, potrivit atribuţiilor pe care le au, în conformitate cu

dispoziţiile art.39 din Lege.

Responsabilităţile pentru stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor naturale protejate

şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare, revin

după cum urmează :

a) Autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română

pentru ariile naturale protejate declarate prin legi sau prin hotărâri ale Guvernului;

b) Autorităţilor administraţiei publice judeţene sau locale, pentru ariile naturale protejate

declarate prin hotărâri ale acestora.

27

Modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului

natural puse sub regim special de protecţie şi conservare se stabilesc cu consultarea Consiliilor

judeţene şi/sau locale, avându-se în vedere :

a) categoria ariei naturale protejate şi regimul de management al acesteia;

b) întinderea ariei naturale protejate şi regimul de proprietate al terenurilor şi bunurilor incluse

în perimetrul acesteia;

c) posibilităţile de asigurare a resurselor financiare pentru asigurarea personalului şi a

mijloacelor necesare pentru buna administrare;

d) capacităţile şi interesul unor foruri ştiinţifice, universităţi, instituţii de cercetare şi

învăţământ din sectorul public şi privat, organizaţii profesionale guvernamentale şi neguvernamentale

de a-şi asuma responsabilităţile de administrare a unor categorii de arii naturale protejate, cu

asigurarea resurselor necesare, financiare şi de personal, sub controlul autorităţior naţionale

responsabile.

Administrarea ariilor protejate şi a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim

special de protecţie şi conservare se poate face prin:

a) structuri de administrare special constituite;

b) regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale administraţiei

publice locale, servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale;

c) instituţii ştiinţifice de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat, muzee,

organizaţii neguvernamentale, constituite potrivit legii;

d) persoane fizice cu calitatea de custode.

Planurile de management şi regulamentele ariilor naturale protejate se aprobă de Autoritatea

centrală pentru protecţia mediului, cu avizul Academiei Române.

Respectarea planurilor de management şi a regulamentelor este obligatorie pentru

administratorii ariilor naturale protejate, precum şi pentru personele fizice şi juridice care deţin sau

administrează terenuri şi alte bunuri şi/sau desfăşoară activităţi în perimetrul ariei naturale protejate.

Pentru supravegherea unor arii naturale protejate şi bunuri ale patrimoniului natural aflate

sub regim special de protecţie şi conservare, care nu necesită sau care nu au structuri de administrare

special constituite, se instituie calitatea de custode.

Bunurile cu valoare de patrimoniu natural existente în situri, deţinute în regim de proprietate

privată sunt ocrotite şi se conservă de proprietarii lor, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor legale.

Dacă proprietarul nu consimte sau, deşi consimte nu respectă măsurile speciale de ocrotire şi

conservare stabilite de Autoritatea de mediu, ori nu are capacitatea de a realiza aceste măsuri,

28

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, prin împuterniciţii săi, va solicita, în condiţiile legii,

măsura indisponibilizării provizorii sau după caz, definitive, în vederea instituirii unei administrări

speciale asupra bunurilor în cauză.

În aceste condiţii Autoritatea Publică Centrală pentru Protecţia Mediului va înainta instanţei

judecătoreşti competente cu soluţionarea cererii, propuneri concrete privind regimul special de

administrare a bunurilor.

Pentru completarea resurselor financiare necesare bunei administrări a ariilor naturale

protejate, potrivit planurilor de management, administraţiile acestora pot institui un sistem de tarife, ce

se aprobă de Autoritatea Centrală pentru Protecţia Mediului, sau după caz, de autorităţile

administraţiei publice locale. Tarifele se plătesc de persoanele fizice şi juridice care beneficiază de

bunurile, serviciile şi activităţile specifice desfăşurate în ariile naturale protejate.

Pentru unele bunuri floristice şi faunistice ale patrimoniului natural floristic, faunistic,

geologic, paleontologic, mineralogic şi de altă natură, măsurile necesare de protecţie şi conservare vor

fi luate de către administratorii sau deţinătorii acestora.

Toate aceste categorii luate laolaltă pot să fie încadrate într-un sistem naţional armonizat de

arii de conservare; în practică, diversele categorii sunt administrate în general de diferite servicii

guvernamentale. Unele categorii sunt administrate de organisme statale, regionale ori chiar de

instituţii private ori de asociaţii.

Administrarea ariilor amenajate are ca scop utilizarea multiplă, iar categoriile internaţionale,

precum rezervaţiile biosferei ori bunurile (naturale) ale patrimoniului mondial necesită frecvent

cooperarea mai multor instituţii.

