Standardul Internaţional de

Contabilitate IAS 32 (revizuit 1998)

Instrumente financiare:

prezentare şi descriere

În martie 1995, Consiliul IASC a aprobat IAS 32, Instrumente financiare: prezentare şi descriere.

În decembrie 1998, paragrafele 5, 52, 81 şi 83 au fost modificate, iar un nou paragraf 43 A fost introdus pentru a reflecta emiterea Standardului IAS 39, Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare. În octombrie 2000, paragrafele de 91 – 93 au fost şterse, iar paragraful 94 a fost modificat pentru a se elimina cerinţele de prezentare a informaţiilor care au devenit redundante ca rezultat al emiterii IAS 39. Modificările aduse la IAS 32 intră în vigoare atunci când întreprinderea aplică pentru prima dată IAS 39. Pentru scopul acestei publicaţii, noul text este trecut în raster gri, iar textul şters din IAS 32 (revizuit 1998) este trecut în raster gri şi tăiat cu o linie. Trei interpretări SIC se referă la IAS 32: SIC-5, Clasificarea instrumentelor financiare – Provizioane contingente de decontare, şi SIC-16, Capitalul social — Instrumente proprii de capital reachiziţionate (acţiuni de trezorerie); SIC-17, Capitalul propriu — Costurile unei tranzacţii de capital. IAS 32 (revizuit 1998)

Cuprins

Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 32 Instrumente financiare: prezentare si descriere

OBIECTIV Paragrafele

ARIE DE APLICABILITATE……………………………………………………………………………………………………………… 1 - 4

DEFINIŢII…………………………………………………………………………………………………………………………………….. 5 -17 PREZENTARE ………………………………………………………………………………………………………………………………18-41

Datorii şi capitaluri proprii………………………………………………………………………………………………………….. 18-22 Clasificarea instrumentelor compuse de către emitent 23-29 Dobânzi, dividende, pierderi şi câştiguri 30-32 Compensarea unui activ financiar şi a unei datorii financiare 33-41 PREZENTAREA INFORMAŢIILOR………………………………………………………………………………………………….. 42-94 Prezentarea politicilor de gestionare a riscului 43 A

Termeni, condiţii şi politici contabile 47-55 Riscul ratei dobânzii 56-65 Riscul de credit 66-76 Valoarea justă 77-87 Active financiare înregistrate la o valoare mai mare decât valoarea justă

88-90 Acoperirea împotriva riscurilor pentru tranzacţiile viitoare anticipate 91-93Alte prezentări de informaţii 94

PREVEDERI TRANZITORII………………………………………………………………………………………………………………….. 95

DATA INTRĂRII ÎN VIGOARE………………………………………………………………………………………………………………96

ANEXĂ Exemple de aplicaţii ale prezentului Standard A1 -A27 Definiţii A3 -A17 Datorii şi capitaluri proprii A18-A24Compensarea unui activ financiar şi a unei datorii financiare A25 Informaţii suplimentare A26-A27

IAS 32 (revizuit 1998)

Standardul internaţional de Contabilitate IAS 32 (revizuit 1998)

Instrumente financiare: prezentare şi descriere

Standardele tipărite cu litere de tip italic aldin trebuie citite în contextul materialului de fond şi al recomandărilor de implementare din acest Standard, precum şi în contextul Prefeţei la Standardele Internaţionale de Contabilitate. Standardele Internaţionale de Contabilitate nu au fost elaborate cu intenţia de a fi aplicate elementelor nesemnificative (a se vedea paragraful 12 din Prefaţă).

Obiectiv

Natura dinamică a pieţelor financiare internaţionale a avut drept rezultat folosirea largă a unei varietăţi de instrumente financiare, pornind de la tradiţionalele instrumente primare precum obligaţiunile, la variate forme de instrumente derivate, cum ar fi swap-uri de rată de dobândă. Obiectivul acestui Standard este de a sprijini utilizatorii situaţiilor financiare în înţelegerea semnificaţiei instrumentelor financiare bilanţiere şi extrabilanţiere şi a semnificaţiei lor, raportată la situaţia financiară, rezultatele şi fluxurile de numerar ale unei întreprinderi.

Standardul prescrie anumite cerinţe pentru prezentarea instrumentelor financiare care intră în bilanţ şi identifică informaţiile care trebuie prezentate cu privire la instrumentele financiare bilanţiere (recunoscute), dar şi extrabilanţiere (nerecunoscute). Standardele referitoare la prezentare tratează clasificarea instrumentelor financiare în datorii şi capitaluri proprii. Clasificarea dobânzilor, dividendelor, pierderilor şi câştigurilor asociate acestora, precum şi circumstanţele în care activele financiare şi datoriile financiare pot fi compensate. Standardele referitoare la informaţiile ce trebuie furnizate se referă la factori care afectează valoarea, momentul şi gradul de certitudine al fluxurilor de numerar viitoare ale unei întreprinderi asociate instrumentelor financiare, precum şi politicile contabile aplicate acestor instrumente. În plus, Standardul încurajează prezentarea informaţiilor despre natura şi amploarea folosirii instrumentelor financiare de către o întreprindere, scopurile cărora le servesc, riscurile asociate lor şi strategiile manageriale pentru controlarea acestor riscuri.

Arie de aplicabilitate

1. Acest Standard va fi aplicat la prezentarea şi evidenţierea informaţiilor despre toate tipurile de instrumente financiare, recunoscute sau nu în situaţiile financiare, altele decât: (a) investiţiile în filiale, aşa cum sunt definite în IAS 27, Situaţii financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor în filiale; (b) investiţiile în întreprinderi asociate, aşa cum sunt definite în IAS 28, Contabilitatea investiţiilor în întreprinderile asociate; (c) interesele în asocierile în participaţie, aşa cum sunt definite în IAS 31, Suportarea financiară a intereselor în asocierile în participare; (d) datoriile angajatorilor şi fondurilor privind pensiile, de toate tipurile, inclusiv pensiile aşa cum sunt descrise în IAS 19, Beneficiile angajaţilor, şi în IAS 26, Contabilitatea şi raportarea planurilor de pensii; (e) datoriile angajatorilor în baza planurilor pentru opţiuni pe acţiuni şi pentru cumpărarea de acţiuni de către salariaţi; şi (f) datoriile provenind din contracte de asigurare.

2. Deşi acest Standard nu se aplică investiţiilor unei întreprinderi în filiale, se aplică tuturor instrumentelor financiare incluse în situaţiile financiare consolidate ale societăţilor mamă, indiferent dacă acele instrumente sunt deţinute sau au fost emise de către societatea mamă sau filială. Similar, Standardul se aplică instrumentelor financiare deţinute sau emise de către o asociere în participaţie şi incluse în situaţiile financiare ale unui asociat al unei astfel de societăţi fie direct, fie prin consolidare proporţională. 3. Pentru scopurile acestui Standard, un contract de asigurare este un contract care-l expune pe asigurător unor riscuri identificate privind pierderi din evenimente sau circumstanţe ce apar sau sunt descoperite într-o anumită perioadă, incluzând decesul (în cazul raitei, supravieţuirea beneficiarului unei rente), boala, handicapul, distrugerea de proprietăţi, accidentarea altora şi întreruperea activităţii. În orice caz, prevederile acestui Standard se aplică atunci când un instrument financiar ia forma unui contract de asigurare, dar implică în principal transferul riscurilor financiare (a se vedea paragraful 43), de exemplu, unele tipuri de reasigurare financiară şi contracte de investiţii garantate emise de societăţile de asigurare şi alte întreprinderi. Întreprinderile ce au datorii provenite din contracte de

asigurare sunt încurajate să aprecieze oportunitatea aplicării prevederilor acestui Standard în prezentarea informaţiilor despre aceste datorii.

4. Alte Standarde Internaţionale de Contabilitate specifice anumitor tipuri de instrumente financiare conţin cerinţe suplimentare de prezentare. De exemplu, IAS 17, Leasing, şi IAS 26, Contabilitatea şi raportarea planurilor de pensii cuprind cerinţe specifice de prezentare legate de contractele de leasing şi de investiţii în fonduri de pensii. În plus, unele cerinţe ale altor Standarde Internaţionale de Contabilitate, în particular ale IAS 30, Informaţii prezentate în situaţiile financiare ale băncilor şi ale instituţiilor financiare similare, şi IAS 39, Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare, se aplică instrumentelor financiare.

Definiţii

5. Următorii termeni sunt folosiţi în acest Standard cu aceste semnificaţii:

Un instrument financiar reprezintă orice contract ce generează simultan un activ financiar pentru o întreprindere şi o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii pentru o altă întreprindere.

Contractele pe mărfuri care dau dreptul oricărei dintre părţi să deconteze In numerar sau folosind un alt instrument financiar, trebuie contabilizate ca şi Instrumente financiare, cu excepţia contractelor pe mărfuri care (a) au fost încheiate şl continuă să satisfacă exigenţele întreprinderii cit privire la aprovizionarea, vânzarea şi consumul estimat, (b) au fost destinate acestui scop încă de la început şi (c) se presupune că decontarea se face prin livrarea mărfurilor.

Un activ financiar este orice activ care reprezintă : (a) numerar; (b) un drept contractual de a încasa numerar sau alte active financiare de la altă întreprindere; (c) un drept contractual de a schimba instrumente financiare cu altă întreprindere în condiţii care sunt potenţial favorabile; sau (d) un instrument de capitaluri proprii al unei alte întreprinderi. O datorie financiară este orice datorie contractuală: (a) de a vărsa numerar sau alt activ financiar unei alte întreprinderi; sau (b) de a schimba instrumente financiare cu altă întreprindere în condiţii care sunt potenţial nefavorabile.

O întreprindere poate avea o datorie contractuală care poate fi reglată fie printr-o plată sub formă de active financiare, fie sub forma unor valori mobiliare de tipul capitalurilor proprii. Într-un astfel de caz, dacă numărul de valori mobiliare necesar stingerii datoriei variază o dată cu modificările tu valoarea justă a acestora, astfel încât valoarea justă totală a valorilor mobiliare de capital achitate este întotdeauna egală cu valoarea datoriei contractuale, deţinătorul datoriei nu este expus unui profit sau unei pierderi provenite din fluctuaţii ale preţului valorilor mobiliar de capital ale sale. O astfel de datorie trebuie contabilizată ca datorie financiară a societăţii.

Un instrument de capital propriu este orice contract care certifică existenţa unui interes rezidual în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.

Activele şi datoriile financiare monetare (de asemenea, considerate drept instrumente financiare monetare) sunt active şi datorii financiare ce urmează a fi încasate sau plătite in bani, pentru o sumă determinată sau determinabilă.

Valoarea justă este valoarea pentru care un activ poate fi tranzacţionat sau o datorie poate fi decontată, de bună voie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cazul unei tranzacţii realizate în condiţii de concurenţă normală.

Valoarea de piaţă este valoarea ce se obţine din vânzarea (sau se plăteşte la achiziţia) unui instrument financiar pe o piaţă activă.

6. În acest Standard, termenii „contract” şi „contractual” se referă la o înţelegere între două sau mai multe părţi care are consecinţe economice clare, cărora părţile nu li se pot sustrage decât cu dificultate chiar dacă ar avea posibilitatea, datorită faptului că în general înţelegerea este executorie din punct de vedere juridic. Contractele şi respectiv instrumentele financiare pot avea o diversitate de forme şi nu sunt neapărat în formă scrisă.

7. În spiritul definiţiilor din paragraful 5, termenul „întreprindere” include persoane fizice, societăţi de persoane fără personalitate juridică, organisme cu personalitate juridică şi agenţii guvernamentale.

8. Definiţiile activelor financiare şi datoriilor financiare includ termenii de activ financiar şi instrument financiar, dar definiţiile nu sunt circulare. Atunci când apare un drept contractual sau o datorie de a schimba instrumente financiare, instrumentele ce urmează a fi schimbate dau naştere la active financiare, datorii financiare sau instrumente de capitaluri proprii. Se poate stabili un lanţ as drepturi sau datorii contractuale,, dar în ultimă instanţă acesta conduce la încasarea sau plata de numerar sau la achiziţionarea ori emiterea unui instrument de capitaluri proprii.

9. Instrumentele financiare includ atât instrumente primare, cum ar fi titlurile de creanţă, de debit sau de capitaluri proprii, cât şi instrumente derivate, cum ar fi opţiunile financiare, contractele futures şi operaţiunile forward, swap-urile de rată a dobânzii şi swap-urile valutare. Instrumentele financiare derivate, recunoscute sau nu în bilanţ, întrunesc condiţiile definiţiei instrumentelor financiare şi, implicit, sunt subiecte ale acestui Standard.

10. Instrumentele financiare derivative creează drepturi şi datorii ce au ca efect transferarea între părţi, a unuia sau mai multor riscuri financiare inerente unui instrument financiar primar de bază. Instrumentele derivative nu au ca rezultat transferul unui instrument financiar primar de bază la încheierea contractului, iar un astfel de transfer nu are loc neapărat la scadenţa contractului.

11. Activele fizice cum ar fi stocurile, imobilizările corporale, activele în locale şi activele necorporale cum ar fi brevetele sau mărcile înregistrate nu constituie active financiare. Controlul asupra acestor active fizice şi necorporale creează oportunitatea de a genera intrări de numerar sau alte active, dar nu dă naştere unui drept prezent de a încasa numerar sau alte active financiare.

12. Active, cum ar fi cheltuieli în avans, pentru care beneficiul economic viitor constă în primirea de bunuri sau servicii şi nu în dreptul de a încasa numerar sau alte active financiare nu constituie active financiare. Similar, elementele cum ar fi veniturile în avans şi majoritatea datoriilor de garanţie nu constituie datorii financiare, deoarece ieşirea probabilă de beneficii economice asociate lor este livrarea de bunuri şi servicii, dar nu de numerar sau alte active financiare.

13. Datoriile şi activele care nu sunt contractuale prin natura lor, cum ar fi impozitul pe profit, care este creat ca rezultat al reglementărilor impuse de autorităţile publice, nu constituie active financiare sau datorii financiare. Contabilitatea impozitului pe profit este tratată în IAS 12, Impozitul pe profit.

14. Drepturile şi datoriile contractuale care nu implică transferul unui activ financiar nu intră în aria de aplicabilitate a definiţiei instrumentelor financiare. De exemplu, unele drepturi (datorii) contractuale, cum ar fi cele care provin dintr-un contract futures pe mărfuri, pot fi stinse numai prin primirea (livrarea) de active nefinanciare. Similar, drepturile (datoriile) contractuale cum ar fi cele care provin ca urmare a unei operaţii de leasing operaţional pentru folosirea unui activ fizic pot fi stinse numai prin primirea (livrarea) de servicii, în ambele cazuri, dreptul contractual al unei părţi de a primi un activ nefinanciar sau serviciu şi obligaţia corespondentă a celeilalte părţi nu stabilesc un drept sau datorie prezentă vreuneia dintre părţi de a primi, livra sau schimba un activ financiar.

