standarde_justitie 2010

aleale

Chişinău 2010

STANDARDESTANDARDE

CO N S I L I U LU I CO N S I L I U LU I E U R O P E IE U R O P E I

PENTRU JUSTIŢIEPENTRU JUSTIŢIE

CZU 349S 76

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Standarde ale Consiliul Europei pentru Justiţie / Consiliul Europei ; resp. de ed.: Leonid Antohi. – Ch. : „Bons Offi ces” SRL, 2010. – 460 p.

1000 ex.

ISBN 978-9975-80-350-2.

ISBN 978-9975-80-350-2 © Consiliul Europei (www.coe.int)

Coperta: Simion CoadăMachetare: Mihai SavaEditare şi tipar: Casa Editorial-Poligrafi că „Bons Offi ces”

Responsabil de ediţie: Leonid ANTOHI

3Standarde a le Cons i l iu lu i Europei pentru Just i ţ ie

STANDARDE ALE CONSILIULUI EUROPEI PENTRU JUSTIŢIE*

Fiind fondat în 1949, Consiliul Europei urmăreşte scopul de a dezvolta principii de-mocratice comune pentru întreaga Europă, care au la bază Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi alte texte de referinţă cu privire la protecţia drepturilor omului. Din momentul fondării sale, Consiliul Europei este dedicat promovării drepturilor omului, supremaţiei legii şi democraţiei bazate pe pluralismul de idei. Totodată, doar o justiţie independentă, accesibilă şi efi cientă poate contribui la promovarea acestor trei valori fundamentale ale Consiliului Europei. Pornind de la această premisă, Con-siliul Europei şi instituţiile afi liate acestuia au elaborat mai multe instrumente juri-dice şi standarde care au menirea de a facilita armonizarea şii modernizarea siste-melor juridice ale statelor membre.

Publicaţia de faţă conţine traducerea neofi cială a mai multor texte de referinţă în domeniul justiţiei Cu mici excepţii, acestea sunt Recomandări ale Comitetului de Mi-niştri al Consiliului Europei şi Avize ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Euro-peni şi ale Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni. Pentru referinţe şi utilizare în scopuri ofi ciale este indicată verificarea versiunilor originale ale documentelor re-spective în limbile engleză sau franceză.

Elaborarea şi publicarea acestei culegeri a fost realizată sub egida Programului Comun al Consiliului Europei şi Comisiei Europene privind sporirea independenţei, transparenţei şi efi cienţei justiţiei în Republica Moldova. Programul Comun este adresat necesităţilor Republicii Moldova de a implementa şi promova reforma jus-tiţiei. Scopul Programului Comun include obiectivele Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană (în cadrul Politicii Europene de Vecinătate), precum şi cele ale planului Consiliului Europei de cooperare cu Republica Moldova. Programul Comun urmăreşte consolidarea autorităţii judecătoreşti prin realizarea unui număr de activităţi complexe. Obiectivul general al Programului Comun este de a spori in-dependenţa, transparenţa şi efi cienţa justiţiei în Republica Moldova şi de a garanta accesul liber la justiţie, în conformitate cu rigorile statului de drept. Calitatea actului de justiţie urmează a fi îmbunătăţită în continuare, independenţa judecătorilor ga-rantată, iar încrederea şi satisfacţia generală a benefi ciarilor justiţiei sporite.

* Prezenta publicaţie este fi nanţată de Comisia Europeană şi Consiliul Europei. Consiliul Europei şi Comisia Europeană nu-şi asumă responsabilitate pentru conţinutul publicaţiei sau cali-

tatea traducerii. Publicaţia se distribuie gratuit instituţiilor ce contribuie la înfăptuirea justiţiei în Republica Moldova şi

organizaţiilor de diseminare a informaţiei şi a cunoştinţelor juridice.

4 Standarde a le Cons i l iu lu i Europei pentru Just i ţ ie

INDEPENDENŢA, EFICIENŢA ŞI TRANSPARENŢA JUSTIŢIEI

Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor .................................................................... 8

Recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Recomandarea nr. (81) 7 privind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie ........25

Recomandarea nr. (84) 5 asupra principiilor de procedură civilă menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei .........................................................................29

Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de prevenire şi reducere a încărcăturii instanţelor.........................................................................................................33

Recomandarea nr. (87) 18 privind simplifi carea justiţiei penale ....................................36

Recomandarea nr. (93) 1 privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială ...........................................................................45

Recomandarea nr. (94) 12 privind independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorilor ...48

Recomandarea nr. (95) 5 privind introducerea şi îmbunătăţirea funcţionării sistemelor şi procedurilor de apel în materie civilă şi comercială ...........................65

Recomandarea nr. (95) 11 cu privire la selectarea, prelucrarea, prezentarea şi arhivarea hotărîrilor judecătoreşti în sistemele automatizate de documentare juridică ..............................................................................................................71

Recomandarea nr. (95) 12 privind administrarea justiţiei penale ..................................81

Recomandarea nr. (2001) 2 privind structurarea şi restructurarea rentabilă a sistemelor judiciare şi a sistemelor de informare juridică.......................................85

Recomandarea nr. (2001) 3 privind serviciile acordate cetăţenilor de către instanţe şi alte instituţii juridice prin utilizarea noilor tehnologii ....... 106

Recomandarea nr. (2003) 14 privind interoperabilitatea sistemelor de informare în sectorul de justiţie ................................................................................. 113

Recomandarea nr. (2003) 15 privind arhivarea documentelor electronice în sectorul juridic ................................................................................................................... 119

Avize ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

Avizul nr.1 (2001) referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor ........................................................... 124

Cuprins


Avizul nr. 2 (2001) privind fi nanţarea şi administrarea instanţelor, cu referire la efi cienţa sistemului judiciar şi la articolul 6 al Convenţiei Europene privind drepturile si libertăţile fundamentale ale omului ...................................................... 142

Avizul nr. 3 (2002) asupra principiilor şi regulilor privind conduita profesională a judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii .......................................................................................... 146

Avizul nr. 4 (2003) privind instruirea corespunzătoare iniţială şi continuă ............. 201

Avizul nr. 5 (2003) privind legislaţia şi practica numirii judecătorilor Curţii Europene pentru drepturile omului .................................................................... 209

Avizul nr. 6 (2004) privind procesul echitabil, judecat în termen rezonabil şi rolul judecătorilor în procese, luînd în consideraţie mijloacele alternative de soluţionare a disputelor ................................................................................................ 211

Avizul nr. 7 (2005) privind „justiţia şi societatea” ............................................................... 248

Avizul nr. 8 (2006) privind rolul judecătorilor în ceea ce priveşte protecţia supremaţiei legii şi a drepturilor omului în contextul terorismului ..................... 265

Avizul nr. 9 (2006) privind rolul judecătorilor naţionali în asigurarea aplicării efective a dreptului internaţional şi european ........................................... 283

Avizul nr. 10 (2007) privind consiliul judiciar în serviciul societăţii* .......................... 293

Avizul nr.11 (2008) privind calitatea hotărîrilor judecătoreşti ...................................... 314

Avizul nr. 12 (2009) privind relaţia dintre judecători şi procurori................................ 330

AVOCATURA. ASISTENŢA JURIDICĂ. MIJLOACELE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A DISPUTELOR

Rezoluţii şi recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

Rezoluţia (76) 5 privind asistenţa judiciară în materie civilă, comercială, administrativă ......................................................................................................................... 348

Rezoluţia (78) 8 privind asistenţa juridică şi consultanţa juridică .............................. 349

Recomandarea nr. (85)11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale ........................................................................................................ 361

Recomandarea nr. (93) 1 privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială ....................................................................... 365

Recomandarea nr. (98) 1privind medierea familială ........................................................ 368

Recomandarea nr. (99) 19 privind medierea în materie penală .................................. 373

Recomandarea nr. (2000) 21 privind libertatea de a exercita profesia de avocat ................................................................................................................................... 378

Recomandarea nr. (2001) 9 privind căile alternative de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private .......................................... 383


Recomandarea nr. (2002)10 privind medierea în materie civilă .................................. 387

Recomandarea nr. (2005) 12 conţinînd formularul pentru solicitarea asistenţei judiciare în străinătate în virtutea acordului european asupra transmiterii cererilor de asistenţă judiciară (CETS nr. 092) Şi a protocolului său adiţional (CETS nr. 179) .......................................................................................................................... 391

PROCURATURA

Recomandarea 1604 (2003) privind rolul procuraturii într-o societate democratică guvernată în baza principiului supremaţiei legii .............................. 400


Recomandarea (2000)19 privind rolul procuraturii în sistemul de justiţie penală .................................................................................................................... 404

Documente adoptate de către Consiliul Consultativ a Procurorilor Europeni (CCPE)şi alte organe sub egida Consiliului Europei

Ghidul european al eticii şi conduitei procurorilor .......................................................... 412

Avizul nr. 1 (2007) privind modalităţile de îmbunătăţire a cooperării internaţionale în domeniul justiţiei penale .................................................................. 416

Avizul nr. 2 (2008) „Măsuri alternative urmăririi penale” ................................................. 430

Avizul nr. 3 (2008) „Rolul procuraturii în afara dreptului penal” ................................... 440

Avizul nr. 4 (2009) privind relaţiile dintre judecători şi procurori (identic cu Avizul nr. 12 (2009) al CCJE) ......................................................................... 330

SISTEMUL DE EXECUTARE SILITĂ


Recomandarea nr. (2003) 16 privind executarea deciziilor administrative şi judecătoreşti în materia dreptului administrativ ................................................... 452

Recomandarea nr. (2003)17 privind executarea hotărîrilor judecătoreşti ............... 456

INDEPENDENŢA, EFICIENŢA

ŞI TRANSPARENŢA JUSTIŢIEI


CARTA EUROPEANĂ PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR

Strasbourg, 8-10 iu l ie 1998

Activităţi pentru dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii democratice

Cuvînt înainte

Lucrările desfăşurate în cadrul Consiliului Europei în ultimii ani privind organizarea justiţiei într-un stat de drept au permis abordarea a multiple reluări ale temei pri-vind statului judecătorilor şi diferite aspecte ale acesteia. Este vorba mai ales de reuniunile din anii trecuţi, consacrate selectării, formării profesionale, carierei, res-ponsabilităţii şi regimului disciplinar al judecătorilor, reuniuni al căror ritm s-a ac-celerat de la începutul anilor 80 datoriă profundelor schimbări care au avt loc în Europa de Est.

În 1997 a apărut ideea de a reuni roadele acestor lucrări şi discuţii cu scopul de a le da o mai mare „vizibilitate”, dar de asemenea, şi mai ales, cu scopul de a da un nou elan efortului, niciodată încheiat, de perfecţionare a instituţiilor judiciare ca element esenţial al Statului de Drept.

Necesitatea de a elabora o cartă europeană privind statutul judecătorilor a fost confi r-mată în iulie 1997, la terminarea lucrărilor unei prime reuniuni multilaterale ţinută la Strasbourg şi consacrată statutului judecătorilor în Europa. Participanţi la această reu-niune au fost originari din 13 state ale Europei occidentale, centrale şi orientale, la care s-au adăugat reprezentanţi ai Asociaţiei Judecătorilor Europeni şi ai Asociaţiei Judecă-torilor Europeni pentru Democraţie şi Libertăţi,. Participanţii şi-au exprimat dorinţa ca Consiliul Europei să ofere cadrul şi susţinerea necesară pentru elaborarea Cartei,

Pe baza acestor concluzii, Direcţia pentru probleme juridice a încredinţat la trei ex-perţi din Franţa, Polonia şi Marea Britanie redactarea unui proiect de cartă.

Acest proiect, elaborat în primăvara anului 1998, a fost supus dezbaterilor de către participanţii la a doua reuniune multilaterală, ţinută de asemenea la Strasbourg, în


perioada 8-10 iulie 1998. La sfîrşitul celor trei zile de discuţii, textul, după ce a fost îmbunătăţit printr-un şir de amendamente, a fost adoptat în unanimitate.

Valoarea acestei Carte nu rezultă dintr-un statut formal, pe care ea de fapt nici nu-l are, ci din pertinenţa şi forţa pe care autorii au vrut să o dea conţinutului ei. Cunoaş-terea conţinutului său şi o largă difuzare a Cartei sunt esenţiale pentru realizarea scopurilor acesteia. Ea este destinată judecătorilor, juriştilor, responsabililor politici şi mai general tuturor persoanelor interesate în privinţa instituţiilor Statului de drept şi ale democraţiei.

CARTA EUROPEANĂ PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR

Participanţii la reuniunea multilaterală privind statutul judecătorilor în Europa, orga-nizată de Consiliul Europei între 8-10 iulie 1998 (Strasbourg),

Avînd în vedere articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care pre-vede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege”;

Avînd în vedere Principiile fundamentale referitoare la independenţa judecătorilor, aprobate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în noiembrie 1985;

Referindu-se la Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor statelor membre, cu privire la independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorilor şi însuşindu-şi obiectivele pe care aceasta le exprimă;

Interesaţi ca promovarea independenţei judecătorilor, necesară întăririi supremaţiei legii şi apărării drepturilor şi libertăţilor individuale în cadrul statelor democratice, să devină efectivă;

Conştienţi de necesitatea ca dispoziţiile de natură a asigura cele mai bune garanţii de competenţă, independenţă şi imparţialitate a judecătorilor să fi e precizate într-un instrument destinat tuturor statelor europene;

Dorind ca statutul judecătorilor în diferitele state europene să ia în considerare aceste dispoziţii, pentru a asigura în mod concret cele mai bune garanţii,

Au adoptat prezenta Cartă europeană privind statutul judecătorilor.

1. Principii generale

1.1. Statutul judecătorilor urmăreşte să asigure competenţa, independenţa şi im-parţialitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le aşteaptă de la instanţe şi de la fi ecare judecător căruia îi este încredinţată apărarea drepturilor sale. El exclude orice dispoziţie şi orice procedură de natură să altereze încrederea în această com-


petenţă, independenţă şi imparţialitate. Prezenta Cartă cuprinde dispoziţiile cele mai în măsură să garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispoziţii urmăresc îmbunătăţirea garanţiilor asigurate în diferitele state europene. Ele nu pot justifi ca modifi cări ale statului care să tindă la reducerea nivelului garanţiilor deja atins în ţările respective.

1.2. În fi ecare stat european, principiile fundamentale ale statutului judecătorilor sunt prevăzute în normele interne de cel mai înalt nivel, iar regulile acestuia în norme cel puţin de nivel legislativ.

1.3. În privinţa oricărei decizii referitoare la selectarea, recrutarea, numirea în funcţie, desfăşurarea carierei sau încetarea mandatului unui judecător, statutul prevede in-tervenţia unei autorităţi independente de puterea executivă şi puterea legislativă, în care cel puţin jumătate din membrii ei să fi e judecători aleşi de către egalii lor, con-form unor modalităţi care să garanteze reprezentarea cea mai largă a acestora.

1.4. Statutul oferă tuturor judecătorilor care consideră că drepturile lor statutare sau, într-o manieră mai generală, independenţa lor sau cea a procedurii judiciare sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel, posibilitatea de a sesiza o astfel de autoritate independentă, care să dispună de mijloacele efective pentru remediere sau pentru propunerea soluţiilor de remediere.

1.5. Judecătorii trebuie să dovedească, în exercitarea funcţiei, disponibilitate, res-pect faţă de persoane, preocupându-se de menţinerea celui mai înalt nivel de com-petenţă cerut de judecarea litigiilor, judecare de care depinde garantarea drepturilor individuale, cu păstrarea secretului informaţiilor care le-au fost încredinţate potrivit legii.

1.6. Statul are datoria să asigure judecătorilor mijloacele necesare pentru îndepli-nirea corespunzătoarea a sarcinilor, în special pentru examinarea cauzelor într-un termen rezonabil.

1.7. Organizaţiile profesionale constituite de judecători şi la care aceştia pot adera în mod liber contribuie în special la apărarea drepturilor conferite acestora prin statut, îndeosebi faţă de autorităţile şi instituţiile ce intervin în deciziile care îi privesc.

1.8. Judecătorii sunt asociaţi, prin reprezentanţii lor şi prin organizaţiile lor profesi-onale, la deciziile referitoare la administrarea instanţelor, la stabilirea resurselor alo-cate şi la repartizarea acestora pe plan naţional şi pe plan regional. Ei sunt consultaţi, în acelaşi mod, asupra proiectelor de modifi care a statutului lor şi la defi nirea condi-ţiilor de remunerare şi de asigurare a protecţiei lor sociale.

2. Selectarea, recrutarea, formarea iniţială

2.1. Regulile statutare referitoare la selectarea şi recrutarea judecătorilor de către o autoritate sau un juriu independent bazează opţiunea candidaţilor pe abilitatea lor de a evalua liber şi imparţial materiile juridice pe care le vor examina şi faţă de care


vor aplica legea respectând demnitatea persoanei. Ele exclud posibilitatea înlătu-rării unui candidat doar pe motive determinate de sex, origine etnică sau socială, ori opinii fi lozofi ce şi politice sau convingeri religioase.

2.2. Statutul prevede condiţiile care asigură, în baza cerinţelor legate de califi cările didactice şi experienţa anterioară, aptitudinea de a exercita funcţii judiciare.

2.3. Statutul asigură, prin mijloace potrivite de formare profesională suportate de stat, instruirea candidaţilor aleşi pentru exercitarea efectivă a funcţiilor judecătoreşti. Autoritatea menţionată la punctul 1.3. asigură un caracter potrivit al programelor de pregătire şi a instituţiilor care le implementează în lumina cerinţelor receptivităţii, competenţei şi imparţialităţii legate de exercitarea funcţiilor judecătoreşti.

3. Numirea, inamovibilitatea

3.1. Decizia de numire în funcţia de judecător a unui candidat selectat şi de a-l repar-tiza la o anumită instanţă sunt luate de către autoritatea independentă menţionată la punctul 1.3. sau la propunerea ori recomandarea acesteia, sau cu acordul ori ur-mînd avizul ei.

3.2. Statutul stabileşte circumstanţele în care activităţile anterioare ale unui can-didat, sau cele desfăşurate de persoanele sale apropiate, pot servi drept impediment la numirea lor în funcţie în baza unor dubii legitime şi obiective pe care le pot genera aceste activităţi în privinţa imparţialităţii sau independenţei acestor candidaţi.

3.3. În cazul cînd procedura de recrutare prevede o perioadă de încercare, în mod ne-cesar scurtă, după numirea în funcţie, dar pînă la confi rmarea ei cu titlul permanent sau, cînd recrutarea se face pentru o durată limitată, cu posibilitatea de reinvestire, decizia de a nu numi defi nitiv sau de a nu reinvesti nu poate fi luată decît de autori-tatea independentă menţionată la punctul 1.3 sau la propunerea, recomandarea sau cu acordul sau urmînd avizul acesteia. Dispoziţiile punctului 1.4 sunt de asemenea aplicabile şi persoanei supuse unei perioade de probă.

3.4. Judecătorii în funcţie în cadrul unei instanţe nu pot face obiectul unei noi numiri sau a unei noi repartizări la altă instanţă nici chiar al unei promovări, fără ca aceştia să fi consimţit în mod liber în acest sens. De la acest principiu se poate face excepţie numai în cazul în care mutarea a fost prevăzută şi a fost pronunţată cu titlul de sanc-ţiune disciplinară, în cazul unei modifi cări legale a organizării judiciare şi în cazul delegări temporare, pentru a ajuta o instanţă învecinată, caz în care durata maximă a acestei delegări este strict limitată prin statut, fără a se prejudicia aplicarea dispo-ziţiilor punctului 1.4.

4. Desfăşurarea carierei

4.1. În cazul în care nu se bazează pe vechime, sistemul de promovare a judecăto-rilor se întemeiază exclusiv pe calităţile şi meritele constatate în exercitarea funcţiei


încredinţate judecătorului, prin evaluări obiective realizate de unul sau mai mulţi ju-decători şi discutate cu judecătorul în cauză. Deciziile de promovare sunt în acest caz pronunţate de instanţa prevăzută la punctul 1.3. sau la propunerea ori cu acordul acesteia. Judecătorul care nu a fost propus pentru promovare trebuie să aibă posibi-litatea de a depune plîngere în faţa acestei instanţe.

4.2. Judecătorul exercită liber activităţile exterioare funcţiei, printre care şi acelea prin care se exprimă activitatea lor de cetăţeni. Această libertate nu poate fi limitată decît în măsura în care activităţile respective sunt incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa judecătorului ori cu disponibilitatea cerută pentru a soluţiona cu atenţie şi într-un termen rezonabil litigiile cu care este sesizat. Exerci-tarea unei activităţi exterioare remunerate, alta decît literară sau artistică, trebuie să facă obiectul unei autorizaţii prealabile, în condiţiile stabilite prin statut.

4.3. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, de la orice act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi indepen-denţa lor.

4.4. Statutul garantează judecătorilor menţinerea şi aprofundarea cunoştinţelor atît tehnice, cît şi sociale şi culturale necesare exercitării atribuţiilor lor, prin accesul pe-riodic la cursuri de instruire, suportate de stat, care asigură organizarea acestora cu respectarea condiţiilor prevăzute la punctul 2.3.

5. Răspunderea

5.1. Încălcarea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres stabilite prin statut nu poate fi sancţionată decît prin decizia, la propunerea, recomandarea sau cu acordul unei instanţe sau autorităţi, cel puţin jumătate dintre membrii căreia sunt judecători aleşi, în cadrul unei proceduri contradictorii în care judecătorului faţă de care a fost iniţiată procedura i se va asigura dreptul la reprezentare. Gravitatea sanc-ţiunilor aplicabile este precizată prin statut şi aplicarea acestora este supusă princi-piului proporţionalităţii. Decizia de aplicare a sancţiunii pronunţate de o autoritate executivă, de o instanţă sau o autoritate menţionată în acest alineat, poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional.

5.2. Compensarea pagubelor suferite ilegal în rezultatul deciziei sau acţiunilor jude-cătorului în exerciţiul funcţiei este garantată de stat. Legea poate prevedea dreptul statului de a se adresa cu acţiune în regres, conform procedurii legale şi în limita unei sume fi xe, împotriva judecătorului, în cazul unei violări grave şi de neiertat a reglementărilor ce guvernează exercitarea obligaţiilor judiciare. Înaintarea acţiunii instanţei competente urmează să fi e condiţionată de obţinerea prealabilă a acor-dului autorităţii prevăzute la punctul 1.3.

5.3. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a adresa unei autorităţi indepen-dente, fără un formalism excesiv, reclamaţii privind erorile judiciare într-o anumită


cauză. Acest organism poate, în cazul în care o examinare prudentă şi atentă a recla-maţiei relevă o încălcare ca cea menţionată la punctul 5.1. din partea judecătorului, să sesizeze autoritatea disciplinară sau cel puţin să recomande o asemenea sesizare unei anumite autorităţi care are, potrivit statutului, competenţa de a o face.

6. Remunerarea, protecţia socială

6.1. Exercitarea ca profesie a funcţiilor judiciare implică remunerarea judecătorului la un nivel stabilit în aşa fel încît să-l ferească de presiuni ce vizează să infl uenţeze sensul deciziilor sau în general comportamentul său jurisdicţional, afectîndu-i astfel independenţa şi imparţialitatea.

6.2. Remunerarea poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor jude-cătorului care le exercită cu titlu profesional, sau în funcţie de importanţa sarcinilor impuse, apreciate în condiţii de transparenţă.

6.3. Statutul prevede asigurarea judecătorului de profesie împotriva riscurilor sociale legate de boală, maternitate, invaliditate, bătrîneţe şi deces.