Astfel, utilizarea majorităţii ariilor din categoria I este plasată sub responsabilitatea

guvernului; în unele cazuri protecţia pe termen lung este garantată prin măsuri adecvate de salvare şi

control la care participă guvernul.

Parcurile naturale sunt gestionate de administraţii speciale constituite prin acte normative.

Gestiunea monumentelor naturale urmăreşte prezervarea acestora faţă de orice perturbaţii artificiale şi

aparţine organismelor publice-naţionale ori de alt nivel – unor administraţii proprii ori asociaţiilor fără

scop lucrativ, important fiind să se asigure protecţia pe termen lung a elementelor reprezentative.

În privinţa categoriei a IV-a, rezervaţii de conservare – aceste teritorii pot fi proprietate de

stat ori a altor entităţi la un nivel mai puţin ridicat, a organizaţiilor ori asociaţiilor fără scop lucrativ ori

persoanelor fizice şi grupurilor private, cu condiţia să fie aplicate măsuri de salvgardare şi control.

Referitor la peisajele terestre ori marine protejate, dacă asemenea teritorii sunt proprietate

privată este necesar un control al planificării, în scopul de a asigura perenitatea utilizării teritoriului şi

29

modului de viaţă al locuitorilor săi. Unele forme de ajutor public pot fi necesare pentru ameliorarea

condiţiilor de viaţă în vederea menţinerii calităţii peisajului printr-o gestiune corespunzătoare.

În cazul regiunilor biologice, gestiunea este orientată către menţinerea mediului în beneficiul

societăţilor tradiţionale în scopul de a asigura perenitatea culturii lor.

În cadrul categoriei a VIII-a, formele utilizării multiple a unui teritoriu constituie modul de

gestionare a tuturor resurselor renovabile utilizate, combinându-le de o manieră ori alta, pentru a

răspunde cel mai bine nevoilor ţării. Principiul esenţial al acestui tip de gestionare este asigurarea

menţinerii perpetuării productivităţii globale a resurselor teritoriului în cauză.

Pentru bunurile naturale ale patrimoniului mondial, Convenţia UNESCO din 16 noiembrie

1972 stabileşte în sarcina statelor părţi să înfiinţeze pe teritoriul său, în măsura în care nu există, unu

sau mai multe servicii de ocrotire, de conservare şi de valorificare a patrimoniului natural, prevăzute

cu un personal corespunzător şi dispunerii de mijloace care să le permită să îndeplinească obiectivele

speciale (art.5 lit. b).

30

CAPITOLUL V

5. NORME DE SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA MUNCII ŞI P.S.I. LA SILVICULTURA

Normele specifice de protectie a muncii sunt reglementari cu aplicabilitate nationala, care

cuprind prevederi minimal obligatorii pentru desfasurarea principalelor activitati din economia

nationala, in conditii de securitate si sanatate.

Normele specifice de protectie a muncii fac parte dintr-un sistem unitar de reglementari

privind asigurarea sanatatii si securitatii in munca, sistem compus din :

- Norme generale de protectie a muncii, care cuprind masuri de prevenire a accidentelor de munca si

bolilor profesionale, general valabile pentru orice activitate.

- Norme specifice de protectie a muncii, care cuprind masuri de prevenire a accidentelor de munca si

a bolilor profesionale aplicabile unor activitati sau grupe de activitati;

Prevederile normelor specifice de protectie a muncii se aplica cumulativ cu cele ale normelor

generale de protectie a muncii si au aplicabilitate la nivel national, indiferent de modul de

organizare, sau forma de proprietate asupra capitalului social.

Structura sistemului national de norme specifice de protectie a muncii urmareste corelarea

prevederilor normative cu pericolele specifice uneia sau mai multor activitati si reglementarea

unitara a masurilor de protectie a muncii pentru activitati caracterizate prin pericole comune.

Structura fiecarei norme specifice de protectie a muncii are la baza abordarea sistematica a

aspectelor de protectie a muncii, practicata in cadrul normelor generale de protectie a muncii.

Procesul de munca este tratat ca un sistem complex structural compus din urmatoarele elemente care

interactioneaza :

EXECUTANTUL : omul implicat nemijlocit in executarea unei sarcini de munca;

SARCINA DE MUNCA : totalitatea actiunilor ce trebuie efectuate prin intermediul mijloacelor de

productie si in anumite conditii de mediu, pentru realizarea scopului procesului de munca;

MIJLOACELE DE PRODUCTIE : totalitatea mijloacelor de munca (instalatii, utilaje, masini,

aparate, dispozitive, unelte etc.) si a obiectelor muncii (materii prime, materiale etc) care se

utilizeaza in procesul de munca.