15. Capacitatea de a exercita un drept contractual sau cerinţa de a satisface o datorie contractuală poate fi absolută sau poate depinde de apariţia unui eveniment viitor. De exemplu, o garanţie financiară este un drept contractual al creditorului de a primi numerar de la girant şi obligaţia contractuală corespondentă a girantului de a-l plăti pe creditor, dacă debitorul nu-şi onorează obligaţia. Dreptul

contractual şi obligaţia există datorită unei tranzacţii sau unui eveniment trecut (angajamentul girantului), chiar dacă priceperea creditorului de a-şi exercita dreptul şi cerinţa pentru girant de a-şi executa obligaţia depind ambele de un act viitor al debitorului de neexecutare a datoriei sale. Drepturile şi datoriile eventuale întrunesc condiţiile definiţiei activului financiar şi datoriei financiare, chiar dacă multe astfel de active şi datorii nu îndeplinesc condiţiile pentru recunoaşterea în situaţiile financiare.

16. Obligaţia unei întreprinderi de a emite sau livra propriile sale instrumente de capitaluri proprii, cum ar fi opţiunile sau bonurile de subscriere de active, reprezintă un instrument de capitaluri proprii în sine, nu o datorie financiar deoarece întreprinderea nu este obligată să livreze numerar sau alte active financiare. Similar, costurile suportate de către o întreprindere pentru a cumpăra dreptul de a răscumpăra propriile instrumente de capitaluri proprii de la altă parte reprezintă o deducere a capitalurilor sale proprii, nu un activ financiar.

17. Interesul minoritar care poate apărea în bilanţul unei întreprinderi în urma consolidării unei filiale nu este nici datorie financiară, nici instrument de capitaluri proprii al întreprinderii. În situaţiile financiare consolidate, întreprinderea prezintă interesele terţilor în capitaluri proprii şi profitul filialelor sale în concordanţă cu IAS 27, Situaţii financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor în filiale. Prin urmare, un instrument financiar clasificat drept instrument de capitaluri proprii de către o filială este eliminat la consolidare atunci când este deţinut de societatea mamă sau prezentat de către societatea mamă şi bilanţul consolidat drept un interes minoritar separat de capitalurile proprii ale propriilor acţionari. Un instrument financiar clasificat drept datorie financiară de către o filială rămâne o datorie în bilanţul consolidat al societăţii mamă, cu excepţia cazului în care este eliminată la consolidare, fiind o decontare intragrup. Tratamentul contabil efectuat de către societatea mamă la consolidare nu afectează baza de prezentare de către filială în situaţiile sale financiare.

Prezentare

Datorii şi capitaluri proprii

18. Emitentul unui instrument financiar trebuie să clasifice instrumentul, sau partite componente ale acestuia, drept o datorie sau capitaluri proprii în concordanţă cu fondul economic al contractului, la recunoaşterea iniţială şi în conformitate cu definiţiile datoriei financiare şi instrumentului de capitaluri proprii.

19. Fondul economic al instrumentului financiar, mai degrabă decât forma sa juridică, guvernează clasificarea sa în bilanţul emitentului. Deşi, de obicei, fondul economic şi forma juridică concordă, există şi excepţii. De exemplu, unele instrumente financiare iau forma juridică a capitalurilor proprii, dar datoriile la fond sunt datorii, altele pot combina trăsături asociate instrumentelor de capitaluri proprii şi trăsături asociate datoriilor financiare. Clasificarea unui instrument este efectuată pe baza evaluării fondului său economic atunci când este recunoscut iniţial. Această clasificare trebuie menţinută la fiecare dată de raportare ulterioară, atâta timp cât instrumentul financiar nu este exclus din bilanţul întreprinderii.

20. Cea mai importantă pentru diferenţierea unei datorii de un instrument de capitaluri proprii este existenţa unei datorii contractuale pentru una dintre părţi (emitentul) de a livra fie numerar, fie alt activ financiar celeilalte părţi (deţinătorul) sau de a schimba alt instrument financiar cu deţinătorul în condiţii ce sunt potenţial nefavorabile emitentului. Atunci când există asemenea datorii contractuale, instrumentul respectiv se încadrează ta definiţia unei datorii financiare, indiferent de modul fa care va fi stinsă obligaţia contractuală. O restricţie asupra capacităţii emitentului de a satisface datoria, cum ar fi lipsa accesului la valută sau necesitatea de a obţine aprobarea pentru plată de la o autoritate de reglementare, nu îi absolvă pe emitent de datorie şi nici nu neagă dreptul pe care îl are deţinătorul în baza instrumentului respectiv.

21. Atunci când un instrument financiar nu dă naştere unei datorii contractuale pentru emitent de a livra numerar sau un alt activ financiar sau de a schimba alt instrument financiar în condiţii ce sunt potenţial nefavorabile, acesta reprezintă un instrument de capitaluri proprii. Cu toate că deţinătorul unui instrument de capitaluri proprii poate fi îndreptăţit să primească o cotă proporţională din dividende sau alte repartizări din capitalurile proprii, emitentul nu are obligaţia contractuală să efectueze asemenea repartizări.

22. Atunci când o acţiune preferenţială conţine o condiţie privind răscumpărarea obligatorie de către emitent pentru o sumă determinată ori determinabilă la o dată determinată sau determinabilă din viitor, sau conferă deţinătorului dreptul de a cere emitentului să răscumpere acţiunea la sau după o dată anume, la o valoare dată sau determinabilă, instrumentul se încadrează în definiţia datoriei financiare şi este clasificat ca atare. O acţiune preferenţială care nu presupune în mod explicit o astfel de datorie contractuală poate, în mod indirect, prin termenii şi condiţiile sale, să o stabilească. De exemplu, o acţiune preferenţială care nu conţine condiţia privind răscumpărarea obligatorie sau însoţită de o opţiune de rambursare pentru deţinător deţinătorului poate avea stipulată contractual plata accelerată a dividendelor, astfel încât, într-un viitor previzibil, valoarea dividendelor este planificată să devină atât de mare, încât emitentul să fie determinat de motive economice să răscumpere instrumentul respectiv, în aceste circumstanţe, este corectă clasificarea sa drept datorie financiară deoarece emitentul are o foarte mică influenţă, sau deloc, în a evita răscumpărarea instrumentului. Similar, dacă un instrument financiar etichetat drept acţiune conferă deţinătorului posibilitatea de a cere răscumpărarea în eventualitatea petrecerii unor evenimente viitoare ce sunt extrem de probabile, clasificarea drept datorie financiară la recunoaşterea iniţială reflectă fondul economic al instrumentului.

Clasificarea instrumentelor complexe de către emitent

23. Emitentul unui instrument financiar ce conţine atât un element de datorie, cât şi un element de capitaluri proprii trebuie să clasifice diferitele componente ale instrumentului separat, în concordanţă cu paragraful 18.

24. Acest Standard solicită prezentarea separată în bilanţul emitentului a elementelor de datorie şi de capitaluri proprii create printr-un singur instrument financiar. Este mai mult o problemă de formă decât de fond faptul că elementele de capitaluri proprii, cât şi cele de datorii sunt create printr-un singur instrument financiar şi nu prin două sau mai multe instrumente separate. Situaţia financiară a emitentului este reprezentată mai fidel prin prezentarea separată a componentelor de datorie şi de capitaluri proprii cuprinse într-un instrument, conform naturii lor:

25. Din motive privind prezentarea bilanţului, emitentul recunoaşte separat componentele unui instrument financiar ce creează o datorie financiară primară pentru emitent şi conferă deţinătorului instrumentului opţiunea de a-l converti într-un instrument de capitaluri proprii ale emitentului. O obligaţiune sau un instrument similar convertibil de către deţinător în acţiuni ordinare ale emitentului este un exemplu de un astfel de instrument. Din perspectiva emitentului, un astfel de instrument cuprinde două componente: o datorie (o înţelegere contractuală de a livra numerar sau alte active financiare) şi un instrument de capitaluri proprii (o opţiune de cumpărare care conferă deţinătorului dreptul, pentru o perioadă specificată de timp, de convertire a obligaţiunii în acţiuni ordinare ale emitentului). Efectul economic al emisiunii unor astfel de instrumente este în fond similar cu emiterea simultană a unui titlu de împrumut însoţit de o clauză de rambursare anticipată şi a unor bonuri de subscriere de acţiuni ordinare sau emiterea unui titlu de împrumut cu bonuri de subscriere de acţiuni detaşabile în consecinţă, în toate cazurile, emitentul prezintă în bilanţul său separat elementele de datorii şi de capitaluri proprii.

26. Clasificarea componentelor de datorii şi capitaluri proprii ale unui instrument convertibil nu este revizuită ca urmare a schimbării probabilităţii de exercitare a opţiunii de conversie, chiar atunci când exercitarea opţiunii poate părea avantajoasă din punct de vedere economic pentru unii deţinători. Este posibil ca deţinătorii să nu acţioneze întotdeauna în maniera aşteptată deoarece, de exemplu, consecinţele fiscale rezultate din conversie pot fi diferite de la un deţinător la altul. Mai mult,

probabilitatea conversiei va evolua în decursul timpului. Obligaţia emitentului de a efectua plăţi pe viitor rămâne valabilă până când este stinsă prin conversie, la scadenţa instrumentului sau prin altă tranzacţie.

27. Un instrument financiar poate să conţină componente care să nu fie nici datorii financiare, nici instrumente de capitaluri proprii ale emitentului. De exemplu, un instrument poate conferi deţinătorului dreptul de a primi la un instrument de decontare active nefinanciare, cum ar fi mărfurile, şi opţiunea de a schimba acest drept în acţiuni ale emitentului. Emitentul recunoaşte şi prezintă instrumentul de capitaluri proprii (opţiunea de schimb) separat faţă de componenta de datorie a instrumentului compus, indiferent dacă datoriile sunt financiare sau nefinanciare.

28. Acest Standard nu tratează evaluarea activelor financiare, datoriilor financiare sau instrumentelor de capitaluri proprii şi de aceea nu recomandă în mod specific nici o metodă pentru alocarea unei valori contabile a elementelor de datorii şi elementelor de capitaluri proprii conţinute într-un singur instrument. Abordările ce pot fi urmate includ: (a) alocarea componentei cel mai uşor evaluabile (de obicei un instrument de capitaluri proptii) a valorii reziduale după deducerea din instrument ca întreg a valorii separat determinate pentru componenta care este mai uşor evaluabilă; şi (b) evaluarea componentelor de datorii şi de capitaluri proprii separat şi, în măsura în care este necesar, ajustarea acestor valori proporţional, astfel încât suma componentelor să fie egală cu valoarea instrumentului ca întreg. Totalul valorilor contabile iniţiale alocate componentelor de datorii şi de capitaluri proprii la recunoaşterea iniţială este întotdeauna egală cu valoarea contabilă ce ar fi atribuită instrumentului ca întreg. Recunoaşterea şi prezentarea separată a componentelor instrumentului nu pot da naştere unui câştig sau pierdere.

29. Prin prima metodă descrisă în paragraful 28 emitentul unei obligaţiuni convertibile în acţiuni ordinare determină în primul rând valoarea contabilă a datoriei financiare prin actualizarea fluxului de plăţi viitoare de dobândă şi de principal la rata practicată în general pe piaţă pentru o datorie similară care nu are o componentă de capitaluri proprii asociată. Valoarea contabilă a instrumentului de capitaluri proprii reprezentat de opţiunea de a converti instrumentul în acţiuni ordinare poate fi apoi determinată prin deducerea valorii contabile a datoriei financiare din valoarea instrumentului complex ca întreg. Prin a doua metodă, emitentul determină valoarea opţiunii, direct, fie prin raportare la valoarea justă a unei opţiuni similare, dacă există una, fie prin utilizarea unui model de evaluare a opţiunii. Valoarea determinată pentru fiecare componentă este apoi ajustată proporţional, în măsura în care este necesar pentru a se asigura că suma valorilor contabile alocate componentelor este egală cu valoarea compensaţiei primite pentru obligaţiunea convertibilă.

Dobânzi, dividende, pierderi şi câştiguri

30. Dobânda, dividendele, câştigurile şi pierderile legate de un instrument financiar sau de o componentă a acestuia, clasificate ca datorie financiară trebuie raportate în contul de profit şi pierdere drept cheltuieli sau venituri. Repartizările către deţinătorii unui instrument financiar clasificat drept instrument de capital trebuie debitate de către emitent direct la contul din capitaluri proprii.

31. Modul de clasificare a unui instrument financiar în bilanţ determina dacă dobânda, dividendele, pierderile şi câştigurile legate de acest instrument sunt clasificate drept cheltuieli sau venituri şi raportate în contul de profit şi pierdere. Astfel, plăţile de dividende pentru acţiuni clasificate ca datorii sunt clasificate drept cheltuieli, în aceeaşi manieră ca şi dobânda aferentă unei obligaţiuni, şi prezentate în contul de profit şi pierdere. Similar, pierderile şi câştigurile asociate cu răscumpărările sau refinanţările instrumentelor clasificate ca datorii sunt raportate în contul de profit şi pierdere, în

timp ce răscumpărările sau refinanţările instrumentelor clasificate drept capitaluri proprii ale emitentului sunt prezentate ca mişcări de capitaluri proprii.

32. Dividendele clasificate drept cheltuieli pot fi prezentate în contul de profit şi pierdere fie ca dobândă la alte datorii, fie ca element separat. Prezentarea dobânzii şi dividendelor este supusă cerinţelor IAS 1, Prezentarea situaţiilor financiare, ale IAS 30, Informaţii prezentate în situaţiile financiare ale băncilor şi ale instituţiilor financiare similare, şi ale IAS 39, Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare, în unele împrejurări, din cauza diferenţelor semnificative dintre dobândă şi dividende, privind aspecte cum ar fi deductibilitatea fiscală, este preferabilă prezentarea lor separată în contul de profit şi pierdere. Prezentarea valorii efectelor fiscale este făcută în concordanţă cu Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 12, Impozitul pe profit.

Compensarea unui activ financiar şi a unei datorii financiare

33. Un activ financiar şi o datorie financiară trebuie compensate, iar valoarea netă, raportată în bilanţ, atunci când o întreprindere: (a) are dreptul legal de a compensa valorile recunoscute; şi (b) intenţionează fie să le regularizeze la valoarea netă, fie să realizeze activul şi să stingă obligaţia simultan.

