STARETUL TADEI DE LA VITOVNITA

http://romark.ro/ortodox/T/

desăvârşirea vieţii creştine este smerenia deplină.

Nu există păcat care să nu fie iertat decât numai păcatul pentru care nu ne pocăim

Noi trebuie să ne ocrotim unul pe celălalt, pentru că suntem fraţi, mai cu seamă acei care sunt de aceeaşi credinţă.

Cum ne sunt gândurile care ne preocupă, astfel ne este şi viaţa. Dacă gândurile noastre sunt paşnice, liniştite, virtuoase şi blânde, şi viaţa ne va fi astfel. Dacă acordăm atenţie mediului în care trăim, intrăm într-un cerc al gândurilor şi ne pierdem pacea şi liniştea.

Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.

despre pacea launtrica despre rugaciunea launtrica comuniunea cu Dumnezeu atmosfera cereasca si atmosfera iadului

- Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă. Cei aspri înaintează numai până la o anumită măsură şi rămân la nevoinţa trupească. În raporturile cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, îngăduitori.

cum în familie creăm armonie sau facem dezbinare după cum ne sunt gândurile şi dorinţele noastre.

Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce izvorăşte din inimă atinge inima celuilalt. Nu vă năpustiţi (nu atacaţi) niciodată, nu vă faceţi potrivnici nimănui. Dacă predicatorul vrea să-i îndepărteze pe oameni de la vreun rău să o facă prin blândeţe, smerenie şi mare frică de Dumnezeu.

Un monah din vechime se ruga la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să îi arate ce înseamnă să fii monah, iar Preasfânta Maică i-a grăit : Monahul este rugător pentru toată lumea (lumea întreagă).

Nu numai monahii, ci şi orice om smerit şi blând poate fi pildă de viaţă tuturor

Dacă ne luptăm în cugetul nostru cu profesorii şi părinţii nu va fi bine.

Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii. Iubirea este putere nebiruită, căci Dumnezeu este Iubire.

Din TALCUIRI LA EPISTOLA INTAI CATRE TIMOTEI A SFANTULUI APOSTOL PAVEL SFANTUL IOAN GURA DE AUR EDITURA NEMIRA 2005

OMILIA XVIII

Iţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în fata lui Ponţiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzeşti porunca fară pată, fară vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Impăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; Lui fie-I cinstea şi stăpânirea veşnică! Amin. (I Timotei 6, 13-16)

Iarăşi ia pe Dumnezeu de martor, făcând aceasta şi cu puţin mai înainte, în acelaşi timp şi frica sporind-o, iar pe ucenic punându-1 mai în siguranţă, arătând că poruncile pe care le dă nu sunt omeneşti, ci luate de la Insuşi Stăpânul, pentru ca astfel Timotei, având pururea în mintea sa pe martor — adică pe Dum-nezeu de la care el a auzit — să i se ţină cugetul sus prin aminti-rea lui. „Poruncescu-ţi, zice, înaintea lui Dumnezeu, Care înviază toate." Prin aceste cuvinte se întrevede şi mângâiere în faţa pri-mejdiilor, în acelaşi timp şi amintire despre înviere. „Si lui Iisus Hristos, zice, Care a mărturisit înaintea lui Pilat din Pont." Iarăşi îndemnarea o face de la dascăl, ca şi cum ar zice: „după cum El a mărturisit, ca astfel să mergem pe urmele Lui". „Mărturisirea cea bună", zice, după cum face şi în epistola către evrei, zicând: „Căutând la începătorul şi plinitorul credinţei, Iisus, Care, în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, de ocară nebăgând seamă, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu a şezut. Gândiţi-vă la Cel ce a răbdat de la păcătoşi asupra sa împotrivire ca aceea, ca să nu vă osteniţi slăbind cu sufletele voastre" (Evrei 12, 2-3), tot aşa face şi acum către Timotei, ca si cum parcă ar zice: “nu te teme de moarte, fiindcă eşti rob lui Dumnezeu, care pe toate poate să le învieze". Care este mărturisirea cea bună despre care spune aici? Intrebându-1 Pilat: „Au doar împărat eşti tu?", El a răspuns: „Eu am venit, zice, ca să mărturisesc pentru adevăr; eu spre aceasta M-am născut", şi „iată aceştia ştiu cele ce am grăit Eu" (Ioan 18, 37, 21), şi multe altele a mărturisit atunci înaintea lui Pilat. „Să păzeşti tu porunca nespurcată şi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos", adică până la moartea ta; trecerea ta din această viaţă". Insă n-a zis aşa, ci „până la arătarea lui Iisus Hristos", ca astfel mai mult să-l aţâţe. Dar oare ce vrea să zică: „Să păzeşti porunca nespurcată?" Adică, nici în privinţa dogmelor, şi nici în viaţa ta, să nu-ţi pricinuiesti, să nu-ţi aduci vreo pată. „Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor, împăratul împăraţilor, şi Domnul Domnilor, Care singur are nemurire, şi locuieşte întru lumină neapropiată." Pentru cine oare sunt zise acestea? Oare pentru Tatăl? Oare pentru Fiul? Negreşit că pentru Fiul sunt zise: „Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor,", zice. Si acestea sunt (spuse tot pentru mângâiere, adică să nu ne speriem, nici să ne temem de împăraţii de aici. „La vremea ei" adică în vremea po-trivită, în vreme folositoare, încât că nici să ne întristăm că nu s-au petrecut faptele făgăduite nouă. Cum că va arăta, nu mai în-cape îndoială, căci El este puternic. „Cel fericit." Aşadar, acolo se găseşte fericirea adevărată; nimic nu este trist acolo, nimic neplăcut. „Cel fericit, zice, şi unicul Stăpânitor", spre deosebire de oameni, sau pentru că este fără început. „Cel ce singur are nemurire", zice. Dar ce? Oare Fiul nu are nemurirea? Oare nu este El Insuşi nemurirea? „Si locuieşte întru lumină neapropiată", zice. Aşadar, alta este lumina, şi altul care locuieşte? Prin urmare El este mărginit în spaţiu, adică în loc... Ai văzut că atunci când apostolul vrea să grăiască ceva mare, limba îi este neputincioasă? „Pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, zice, nici nu poate a-L vedea", precum nici pe Fiul nu L-a văzut nimeni, şi nici nu poate a-L vedea. „Căruia cinstea şi stăpânirea veşnică. Amin." Bine a teolognisit el aici, şi la timpul trebuitor. Fiindcă L-a pus pe Dumnezeu de martor, de aceea apostolul multe vorbeşte despre martor, ca astfel încă mai mult să deştepte pe ucenic. Adică „slavă lui Dumnezeu", căci numai aceasta putem zice, numai aceasta putem face, şi nu se cade a cerceta cu amănunţime, sau a iscodi. Dacă stăpânirea Lui este veşnică, nu te teme; căci chiar dacă n-ar fi acum, totuşi va fi, căci stăpânirea şi slava este pururea cu Dânsul, dar şi cinstea. Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se seme-ţească. (6, 17) Bine a spus el „în veacul de acum", căci sunt şi alţi bogaţi în veacul viitor. Nimic nu zămisleşte atât de grabnic trufia, ca banii, în acelaşi timp şi lipsa de minte, şi fudulia. Apoi imediat i-a deşteptat pe ei, zicând: „nici să nădăjduiască spre avuţia cea nestatornică". Din avuţie vine lipsa de minte, în timp ce acela care nădăjduieşte în Dumnezeu nu se mândreşte. De ce nădăjduieşti în ceea ce se schimbă fără de veste? — căci aşa este avuţia — şi cum mai