6.4. În mod special, statutul garantează judecătorului care a împlinit vîrsta legală pentru pensionare, după ce a exercitat-o ca profesie într-o perioadă stabilită, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fi e cît mai apropiat posibil de acela al ultimei re-muneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională.

7. Încetarea din funcţie

7.1. Judecătorul încetează defi nitiv să îşi exercite funcţia ca urmare a demisiei, a in-aptitudinii fi zice constatate prin expertiză medicală, a limitei de vîrstă, a expirării mandatului prevăzut de lege sau prin revocarea dispusă în cadrul unei proceduri de felul celei prevăzute la punctul 5.1.

7.2. Existenţa uneia dintre cauzele stabilite prin punctul 7.1, alta decît limita de vîrstă sau expirarea mandatului legal, trebuie să fi e verifi cată de către autoritatea prevă-zută la punctul 1.3.

EXPUNEREA DE MOTIVE A CARTEI EUROPENE PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR

1. Principii generale

Prevederile Cartei Europene cuprind nu numai judecătorii de carieră dar şi celelalte categorii de judecători, pentru că este important ca anumite garanţii care privesc în special recrutarea judecătorilor, incompatibilităţile lor, comportamentul lor în afara funcţiei sau în momentul încetării acesteia, să se aplice tuturor judecătorilor.


Cu toate acestea, Carta la fel stabileşte dispoziţii specifi ce care sunt chemate să fi e aplicate în special judecătorilor de carieră, această specifi care fi ind de altfel implicită în anumite noţiuni, ca aceea de carieră, de exemplu.

Dispoziţiile Cartei privesc judecătorii care compun toate jurisdicţiile în faţa cărora persoanele îşi prezintă cauzele sau care sunt chemate să le judece cauzele, fi e că aceste jurisdicţii sunt civile, penale, administrative sau altele.

1.1. Carta încearcă să defi nească conţinutul statutului judecătorilor în raport cu obiectivele care trebuie atinse: asigurarea competenţei, independenţei şi imparţia-lităţii pe care toţi membrii publicului sunt în drept a le aştepta de la instanţele jude-cătoreşti şi de la judecători, care sunt împuterniciţi cu apărarea drepturilor acestora. Drept urmare, Carta nu este un scop în sine ci mai degrabă un mijloc de a asigura persoanelor, protecţia drepturilor cărora este încredinţată instanţelor şi judecăto-rilor, garanţiile necesare a efi cacităţii unei asemenea protecţii.

Aceste garanţii ale drepturilor persoanelor sunt asigurate prin competenţa judecă-torilor în sensul capacităţilor, independenţei şi imparţialităţii acestora. Acestea sunt referinţe pozitive, deoarece statutul judecătorilor trebuie să tindă să le asigure; to-tuşi, ele sunt în acelaşi timp şi negative, deoarece ele nu trebuie să includă elemente, care ar afecta negativ încrederea publicului în această competenţă, independenţă şi imparţialitate.

Întrebarea care s-a pus a fost aceea de a şti dacă dispoziţiile Cartei ar trebui să fi e prezentate ca imperative, adică să se prefi gureze în mod obligatoriu în statutele na-ţionale ale judecătorilor sau dacă au valoare de recomandare, astfel ca să se poată implementa diferite prevederi capabile de a asigura garanţii echivalente.

Această ultimă soluţie ar putea fi inspirată de grija de a nu critica sistemele naţionale unde o practică de durată, dar şi bine stabilită a dovedit garantarea efectivă a pro-tecţiei statutare a judiciarului, chiar dacă sistemul abia de menţionează o asemenea protecţie.

Totuşi, se afi rmă, de asemenea, că într-un număr considerabil de ţări, inclusiv noi membre ale Consiliului Europei, în care lipsesc reglementări referitoare la exercitarea de către autorităţile politice a competenţelor în domeniul numirii, promovării sau încetării funcţiilor de judecător, garanţiile de competenţă, independenţă şi imparţi-alitate nu sunt efective.

De aceea, chiar dacă prevederile Cartei nu poartă un caracter cu adevărat obliga-toriu ele sunt prezentate ca reprezentînd cele mai bune mijloace pentru a garanta realizarea obiectivelor mai sus enunţate.

Multe din dispoziţiile Cartei nu se pot aplica în sistemele în care judecătorii sunt direct aleşi de către cetăţeni. Ar fi fost imposibil de elaborat o Cartă care să cuprindă prevederi compatibile exclusiv cu aceste sisteme, deoarece aceasta i-ar fi redus


textul la un foarte modest „cel mai mic numitor comun”. Carta nu îşi propune să „invalideze” într-o oarecare măsură sistemele de alegeri care pot fi privite de către cetăţenii ţărilor unde ele sunt implementate ca o „chintesenţă a democraţiei”. Am considera că aceste dispoziţii se aplice în măsura în care acest lucru este posibil, la sistemele în care judecătorii sunt aleşi. De exemplu, dispoziţiile punctelor 2.2. şi 2.3. (prima frază) sunt cu siguranţă aplicabile faţă de aceste sisteme, prevăzînd pentru ele garanţii potrivite.

Dispoziţiile Cartei vizează ridicarea nivelului garanţiilor în diferite state europene. Importanţa acestei ridicări va depinde de nivelul deja atins în aceste ţări. Totuşi, dis-poziţiile Cartei nu pot în nici un fel să servească drept fundament pentru modifi cările statutelor naţionale care ar tinde, în mod contrar, să determine diminuarea nivelului garanţiilor deja atinse în ţările respective.

1.2. Principiile fundamentale care constituie statutul judecătorului şi determină ga-rantarea competenţei, independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi instanţelor, trebuie incorporate în norme juridice de cel mai înalt nivel, adică în Constituţie, în cazul statelor europene care dispun de un asemenea document fundamental. Regu-lile incluse în statut, de asemenea vor fi incorporate la nivel legislativ, care este cel mai înalt nivel în ţările cu constituţii fl exibile.

Cerinţa de a consacra principiile fundamentale şi regulile în legislaţie sau în Consti-tuţie le protejează pe acestea de la modifi carea prin proceduri sumare neproporţio-nate cu mizele în cauză. În particular, incorporarea principiilor fundamentale la nivel constituţional va împiedica adoptarea unor norme juridice care au ca obiect sau ca efect nesocotirea lor.

Indicînd nivelul normativ cerut de ordinea internă, Carta nu prejudiciază respectul care se datorează, în această ordine, de luarea dispoziţiilor de protecţie conţinute în instrumentele internaţionale obligatorii pentru statele europene. Carta cere respec-tarea acestor dispoziţii, cu atît mai mult cu cît ea se referă la aceste state principale, ca la o sursă de inspiraţie, aşa cum ea a indicat în preambul.

1.3. Carta prevede intervenţia unei autorităţi independente de puterea executivă sau de puterea legislativă pentru orice decizie care afectează selectarea, recrutarea, numirea, derularea carierei sau încetarea mandatului judecătorului.

Redacţia acestei prevederi este destinată de a acoperi diferite situaţii, începînd cu prezentarea avizelor unor organisme ale puterii executive sau legislative şi terminînd cu luarea de decizii de către autoritatea independentă.

Trebuia să se ţină cont în această privinţă de anumite diferenţe între sistemele naţio-nale. În unele dintre ele va fi difi cil de acceptat ca un organ politic responsabil pentru numirea judecătorilor în funcţie să fi e substituit printr-o autoritate independentă. Cu toate acestea, cerinţa, în astfel de cazuri, de a obţine cel puţin recomandarea sau avizul acestei autorităţi independente, ar trebui să fi e un important stimulent, dacă


nu chiar o adevărată obligaţie pentru organul ofi cial pentru numiri. În spiritul Cartei, recomandările sau avizul instanţei independente nu constituie garanţii că acestea vor fi în mod general urmate în practică. Autoritatea politică sau administrativă care nu ţine cont de o astfel de recomandare sau un astfel de aviz ar trebui cel puţin să fi e obligată să facă cunoscute motivele refuzului.

Redacţia acestei prevederi a Cartei permite intervenţia autorităţii independente care va putea să ia forma unei opinii simple, a unui aviz ofi cial, a unei recomandări, a unei propuneri sau a unei decizii.

S-a pus şi problema membrilor autorităţii independente. Carta a reţinut o for-mulare după care în această instanţă cel puţin jumătate din membri vor fi jude-cători aleşi de către egalii lor, ceea ce înseamnă că ea nu a vrut să permită nici ca judecătorii să fi e minoritari în cadrul instanţei independente, dar în acelaşi timp nici ca ei să fi e majoritari. Având în vedere varietatea unor concepţii fi lozofi ce şi dezbaterile din statele europene, referirea la un nivel minim de 50% de judecă-tori s-a considerat a fi capabilă de a asigura un nivel destul de ridicat de garanţii respectînd în acelaşi timp consideraţiile de principiu care există în diferite sis-teme naţionale.

Carta prevede că judecătorii care fac parte din instanţa independentă, ar trebui să fi e aleşi de către egalii lor, pe motiv că independenţa necesară a acestei autori-tăţi exclude alegerea sau numirea membrilor săi de către o autoritate aparţinînd puterii executive sau legislative,

Ar putea exista un risc de infl uenţă a partidelor politice la numirea şi rolul ju-decătorilor în cadrul unei asemenea proceduri. De la judecătorii care fac parte din autoritatea independentă se aşteaptă clar, ca aceştia să nu caute sa obţină favoarea partidelor politice sau organelor care sunt numite sau alese de către sau prin intermediul acestor partide.

În sfîrşit, fără a impune un mod de scrutin particular, Carta indică modalităţile de alegere a reprezentanţilor judecătorilor în interiorul acestei instanţe care trebuie să asigure reprezentarea cea mai largă a acestora.

1.4. Carta consacră „dreptul la recurs” al judecătorilor care consideră că drepturile lor statutare sau, mai general, independenţa lor sau a procedurilor judiciare sunt ameninţate sau încălcate în vreun fel, astfel încît acesta să poată sesiza o autori-tate independentă, asemenea celei descrise anterior.

Astfel, judecătorii nu sunt dezarmaţi în faţa unui prejudiciu adus independenţei lor. Dreptul la recurs este o garanţie necesară, deoarece simpla stabilire a unor principii de protejare a judiciarului nu reprezintă mai mult decît o dorinţă, atîta timp cît aceste principii nu sunt consecvent susţinute prin mecanisme de garan-


tare a implementării lor efective. Intervenţia autorităţii independente, în orice decizie care afectează statutul individual al judecătorilor, nu acoperă în mod obligatoriu toate situaţiile posibile în care independenţa acestora poate fi afec-tată şi este indispensabil ca sesizarea acestei autorităţi să se poată face la iniţia-tiva judecătorilor înşişi.

Carta precizează că autoritatea astfel sesizată trebuie să dispună de mijloace efective pentru a remedia ea însăşi, sau să propună autorităţii competente reme-dierea situaţiei care afectează independenţa judecătorilor. Această formulă ţine cont de diversitatea sistemelor naţionale, observîndu-se că simpla recomandare a unei instanţe independente faţă de o situaţie individuală oferă un stimulent considerabil pentru autoritatea în cauză care urmează să remedieze situaţia re-clamată.

1.5. Carta enunţă principalele îndatoriri ale judecătorilor în exercitarea funcţiilor sale. „Disponibilitatea” se referă atît la timpul necesar pentru a judeca corect cauzele cît şi la atenţia şi vigilenţa, care sunt în mod evident necesare pentru sarcini atît de importante deoarece prin judecarea cauzelor se asigură garanţia drepturilor indivi-duale. Respectul pentru persoane este deosebit de important pentru o funcţie atît de importantă cum e cea a judecătorului, mai ales lundu-se în consideraţie faptul că persoanele deseori se simt foarte vulnerabile în faţa justiţiei. Acest alineat, de asemenea menţionează şi obligaţia judecătorului de a respecta confi denţialitatea informaţiei care i-a devenit cunoscută în decursul procedurilor. Alineatul se fi nisează cu indicarea că judecătorii trebuie să asigure menţinerea unui nivel înalt de com-petenţă necesară pentru examinarea cauzelor. Aceasta înseamnă că nivelul înalt al competenţei şi al abilităţilor judecătorului sun o cerinţă constantă pentru el/ea la examinarea şi soluţionarea cauzelor, dar, de asemenea, că judecătorul trebuie să-şi menţină acest nivel, dacă e necesar, prin instruire continuă. Cum se precizează ulte-rior în text, judecătorilor trebuie să le fi e asigurat, accesul la mijloacele de formare profesională.

1.6. Carta precizează că statul are datoria de a asigura judecătorului mijloacele pentru îndeplinirea în bune condiţii a misiunii lor, în special pentru a soluţiona cauzele într-un termen rezonabil.

Fără menţionarea expresă a acestei obligaţii care cade în sarcina statului, justifi cările dispoziţiilor faţă de responsabilitatea judecătorilor, ar putea fi alterate.

1.7. Carta recunoaşte rolul asociaţiilor profesionale constituite de către judecători la care ei pot adera în mod liber, excluzîndu-se orice fel de discriminare în dreptul de asociere la ele. Carta, de asemenea, subliniază faptul că aşa asociaţii contribuie la apărarea drepturilor statutare a judecătorilor în faţa autorităţilor şi instanţelor, care sunt implicate în luarea deciziilor referitoare la judecători. Astfel, judecătorilor nu li se poate interzice constituirea unor asemenea organizaţii profesionale sau aderarea la ele.


Deşi Carta nu prescrie acestor asociaţii competenţa exclusivă de a apăra drepturile statutare ale judecătorilor, ea, indică, totuşi, că contribuţia acestora la o asemenea apărare în faţa autorităţilor sau organelor implicate în luarea deciziilor referitoare la judecători, trebuie recunoscută şi respectată. Aceasta se aplică, printre altele, în ceea ce priveşte autoritatea independentă despre care se vorbeşte la punctul 1.3.

1.8. Carta prevede că judecătorii sunt implicaţi, prin reprezentanţii lor, în special prin cei care sunt membri ai autorităţii independente despre care se vorbeşte la punctul 1.3. şi prin organizaţiile lor profesionale, în luarea oricăror decizii privind adminis-trarea judecătorească, determinarea resurselor materiale ale judecătoriilor şi imple-mentarea acestor decizii la nivel naţional şi local.

Fără a pleda pentru o anumită formă juridică determinată, sau un grad de constrîn-gere, această prevedere stabileşte că judecătorii ar trebui să fi e asociaţi la elaborarea bugetului general care revine justiţiei, precum şi diferitelor instanţe luate individual, ceea ce implică proceduri de consultare sau de reprezentare la nivel naţional şi local. Acest lucru se aplică, de asemenea, în sens mai larg administrării justiţiei şi a instan-ţelor. Carta nu cere ca această administrare să revină judecătorilor, dar ea impune ca aceştia să nu fi e ţinuţi deoparte.

Consultarea judecătorilor, prin reprezentanţii lor sau prin organizaţiile lor profesi-onale, asupra proiectelor de modifi care a statutului sau defi nirea condiţiilor de re-munerare şi protecţie socială, inclusiv pensia, trebuie să permită ca judecătorii să nu fi e ţinuţi deoparte în pregătirea deciziilor în aceste domenii. Totuşi, Carta nu au-torizează prejudicierea puterilor de decizie a autorităţilor naţionale responsabile în aceste domenii conform Constituţiei.

2. Selectarea, recrutarea, formarea profesională iniţială

2.1. Candidaţii la funcţia de judecători trebuie selectaţi şi recrutaţi de către un organ sau un juriu independente. Carta nu cere ca aceasta să fi e autoritatea menţionată la punctul 1.3., ceea ce înlesneşte posibilitatea de a recurge, de exemplu, la sistemul de juriu de concurs sau de comisie de selectare, cu condiţia că acestea sunt inde-pendente. În practică, procedura de selectare este deseori distinctă de procedura de numire propriu-zisă. Este important de precizat garanţiile specifi ce care se leagă de procedura de selectare.

Alegerea făcută de instanţa de selectare trebuie să se sprijine pe criterii relevante naturii funcţiilor care trebuie exercitate.

Este vorba, mai întîi, de evaluarea capacităţii candidaţilor de a aprecia liber situaţiile care sunt supuse unui judecător, ceea ce evocă libertatea gîndirii. Aptitudinea de a face dovada imparţialităţii indispensabile în exercitarea funcţiilor judiciare este, de asemenea, un element esenţial. Capacitatea de a aplica legea trimite la cunoaşterea dreptului şi la aptitudinea de a-l pune în practică, ceea ce nu este acelaşi lucru. Or-


ganul de selectare trebuie să se asigure, de asemenea, că comportamentul candida-ţilor, odată numiţi în funcţie se va baza pe respectul faţă de persoană, ceea ce este de o importanţă vitală în relaţiile dintre persoana înzestrată cu putere şi individul care se prezintă în faţa justiţiei, acesta afl îndu-se, de multe ori, în situaţii difi cile.

În concluzie, selectarea nu poate să se bazeze pe criterii de discriminare fondate pe sex, origine etnică sau socială, opinii fi lozofi ce şi politice, convingeri religioase.

2.2. Pentru a garanta aptitudinea de exercitare a funcţiei de judecător este necesar ca regulile statutare privind selectarea şi recrutarea să stabilească cerinţe în privinţa califi cării şi experienţei anterioare. Aceasta se aplică, de exemplu, în sistemele unde recrutarea se bazează pe vechimea în muncă în domeniul juridic de un număr sta-bilit de ani.

2.3. Funcţia judecătorească, care îi cere judecătorului să intervină în situaţii deseori complicate din punct de vedere al respectului faţă de demnitatea umană, este de o aşa natură încît verifi carea „abstractă” a aptitudinii de a o exercita nu este de ajuns.

Candidaţii selectaţi pentru exercitarea funcţiei de judecător trebuie, de aceea, să fi e pregătiţi prin intermediul unei instruiri adecvate, fi nanţate de stat.

Sunt necesare anumite precauţii la pregătirea judecătorilor pentru luarea deciziilor în mod independent şi imparţial, odată ce competenţa, imparţialitatea şi luciditatea necesară, trebuie să fi e garantate atît prin programele de instruire, cît şi prin func-ţionarea organelor care le implementează. Iată de ce Carta prevede ca autoritatea menţionată la punctul 1.3. să asigure caracterul potrivit al programelor de formare şi a structurilor care le pun în practică în lumina cerinţelor transparenţei, competenţei şi imparţialităţii legate de exercitarea funcţiei judecătoreşti. Autoritatea menţionată va trebui să dispună de mijloacele de asigurare a acestor cerinţe. În mod corespun-zător, regulile statutului trebuie să precizeze modalităţile unei supravegheri din partea acestei instanţe, în raport cu imperativele în cauză, în privinţa programelor şi punerii lor în aplicare de către structurile de formare profesională.

3. Numirea, inamovibilitate

3.1. Sistemele naţionale pot distinge procedura de selectare propriu-zisă de cea de numire în funcţia de judecător şi cea de repartizare a unui judecător la o anumită instanţă. Este important de precizat că decizia de numire şi cea de repartizare sunt luate de instanţa independentă prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea, reco-mandarea, cu acordul sau urmînd avizul acesteia.

3.2. Carta reglementează şi aspectul incompatibilităţilor. Ea nu se referă la situaţia incompatibilităţilor absolute care ar împiedica la numirea în funcţia de judecător pentru cauzele legate de activităţile anterioare ale unui candidat, sau de cele exer-citate de apropiaţii lor,. Pe de altă parte, ea consideră că la numirea judecătorului la o anumită instanţă trebuie să se ţină cont de circumstanţele menţionate mai sus,


atunci cînd ele pot genera dubii legitime şi obiective în privinţa imparţialităţii şi in-dependenţei.

Cu titlu de exemplu, un avocat care şi-a exercitat funcţia înainte într-un oraş, nu poate, în mod sigur, fi numit imediat judecător în acelaşi oraş şi, de asemenea, este difi cil de conceput ca o persoană să fi e repartizată ca judecător la o instanţă într-un oraş în care soţul sau părintele, de exemplu, este primar sau deputat. De aceea, la repartizarea judecătorului la o anumită instanţă, regulile statutare trebuie să ia în considerare situaţiile de natură să genereze dubii obiective şi legitime privind inde-pendenţa şi imparţialitatea judecătorilor.

3.3 Procedura de recrutare în anumite sisteme naţionale, prevede o perioadă de probă pînă ca numirea în funcţie să fi e confi rmată cu titlu defi nitiv, iar în altele judecătorii se recrutează pentru un termen stabilit al funcţiei cu posibilitatea de reconfi rmare.

În aceste cazuri este necesar, ca decizia de a nu fi numit defi nitiv sau de a nu fi re-înnoit să fi e luată doar de către autoritatea independentă prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea, recomandarea sau urmînd avizul său. Este clar că situaţiile de pe-rioadă de probă sau de reînnoire sunt delicate, dacă nu chiar periculoase din punct de vedere al independenţei şi imparţialităţii judecătorului care este în aşteptarea confi rmării sau reînnoirii funcţiei sale de judecător. Astfel se cere oferirea de garanţii care poate avea loc doar prin intervenţia autorităţii independente. În măsura în care calitatea de judecător a unei persoane supuse la o perioadă de probă ar putea fi discutată, Carta precizează că dreptul la recurs prevăzut la punctul 1.4. este aplicabil unei asemenea persoane.

3.4. Carta consacră inamovibilitatea judecătorilor, înţeleasă ca imposibilitatea de a da unui judecător o nouă repartizare sau o nouă funcţie, care să se substituie celor precedente, fără consimţămîntul liber al acestuia. Totodată, trebuie admise şi excepţii atunci cînd transferul unui judecător are loc în cadrul unei proceduri disciplinare, cînd are loc o reorganizare legitimă a sistemului judecătoresc care antrenează, de exemplu, desfi inţarea unei instanţe şi atunci cînd judecătorul este chemat să asiste activitatea unei instanţe vecine. În acest ultim caz, repartizarea temporară trebuie să fi e pe o du-rată limitată hotărîtă de statut. Ţinînd cont, în acelaşi timp, de caracterul foarte delicat al deplasării unui judecător la care acesta nu a consimţit, amintim că acesta dispune, în virtutea punctului 1.4, de un drept general şi legitim la recurs în faţa unei autorităţi independente care poate verifi ca legitimitatea unui astfel de demers. De fapt, acest drept la recurs poate, de asemenea, să remedieze şi situaţii care nu au fost special re-glementate de prevederile Cartei şi în care judecătorul este atît de suprasolicitat încît nu este capabil în practică să-şi onoreze în mod normal obligaţiile sale profesionale.

4. Derularea carierei

4.1. Cu excepţia cazului cînd promovările se conferă judecătorilor strict pe baza ve-chimii, sistem pe care Carta nu l-a exclus în măsura în care este considerat ca un înalt


protector al independenţei, dar care mai presupune în sistemele naţionale şi garan-tarea absolută a calităţii recrutării, este important ca independenţa şi imparţialitatea judecătorului să nu fi e prejudiciate prin promovare. Trebuie precizat că ceea ce este de temut este atît judecătorul blocat în mod ilegal în promovare, cît şi cel promovat în mod excesiv.

Acesta este motivul pentru care Carta defi neşte criteriile de promovare ca fi ind ex-clusiv calităţile şi meritele constatate în exercitarea funcţiei încredinţate judecăto-rului, apreciată prin intermediul evaluărilor obiective efectuate de către unul sau mai mulţi judecători, menţionînd că aceste evaluări trebuie să facă obiectul unei discuţii cu cei interesaţi.

Pe baza aprecierii făcute în urma evaluărilor, sunt pronunţate promovările de către instanţa prevăzută la punctul 1.3., sau la propunerea, recomandarea, cu acordul sau în urma avizului său. Este prevăzut în mod expres ca judecătorul care nu a fost propus pentru promovare către autoritatea independentă, să poată formula o recla-maţie în faţa acestei autorităţi.