34. Acest Standard cere prezentarea activelor şi a datoriilor financiare pe o bază netă când aceasta reflectă fluxurile de numerar viitoare aşteptate din regularizarea a două sau mai multe instrumente financiare separate. Când o întreprindere are dreptul de a încasa sau plăti o singură valoare netă şi intenţionează să o facă are, de fapt, un singur activ sau o singură datorie financiară. În alte circumstanţe, activele financiare şi datoriile financiare sunt prezentate separat unele de celelalte conform caracteristicilor lor ca resurse sau datorii ale societăţii.

35. Compensarea unui activ financiar recunoscut şi a unei datorii financiare recunoscute, cât şi prezentarea valorii nete diferă de încetarea recunoaşterii unui activ sau unei datorii financiare, în timp ce compensarea nu dă naştere la recunoaşterea unui câştig sau pierderi, încetarea recunoaşterii unui instrument financiar nu are ca rezultat numai scoaterea elementului recunoscut anterior din bilanţ, dar şi recunoaşterea unui câştig sau unei pierderi.

36. Dreptul de compensare este dreptul legal al debitorului stabilit, prin contract sau alte mijloace, să stingă ori să elimine astfel în totalitate sau parţial valoarea datorată unui creditor prin deducerea din valoarea respectivă a unei sume datorate de creditor, în anumite împrejurări, debitorul poate avea dreptul legal de a deduce o sumă datorată de un terţ din valoarea datorată creditorului cu condiţia să existe o înţelegere între cele trei părţi care să specifice clar dreptul debitorului de a compensa. De vreme ce dreptul de compensare este un drept legal, condiţiile care stau la baza dreptului respectiv pot varia de la o jurisdicţie la alta şi de aceea trebuie determinat cu atenţie ce reglementări se aplică raportului dintre părţi.

37. Existenţa unui drept legal de a compensa un activ şi o datorie financiară afectează drepturile şi datoriile asociate cu un activ sau datorie financiară şi poate afecta în mod semnificativ expunerea unei societăţi la riscul de creditare şi lichiditate. Totuşi, existenţa dreptului, prin el însuşi, nu este un temei suficient pentru compensare. În absenţa intenţiei de a exercita dreptul sau de a stinge obligaţia simultan, valoarea şi momentul la care apar fluxurile de numerar viitoare ale unei societăţi nu sunt afectate. Când o întreprindere intenţionează să exercite dreptul sau să stingă obligaţia simultan, prezentarea activului şi datoriei pe o bază netă reflectă mai exact valorile şi momentele de apariţie a fluxurilor de numerar preconizate, ca şi riscurile la care aceste fluxuri de numerar sunt expuse. Intenţia uneia sau ambelor părţi de a regulariza pe o bază netă fără a avea dreptul legal de a o face nu este suficientă pentru justificarea compensării, deoarece drepturile şi datoriile asociate activului financiar individual şi datoriei financiare rămân neschimbate.

38. Intenţiile unei societăţi cu privire, la regularizarea anumitor active şi datorii pot fi influenţate de practicile sale comerciale standard, de cerinţele pieţei financiare, cât şi alte circumstanţe care pot limita capacitatea de a le regulariza valoarea netă sau de a regulariza simultan. Când o întreprindere are dreptul de a compensa, dar nu intenţionează să regularizeze valoarea netă, să realizeze activul şi să stingă obligaţia simultan, efectul acestui drept asupra expunerii întreprinderii la riscul de credit este prezentat în paragraful 66.

39. Regularizarea simultană a două instrumente financiare poate avea loc, de exemplu, prin intermediul unei case de compensaţie pe o piaţă financiară organizată sau printr-o tranzacţie particulară. În aceste circumstanţe,fluxurile de numerar sunt de fapt, echivalente unei singure valori nete şi nu există risc de credit sau lichiditate. În alte împrejurări, o întreprindere poate regulariza două instrumente prin încasarea şi plata de sume separate, devenind astfel expusa la riscul de credit pentru întreaga valoare a activului sau la riscul de lichiditate pentru întreaga valoare a datoriei. Expunerile la astfel de riscuri pot fi semnificative chiar dacă relativ pe termen scurt Astfel, realizarea unui activ financiar şi stingerea unei datorii financiare sunt considerate simultane numai când tranzacţiile au loc în acelaşi moment.

40. Condiţiile expuse în paragraful 33 în general nu sunt satisfăcute, iar compensarea este de obicei nepotrivită atunci când: (a) mai multe instrumente financiare diferite sunt folosite pentru a imita trăsăturile unui instrument financiar mic (i.e. un „instrument sintetic”); (b) activele financiare şi datoriile financiare iau naştere din instrumente financiare expuse aceluiaşi risc primar (de exemplu, activele şi datoriile dintr-un portofoliu de operaţiuni forward sau alte instrumente derivate), dar implică părţi diferite; (c) activele financiare sau de alt fel sunt gajate ca garanţii pentru datoriile financiare fără recurs; (d) activele financiare sunt izolate şi date unui terţ în administrare de către un debitor, în scopul de a se descărca de o obligaţie, fără ca activele respective să fi fost acceptate de creditor în compensarea obligaţiei (de exemplu, o înţelegere cu privire la fondurile de răscumpărare); sau (e) se aşteaptă ca datorii asumate ca rezultat al unor evenimente care dau naştere la pierderi să fie recuperate de la o terţă parte în virtutea unei reclamaţii făcute în cadrul unei poliţe de asigurare.

41. O întreprindere care încheie o serie de tranzacţii cu instrumente financiare cu o contrapartidă unică poate încheia cu acea parte o „convenţie de compensare generală”. Un astfel de acord prevede o compensare pe bază netă a tuturor instrumentelor financiare acoperite de acord în eventualitatea neexecutării sau lichidării oricărui contract. Aceste acorduri sunt folosite frecvent de instituţiile financiare pentru a se proteja împotriva pierderilor în eventualitatea unui faliment sau a altor evenimente care au ca rezultat incapacitatea uneia dintre părţi de a-şi îndeplini datoriile. O convenţie de compensare generală de obicei creează un drept de compensare care devine executabil şi afectează realizarea sau stingerea activelor şi datoriilor financiare individuale numai ca urmare a unui eveniment specificat sau în alte împrejurări, neaşteptate să apară în desfăşurarea normală a activităţii. O convenţie de compensare generală nu oferă o bază pentru compensare dacă nu sunt satisfăcute ambele criterii din paragraful 33. Când activele financiare şi datoriile financiare supuse unei convenţii de compensare generală m sunt compensate, efectul acordului asupra expunerii societăţii la riscul de credit este prezentat în concordanţă cu paragraful 66.

Prezentarea informaţiilor

42. Scopul prezentărilor cerute de acest Standard este de a furniza informaţii care să ajute la înţelegerea mai bună a semnificaţiei instrumentelor financiare bilanţiere sau extrabilanţiere asupra

situaţiei financiare a unei întreprinderi, rezultatelor activităţii ei şi fluxurilor de numerar şi de a ajuta în evaluarea sumelor, momentului apariţiei şi gradului de siguranţă a fluxurilor de numerar viitoare asociate cu acele instrumente. În plus faţă de oferirea de informaţii specifice despre decontările şi tranzacţiile cu instrumente financiare particulare, societăţile sunt încurajate să comenteze asupra măsurii în care sunt folosite instrumentele financiare, riscurilor ce le sunt asociate şi scopurilor operaţionale servite. Prezentarea strategiilor manageriale pentru controlul riscurilor asociate instrumentelor financiare cuprinzând strategiile privind acoperirea riscurilor, evitarea concentrării exagerate a riscurilor şi cererea de garanţii care să micşoreze riscul de credit oferă în plus o perspectivă de valoare, indiferent de instrumentele folosite la un moment dat. Unele societăţi furnizează astfel de informaţii în comentariul ce însoţeşte situaţiile lor financiare şi nu ca parte a situaţiilor financiare.

43. Tranzacţiile cu instrumente financiare pot avea ca rezultat pentru o întreprindere asumarea sau transferarea către alte părţi a unuia sau mai multora dintre riscurile financiare descrise mai jos. Prezentările cerute oferă informaţii care ajută pe utilizatorii situaţiilor financiare în evaluarea gradului de risc aferent instrumentelor financiare, recunoscute sau nu în bilanţ. (a) Riscul de preţ – Există trei tipuri de astfel de riscuri: riscul valutar, riscul ratei dobânzii şi riscul de piaţă. (i). Riscul valutar este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită schimbărilor nivelului de piaţă al cursului valutar. (ii). Riscul ratei dobânzii este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită schimbărilor nivelului de piaţă al ratei dobânzii. (iii). Riscul de piaţă este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze ca rezultat al schimbării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste schimbări sunt cauzate de factori specifici titlurilor de valoare individuale sau emitentului acestora, sau factori care afectează toate titlurile de valoare tranzacţionale pe piaţă. Termenul „risc de preţ” încorporează nu numai potenţialul de pierdere, dar şi cel de câştig. (b) Riscul de credit – Riscul de credit este riscul ca una dintre părţile instrumentului financiar să nu execute obligaţia asumată, cauzând celeilalte părţi o pierdere financiară. (c) Riscul de lichiditate – Riscul de lichiditate, numit şi riscul de finanţare, este riscul ca o întreprindere să întâlnească dificultăţi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor aferente instrumentelor financiare. Riscul de lichiditate poate rezulta din incapacitatea de a vinde repede un activ financiar la o valoare apropiată de valoarea sa justă. (d) Riscul fluxului de numerar – Riscul fluxului de numerar este riscul ca valoarea fluxurilor de numerar viitoare asociate unui instrument financiar monetar să fluctueze. De exemplu, în cazul unui instrument de împrumut cu rată variabilă, astfel de fluctuaţii constau în schimbarea ratei dobânzii efective a instrumentului financiar ,fără o schimbare corespondentă a valorii sale juste.

Prezentarea politicilor de gestionare a riscului

43A. O întreprindere trebuie să descrie obiectivele şi politicile de gestionare a riscului, inclusiv politicile de acoperire aplicate pentru fiecare dintre tipurile principale de tranzacţii .prevăzute pentru care s-a utilizat contabilizarea instrumentelor de protejare.

44. Standardele nu prescriu nici formatul informaţiilor ce trebuie prezentate, _nici localizarea sa în cadrul situaţiilor financiare. În ceea ce priveşte instrumentele financiare recunoscute în bilanţ, în măsura în care informaţiile cerute sunt prezentate pe faţa bilanţului, nu este necesar ca acestea să fie repetate şi în anexele situaţiilor financiare. În ceea ce priveşte instrumentele financiare nerecunoscute în bilanţ, informaţiile din anexe sau materialele suplimentare reprezintă mijlocul primar de prezentare. Prezentările pot include o combinaţie de descrieri narative şi date cuantificate specifice, corespunzătoare naturii instrumentelor şi semnificaţiei lor relative pentru întreprindere.

45. Determinarea nivelului de detaliu al informaţiilor prezentate în legătură cu instrumentele financiare particulare este o; problemă de raţionament profesional, luând în consideraţie semnificaţia relativă a instrumentelor respective. Este necesară găsirea unui echilibru între supraîncărcarea situaţiilor financiare cu detalii excesive care s-ar putea să nu folosească utilizatorilor situaţiilor financiare şi ascunderea de informaţii semnificative ca rezultat al unei sintetizări excesive. De exemplu, când o întreprindere este parte la un număr mare de instrumente financiare cu caracteristici similare şi nici un contract nu este semnificativ în mod individual, este adecvată prezentarea de informaţii sintetizate prin raportarea la clase particulare de instrumente. Pe de altă parte, informaţiile specifice despre un instrument individual pot fi importante când acel instrument reprezintă, de exemplu,,un element semnificativ în structura capitalului societăţii.

46. Conducerea unei întreprinderi grupează instrumentele financiare pe clase care sunt adecvate naturii informaţiei ce va fi prezentată, luând în consideraţie aspecte cum ar fi caracteristicile instrumentelor, faptul că sunt recunoscute sau nu în bilanţ şi, dacă sunt recunoscute, baza de evaluare care a fost aplicată. În general, clasele sunt determinate pe o bază care distinge elementele înregistrate la valoarea de cost de elementele înregistrate la valoarea justă. Când valorile prezentate în anexe sau materialele suplimentare se referă la active sau datorii recunoscute, sunt oferite informaţii suficiente pentru a permite reconcilierea cu elementele aferente din bilanţ. Când o întreprindere este parte la instrumente financiare netratate în acest Standard, cum ar fi datoriile provenind din fonduri de pensii sau contracte de asigurare, aceste instrumente constituie o clasă sau clase de active sau datorii financiare prezentate separat de cele care sunt tratate în acest Standard.

Termeni, condiţii şi politici contabile

47. Pentru fiecare clasă de active financiare, datorii financiare şi instrumente de capitaluri proprii, recunoscute, sau în bilanţ, întreprinderea trebuie să prezinte: (a) informaţii despre gradul şi natura instrumentelor financiare, inclusiv termenii şi condiţiile semnificative care pot afecta suma, momentul şi siguranţa fluxurilor de numerar viitoare, şi (b) politicile şi metodele contabile adoptate, incluzând criteriile pentru recunoaştere şi baza de evaluare aplicată.

48. Termenii şi condiţiile contractuale ale unui instrument financiar sunt un factor important care afectează suma, momentul şi siguranţa încasărilor şi a plăţilor de numerar viitoare de către părţile instrumentului financiar. Atunci când instrumentele, recunoscute sau nu, sunt importante, fie individual, fie ca şi clasă, în raport cu situaţia financiară curentă a unei societăţi sau cu rezultatele sale viitoare obţinute din exploatare, vor fi prezentaţi termenii şi condiţiile acestora. Dacă nici un instrument nu este semnificativ în mod individual pentru fluxurile de numerar viitoare ale unei societăţi, caracteristicile sale esenţiale sunt descrise prin raportarea la grupările corespunzătoare de instrumente similare.