nădăjduieşti în ceea ce nu poţi avea nici o încredere? Dar cum oare vom putea să nu cugetăm lucruri mari având avere? Dacă vom cunoaşte că bogăţia este nestatornică şi nesigură, dacă vom cunoaşte că mai mare decât bogăţia este speranţa cea în Dumnezeu, dacă în fine vom cunoaşte că şi bogăţia este lucrul lui Dumnezeu. „Ci întru Dumnezeul-Cel-Viu, zice, care ne dă nouă toate de prisos spre desfătare." Bine a spus „toate de prisos", adică face aluzie la îndestularea noastră regula-tă din elementele naturii, ca aerul, lumina, apa si toate celelalte. Nu vezi cu câtă prisosinţă ni le acordă, şi cu câtă abundenţă? Dacă cauţi bogăţie, caută bogăţia care rămâne, bogăţia sigură, aceea care vine din faptele cele bune. Şi care este aceasta? Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inima largă (6, 18), unele vin din dragoste, iar altele din averi. „Impărtăşitori", zice, adică sociabili, blajini. Agonisindu-şi temelie bună în veacul viitor. (6, 19) Acolo nimic nu este nesigur, căci unde temelia este sigură, nimic nu este nesigur, ci toate sunt în regulă, toate nemişcate, toate sigure, toate puternice. „Ca să ia, zice, viaţa cea veşnică". Săvârşirea faptelor bune poate să ne procure acea mulţumire. O, Timotei, păzeşte vistieria ce ţi s-a încredinţat (6, 20), adică „să n-o împuţinezi, căci nu sunt ale tale, ci ţi s-au încre-dinţat cele străine; deci nimic să nu împuţineze". Depărtându-te de glasurile deşarte cele spurcate", zice. Aşadar sunt şi glasuri care nu sunt deşarte şi spurcate. „Şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos." Bine a spus el, căci atunci când nu este credinţă, nici cunoştinţă sau ştiinţă nu poate fi; când se naşte ceva din propria judecată, ştiinţă nu poate fi. Aşa de pildă se numeau pe sine unii gnostici în acele timpuri, ca şi cum parcă ştiau ceva mai mult decât alţii. Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. (6, 21) Ai văzut cum el iarăşi porunceşte să nu se apropie de unii ca aceştia? „Depărtându-te de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos", zice. Aşadar sunt si vorbe potrivnice, către care nici nu trebuie să răspunzi. Si de ce oare? Pentru că scot pe cineva din credinţă, nu-1 lasă să stea drept, sau să se împutericească în credinţă.

CREDINTA ESTE CA O PIATRA PUTERNICA. ÎMPOTRIVA IUBIRII DE ARGINT

Deci, să fugim de o asemenea ştiinţă, iubiţilor, şi să ne alipim de credinţă, care este piatra cea puternică. Nici râurile şi nici vânturile abătându-se peste ea, cu nimic nu ne vor putea vătăma, căci noi stăm neurniţi pe aceasta ca pe o piatră. Tot aşa şi în viaţa aceasta, dacă avem acea puternică temelie, noi stăm în sigu-ranţă, nesuferind iarăşi nici un rău. Cel ce preferă să aibă acea bogăţie, nu va întâmpina nici un rău; acela va avea lauda, slava, cinstea, plăcerea. Toate acestea sunt sigure şi fără nici o schimbare, în timp ce toate cele de aici se prefac, şi stau într-o schimbare necontenită, toate se transformă. Căci ce voieşti să-ţi spun? Despre slavă? „Când va muri el, zice, nu va lua toate, nici nu se va pogorî cu el slava lui" (Psalmi 48, 18), ba de multe ori, chiar trăind, nu va rămâne cu dânsul acea slavă. Nu aşa sunt însă cele ale virtuţii, ci toate rămân. Cel slăvit aici din cauza stăpânirii ce poate o are, de-ndată ce un altul i-a luat stăpânirea, el a devenit om obişnuit, si unul dintre cei stăpâniţi. Bogatul de-ndată ce l-au călcat hoţii, sau a căzut victimă clevetirilor şi intrigilor, fără de veste a devenit sărac. Nu însă tot aşa sunt şi cele ale noastre. Cel înţelept, dacă este cu băgare de seamă asupra sa, nimeni nu va putea să-i răpească înţelepciunea lui. Pe cel ce se stăpâneşte pe sine, nimeni şi nimic nu-1 va putea stăpâni. Dacă stăpânirea aceasta este mai bună, vom afla examinând faptele. Ce folos poate fi, spune-mi, în a stăpâni cineva popoare întregi, şi a fi în acelaşi timp rob patimilor? Şi ce vătămare poate fi, de a nu stăpâni pe nimeni, dar, în acelaşi timp de a fi mai presus de tirania patimilor? Aceasta este libertate, aceasta este stăpânire, aceasta este adevărata împărăţie, pe când acelea sunt sclavie, chiar dacă ar avea unul ca acela mii de diademe pe cap. Căci, când stăpânirea lui cea dinăuntru îl face sclav la o mulţime de stăpâni — vorbesc de iubirea de argint, iubirea de plăceri, mânia, si celelalte patimi —, ce folos are diadema? Mare este tirania patimilor, când nici cununa ce aşteaptă pe cei drepţi nu este în stare să scape pe cineva din acea supunere tiranică. Este întocmai ca si cum cineva ar cădea în mâinile barbarilor si le-ar sluji, iar aceia voind a-şi arăta o mai mare autoritate, nu numai că i-ar răpi diadema, ci mai mult, l-ar pune să care apă, să slujească la bucătărie, si în fine i-ar porunci să facă si alte slujbe, ca astfel şi dânşii să-si arate o mai mare autoritate, în acelaşi timp si pe acela mai mult să-1 ruşineze; tot aşa se petrece şi cu patimile, care se poartă cu noi mai barbar decât orice barbar.

Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de barbari, pe când cel ce cade sub puterea patimilor, va suferi rele mai mari decât de la barbari. Barbarul, când are putere, torturează trupul, dar patimile muncesc sunetul si-1 rod din toate părţile. Barbarul, când are putere, predă trupul morţii temporale, în timp ce patimile îl predau morţii viitoare şi vesnice. Incât liber este cel ce are liber-tatea desăvârşită asupra patimilor şi este rob cel ce cade sub stăpânirea patimilor dobitoceşti. Nici un stăpân — chiar de ar fi cel mai tiran — nu porunceşte astfel de porunci crude şi barbare, ca cele ce urmează: „necinsteşte-ţi, zice, sufletul fară vreun folos; bateţi joc de Dumnezeu, dispreţuieşte însăşi natura, si chiar tată de ţi-ar fi, sau mamă, tu nu avea nici o sfială, ridică-te asupra lor". Acestea sunt poruncile arghirafiliei, sau ale iubirii de argint. „Jertfeste-mi, zice, nu viţei, ci oameni." „Jertfiţi oameni, zice, căci viţeii s-au sfârsit" (Osea 13, 2), dar aceasta nu zice aşa, ci fiind încă viţei „jertfeşte-mi, zice, oameni, jertfeşte-mi pe cei ce nu m-au nedreptăţit cu nimic. Chiar încă dacă au făcut binele, tu ucide-i. Tuturor fii războinic, fii duşman comun al tuturor, ba chiar şi naturii, şi lui Dumne-zeu. Strânge-ţi aur, nu ca să te îndulceşti din el, ci ca să-1 păstrezi, ca munca să o faci mai mare." Căci nu este cu putinţă ca iubito-rul de argint să fie si iubitor de plăceri, fiindcă se teme nu cumva să-şi împuţineze aurul, nu cumva vistieriile lui să scadă. „Fii treaz, zice, pe toţi să-i bănuieşti, si pe slugi, si pe prieteni. Fii păzitor al celor străine. De vezi cumva vreun sărac mort de foame să nu-i dai, ci, dacă este cu putinţă, jupuieşte-i si pielea de pe el. Jură-te, minte, jură strâmb, învinovăţeşte, cleveteşte, şi chiar de ar fi ne-voie, să fii pus pe foc; nu te da în lături chiar dacă vei suferi mii de morţi, sau dacă vei răbda de foame, sau de te-ai zbate cu boala." Sau oare nu despre acestea legiuieşte iubirea de argint? „Fii obraznic şi fară ruşine, zice, fii îndrăzneţ fară margini, spurcat şi de nesuferit, fară milă, omorâtor de tată şi de mamă, mai mult fiară sălbatică decât om. Să întreci orice şarpe cu veninul ce iese din tine, pe orice lup cu răpirea, şi chiar de ar fi nevoie ca să ajungi la răutatea diavolului, nu te da în lături. Ignoră total pe binefăcătorul tău." Oare nu acestea le spune, şi nu de acestea se aud?

Dar Dumnezeu spune cu totul contrar. Fii prieten cu toţii, zice, fii blând, de toţi iubit, pe nimeni să nu respingi fară cauză, cinsteşte pe tată-tău, pe maică-ta, bucură-te de slavă curată, fi nu om, ci înger în trup. Să nu grăieşti nimic necinstit, nimic mincinos, şi nici chiar să gândeşti aşa ceva. Vino în ajutorul celor săraci, nu-i obliga să fure, ca să aibă, nu fii batjocoritor şi cutezător.

Si cu toate acestea nimeni nu ascultă! Oare nu cu dreptate este gheena? Nu cu dreptate locul şi viermele cel nea-dormit? Până când oare ne vom precipita spre prăpastie? Până când oare vom păşi pe spini? Până când oare vom călca pe cuie şi vom fi atât de nerecunoscători? Suntem sub stăpânirea unor tirani cruzi, pe bunul Dumnezeu L-am părăsit, pe Cel ce nu spune nimic greoi, nimic barbar, nimic de nesuferit, ci din contră ne procură toate cele de trebuinţă şi mult folositoare nouă. Să ne deşteptăm odată, să ne reculegem, să iubim precum trebuie pe Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim de bunurile cele făgăduite celor ce-L iubesc pe El. Prin harul şi iubirea de oame-ni a Domnul nostru, Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi puru-rea şi în vecii vecilor. Amin.

Din PREDICI LA DUMINICI SI SARBATORI SFANTUL IOAN GURA DE AUR EDITURA BUNAVESTIRE BACAU 1997

Cuvânt la Duminica a 5-a după cincizecime

„Nu tot cel ce zice mie: Doamne, Doamne va intra întru împărăţia cerurilor"(Mat. VII, 21)