Dispoziţiile de la punctul 4.1 nu sunt, desigur, aplicabile în sistemele în care nu există promovări sau ierarhii a funcţiilor judecătoreşti, sisteme care la rîndul lor protejează la un nivel ridicat independenţa în această privinţă.

4.2. Carta se referă, la acest punct, la problema activităţilor desfăşurate în paralel cu funcţia de judecător. Ea prevede ca judecătorul să-şi exercite în mod liber activităţile în afara mandatului, dintre care şi cele care sunt expresia drepturilor sale cetăţeneşti. Această libertate, care constituie un principiu, nu poate fi limitată decît în unicul caz în care activităţile exterioare ar fi incompatibile fi e cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor, fi e cu disponibilitatea cerută pentru instrumentarea atentă şi în termen rezonabil a cauzelor care le sunt remise. Carta nu specifi că anumite tipuri de activităţi. Efectele negative ale activităţilor externe asupra condiţiilor în care se des-făşoară activităţile judecătoreşti trebuie evaluate în mod pragmatic. Carta prevede că judecătorul trebuie să solicite autorizarea de exercitare a activităţilor, altele decît cele din domeniul literar sau artistic, atunci cînd acestea sunt remunerate.

4.3. Carta abordează aici problema pe care uneori o denumim „rezerva” judecăto-rului. Ea reţine o poziţie care decurge din prevederile articolului 6 al Convenţiei Eu-ropene a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa Curţii europene privind această dispoziţie, enunţînd că judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi in-dependenţa sa. Referindu-se la riscul unei alterări efective, Carta permite evitarea rigidităţilor excesive care ar conduce la îndepărtarea judecătorului din societate şi colectivitate.

4.4. Carta prevede „un drept la formarea profesională continuă” a judecătorului, care trebuie să aibă acces permanent la acţiunile de formare susţinute de către Stat şi vizînd garantarea consolidării şi aprofundării cunoştinţelor de specialitate, cît şi


ale celor din domeniul social şi cultural al judecătorilor. Statul trebuie să vegheze asupra acestor acţiuni de formare profesională cu respectarea condiţiilor prevăzute la punctul 2.3, care se referă la rolul instanţei independente prevăzute la punctul 1.3 pentru garantarea adaptării conţinutului acţiunilor de formare profesională şi a structurilor care le pun în aplicare, la exigenţele de transparenţă, competenţă şi im-parţialitate.

Defi niţia acestor garanţii stabilite la punctele 2.3 şi 4.4 privind formarea profesională este una sufi cient de fl exibilă, dînd posibilitatea de a le adapta la diferite sisteme na-ţionale de formare profesională: colegii de formare administrate de Ministerul Jus-tiţiei, instituţii activând pe lîngă consilii superioare a judecătorilor, fundaţii juridice private etc.

5. Răspunderea

5.1. Carta prevede la acest punct responsabilitatea disciplinară a judecătorului. Ea se referă în primul rînd la principiul legalităţii sancţiunilor disciplinare, prevăzînd că numai încălcarea uneia dintre îndatoririle în mod expres defi nite de statut poate da prilejul unei sancţiuni şi că ierarhizarea sancţiunilor susceptibile de a fi aplicate este precizată de statut. Carta impune de altfel garanţii privind procedura disciplinară: sancţiunea disciplinară nu poate fi luată decît la decizia, urmînd propunerea, reco-mandarea sau cu acordul unei jurisdicţii sau autorităţii, cel puţin jumătate din mem-brii căreia să fi e judecătorii aleşi. În cadrul procedurii judecătorul trebuie să fi e pe deplin audiat şi reprezentat în scopul apărării sale. În cazul în care este pronunţată o sancţiune, alegerea ei din ierarhia statutară a sancţiunilor este supusă principiului proporţionalităţii. Carta a prevăzut în sfîrşit un drept de recurs în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional împotriva unei decizii de sancţionare, atunci cînd a fost luată de o autoritate executivă, de un organ jurisdicţional sau de o autori-tate, cel puţin jumătate dintre membrii căreia sunt judecătorii aleşi.

În formularea pe care a reţinut-o, Carta nu impune ca recursul să poată fi exercitat în cazul în care sancţiunea a fost dată de Parlament.

5.2. Carta se referă în acest punct la răspunderea civilă şi pecuniară a judecătorului. Ea impune drept principiu că Satul va repara daunele cauzate ca urmare a condu-itei necorespunzătoare sau exercitării ilegale a funcţiilor judecătoreşti. Aceasta în-seamnă că Statul este cel care, faţă de victimă, este în toate cazurile garantul repa-rării daunelor.

Precizînd că această garanţie a Statului se aplică daunelor suportate în mod nele-gitim, ca urmare a deciziei sau comportamentului unui judecător, Carta nu se referă neapărat la caracterul greşit al deciziei sau al comportamentului, ci insistă mai de-grabă asupra daunelor care sunt rezultatul acestora şi care sunt suportate „în mod nelegitim”. Acest lucru este important în privinţa preocupărilor ca independenţa ju-risdicţională a judecătorului să nu fi e afectată prin regimul de răspundere civilă.


Carta prevede de altfel ca, atunci cînd dauna pe care Statul estre dator să o garan-teze este rezultatul unei încălcări grosolane şi de neiertat a regulilor, conform cărora judecătorul urmează să-şi îndeplinească obligaţiunile, statutul poate acorda Sta-tului posibilitatea de a-i cere acestuia rambursarea reparaţiei pe calea unui acţiuni jurisdicţionale, într-o limită determinată de acest statut. Exigenţa ca încălcarea să fi e considerată drept grosolană şi de neiertat, caracterul jurisdicţional al acţiunii în ram-bursare, trebuie să constituie garanţii semnifi cative a faptului că procedura nu este abuzivă. O garanţie suplimentară este constituită de acordul prealabil la sesizarea jurisdicţiei competente, pe care trebuie să-l dea instanţa menţionată la punctul 1.3.

5.3. La acest punct Carta se referă la problema reclamaţiilor, plîngerilor justiţiabililor cu privire la proasta funcţionare a justiţiei.

Statele îşi au organizate propriile proceduri de examinare a plîngerilor, dar ele nu întotdeauna sunt bine organizate.

Iată de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoană de a supune unei au-torităţi independente, fără vre-un formalism special, reclamaţia sa privind proasta funcţionare a justiţiei într-o cauză dată. În cazul în care o examinare prudentă şi atentă din partea acestei autorităţi ar face să se constate incontestabil o încălcare de natură disciplinară din partea unui judecător, această autoritate ar avea posibilitatea de a sesiza instanţa disciplinară sau cel puţin o autoritate care are, potrivit regulilor statutului naţional, competenţa de a efectua această sesizare. Nici această instanţă, nici această autoritate nu pot fi forţate să adopte aceeaşi opinie ca organismul se-sizat cu reclamaţia. Din acest fapt rezultă unele garanţii serioase împotriva riscurilor de deturnare a procedurii de reclamaţie de către justiţiabilii, care vor în realitate să facă presiune asupra justiţiei.

Organismul independent despre care este vorba nu ar fi neapărat conceput ca un organism ce se consacră în mod specifi c verifi cării existenţei încălcărilor din partea judecătorilor. Judecătorii nu au monopolul proastei funcţionări a justiţiei. Ar fi deci de imaginat că acelaşi organism independent sesizează într-un mod analog, atunci cînd i se pare justifi cat, instanţa disciplinară sau autoritatea de urmărire a avocaţilor, funcţionarilor de justiţie, executorilor etc.

Dar Carta, fi ind consacrată statutului judecătorilor, se va referi mai detaliat la pro-blema sesizărilor în privinţa judecătorilor.

6. Remunerarea, protecţia socială

Dispoziţiile afl ate în această rubrică nu îi privesc decît pe judecătorii care îşi exercită funcţia cu titlu profesional.

6.1. Carta prevede că nivelul de remunerare la care au dreptul judecătorii pentru în-deplinirea funcţiilor sale profesionale trebuie stabilite în aşa mod, încît să-i ferească


de presiuni îndreptate spre infl uenţarea deciziilor ce urmează a fi adoptate sau con-duita judecătorească în general, afectîndu-le astfel independenţa şi imparţialitatea.

A părut preferabil să se indice că nivelul de remuneraţie trebuie fi xat în aşa fel încît să ferească judecătorul de presiuni, mai degrabă decît să prevadă o determinare a acestui nivel prin referinţă la remuneraţiile vărsate titularilor înaltelor funcţii în ca-drul puterii legislative sau puterii executive, căci titularii acestor funcţii sunt departe de a fi trataţi într-un mod comparabil de la un sistem naţional la altul.

6.2. Nivelul de remunerare al unui judecător, comparat cu cel al altui judecător, poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor la care sunt repartizaţi, sau în funcţie de importanţa sarcinilor impuse, cum ar fi sarcinile de la sfîrşitul de săp-tămînă, de exemplu. Dar aceste sarcini ce justifi că o remunerare mai ridicată tre-buie apreciate într-un mod transparent, cu scopul de a evita diferenţe de tratament, străine unor consideraţii ce ţin de munca îndeplinită sau de disponibilitatea cerută.

6.3. Carta prevede benefi ciul asigurării sociale, adică acoperirea riscurilor sociale cla-sice legate de boală, maternitate, invaliditate, bătrîneţe şi deces, în folosul judecăto-rului.

6.4. Ea precizează în această privinţă că judecătorul care a împlinit vîrsta legală pentru încetarea din funcţie, după ce a exercitat-o ca profesie pe o perioadă stabilită, trebuie să benefi cieze de o pensie al cărei nivel trebuie să fi e cît mai aproape posibil de acela al ultimei remunerări primite pentru activitatea jurisdicţională.

7. Încetarea din funcţie

7.1. O anume vigilenţă se cere în ceea ce priveşte condiţiile în care un judecător încetează să îşi exercite funcţia. Este important de determinat în mod limitativ ca-uzele încetării din funcţie. Este vorba despre demisie, inaptitudine fi zică constatată prin expertiză medicală, limita de vîrstă, expirarea mandatului atunci cînd funcţia se exercită pe o durată legal determinată, şi în sfîrşit despre revocarea dispusă în cadrul unei proceduri de responsabilitate disciplinară.

7.2. Cu excepţia cauzelor de încetare din funcţie care pot fi constatate fără difi cul-tate, adică pentru limită de vîrstă sau la expirarea mandatului legal prin scurgerea duratei acestui mandat, celelalte cauze de încetare din funcţie, în momentul în care survin, trebuie să fi e verifi cate de către autoritatea prevăzută la punctul 1.3. Această condiţie este realizată în momentul în care încetarea din funcţie rezultă dintr-o re-vocare decisă de către această autoritate, sau la propunerea, recomandarea sau cu acordul acesteia.

***


Recomandarea nr. (81) 7a Comitetului Miniştrilor către statele membre

PRIVIND MIJLOACELE DE FACILITARE A ACCESULUI LA JUSTIŢIE

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 14 mai 1981 , la a 68-a Ses iune)

Comitetul Miniştrilor, conform art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Considerînd că dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, garantat prin articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituie o caracteristică esenţială a oricărei societăţi democratice;

Avînd în vedere faptul că procedura judiciară este deseori atît de complexă, îndelun-gată şi costisitoare încît persoanele particulare – şi mai ales persoanele defavorizate economic sau social – se confruntă cu difi cultăţi serioase în exercitarea drepturilor lor în cadrul statelor membre;

Considerînd că un sistem efi cient de asistenţă judiciară şi de consultanţă juridică, de felul celui prevăzut de Rezoluţia nr. (78) 8 a Comitetului Miniştrilor, poate contribui în mare măsură la eliminarea acestor obstacole;

Considerînd, de asemenea, că este de dorit să fi e luate toate măsurile necesare pentru simplifi carea procedurii oricînd este posibil, în vederea facilitării accesului persoanelor particulare la instanţe, asigurîndu-se în acelaşi timp că justiţia este fă-cută;

Considerînd că este de dorit, în vederea facilitării accesului la justiţie, simplifi carea documentelor folosite în cadrul procedurilor;

Recomandă guvernelor statelor membre luarea sau, după caz, consolidarea tuturor măsurilor pe care le consideră necesare pentru a asigura punerea treptată în practică a principiilor enunţate în anexa prezentei recomandări.



Anexă la Recomandarea nr. (81) 7

PrincipiiStatele membre ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a informa publicul referitor la mijloacele afl ate la dispoziţia unei persoane pentru realizarea drepturilor sale în justiţie şi pentru asigurarea unor proceduri simple, rapide şi necostisitoare în materie civilă, comercială, administrativă, de dreptul muncii sau fi scală. În acest scop, statele membre ar trebui să ţină cont mai ales de principiile enunţate în cele ce urmează:

A – Informarea publicului

1. Este necesară luarea unor măsuri adecvate pentru informarea publicului referitor la amplasarea şi competenţele instanţelor, precum şi asupra modului de iniţiere a unei acţiuni în instanţă sau de apărare în cadrul unei astfel de acţiuni.

2. Trebuie să poată fi obţinute informaţii generale fi e de la instanţe, fi e de la orice serviciu sau organism competent, cu privire la:

– formalităţile de procedură, sub rezerva că aceste informaţii nu implică consul-tanţă juridică pe fondul speţei;

– modul şi termenul de exercitare a unei căi de atac, precum şi regulile de pro-cedură ce trebuie respectate şi documentele necesare în acest scop;

– mijloacele prin care poate fi executată o decizie şi, dacă este posibil, cheltuie-lile de executare.

B – Simplifi carea

3. Trebuie luate măsuri pentru facilitarea sau, după caz, încurajarea concilierii părţilor sau a soluţionării confl ictelor pe cale amiabilă înainte de demararea procedurii judi-ciare sau pe parcursul unei proceduri deja iniţiate.

4. Nici o parte nu trebuie să fi e împiedicată să apeleze la serviciile unui avocat. Tre-buie evitată obligarea unei părţi de a apela la serviciile mai multor avocaţi pentru un singur litigiu, dacă o asemenea pluralitate a serviciilor nu este neapărat necesară. Dacă, dată fi ind natura speţei, ar fi oportun, în vederea facilitării accesului persoa-nelor particulare la justiţie, să li se permită să îşi prezinte singure cauza în instanţă, apelarea la un avocat nu ar trebui să fi e obligatorie.

5. Statele trebuie să ia măsuri pentru ca prezentarea tuturor actelor de procedură să fi e simplă, limbajul folosit să fi e pe înţelesul publicului şi hotărîrile judecătoreşti să fi e pe înţelesul părţilor.

6. Dacă una dintre părţi nu cunoaşte destul de bine limba folosită în instanţă, statele trebuie să acorde o atenţie deosebită problemelor de interpretare şi de traducere, şi


să se asigure că persoanele defavorizate economic nu sunt dezavantajate în ceea ce priveşte accesul la justiţie sau desfăşurarea procesului din pricina imposibilităţii lor de a vorbi sau de a înţelege limba folosită de instanţă.

7. Trebuie luate măsuri pentru ca numărul experţilor desemnaţi în aceeaşi cauză de către instanţă, din ofi ciu sau la cererea părţilor, să fi e cît mai mic posibil.

C – Accelerarea

8. Trebuie depuse toate eforturile pentru a reduce la minimum timpul necesar pentru obţinerea unei hotărîri judecătoreşti. În acest sens, trebuie luate măsuri pentru eli-minarea procedurilor învechite care nu au utilitate practică, pentru ca instanţele să dispună de personal sufi cient şi să funcţioneze într-o manieră efi cientă şi pentru adoptarea de mecanisme care să permită instanţei să urmărească derularea proce-durii încă de la început.

9. Trebuie luate măsuri în ceea ce priveşte creanţele necontestate sau garantate asupra sumelor de bani, pentru ca în acest gen de cauze hotărîrea defi nitivă să se pronunţe rapid, fără formalităţi, înfăţişări în faţa instanţei sau cheltuieli superfl ue.

10. Pentru a preveni exercitarea dreptului de apel într-o manieră abuzivă sau în scopul tergiversării, trebuie acordată o atenţie specială posibilităţii de executare provizorie a hotărîrilor care se supun apelului, precum şi dobînzilor aplicabile sumei statuate prin hotărîre înainte de executare.

D – Costul justiţiei

11. Introducerea unei acţiuni în instanţă nu poate fi condiţionată de plata efectuată către stat de una din părţi a unei sume nejustifi cat de mare în raport cu speţa dedusă judecăţii.

12. În măsura în care cheltuielile de procedură constituie un obstacol evident pentru accesul la justiţie, dacă este posibil ele trebuie reduse sau eliminate. Sistemul cheltu-ielilor de procedură trebuie examinat în vederea simplifi cării sale.

13. O atenţie deosebită trebuie acordată problemei onorariilor avocaţilor şi ale ex-perţilor în măsura în care acestea constituie un obstacol pentru accesul la justiţie. Trebuie asigurată o anumită formă de control asupra valorii acestor onorarii.

14. Cu excepţia unor circumstanţe speciale, în principiu partea care cîştigă trebuie să obţină de la partea care pierde decontarea cheltuielilor sale, inclusiv a onorariilor avocatului, pe care le-a suportat în mod justifi cat în legătură cu procedura.


E – Procedurile speciale

15. Pentru litigiile privitoare la creanţe de importanţă minoră, trebuie instituită o procedură care să permită părţilor să recurgă la justiţie fără a trebui să suporte chel-tuieli disproporţionate în raport cu suma care face obiectul litigiului. În acest scop, se pot prevedea formulare simple, evitarea înfăţişărilor inutile şi limitarea căilor de atac.

16. Statele trebuie să se asigure că procedurile în materia dreptului familiei sunt simple, rapide, puţin costisitoare şi respectă natura personală a litigiilor în această materie. În măsura posibilului, dezbaterile pentru acestea ar trebui să nu fi e pu-blice.

***



ASUPRA PRINCIPIILOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ MENITE SĂ ÎMBUNĂTĂŢEASCĂ FUNCŢIONAREA JUSTIŢIEI1

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor în 28 febr. 1984 ,

în a 367-a reuniune a delegaţ i lor miniş t r i lor )

Comitetul de Miniştri, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Avînd în vedere că dreptul la justiţie garantat de articolul 6 de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este o componentă esenţială pentru orice societate democratică;

Avînd in vedere că implementarea măsurilor şi principiilor expuse în Rezoluţiile nr. (76) 5 şi (78) 8 asupra asistenţei judiciare, precum şi în Recomandarea nr. (81) 7 pri-vind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie, ar înlesni procesul de exercitare a dreptului la justiţie a cetăţenilor;

Avînd în vedere, de asemenea, că unele reguli ale procedurii civile utilizate în sta-tele membre pot constitui obstacole pentru o justiţie efectivă întrucît, în primul rînd, acestea nu mai servesc nevoilor societăţii moderne şi, în al doilea rînd, pot fi detur-nate pentru a produce abuzuri sau întîrzieri;

Avînd în vedere că procedura civilă ar trebui simplifi cată, făcută mai fl exibilă şi mai operativă, menţinîndu-se în acelaşi timp garanţiile asigurate justiţiabililor de către regulile tradiţionale ale procedurii, precum şi calitatea justiţiei necesară unei socie-tăţi democratice;

Avînd în vedere că, pentru a se atinge aceste obiective, este necesar ca părţile să aibă la dispoziţie proceduri mai simple, mai rapide şi să fi e protejate contra tacticilor

1 La momentul adoptării acestei recomandări, reprezentanţii Belgiei si Olandei, în aplicarea articolului 10.2.c din Regulamentul interior al reuniunilor delegaţilor miniştrilor, şi-au rezervat dreptul de a fi sau nu de acord cu ce-a de-a doua propoziţie a Principiului 5, expusă în anexa acestei recomandări.


abuzive şi de amînare, în special prin recunoaşterea în favoarea judecătorului a unor puteri de a orienta procedurile cît mai efi cient;

Luînd în considerare discuţiile purtate şi rezoluţiile adoptate de către miniştrii de justiţie europeni în cadrul celei de-a 12-a Conferinţe, organizată în mai 1980 la Luxemburg,

Recomandă ca guvernele statelor membre să adopte sau, după caz, să întărească toate măsurile pe care acestea le consideră necesare pentru a îmbunătăţi procedura civilă, avînd ca model principiile expuse în anexa acestei recomandări.

Anexa la Recomandarea nr. (84) 5

Principiile procedurii civile menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei

Principiul 1

1. În mod normal, procedurile trebuie să constea în nu mai mult de două înfăţişări: prima fi ind o înfăţişare preliminară de natură preparatorie, iar a doua cea în care sunt administrate probele, se fac concluzii şi, în măsura în care este posibil, se ia hotărîrea. Judecătorul trebuie să se asigure că toate actele celei de-a doua înfăţişări sunt înde-plinite la timp, neadmiţîndu-se amînări decît în cazul apariţiei a noi probe sau alte circumstanţe extraordinare sau importante.

2. Trebuie aplicate sancţiuni atunci cînd una din parţi, eventual după ce i s-a pus în vedere, nu a îndeplinit un act procedural în termenul limită impus de lege sau de judecător, deşi fusese anunţată în acest sens. În funcţie de circumstanţe, astfel de sancţiuni pot consta în decăderea din dreptul de a mai îndeplini actul procedural, plata unor daune-interese, cheltuieli, amenzi sau chiar radierea de pe rol a cazului.

3. Instanţa trebuie să aibă posibilitatea de a cita martorii şi de a aplica sancţiuni (amenzi, daune-interese etc.) în cazul absenţei nejustifi cate a acestora. Cînd un martor absentează, judecătorul este cel care decide dacă procesul continuă fără această mărturie. Pentru a facilita depunerea mărturiilor, trebuie să existe posibili-tatea de a apela la mijloace tehnice moderne, precum telefoane sau sisteme audio-video, în funcţie de caz.

4. În cazul în care un expert desemnat de instanţă nu-şi prezintă raportul sau întîrzie depunerea lui fără să ofere o justifi care, trebuie aplicate sancţiuni adecvate. Acestea pot fi : reducerea onorariului, plata unor daune-interese sau cheltuieli precum şi măsuri disciplinare aplicate, în funcţie de caz, de către instanţa sau o organizaţie profesională.

Principiul 2

1. În cazul în care una din părţi declanşează proceduri vădit nefondate, instanţa ar trebui să aibă posibilitatea de a judeca cauza într-o procedură sumară sau, după caz,


să impună o amendă acestei părţi sau să o oblige la plata unor despăgubiri către cealaltă parte.

2. În cazul în care una din părţi, încălcînd regula loialităţii la care este ţinută în de-rularea procesului, utilizează mijloace sau acte de procedură cu scopul clar de a înt-îrzia procesul, judecătorul ar trebui să aibă posibilitatea fi e să se pronunţe imediat pe fond, fi e să impună sancţiuni precum decăderi1, plata unor amenzi sau a unor daune-interese; în cazuri particulare, avocatul poate fi constrîns la plata cheltuielilor de judecată.

3. Asociaţiile profesionale de avocaţi trebuie îndemnate să prevadă sancţiuni disci-plinare în cazurile în care un membru al acestora se comporta în maniera descrisă în paragrafele anterioare.

Principiul 3

În timpul înfăţişării preliminare şi, dacă e posibil, pe tot parcursul procesului, jude-cătorul trebuie să aibă un rol activ în desfăşurarea rapidă a tuturor procedurilor, res-pectînd drepturile parţilor, inclusiv dreptul la tratament egal. În mod special, acesta trebuie să aibă puterea de a le ordona din ofi ciu părţilor să aducă orice clarifi care este necesară sau să se prezinte în persoană, puterea de a invoca chestiuni de drept, de a solicita probe cel puţin in cazurile unde fondul litigiului nu este la dispoziţia părţilor, de a conduce administrarea probelor, de a exclude acei martori ale căror mărturii ar fi irelevante pentru caz, de a limita numărul de martori chemaţi pentru aceleaşi fapte atunci cînd acest număr este excesiv. Aceste puteri trebuie exercitate fără a se depăşi obiectul acţiunii.