49. Când instrumentele financiare deţinute sau emise de o întreprindere, fie individual, fie ca şi clasă, determină o expunere potenţial semnificativă la riscurile descrise în paragraful 43, termenii care fac obligatorie prezentarea includ: (a) valoarea principalului, declarată sau nominală, sau altă valoare similară care, pentru unele instrumente derivative, cum

ar fi swap-urile de rată a dobânzii, poate fi valoarea (denumită valoare noţională) pe care sunt bazate viitoarele plăţi; (b) data scadenţei, expirării sau executării; (c) opţiunile de lichidare înainte de termen, deţinute de oricare din părţile instrumentului, incluzând perioada în care sau data la care opţiunile pot fi exercitate şi preţul sau intervalul de preţuri de exercitare; (d) opţiunile deţinute de oricare dintre părţile instrumentului de a-1 converti în sau a-1 schimba pentru alt instrument financiar sau alt activ ori datorie,, incluzând perioada în care sau data la care opţiunile pot fi exercitate şi rata de conversie sau schimb; (e) valoarea şi momentul încasărilor şi plăţilor de numerar viitoare planificate aferente valorii principalului, inclusiv rambursările în rate şi fondurile de răscumpărare sau cerinţele similare; (f) rata sau valoarea declarată a dobânzilor, dividendelor sau altor venituri periodice raportate la valoarea principalului şi eşalonarea plăţilor; (g) garanţiile deţinute, în cazul activelor financiare, sau acordate, în cazul datoriilor financiare: (h) în cazul unui instrument pentru care fluxurile de numerar sunt exprimate într-o monedă alta decât cea de raportare a întreprinderii, moneda în care sunt efectuate încasările şi plăţile; (i) în cazul unui instrument care prevede un schimb, informaţiile descrise în articolele (a) până la (h) pentru instrumentul ce va fi dobândit în schimb; şi (j) orice condiţie a instrumentului sau clauză contractuală care, dacă este încălcată, poate modifica semnificativ oricare dintre ceilalţi termeni (de exemplu, clauza unei obligaţiuni privind nivelul maxim al indicatorului datorii – capitaluri proprii, care, dacă ar fi încălcată, ar face ca întreaga valoare a principalului obligaţiunii să devină datorată şi imediat exigibilă).

50. Când prezentarea în bilanţ a unui instrument financiar diferă de forma sa juridică este de dorit ca întreprinderea să explice natura instrumentului în notele la situaţiile financiare.

51. Utilitatea informaţiilor despre gradul şi natura instrumentelor financiare este îmbunătăţită atunci când sunt puse în lumină relaţiile între instrumente individuale care pot afecta valoarea, momentul sau siguranţa fluxurilor de numerar viitoare ale unei întreprinderi. De exemplu, este importantă prezentarea relaţiilor de acoperire împotriva riscului, cum ar fi aceea prin care o întreprindere deţine un pachet de acţiuni pentru care a cumpărat o opţiune de vânzare. Similar, este importantă prezentarea relaţiilor dintre componentele „instrumentelor sintetice” cum ar fi datoriile cu rată fixă create prin împrumutarea la o rată variabilă şi încheierea unui contract swap pe rata dobânzii care trece de la o dobândă variabilă la una fixă. În fiecare caz, întreprinderile prezintă activele şi datoriile financiare individuale fie direct în bilanţ, conform naturii lor, fie separat în clasa de active sau de datorii financiare de care aparţine. Măsura în care expunerea la risc este modificată de relaţia dintre active şi datorii poate fi evidentă pentru utilizatorii situaţiilor financiare din informaţiile descrise în paragraful 49, dar în unele împrejurări este necesară o prezentare suplimentară.

52. În concordanţă cu IAS 1, Prezentarea situaţiilor financiare, întreprinderea va oferi o prezentare clară şi concisă a tuturor politicilor contabile semnificative, incluzând atât principiile generale adoptate, cât şi metoda aplicării acestor principii la tranzacţiile şi împrejurările semnificative provenite din activitatea societăţii. În cazul instrumentelor financiare astfel de prezentări includ: (a) criteriile aplicate în determinarea momentului recunoaşterii unui activ sau a unei datorii financiare în bilanţ şi a momentului încetării recunoaşterii;

(b) baza de evaluare aplicată activelor şi datoriilor financiare, atât la momentul recunoaşterii iniţiale cât şi ulterior; şi (c) baza de recunoaştere şi evaluare a veniturilor şi cheltuielilor care provin din active şi datorii financiare.

53. Tipurile de tranzacţii pentru care poate fi necesară prezentarea politicilor contabile relevante includ: (a) transferul de active financiare când există un interes continuu sau o implicare continuă în acele active a celui care le transferă, cum ar fi titlurizarea financiară a activelor, contractele de răscumpărare şi contractele de răscumpărare inversate; (b) transferul de active financiare pentru administrare de către un terţ eu scopul de a satisface la scadenţă datoriile aferente fără obligaţia celui care efectuează transferul de a fi descărcat de datorii la momentul acestuia, cum ar fi o dezîndatorare de factori; (c) achiziţia sau emiterea de instrumente financiare separate ca parte a unei serii de tranzacţii destinate să sintetizeze efectul cumpărării sau emiterii unui singur instrument; (d) achiziţia sau emiterea de instrumente financiare ca operaţiuni de acoperire a riscurilor; şi (e) achiziţia sau emiterea de instrumente financiare monetare cu o rată fixă a dobânzii prestabilită, care este diferită de rata pieţei existente la data emiterii.

54. Pentru a oferi informaţii adecvate utilizatorilor de situaţii financiare astfel încât aceştia să înţeleagă baza de evaluare a activelor şi datoriilor financiare, prezentarea politicilor contabile indică nu numai dacă costul, valoarea justă sau altă bază de evaluare au fost aplicate unei clase specifice de active sau datorii, dar şi metoda de aplicare a bazei respective. De exemplu, pentru instrumentele financiare înregistrate la de cost, unei întreprinderi i se poate cere să prezinte modul contabil al următoarelor elemente: (a) costurile de achiziţie sau (b) primele şi sconturile la activele şi datoriile financiare monetare; (c) schimbări ale valorii estimate a fluxurilor de numerar viitoare determinabile asociate cu un instrument financiar monetar cum ar fi obligaţiunile indexate la preţul unei mărfi; (d) schimbări ale circumstanţelor care au ca rezultat o incertitudine semnificativă despre încasarea la timp a tuturor valorilor contractuale datorate din active financiare monetare; (e) scăderi ale valorii juste a activelor financiare sub valoarea contabilă; şi(f) datorii financiare restructurate. Pentru activele şi datoriile financiare înregistrate la valoarea justă. Întreprinderea indică dacă valorile contabile sunt determinate pe baza preţurilor de piaţă cotate, evaluărilor independente, analizei fluxurilor de numerar actualizate sau prin altă metodă adecvată şi prezintă ipotezele semnificative considerate în aplicarea acestor metode.

55. Societăţile prezintă baza de prezentare în contul de profit şi pierdere a câştigurilor şi pierderilor realizate şi nerealizate, a dobânzii şi altor elemente de venituri şi cheltuieli asociate cu activele şi datoriile financiare. Această prezentare include informaţii despre baza de recunoaştere a veniturilor şi cheltuielilor provenind din instrumente financiare deţinute în scopul acoperirii riscurilor. Atunci când o întreprindere prezintă elemente de venituri şi cheltuieli pe o bază netă, chiar dacă activele şi datoriile financiare corespondente din bilanţ nu au fost compensate, este relevat motivul prezentării respective dacă efectul este semnificativ.

Riscul ratei dobânzii

56. Pentru fiecare clasă de active şi datorii financiare, recunoscute sau nu în bilanţ, întreprinderea va prezenta informaţii despre expunerea sa la riscul ratei dobânzii inclusiv: (a) data scadenţei contractuale sau de modificare a preţului (reevaluare), oricare dintre cele două date este anterioară celeilalte; şi (b) rata efectivă a dobânzii, când este cazul.

57. O întreprindere furnizează informaţii cu privire la expunerea sa la efectele schimbărilor viitoare ale nivelului existent al ratei dobânzii. Schimbările nivelului de piaţă al ratei dobânzii au un efect direct asupra fluxurilor de numerar, contractuale asociate unor active financiare şi datorii financiare (riscul fluxului de numerar) şi asupra valoni juste a altora (riscul de preţ).

58. Informaţiile cu privire la data scadenţei sau data reevaluării, atunci când aceasta este anterioară celeilalte, indică perioada de timp pe care ratele dobânzii sunt fixe, iar informaţiile asupra ratelor dobânzii efective indică nivelurile la care sunt fixate. Prezentarea acestor informaţii furnizează utilizatorilor situaţiei financiare o bază pentru evaluarea riscului de preţ datorat fluctuaţiei ratei dobânzii la care întreprinderea este expusă şi astfel potenţialul pentru câştiguri şi pierderi. Pentru instrumentele care sunt reevaluate la nivelul de piaţă al ratei dobânzii înaintea scadenţei, prezentarea perioadei până la reevaluarea următoare este mai importantă decât prezentarea perioadei până la scadenţă.

59. Pentru a suplimenta informaţiile cu privire la datele de reevaluare şi scadenţă prevăzute în contract, o întreprindere poate alege să prezinte .informaţii despre datele aşteptate de reevaluare şi scadentă, atunci când aceste date diferă în mod semnificativ de datele contractuale. Astfel de informaţii pot fi folositoare în special când, de exemplu, o întreprindere este capabilă să aproximeze, aproape de realitate, valoarea din creditele ipotecare cu rată fixă ce va fi rambursată înainte de scadenţă şi foloseşte aceste date ca bază pentru cuantificarea riscului ratei dobânzii. Informaţiile suplimentare includ prezentarea faptului că aceasta se bazează pe aşteptările conducerii privind evenimente viitoare şi explică presupunerile efectuate cu privire la datele de reevaluare şi scadenţă ca şi modul în care aceste presupuneri diferă de datele contractuale.

60. Întreprinderile menţionează care anume dintre activele şi datoriile financiare sunt: (a) expuse la riscul de preţ datorat fluctuaţiei ratei dobânzii, cum ar fi activele şi datoriile financiare cu o rată a dobânzii fixă;(b) expuse la riscul fluxului de numerar datorat fluctuaţiei ratei dobânzii, cum ar fi activele şi datoriile financiare monetare cu o rată a dobânzii fluctuantă, care este recalculată în funcţie de variaţia ratei de pe piaţă; şi (c) neexpuse la riscul ratei dobânzii, cum ar fi unele investiţii în titluri de capitaluri proprii.

61. Rata dobânzii efectivă (randamentul efectiv) a unui instrument financiar monetar este rata care, atunci când este utilizată în calculul valorii actualizate, are drept rezultat valoarea contabilă a instrumentului. Calcularea valorii actualizate aplică rata dobânzii la fluxul încasărilor şi plăţilor viitoare în numerar de la data raportării la următoarea dată de reevaluare (scadenţă) şi la valoarea contabilă aşteptată (principalul) la acea dată. Rata este o rată istorică pentru un instrument cu o rată fixă, înregistrat la valoarea costului amortizat şi o rată curentă pe piaţă pentru un instrument cu o rată fluctuantă sau un instrument înregistrat la valoarea justă. Rata dobânzii efectivă este uneori denumită randamentul constant până la scadenţă sau la următoarea dată de reevaluare; este vorba de rata internă de rentabilitate a instrumentului pentru acea perioadă.

62. Cerinţa din paragraful 56(b) se aplică obligaţiunilor pe termen mediu şi lung, titlurilor şi altor instrumente financiare monetare similare ce implică plăţi viitoare care creează un venit deţinătorului şi un cost emitentului reflectând valoarea-timp a banilor. Cerinţa nu se aplică instrumentelor financiare de natura instrumentelor nemonetare şi derivate, care nu poartă o rată a dobânzii efectivă

determinabilă. De exemplu, deşi instrumentele cum ar fi instrumentele derivate pe baza ratei dobânzii, inclusiv operaţiunile swap, contractele de garantare a ratei dobânzii la termen şi opţiunile, sunt expuse la riscul de preţ sau al fluxului de numerar provenit din schimbări ale nivelului de piaţă al ratei dobânzii, prezentarea unei rate a dobânzii efective nu este relevantă. Cu toate acestea, când se furnizează informaţii cu privire la rata efectivă a dobânzii, o întreprindere prezintă efectul asupra riscului ratei sale a dobânzii pentru operaţiuni de acoperire împotriva riscului sau de „conversie” cum ar fi swap-urile de rată a dobânzii.

63. O întreprindere poate reţine o expunere la riscurile ratei dobânzii asociate cu active financiare scoase din bilanţ ca rezultat al unei tranzacţii cum ar fi transformarea creanţelor în titluri (titlurizare). Similar, poate fi expusă la riscuri ale ratei dobânzii ca rezultat al unei tranzacţii în care nici un activ financiar sau datorie financiară nu este recunoscut(ă) în propriul bilanţ, cum ar fi un angajament de a împrumuta fonduri cu o rată a dobânzii fixă. În astfel de circumstanţe, întreprinderea prezintă informaţii ce vor permite utilizatorilor situaţiilor financiare să înţeleagă natura şi mărimea acestei expuneri. În cazul titlurizării sau al unui transfer similar de active financiare, aceste informaţii includ în mod normal natura activelor transferate, valoarea declarată a principalului, rata dobânzii şi termenul până la scadenţă, cât şi termenii tranzacţiei care dau naştere expunerii reţinute la riscul ratei dobânzii. În cazul unui angajament de a împrumuta fonduri, prezentarea include în mod normal principalul, rata dobânzii şi termenul până la scadenţă al sumei ce va fi împrumutată, cât şi termenii semnificativi ai tranzacţiei ce dau naştere expunerii la risc.

64. Natura activităţii unei întreprinderi şi întinderea activităţii acesteia cu active financiare vor determina dacă informaţia cu privire la riscul ratei dobânzii este prezentată sub forma narativă sau de tabel, sau prin utilizarea unei combinaţii între cele două. Când o întreprindere are un număr important de instrumente financiare expuse riscului ratei dobânzii sau al fluxului de numerar, poate adopta una sau mai multe dintre următoarele abordări pentru a prezenta informaţia: (a) Valorile contabile ale instrumentelor financiare expuse la riscul de preţ datorat fluctuaţiei ratei dobânzii pot fi prezentate într-o formă tabelară, grupându-se în funcţie de acelea care sunt contractate şi urmează să ajungă la scadenţă sau să fie reevaluate: (i) în mai puţin de un an de la data bilanţului; (ii) în mai mult de un an, dar mai puţin de cinci ani de la data bilanţului; şi (iii) în cinci ani sau mai mult de la data bilanţului. b) Când performanţele unei întreprinderi sunt afectate în mod semnificativ de nivelul expunerii sale la riscul de preţ al ratei dobânzii sau modificării acestei expuneri, sunt de dorit informaţii mai detaliate. O întreprindere, cum ar fi de exemplu o bancă, poate prezenta, de exemplu, grupări separate ale valorilor contabilă ale instrumentelor financiare contractate care urmează să ajungă la scadenţă sau să fie financiare contractate care urmează să ajungă la scadenţă sau să fie reevaluate: (i) în mai puţin de o lună de la data bilanţului(ii) în mai mult de o lună, dar mai puţin de trei luni de la data bilanţului; şi (iii) în mai mult de trei luni, dar mai puţin de douăsprezece luni de la data bilanţului. c) Similar, o întreprindere poate indica expunerea sa la riscul fluxului de numerar datorat fluctuaţiei ratei dobânzii cu ajutorul unui tabel indicând valoarea contabilă a grupurilor de active şi datorii financiare cu o rată fluctuantă, care ajung la scadenţă în viitor în diferite perioade de timp. d) Informaţiile cu privire la rata dobânzii pot fi prezentate pentru instrumente financiare separat sau pot fi prezentate pentru fiecare clasă, de instrumente financiare rate medii ponderate sau un interval de rate. Societăţile grupează

instrumentele exprimate .în diferite valute sau având riscuri de credit substanţial, diferite pe clase separate, când aceşti factori au ca rezultat instrumente având rate ale dobânzii efective substanţial diferite.