31

MEDIUL DE MUNCA : ansamblul conditiilor fizice, chimice, biologice si psihosociale, in care unul

sau mai multi executanti isi realizeaza sarcina de munca.

Reglementarea masurilor de protectie a muncii in cadrul normelor specifice de protectie a

muncii, vizand global desfasurarea uneia sau mai multor, activitati in conditii de securitate, se

realizeaza prin tratarea tuturor aspectelor de protectie a muncii la nivelul fiecarui element al

sistemului : executant - sarcina de munca- mijloace de productie - mediu de munca.

Prevederile sistemului national de norme specifice de protectie a muncii constituie, alaturi de

celelalte reglementari referitoare la securitate si sanatate, baza pentru:

· instruirea lucratorilor in domeniul protectiei muncii;

· cercetarea accidentelor de munca, stabilirea cauzelor si a responsabilitatilor;

· fundamentarea programului de masuri pentru protectia muncii;

· controlul aplicarii masurilor de protectie a muncii.

· autorizarea functionarii unitatilor;

· activitatea de concepere a echipamentelor tehnice si a tehnologiilor.

Prevederi comune tuturor activitatilor :

- Incadrarea si repartizarea la locurile de munca :

Art 7. Incadrarea si repartizarea lucratorilor la locurile de munca trebuie realizata in functie de

pregatire, starea de sanatate, aptitudinile fizice si psihice ale solicitantilor, corespunzator

particularitatilor si conditiilor proceselor de munca, cu respectarea prevederilor Normelor generale

de protectie a muncii.

- Informarea si instruirea

Art. 15. Lucratorii trebuie sa fie informati asupra riscurilor profesionale specifice fiecarui tip de

activitate precum si asupra masurilor de prevenire stabilite prin prezentele norme si prin

instructiunile proprii.

Art. 17. Lucratorii vor fi instruiti cu privire la utilizarea echipamentelor tehnice, inclusiv asupra

utilizarii uneltelor cu muchii taietoare in timpul lucrului.

Art. 18. (1) La executarea de lucrari in padure, lucratorii vor fi informati si avertizati asupra

pericolelor potentiale existente in cadrul perimetrului de lucru cum sunt : stancarii, rape, locuri cu

pericol de alunecare, animale salbatice, avalanse, precum si asupra mijloacelor de semnalizare de

securitate utilizate.

(2) La executarea lucrarilor pe pante accentuate, conducatorul formatiei de lucru va

dispune amplasarea lucratorilor numai pe curba de nivel.

32

Art. 19. Lucratorii vor fi informati asupra activitatilor care nu pot fi executate in conditii

meteorologice nefavorabile precum si asupra modului de adapostire in cazul aparitiei averselor

insotite de descarcari electrice.

Art. 20. Se interzice efectuarea de activitati si lucrari in padure pe timp de ploaie puternica, furtuna,

polei, sau in conditii de vizibilitate redusa.

Art. 21. In cazul aparitiei averselor insotite de descarcari electrice se interzice :

a.) continuarea lucrului;

b.) stationarea in locuri situate la ina1time (varf de munte, coama de deal), sau sub arbori izolati;

c.) stationarea in zona retelelor de transport al energiei electrice precum si in apropierea gardurilor,

constructiilor sau obiectelor metalice.

Art. 22. In functie de posibilitati, adapostirea lucratorilor se realizeaza in locuri ferite de pericolul

viiturilor si descarcarilor electrice.

Art. 23. Amplasarea taberelor de corturi ale echipelor de lucru care isi desfasoara activitatea in zone

izolate, se va face pe teren plan, in locuri ferite de eventuale viituri, la o distanta de cel putin 1,5 ori

inaltimea arborilor din jur.

Art. 24. (1) Pentru toate activitatile cu potential accidentogen si/sau care presupun desfasurarea de

lucrari in conditii de izolare ( de ex santiere de impaduriri, tratamente de combatere a daunatorilor,

vanatoarea se vor asigura truse medicale de prim ajutor si instruirea corespunzatoare a lucratorilor

pentru utilizarea lor si pentru evacuarea accidentatilor.