Despre rugăciunea cea nedemnă şi păcătoasă

Nu de mult eu am vorbit despre aceea, că mulţi la rugăciune, arată răceala şi trândăvie, se arată somnoroşi, cască şi se întind, sau îndeobşte cată încoace şi încolo, şi vădesc un adevărat dispreţ pentru rugăciune. Astăzi voi vorbi despre o altă greşală, care încă se săvrâşeşte între altele, şi care este încă mai pierzătoare şi mai primejdioasă, decât cea dinainte. Mulţi adică arată la rugăciune multă râvnă, se pleacă adanc, chiar se aruncă cu faţa la pământ, varsă călduroase lacrimi, suspină cu amar, întind mâinile, şi vădesc multă ardoare; dar întrebuinţează rău această căldură şi sârguinţă spre dauna sufletului lor. Adică ei strigă la Dumnezeu nu pentru păcatele lor şi-l roagă nu pentru iertarea greşelilor lor, ci îndreptează această râvnă a lor împotriva vrăjmaşilor lor, plâng la Dumnezeu pentru pedepsirea şi smerirea lor. Ei fac asemenea aceluia, care ascuţeşte sabia sa, nu pentru ca să o întrebuinţeze împotriva vrăjmaşilor, ci pentru ca cu ea să lovească propriul său trup. De asemenea se folosesc aceşti oameni de rugăciune, nu pentru a dobândi iertarea păcatelor lor, ci pentru a cere de la Dumnezeu pedepsirea vrăjmaşilor lor. Acesta înseamnă tot la fel ca şi când cineva s-ar arunca în pro-pria sa sabie, încă şi aceasta a născocit-o vrăjmaşul cel rău, Satana, pentru ca în toate chipurile putincioase să ne piardă atât prin râvna întru rugăciune, cât şi prin trândăvie şi răceala. Unii jignesc pe Dumnezeu prin dispreţul lor pentru rugăciune, şi vădesc prin răceala lor nesocotinţa lor pentru Dumnezeu, alţii, măcar că arată râvnă, dar arată această râvnă spre nimicirea mântuirii lor celei sufleteşti. Acela, gândeşte Satana, este uşor de minte şi trândav, şi aceasta este de ajuns, ca el să nu tragă nici un folos de la rugăciunea sa. Celălalt, zice Satana mai departe, este râvnitor şi învăpăiat. Aşadar ce este de făcut? Eu nu pot slăbi râvna lui, de aceea trebuie să caut altă cale, spre a-l pierde. Cum însă? Eu voi face, ca el să întrebuinţeze rău râvna sa, şi să o aplice nedrept. A se ruga împotriva vrăjmaşilor săi este o nedreptate. Dacă el face aceasta, atunci de la rugăciunea lui cea râvnitoare nu numai nu va avea nici un folos, ci prin aceea încă mai mult se va vătăma, decât prin răceală şi prin trândăvie. Atât de viclene sunt planurile acestui rău vrăjmaş! Pe unii îi răstoarnă în pierzare prin trândăvie, pe alţii prin râvnă, când această râvnă a lor nu corespunde legii lui Dumnezeu. Dar noi trebuie să auzim încă, cum sună rugăciunea lor, şi din aceea să cunoaştem nebunia sufletului lor. Eu mă ruşinez, când voiesc să aduc cuvintele nebunilor, dar trebuie să le aduc, trebuie să repet sunetele limbii lor cele fără de minte. Cum sună deci rugăciunea lor? „Răzbună-mă, Doamne, se roagă ei, de vrăjmaşii mei, şi arată-le, că tu eşti Dumnezeul meu". O nebune omule! Nu dintru aceea că noi ne mâniem, ne necăjim şi ne înfuriem, vede cineva, că noi avem un Dumnezeu, ci din aceea că noi suntem blânzi, liniştiţi şi prietenoşi, şi întru toate ne purtăm cuminte şi cu fapte bune: „Aşa zice Dumnezeu, să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune, şi să proslăvească pe Tatăl vostru cel din cer". (Mat. V. 16). Nu vezi tu oare, că este împotriva lui Dumnezeu, când cerem de la Dânsul, ca să pedepsească pe vrăjmaşii noştri? Poate vei întreba: pentru ce acesta este împotriva lui Dumnezeu? Pentru că, îţi voi răspunde eu, Insuşi Dumnezeu a zis „rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri". (Mat. V. 44). Pentru că El Insuşi a pus legea aceasta. Deci dacă tu ceri de la legiuitor, ca să calce legea sa proprie, şi ceri, ca el să dea o poruncă potrivnică; dacă tu rogi pe acela, care te-a oprit a te ruga împotriva vrăjmaşilor tăi, ca să audă rugăciunea ta cea duşmănească, atunci când faci aceasta, nu săvârşeşti rugăciune, ci batjocoreşti pe dătătorul legii şi înfrunţi pe acela, care altminteri ţi-ar fi dat, pentru rugăciunea ta, toate bunurile. Şi spune mie, cum ar fi cu putinţă, ca Dumnezeu să audă rugăciunea ta, când tu înfrunţi pe acela, care trebuie să o audă? Când tu faci aceasta, zădărniceşti mântuirea ta cea sufletească şi te arunci în prăpastie, când tu necinsteşti pe potrivnicul tău în faţa Domnului şi împăratului tău. Deşi nu-l loveşti cu mâinile, dar îl loveşti cu cuvintele. Aşa ceva nu ai cuteza tu în ochii stăpânirii celei pământeşti, împotriva celui împreună cu tine rob, de frica unei pedepse aspre. Şi cu dreptate.

Dacă tu nu cutezi înaintea stăpânirii celei pământeşti a necinsti pe cel împreună cu tine rob; apoi cum poţi tu cuteza a face aceasta înaintea ochilor lui Dumnezeu? Spune, nu te înfiori, nu te cutremuri, când în mijlocul rugăciunii te mânii, te înfurii, te turbezi, şi te arăţi mai grozav şi mai nemilostiv, decât acel rob din Evanghelie, care pretinde de la alt rob cei o sută de dinari? Ca să vezi, că eşti încă mai cutezător, decât acel rob, nu ai decât să-ţi aminteşti povestirea evanghelică. (Mat. XVIII, 24 urm.). El era dator Domnului său cu zece mii de talanţi, dar fiindcă nu-i putea plăti, s-a rugat Domnului său, ca să aştepte (şi să-l păsuiască) până ce va vinde toate ale sale, că aşa să poată plăti toată datoria Domnului său. Când Domnul l-a văzut atât de trist, s-a milostivit asupra-i, şi i-a iertat cei zece mii de talanţi. Deci după ce acest rob s-a dus, a aflat pe alt rob, tovarăşul său, care ii era dator cu o sută de dinari, l-a apucat si cu toată asprimea şi nemilostivirea a cerut de la dânsul plata, însă Domnul când a auzit aceata, a poruncit să-l arunce în temniţă. Cumpăneşte acum, cât de mult covârşeşti tu la cruzime, pe acest rob, când te rogi pentru pedepsirea vrăjmaşilor tăi! Acela n-a cerut de la Domnul său, ca el să-i scoată cei o sută de dinari, ci i-a cerut el însuşi. Iar tu ceri de la Domnul, adică de la Dumnezeu, o lucrare aşa de batjocoritoare şi neieretată. Aşa tu voieşti, ca Insuşi Domnul să pedepsească pe robul, tovarăşul tău. Acela a apucat pe tovarăşul său nu în faţa Domnului, ci afară de casă, iar tu faci aceeaşi faptă, pe când stai la rugăciune, înaintea ochilor împăratului tău. Deci, dacă acel rob, care n-a cerut de la Insuşi Domnul executarea datoriei, şi tocmai după ce ieşise dinaintea Domnului său, a apucat pe tovarăşul său, dacă acesta, zic n-a dobândit iertarea de la Domnul, apoi cât de mult vei fi pedepsit tu, care ceri la Domnul tău aceeaşi lucrare rea, şi sugrumi pe tovarăşul tău înaintea ochilor lui? Ce faci tu, neînţelegătorul? Pe când stai înaintea lui Dumnezeu, spre a dobândi de la el iertarea păcatelor tale, umpli inima ta de ură şi de mânie! Intr-un timp, când noi trebuie să fim cei mai blânzi, când vorbim cum Domnul când plângem, cerând iertarea păcatelor noastre, aşteptăm îndurare, har şi iertare, cum, în acelaşi mo-ment putem a ne mânia, a trece în furia cea de afară, şi a umplea gura noastră cu otravă şi cu amărăciune? Spune-mi deci, cum putem noi nădăjdui, că vom dobândi de la Dumnezeu, har şi mântuire, când noi punem numai masca unei rugăciuni smerite, dar îndată ne aruncăm în cuvinte semeţe şi fără de judecată şi aşa amaram pe Domnul asupra noastră înşine? Ai venit în Biserică, spre a vindeca rănile tale, iar nu spre a zgândări mai tare pe ale aproapelui tău. Timpul rugăciunii este timpul îndurării şi al suspinului, iar nu al manierii şi al urii; timpul lacrimilor, iar nu al necazului si al duşmăniei. Pentru ce amesteci unele cu altele nişte lucruri atât de contradictorii? Pentru ce te combaţi pe tine însuţi? Pentru ce dărâmi propria ta zidire?