65. În unele circumstanţe, o întreprindere poate furniza informaţii folositoare asupra expunerii sale la riscuri ale ratei dobânzii, prin indicarea efectului unei schimbări ipotetice, ale nivelului curent de piaţă, ale ratei dobânzii asupra valorii juste a instrumentelor sale financiare şi ale câştigurilor şi fluxurilor de numerar viitoare. Astfel de informaţii referitoare la modificarea ratei dobânzii pot fi bazate pe o schimbare presupusă de 1% a nivelului de piaţă al ratei dobânzii care se petrece la data bilanţului. Efectele unei schimbări a nivelului ratei dobânzii includ schimbările veniturilor şi cheltuielilor cu dobânzile legate de instrumentele financiare cu rată fluctuantă, cât şi pierderile şi câştigurile rezultate din schimbări ale valorii juste a instrumentelor cu rată fixă. Senzitivitatea ratei dobânzii raportate poate fi restrânsă la efectele directe ale schimbării ratei dobânzii asupra instrumentelor financiare purtătoare de dobândă deţinute la data bilanţului, atâta timp cât efectele indirecte ale schimbării ratei asupra pieţelor financiare şi societăţilor individuale nu pot fi în mod normal aproximate mulţumitor. Atunci când este prezentată informaţia asupra senzitivităţii ratei dobânzii, societăţile indică baza pe care a fost elaborată informaţia, incluzând orice supoziţii semnificative.

Riscul de credit

66. Pentru fiecare clasă de active financiare, recunoscute sau nu în bilanţ, o întreprindere va prezenta informaţii cu privire la expunerea sa la riscul de credit, incluzând: (a) valoarea care reprezintă cel mai bine expunerea maximă la riscul de credit la data bilanţului, fără să ţină cont de valoarea justă a oricăror garanţii, în eventualitatea în care celelalte părţi nu îşi onorează datoriile aferente instrumentului financiar; şi (b) concentraţiile semnificative ale riscului de credit.

67. O întreprindere furnizează informaţii cu privire la riscul de credit pentru a permite utilizatorilor propriilor situaţii financiare să evalueze măsura în care neonorarea datoriilor de către celelalte părţi din contracte ar putea reduce valoarea intrărilor de numerar viitoare din activele financiare deţinute la data bilanţului. Astfel de neonorări dau naştere unor pierderi financiare recunoscute în contul de profit şi pierdere al unei societăţi. Paragraful 66 nu prevede ca o întreprindere să prezinte o evaluare a probabilităţii pierderilor ce vor apărea în viitor.

68. Prezentarea valorilor expuse riscului de credit fără a ţine seama de recuperările potenţiale din realizarea garanţiilor (expunerea maximă la riscul de credit a unei întreprinderi) serveşte următoarelor scopuri: (a) de a furniza utilizatorilor situaţiilor financiare un calcul consecvent al valorilor expuse la riscul de credit atât pentru active financiare recunoscute, cât şi pentru cele nerecunoscute; şi (b) de a ţine cont de posibilitatea ca expunerea maximă la pierderi să poată diferi de valoarea contabilă a activului financiar recunoscut sau de valoarea justă a unui activ financiar nerecunoscut care altfel este prezentat în situaţiile financiare.

69. Când avem de-a face cu active financiare recunoscute expuse la riscul de credit, valoarea contabilă a activelor din bilanţ, după deducerea provizioanelor pentru pierderi aplicabile, de obicei reprezintă valoarea expusă la riscul de credit. De exemplu, în cazul unei operaţiuni swap de rata dobânzii înregistrate la valoarea justă, expunerea maximă la pierderi la data bilanţului este în mod normal valoarea contabilă atâta timp cât aceasta reprezintă costul, la ratele curente de piaţă, al înlocuirii swap-ului în cazul neonorării datoriilor. În aceste circumstanţe, nu este necesară nici o prezentare în plus faţă de cea furnizată de bilanţ. Pe de altă parte, aşa cum este ilustrat în exemplele din paragrafele 70 şi

71, pierderea potenţială maximă a unei societăţi din unele active financiare recunoscute poate diferi în mod semnificativ de valoarea lor contabilă şi de alte valori prezentate cum ar fi valoarea justă sau valoarea principalului. În astfel de circumstanţe, este necesară o prezentare adiţională pentru a îndeplini cerinţele paragrafului 66(a).

70. Un activ financiar supus unui drept legal executoriu de compensare cu o datorie financiară nu este prezentat în bilanţ la valoarea dedusă cu obligaţia respectivă decât dacă se intenţionează ca lichidarea să aibă loc pe o bază netă sau simultan. Cu toate acestea, o întreprindere prezintă existenţa dreptului legal de compensare atunci când furnizează informaţii în acord cu paragraful 66. De exemplu, când o întreprindere este îndreptăţită să primească sumele din realizarea unui activ financiar înaintea stingerii unei datorii financiare de valoare egală sau superioară asupra căruia întreprinderea are un drept legal de compensare, întreprinderea are capacitatea de a exercita acest drept pentru a evita producerea unei pierderi în eventualitatea neonorării datoriei de către cealaltă parte. În orice caz, dacă întreprinderea răspunde, sau este probabil să răspundă, neonorării datoriei prin extinderea termenului activului financiar, va exista o expunere la riscul de credit dacă termenii revizuiţi sunt de aşa natură încât încasarea sumelor se aşteaptă să fie amânată dincolo de data la care obligaţia trebuie stinsă. Pentru a informa utilizatorii situaţiilor financiare asupra măsurii în care expunerea la riscul de credit la un anumit moment a fost redusă, întreprinderea prezintă existenţa şi efectul dreptului de compensare când activul financiar este probabil să fie încasat în conformitate cu termenii săi. Când obligaţia financiară asupra căreia există un drept legal de compensare este exigibilă înaintea activului financiar, întreprinderea este expusă la riscul de credit cu întreaga valoare contabilă a activului dacă cealaltă parte nu îşi respectă datoriile după ce a fost stinsă obligaţia.

71. O întreprindere poate să fi încheiat unul sau mai multe acorduri de compensare generală care servesc micşorării expunerii sale la riscul de credit, dar care nu întrunesc criteriile de compensare. Când un acord de compensare generală reduce în mod semnificativ riscul de credit asociat cu active financiare necompensate cu datorii financiare cu aceeaşi parte contractuală, întreprinderea furnizează informaţii adiţionale cu privire la efectul acordului. Aceste prezentări indică faptul că: (a) riscul de credit asociat activelor financiare supuse unui acord de compensare generală este eliminat numai în măsura în care datoriile financiare datorate aceleiaşi părţi vor fi stinse după ce sunt realizate activele; şi (b) măsura în care expunerea globală a unei societăţi la riscul de este redus printr-un acord de compensare generală se poate schimba semnificativ într-o scurtă perioadă de la data bilanţului deoarece expunerea este afectată de fiecare tranzacţie supusă acordului.

72. Când nu există nici un risc de credit asociat unui activ financiar nerecunoscut sau expunerea maximă este egală cu valoarea principalului, declarată, nominală sau altă valoare contractuală similară a instrumentului, prezentată în concordanţă cu paragraful 47 sau valoarea justă prezentată în concordanţă cu paragraful 77, nu este cerută nici o altă prezentare suplimentară pentru a se conforma paragrafului 66(a). Totuşi, pentru unele active financiare nerecunoscute, pierderea maximă care va fi recunoscută în cazul neonorării datoriei de către cealaltă parte la instrumentul respectiv poate diferi semnificativ de valorile prezentate în concordanţa cu paragrafele 47 şi 77. De exemplu, o întreprindere poate avea dreptul de a micşora pierderea pe care altfel ar purta-o prin compensarea unui activ financiar nerecunoscut cu o datorie financiară nerecunoscută. În aceste circumstanţe, paragraful 66 (a) cere o prezentare adiţională faţă de cea furnizată în concordanţă cu paragrafele 47 şi 77.

73. Garantarea unei datorii ce aparţine altei părţi expune garantul la riscul de credit ce va fi luat în calcul în realizarea prezentării cerute la paragraful 66. Această situaţie poate apărea, de exemplu, ca rezultat al unei tranzacţii de titularizare în care o întreprindere rămâne expusă riscului de creditare asociat activelor financiare care au fost scoase din bilanţ. Dacă întreprinderea este obligată în baza unor clauze de recurs ale tranzacţiei de a despăgubi cumpărătorul activelor pentru pierderi datorate riscului de credit, va prezenta natura activelor scoase din propriul bilanţ, valoarea şi momentul fluxurilor de numerar viitoare datorate prin contract din activele respective, termenii datoriei de recurs

şi pierderea maximă ce ar putea apărea în baza datoriei respective (a se vedea şi IAS 37, Provizioane, datorii şi active contingente).

74. Concentraţiile riscului de credit sunt prezentate atunci când nu sunt evidente din alte prezentări asupra naturii şi situaţiei financiare a activităţii şi au ca rezultat o expunere semnificativă la pierderi în cazul neonorării datoriilor de către celelalte părţi. Identificarea concentraţiilor semnificative este o chestiune legată de aplicarea raţionamentului profesional de către conducere, luând în calcul situaţia societăţii şi debitorii săi. IAS 14, Raportarea pe segmente, furnizează recomandări folositoare în identificarea segmentelor geografice şi industriale, în cadrul cărora pot apărea concentraţii ale riscului de creditare.

75. Concentraţiile riscului de credit pot apărea din expunerea la un singur debitor sau la grupuri de debitori care au caracteristici similare, astfel încât capacitatea lor de a-şi îndeplini datoriile este de aşteptat să fie afectată în mod similar de schimbări ale condiţiilor economice sau de altă natură. Caracteristicile care pot da naştere unor concentrări de risc includ natura activităţilor desfăşurate de debitori, cum ar fi sectorul în cadrul căruia operează, aria geografică în care sunt desfăşurate activităţile şi nivelul bonităţii grupurilor de debitori. De exemplu, o întreprindere care duce e creanţe de încasat din vânzarea produselor sale pentru care riscul de neplată este afectat de schimbările economice din industria petrolieră. O bancă ce împrumută în mod normal la scară internaţională poate avea un număr important de împrumuturi acordate ţărilor mai puţin dezvoltate, iar capacitatea băncii de a recupera acele împrumuturi poate fi afectată negativ de condiţiile economice locale.

76. Prezentarea concentraţiilor riscului de credit include o descriere a caracteristicilor comune care identifică fiecare concentraţie şi cuantumul maxim al riscului de credit asociat tuturor activelor financiare recunoscute şi nerecunoscute care prezintă acele caracteristici comune.

Valoarea justă

77. Pentru flecare clasă de active financiare şi datorii financiare, recunoscute, sau nu în bilanţ, întreprinderea va prezenta informaţii cu privire la valoarea lor justă. Când nu este posibil din considerente legate de timp sau cost să fie determinată valoarea justă a unui activ financiar sau a unei datorii financiare cu suficientă credibilitate acest fapt va fi prezentat împreună cu informaţii asupra principalelor caracteristici ale instrumentului financiar de bază care sunt pertinente pentru valoarea sa justă.

78. Informaţiile despre valoarea justă sunt utilizate pe o scară largă în scopuri comerciale pentru determinarea situaţiei financiare globale a societăţii şi pentru luarea deciziilor cu privire la instrumentele financiare individuale. Sunt de asemenea relevante pentru multe decizii luate de către utilizatorii situaţiilor financiare de vreme ce, în numeroase circumstanţe, reflectă raţionamentul existent în rândul majorităţii actorilor pieţelor financiare în privinţa valorii prezente a fluxurilor de numerar viitoare preconizate legate de un instrument. Informaţiile cu privire la valoarea justă permit compararea instrumentelor financiare ce au în mod substanţial aceleaşi caracteristici economice, indiferent de scopul lor şi când şi de cine anume au fost emise sau achiziţionate. Valoarea justă furnizează o bază neutră pentru evaluarea răspunderii conducerii prin indicarea efectelor propriilor decizii de a cumpăra, vinde sau deţine active financiare şi de a contracta, menţine sau stinge datorii financiare. Când o întreprindere nu înregistrează un activ financiar sau o datorie financiară în bilanţul său la valoarea justă va furniza informaţii cu privire la valoarea justă prin intermediul prezentărilor suplimentare.

79. Valoarea justă a unui activ financiar sau a unei datorii financiare poate fi determinată prin una dintre metodele general acceptate. Prezentarea informaţiilor cu privire la valoarea justă include prezentarea metodei adoptate şi, de asemenea, orice estimări semnificative efectuate pentru aplicarea ei.

80. La baza definiţiei valorii juste stă prezumţia că o întreprindere are o activitate continuă fără a avea intenţia sau nevoie de a lichida, ajusta substanţial amploarea operaţiunilor sale sau a efectua o tranzacţie în condiţii nefavorabile. Valoarea justă nu este, de aceea, suma pe care o întreprindere o va primi sau plăti într-o tranzacţie forţată, lichidare involuntară sau vânzare silită. În orice caz, o întreprindere va ţine cont de circumstanţele curente pentru determinarea valorii juste a activelor financiare şi a datoriilor financiare. De exemplu, valoarea justă a unui activ financiar pe care întreprinderea a decis să-l vândă pe numerar în viitorul apropiat este determinată de suma pe care se aşteaptă să o primească dintr-o astfel de vânzare. Suma de bani care va fi realizată dintr-o vânzare imediată va fi afectată de factori precum lichiditatea curentă şi numărul actorilor pieţei pentru activul respectiv.