Principiul 4

Judecătorul trebuie să aibă, cel puţin în prima instanţă, puterea de a decide, în funcţie de natura cazului, dacă se vor folosi proceduri scrise sau orale, ori o combinaţie între cele două, cu excepţia cazurilor expres menţionate în lege.

Principiul 5

Dacă legea nu prevede altfel, cererile, excepţiile sau apărările şi, în principiu, mijloa-cele de probă trebuie prezentate pe cît posibil în primele faze ale procesului sau, eventual, înainte de etapa preliminară, unde aceasta există. De obicei, la apel jude-cătorul nu mai acceptă fapte care nu au fost prezentate în prima instanţă, exceptînd cazurile în care:

a. acestea nu au fost cunoscute în prima instanţă;b. persoana care prezintă noile probe nu a fost parte în prima instanţă;c. există un motiv excepţional pentru care acestea ar trebui admise.

1 În varianta în limba engleză, sancţiunea constă în „a declara procedura nulă” (n.t.)


Principiul 6

Hotărîrea trebuie luată la încheierea dezbaterilor sau cît mai repede după aceea. Ea trebuie să fi e cît mai concisă posibil. Trebuie să se fondeze pe lege, dar trebuie să rezolve, într-o maniera certă, explicit sau implicit, toate cererile invocate de părţi.

Principiul 7

Trebuie luate măsuri pentru a descuraja utilizarea abuzivă a căilor de atac.

Principiul 8

1. Trebuie instituie adiţional unele reguli sau un ansamblu de reguli speciale pentru a accelera soluţionarea litigiilor:

a. în cazuri urgente;b. dacă dreptul nu este contestat sau creanţa este certă şi lichidă, ori dacă obiec-

tul litigiului este de o valoare redusă;c. în domeniul accidentelor rutiere, litigiilor de muncă, chestiuni între proprietar

şi chiriaş, precum şi în anumite chestiuni privind dreptul familiei, în special cele legate de stabilirea sau modifi carea pensiei de întreţinere.

2. Pot fi utilizate în acest sens una sau mai multe dintre următoarele măsuri: forme simplifi cate ale cererilor introductive la instanţă; suprimarea înfăţişărilor ori stabilirea unei singure înfăţişări sau, dacă este necesar, a unei înfăţişări preliminare prepara-torii; proceduri exclusiv scrise sau, după caz, exclusiv orale; interzicerea sau limitarea în folosirea anumitor excepţii sau apărări; reguli mai fl exibile în ceea ce priveşte pro-bele1; interzicerea amînărilor sau acordarea unor amînări de scurtă durată; numirea de către instanţă a unui expert judiciar; stabilit fi e din ofi ciu, fi e la cererea părţilor, de preferinţă la începutul procesului; rol activ al judecătorului în conducerea cazului, şi în procesul de căutare şi administrare a probelor.

3. Aceste reguli sau ansamblu de reguli speciale pot fi , în funcţie de situaţie, obliga-torii, facultative la cerere pentru oricare dintre parţi sau stabilite prin acordul comun al părţilor.

Principiul 9

Autorităţilor judiciare trebuie să li se pună la dispoziţie cele mai moderne mijloace tehnice pentru a-şi îndeplini atribuţiile în condiţii de maximă efi cienţa, în special facilitînd accesul la diferite surse de legislaţie şi accelerînd administrarea justiţiei.

***

1 Traducerea expresiei utilizată de varianta din limba franceză este „administrarea liberă a probelor” (n.t.).



PRIVIND MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI REDUCERE A ÎNCĂRCĂTURII INSTANŢELOR

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor în 16 sept . 1986

la a 399-a reuniune a delegaţ i lor miniş t r i lor )

Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15. b din Statutul Consiliului Europei,

Luînd în considerare, pe de-o parte, creşterea numărului de cauze în faţa instan-ţelor, care poate avea ca efect afectarea dreptului justiţiabililor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

Luînd în considerare, pe de altă parte, numărul ridicat de sarcini nejurisdicţionale încredinţate judecătorilor, număr care, în unele state, are tendinţa de a creşte;

Convins de interesul de a limita numărul activităţilor nejurisdicţionale încredinţate judecătorilor precum şi încărcătura excesivă a instanţelor, în scopul de a îmbunătăţi funcţionarea justiţiei;

Convins, în egală măsură, de interesul de a asigura în permanenţă o repartizare echi-librată a cauzelor între jurisdicţii şi de a utiliza cît mai bine resursele umane de care acestea dispun;

Invită guvernele statelor membre, în afară de a pune la dispoziţia sistemului judiciar resursele necesare pentru a putea face faţă într-un mod efi cient creşterii numărului cauzelor şi a sarcinilor nejurisdicţionale, să refl ecteze asupra oportunităţii de a urma, în politica lor judiciară, unul sau mai multe din obiectivele următoare:

I. Să încurajeze, în cazurile potrivite, rezolvarea pe cale amiabilă a diferendelor fi e în afara sistemului judiciar, fi e înainte sau în timpul procedurii judiciare.


În acest scop, ar putea fi luate în considerare măsurile următoare:

a) să prevadă, cu avantaje potrivite, proceduri de conciliere care, prealabil sau la începutul procedurii judiciare, ar avea drept scop rezolvarea litigiului;

b) să încredinţeze judecătorilor, printre sarcinile lor principale, obligaţia de a că-uta o soluţionare amiabilă a litigiului între părţi în toate cauzele în care este posibil, fi e la începutul procedurii, fi e în orice alt stadiu potrivit al acesteia;

c) să consacre ca o obligaţie deontologică a avocaţilor sau să invite organele competente să le recunoască avocaţilor posibilitatea concilierii cu partea ad-versă înainte de a recurge la calea judiciară, ca şi în toate stadiile potrivite ale procedurii judiciare.

II. Să evite creşterea volumului de sarcini nejurisdicţionale încredinţate judecătorilor şi să le diminueze progresiv, încredinţîndu-le altor persoane sau organe.

Anexa prezentei recomandări conţine exemple de sarcini prevăzute deja de anumite state şi de care judecătorul ar putea fi scutit ţinînd cont de circumstanţele particu-lare ale fi ecărei ţări.

III. Să prevadă pentru cauzele mai puţin importante sau pentru anumite materii, or-gane care, în afara sistemului judiciar, să fi e la dispoziţia părţilor pentru a soluţiona litigiile.

IV. Să ia dispoziţiile necesare pentru ca, în cazurile în care se pretează, arbitrajul să constituie o alternativă mai accesibilă şi mai efi cace a acţiunilor judiciare.

V. Să generalizeze, dacă nu există deja, instituirea judecătorului unic în primă in-stanţă, în toate materiile potrivite.

VI. Să revadă periodic competenţa diferitelor organe jurisdicţionale, în funcţie de na-tura şi numărul acţiunilor introduse, în scopul de a asigura o repartizare echilibrată a sarcinilor.

VII. Să evalueze eventuala incidenţă a unei asigurări juridice cu privire la creşterea numărului de cauze de competenţa instanţelor şi să ia măsurile necesare în cazul în care s-ar stabili că acest tip de asigurare încurajează introducerea de acţiuni nefon-date.


Exemple de sarcini nejurisdicţionale de care judecătorii din anumite state ar putea fi scutiţi în funcţie de caracteristicile proprii fi ecărei ţări.

• Celebrarea căsătoriei;• Încheierea de convenţii patrimoniale între soţi;• Dispensă pentru publicarea anunţului de căsătorie;


• Autorizarea unui soţ pentru a-l reprezenta pe celălalt; înlocuirea consimţă-mântului soţului care este împiedicat să şi-l exprime;

• Schimbarea numelui de familie sau a prenumelui;• Recunoaşterea paternităţii;• Administrarea bunurilor celor declaraţi incapabili;• Numirea unui reprezentant legal pentru incapabilii majori şi pentru cei ab-

senţi;• Aprobarea achiziţiilor patrimoniale a persoanelor juridice;• Controlul actelor contabile ţinute de comercianţi;• Ţinerea şi controlul registrelor comerciale:

Registrul comercianţilor persoane fi zice; Registrul societăţilor; Registrul mărcilor; Registrul automobilelor; Registrul bărcilor, navelor şi aeronavelor;

• Acordarea de licenţe pentru a exercita activitatea comercială;• Intervenţia în activităţile electorale, altele decât cele prevăzute de Constitu-

ţie;• Desemnare unui judecător ca preşedinte sau membru al comisiilor în care

prezenţa sa nu e cerută decât pentru a garanta imparţialitatea comisiilor;• Încasarea taxelor şi impozitelor vamale;• Încasarea cheltuielilor de judecată;• Exercitarea funcţiilor notariale;• Actele referitoare la succesiune;• Actele de stare civilă şi registrele de stare civilă;• Cartea Funciară (controlul şi înscrierea transferului de proprietate, a ipotecilor

etc.);• Numirea arbitrilor dacă acesta e prevăzută de lege.

***



PRIVIND SIMPLIFICAREA JUSTIŢIEI PENALE1

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor în 17 sept . 1987 ,


Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15. b din Statutul Consiliului Europei,

Reamintind că scopul Consiliului Europei este de realizare unei unităţi mai strînse între statele sale membre;

Considerînd că o acţiune comună vizînd accelerarea şi simplifi carea justiţiei penale trebuie să ţină cont de condiţiile prevăzute în art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

Avînd în vedere sporirea cazurilor supuse justiţiei penale, în special cele al căror autor este pasibil de o pedeapsă uşoară şi problemelor cauzate de durata procedu-rilor penale;

Considerînd că întîrzierea în soluţionarea cauzelor penale atrage discreditarea asupra dreptului penal şi afectează buna administrare a justiţiei;

Considerînd că lentoarea justiţiei penale ar putea fi remediată nu numai prin mijloa-cele care îi sunt acesteia destinate şi prin modul în care aceste mijloace sunt întrebu-inţate, ci mai ales printr-o mai bună defi nire a priorităţilor în cadrul politicii penale, atît în ceea ce priveşte forma, cît şi fondul prin:

– recurgerea la principiul oportunităţii urmăririi penale;

1 La adoptarea acestei recomandări, Delegaţia Republicii Federale Germania, în aplicarea art. 10.2.c din Re-

gulamentul interior al reuniunilor delegaţilor miniştrilor, şi-a rezervat dreptul de a se conforma sau nu la paragraful 11.a.3 şi 11.a.4 al recomandării.


– recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor minore şi a celor comune, la:• aşa-numitele proceduri sumare,• tranzacţii între autorităţile competente în materia penală şi alte autorităţi

interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală,• aşa-numitele proceduri simplifi cate;

– simplifi carea procedurii jurisdicţionale ordinare;

Ţinînd cont de concluziile de la reuniunea miniştrilor de justiţie europeni ţinută la Montreux în 10 septembrie 1981;

Recomandă guvernelor statelor membre să ia, respectînd în totalitate principiile lor constituţionale şi cutumele, toate măsurile necesare pentru aplicarea următoarelor principii:

I. Oportunitatea urmării penale

a. Principiul oportunităţii urmăririi penale

1. Principiul oportunităţii urmăririi penale trebuie să fi e adoptat sau aplicarea sa să se regăsească, ori de cîte ori contextul istoric sau Constituţia statelor membre o permit; dacă aceasta nu este posibil, trebuie gîndite măsuri pentru a se ajunge la aceeaşi fi nalitate.

2. Puterea de a renunţa la începerea urmăririi penale sau de a-i pune acesteia capăt, pentru motive de oportunitate, trebuie să fi e prevăzută expres de lege.

3. În virtutea acestui principiu, decizia de a renunţa la urmărirea penală este posibilă doar dacă organul de urmărire penală dispune de indicii sufi ciente de culpabilitate.

4. Acest principiu trebuie să se bazeze pe motive generale, precum interesul public.

5. Exercitînd această putere, organul competent trebuie să se inspire în special, con-form dreptului naţional, din principiul general al egalităţii tuturor în faţa legii şi cel al individualizării justiţiei penale şi, mai ales:

– din gravitatea, natura, circumstanţele şi consecinţele infracţiunii;– din personalitatea suspectului;– din pedeapsa care poate fi aplicată;– din efectele acestei condamnări asupra suspectului; şi– din situaţia victimei.

6. Renunţarea sau clasarea simplă a procedurilor poate să fi e însoţită de un avertis-ment, sau mustrare, sau poate fi condiţionată de impunerea faţă de suspect a anu-mitor condiţii, cum ar fi reguli de conduită, de plata unei sume de bani, de despăgu-birea victimei sau de supunere unei perioade de probă.


7. Trebuie să existe consimţămîntul suspectului în toate cazurile în care e posibilă clasarea condiţionată. În cazul în care consimţămîntul lipseşte, organul de urmărire penală are obligaţia de a exercita acţiunea penală contra suspectului, numai dacă nu renunţă la acuzaţie pentru un alt motiv.

Necontestarea măsurii luate sau executarea unei condiţii impuse în sensul paragra-fului 6 poate să fi e asimilată cu consimţămîntul.

Trebuie reglementate reguli pentru a garanta că, consimţămîntul este dat în cunoş-tinţă de cauză, liber şi fără să fi e obţinut prin constrîngere.

8. În general, oprirea procedurii poate să fi e temporară, pînă la împlinirea termenului de prescripţie, sau defi nitivă.

9. În ceea ce priveşte clasarea condiţionată, aceasta trebuie să fi e defi nitivă cînd per-soana şi-a îndeplinit obligaţiile.

Decizia nu poate să fi e asimilată cu una judecătorească, care să urmeze regulile aces-teia, cum ar fi inter alia înscrierea în cazierul judiciar, decît dacă suspectul şi-a recu-noscut vina.

10. În măsura în care este posibil, decizia de clasare trebuie să fi e adusă la cunoştinţa reclamantului.

11. Victima trebuie să aibă posibilitatea de a-şi putea repara ulterior prejudiciul ca-uzat prin infracţiune în faţa unei instanţe civile sau penale.

12. Citarea suspectului nu este necesară dacă clasarea îmbracă forma unei renunţări necondiţionate la începerea urmării penale.

b. Măsuri avînd acelaşi scop cu principiul oportunităţii urmăririi penale

Statele care aplică principiul legalităţii urmăririi penale trebuie să introducă sau să dezvolte recurgerea la metode care, deşi sunt diferite de cele ale oportunităţii urmă-ririi penale, urmăresc acelaşi scop cu acestea, şi mai ales:

i. trebuie să fi e sporit numărul de cazuri în care declanşarea urmăririi penale este supusă unei condiţii; în particular, cînd interesul public nu este primor-dial, întrebarea şi consimţămîntul victimei poate fi o condiţie prealabilă pen-tru începerea urmăririi penale;

ii. legea trebuie să permită judecătorului să suspende sub condiţie urmărirea penală sau să înceteze urmărirea în baza unor proceduri similare celor cunos-cute de organele de urmărire penală din sistemul oportunităţii.

II. Proceduri sumare, tranzacţii şi proceduri simplifi cate

a. Dezincriminarea, procedurile sumare şi infracţiunile minore prin natura lor


1. Sistemele juridice care fac distincţie între infracţiunile administrative şi infracţi-unile penale trebuie să procedeze la dezincriminarea infracţiunilor, mai ales a in-fracţiunilor comune din domeniul dreptului rutier, fi scal şi vamal dacă acestea sunt delicte minore prin natura lor.

2. Pentru instrumentarea acestor infracţiuni, pentru care elementul material pri-mează celui moral (intenţia de a comite o infracţiune), toate statele trebuie să re-curgă la procedurile sumare sau proceduri scrise, care nu presupun intervenţia jude-cătorului în mod special.

3. Nu poate fi luată nicio măsură de constrîngere fi zică, mai ales detenţia provizorie.

4. Sancţiunile aplicate trebuie să fi e în principal de natură pecuniară, iar cuantumul lor, determinat de lege, trebuie să fi e în sume fi xe sau forfetare. O sancţiune restric-tivă sau privativă de drepturi, excluzînd însă lipsirea totală de libertate, poate să fi e aplicată doar în cazurile prevăzute de lege.

5. Aceste sancţiuni pecuniare pot să fi e aplicate pe loc de agentul constatator sau să fi e notifi cate suspectului ulterior de autoritatea competentă, administrativă sau judecătorească, care poate recurge, în acest caz, la mijloace electronice de încasare, ţinîndu-se cont de numărul de cazuri pe care le are de rezolvat.

6. Acest mod de a proceda, care trebuie să fi e considerat ca o propunere făcută sus-pectului, trebuie să fi e acceptat expres sau tacit, plata unei amenzi sau executarea sancţiunii echivalînd cu acceptarea. În cazul acceptării tacite, procedura de notifi -care trebuie să respecte fără niciun dubiu toate drepturile destinatarului.

7. Acceptarea acestei propuneri, în caz de executare, exclude orice urmărire penală avînd la bază aceleaşi motive (ne bis in idem).

8. Această procedură trebuie să rezerve suspectului dreptul de a prezenta cazul său în faţa unei instanţe judecătoreşti.

b. Tranzacţii necontencioase1

1. Respectînd prevederile Constituţiilor lor, statele membre trebuie să revadă legis-laţia cu privire la atribuţiile autorităţilor competente în materie penală şi ale altor autorităţi ce pot interveni în procedura tranzacţiei, mai ales pentru infracţiunile mi-nore, avînd la bază principiile următoare:

2. Legea va reglementa condiţiile de tranzacţionare propuse suspectului de către autoritate, mai ales:

i. plata unei sume de bani către stat sau către o instituţie de utilitate publică sau de binefacere;

1 Este vorba de tranzacţiile care au loc în afara instanţelor (n.t.).


ii. restituirea bunurilor şi a avantajelor obţinute prin comiterea infracţiunii;iii. despăgubirea victimei fi e înaintea tranzacţiei, fi e ca element al acesteia.

3. Competenţa autorităţilor care pot propune tranzacţia şi categoriile de infracţiuni vizate trebuie să fi e determinate de lege. Autoritatea ar trebui să poată să-şi revizu-iască propunerea sa, în favoarea suspectului, ţinînd cont de eventualele obiecţii ale acestuia.

4. Autoritatea ar trebui să precizeze condiţiile în care se poate recurge la tranzacţie şi ar trebui să adopte principii directoare şi un barem al sumelor de plată, pentru a fi respectat pe cît se poate de mult principiul egalităţii în faţa legii. În acest sens, este necesar să se publice aceste condiţii, principiile directoare şi baremul.

5. Suspectul care nu doreşte să accepte tranzacţia, ar trebui întotdeauna să aibă po-sibilitatea de a nu răspunde la propunere sau să respingă oferta.

6. Acceptarea tranzacţiei va înlătura defi nitiv exercitarea acţiunii penale, dacă sus-pectul va îndeplini condiţiile care i-au fost propuse.

7. Autoritatea va publica, apărînd anonimatul suspecţilor, un raport anual privind modul în care ea şi-a exercitat atribuţiile în legătură cu tranzacţia.

c. Procedura simplifi cată în infracţiunile minore din punct de vedere al circumstanţelor

1. În cazul infracţiunilor minore din punct de vedere al circumstanţelor, cînd starea de fapt este bine stabilită şi pare sigur că cel vizat este autorul infracţiunii, se poate apela la procedurile simplifi cate, adică la procedurile scrise desfăşurate de către au-toritatea judiciară, trecîndu-se peste faza audierilor şi putîndu-se da direct decizii asimilate celor date de judecători, cum ar fi o ordonanţa penală.

2. O asemenea ordonanţă penală trebuie să conţină elementele necesare unei bune informări a inculpatului în ceea ce priveşte consecinţele acceptării sale. Trebuie să i se aducă la cunoştinţă într-o manieră clară şi sigură că poate benefi cia de o amînare pe o durată rezonabilă în scopul unei eventuale consultări cu un avocat.

3. Sancţiunile aplicate prin actul de ordonanţă penală trebuie să fi e limitate la sanc-ţiuni pecuniare şi la decăderea din drepturi, fi ind exclusă privarea de libertate.

4. Consimţămîntul suspectului la ordonanţa penală poate să fi e expres sau tacit şi să atragă prin sine asimilarea ordonanţei cu o hotărîre pronunţată de judecător în forma ordinară cu toate consecinţele sale de drept (aplicarea principiului non bis in

idem, posibilitatea executării silite, înscrierea în cazierul judiciar).

5. Împotrivirea suspectului la ordonanţa penală, împotrivire care nu trebuie să fi e motivată, atrage ipso facto anularea ordonanţei penale şi declanşarea procedurii or-dinare, fără ca interdicţia reformatio in peius să fi e pusă în aplicare.


6. Independent de ordonanţa penală, trebuie să fi e posibilă, în egală măsură, renun-ţarea la dezbateri în faţa instanţei cînd presupusul infractor cere, cu aprobarea orga-nului de urmărire penală, să se pronunţe împotriva sa o pedeapsă alternativă, dacă procurorul nu obiectează împotriva acestei proceduri şi dacă judecătorul consideră oportun să dea rezolvare unei asemenea cereri.

III. Simplifi carea procedurii judecătoreşti ordinare

a. Ancheta înainte şi în timpul dezbaterii în faţa instanţei

1. În condiţiile în care se efectuează o anchetă prealabilă1 sesizării instanţei de ju-decată aceasta trebuie să fi e condusă de autoritate judiciară ca o garanţie pentru justiţiabil, dar nu trebuie să îmbrace un caracter universal sau obligatoriu.

2. Ancheta prealabilă poate să fi e limitată la cazurile în care pare că ea este utilă la fi nalizarea cazurilor şi la stabilirea nevinovăţiei sau vinovăţiei suspecţilor.

3. Utilitatea anchetei prealabile trebuie să fi e apreciată de către o autoritate judiciară, ţinîndu-se cont de rezultatele anchetei poliţieneşti, de gravitatea şi complexitatea infracţiunii, de recunoaşterea sau de nerecunoaşterea faptelor de către suspect.

4. Dacă există o anchetă prealabilă, aceasta trebuie să fi e efectuată după o proce-dură care să elimine toate formalităţile inutile şi care să evite mai ales necesitatea unei audieri formale a martorilor atunci cînd faptele nu sunt contestate de suspect.

5. Dacă autoritatea judiciară competentă nu consideră că este utilă o anchetă prea-labilă, instanţa judecătorească trebuie să fi e sesizată în mod direct.

6. În sistemele care cunosc ancheta prealabilă, posibilitatea de a se renunţa la această procedură trebuie să fi e completată de o triplă garanţie:

– în stadiul anchetei poliţieneşti, atît prin direcţionarea şi controlul care trebuie exercitat de autoritatea judiciară asupra acţiunii poliţiei, cît şi printr-o mai bună luare în calcul a drepturilor suspectului în acest stadiu;

– arestarea preventivă a suspecţilor după fi nalizarea anchetei poliţieneşti pînă la înfăţişarea lor în faţa unei instanţe trebuie să fi e controlată judiciar în toate cazurile de unul sau de mai mulţi judecători independenţi;

– în stadiul dezbaterilor, instanţa ar trebui să fi e în măsură să facă investigaţii defi nitive, în scopul convingerii sale asupra validităţii acuzaţiei cu care a fost sesizată şi, dacă este necesar, să solicite unei autorităţi judiciare independente să facă investigaţii suplimentare.

1 Varianta în limba franceză foloseşte expresia „l`instruction préalable”, iar cea în limba engleză „preliminary investigations” (n.t.).