Cel ce se roaga trebuie mai mult decat oricine a avea o minte linistita, un duh smerit si o inima infranta. Dar cine striga asupra vrajmasilor sai totdeauna va fi lipsit de asemenea insusiri. El este plin de manie si pentru aceea nu poate avea simtul cel linistit al smereniei. Dar poate îmi vei răspunde, ca duhul tău se înflăcărează prin amintirea de vrăjmaşii tăi; inima ta se învăpăiază, şi când gândeşti la nedreptatea, ce ai suferit, nu poţi înfrâna învăluirea ta. Bine, dar tu trebuie să pui împotriva acestei porniri amintirea de păcatele tale şi frica de judecata cea viitoare. Adă-ţi aminte numai, cât de mare este vinovăţia ta către Domnul, şi că tu pentru toate păcatele tale eşti vrednic de osândă, şi frica de aceasta va birui acea mânie asupra aproapelui tău, căci această frică trebuie să fie mai mare şi mai puternică, decât patimile tale. Când te rogi, adă-ţi aminte de iad, de pedepsele şi de chinurile cele veşnice, atunci desigur vrăjmaşul tău nu-ţi va mai putea veni în minte. Infrânge duhul tău şi smereşte sufletul tău prin amintirea de propriile tale păcate, atunci nu va putea mânia să învăluie inima ta. Dar tocmai aceasta este pricina tuturor relelor, că noi călcările de lege ale altora le urmărim cu cea mai mare amănunţime, iar pe ale noastre le trecem cu vederea cu un pogorământ foarte mare. Şi totuşi noi trebuie să urmăm dimpotrivă. Noi pururea trebuie să ţinem în minte păcatele noastre, iar nelegiuirile altora niciodată să nu le pomenim. Când noi vom face aceasta, atunci şi Dumnezeu va fi milostiv şi îndurat către noi, şi noi vom înceta de a mai purta

veşnice duşmănii şi veşnice vrăjmăşii către cei de aproape ai noştri. Şi dacă cândva ne-ar mai veni vreuna, noi vom lăsa ura repede iarăşi să se ducă şi prin acesta tot aşa repede vom dobândi şi iertarea păcatelor noastre. Adică precum acela, care de-a pururea pomeneşte greşelile aproapelui sau, opreşte prin aceasta pe Dumnezeu, de a ierta pe ale lui însuşi, aşa dimppjrjva, acela, care este curat de ură, curând este curat şi de pacate. Caci daca noi, care suntem păcătoşi si din fire mânioşi iertăm, din ascultare către porunca cea dumnezeiască atacurile cele suferite, cu cât mai vârtos Dumnezeu cel iubitor de oameni, cel plin de dragoste şi blând, va ierta păcatele noastre, si tocmai prin iertarea acelora va răsplăti omenia noastră către cei de aproape ai noştri? Fie ca noi toţi să fim părtaşi iertării păcatelor noastre, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.

Despre pocainta

V-ati gândit, oare, la mine în t impul cât am fost despărţ it de voi? Eu nici o cl ipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit . După cum cei îndrăgostiţ i poartă cu ei , or iunde s-ar duce, chipul cel dorit , tot aşa şi eu, îndrăgostit de frumuseţea suf letului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea lui . Şi după cum pictori i , când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori , tot aşa şi eu am zugrăvit chipul suf letului vostru, amestecând, ca pe nişte felurite culori de virtute, ş i râvna voastră la s lujbele din biserică, ş i ascultarea cu dragoste a predici i , ş i bunăvoinţa voastră pentru predicator, ş i toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochi lor minţi i mele tabloul acesta, ş i el îmi uşura durerea despărţ ir i i . Vă purtam mereu în suf let: ş i când stăteam în casă, ş i când mă r idicam din pat, ş i când eram în călătorie, ş i când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, ş i când intram. Visam mereu chipuri le voastre dragi; nu numai z iua, c i ş i noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri . Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: „Eu dorm, dar inima mea veghează”. (Cantarea Cantari lor 5,2)

Nevoia de somn îmi l ipea pleoapele, dar t irania dragostei de voi îmi ţ inea deschişi ochi i minţi i mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e suf letul! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat ş i cu mine. Nevăzându-vă cu ochi i trupului , vă vedeam cu ochi i dragostei . Nefi ind între voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţi i le ş i aplauzele voastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă si lea să stau mai mult la ţară, cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţi i trupului meu, totuşi puterea dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A str igat la mine şi nu s-a oprit din str igăt până ce nu m-a înduplecat să mă r idic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să socotesc prezenţa mea între voi ş i sănătate, ş i bucurie, într-un cuvânt, binele meu. Şi m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bol i i , decât să mai port încă mult t imp în suf let durerea despărţ ir i i , până ce mă voi f i făcut pe depl in sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, ş i dojanele pe care mi le aduceau desele voastre scrisori . Şi pr iveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei ce mă lăudau. Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţ i . De aceea m-am sculat ş i

 

Autentificare

Pseudonim

Parola

Inca nu aveti un cont? Puteti crea

unul . Ca uti l izator inregistrat aveti

unele avantaje cum ar f i administrare de teme, setari le comentari i lor si publicarea de comentari i cu numele dvs.

Link-uri asemanatoare

·  Mai mult despre Scrierile Sfintilor Parinti ·  Stire de catre webmaster

Cea mai citita stire despre

Scrierile Sfintilor Parinti:

Tamaduirea

am plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din suf letul meu.