81. Când un instrument financiar este tranzacţional pe o piaţă activă şi lichidă, preţul său cotat pe piaţă furnizează cea mai bună dovadă a valorii sale juste. Preţul cotat pe piaţă potrivit pentru un activ deţinut sau datorie ce urmează a fi emisă este de obicei preţul curent la cumpărare, iar pentru un activ ce urmează a fi achiziţionat sau o datorie deţinută, preţul curent la vânzare. Când preţurile curente la cumpărare şi la vânzare nu sunt disponibile, preţul celei mai recente tranzacţii poate furniza o probă a valorii juste curente cu condiţia ca între data tranzacţiei şi data raportării să nu fi avut loc nici o schimbare semnificativă a circumstanţelor economice. Când o întreprindere are active şi datorii ce pot fi asociate poate fi utilă folosirea unor preţuri medii ale pieţei ca bază în stabilirea valorii juste.

82. Atunci când activitatea pieţei se desfăşoară cu intermitenţe, piaţa nu este bine dezvoltată (de exemplu, anumite pieţe nereglementate) sau volumul tranzacţiilor este mic relativ la numărul de unităţi tranzacţionale ale unui instrument financiar ce urmează a fi evaluat, preţurile cotate pe piaţă pot să nu reprezinte valoarea justă a instrumentului. În aceste circumstanţe, la fel ca şi în situaţia în care preţurile cotate pe piaţă nu sunt accesibile, pot fi folosite tehnici de estimare pentru a determina valoarea justă cu suficientă precizie în măsură să satisfacă cerinţele prezentului Standard. Tehnicile consacrate pe pieţele financiare includ raportarea la valoarea curentă de piaţă a altui instrument similar, modelele de analiză a fluxului de numerar şi de evaluare a opţiunilor. În efectuarea analizei fluxului de numerar, întreprinderea va utiliza o rată de actualizare egală cu rata dobânzii de piaţă existentă pentru instrumente financiare având termeni şi caracteristici similare, incluzând bonitatea debitorului, termenul rămas pentru care rata dobânzii contractuale este fixă, termenul rămas la rambursare şi moneda în care vor fi efectuate plăţile.

83. Valoarea justă a unui activ financiar sau a unei datorii financiare, fie că este determinată pe baza valorii de piaţă, fie altfel, este determinată fără a se deduce costurile ce ar fi suportate pentru a schimba sau lichida instrumentul financiar de bază. Costul poate fi relativ nesemnificativ pentru instrumentele tranzacţionale pe pieţe organizate, lichide, dar poate fi substanţial pentru alte instrumente. Costurile de tranzacţie pot include impozite şi taxe, comisioane plătite intermediarilor, consilierilor, brokerilor sau dealerilor şi alte comisioane impuse de către organismele de reglementare şi de bursele de valori.

84. Când un instrument nu este tranzacţionat pe o piaţă financiară organizată, s-ar putea să nu fie adecvate pentru o întreprindere determinarea şi prezentarea unei singure sume ce reprezintă o valoare justă estimată. În schimb, poate fi mai folositor să se prezinte un interval de valori în care se crede în mod rezonabil că valoarea justă se află.

85. Când prezentarea informaţiei cu privire la valoarea justă este omisă deoarece nu este posibilă determinarea ei cu suficientă precizie, sunt _oferite informaţii pentru a-i ajuta pe utilizatorii situaţiilor financiare în efectuarea propriilor raţionamente despre posibile diferenţe între valoarea contabilă a activelor financiare şi a datoriilor financiare şi valoarea lor justă. În plus faţă de explicaţia raţiunilor ce au condus la omisiune şi de principalele caracteristici ale instrumentelor financiare, care sunt pertinente pentru valoarea lor, se vor furniza informaţii despre piaţa instrumentelor. În unele cazuri, termenii şi condiţiile instrumentului, prezentate în concordanţă cu paragraful 47, pot furniza suficiente informaţii despre caracteristicile instrumentului. Atunci când există o bază rezonabilă pentru a proceda

astfel conducerea poate indica opinia sa cu privire la relaţia dintre valoarea justă şi valoarea contabilă a activelor financiare şi a datoriilor financiare pentru care nu poate determina valoarea justă.

86. Valoarea contabilă la costul istoric al creanţelor şi datoriilor supuse condiţiilor normale de creditare comercială în mod normal aproximează valoarea justă. Similar, valoarea justă a unei datorii sub forma unui depozit care nu are o scadenţă stabilită este suma plătibilă la vedere la data raportării.

87. Informaţiile cu privire la valoarea justă, legate de clasele de active financiare sau datorii financiare care sunt înregistrate în bilanţ la o altă valoare decât valoarea justă, sunt furnizate într-o manieră care permite comparaţia dintre valoarea contabilă şi valoarea justă. Astfel, valorile juste ale activelor financiare şi ale datoriilor financiare recunoscute sunt grupate pe clase şi compensate numai în măsura în care valorile contabile corespunzătoare sunt compensate. Valorile juste ale activelor financiare şi ale datoriilor financiare nerecunoscute sunt prezentate într-o clasă sau în clase separate de elementele recunoscute şi sunt compensate numai în măsura în care întrunesc criteriile de compensare pentru active financiare şi datorii financiare recunoscute.

Active financiare înregistrate la o valoare mai mare decât valoarea justă

88. Când o întreprindere înregistrează unul sau mai multe active financiare la o valoare mal mare decât valoarea justă, întreprinderea va prezenta: (a) valoarea contabilă şi valoarea justă fie a activelor luate individual,fie a grupărilor adecvate ale celorlalte active individuale; şi(b) motivele pentru care nu este diminuată valoarea contabilă, inclusiv natura probei care oferă conducerii temeiul pentru convingerea că valoarea contabilă va fi recuperată.

89. Conducerea îşi foloseşte raţionamentul profesional în determinarea sumei pe care se aşteaptă să o recupereze dintr-un activ financiar şi dacă să reducă valoarea contabilă a activului atunci când aceasta depăşeşte valoarea justă. Informaţiile cerute de paragraful 88 furnizează utilizatorilor de situaţii financiare o bază pentru înţelegerea modului de folosire a raţionamentului profesional de către conducere şi pentru evaluarea posibilităţii ca circumstanţele să se modifice şi astfel să conducă la reducerea valorii contabile a activului în viitor. Atunci când este necesar, informaţiile cerute de paragraful 88(a) se grupează de aşa manieră încât să reflecte motivele conducerii pentru diminuarea valorii contabile.

90. Politicile contabile ale unei societăţi privind recunoaşterea declinurilor valorice ale activelor financiare, prezentate în concordanţă cu paragraful 47, ajută la explicarea faptului de ce un activ financiar particular este înregistrat la o valoare mai mare decât cea justă. În plus, întreprinderea va furniza motivele şi dovezile specifice activului respectiv care oferă conducerii o bază pentru tragerea concluziilor că valoarea contabilă a activului va fi recuperată. De exemplu, valoarea justă a unui împrumut cu rată fixă, care se intenţionează a fi ţinut până la scadenţă, s-ar putea să fi scăzut sub valoarea contabilă, ca rezultat al unei creşteri a ratei dobânzii. În astfel de circumstanţe, creditorul s-ar putea să nu fi redus valoarea contabilă deoarece nu există nici un indiciu care să sugereze posibilitatea că debitorul nu-şi va respecta datoriile.

Acoperirea împotriva riscurilor pentru tranzacţiile viitoare anticipate

91.-93. [Şterse]

91. Când o întreprindere a contabilizat un instrument financiar ca un instrument de acoperire a unor riscuri asociate cu tranzacţii viitoare anticipate, va prezenta:(a) O descriere a tranzacţiilor anticipate, inclusiv perioada de timp până la momentul când se vor desfăşura; (b) descrierea instrumentelor de acoperire a riscurilor; şi

(c) valoarea oricăror câştiguri sau pierderi amânate sau nerecunoscute şi momentul în care se aşteaptă recunoaşterea ca venit sau cheltuială.

92. Politicile contabile ale unei societăţi indică circumstanţele în care un instrument financiar este contabilizat drept un instrument de acoperire a riscurilor şi natura recunoaşterii şi tratamentului de evaluare special aplicat instrumentului. Informaţiile cerute de paragraful 91 permit utilizatorilor situaţiilor financiare ale unei întreprinderi să înţeleagă natura şi efectul acoperirii riscului unei tranzacţii viitoare anticipate. Informaţiile pot fi furnizate sintetic atunci când o poziţie acoperită cuprinde câteva tranzacţii anticipate sau a fost acoperită prin câteva instrumente financiare.

93. Valoarea prezentată în acord cu paragraful 91(c) include toate câştigurile sau pierderile acumulate la instrumentele financiare destinate ca instrumente de acoperire a riscului tranzacţiilor viitoare anticipate, fără a ţine seama dacă acele pierderi sau câştiguri au fost recunoscute în situaţiile financiare. Câştigurile sau pierderile acumulate pot fi nerealizate, dar înregistrate în bilanţul societăţii ca rezultat al înregistrării instrumentului de acoperire a riscului la valoarea justă pot fi nerecunoscute dacă instrumentul de acoperire a riscului este înregistrat la valoarea de cost sau poate să fi fost realizat dacă instrumentul de acoperire a riscului a fost vândut sau lichidat. În oricare dintre cazuri, totuşi, pierderea sau câştigul acumulat al instrumentului de acoperire a riscului nu a fost recunoscut în contul de profit şi pierdere al societăţii până la finalizarea tranzacţiei acoperite.

Alte prezentări de informaţii

94. Prezentările suplimentare sunt încurajate atunci când este posibil ca utilizatorii situaţiilor financiare să înţeleagă mai bine instrumentele financiare. Poate fi dorită furnizarea unor informaţii cum ar fi: (a) valoarea totală a variaţiei valorii juste a activelor financiare datoriilor financiare care au fost recunoscute ca venit sau cheltuială pentru perioada respectivă; şi(b) valoarea totală a câştigurilor sau pierderilor amânate sau nerecunoscute din instrumente de acoperire a riscului, altele decât cele legate de acoperirea riscului tranzacţiilor viitoare anticipate;(bc) valoarea contabilă cumulată medie în timpul anului a activelor financiare şi datoriilor financiare recunoscute, valoarea cumulată medie a principalului, valoarea cumulată medie declarată, noţională sau altă valoare similară în timpul anului a activelor financiare şi a datoriilor financiare nerecunoscute, precum şi valoarea justă medie din timpul anului a tuturor activelor financiare şi datoriilor financiare, în special când sumele disponibile la data bilanţului sunt nereprezentative pentru sumele disponibile din timpul exerciţiului.

Prevederi tranzitorii

95. Când informaţiile comparative pentru perioadele anterioare nu sunt disponibile la momentul adoptării iniţiale a prezentului Standard, astfel de informaţii nu trebuie prezentate.

Data intrării m vigoare

96. Prezentul Standard Internaţional de Contabilitate intră în vigoare pentru situaţiile financiare aferente perioadelor începând de la 1 ianuarie 1996.

Anexă

Exemple de aplicare a standardului

Anexele au numai un rol ilustrativ şi nu fac parte din standarde. Scopul acestei anexe este de a ilustra aplicarea standardelor pentru a ajuta la clarificarea înţelesului lor.

A1. Această anexă explică şi ilustrează aplicarea anumitor aspecte ale standardului la diferite categorii de instrumente financiare. Exemplele detaliate sunt numai ilustrative şi nu reprezintă neapărat singura bază pentru aplicarea standardului în împrejurările specifice luate în discuţie. Schimbând una sau două dintre faptele presupuse în exemple, putem ajunge la concluzii substanţial diferite privind prezentarea corespunzătoare a unui instrument financiar particular.

A2. Standardul nu tratează recunoaşterea sau evaluarea instrumentelor financiare. Anumite practici de recunoaştere şi evaluare pot fi presupuse în scopul exemplificării, dar ele nu sunt cerute.

Definiţii

Tipurile cele mai întâlnite de instrumente financiare, active financiare datorii financiare

A3. Banii (numerarul) sunt un activ financiar deoarece reprezintă mijlocul de schimb şi de aceea este baza de evaluare şi raportare în situaţiile financiare a tuturor tranzacţiilor. Un depozit deţinut la o bancă sau la o instituţie financiară similară este considerat activ financiar deoarece reprezintă dreptul contractual al deponentului de a obţine numerar de la acea instituţie sau de a trage un cec sau un instrument similar în favoarea unui creditor pentru plata unei datorii financiare.

A4. Exemple uzuale de active financiare reprezentând un drept contractual de a încasa numerar în viitor cât şi de datorii financiare corespunzătoare reprezentând o datorie contractuală de a plăti numerar în viitor sunt: (a) creanţele şi datoriile pe termen scurt comerciale; (b) efecte comerciale de încasat şi de plătit; (c) împrumuturi de încasat şi de plătit; şi (d) obligaţiuni de încasat si de plătit. În toate cazurile dreptul contractual ai uneia dintre părţi de a încasa (sau obligaţia de a plăti) numerar este asociat cu obligaţia corespunzătoare a celeilalte părţi de a plăti (sau dreptul de a încasa).

A5. Un alt tip de instrument financiar este acela pentru care beneficiul economic de încasat sau cedat este un activ financiar, altul decât banii. De exemplu, un efect comercial plătibil în obligaţiuni guvernamentale dă deţinătorului dreptul contractual de a încasa, iar emitentului, obligaţia contractuală de a livra obligaţiunile guvernamentale şi nu numerar. Obligaţiunile sunt active financiare deoarece reprezintă obligaţia guvernului emitent de a plăti numerar. Efectul comercial este prin urmare un activ financiar al deţinătorului şi o datorie financiară a emitentului.

A6. Prin prevederile IAS 17, Leasing, o operaţiune de leasing financiar este contabilizată ca o vânzare cu termen de plată amânat. Contractul de leasing este considerat în primul rând o îndrituite a locatorului de a încasa şi o datorie a locatarului de a efectua, o serie de plăţi care sunt în fond similare plăţilor coroborate ale capitalului şi dobânzii în baza unui contract de credit Locatorul contabilizează investiţia sa în creanţa de încasat prin contractul de leasing şi nu activul care face obiectul operaţiunii de leasing. O operaţiune de leasing de exploatare, pe de altă parte, este considerată în primul rând un contract nefinalizat ce îl obligă pe locator să ofere dreptul de folosinţă a unui activ pentru perioade viitoare în schimbul unei plăţi similare unui comision datorat pentru un serviciu. Locatorul continuă să contabilizeze activul ce face obiectul operaţiunii de leasing şi nu creanţele de încasat în viitor prin prevederile contractului. Prin urmare, o operaţiune de leasing financiar este considerată un instrument financiar, iar o operaţiune de leasing de exploatare nu este considerată un instrument financiar (cu excepţia plăţilor curente individuale exigibile şi plătibile).