7. De fi ecare dată cînd cutumele constituţionale şi jurisprudenţa o permit, ar trebui să se instituie fi e procedura de recunoaştere a vinovăţiei („guilty pleas”) prin care inculpatul este chemat să se înfăţişeze în faţa unei instanţe într-un stadiu incipient al procedurii pentru a declara în mod public dacă recunoaşte sau neagă acuzaţiile reţinute împotriva lui, fi e o procedură similară. Într-un asemenea caz, judecătorul ar trebui să poată să renunţe în tot sau în parte la faza anchetei şi să treacă imediat la analiza personalităţii inculpatului, la pronunţarea pedepsei şi, dacă este cazul, la decizia asupra reparării prejudiciului.

8.

i. Procedura de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să fi e aplicată de o instanţă judecătorească, în şedinţă publică.

ii. Trebuie să existe un răspuns pozitiv al inculpatului faţă de acuzaţia contra sa.iii. Înainte de a se pronunţă o sancţiune în procedura de recunoaştere a vinovă-

ţiei judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a asculta cele două părţi din cauză.

9. Dacă la audierea sa, inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia, ancheta ar trebui să fi e redusă la acele acte absolut necesare pentru stabilirea faptelor, ţinîndu-se cont de procedura anterioară fazei judecătoreşti. Ar trebui să se evite, mai ales în măsura în care este posibil, procedura audierii martorilor deja ascultaţi de către o autoritate judiciară.

b. Procedura dezbaterilor în faţa instanţei1

1. Legea fi ecărui stat membru ar trebui să favorizeze reunirea procedurilor penale avînd în cauză acelaşi acuzat oricare ar fi locul unde infracţiunile au fost comise, pentru a evita hotărîri succesive luate de către tribunale diferite.

2. În timpul dezbaterilor ar trebui să se renunţe la toate formalităţile inutile. Mai ales, nu ar trebui să se poată declara o procedură nulă şi fără efect pentru anumite vicii decît în cazuri strict delimitate, fi ind ştiut că neobservarea exigenţelor ar putea pro-duce un prejudiciu real intereselor acuzării sau ale apărării.

3. Statele membre ar trebui să permită jurisdicţiilor, cel puţin pentru infracţiunile minore şi ţinînd seama de natura pedepsei prevăzute, să decidă în absenţa inculpa-tului, dacă acestuia i-au fost aduse la cunoştinţă cu respectarea formelor legale data audierii şi dreptul său de a fi reprezentat de un avocat sau într-o altă manieră.

c. Motivarea şi pronunţarea simplifi cată a hotărîrilor judecătoreşti

1. Hotărîrea trebuie pronunţată într-un termen limită, dacă inculpatul este în stare de detenţie provizorie pentru infracţiunea în cauză.

1 Varianta în limba franceză utilizează expresia „l`audiance”, iar cea în limba engleză „the (court) hearing”, iar corespondentul în limba română ar fi „înfăţişare/dezbatere în faţa instanţei” (n.t.).


2. Dacă dezbaterile sunt înregistrate pe bandă magnetică sau dacă acestea nu aduc elemente noi faţă de cele afl ate deja la dosar, consemnarea în scris a derulării proce-sului trebuie să fi e redusă la minimum şi să fi e limitată la consemnări într-un proces verbal sumar.

3. Dacă Constituţia o permite, atunci cînd hotărîrea judecătorului priveşte infracţiuni care nu sunt grave sau dacă părţile sunt de acord, judecătorul trebuie să poată să renunţe la luarea unei hotărîri scrise şi să se limiteze la o menţiune în dosar.

4. Atunci cînd, în alte cazuri, o hotărîre scrisă este necesară, aceasta ar trebui să se limiteze numai la menţiuni utile informării părţilor şi controlului autorităţii judecă-toreşti de apel sau informării autorităţilor judiciare străine care ar putea să fi e împu-ternicite cu executarea hotărîrii în privinţa motivării asupra vinovăţiei şi, unde este cazul, asupra pedepsei şi asupra despăgubirilor victimelor. În ceea ce priveşte proce-dura anchetei, ca şi prezentarea faptelor şi părţilor, judecătorul ar trebui într-un mod simplu să facă referiri la dosar, la concluziile scrise de către părţi, la consemnările scrise ale dezbaterilor sau la înregistrările acestora.

5. Regulile referitoare la lecturarea integrală a hotărîrii de către judecători în public, atunci cînd acestea există, ar trebui să fi e reduse, de exemplu permiţînd comple-tului - şi dacă acesta este colegial, unuia dintre membri săi, chiar în absenţa celorlalţi membri - a se limita la o lectură a hotărîrii asupra culpabilităţii, pedepsei şi despăgu-birii victimei.

6. Comunicarea hotărîrii scrise, ca şi citarea în justiţie, ar trebui să îmbrace forme simple şi rapide, precum cea poştală, la nevoie supunînd inculpatul la obligaţia de a declara, în primul stadiu al procedurii, o adresă legală unde să-i poată fi trimise toate comunicările şi notifi cările care îi sunt destinate pînă la terminarea procesului.

d. Compunerea şi specializarea completelor de judecată

1. Ca principiu general, compunerea completelor de judecată ar trebui, în măsura în care Constituţia şi cutumele statelor membre o permit, să fi e determinată ţinîndu-se cont, cu respectarea formelor legale, de gravitatea, de natura, de detaliile tehnico-juridice şi de complexitatea infracţiunii.

2. Atunci cînd infracţiunile sunt judecate de un complet de magistraţi profesionişti, numărul judecătorilor participanţi ar trebui să fi e limitat la minimum. De fi ecare dată cînd nivelul gravităţii infracţiunii o permite, infracţiunea ar trebui să fi e judecată de un singur judecător.

3. Intervenţia unui juriu ar trebui să fi e o procedură de judecată rezervată unei cate-gorii de infracţiuni grave bine determinate. Organizarea procesului ar trebui să tindă la facilitarea sarcinilor juriului; în special, judecătorul ar trebui să expună juraţilor pe cît se poate de clar, la începutul deliberării, problemele pe care la au de soluţionat şi normele aplicabile în speţă.


4. Atunci cînd problema culpabilităţii este soluţionată de un juriu, sau de asesori împreună cu un complet de judecători profesionişti, , decizia trebuie să fi e luată cu majoritate simplă sau califi cată, nefi ind necesară unanimitatea.

5. Soluţionarea cazurilor în care administrarea probelor apare foarte complexă din punct de vedere tehnic, cum ar fi cele care ţin de crime economice, ar trebui să fi e încredinţată unor funcţionari şi unor magistraţi înzestraţi cu pregătirea, cunoştinţele şi cu experienţa necesară.

6. Atunci cînd este cazul şi Constituţia o permite, aceste infracţiuni ar trebui să fi e rezolvate de organele de urmărire penală şi de autorităţile de investigare şi eventual de judecată, fi e instituite, fi e constituite special pentru a face faţă difi cultăţilor pe care natura şi complexitatea acestor infracţiuni le aduc justiţiei penale.

7. Autorităţile însărcinate cu urmărirea penală, cu investigarea şi judecarea unei in-fracţiuni ar trebui să poată, cînd e cazul, să dispună de asistenţa unor experţi în do-menii precum psihologie, medicină, psihiatrie, contabilitate, economie, fi nanţe sau criminalistică, în număr sufi cient pentru a face faţă detaliilor tehnico-juridice cres-cînde ale criminalităţii şi administrării probelor.

***


Recomandarea nr. (93)1a Comitetului Miniştrilor către statele membre

PRIVIND ACCESUL EFECTIV1 LA JUSTIŢIE AL PERSOANELOR AFLATE ÎN SITUAŢIE DE MARE DIFICULTATE MATERIALĂ2

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor în 8 ianuar ie 1993


Comitetul Miniştrilor, în virtutea art.15.b din Statutul Consiliului Europei,

Amintind că, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre au proclamat ataşamentul lor faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale;

Avînd în vedere Rezoluţiile (76) 5 privind asistenţa judiciară în materie civilă, comer-cială şi administrativă şi (78) 8 referitoare la asistenţa judiciară şi consultanţa juridică, Recomandarea nr. (81) 7 a Comitetului Miniştrilor a statelor membre referitoare la mijloacele de a facilita accesul la justiţie şi rezoluţiile Naţiunilor Unite asupra drep-turile omului şi sărăciei, mai ales Rezoluţia 46/121 din 17 decembrie 1991 a Adunării Generale şi Rezoluţia 1992/11 din 18 februarie 1992 a Comisiei pentru drepturile omului, cît şi studiul pregătit de Mişcarea Internaţională ATD – Fourth World3 inti-tulat „Pentru o justiţie la care să aibă acces oricine: o privire asupra familiilor sărace şi mecanismele de asistenţă judiciară şi anumite iniţiative locale” (H(92)2);

Preocupat de situaţia persoanelor în mare difi cultate materială - persoanele cu lip-suri majore, marginalizate sau excluse de societate atît pe plan economic, cît şi pe plan social şi cultural;

1 În sens de „acces neîngrădit” (n.t.).2 Odată cu aplicarea prezentei recomandări, în temeiul art.10.2, lit. c din Regulamentul interior al reuniunilor

delegaţilor miniştrilor, delegatul Austriei a rezervat dreptul Guvernului din care face parte de a se conforma sau nu acestei recomandări.

3 Această organizaţie reprezintă la nivel internaţional populaţia foarte săracă. Mai multe informaţii la http://www.atd-quartmonde.org/accueil-uk.html şi http://www.old.atd.17oct.org/accueil-uk.html (n.t.).


Considerînd că această situaţie de mare difi cultate materială privează bărbaţii şi fe-meile de a se bucura efectiv de drepturile omului care trebuie recunoscute tuturor fără nici o discriminare, aşa cum se afi rmă în art.14 din Convenţia Europeană a Drep-turilor Omului;

Convins fi ind că eforturile făcute în ceea ce priveşte promovarea accesului la legis-laţie şi la justiţie nu-şi vor găsi efi cacitatea deplină decît prin intermediul unei politici globale, coerente şi prospective contra sărăciei, în colaborare cu sectorul de popu-laţie interesată;

Reamintind principiul indivizibilităţii drepturilor omului, care implică faptul că între-buinţarea drepturilor politice şi civile, mai ales a celor prevăzute de art.6 par.3 lit. c şi art.13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este efectivă atîta timp cît drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt în aceeaşi măsură protejate;

Reafi rmînd faptul că respectarea drepturilor omului este legată de respectarea dem-nităţii umane, în special prin accesul la legislaţie şi la justiţie a persoanelor în situaţie de mare difi cultate materială;

Reamintind că dincolo de accesul la legislaţie şi justiţie prevăzut de art.6 din Con-venţia Europeană a Drepturilor Omului, persoanele în situaţie de mare difi cultate ma-terială au dreptul de a li se aplica în egală măsură şi celelalte dispoziţii din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai ales articolele 2, 3 şi 8, precum şi cele prevăzute în alte instrumente juridice ale Consiliului Europei cum ar fi Carta Socială Europeană;

Considerînd că prezenta recomandare vizează îmbunătăţirea, mai ales pentru per-soanele afl ate în situaţie de mare difi cultate materială, a sistemelor de consultanţă juridică şi asistenţă judiciară existente şi că prezintă un caracter complementar în raport cu dispoziţiile existente în ceea ce priveşte alte categorii de persoane pentru care aceste sisteme au fost concepute,

Recomandă guvernelor statelor membre următoarele:

1. Să faciliteze accesul la legislaţie („dreptul de a fi protejat prin lege”) pentru persoa-nele afl ate în situaţie de mare difi cultate materială prin:

a. promovarea, cînd se impune, a sensibilizării profesiilor juridice la problemele persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială;

b. promovarea serviciilor de consultanţă juridică pentru persoanele afl ate în si-tuaţie de mare difi cultate materială;

c. acoperirea fi nanciară a costurilor pentru consultanţa juridică a persoanele în situaţie de mare difi cultate materială cu titlul de ajutor judiciar, fără a afecta obligaţia persoanei care benefi ciază de consultanţă de a aduce o contribuţii modestă, dacă dreptul intern o cere;

d. să promoveze, acolo unde este nevoie, înfi inţarea unor centre de consultanţă în cartierele defavorizate.


2.Să faciliteze accesul efectiv la mijloacele parajudiciare de soluţionare a confl ictelor pentru persoanele în situaţie de mare difi cultate materială:

a. prin dezvoltarea implicării organizaţiilor nonguvernamentale sau a asociaţiilor de întrajutorare a persoanelor în situaţie de mare difi cultate materială în formele para-judiciare de soluţionare a confl ictelor, cum sunt medierea şi concilierea;

b. prin extinderea benefi ciului asistenţei judiciare sau al oricărei alte forme de asistenţă la aceste modalităţi de soluţionare a confl ictelor;

3. Să faciliteze accesul efectiv la justiţie pentru persoanele afl ate în situaţie de mare difi cultate materială, mai ales prin următoarele modalităţi:

a. extinderea asistenţei judiciare sau a altor forme de asistenţă la toate catego-riile de instanţe (civile, penale, comerciale, administrative, de dreptul muncii, etc.) şi la toate procedurile, contencioase sau necontencioase, oricare ar fi ca-litatea în care intervin persoanele interesate;

b. extinderea asistenţei judiciare la persoanele în situaţie de mare difi cultate ma-terială care sunt apatride sau de naţionalitate străină, în toate cazurile în care au rezidenţa stabilă pe teritoriul statului membru unde trebuie să se deruleze procedura;

c. recunoaşterea dreptului la asistenţă din partea unui consilier competent, în măsura în care este posibil, ales liber, care va primi o remuneraţie adecvată;

d. limitarea refuzului de asistenţă judiciară de către autorităţile competente ba-zat în principal pe caracterul de inadmisibilitate a cererii, pe existenţa unor şanse mici de succes sau în cazul în care interesul justiţiei nu necesită acorda-rea asistenţei judiciare;

e. simplifi carea procedurii de acordare a asistenţei judiciare persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială şi, în măsura în care este posibil, oferi-rea imediată de asistenţă judiciară provizorie;

f. examinarea posibilităţii de implicare a organizaţiile nonguvernamentale sau a asociaţiilor de întrajutorare a persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială de a oferi asistenţă, în ceea ce priveşte accesul la justiţie, persoanelor care sunt într-o asemenea situaţie de dependenţă sau privare şi nu pot să se apere singure; această apreciere trebuie să se aplice atît procedurilor în faţa instanţelor naţionale, dar şi celor în faţa Comisiei1 şi în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi în faţa altor instanţe internaţionale cu caracter jurisdicţional.

4. Să consulte, oricînd este posibil, în cadrul politicii generale de luptă împotriva sărăciei, organizaţiile nonguvernamentale interesate de domeniul reglementat de prezenta recomandare şi asociaţiile de întrajutorare a persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială.

***

1 Protocolul nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare la 1 nov. 1998. Începînd cu această dată, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a fost desfi inţată (n.t.).



PRIVIND INDEPENDENŢA, EFICIENŢA ŞI ROLUL JUDECĂTORILOR1

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor în 13 oc tombr ie 1994 , la a 518-a

reuniune a delegaţ i lor miniş t r i lor )

Comitetul Miniştrilor, în virtutea art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Avînd în vedere art. 6 al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Liber-tăţilor Fundamentale (adresată în continuare „Convenţia”), care prevede că: fi ecare persoană are dreptul la o audiere publică într-un interval de timp rezonabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, stabilite de către lege”;

1 În materia rolului judecătorilor şi independenţa justiţiei există o paletă largă de instrumente internaţionale, adoptate la nivel mondial sau regional, care aparţin fi e instituţiilor ofi ciale, fi e asociaţiilor de magistraţi sau altor ONG-uri: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi cele două Pacte Internaţionale (1966), Principiile de Bază ale Independenţei Justiţiei (ONU, 1985), Statutul Universal al Judecătorilor (Uniunea Internaţională a Magistraţilor, 1999), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Roma, 1950), Convenţia Americană a Drepturilor Omului (Pactul de la San Jose, Costa Rica, 1978), Declaraţia Americană a Dreptu-rilor şi Obligaţiilor persoanelor (Conferinţa Internaţională a Statelor Americane, Columbia, 1984), Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor (1981), Carta Uniunii Europene privind Drepturile Fundamen-tale (Consiliul European, Nisa, 2000), Carta Europeană a Judecătorilor (Asociaţia Europeană a Magistraţilor, 1987), Declaraţia de la Beirut (Conferinţa Arabă a Justiţiei, 1999), Declaraţia de Independenţă a Justiţiei de la Cairo (Conferinţa Arabă a Justiţiei, 2003), Avizul nr.1 referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor şi Avizul nr. 2 privind fi nanţarea şi administrarea instanţelor, cu referire la efi cienţa sistemului judiciar şi la articolul 6 al Convenţiei europene privind drepturile si liber-tăţile fundamentale ale omului (Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, 2001), Cartea Europeană privind Statutul Judecătorilor (Consiliul Europei, 1998), Declaraţia de la Beijing cu privire la Principiile de Independenţă a Justiţiei în Regiunea LAWASIA (Asociaţia de Drept pentru Asia şi Pacifi c, 1995), Principiile commonwealth asupra responsabilităţilor şi relaţiei dintre cele trei puteri (Nigeria, 2003), Declaraţia de la Caracas (Summit-ul Iberoamerican al Preşedinţilor de Instanţe, 1999), Standardele Minime de Indepen-denţă a Justiţiei (Standardele New Delhi, International Bar Association, 1982), Declaraţia de la Suva asupra Principiilor de Independenţă şi Acces la Justiţie (INTERIGHTS-the Fiji Human Rights Commission-Fiji Ju-diciary, 2004), Principiile de la Bangalore asupra Deontologiei Judiciare (Grupul Judiciar pentru Întărirea Integrităţii, 2001) etc. (n.t.).


Avînd în vedere principiile de bază ale Naţiunilor Unite privind independenţa siste-mului judiciar, statuate de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în Noiembrie 1985;

Menţionînd că rolul esenţial al judecătorilor şi al altor persoane care exercită funcţii juridice pentru asigurarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamen-tale;

Dorind să promoveze independenţa judecătorilor pentru a întări aplicarea legii în statele democratice;

Fiind conştienţi de nevoia de a sublinia poziţia şi puterile judecătorilor pentru a se ajunge astfel la un sistem de drept efi cient şi corect;

Dorind să asigure o funcţionare corectă a responsabilităţilor judiciare care reprezintă o colecţie de obligaţii şi drepturi juridice care au drept scop protejarea intereselor tuturor persoanelor;

Recomandă guvernelor statelor membre să adopte sau să reîntărească toate măsu-rile necesare pentru a promova rolul judecătorilor ca indivizi şi a sistemului judiciar în ansamblul său, şi a le statua independenţa şi efi cienţa, prin implementarea, în particular, a următoarelor principii:

Scopul recomandării

1. Această recomandare este aplicabilă tuturor persoanelor care exercită funcţii juri-dice, inclusiv cei care lucrează cu probleme de drept constituţional, civil, penal, co-mercial şi administrativ.

2. În ceea ce priveşte judecătorii şi celelalte persoane care exercită funcţii juridice, principiile statuate în continuare se aplică în toate cazurile, cu excepţia situaţiilor în care se prevede expres că se aplică exclusiv judecătorilor, spre exemplu principiile ce privesc remuneraţia şi cariera magistraţilor

Principiul I - Principii generale privind independenţa judecătorilor

1. Toate măsurile necesare trebuie luate avînd în vedere respectarea, protejarea şi promovarea independenţei judecătorilor.

2. În particular, următoarele măsuri trebuie să fi e luate:

a. Independenţa judecătorilor trebuie să fi e garantată cu respectarea prevederi-lor Convenţiei şi principiilor constituţionale, spre exemplu prin inserarea unor prevederi clare în Constituţie sau în alte legi sau prin incorporarea prevederi-lor prezentei recomandări în dreptul intern. Avînd în vedere respectarea legi-lor fi ecărui stat, asemenea reguli pot prevede, spre exemplu, următoarele:


i) faptul că hotărîrile judecătorilor nu trebuie să fi e supuse nici unei revizuiri, în afara căilor legale de atac;

ii) mandatul şi remunerarea judecătorilor trebuie să fi e garantate prin lege;iii) nici un alt organ decît instanţele nu poate decide asupra competenţelor

specifi ce, prevăzute prin lege;iv) cu excepţia hotărîrilor privind amnistia sau graţierea, guvernul sau admi-

nistraţia publică nu pot hotărî invalidarea retroactivă a deciziillor judecă-torilor.

b. Puterea legislativă şi cea executivă trebuie să se asigure că judecătorii sunt independenţi şi că această independenţă nu le este afectată în nici un fel.

c. Toate deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate pe criterii obiective , iar selectarea şi cariera judecătorilor trebuie bazate pe merite, avînd în vedere evaluările, integritatea, abilităţile şi efi cienţa. Autori-tatea care va lua decizia privind selectarea şi cariera judecătorilor trebuie să fi e independentă faţă de guvern şi de administraţia publică. Pentru a proteja independenţa acestei autorităţi, legea trebuie să prevadă clar, spre exemplu, că membri săi sunt selectaţi din sistemul judiciar sau că autoritatea respectivă îşi stabileşte singură regulile de procedură.

Cu toate acestea, atunci cînd prevederile legale sau constituţionale sau cu-tumele permit judecătorilor să fi e numiţi de către guvern, trebuie să existe garanţii solide care să asigure că procedurile prin care sunt numiţi judecătorii sunt realizate în mod transparent şi independent şi că deciziile nu vor fi in-fl uenţate în nici un fel de criterii subiective. Aceste garanţii pot consta,spre exemplu, în următoarele:i) un organism independent şi competent va oferi consultanţă guvernului;

sauii) dreptul individului de a introduce apel împotriva unei hotărîri în faţa unei

autorităţi independente;iii) autoritatea care adoptă deciziile trebuie să fi e protejată împotriva infl uen-

ţelor subiectived. În procesul decizional, judecătorii trebuie să fi e independenţi şi să poată acţi-

ona fără nici un fel de restricţie , infl uenţă subiectivă, presiuni, ameninţări sau interferenţe, directe sau indirecte. Legea trebuie să prevadă sancţiuni clare împotriva persoanelor care încearcă să infl uenţeze deciziile judecătorilor în orice fel. În concluzie, judecătorii trebuie să decidă imparţial, în concordanţă cu interpretarea faptelor, şi cu respectarea legilor aplicabile speţei respective. Judecătorii nu trebuie să fi e obligaţi să raporteze despre felul în care au solu-ţionat un caz nici unei persoane din afara sistemului judiciar.

e. Distribuirea aleatorie a cazurilor nu trebuie să fi e infl uenţată de dorinţele nici unei părţi în proces sau de nici o persoană interesată de decizia în cazul re-spectiv. Distribuirea aleatorie se poate face, de exemplu, prin tragere la sorţi


sau prin sistemul automat de distribuire conform ordinii alfabetice sau prin unele sisteme similare.

f. Un dosar nu trebuie retras de la un judecător fără un motiv întemeiat, cum ar fi spre exemplu o boală gravă sau un confl ict de interese. Aceste motive şi procedurile trebuie expres prevăzute prin lege, fără a putea fi infl uenţată de guvern sau de administraţia publică. O asemenea decizie de retragere a dosa-rului trebuie luată de o autoritate care se bucură de aceeaşi independenţă ca şi judecătorii.

3. Judecătorii, fi e ei aleşi sau numiţi, sunt inamovibili, atît timp cît nu intervine un motiv ca de exemplu împlinirea vîrstei de pensionare sau expirarea perioadei de mandat, cînd este cazul.