Dar ce lucru de mirare că eu, pe când eram la tara si ma bucuram de t ihna, mi-aminteam de voi , când Pavel, f i ind înlănţuit , întemniţat, în faţă cu mii ş i mii de primejdi i - dar se simţea în temniţă ca într-o l ivadă - , îş i aducea aminte de fraţ i i lui ş i le scria: "Precum îmi este drept să cuget aceasta despre voi , pentru că vă am în inima mea, in lanţuri le mele, în apărarea mea şi în adeverirea Evanghel iei"?(Fi l .1,7) Pe dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei de ucenici . Lanţul cel din afară, făurit din f ier; lanţul cel dinăuntru, ţesut din dragoste. Pe acela Pavel î l lepăda adeseori , dar pe acesta niciodată nu 1-a aruncat. Şi după cum femeile care au născut ş i au ajuns mame sunt legate necontenit de copi i i pe care i -au născut, or iunde ar f i ele, tot aşa şi Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenici i lui , cu atât mai mult cu cât naşteri le duhovniceşti sunt mai puternice decât naşteri le trupeşti . Şi Pavel nu i -a născut numai o dată, c i chiar de două ori pe aceiaşi ucenici , că str iga, spunând: "Copi i i mei, pentru care sufăr iarăşi dureri le naşteri i" .(Gal.4,19) Cu o femeie nu se poate întâmpla niciodată asta, nici n-ar putea naşte din nou acelaşi copi l ; Pavel însă a suferit ceea ce nu se poate vedea în natură: a născut din nou pe cei pe care- i născuse o dată şi a suferit cu ei iarăşi dureri le groaznice ale naşteri i . De aceea, voind să- i mişte, le spunea: ". . .pentru care sufăr iarăşi dureri le naşteri i" . Aproape că le spunea: "Fie-vă milă de mine! Nici un f iu nu împovărează a doua oară pântecele mamei cu dureri le naşteri i , aşa cum voi mă si l i ţ i să sufăr". Naşteri le cele trupeşti durează câtăva vreme; trec după ce copi lul a ieşit din pântecele mamei; cât despre naşteri le cele duhovniceşti însă, nu-i aşa; durează luni întregi; uneori aceste dureri au ţ inut un an întreg, ş i Pavel tot n-a născut pe cei zămisl i ţ i , în naşteri le trupeşti numai trupul suferă dureri ; în naşteri le cele duhovniceşti dureri le nu muncesc pântecele, c i sfâşie însăşi tăr ia suf letului .

Şi ca să af l i că naşteri le cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine a dorit vreodată să sufere iadul pentru copi i i pe care i -a născut? Pavel, însă, nu numai că preferă să sufere iadul, dar chiar se roagă să f ie anatema de la Hristos numai ca să poată naşte pe iudei pentru Hristos. (Romani 9, 3.)

Pentru ei suferea necontenit dureri le naşteri i ; iar pentru că nu putea să- i nască, se plângea, z icând: "Mare îmi este într istarea şi necurmată durerea în inima mea"; (Romani 9,2) iar în altă parte, iarăşi : "Copi i i mei, pentru care sufăr iarăşi dureri le naşteri i până ce Hristos va lua chip în voi".(Galateni 4,19)

Care pântece a fost mai fer ic it decât acela care a putut naşte astfel de copi i , încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela care a

sufletului de patima maniei - Sf. Ioan

Casian

Notare articol

Scor mediu: 5Voturi: 2

Va rugam acordati-ne cateva momente

pentru a vota acest art icol :

Optiuni

  Versiune pt imprimanta

  Trimite unui prieten

născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei o dată născuţi ş i crescuţi , dar avortaţi , să- i nască iarăşi ş i să- i plăsmuiască din nou? Asta n-o poate face naşterea trupească!

Dar pentru ce apostolul n-a spus: "Copi i i mei, pe care vă nasc iarăşi , din nou", c i : "pentru care sufăr iarăşi dureri le naşteri i" , deşi în altă parte spusese că- i naşte: în Hristos I isus v-am născut”?(I Corinteni 4,15)

În acest din urmă text, Pavel a vrut să arate numai înrudirea; în celălalt text, a căutat să arate şi dureri le naşteri i .

Dar pentru ce- i numeşte copi i , când încă nu i -a născut? Că dacă suferă dureri le naşteri i , înseamnă că încă nu i -a născut. Pentru ce, dar, î i numeşte copi i?

Ca să arate că nu aceste dureri de naştere sunt dureri le pe care le-a avut când i -a născut; iar cuvintele acestea erau îndestulătoare să- i ruşineze. "V-am fost odată tată!, le spune Pavel. Am îndurat pentru voi dureri le de naştere, pe care trebuia să le îndur. Aţi fost odată copi i i mei. Pentru ce, dar, mă si l i ţ i să sufăr a doua oară dureri le naşteri i? Destule sunt dureri le naşteri i celei de la început. Pentru ce mă chinuiţ i iarăşi cu dureri de naştere?". Lui Pavel î i pr ic inuiau tot atât de mari dureri ş i cei care încă nu credeau, ca şi credincioşi i care cădeau. Era chinuitor să vadă că trec iarăşi la necredinţă, după ce se împărtăşiseră cu nişte taine aşa de mari . De aceea, pentru că durerea era ascuţită şi str igătele de durere mai puternice decât ale unei femei ce naşte, z icea: "Fi i i mei pentru care sufăr iarăşi dureri le naşteri i până ce Hristos va lua chip în voi”.(Galateni 4,19)

Grăia aşa, pentru că voia să le ş i întărească încrederea, dar să- i ş i înfr icoşeze, î i înfr icoşa şi le băga spaimă în suf let, spunându-le că Hristos n-a luat chip în ei ; ş i iarăşi căuta să întărească în ei încrederea, spunându-le că e cu putinţă ca Hristos să ia chip în ei . Cuvintele: "până ce va lua chip în voi" arată şi una, ş i alta: ş i că n-a luat încă chip în ei , dar că e cu putinţă totuşi să ia chip. Dacă n-ar f i fost cu putinţă, în zadar le-ar f i spus: "până ce va lua Hristos chip în voi"; i -ar f i nutr it cu speranţe deşarte.

Şt i ind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi , dar nici să ne trândăvim. Amândouă sunt pierzătoare.

Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia î l culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne l ipseşte de bunătăţi le ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am f i în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului ; dar îndepărtarea

deznădejdi i ne face să ne r idicăm repede din adâncul acela.

Să-t i spun câtă putere au şi una şi alta! Diavolul la început a fost bun; trândăvindu-se şi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut r idica din răutatea lui . Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: "Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer".(Luca 10,18)

Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, ş i iuţeala căderi i sale. Pavel a hul it , a prigonit , a ocărât; dar pentru că s-a sârguit ş i nu a deznădăjduit , s-a r idicat ş i a ajuns egal cu îngeri i ; Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit , a ajuns vânzător. Tâlharul , iarăşi , după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit , a intrat înaintea tuturor celorlalţ i în rai .(Luca, 23, 43)

Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţ imea virtuţ i i lui ; vameşul, nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu.(Luca 18,10-14)

Vrei sa-t i arăt chiar un oraş întreg care a făcut asta? Aşa s-a mântuit întreg oraşul niniviteni lor; ş i doar sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra niniviteni lor era de natură să- i ducă la deznădejde, că nu le spusese: "Dacă vă pocăiţ i , scăpaţi!", c i de-a dreptul: “ încă trei z i le ş i Ninive va f i nimicită".( Iona 3,4)

Dar cu toate că Dumnezeu î i ameninţase, cu toate că profetul le str igase, cu toate că sentinţa nu îngăduia amânare, nici drept de apel, niniviteni i nu au deznădăjduit , nici nu şi -au pierdut bunele nădejdi . De asta Dumnezeu nu le-a pus condiţ ie, nici nu le-a spus: "Dacă vă pocăiţ i , scăpaţi" , ca şi noi , când auzim o sentinţă a lui Dumnezeu, pronunţată fără drept de apel, nici atunci să nu deznădăjduim, să nu ne descurajăm, având în fată pi lda niniviteni lor.