Instrumente de capitaluri proprii

A7. Exemple de instrumente de capitaluri proprii includ acţiunile comune, .unele tipuri de acţiuni preferenţiale, precum şi bonurile de subscriere de active sau opţiuni pentru subscrierea sau cumpărarea de acţiuni de la întreprinderea emitentă. Obligaţia unei societăţi de a emite propriile întreprinderea emitentă. Obligaţia unei societăţi de a emite propriile instrumente de capitaluri proprii în schimbul unor active financiare ale altei părţi nu este potenţial defavorabilă întrucât rezultatul este majorarea capitalului propriu şi nu o pierdere pentru întreprindere. Posibilitatea ca deţinătorii existenţi ai unei participaţi! la capitalul propriu al societăţii să constate că valoarea justă a participaţiei lor este redusă ca rezultat al datoriei nu face ca obligaţia să fie defavorabilă societăţii în sine.

A8. O opţiune sau alt instrument similar achiziţionat de o întreprindere care îi dă dreptul de a răscumpăra propriile instrumente de capitaluri proprii nu se constituie într-un activ financiar al societăţii. Întreprinderea nu va încasa numerar sau alt activ financiar prin exercitarea opţiunii. Exercitarea opţiunii nu este potenţial favorabilă societăţii, atâta timp cât are ca rezultat o reducere a capitalului propriu şi o ieşire de active. Orice schimbare a capitalului propriu înregistrată de întreprindere din răscumpărarea şi anularea propriilor instrumente de capitaluri proprii reprezintă un transfer între acei deţinători ai instrumentelor de capitaluri proprii care au renunţat la participaţiile lor şi aceia care continuă să deţină participaţi!, mai degrabă decât un câştig sau o pierdere înregistrat(ă) de întreprindere.

Instrumente financiare derivate

A9. La încheierea contractului instrumentele financiare derivate dau uneia dintre părţi dreptul contractual de a schimba active financiare cu altă parte, în condici ce sunt potenţial favorabile, sau o datorie contractuală de a schimba active financiare cu altă parte în condiţii ce sunt potenţial favorabile. Unele instrumente încorporează atât un drept, cât şi o datorie de a efectua un schimb. Deoarece termenii schimbului sunt stabiliţi la încheierea contractului instrumentului derivat pe măsură ce preţurile pe pieţele financiare se schimbă, acei termeni pot deveni fie favorabili, fie defavorabili.

A10. Opţiunea de cumpărare sau de vânzare de a schimba instrumente financiare dă deţinătorului dreptul de a obţine beneficii economice viitoare potenţiale asociate cu schimbări ale valorii juste a instrumentului financiar care stă la baza contractului. În mod contrar, emitentul opţiunii îşi asumă o datorie de a nu se bucura de potenţiale beneficii economice viitoare sau de a suporta potenţiale pierderi de beneficii economice asociate cu schimbări ale valorii juste a instrumentului financiar de bază. Dreptul contractual al deţinătorului, precum şi obligaţia emitentului întrunesc condiţiile definiţiei activului financiar respectiv pe cele ale datoriei financiare. Instrumentul financiar care stă la baza unui contract de opţiune poate fi orice activ financiar, inclusiv acţiuni şi instrumente purtătoare de dobândă. Opţiunea poate obliga emitentul să emită un instrument de creanţă mai degrabă decât să transfere un activ financiar, dar instrumentul care stă la baza opţiunii va continua să constituie un activ financiar al deţinătorului dacă opţiunea este exercitată. Dreptul deţinătorului de opţiuni de a schimba active în condiţii potenţial favorabile, precum şi obligaţia emitentului de a schimba active în condiţii potenţial defavorabile sunt diferite faţă de activele de bază ce urmează a fi schimbate prin exercitarea opţiunii. Natura dreptului deţinătorului şi a datoriei emitentului nu este afectată de probabilitatea ca opţiunea să fie exercitată. Opţiunea de a cumpăra sau vinde un activ, altul decât un activ financiar (cum ar fi mărfuri), nu dă naştere unui activ financiar sau unei datorii financiare deoarece nu corespunde cerinţelor definiţiilor pentru primirea sau livrarea de active financiare sau schimbul de instrumente financiare.

Al 1. Un alt exemplu de instrument financiar derivat este un contract forward ce urmează a fi lichidat peste şase luni în care una dintre părţi (cumpărătorul) promite să plătească 1.000.000 în numerar în schimbul unor obligaţiuni guvernamentale cu rată fixă cu valoare nominală de 1.000.000, iar cealaltă parte (vânzătorul) promite să livreze obligaţiunile guvernamentale cu rată fixă cu valoare nominală de 1.000.000 în schimbul sumei de 1.000.000 în numerar. Pe perioada celor şase luni ambele părţi au atât un drept contractual, cât şi o datorie contractuală de a schimba instrumente financiare. Daca preţul pieţei pentru obligaţiunile guvernamentale creşte peste 1.000.000, condiţiile vor fi favorabile cumpărătorului şi defavorabile vânzătorului; dacă preţul pe piaţă scade sub 1.000.000, efectul va fi contrar. Cumpărătorul are atât un drept contractual (un activ financiar) similar dreptului aferent unei opţiuni de cumpărare şi o datorie contractuală (datorie financiară) similară datoriei aferente unei opţiuni de vânzare vândute; vânzătorul are un drept contractual (un activ financiar) similar dreptului aferent unei opţiuni de vânzare deţinute şi o datorie contractuală (o datorie financiară) similară datoriei aferente unei opţiuni de cumpărare vândute. Ca şi în cazul opţiunilor, aceste drepturi şi datorii contractuale constituie active financiare, precum şi obligaţiuni financiare separate şi distincte de instrumentele financiare de bază (obligaţiunile şi numerarul ce fac obiectul schimbului). Diferenţa semnificativă dintre un contract forward şi un contract de opţiune este aceea ca ambele părţi ale unui

contract forward au obligaţia de a executa contractul la momentul stabilit, în timp ce executarea unui contract de opţiune are loc numai dacă şi când deţinătorul opţiunii hotărăşte să o exercite.

A12. Multe alte tipuri de instrumente derivate încorporează un drept sau o datorie de a face schimburi viitoare, incluzând swap-ul de rată a dobânzii şi swap-ul valutar, rata dobânzii din contractele caps, contractele caps, collars şi floors pe baza ratei dobânzii, împrumuturile, emisiunile de obligaţiuni şi acreditivele. Un contract swap pe baza ratei dobânzii poate fi privit ca, o variaţie a unui contract forward în care părţile sunt de. acord să facă o serie de schimburi viitoare de valori în numerar, o valoare fiind calculată în funcţie de o rată fluctuantă a dobânzii, iar cealaltă în funcţie de o rată a dobânzii fixă. Contractele futures sunt o altă variaţie a contractelor forward, diferind în principal prin aceea că contractele sunt standardizate şi tranzacţionate la bursă.

Contracte pe mărfuri şi instrumente financiare legate de mărfuri

A13. Aşa cum este indicat şi în paragraful 14 al Standardului, contractele care prevăd executarea prin primirea sau livrarea doar a unui activ fizic (de exemplu, o opţiune, contracte forward sau futures pe argint) nu sunt instrumente financiare. Multe contracte pe mărfuri sunt de acest fel. Unele au o formă standardizată şi sunt tranzacţionate pe pieţe organizate aproape la fel ca unele instrumente financiare derivate. De exemplu, un contract futures pe mărfuri poate fi uşor vândut sau cumpărat deoarece este cotat pentru tranzacţionare la o bursă şi poate schimba deţinătorul de mai multe ori. În orice caz, părţile care vând sau cumpără contractul de faot tranzacţionează marfa de bază. Capacitatea de a vinde sau cumpăra un contract pe mărfuri cu numerar, uşurinţa cu care poate fi cumpărat sau vândut şi posibilitatea negocierii unei lichidări cash a datoriei de a primi sau livra marfa nu schimbă caracterul fundamental al contractului într-o manieră ce ar crea un instrument financiar.

A14. Un contract care implică primirea sau livrarea unor active fizice nu dă naştere unui activ financiar, unei părţi şi unei datorii financiare celeilalte părţi, cu excepţia cazului în care plata corespondentă este amânată după data la care activele fizice sunt transferate. Este cazul vânzării sau cumpărării de bunuri pe credit comercial.

A15. Unele contracte se referă la mărfuri, dar nu implică lichidarea prin primirea sau livrarea fizică a mărfii. Ele specifică lichidarea prin plăţi numerar, care sunt determinate corespunzător unei formule din contract, si nu prin plata unor sume fixe. De exemplu, valoarea principalului unei obligaţiuni poate fi calculată prin aplicarea preţului de piaţă al petrolului existent la scadenţa obligaţiunii unei cantităţi fixe de petrol. Valoarea principalului este indexată prin raportare la preţul unei mărfi, dar este lichidată doar în numerar. Un astfel de contract constituie un instrument financiar.

A16. Definiţia instrumentelor financiare cuprinde de asemenea şi contractul care dă naştere unui activ sau unei datorii nefinanciare în plus faţă de un activ sau o datorie financiară. Astfel de instrumente financiare deseori dau uneia dintre părţi opţiunea să schimbe un activ financiar cu unul nefinanciar. De exemplu, o obligaţiune legată de preţul petrolului poate da dreptul deţinătorului de a primi o serie de plăţi fixe de dobânzi, periodice, şi o sumă,fixă de numerar la scadenţă, cu opţiunea de a schimba valoarea principalului cu o cantitate fixă de petrol. Dezirabilitatea exercitării acestei opţiuni va varia în timp, în funcţie de valoarea justă a petrolului, raportată la rata de schimb petrol-numerar (preţul de schimb) conţinută de obligaţiune. Intenţiile deţinătorului obligaţiunii în ceea ce priveşte exercitarea opţiunii nu afectează fondul economic al activelor componente. Activul financiar al deţinătorului, precum şi obligaţia financiară a emitentului transformă obligaţiunea într-un instrument financiar, indiferent de celelalte tipuri de active şi datorii ce au fost de asemenea create.

A17. Cu toate că acest Standard nu a fost creat pentru a se aplica mărfurilor sau altor contracte care nu satisfac definiţia instrumentelor financiare, societăţile pot lua în considerare dacă este potrivit să aplice părţile relevante din standardele de prezentare a acestor contracte.

Datorii şi capitaluri proprii

A18. Este relativ uşor pentru emitenţi să clasifice anumite tipuri de instrumente financiare drept datorii sau capitaluri proprii. Exemplele de instrumente de capitaluri proprii includ acţiunile ordinare şi opţiunile care, dacă sunt exercitate, vor obliga pe vânzătorul opţiunii să emită acţiuni ordinare. Acţiunile ordinare nu obligă emitentul să transfere active acţionarilor, mai puţin când emitentul stipulează oficial că va face repartizări şi devine obligat legal să procedeze astfel faţă de acţionari. Acesta poate fi cazul care urmează declaraţiei dividendelor sau când întreprinderea este lichidata şi activele care rămân după satisfacerea datoriilor devin repartizabile acţionarilor.

Instrumente de debit „perpetue”

A19. Instrumentele de debit perpetue, cum ar fi obligaţiunile perpetue, în mod normal, furnizează deţinătorului dreptul contractual de a încasa plăţi in contul dobânzii la date fixe pe o perioadă viitoare nedefinită, fie fără dreptul de a i se rambursa principalul sau cu dreptul de a i se rambursa principalul în condiţii care fac acest lucru puţin probabil sau într-un viitor foarte îndepărtat. De exemplu, o întreprindere poate emite un instrument financiar cerându-i să efectueze plăţi anuale perpetue egale cu o rată a dobânzii stabilite de 8% aplicate unei valori nominale sau a principalului stabilite de 1000. Presupunând că 8% este rata dobânzii pe piaţă pentru instrument la momentul emisiunii, emitentul îşi asumă obligaţia contractuală de a face o serie de plăţi de dobândă viitoare care au o valoare justă (valoare prezentă) de 1.000. Deţinătorul şi emitentul instrumentului au un activ financiar şi, respectiv, o datorie financiară de 1.000 şi un venit, respectiv o cheltuială cu dobândă corespondente de 80 pe an perpetuu.

Acţiuni preferenţiale

A20. Acţiunile preferenţiale pot fi emise cu diferite drepturi. În clasificarea unei acţiuni preferenţiale ca datorie sau capitaluri proprii, o întreprindere evaluează drepturile speciale ataşate acţiunii pentru a determina dacă întruneşte caracteristicile fundamentale ale unei datorii financiare. De exemplu, o acţiune preferenţială care prevede răscumpărarea la o anumită dată sau la opţiunea deţinătorului se încadrează în definiţia datoriei financiare dacă emitentul are obligaţia de a transfera activele financiare deţinătorului acţiunii. Incapacitatea emitentului de a satisface obligaţia de a răscumpăra o acţiune preferenţială, atunci când este obligat prin contract, fie din lipsă de fonduri sau datorită unei restricţii statutare, nu neagă obligaţia. Opţiunea emitentului de a răscumpăra acţiunile nu satisface definiţia datoriei financiare deoarece emitentul nu are o datorie prezentă de a transfera active financiare acţionarilor. Răscumpărarea acţiunilor este numai la discreţia emitentului. O datorie poate apărea, oricum, când emitentul acţiunilor îşi exercită opţiunea, de obicei prin informarea oficială a acţionarilor asupra intenţiei de a răscumpăra acţiunile.

A21. Când acţiunile preferenţiale sunt nerăscumpărabile, clasificarea cea mai corectă este determinată de celelalte drepturi care le pot fi ataşate. Când repartizările către deţinătorii acţiunilor preferenţiale, fie cumulative fie non-cumulative, sunt la discreţia emitentului, acţiunile sunt instrumente de capitaluri proprii.

Instrumente financiare compuse

A22. Paragraful 23 din Standard se aplică doar unui grup limitat de instrumente compuse în scopul de a determina emitenţii să prezinte componentele de datorii şi de capitaluri proprii separat în bilanţurile lor. Paragraful 23 nu tratează cu instrumentele compuse din perspectiva deţinătorilor.

A23. O formă uzuală a instrumentelor financiare compuse sunt titlurile de debit cu o opţiune de conversie încorporată, cum ar fi obligaţiunile convertibile în acţiuni ordinare ale emitentului. Paragraful 23 din Standard obligă emitentul unor astfel de instrumente financiare să prezinte componenta de datorie şi pe cea de capitaluri proprii separat în bilanţ faţă de recunoaşterea lor iniţială.