Pricipiul II - Autoritatea judecătorilor

1. Toate persoanele care au legătură cu un dosar, inclusiv autorităţile de stat şi repre-zentanţii acestora, trebuie să fi e subiectul autorităţii judecătorilor.

2. Judecătorii trebuie să aibă puteri sufi ciente şi să fi e abilitaţi să le exercite pentru a-şi îndeplini astfel obligaţiile şi a menţine demnitatea şi autoritatea instanţei pe care o reprezintă.

Principiul III - Condiţii de muncă adecvate

1. Condiţiile de muncă trebuie să fi e adecvate în aşa fel încît judecătorii să-şi poată îndeplini în mod efi cient atribuţiile , în particular prin:

a. recrutarea unui număr de judecători sufi cient şi asigurarea unei pregătiri adec-vate, cum ar fi pregătirea practică în cadrul instanţelor sau în cooperare cu alte autorităţi şi organisme, înainte de numire şi în timpul carierea acestora. Această pregătire trebuie să fi e oferită în mod gratuit şi trebuie să privească în mod special schimbările legislative recente şi jurisprudenţa. Atunci cînd este cazul, pregătirea va cuprinde vizite de studiu la instanţele europene şi străine;

b. asigurarea faptului că statutul şi remunerarea judecătorilor sunt în concor-danţă cu demnitatea şi responsabilităţile funcţiei;

c. asigurarea unei structuri clare privind cariera pentru a recruta şi a menţine în funcţie judecători capabili;

d. asigurarea unui suport de personal şi de echipament sufi ciente, pentru a asi-gura că judecătorii pot acţiona efi cient şi fără întîrziere;

e. luarea de măsuri adecvate pentru delegarea de sarcini nejudiciare altor per-soane, în conformitatea cu Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de pre-venire şi reducere a volumului de lucru excesiv din instanţe.

2. Toate măsurile necesare trebuie luate pentru a asigura siguranţa judecătorilor, spre exemplu asigurarea prezenţei gărzilor de securitate la sediile instanţelor, sau


asigurarea protecţiei pentru judecătorii care pot deveni sau sunt victime ale unor ameninţări serioase.

Principiul IV - Asocierile

Judecătorii pot forma asociaţii, fi e individual, fi e împreuna cu alt organism, ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor.

Principiul V- Responsabilităţile juridice

1. În cursul procedurilor, judecătorii au datoria de a proteja drepturile şi obligaţiile tuturor persoanelor.

2. Judecătorii au datoria şi trebuie să primească în acest sens puterea de a-şi exercita responsabilităţile judiciare pentru a se asigura astfel că legea este aplicată în mod corect şi că dosarele sunt soluţionate într-un mod corect, efi cient şi rapid.

3. Judecătorii trebuie să aibă în particular următoarele responsabilităţi:

a. să acţioneze liber de orice infl uenţă şi independent în toate dosarele;b. să soluţioneze dosarele într-o manieră imparţială în conformitate cu dovezile

prezentate şi cu interpretarea legii, să asigure că o audiere corectă este acor-dată tuturor părţilor în proces şi că drepturile procedurale ale părţilor sunt respectate conform prevederilor Convenţiei;

c. de a renunţa la un dosar sau de a-şi declina competenţa într-un dosar atunci cînd există motive întemeiate, prevăzute exhaustiv în lege (spre exemplu, probleme de sănătate, confl icte de interese etc)

d. atunci cînd este necesar, să explice într-o manieră imparţială chestiunile juri-dice către părţi;

e. atunci cînd este necesar, să încurajeze părţile să ajungă la un acord;f. de a-şi motiva hotărîrea , folosind un limbaj uşor de înţeles, cu excepţia cazu-

rilor cînd legea sau cutumele prevăd altceva;g. de a urma orice fel de pregătire pentru a-şi îndeplini atribuţiile într-un mod

efi cient.

Principiul VI – Neîndeplinirea obligaţiilor şi abaterile disciplinare

1. Atunci cînd judecătorii nu-şi îndeplinesc obligaţiile într-un mod efi cient şi corect sau în cazul în care primesc sancţiuni disciplinare, toate măsurile necesare care nu afectează independenţa sistemului judiciar trebuie luate. Aceste măsuri pot include, fără a afecta prevederile legilor în vigoare sau cutumelor, următoarele:

a. retragerea dosarului de la judecător;b. transferarea judecătorului;


c. aplicarea de sancţiuni economice, precum o reducere a salariului;d. suspendare.

2. Judecătorii numiţi nu pot fi înlăturaţi permanent din funcţie fără motive înteme-iate, pînă în momentul în care împlinesc vîrsta legală de pensionare. Aceste motive trebuie prevăzute în mod expres în lege şi se pot aplica în ţările în care judecătorul este ales pentru o perioadă determinată, sau pot avea legătură cu incapacitatea de a îndeplini funcţii judiciare, comiterea de infracţiuni sau încălcări grave ale normelor disciplinare.

3. Atunci cînd măsurile prevăzute în paragrafele 1 şi 2 trebuie luate, statele trebuie să hotărască înfi inţarea prin lege a unui organism special cu competenţe în aplicarea de sancţiuni disciplinare, dacă acestea nu sunt stabilite de instanţă, organism ale cărui decizii vor fi controlate de un organism ierarhic superior, în situaţia în care nu este vorba despre un organism juridic ierarhic superior în esenţă. Legea va prevede proceduri specifi ce pentru a se asigura că judecătorii în cauză vor primi cel puţin garanţiile minimale prevăzute de Convenţie, spre exemplu că speţa lor va fi audiată într-un interval de timp rezonabil şi că vor avea dreptul de a se apăra.

MEMORANDUM EXPLICATIV LA RECOMANDAREA NR. (94) 12

Introducere

1. În cadrul activităţilor asumate pentru a promova şi garanta efi cienţa justiţiei civile şi penale, s-a hotărît redactarea unei recomandări privind efi cienţa, independenţa şi rolul judecătorilor.

2. Într-adevăr, Consiliul Europei include printre scopurile sale instituirea şi protejarea unui sistem democratic şi politic caracterizat de regula de drept şi de înfi inţarea unui stat guvernat în mod constituţional, precum şi protejarea drepturilor omului şi a li-bertăţilor fundamentale.

3. Recomandarea privind independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorului recunoaşte rolul semnifi cativ jucat de judecători în implementarea acestor scopuri. Indepen-denţa judecătorilor reprezintă un pilon important al aplicării regulii de drept. Nevoia de a promova independenţa judecătorilor nu se reduce exclusiv la judecători indi-viduali, ci poate avea consecinţe asupra întregului sistem judiciar. Statele trebuie să aibă în vedere că, deşi o anumită măsură nu priveşte direct un judecător, poate avea consecinţe asupra independenţei judecătorilor în general.

4. Textele proiectului de Recomandare şi a Memorandumului explicativ au fost re-dactate de către un grup de lucru privind independenţa justiţiei civile. După exa-minarea acestora de către Comitetul European de Cooperare Internaţională, au fost trimise către Comitetul Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei. Comitetul de Miniş-trii a adoptat textul proiectului de recomandare şi a autorizat publicarea memoran-dumului explicativ.


5. Alături de reprezentanţii statelor membre ale Consiliului Europei şi ai Comisiei UE, următorii observatori au participat la întîlnirile grupului de lucru: Albania, Vatican, Letonia, Rusia, Asociaţia Judecătorilor Europeni ce judecă litigii comerciale şi Asoci-aţia Internaţională a judecătorilor.

6. Pentru a stabili un sistem judiciar efi cient, este necesar să se întărească poziţia şi puterile judecătorilor şi să se asigure exercitarea corectă a responsabilităţilor juridice. La redactarea acestei recomandări, s-a avut în vedere şi Principiile de Bază ale Naţi-unilor Unite privind independenţa sistemului judiciar (1985) şi procedurile privind implementarea efectivă a acestor principii (1989). Principiile de Bază ale Naţiunilor Unite privind independenţa sistemului judiciar sunt privite ca un text fundamental privind standarde minime şi astfel sunt perfect compatibile cu recomandarea pre-zentă. Datorită importanţei Principiului de Bază nr 12, acesta a fost inserat în textul recomandării, fără a face nici un fel de modifi care (a se vedea principiul I, paragraful 3).

7. Redactarea textului recomandării s-a pornit de la ideea că drepturile acordate ju-decătorilor sunt în mod clar acoperite de obligaţiile care le revin. Este de aceea ne-cesar să li se dea judecătorilor puteri care să le asigure independenţa, fără însă să le permită să acţioneze arbitrar. Responsabilităţile juridice sunt determinate de relaţia dintre drepturile şi obligaţiile judecătorilor.

8. Este esenţial ca judecătorii să răspundă pentru greşelile lor în faţa unui sistem de supraveghere, care să aibă în acelaşi timp grijă că drepturile şi obligaţiile sunt respectate.

9. Recomandarea cere statelor membre să adopte sau să întărească, acolo unde este cazul, toate măsurile necesare pentru a promova rolul judecătorilor şi a le întări in-dependenţa şi efi cienţa.

10. Conţine şase principii care ar trebui aplicate de guvernele statelor membre. Aceste principii se referă la independenţa, autoritatea judecătorilor, condiţii de munca adecvate, dreptul judecătorilor de a forma asociaţii, responsabilităţi juridice şi consecinţele neîndeplinirii acestora, sancţiuni disciplinare. Deşi Recomandarea enumeră aceste principii, s-a simţit nevoia detalierii lor, pentru a ghida statelor în procesul de implementare a Recomandării. Avînd în vedere cutumele diferite din fi ecare stat membru, Recomandarea nu încearcă o armonizare completă a legii pri-vind acest subiect, dar prezintă exemple de reguli generale care arată direcţia în care trebuie acţionat.

Scopul Recomandării

11. Scopul prezentei Recomandări nu se reduce la anumite domenii de drept, ci pri-veşte atît judecătorii de cariera, cît şi judecătorii laici (în cazul acestora din urmă cu excepţia remunerării sau altor chestiuni precum obligativitatea de a benefi cia de


pregătire juridică). Acoperă domeniul dreptului civil, dreptului penal, dreptului ad-ministrativ sau dreptului constituţional.

Recomandarea se referă la persoanele care exercită funcţii juridice, şi nu exclusiv la judecători, deoarece în multe state unele persoane care exercită funcţii juridice nu au calitatea de judecător, deşi se bucură de aceeaşi independenţă în exercitarea atri-buţiilor. De exemplu, anumite ţări au un sistem în care specialiştii care au atribuţii de judecători, precum auditorii sau experţii, benefi ciază de stagii de pregătire intensive. Asemenea specialişti nu pot fi consideraţi judecători laici, deoarece ei sunt numiţi tocmai datorită cunoştinţelor aprofundate în domeniul dreptului. Un anumit număr de recomandări trebuie aplicate şi in cazul acestor persoane. Cu toate acestea, s-a concluzionat că este mai potrivit să se folosească termenul de judecător pentru orice persoană care exercită atribuţii judiciare. În orice caz, este o chestiune care ţine de dreptul intern, şi în particular de Constituţiile statelor respective, de a decide cine este considerat generic judecător.

Recomandarea nu contravine sistemelor ce au ca scop să reducă volumul de activi-tate al instanţelor prin delegarea soluţionării cazurilor de mai mică importanţă în, spre exemplu, chestiuni penale sau administrative (apare astfel noţiune de „ordon-nance penale” în Franţa sau „ordnungswidrigkeiten„ în Germania). Dimpotrivă, Con-siliul Europei a prevăzut şi anterior măsuri pentru susţinerea unor astfel de sisteme de drept.

COMENTARII ASUPRA PRINCIPIILOR

Principiul I - Principii generale privind independenţa judecătorilor

12. Susţinerea independenţei judecătorilor este exprimată în primul principiu, care cere să fi e luate toate măsurile necesare pentru a respecta, promova şi proteja inde-pendenţa judecătorilor. Sensul conceptului de „independenţa judecătorilor” nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime.

13. Independenţa judecătorilor ar trebui garantată ca urmare a prevederilor Conven-ţiei şi în conformitate cu principiile constituţionale (paragraful 2 a. al acestui prin-cipiu). Această cerinţă atrage garantarea independenţei judecătorilor într-o moda-litate sau alta, sub incidenţa legilor naţionale. În funcţie de sistemul legal al fi ecărei ţări, această garanţie poate lua forma unei constituţii scrise sau nescrise, a unui tratat sau convenţie încorporate în dreptul naţional, sau chiar forma unor principii scrise sau nescrise cu forţă juridică superioară, cum ar fi principiile generale de drept.

14. În ceea ce priveşte măsurile pentru implementarea acestui principiu, ar trebui luate în considerare cîteva aspecte, ţinînd cont de tradiţiile legale ale fi ecărui stat. Legea ar trebui să prevadă norme care să reglementeze modul şi situaţiile în care pot fi declarate apeluri împotriva deciziilor judecătorilor. Revizuirea hotărîrilor de către guvern sau de către administraţie în afara acestui cadru legal va fi în mod clar inad-


misibilă. Similar, mandatul judecătorilor şi remunerarea acestora ar trebui să fi e ga-rantate prin lege. În ceea ce priveşte mandatul judecătorilor, Recomandarea conţine reguli specifi ce cu privire la cazurile în care este posibilă suspendarea judecătorilor sau revocarea defi nitivă a acestora din funcţie (conform Principiului VI). Mai mult decît atît, o recomandare specifi că (conform Principiului III, 1, c) este făcută cu privire la remunerarea judecătorilor. Instanţele ar trebui de asemenea să poată decide cu privire la propria lor competenţă, astfel cum este reglementată de lege şi adminis-traţia sau guvernul nu ar trebui să poată lua decizii care să anuleze deciziile judecă-torilor, cu excepţia a cîtorva cazuri speciale precum amnistia, graţierea, clemenţa sau alte situaţii similare. Asemenea excepţii sunt cunoscute în orice democraţie şi îşi găsesc justifi care în principii umanitare de înaltă valoare.

15. Independenţa judecătorilor este în primul rînd şi mai ales legată de menţinerea separaţiei puterilor în stat (conform paragrafului 2 b. al acestui principiu). Organele executivului şi legislativului au datoria de a se asigura că judecătorii sunt indepen-denţi. Unele dintre măsurile luate de către aceste organe pot interfera în mod direct sau indirect sau pot modifi ca exercitarea puterii judiciare. În consecinţă, organele executivului şi legislativului trebuie să se abţină de la adoptarea oricăror măsuri care ar putea submina independenţa judecătorilor. Pe lîngă toate acestea, nu ar trebui să le fi e permis grupurilor de presiune sau altor grupuri de interese să submineze această independenţă.

16. Este esenţial ca independenţa judecătorilor să fi e garantată atunci cînd aceştia sunt recrutaţi, precum şi pe toată durata carierei lor profesionale (conform paragra-fului 2 c. al acestui principiu) şi să nu existe în acest sens, nici un fel de discriminare. Toate deciziile cu privire la viaţa profesională a judecătorilor ar trebui să fi e bazate pe criterii obiective şi chiar dacă fi ecare stat membru are propria sa metodă de recrutare, alegere sau numire, selectarea candidaţilor pentru sistemul judiciar şi cariera judecă-torilor trebuie să fi e bazate pe merit. În mod special acolo unde decizia de numire a judecătorilor este luată de către organe care nu sunt independente faţă de guvern sau administraţie sau, de exemplu faţă de Parlament sau Preşedintele Statului, este important ca asemenea decizii să fi e luate numai pe baza unor criterii obiective.

Toate deciziile care afectează cariera profesională a judecătorilor ar trebui bazate pe criterii obiective. Independenţa judiciară trebuie respectată nu numai la momentul numirii ca judecător, dar şi de-a lungul întregii cariere profesionale de judecător. De exemplu, o decizie de promovare a unui judecător într-o altă funcţie ar putea fi în practică o sancţiune deghizată pentru un „judecător incomod”. O asemenea decizie este în mod clar incompatibilă cu termenii Recomandării. Pentru a rezolva astfel de situaţii, unele state, precum Italia, au adoptat un sistem de separare a carierelor judi-ciare şi a funcţiilor judiciare.

Recomandarea caută (paragraful 2 c, sub-paragraful 1) să propună standarde care ar trebui adoptate în toate statele membre, asigurîndu-se că deciziile sunt luate fără nici un fel de infl uenţă a puterii executive sau a administrativului.


Deşi Recomandarea propune un sistem ideal pentru numirea judecătorilor, s-a recu-noscut (conform sub-paragrafului 2) că un număr de state membre ale Consiliului Europei au adoptat alte sisteme, deseori implicînd guvernul, Parlamentul sau Şeful Statului. Recomandarea nu îşi propune să schimbe aceste sisteme care au funcţionat decenii şi secole şi care nu ridică probleme în practică. Însă, în statele în care jude-cătorii sunt numiţi în mod formal de către guvern, ar trebui, în practică, să existe un sistem transparent şi independent al procedurilor de numire a judecătorilor. În unele state, acest lucru este asigurat de către organe competente speciale şi independente, care fac propuneri guvernului, Parlamentului sau Şefului Statului, propuneri care în practică sunt urmate. De asemenea, poate exista posibilitatea unui apel introdus de către persoana interesată. Alte state au optat pentru sisteme care implică o largă consultare cu sistemul judiciar, deşi decizia formală este luată de către un membru al guvernului.

Nu s-a considerat corespunzător de a fi prevăzute în mod expres în textul Recoman-dării situaţiile în care sistemul de numire este realizat de către Preşedinte sau Par-lament, deşi opinia Comitetului a fost în sensul că principiile generale cu privire la numiri se aplică şi acestor sisteme.

Un aspect important pentru asigurarea că persoanele cele mai potrivite sunt numite în funcţia de judecător îl constituie pregătirea juriştilor. Judecătorii de carieră trebuie să benefi cieze de o pregătire juridică adecvată. În plus, pregătirea profesională con-tribuie la independenţa judiciară. Dacă judecătorii au cunoştinţe teoretice şi practice corespunzătoare, precum şi alte abilităţi, înseamnă că aceştia ar putea acţiona cu atît mai mult în mod independent faţă de administrativ şi, în situaţia în care doresc acest lucru, ar putea să îşi schimbe orientarea profesională fără a fi necesar să continue a fi judecători.

17. În procesul de adoptare a hotărîrilor, judecătorii ar trebui să fi e capabili de a acţiona în mod independent (conform paragrafului 2 d. al acestui principiu). Jude-cătorul ar trebui să aibă libertatea nestingherită de a decide în mod imparţial cu privire la un caz, conform propriei sale conştiinţe şi interpretare a faptelor, urmă-rind principiului domniei legii. Scopul acestei prevederi este de a se asigura că nu există nici un fel de presiune care să oblige judecătorul să dea o hotărîre în acord cu direcţia dorită de către una din părţi, de către administraţie, guvern sau orice altă persoană. Încercările de a corupe judecători ar trebui să intre sub incidenţa legii penale. În unele state, judecătorii sunt obligaţi să raporteze, de exemplu, cu privire la dosarele restante, preşedintelui de instanţă sau autorităţilor ofi ciale. O asemenea obligaţie de raportare, necesară pentru un management efi cient al resurselor limi-tate din instanţe şi pentru scopuri de planifi care sunt desigur compatibile cu con-ceptul de independenţă judiciară. Cu toate acestea, datorită faptului că poate fi folosit ca un mijloc de a exercita infl uenţă asupra judecătorilor, aceştia nu ar trebui să fi e obligaţi a raporta cu privire la fondul cauzelor în scopul de a-şi justifi ca deci-ziile pronunţate.


18. Există numeroase sisteme cu privire la distribuirea cauzelor, precum tragerea la sorţi, distribuirea după ordinea alfabetică a numelor judecătorilor sau atribuirea dosarelor către secţiile instanţei într-o ordine predeterminată (aşa-numita „distri-buire automatică”) sau repartizarea dosarelor între judecători de către Preşedintele instanţei (conform paragrafului 2 e. al acestui principiu). Ceea ce contează nu este sistemul de distribuire, ci faptul ca distribuirea existentă să nu fi e dictată de către infl uenţe exterioare şi să nu benefi cieze una din părţi. În unele state, o decizie a pre-şedintelui de instanţă este considerată acceptabilă. Reguli corespunzătoare pentru înlocuirea judecătorilor pot fi concepute în cadrul regulilor care guvernează distri-buirea cauzelor. Acest lucru este menit să asigure faptul că atunci cînd un judecător nu este disponibil să audieze o cauză, lucru care se poate întîmpla relativ frecvent (spre exemplu boală, vacanţă), acea cauză este rezolvată în mod corespunzător. În acest fel, deciziile extraordinare (conform paragrafului 2 f al acestui principiu) ar fi necesare numai într-un număr limitat de cazuri. Regulile pentru înlocuirea judecăto-rilor ar trebui să ia în considerare perioada de absenţă a judecătorului.

19. Cu toate acestea, este posibil în anumite situaţii ca un anumit caz să fi e retras de la un judecător. Prin urmare, şi în acelaşi scop de a garanta independenţa sistemului judiciar, legea ar trebui să conţină prevederi în sensul că un judecător nu poate fi recuzat de către organele competente, fără motive temeinice (conform paragrafului 2 f. al acestui principiu). Scopul este de a preveni retragerea de către executiv a unui dosar de la judecarea sa de către un anumit judecător, datorită faptului că decizia preconizată nu corespunde de exemplu, aşteptărilor guvernului sau administraţiei.

20. Un judecător nu poate fi recuzat decît dacă există motive temeinice şi această decizie este luată de către organul competent. Conceptul de „motive temeinice” aco-peră toate temeiurile de retragere care nu afectează independenţa judecătorilor. Mo-tive legate de efi cienţă pot, de asemenea, constitui motive temeinice. De exemplu, atunci cînd un judecător se confruntă cu un număr mare de dosare restante datorită unei cauze medicale, este posibil ca unele speţe să fi e retrase de la acel judecător şi repartizate altora. În mod similar, se poate dovedi necesar de a retrage anumite cauze de la judecătorii care au primit spre soluţionare un dosar care consumă mult timp şi care îi poate împiedica să rezolve alte cauze deja repartizate acestora. Se poate dovedi necesar ca lista motivelor temeinice să fi e determinată prin lege. Însă, în nici o situaţie această prevedere nu poate împiedica părţile să retragă un dosar.

21. În ceea ce priveşte problema posibilităţii unui judecător de a se abţine, a se vedea principiul V (paragraful 3 c).

Principiul II – Autoritatea judecătorilor

22. Pentru a se asigura că un judecător se bucură de respectul funcţiei pe care o deţine şi că procesele sunt derulate în mod efi cient, toate persoanele implicate în cauza respectivă (de exemplu părţile, martorii, experţii) trebuie să se supună auto-


rităţii judecătorului în conformitate cu legea naţională. Organele statului sau repre-zentanţii acestora trebuie de asemenea să se supună autorităţii judecătorului.

23. Judecătorii ar trebui să aibă disponibile toate măsurile practice şi puterea co-respunzătoare pentru a menţine ordinea în instanţă. O dată ce astfel de puteri sunt atribuite judecătorilor, aceştia au posibilitatea de preveni apariţia unor situaţii care pun la îndoială independenţa lor.

24. Ca exemplu, se poate face menţiune despre procedurile legate de sfi darea instanţei care există în anumite state membre. În plus, prezenţa gărzilor de securitate poate fi utilă în scopul eliminării din sală a persoanelor care deranjează ordinea publică.

Principiul III - Condiţii adecvate de muncă

25. Condiţiile de muncă adecvate pentru judecători sunt un aspect care merită luat în vedere în mod special pentru îmbunătăţirea efi cienţei şi corectitudinii justiţiei. Asemenea condiţii de muncă, la care judecătorii au dreptul, derivă de fapt din pute-rile conferite acestora şi din independenţa care le este cerut să o exercite.