(2) Unitatile silvice au obligatia de a stabili, impreuna cu personalul medical de specialitate,

continutul truselor de prim ajutor, in functie de riscurile specifice activitatilor.

Art. 25. (1) Activitatea de instruire se va realiza potrivit prevederilor normelor generale de protectie

a muncii.

(2) Persoanele responsabile cu activitatea de instruire trebuie sa asigure comunicarea

continutului prevederilor normelor si instructiunilor in functie de nivelul de intelegere al lucratorilor.

(3) In cadrul instructajelor, lucratorii vor fi avertizati asupra pericolelor existente in timpul

deplasarii de la domiciliu la locul de munca si invers.

- Dotarea cu Echipament Individual de Protectie (E.I.P)

Art. 26. Acordarea, utilizarea si intretinerea echipamentului individual de protectie se va face

conform prevederilor din Normele generale de protectie a muncii si din Normativul-cadru de

acordare si utilizare a echipamentului individual de protectie, aprobat de Ministrul Muncii si

Protectiei Sociale.

33

Art. 27. (1) Stabilirea echipamentului individual de protectie si alegerea sortimentelor adecvate se

realizeaza in functie de riscurile proprii fiecarui tip de activitate, pe baza cumulului de factori de risc

la care este expus lucratorul in timpul indeplinirii sarcinilor de serviciu.

(2) Propunerile pentru acordarea echipamentului individual de protectie in functie de analiza

factorilor de risc se realizeaza de catre o comisie mixta, compusa din personal de specialitate

apartinand agentului economic si un reprezentant al organizatiei sindicale si se aproba de consiliul

de administratie sau comitetul director.

Art. 28. Conducatorii locurilor de munca nu vor permite desfasurarea nici unei activitati inainte de a

verifica dotarea cu echipament individual de protectie si insusirea cunostintelor referitoare la

utilizarea corecta a acestuia.

Art. 29. Lucratorii au obligatia de a purta echiparnentul individual de protectie stabilit pentru fiecare

lucrare sau tip de activitate si de a comunica conducatorului locului de munca orice deteriorare a

acestuia care le poate pune in pericol sanatatea sau securitatea.

34

BIBLIOGRAFIE

1. Berca, Mihai, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura Ceres, 2000

2. Duţu, Mircea, Dreptul mediului, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2007

3. Duţu, Mircea, Dreptul internaţional şi comunitar al Mediului, Bucuresti, Editura

Economica, 1995

4. Făinişi, Florin, Dreptul mediului, Bucuresti, Editura Pinguin Book, 2005

5. Ghinea, L., Apărarea naturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978

6. Marinescu, Daniela, Dreptul mediului înconjurător, Bucureşti, Editura Şansa, 1996

7. Mohan, Gheorghe, Ardelean, A., Ecologie şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura Scaiul,

1993

8. Soran, V., Borcea, Margareta, Omul şi Biosfera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1985

LICEUL TEHNOLOGIC « DACIA »35

DECLARAŢIE DE AUTENTICITATE PE PROPRIE RĂSPUNDERE

Subsemnatul(a), ................................................, domiciliat(ă) în

localitatea ...................................., str. ................................... nr. ........, bl. ......, sc. ....., ap. .....,

judeţul/sectorul ..........................., legitimat(ă) cu ....... seria ........ nr. ...................,

CNP. ................................., absolvent al clasei…………………………… la

………………………………………………………………………, înscris(ă) la examenul pentru

obţinerea certificatului de competenţe profesionale nivel 2 / 3, calificarea profesională

_________________________, prin prezenta, certific faptul că proiectul cu titlul:

___________________________________________________________________________coordo

nat ştiinţific de ________________________________________________, este rezultatul

propriilor mele activităţi de investigare teoretică şi aplicativă şi prezintă rezultatele personale

obţinute în activitatea mea.

Declar pe propria răspundere că am elaborat personal proiectul şi nu am folosit alte

materiale documentare în afara celor prezentate la capitolul “Bibliografie”, iar preluările din

diferitele surse, inclusiv din alte lucrări personale, au fost citate în lucrare şi că documentele depuse

la proiect îmi aparţin şi că prin acestea sunt confirmate / certificate activităţile desfăşurate.

Prezenta lucrare nu a mai fost utilizată în alte contexte evaluative –

examene.

Data: ______________ Semnătura:

________________________

Întocmită într-un exemplar, pe propria răspundere, cunoscând că declaraţiile inexacte sunt pedepsite

conform legii.

36