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poţi vedea nu numai de acolo că a făcut pace cu cei care s-au pocăit , deşi sentinţa pronunţată asupra lor era fără drept de apel, c i ş i de acolo că sentinţa era definit ivă.

Dumnezeu a făcut asta, voind să le mărească fr ica şi să- i trezească din marea lor trândăvie; iar t impul pocăinţei arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Căci , ce puteau face cele trei z i le, ca să şteargă o atât de mare răutate? Vezi că şi aici se arată purtarea de gri jă a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mântuirea oraşului .

Şt i indu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată.

Nici o armă a diavolului nu- i atât de tare ca

deznadejdea.

Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint decât de păcatul lui . Scri indu-le corinteni lor, le grăia aşa: “ îndeobşte se aude că la voi este desfrânare, ş i aşa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomeneşte".( I Corinteni 5, 1.)

N-a spus: "cum nici la păgâni nu se săvârşeşte", c i : "nu se pomeneşte": "fapta pe care păgâni i n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţ i să o săvârşiţ i" . "Şi v-at i semeţit”. ( l Corinteni 5, 2.)

Pavel n-a spus: "Acela s-a semeţit", c i , lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit , vorbeşte cu cei sănătoşi . Aşa cum fac şi doctori i : lasă la o parte pe cei bolnavi ş i vorbesc mai mult cu rudele bolnavi lor. Corinteni i erau vinovaţi de semetie pentru că nu 1-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu 1-au pedepsit . Pavel a făcut părtaşi ş i pe corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana.

Cumplit lucru este să păcătuieşt i dar cu mult mai cumplit , să te lauzi cu păcatele. Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi . De aceea spune Domnul: "Când veţi face totul spuneţi : Slugi netrebnice suntem". (Luca 17, 10).

Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndepl inesc toate porunci le, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: "N-ar f i trebuit , oare, mai degrabă să plângeţi?". ( l Corinteni 5, 2)

- Ce spui. Pavele? A păcătuit altul ş i să plâng eu?

- Da, răspunde Pavel. Suntem legaţi uni i de alt i i ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul , s imte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în t imp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa!

De asta şi Pavel ne îndeamnă "să ne bucuram cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng”( Romani 12, 15); de asta le ş i spune corinteni lor: "N-ar f i trebuit , oare, mai degrabă să plângeţi , ca să f ie scos din mij locul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?”. ( I Corinteni 5, 2) N-a spus: "N-ar f i trebuit , oare, mai degrabă să vă străduiţ i? ' .

- Dar ce?

- "N-ar f i trebuit oare, mai degrabă să plângeţi?” ca şi cum o boală obştească, ciuma, ar f i cuprins tot oraşul. Aproape că le-a spus: “E nevoie de rugaciune si marturis ire ca să piară boala din tot oraşul". Ai văzut câtă fr ică a atârnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corinteni i socoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvârşeşte păcatul , de aceea Pavel î i face atenţi , spunându-le: "Oare, nu şt iţ i că puţin aluat dospeşte toată frământătura?”.( I Corinteni 5, 6)

Cuvintele lui Pavel au acest înţeles: "Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngri j i ţ i aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti . Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit , c i gândeşte-te la aceea că răul e un puroi , care ameninţă să se înt indă în tot trupul".

Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor ş i se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se înt indă şi să ajungă şi la uşi le lor, tot aşa şi Pavel î i trezeşte pe corinteni, spunându-le: "Păcatul săvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului ; să st ingem focul, înainte de a cuprinde Biserica. Dacă nu-t i pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, af lă că şi tu eşt i bolnav, căci acela este mădular al întregului trup".

Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti , dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe t ine. Deci dacă nu pentru fratele tău, f i i treaz măcar pentru t ine! Opreşte ciuma, pune stavi lă puroiului , zăgăzuieşte înt inderea lui!

Acestea şi mai multe ca acestea spunându-le Pavel ş i poruncindu-le să- l dea satanei ( I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, le-a spus: "Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţ i ( I I Corinteni 2, 6)

" Întăriţ i în el dragostea". ( I I Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acum Pavel ca să- l împreune şi să- l al ipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte î l arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-1 izgonise din turmă şi-1 tăiase din trupul Biseric i i ! Nu le-a spus simplu: " Iubiţ i -1!", c i : " întăriţ i în el dragostea!", adică: "Arătati - i pr ietenie trainică şi statornică, dragoste f ierbinte, c locotitoare şi înf lăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtati -vă cu el cu bunăvoinţă!' .

- Spune-mi, Pavele, ce s-a întâmplat? Nu l -ai dat satanei?

- Da, dar nu ca să rămână în mâini le satanei, c i ca să-1 scap iute de t irania satanei.

Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca de o armă puternică a diavolului . Spunând: " întăriţ i în el dragostea", a adăugat şi pr ic ina: "Ca nu cumva să f ie doborât de mai multă tr isteţe unul ca acesta". ( I I Corinteni 2, 7)"

Oaia e în gura lupului , spune Pavel, să-1 ajungem! Să i -o luăm din gură înainte de a mânca şi str ica mădularul nostru! Corabia este în mij locul furtuni i , să ne grăbim s-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea se r idică şi valuri le se înaltă de pretutindeni, tot aşa şi suf letul se sufocă iute dacă nu are pe cineva să- i înt indă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tr isteţe; căci tr isteţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeşte măsura".

Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: "Să nu-l piardă diavolul!".

- Dar ce?

- "Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". I I Corinteni 2, 11) Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol ş i că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: "Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei".

"Dacă diavolul mai pune gheara pe el , vrea să spună Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, pr in pocăinţă, lepădase păcatul". Pavel şt ia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint.

- Dar ce a făcut diavolul cu Iuda?