26. Următoarele măsuri vor contribui la reglementarea unor condiţii adecvate care să permită judecătorilor să lucreze în mod efi cient.

27. Este necesar ca judecătorii să fi e recrutaţi în număr sufi cient pentru a evita un volum de activitate excesiv şi să permită proceselor deja începute, indiferent de vo-lumul acestora, să fi e fi nalizate într-un termen rezonabil (conform paragrafului 1 a). Statele pot refl ecta asupra posibilităţii de a permite unui singur judecător să soluţio-neze cazurile în primă instanţă.

28. Pentru a se asigura că legea este implementată în mod corespunzător, nu este sufi cient doar să fi e cerut, la momentul recrutării, ca judecătorii să aibă califi cările potrivite; aceştia trebuie să benefi cieze de o pregătire adecvată înainte de numire şi pe durata carierei lor. Rămîne în competenţa statelor membre să determine con-ţinutul unei asemenea pregătiri, deşi Recomandarea propune unele domenii în care pregătirea este importantă. În unele cazuri, pregătirea dinainte de numire este foarte limitată, de exemplu cînd sistemele naţionale prevăd posibilitatea numirii ca judecători a practicienilor din cadrul altor profesii juridice. Pe durata carierei lor, ju-decătorii trebuie să primească pregătire profesională care să îi ţină la curent cu noile dezvoltări importante, precum curente recente în legislaţie şi jurisprudenţă, curente sociale şi studii relevante cu privire la chestiuni şi probleme tematice.

29. Statutul şi remunerarea sunt factori importanţi care determină condiţii de muncă corespunzătoare (conform paragrafului 1 b). Statutul acordat judecătorilor ar trebui să fi e pe măsura demnităţii profesiei lor şi remunerarea ar trebui să reprezinte o com-pensare sufi cientă pentru povara de responsabilităţi. Aceşti factori sunt esenţiali pentru independenţa judecătorilor, în special recunoaşterea importanţei rolului lor ca judecători, exprimat în termeni de respect şi remunerare fi nanciară adecvată.


30. Paragraful 1 b este strîns legat de menţiunea din Paragraful I cu privire la toate deciziile referitoare la cariera profesională a judecătorilor, care evident include şi sta-tutul acestora şi remunerarea.

31. Calitatea deciziilor depinde în primul rînd de calitatea şi competenţa judecăto-rilor. Unele state membre au mari difi cultăţi în a atrage cei mai buni jurişti în ca-drul profesiei de judecător şi de a le păstra serviciile. Există o competiţie intensă cu sectorul privat, întrucît acesta din urmă oferă oportunităţi de carieră mai atractive. Paragraful 1 c este prin urmare destinat să încurajeze statele membre în eforturile de a se asigura că aceşti jurişti se pot aştepta la o carieră de succes ca judecători. În acest scop, trebuie îmbunătăţite structurile de carieră, pentru a furniza posibilităţi de promovare şi de a mări remunerarea.

32. Judecătorii vor fi de asemenea capabili de a lucra mai efi cient şi de a da hotărîri în mod prompt, dacă sunt asistaţi de către personal şi echipament adecvate (conform paragrafului 1 d). Pentru a se asigura un management îmbunătăţit al instanţelor şi al dosarelor, este necesar ca toată informatizarea şi facilităţile de procesare a datelor să fi e disponibile pentru judecători.

33. În ultimul rînd, pentru a uşura povara judecătorilor şi de a le permite să se con-centreze asupra muncii lor de audiere şi judecare efectivă a cauzelor, este important să fi e degrevaţi de sarcinile non-judiciare care pot fi atribuite altor persoane (con-form paragrafului 1 f ). Judecătorii nu sunt în mod normal ei înşişi în măsura de a de-lega anumite sarcini altor persoane, însă legea, în sensul ei larg, este cea care poate autoriza transferul unor astfel de sarcini non-judiciare.

34. Cu toate acestea, delegarea nu poate fi realizată în aşa fel încît să pună în pe-ricol independenţa judecătorilor. Sarcinile juridice ar trebui, bineînţeles, să rămînă în sfera de activitate exclusivă a judecătorului.

35. Un ultim aspect referitor la condiţiile de lucru priveşte siguranţa şi protecţia fi -zică a judecătorilor (conform paragrafului 2). Statele membre ar trebui să furnizeze măsuri adecvate pentru a asigura protecţia judecătorilor, atunci cînd aceasta este necesară. În timp ce protecţia este necesară în mod special pentru judecătorii care se confruntă cu dosare penale, ar putea fi de asemenea necesară pentru judecătorii care judecă dosare civile şi comerciale. Prezenţa gărzilor de securitate în cadrul in-stanţelor şi protecţia poliţiei pentru judecătorii care sunt victimele unor grave ame-ninţări sunt măsuri care trebuie să fi e avute în vedere.

Principiul IV – Asociaţiile

36. Conform acestui principiu, judecătorilor le este conferit dreptul de a acţiona în mod colectiv pentru a-şi apăra independenţa profesională şi interesele. În acest scop, judecătorii sunt liberi să formeze asociaţii a căror scop este circumscris apărării in-dependenţei şi intereselor acestei profesii. Asemenea asociaţii pot, de exemplu, să ia


parte la negocierile de salarii cu Ministerul Justiţiei şi să contribuie la formarea jude-cătorilor. Asociaţiile acţionează fi e pe cont propriu, fi e împreună cu un alt organism.

37. În unele state membre, organele judiciare sau Ministerul Justiţiei sunt implicate în administrarea instanţelor sau tribunalelor. Şi în acest caz, o asemenea intervenţie trebuie întotdeauna să fi e bazată pe respectul independenţei judecătorilor.

Principiul V – Responsabilităţile judiciare

38. Sarcina judecătorilor este aceea de a proteja drepturile şi libertăţile tuturor per-soanelor în cadrul atribuţiei lor de a administra justiţia (conform paragrafului 1). Ju-decătorul este responsabil pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor de care be-nefi ciază oamenii. Această obligaţie ar trebui să nu fi e văzută ca o simplă sarcină de a proteja un minim de drepturi prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Obligaţia depăşeşte acest minim, însă este difi cil de a defi ni obiectul său în termeni concişi. În ultimul rînd, obligaţia trebuie să aibă ca scop apărarea democra-ţiei şi a statului de drept, protejînd împotriva oprimării şi statului totalitar, astfel cum se prevede în Statutul Consiliului Europei.

39. Acest principiu, care vorbeşte despre responsabilităţile judecătorului, acoperă relaţia dintre sarcinile judecătorilor şi puterile acestora. Judecătorilor ar trebui să le fi e atribuite puteri corespunzătoare pentru a le asigura independenţa totală în în-deplinirea sarcinilor. Judecătorii au datoria de a-şi exercita atribuţiile conferite (con-form paragrafului 2).

40. Judecătorilor ar trebui să le fi e asigurate condiţii de muncă adecvate pentru a-şi putea duce la îndeplinire responsabilităţile pe care le au (conform Principiului III). Între dreptul judecătorilor la condiţii adecvate de muncă şi responsabilitatea de a folosi resursele puse la dispoziţie, trebuie să existe un anumit echilibru, însă lipsa unor condiţii de muncă adecvate nu reprezintă o scuză pentru neîndeplinirea res-ponsabilităţilor judiciare la care face referire paragraful 3.

41. Paragraful 3 specifi că o serie de responsabilităţi încredinţate judecătorilor.

a. În primul rînd, este impus judecătorilor să acţioneze în mod independent în toate cauzele, fără a fi afectaţi de nici un fel de infl uenţă din afară. Acest lucru nu se aplică în situaţia în care o instanţă inferioară este obligată să urmeze punctul de vedere al unei instanţe superioare în materie de drept.

b. Judecătorii independenţi ar trebui să dea decizii imparţiale bazate doar pe o evaluare a faptelor şi pe propria lor interpretare a legii. Sub-paragraful 3 b face referire în mod expres la principiul echităţii şi la drepturile părţilor astfel cum este statuat în Convenţie, mai exact în articolul 6.1. din Convenţie, care stipu-lează că „oricine este îndreptăţit la un proces echitabil şi public într-un timp rezonabil, judecat de către o instanţă independentă şi imparţială instituită în baza legii.”


c. Judecătorii au obligaţia de a se pronunţa în cauzele care le-au fost atribuite. Această responsabilitate contrabalansează Principiul I. paragraful 2 f. Dacă un judecător nu poate fi recuzat fără motive temeinice, judecătorii nu au, de ase-menea, dreptul de a se abţine de la judecarea unei cauze fără a exista motive temeinice. Pe de altă parte, acolo unde există astfel de motive, judecătorii au obligaţia de a se abţine de la judecarea cauzei. Această dublă cerinţă con-tribuie la garantarea independenţei judecătorilor. Responsabilitatea aceasta este în mod special aplicabilă situaţiilor în care judecătorii se abţin de la ju-decarea unei cauze doar pentru simplul motiv că deciziile pronunţate nu s-ar bucura de popularitate, deşi ar fi motivate sufi cient de temeinic. Cu toate acestea, judecătorii se pot abţine dacă există un confl ict de interese sau orice alt motiv întemeiat. Un „motiv temeinic” poate fi defi nit de către lege sau de către jurisprudenţă. Alte exemple de motive temeinice sunt probleme grave de sănătate sau interesele justiţiei. Acest din urmă concept este difi cil de de-fi nit dar are legătură într-o mare măsură cu principiul conform căruia „justiţia nu trebuie doar înfăptuită, ci trebuie văzut că este înfăptuită.” De exemplu, dacă o cauză priveşte un vecin al judecătorului şi judecătorul nu îl cunoaşte pe acest vecin, nu se poate spune că există confl ict de interese. Cu toate aces-tea, judecătorul poate considera că este necesar să se abţină de la judecarea cauzei în interesul justiţiei, pentru a nu permite să aplaneze vreo umbră sau bănuială cu privire la imparţialitatea instanţei.

d. Este de asemenea sarcina judecătorului în interesul justiţiei, de a da motivări imparţiale părţilor, cu privire la unele acte procedurale din anumite dosare. În special părţile care nu sunt asistate de către avocaţi au deseori nevoie de explicaţii cu privire la procedură şi judecătorii trebuie să se asigure că aceste părţi sunt sufi cient informate pentru a le permite să înţeleagă procesul.

e. Responsabilitatea de a încuraja părţile, acolo unde este cazul, în vederea so-luţionării cauzei pe cale amiabilă, subliniază importanţa rolului conciliator pe care judecătorul îl are pentru efi cienţa justiţiei. În plus, este atribuţia naturală a judecătorului de a asigura împăcarea părţilor: discuţia este mai bună decît litigiul. Judecătorii trebuie în orice caz să îşi îndeplinească această sarcină cu tact şi raţiune, într-o asemenea manieră încît imparţialitatea lor să nu fi e pusă la îndoială.

f. Tot pentru garantarea efi cienţei şi corectitudinii justiţiei, judecătorii trebuie să motiveze clar şi în mod complet hotărîrile, pe cît posibil pe înţelesul părţilor. Ar trebui evitată folosirea unor cuvinte complexe acolo unde există sinonime mai comune, sau citatele în limbi străine cînd există un echivalent în limba ţării respective. Obligaţia de motivare, nu este, cu toate acestea, absolută. În unele state, nu este necesară motivare în unite cauze specifi ce, spre exemplu judecarea în lipsă sau acele hotărîri care sunt bazate pe consimţămîntul pîrîtu-lui (Germania), acolo unde cauza a fost judecată de juriu sau în chestiuni care privesc măsuri intermediare (Malta) sau unde o Curte de Apel nu schimbă de-cizia Curţii inferioare (Suedia). De obicei, asemenea situaţii derogatorii de la


principiul general sunt defi nite prin lege sau, cel puţin, sunt stabilite de prac-tica îndelungată a instanţelor.

g. Pentru a balansa obligaţia statelor de a furniza o pregătire corespunzătoare pentru judecători înainte de a fi numiţi şi pe perioada exercitării funcţiei (Prin-cipiul III.1.a), judecătorii ar trebui să participe în orice fel de pregătire necesară pentru îndeplinirea efi cientă şi adecvată a sarcinilor. Într-adevăr, dacă statele membre pun la dispoziţia judecătorilor facilităţile de pregătire profesională, judecătorii ar trebui să le folosească. Această responsabilitate este în mod special legată de obligaţia de a fi la curent cu toate schimbările recente în legislaţie şi jurisprudenţă.

Principiul VI - Neîndeplinirea atribuţiilor şi abaterile disciplinare

42. Acest ultim principiu presupune obligaţia judecătorilor de a-şi aduce la îndepli-nire atribuţiile şi de a-şi asuma responsabilităţile. Ca orice alţi reprezentanţi ai ramu-rilor autorităţii de stat, judecătorii sunt supuşi monitorizării cu privire la modul de îndeplinire a acestei obligaţii.

43. Atunci cînd judecătorii nu îşi îndeplinesc sarcinile într-un mod efi cient şi adecvat, trebuie luate măsuri corespunzătoare. Asemenea măsuri pot să includă, de exemplu, în funcţie de tradiţiile legale ale statului în cauză, retragerea dosarelor de la un jude-cător, orientarea judecătorului către alte sarcini în cadrul instanţei, sancţiuni fi nan-ciare, precum reducerea salariului pe o perioadă de timp determinată sau suspen-darea (conform paragrafului 1 al acestui principiu). Nu mai trebuie menţionat faptul că asemenea măsuri trebuie să aibă un caracter excepţional pentru a fi păstrată independenţa justiţiei. Depinde de statele membre să decidă care este autoritatea corespunzătoare pentru a monitoriza activităţile judecătorilor, motiv pentru care Recomandarea în paragraful 3 doar solicită statelor membre să se gîndească la înfi -inţarea unui organ special competent. Deciziile unui astfel de organ trebuie să poată fi atacate în instanţă. Acest organ poate fi unul judiciar, însă, în unele state membre, alte organisme, precum Ministerul Justiţiei îndeplinesc această sarcină. Orice măsură adoptată de către organismul de supraveghere trebuie să fi e bazată pe respectarea independenţei judecătorilor. De exemplu, unui minister nu ar trebui să îi fi e permis, sub pretextul de exercitare a autorităţii sale de supraveghere, să retragă un dosar de la un judecător a cărui decizie nu pare să fi e în acord cu dorinţele administrativului. Cu toate acestea, dacă un judecător se confruntă cu un număr substanţial de dosare restante, Preşedintele instanţei, o autoritate judiciară mai înaltă sau Ministerul Justi-ţiei pot decide să înceapă o anchetă cu privire la motivele pentru care s-a ajuns într-o astfel de situaţie. În asemenea cazuri, cerinţa de efi cienţă a justiţiei nu afectează independenţa judecătorului.

44. Acolo unde, în conformitate cu dreptul naţional, se pretinde că judecătorii au comis abateri disciplinare, este esenţial ca orice proceduri luate împotriva lor să asi-gure independenţa acestora şi ca orice instanţă sau organ competent să fi e indepen-dente şi imparţiale. În unele state membre, un judecător suspectat de comiterea unei


abateri disciplinare este chemat în faţa unei instanţe compuse din judecători sau din judecători şi alte persoane care nu fac parte din sistemul judiciar. Alte state membre nu au instanţe sau tribunale disciplinare. Singura sancţiune în astfel de state este eliberarea din funcţie. În anumite ţări, doar parlamentul naţional este îndreptăţit să elibereze din funcţie judecătorii de la instanţele superioare. În concluzie: faptul că instanţa în faţa căreia se desfăşoară procedura disciplinară nu intră sub jurisdicţia judecătorilor sau nu este supusă într-o anumită măsură infl uenţei judecătorilor, nu ridică probleme, dacă independenţa instanţei sau organului respectiv, precum şi im-parţialitatea procedurilor este respectată.

45. Paragraful 2 ia în considerare circumstanţe diferite în care judecătorii pot fi revo-caţi din funcţie înainte de vîrsta pensionării.

46. Principiul apărării absolute a funcţiei judecătorilor care au fost numiţi perma-nent, este menit să garanteze independenţa acestora şi să se asigure că un judecător numit permanent nu poate fi revocat din funcţie fără motive temeinice înainte de vîrsta obligatorie de pensionare. Cu toate acestea, unele state membre nu garan-tează siguranţa funcţiei de judecător pînă la vîrsta pensionării. Acest lucru se înt-îlneşte în situaţiile în care, fi e judecătorii trebuie să fi e realeşi după o perioadă de timp, fi e unii judecători efectuează o perioadă de „stagiu” la începutul carierei lor, în care pot fi revocaţi din funcţie.

47. Conceptul de „motive întemeiate” acoperă toate situaţiile care implică acţiunile disciplinare sau incapacitatea. Nu mai trebuie menţionat faptul că în procedurile de eliberare din funcţie, judecătorii se bucură de aceleaşi drepturi şi garanţii procedu-rale ca orice altă parte din litigiu. Ar trebui de asemenea făcută trimitere la Principiile de Bază din cadrul sistemului judiciar adoptate de Naţiunile Unite.

Plecînd de la principiul că orice persoană are dreptul la un proces echitabil şi la o judecată publică în cadrul unui termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială instituită prin lege, în conformitate cu Convenţia Europeană a Dreptu-rilor Omului, această Recomandarea tratează principiile de bază ale apărării inde-pendenţei justiţiei. De exemplu, deciziile judecătorilor nu ar trebui să fi e supuse nici unei revizuiri în afara procedurilor de apel prevăzute de lege; mandatul judecăto-rilor şi remuneraţia acestora ar trebui să fi e garantate de lege; toate deciziile legate de cariera profesională a judecătorilor ar trebui să fi e bazate pe criterii obiective şi recrutarea şi cariera judecătorilor ar trebui să fi e bazate pe merit, avînd în vedere califi cările, integritatea, abilitatea şi efi cienţa. În procesul de adoptare a deciziilor, judecătorii trebuie să fi e independenţi şi capabili de a acţiona fără nici o restricţie, in-fl uenţe necorespunzătoare, stimulente, presiuni, ameninţări sau interferenţe, directe sau indirecte, venite din partea terţilor, pentru nici un fel de motiv. Recomandarea se referă de asemenea la condiţiile de muncă ale judecătorilor şi la responsabilităţile lor judiciare.

***



PRIVIND INTRODUCEREA ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA FUNCŢIONĂRII SISTEMELOR ŞI PROCEDURILOR DE APEL ÎN MATERIE CIVILĂ

ŞI COMERCIALĂ

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 7 febr. 1995 la a 528-a reuniune a

delegaţ i lor de miniş t r i )

Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Observînd că Protocolul nr.7 al Convenţiei privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Liberţilor Fundamentale („Convenţia”) obligă părţile semnatare să reglementeze examinarea de către o jurisdicţie superioară a declaraţiilor de vinovăţie şi a hotărî-rilor judecătoreşti;

Fiind de acord asupra faptului că procedurile de apel1 trebuie să fi e admise şi în ma-teria dreptului civil sau comercial, nu doar în cazurile de drept penal;

Ţinînd seama de problemele cauzate de o eventuală creştere a numărului cererilor de apel şi de durata procedurilor de apel;

Considerînd că dreptul persoanei la a-i fi examinată cauza într-un timp rezonabil, aşa cum prevede art. 6 par.1 din Convenţie, poate fi afectat de asemenea probleme;

Conştient de faptul că procedurile inadecvate sau inefi cace şi utilizarea abuzivă a dreptului la apel al părţilor cauzează întîrzieri nejustifi cate şi pot pune sistemul ju-ridic într-o lumină nefavorabilă;

1 Varianta in limba franceză utilizează termenul „le recours”, iar cea în limba engleză termenul de „appel” . În traducerea în limba română, vom folosi termenul de apel pentru instanţa de control judiciar secundă şi termenul de recurs pentru instanţa de control judiciar terţiară (n.t.).


Avînd convingerea că procedurile efective de apel sunt în interesul tuturor justiţiabi-lilor şi al administraţiei justiţiei;

Ţinînd seama de Recomandarea nr. (81) 7 privind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie, de Recomandarea nr. (84) 5 asupra principiilor de procedură civilă menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei, de Recomandarea nr. (86) 12 privind măsu-rile de prevenire şi reducere a încărcăturii instanţelor şi de Recomandarea nr. (93) 1 privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială,

Recomandă guvernelor statelor membre să adopte sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare pentru îmbunătăţirea funcţionarii sis-temelor şi procedurilor de apel în materie civilă şi comercială, şi cu precădere urmă-toarele:

Capitolul I – PRINCIPII GENERALE

Articolul 1 – Dreptul la controlul jurisdicţional

a. În principiu, trebuie să existe posibilitatea reanalizării oricărei decizii a unei instanţe inferioare („prima instanţă”) de către o instanţă superioară („instanţa secundă”).

b. Dacă se consideră necesar să se facă excepţii de la acest principiu, acestea trebuie să fi e stipulate în lege şi să fi e în concordanţă cu principiile generale de drept.

c. Trebuie oferite părţilor informaţii privind dreptul lor de apel şi modul de exer-citare al acestuia, cum ar fi termenul în care poate fi introdus apelul.

d. Judecătorilor din instanţele superioare nu trebuie să li se permită participarea la instrumentarea unui caz în care aceştia au fost implicaţi la o instanţă inferi-oară.

Capitolul II – LIMITELE CONTROLULUI JURISDICŢIONAL

Articolul 2 – Măsuri la nivelul primei instanţe

a. În principiu, chestiunile litigioase trebuie stabilite la nivelul primei instanţe. Toate cererile, faptele sau dovezile trebuie prezentate în faţa primei instanţe. Statele trebuie să adopte legislaţia sau să ia alte măsuri specifi ce în acest sens.

b. Pentru a oferi părţilor posibilitatea de a decide dacă vor recurge sau nu la folosirea dreptului de apel şi pentru a încerca, acolo unde este posibil, să li-miteze apelul, prima instanţă trebuie să fi e obligată prin lege să ofere motive complete şi clare pentru deciziile luate, folosind un limbaj accesibil tuturor. În


principiu, nu este necesară motivarea deciziilor instanţei atunci cînd nu a fost înaintată o contestaţie sau în cazul deciziilor luate de juraţi.

c. Prima instanţă trebuie să aibă dreptul, acolo unde este cazul, să permită exe-cutarea provizorie, numai dacă aceasta nu va cauza apelantului un prejudiciu grav sau ireparabil sau dacă nu va obstrucţiona înfăptuirea ulterioară a justi-ţiei .

Articolul 3 – Cauze excluse de la drept la apel

Pentru a se asigura de faptul că numai cauzele ce merită sunt examinate de instanţa de apel, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a. excluderea anumitor categorii de cazuri, de exemplu, pretenţii băneşti mi-nore1;

b. cererea unei autorizări pentru a exercita apelul;c. stabilirea unor limite de timp precise pentru exercitarea dreptului de apel;d. amînarea dreptului de apel împotriva unor decizii interlocutorii ale cazului

pînă la apelul exercitat cu privire la cauza de fond.