(a) Obligaţia emitentului de a face plăţi programate de dobândă şi principal constituie o datorie financiară care există atâta timp cât instrumentul nu este convertit. La iniţiere, valoarea justă a componentei de datorie este valoarea prezentă a seriei, determinată contractual, de fluxuri de numerar viitoare actualizate la rata dobânzii aplicate pe piaţă la momentul respectiv instrumentelor cu un risc de credit comparabil şi furnizând efectiv aceleaşi fluxuri de numerar, în aceleaşi condiţii, dar fără opţiunea conversiei. (b) Instrumentul de capitaluri proprii este o opţiune încorporată de a converti obligaţia în capitaluri proprii al emitentului. Valoarea justă a opţiunii conţine valoarea timp şi valoarea intrinsecă, dacă există. Valoarea intrinsecă a unei opţiuni sau a altui instrument financiar derivativ este valoarea în plus, dacă există, a valorii juste a instrumentului financiar de bază faţă de preţul contractual la care instrumentul de bază va fi achiziţionat, emis, vândut sau schimbat Valoarea timp a unui instrument derivat este valoarea sa justă minus valoarea intrinsecă. Valoarea timp este asociată cu perioada rămasă până la scadenţa sau expirarea instrumentului derivat. Aceasta reflectă venitul aşteptat de deţinătorul instrumentului derivat din nedeţinerea instrumentului de bază, costul evitat de către deţinătorul instrumentului derivat datorat faptului că nu trebuie să finanţeze instrumentul de bază şi valoarea generată de probabilitatea ca valoarea intrinsecă a instrumentului derivat să crească înainte de scadenţa sau expirarea acestuia datorită volatilităţii viitoare a valorii juste a instrumentului de bază. Este neobişnuit ca o opţiune încorporată într-o obligaţiune convertibilă sau un instrument similar să aibă valoare intrinsecă la emitere.

A24. Paragraful 28 din Standard descrie modul în care componentele unui instrument financiar compus pot fi evaluate la recunoaşterea iniţială. Următoarele exemple ilustrează mai detaliat modul în care pot fi făcute astfel de evaluări.

O întreprindere emite 2.000 de obligaţiuni convertibile la începutul anului 1. Obligaţiunile au un termen de trei ani şi sunt emise la valoarea nominală de 1.000 pe obligaţiune, ceea ce înseamnă un total de 2.000.000. Dobânda este plătibilă anual Ia o rată a dobânzii anuale nominale de 6%. Fiecare obligaţiune este convertibilă în orice moment până la scadenţă în 250 de acţiuni ordinare.

Când sunt emise obligaţiunile, rata dobânzii existente pe piaţă pentru o creanţă similară fără opţiunea de conversie este de 9%. La data emiterii preţul de piaţă al unei acţiuni ordinare este de 3. Dividendele aşteptate pe perioada de trei ani a obligaţiunilor se ridică la 0,14 pe acţiune la finele fiecărui an. Rata anuală a dobânzii, fără risc pe un termen de trei ani este de 5%.

Valoarea reziduală a componentelor de capitaluri proprii

Prin această abordare, componenta de datorii este evaluată prima, iar diferenţa dintre veniturile din emisiunea de obligaţiuni si valoare justă a datoriei este transferată componentei de capitaluri proprii. Valoarea prezentă a componentei de datorii este calculată folosind o rată de actualizare de 9%, rata dobânzii pe piaţă pentru obligaţiuni similare neavând drepturi de conversie, aşa cum s-a arătat.

Valoarea actualizată a principalului – 2.000.000 – plătibil la finele celor trei ani 1.544.367 Valoarea actualizată a dobânzii – 120.000 – plătibilă anual pe trei ani 303.755 Total componenta de datorii 1.848.122

Componenta capitaluri proprii (prin deducere) 151.878 Veniturile din emisiunea de obligaţiuni 2.000.000

Evaluarea componentelor de capitaluri proprii prin modelele de evaluare a opţiunilor.

Modelele de evaluare a opţiunilor pot fi utilizate pentru a determina valoarea justă a opţiunii de conversie direct, şi nu prin deducere, aşa cum este ilustrat mai sus. Modelele de evaluare a opţiunilor sunt adesea utilizate de către instituţiile financiare pentru evaluarea tranzacţiilor zilnice. Există o serie de modele, dintre care modelul Black-Scholes este unul dintre cele mai cunoscute şi fiecare are mai multe variante. Următorul exemplu ilustrează aplicarea unei versiuni a modelului Black-Scholes care utilizează tabele existente în literatura financiară şi alte surse. Etapele de aplicare a acestei versiuni a modelului sunt stabilite mai jos.

Acest model necesită în primul rând calcularea a două valori folosite în tabelele de evaluare a opţiunilor: (i). Abaterea standard a schimbărilor proporţionale ale valorii juste a activului de bază ai opţiunii înmulţite cu rădăcina pătrată a perioadei până la expirarea opţiunii. Această valoare se referă la schimbări favorabile (sau nefavorabile) potenţiale ale preţului activului de bază al opţiunii,în acest caz acţiunile ordinare ale societăţii care emite obligaţiunile convertibile. Volatilitatea rentabilităţii activului de bază este estimată prin abaterea standard a rentabilităţii. Cu cât este mai mare abaterea standard, cu atât creşte valoarea justă a opţiunii. În acest exemplu, abaterea standard a rentabilităţii anuale a acţiunilor este estimată la 30%. Perioada până la expirarea dreptului de conversie este de trei ani. Abaterea standard a schimbărilor proporţionale ale valorii juste a acţiunilor, înmulţită cu rădăcina pătrată a perioadei până la expirarea opţiunii, este astfel determinată: 0,3 x √3 = 0,5196 (ii). Raportul dintre valoarea justă a activului de bază al opţiunii şi valoarea prezentă a preţului exercitării opţiunii. Această valoare stabileşte raportul dintre valoarea prezentă a activului de bază al opţiunii şi costul pe care deţinătorul acţiunii trebuie să-l suporte pentru a obţine acel activ şi este asociată cu valoarea intrinsecă a opţiunii Cu cât este mai mare această valoare, cu atât creşte valoarea justă a opţiunii de cumpărare (call). În acest exemplu, valoarea de piaţă a fiecărei acţiuni la emiterea obligaţiunilor este 3. Valoarea prezentă a dividendelor aşteptate pe perioada până la expirarea opţiunii este dedusă din preţul pieţei, întrucât plata dividendelor reduce valoarea justă a acţiunilor şi implicit valoarea justă a opţiunii. Valoarea prezentă a unui dividend de 0,14 pe acţiune la finele fiecărui an, actualizată la rata liberă de risc de 5% este 0,3813. Valoarea prezentă a activului de bază al opţiunii este de aceea: 3 – 0,3813 = 2,6187 pe acţiune. Valoarea prezentă a preţului de exercitare este 4 pe acţiune, actualizată la rata liberă de risc de 5% pe trei ani, considerând că obligaţiunile sunt convertite la scadenţă, sau 3,4554. Raportul este astfel determinat ca: 2,6187÷3,4554 = 0,7579.

De aceea, valoarea opţiunilor de conversie poate fi calculată astfel: 0,1105 x 2,6187 pe acţiune x 250 acţiuni pe obligaţiune x 2.000 obligaţiuni = 144.683

Valoarea justă a componentei de datorii a instrumentului compus calculată mai sus prin metoda valorii prezente plus valoarea justă a opţiunii, calculată prin modelul de evaluare a opţiunii Black-Scholes, nu egalează veniturile de 2.000.000 din emisiunea de obligaţiuni convertibile (1.848.122 + 144.683 = 1.992.805 ). Această diferenţă mică poate fi împărţită proporţional între valorile juste ale celor două componente rezultând o valoare justă a datoriei de 1.854.794 şi o valoare justă pentru opţiune de 145.206.

Compensarea unui activ financiar şi a unei datorii financiare

A25. Standardul nu prevede un tratament special pentru aşa-numitele „instrumente sintetice”, care sunt grupări de instrumente financiare separate achiziţionate şi deţinute pentru a imita caracteristicile altui instrument. De exemplu, o datorie pe termen lung cu o rată fluctuantă combinată cu o operaţiune swap pe rata dobânzii care implică încasarea de plăţi variabile şi efectuarea de plăţi fixe sintetizează o datorie cu rată fixă pe termen lung. Fiecare dintre componentele separate ale unui „instrument sintetic” reprezintă un drept contractual sau o datorie cu propriii termeni şi condiţii, putând fi transferată sau stinsă separat. Fiecare componentă este expusă unor riscuri care pot diferi de riscurile la care sunt expuse alte componente. Astfel, când o componentă a unui instrument sintetic este un activ iar cealaltă este o datorie, ele nu sunt compensate şi prezentate în bilanţul societăţii ca o valoare netă doar dacă întrunesc criteriile pentru compensare din paragraful 33 din Standard. Ceea ce nu este cazul de obicei. Sunt oferite prezentări în legătură cu termenii şi condiţiile semnificative ale fiecărui instrument financiar ce constituie o componentă a unui „instrument sintetic”, fără referire la existenţa instrumentului sintetic, deşi o întreprindere poate indica fii completare natura relaţiei dintre componentele respective (a se vedea paragraful 51 din Standard).

Prezentarea informaţiilor

A26. Paragraful 53 din Standard enumera exemplele de categorii largi de probleme pe care, atunci când sunt semnificative, întreprinderea le abordează în prezentarea politicilor contabile. În fiecare caz, întreprinderea alege o variantă dintre două sau mai multe tratamente contabile diferite. Discuţia următoare este constituită pe exemplele din paragraful 53 şi furnizează mai multe exemple de circumstanţe în care o întreprindere îşi prezintă politicile contabile. (a) O întreprindere poate achiziţiona sau emite un instrument financiar prin care datoriile fiecărei părţi sunt parţial sau complet neexecutate (uneori denumit contract neexecutat sau executoriu). Un astfel de instrument financiar poate implica un schimb viitor, iar executarea poate fi condiţionată de un eveniment viitor. De exemplu, nici dreptul, nici obligaţia de a efectua un schimb printr-un contract forward nu presupun vreo tranzacţie cu instrumentul financiar de bază până la scadenţa contractului, dar dreptul şi obligaţia constituie un activ financiar şi respectiv o datorie financiară. Similar, o garanţie financiară nu presupune ca garantul să-şi asume vreo datorie faţă de deţinătorul creanţei garantate până în momentul în care se petrece evenimentul de neonorare a datoriilor. Garanţia este totuşi o datorie financiară a garantului deoarece reprezintă obligaţia contractuală de a schimba un instrument financiar (de

obicei numerar) cu altul (o creanţă de la debitorul care nu-şi onorează datoriile) în condiţii care sunt potenţial nefavorabile. (b) O întreprindere poate efectua o tranzacţie care, în forma sa juridică, constituie o achiziţie sau vânzare directă a unui instrument financiar, dar nu implică transferul beneficiului economic al acestuia. Acesta este cazul unor tipuri de acorduri de răscumpărare şi răscumpărare inversă (contracte de report). Din contră, o întreprindere poate achiziţiona sau transfera altei părţi un beneficiu economic al unui instrument financiar printr-o tranzacţie care, în forma sa juridică, nu implică dobândirea sau cedarea titlului legal de proprietate. De exemplu, la un credit fără drept de recurs, întreprinderea poate gaja creanţele sale şi conveni să folosească încasările din creanţele gajate numai pentru rambursarea împrumutului. (c) O întreprindere poate efectua un transfer parţial sau incomplet al unui activ financiar. De exemplu, într-o operaţiune de transformare a creanţelor în titluri, întreprinderea achiziţionează sau transferă altei părţi o parte, dar nu toate, din beneficiile economice viitoare asociate unui instrument financiar.(d) O întreprindere poate fi solicitată, sau intenţionează, să reunească două sau mai multe instrumente financiare individuale pentru a obţine anumite active în măsură să satisfacă anumite datorii. Astfel de înţelegeri includ,, de exemplu, contractele prin care activele financiare sunt puse deoparte în scopul executării unei datorii fără ca acele active să fie acceptate de creditor pentru stingerea datoriei, acordurile de finanţare garantată fără drept de recurs şi cele privind fondurile de răscumpărare. (e) O întreprindere poate utiliza diferite tehnici de gestionare a riscului expunerea la riscurile financiare. Astfel de tehnici includ, de exemplu, acoperirea riscului, conversia ratei dobânzii din rată fluctuantă te rată fixă sau din rată fixă în rată fluctuantă, diversificarea riscului, risk pooling, garanţiile şi diverse tipuri de asigurări (inclusiv contractele de fidejusiune sau „hold harmless”). Aceste tehnici în general reduc expunerea la pierderi provenite din unul singur dintre diferite alte riscuri financiare asociate unui instrument financiar şi implică asumarea unei expuneri la risc adiţionale, dar numai parţial compensatorii. (f) O întreprindere poate reuni două sau mai multe instrumente financiare separate, într-un instrument „sintetic” sau din anumite motive altele decât cele descrise la alineatele (d) şi (e) de mai sus. (g) O întreprindere poate achiziţiona sau emite un instrument financiar într-o tranzacţie în care valoarea contraprestaţiei pentru instrumentul respectiv este nesigură. Astfel de tranzacţii pot implica contraprestaţii în altceva decât numerar sau un schimb de câteva elemente. (h) O întreprindere poate achiziţiona sau emite o obligaţiune, un bilet la ordin financiar sau alt instrument monetar cu o valoare sau rara a dobânzii declarată care diferă de rata dobânzii de pe piaţă aplicabilă instrumentului. Astfel de instrumente financiare includ obligaţiunile cu cupon zero sau împrumuturi efectuate în condiţii aparent favorabile, dar

care implică alte contraprestaţii decât în numerar, de exemplu, împrumuturi cu o rată a dobânzii mică pentru angajaţi.

A27. Paragraful 54 din Standard enumera mai multe aspecte pe care le abordează întreprinderea în prezentarea politicilor sale contabile când aspectele respective sunt semnificative pentru aplicarea bazei de evaluare la nivelul costului. În cazul nesiguranţei cu privire la încasarea sumelor realizabile dintr-un activ financiar monetar sau al unui declin al valorii juste a unui activ financiar sub valoarea sa contabilă, datorat altor cauze, întreprinderea va indica politicile sale pentru a determina: (a) momentul în care trebuie redusă valoarea contabilă a activului respectiv; (b) valoarea până la care se reduce valoarea contabilă; (c) modul de recunoaştere a veniturilor provenite din activul respectiv; şi(d) dacă reducerea valorii contabile este reversibilă în viitor dacă circumstanţele se schimbă.