- Iuda s-a pocăit , că a zis: "Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!". (Matei 27,4)

Diavolul a auzit cuvintele acestea; şt ia că ele î l pun pe Iuda pe calea cea bună, că î l duc la mântuire şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: "Are Stăpân iubitor de oameni; a plâns pentru el ş i l -a sfătuit în fel ş i chip, când avea de gând să-L vândă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieşte? î l trăgea la El ş i - l chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, când î l vede că se îndreaptă şi -ş i recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răst ignească!".

- Şi ce-a făcut atunci diavolul?

- I -a tulburat suf letul lui Iuda; i -a întunecat mintea cu o tr isteţe peste măsură de mare; l -a prigonit , l -a alergat până l -a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos din viata aceasta şi l -a l ipsit ş i de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar f i mântuit ş i el . Dovadă, răst ignitori i . Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au r idicat pe cruce, dacă pe cruce f i ind î l ruga pe Tatăl ş i - I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă(Luca 23, 34), este lămurit că 1-ar f i pr imit ş i pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar f i pocăit cum trebuie. Iuda, însă, doborât de o tr isteţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei . Pavel, deci , temându-se de asta, s i leşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului .

Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtăşise cu sf intele Taine, s-a lepădat de trei or i de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plângând, ş i -a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit , a hul it , a ocărât; ş i nu numai pe Cel răst ignit , c i a prigonit ş i pe toţ i cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns apostol . Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin pri lej ş i ne iartă mulţ ime de păcate.

Am să vă vorbesc şi de o pi ldă care întăreşte spusele mele.

Erau doi fraţ i ; ş i -au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea foamei.(Luca 15, 11-32)

M-a îndemnat gândul să vă spun această pi ldă, ca să vedeţi că ni se iartă şi păcatele săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă trândăviţ i , c i ca să alungaţi din suf letul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aduce peste noi mai multe rele decât trândăvia. Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce s-au botezat. Că f iul cel plecat de acasă înfăţ işează pe cei căzuţi după botez, se vede din acestea: este numit f iu; ş i nimeni nu-i numit f iu dacă nu-i botezat; locuia în casa părintească şi i s-a împărţ it toată averea părintească; înainte de botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti , nici nu poate primi moştenire. Deci totul ne arată că f iul acesta făcea parte din ceata credincioşi lor. Era apoi frate cu f iul cel bun; iar frate nu poate f i nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească.

- Ce-a spus, dar, f iul acela, care ajunsese atât de t icălos?

- "Mă voi întoarce la tatăl meu!" (Luca 15, 18).

Tatăl lui l -a lăsat să plece în tară străină şi nu l -a oprit ,

tocmai ca să cunoască bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar f i bucurat de rămânea acasă. De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învăţăm minte cu faptele. Aşa făcea cu iudei i . Când nu-i convingea şi nici nu- i abătea de la răutatea lor cu mii le de cuvinte grăite prin prooroci , î i lăsa să f ie instruiţ i pr in pedepse şi le spunea: "Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi ş i răutatea ta te va mustra". ( Ieremia 2, 19)

Ar f i trebuit ca iudei i să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea ameninţări lor; dar pentru că erau atât de nesimţiţ i că nu credeau în îndemnuri le ş i sfaturi le Lui , de aceea îngăduie să f ie instruiţ i pr in fapte, ca aşa să- i redobândească iarăşi .

Fiul cel r is ipitor a plecat deci în tară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare rău este să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. Tatăl lui nu i -a purtat ură, ei 1-a primit cu braţele deschise.

- Pentru ce?

- Pentru că era tată, ş i nu judecător.

Şi au fost în casă dansuri , ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi pl ină de bucurie.

- Ce spui? Acestea sunt răsplăt i le păcatului?

- Nu ale păcatului , omule, c i ale întoarceri i ! Nu ale răutăţi i , c i ale pocăinţei! Nu ale desfrânări i , c i ale schimbări i în mai bine!

Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl l -a potol i t ş i pe el cu blândeţe, spunându-i : "Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut a fost ş i s-a af lat, mort a fost ş i a înviat”( Luca 15. 31. 32).

"Când trebuie să mântui pe un om pierdut, î i spune tatăl , nu- i t imp de judecată, nici de cercetare amănunţită, c i numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteală de viata lui dezordonată şi nici nu- l pedepseşte, c i - i dă doctori i ca să- l vindece. Iar dacă ar f i trebuit totuşi să- l pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i -a fost şederea lui în tară străină. A fost atâta vreme despărţ it de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispreţul , cu cele mai grele necazuri . De asta îţ i spun: "Pierdut a fost ş i s-a af lat, mort a fost ş i a înviat", nu te uita la vesel ia ş i sărbătoarea din casa noastră, c i gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! Vezi un frate, nu un străin!".

Fiul s-a întors la tatăl lui ; la tatăl lui , care nu-şi putea

aminti de nici una din faptele lui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îş i amintea numai de acelea care- l puteau atrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre gri ja aceea pe care o au numai părinţ i i . De asta nici n-a spus ce-a făcut f iul lui , c i ce-a pătimit; n-a adus vorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii ş i mii de necazuri .

Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul ş i oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai multă râvnă. Acolo s-a întors f iul de capul lui ; aic i a plecat Păstorul după oaie; a găsit-o şi a adus-o; ş i S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul. Uită-te şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, c i a pus-o pe umeri i Lui , a purtat-o şi a adus-o iarăşi în turmă.(Luca 15,4-5)

Şt i ind dar că Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce fata de la cei ce se întorc la El , c i că- i pr imeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi , că nu numai că nu-i pedepseşte, c i că merge chiar în căutarea celor rătăciţ i ş i că Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit , să nu deznădăjduim când ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când şt im că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pric ina încrederi i în noi; iar când păcătuim, să ne pocăim.

Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De aceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: "Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă" ( l Corinteni 10, 12); ş i iarăşi : "Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic" ( l Corinteni 9, 27). Ca să r idice pe cei căzuţi ş i să- i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corinteni lor, spunându-le: " . . . ca nu cumva să plâng pe mulţ i din acei ce au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit ( I I Corinteni 12, 21). Pr in aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Iar profetul le spunea acestora: "Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?" ( Ieremia 8, 4). De aceea şi David î i îndemna pe aceştia, spunând: "Astăzi , de veţi auzi glasul Lui , să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în t impul răzvrătir i i"(Ps.94,8-9;Evrei 3,7-8).

Atâta vreme cât se spune "astăzi", să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţi i Lui . Să scuturăm de pe noi or ice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi împărăţia ceruri lor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţ i să o dobândim, cu harul ş i iubirea de oameni a Domnului nostru I isus Hristos, cu Care Tatălui , împreună cu Sfântul Duh, s lavă, putere, c inste,

acum şi pururea şi în veci i veci lor. Amin!

dinOMILI ILE DESPRE POCAINTA

SFANTUL IOAN GURA DE AUREDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR

1998