Articolul 4 – Măsuri de prevenire a abuzurilor în exercitarea apelului

Pentru a preveni orice abuz în procedura sau sistemul de apel, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a. apelanţilor să li se solicite, într-un stadiu incipient, să îşi motiveze apelul şi să precizeze soluţia pe care ei o văd;

b. instanţa de apel să poată respinge, într-o manieră simplă, de exemplu fără informarea celeilalte părţi, orice apel pe care îl găseşte nefondat, lipsit de sens sau vexatoriu; în astfel de cazuri, se pot prevedea sancţiuni specifi ce, cum ar fi amenzile;

c. acolo unde hotărîrea este executorie imediat, să se permită o amînare a exe-cutării numai în cazurile în care punerea în aplicare a deciziei ar cauza ape-lantului un prejudiciu ireparabil sau grav sau ar obstrucţiona înfăptuirea ul-terioară a justiţiei; în astfel de cazuri, trebuie prevăzute garanţii în ce priveşte suma prevăzută în hotărîre;

d. acolo unde hotărîrea este una cu executare imediată, să se acorde dreptul in-stanţei de apel să refuze examinarea cauzei dacă apelantul nu s-a supus exe-cutării, cu excepţia cazului în care acesta a depus garanţiile necesare sau dacă prima instanţă sau instanţa de apel a decis o amînare a executării;

e. acolo unde au fost cauzate întîrzieri nejustifi cate de către una dintre părţi, să oblige partea în cauză la plata cheltuielilor adiţionale datorate întîrzierii.

1 În variantele ofi ciale sunt denumite „small claims” (engl.), respectiv „faibles montants” (fr).


Articolul 5 – Măsuri de limitare a domeniului procedurilor în faţa instanţei secunde

Pentru a se asigura de faptul că cauzele atacate cu apel sunt examinate de instanţa de apel, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele masuri:

a. să permită instanţei sau părţilor să ia în considerare parţial sau în totalitate aspectele reţinute de prima instanţă;

b. să permită părţilor să ceară o decizie limitată doar la anumite aspecte ale ca-zului;

c. acolo unde este necesară autorizarea apelului, să ofere instanţei posibilitatea de a limita aria de întindere a apelului, de exemplu, doar la aspecte de drept;

d. să impună restricţii privind introducerea de noi cereri, fapte sau probe în faţa instanţei de apel, doar dacă nu au apărut circumstanţe noi sau există alte mo-tive prevăzute de dreptul naţional pentru care nu au fost introduse în faţa primei instanţe;

e. să se limiteze examinarea doar la motivele de apel, exceptînd cazurile în care instanţa extinde cercetarea din ofi ciu.

Capitolul III – ALTE MĂSURI VIZÎND ÎMBUNĂTĂŢIREA EFICIENŢEI PENTRU FUNCŢIONAREA SISTEMELOR ŞI PROCEDURILOR DE APEL

Articolul 6 – Măsuri de îmbunătăţire a efi cienţei procedurilor de apel

Pentru a se asigura că apelurile sunt examinate într-o manieră efi cientă şi rapidă, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a. să nu repartizeze mai mulţi judecători decît este necesar pentru instrumenta-rea cazurilor. Un singur judecător se poate ocupa, de exemplu, de una sau mai multe din următoarele probleme:i. cereri de autorizare a apelului;ii. incidente de procedură;iii. cazuri minore;iv. acolo unde părţile solicită aceasta;v. cerere nefondată în mod evident;vi. cazuri din materia dreptului familiei;vii. cazuri avînd caracter de urgenţă.

b. cum cazul a fost deja instrumentat de prima instanţă, să limiteze numărul expunerilor scrise ale părţilor la minimul necesar,de exemplu, să prevadă că fi ecare parte are dreptul să prezinte un singur set de documente instanţei secunde;


c. în statele în care cazurile pot fi dezbătute oral în faţa instanţei de apel, să per-mită părţilor să fi e de acord asupra analizării cazului fără audieri, cu excepţia cazurilor în care instanţa de apel găseşte necesar acest fapt;

d. să reducă durata dezbaterilor orale la ceea ce este strict necesar, de exemplu utilizînd mai mult procedurile scrise sau recurgînd la furnizarea de argumente sau adresări scrise;

e. acolo unde au loc dezbateri orale, să se asigure că acestea sunt realizate în cel mai scurt timp posibil („concentrarea dezbaterilor orale”). Instanţa trebuie să delibereze şi imediat după acestea să emită hotărîrea sau într-un timp destul de scurt, după cum este prevăzut în lege;

f. să impună respectarea strictă a limitelor de timp, de exemplu în ceea ce pri-veşte schimbul de documente şi invocarea de apărări, şi să prevadă sancţiuni pentru nerespectarea limitelor de timp, precum amenzi, respingerea apelului sau neluarea în consideraţie a chestiunilor ce au depăşit timpul limită;

g. să ofere instanţei de apel un rol mai activ atît înaintea, cît şi în timpul examină-rii apelului pentru a asigura acestuia un ritm de progres constant, de exemplu, prin realizarea de anchete preliminare sau prin încurajarea rezolvării amiabile a litigiului;

h. să prevadă o abordare specială pentru cazurile urgente, de exemplu să decidă cine este îndreptăţit să solicite o instrumentare rapidă a cazului, pe ce criterii poate fi califi cat un caz drept urgent şi să decidă ce complet de judecată are competenţa necesară instrumentării unor asemenea cazuri;

i. să contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor dintre instanţe şi avocaţi şi celelalte părţi implicate în litigiu, de exemplu prin organizarea de seminare de către instanţa de apel împreună cu barourile sau realizînd dezbateri asupra modali-tăţilor de îmbunătăţire a procedurilor;

j. să doteze instanţa de apel cu mijloace tehnologice adecvate, precum tele-faxuri sau computere, şi să ofere facilitaţi similare şi primei instanţe pentru a facilita pregătirea ţi realizarea transcrierilor dezbaterilor şi a deciziilor;

k. să promoveze reprezentarea părţilor de către avocaţi califi caţi.

Capitolul IV – ROLUL ŞI FUNCŢIA INSTANŢEI A TREIA

Articolul 7 – Măsuri referitoare la recursurile în faţa instanţei a treia

a. Prevederile prezentei recomandări trebuie să fi e aplicabile, unde este cazul, şi „instanţei a treia” 1, acolo unde o asemenea instanţă există, adică o instanţa ce exercită controlul asupra deciziilor instanţei de apel. Curţile constituţionale sau echivalentele acestora nu fac obiectul prezentei recomandări.

1 „Instanţa a treia” mai poate este denumită şi „instanţă de al treilea nivel” (n.t.).


b. În luarea de măsuri vizînd funcţionarea instanţelor de al treilea nivel, statele trebuie să ţină cont de faptul că respectivele cazuri au fost deja examinate de alte două instanţe.

c. Recursurile în faţa unei a treia instanţe trebuie făcute numai în acele cazuri ce merită într-adevăr o a treia analizare judiciară, de exemplu cazuri care prin natura lor pot contribui la dezvoltarea legislaţiei sau la interpretarea uniformă a legii. De asemenea, recursul poate fi limitat la situaţia care ar privi o chesti-une de drept de importanţă generală. Recurentul trebuie să justifi ce motivele pentru care cazul său se încadrează în aceste situaţii.

d. Statele pot lua în calcul varianta introducerii unui sistem prin care un caz să fi e supus direct instrumentării de către instanţa a treia, de exemplu prin trimi-terea cauzei pentru a se da o hotărîre preliminară sau printr-o procedură ce exclude instanţa de apel (procedura „leapfrog”1). Asemenea proceduri pot fi realizate în special pentru probleme referitoare la chestiuni de drept şi în care un recurs în faţa instanţei a treia s-ar produce cu mare probabilitate în orice caz.

e. Deciziile luate de instanţa a doua trebuie să aibă un caracter executoriu, cu excepţia cazurilor în care instanţa de apel sau cea de recurs acordă o amînare a executării deciziei, ori dacă recurentul oferă garanţii sufi ciente.

f. Statele ce nu admit un sistem de autorizare a recursului în faţa instanţei a treia sau care nu oferă instanţei a treia posibilitatea de a respinge parţial un recurs, pot lua în considerare varianta introducerii unor asemenea sisteme cu scopul de a limita numărul cazurilor ce merită o a treia examinare judiciară. Legea poate stabili motive exacte care să îndreptăţească instanţa treia să îşi limiteze examinarea numai la anumite aspecte ale cazului, de exemplu, în cazul admi-terii recursului sau a respingerii, după o analiză sumară, a anumitor părţi ale recursului.

g. În principiu, în faţa instanţei a treia nu pot fi administrate fapte şi probe noi.***

1 Procedura „leapfrog” (jocul „de-a capra”) permite ca anumite hotărîri să fi e reanalizate direct de instanţa de recurs, „sărind” peste instanţa de apel (n.t.) .



CU PRIVIRE LA SELECTAREA, PRELUCRAREA, PREZENTAREA ŞI ARHIVAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI ÎN SISTEMELE

AUTOMATIZATE DE DOCUMENTARE JURIDICĂ

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 11 septembr ie 1995 ,

în cadrul ce le i de -a 543-a reuniuni a Delegaţ i lor M in iş t r i lor )

Comitetul Miniştrilor, în virtutea articolului 15 b din Statutul Consiliului Europei,

Considerînd că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strînsă între membrii săi;

Considerînd importantă Recomandarea nr. R (83) 3 cu privire la protecţia utilizato-rilor serviciilor de informatică juridică;

Considerînd că deplina cunoaştere a jurisprudenţei tuturor jurisdicţiilor este una din condiţiile esenţiale ale aplicării echitabile a dreptului;

Considerînd că obiectivitatea şi reprezentativitatea sistemelor automatizate de difu-zare a jurisprudenţei sunt o condiţie indispensabilă pentru o bună justiţie;

Constatînd că mijloacele automatizate sunt utilizate din ce în ce mai frecvent pentru investigaţii juridice, iar numărul crescînd şi complexitatea hotărîrilor judecătoreşti suscită o recurgere din ce în ce mai largă la aceste metode noi;

Considerînd că publicul în general şi profesiile juridice în particular trebuie să aibă acces la aceste noi mijloace de informaţie,

Recomandă guvernelor Statelor membre:


a. să aducă la cunoştinţa persoanelor responsabile de crearea, gestionarea şi ac-tualizarea sistemelor automatizate de documentare juridică principiile gene-rale şi liniile directoare defi nite mai jos;

b. să ia măsuri corespunzătoare pentru a permite aplicarea acestor principii şi a liniilor directoare la sistemele automatizate de difuzare a jurisprudenţei în sectorul public, să faciliteze punerea lor în acţiune şi să supravegheze obiec-tivitatea şi reprezentativitatea sistemelor automatizate de difuzare a jurispru-denţei;

c. să ia măsurile necesare pentru a asigura tuturor utilizatorilor un acces liber la sistemele automatizate de documentare juridică deschise publicului.

Anexa 1 la Recomandarea R (95) 11

Principii generale pentru sistemele automatizate de documentare juridică privind selectarea, prelucrarea, prezentarea şi arhivarea hotărîrilor

judecătoreşti

I. Domeniul de aplicare

Recomandarea optează pentru ca sistemele automatizate de difuzare a hotărîrilor judecătoreşti să cuprindă:

– băncile de date, oricare ar fi constituţia sau difuzarea lor;– noile suporturi de difuzare magnetică şi optică (în special, CD-ROM-urile, care

conţin jurisprudenţa).

II. Obiectivele sistemelor automatizate de difuzare a jurisprudenţei

Obiectivele sistemelor automatizate sunt în special:

– de a facilita sarcina profesiilor juridice, furnizînd informaţii prompte, complete şi actuale;

– de a informa orice persoană interesată de unele probleme ale jurisprudenţei;– de a face publice în mod mai operativ noile hotărîri, în special din domeniile

dreptului în evoluţie;– de a face publice un număr cît mai mare de hotărîri de interes atît pentru do-

meniul normativ, cît şi pentru domeniul faptelor (cuantumul indemnizaţiilor, pensiilor alimentare, pedepsele, etc.);

– de a contribui la coerenţa jurisprudenţei (securitatea de drept – “Rechtssicher-

heit”), fără a introduce totuşi o rigiditate;– de a permite legislatorului să facă analize ale aplicării legilor;– de a facilita studiile cu privire la jurisprudenţă;– de a furniza, în anumite cazuri, informaţii în scopuri statistice.


III. Principii generale

1. Acoperirea

Jurisprudenţa tuturor domeniilor dreptului şi a regiunilor geografi ce în ansamblu trebuie să poată fi difuzată de către unul sau mai multe sisteme automatizate. Sta-tele ar trebui să asigure sau să promoveze sisteme pentru acoperirea sectoarelor care nu sunt încă gestionate (vezi Recomandarea nr. R (83) 3, anexa 1, partea I, nr. 5, alineatul 2, precum şi anexa II de mai jos, II.3).

2. Exhaustivitate - selectare

2.1 Conform regulilor sistemului juridic poate fi realizată o selectare a hotărîrilor dacă aceasta este necesară pentru sistemul automatizat.

2.2. În sectoarele unde selectarea este efectuată, ea trebuie să fi e obiectivă în confor-mitate cu criteriile prevăzute în anexa II, iar hotărîrile selectate trebuie să reprezinte jurisprudenţa sectorului.

Aceasta înseamnă selectarea unei hotărîri contrare unei tendinţe jurisprudenţiale dominante.

3. Actualitate şi actualizare

Sistemul automatizat trebuie alimentat cu regularitate cu hotărîri recente ale juris-dicţiilor în timp rezonabil.

Este de dorit ca sistemul automatizat să permită utilizatorilor o informare rapidă cu cele mai recente hotărîri introduse în sistem.

În măsura posibilităţii, termenul de reînnoire nu ar trebui să depăşească o lună pentru hotărîrile curţilor supreme şi trei luni pentru hotărîrile altor jurisdicţii, termenul fi ind calculat de la publicarea sau eliberarea pentru părţi a copiei hotărîrii.

Metodele de actualizare ar trebui să profi te de cele mai efi ciente tehnici, în special de reutilizarea textelor deja disponibile în formă lizibilă la calculator. Mai mult decît atît, serviciile de informare juridică ar trebui să insiste pentru ca faza de redactare să fi e cît se poate de scurtă.

4. Confi rmarea sau infi rmarea hotărîrilor judecătoreşti

Atunci cînd o hotărîre selectată constituie obiectul unui recurs în faţa jurisdicţiei superioare, existenţa acestui recurs trebuie să fi e semnalată utilizatorului din mo-mentul prezentării acestei hotărîri.

În măsura posibilităţii, trebuie să fi e menţionată decizia curţii superioare (confi rmare sau infi rmare).


5. Arhivarea hotărîrilor

Criteriile de arhivare în sistemul automatizat de difuzare a jurisprudenţei ar trebui să fi e cît mai clare şi simple, iar hotărîrile arhivate ar trebui să fi e memorizate pe unul sau mai multe suporturi care vor fi accesibile utilizatorului.

Ar fi necesar de a examina modul în care va fi evitată complicarea utilizării sistemului în cazul acumulării unei mase crescînde de informaţii învechite.

Serviciile de informatică juridică ar trebui să faciliteze investigaţiile documentare li-mitate a hotărîrilor luate după o dată anumită.

Anexa II la Recomandarea nr. R (95) 11

Liniile directoare cu privire la selectarea, prelucrarea, prezentarea şi arhivarea hotărîrilor judecătoreşti în sistemele automatizate

de documentare juridică

I. Selectarea

1. Defi niţie

Liniile directoare prezentate în continuare afi rmă, că prin “selectare” se subînţeleg metodele de alegere a hotărîrilor judecătoreşti adoptate într-un Stat membru care vor fi introduse în sistemul de baze de date.

2. Criteriile de selectare

Este de dorit ca selectarea hotărîrilor judcătoreşti să se realizeze respectînd urmă-toarele criterii:

– selectarea ierarhică: selectarea ierarhică este selectarea hotărîrilor de la una sau de la mai multe instanţe judecătoreşti determinate în funcţie de rangul lor ierarhic în ordinea juridică a ţării date;

– selectarea geografi că: selectarea geografi că este selectarea hotărîrilor de la una sau de la mai multe instanţe judecătoreşti determinate conform ampla-sării lor geografi ce;

– selectarea după domeniul de drept: selectarea după domeniul de drept este selectarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti dependente de unul sau mai multe domenii de drept, de exemplu dreptul penal, dreptul mediului, dreptul procesual, dreptul familiei, dreptul fi scal, etc.;

– selectarea după fond: selectarea după fond este selectarea hotărîrilor judecă-toreşti care prezintă sau nu prezintă un interes juridic sufi cient.

Liniile directoare de mai jos se aplică atît hotărîrilor asupra fondului, cît şi hotărîrilor cu privire la procedură.


II. Liniile directoare

Selectarea trebuie să fi e realizată în aşa fel, ca să garanteze obiectivitatea şi reprezen-tativitatea bazei de date.

Selectarea ar trebui să asigure pe de o parte un acces larg şi general la informaţia cu privire la hotărîrile judecătoreşti şi, pe de altă parte, să evite acumularea informaţiilor inutile.

Criteriile de selectare defi nite mai sus ar trebui să fi e aplicate după cum urmează:

1. Selectarea ierarhică este utilă pentru a limita masa de informaţii susceptibile pentru investigaţii documentare. Acest tip de selectare are scopul de a privilegia în general hotărîrile curţilor supreme. Totuşi, trebuie să ţinem cont de faptul, că frec-venţa apelurilor poate varia de la un domeniu juridic la altul şi că anumite tipuri de hotărîri judecătoreşti nu sunt susceptibile apelului. Prin urmare, deciziile instanţelor inferioare nu ar trebui să fi e sistematic respinse.

2. Ar trebui evitată selectarea geografi că, cel puţin pentru că nu este justifi cată de circumstanţe specifi ce, de exemplu existenţa unui drept regional sau a unei juris-dicţii regionale, sau în cazul investigaţiilor specifi ce cu caracter ştiinţifi c.

3. Selectarea conform domeniilor de drept este un mijloc util de a limita masa de informaţii susceptibile investigaţiei documentare cînd unele sisteme sunt destinate unor grupuri specifi ce de utilizatori. Selectarea pe domenii se face selectînd hotărî-rile relevante de unul sau mai multe domenii juridice. Pentru aceasta ar trebui sto-cate toate hotărîrile venite de la unul sau mai multe tipuri de instanţe judecătoreşti specializate - instanţa judecătorească fi scală, instanţa judecătorească penală, etc.

Statele ar trebui să se străduie să promoveze crearea bazelor de date după tipul de informaţii, după domeniile juridice şi jurisdicţiile neacoperite în altă parte (c.f. Reco-mandarea nr. R (83) 3, anexa I partea I, 5.2).

4. Selectarea conform fondului nu ar trebui să se facă, decît cu o mare circumspecţie pentru a garanta obiectivitatea şi reprezentativitatea selectării hotărîrilor.

O hotărîre prezintă un “interes juridic” atunci cînd exprimă un principiu de drept care creează un precedent juridic, o tendinţă a jurisprudenţei în estimarea faptelor, o nouă practică de procedură astfel, încît hotărîrea este sau ar putea fi importantă pentru a cunoaşte într-un mod pertinent şi detaliat practica judiciară din domeniul juridic vizat.

Mai mult decît atît, ar trebui să fi e luate în consideraţie următoarele elemente spe-cifi ce.

Hotărîrile cu privire la evaluare (a pedepsei, prejudiciului, etc.), precum şi hotărîrile care tratează în mod special problemele cu privire la dovezi sau cele cu privire la


contract nu ar trebui în general să fi e omise, acest tip de hotărîri reprezentînd de fapt elemente importante ale sistemelor juridice.

O hotărîre care exprimă o “jurisprudenţă constantă” a curţilor şi instanţelor ar trebui să fi e reprezentată în aşa fel, ca să ilustreze principiile fundamentale ale practicii con-stante a jurisdicţiilor. Stocarea acestor hotărîri nu ar trebui să contribuie la împiedi-carea unei evoluţii eventuale a jurisprudenţei. Prin urmare, sistemele informatizate de informare juridică ar trebui periodic să stocheze hotărîrile care sunt conforme sau contrare unei “practici constante” ale instanţelor. Ar putea fi date indicaţii oportune, de exemplu adăugînd adnotări care să confi rme sau să infi rme jurisprudenţa.

5. Criteriile suplimentare de selectare:

Criteriile de selectare pot fi pozitive sau negative.

Cît priveşte criteriile negative de selectare, hotărîrile pot fi excluse:

a. dacă considerentele sunt alcătuite în conformitate cu o formulă standard sau cu o clauză de formă pură, cu o formulare care poate fi relevată cu ajutorul unor astfel de module cum sunt modulele pentru prelucrarea textelor.

b. dacă hotărîrile care se referă la mijloacele sau elementele dovezilor sunt în concordanţă cu jurisprudenţa.

Dacă este necesară o selectare a hotărîrilor instanţelor supreme, ar fi de dorit ca me-toda de selectare negativă să fi e utilizată în toate domeniile dreptului.

Pentru alegerea hotărîrilor pot fi utilizate următoarele criterii de selectare pozitivă:

a. hotărîrile în care sunt explicate o noţiune sau un termen juridic, adică o normă de drept care este formulată sau modifi cată în această hotărîre;

b. hotărîrile în care metoda de interpretare utilizată este rar aplicată pentru o normă de drept sau pentru un ansamblu de fapte;

c. hotărîrile în care este prezentată o argumentare inedită;d. hotărîrile care tratează o problemă cu privire la competenţa instanţei;e. hotărîrile în care este expusă o opinie concordantă sau disidentă;f. hotărîrile în care este pus în cauză un principiu de drept şi/sau un ansamblu

de fapte de interes general.

III. Punerea în aplicare a selectării

Selectarea ar trebui să fi e efectuată doar în conformitate cu liniile directoare stabilite mai sus, care sunt clar defi nite şi destul de accesibile pentru utilizator. Aceste linii directoare ar trebui să fi e elaborate conform principiilor indicate în punctul II.

Selectarea ar trebui să fi e efectuată de una sau mai multe persoane care au califi care juridică. Selectarea conform fondului ar trebui să fi e efectuată făcînd apel la o gamă


largă de specialişti, asigurînd reprezentarea diferitor opinii şi diferitor puncte de ve-dere. Selectarea poate fi făcută în etape, de exemplu poate fi făcută o preselecţie.

Persoana sau persoanele ar putea fi judecători, jurişti universitari, avocaţi, procurori şi alţi funcţionari. Aceste grupuri de persoane ar putea de asemenea să cuprindă reprezentanţi ai unor asociaţii, reviste juridice şi altor servicii de informare juridică.

Dacă o judecătorie de ultimă instanţă cere să fi e introdusă una din hotărîrile sale în baza de date, în principiu această hotărîre ar trebui să fi e inclusă.

Participarea utilizatorilor la selectarea şi alegerea criteriilor de selectare este prefe-rabilă.

IV. Prezentarea

1. Prezentarea hotărîrilor (documentelor)

Documentele ar trebui să fi e prezentate în aşa mod, încît să asigure o investigare sigură şi rapidă.

Hotărîrile judecătoreşti ar trebui să fi e stocate în formă de texte originale complete. În afară de aceasta, ar fi convenabil să se examineze mai atent următoarele posibili-tăţi de îmbogăţire a bazelor de date:

– titluri (head-lines);– cuvinte cheie (keywords);– vocabulare stabile (fi xed vocabulary);– abstracţii / sumare (abstracts);

– comentarii: rezumat / analiză (summary / analysis);– adnotări, de exemplu referinţe la legislaţie, jurisprudenţă, doctrină;– informaţii cu privire la apeluri şi rezultatul lor.

2. Respectarea vieţii private

Orice aspect al vieţii private şi a protecţiei datelor personale, care apare atunci cînd este vorba de sistemele de informatică juridică, trebuie să fi e reglementat în confor-mitate cu dreptul naţional şi cu principiile Convenţiei pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (Convenţia nr. 108 din Seria Tratatelor Europene) şi a textelor sale subsidiare.

3. Accesul

Liniile directoare ale Recomandării R (83) 3, anexa, partea I, punctele 2 şi 3 ar trebui să fi e aplicate pentru accesul sistemelor de informatică juridică la textele originale ale hotărîrilor judecătoreşti, în special la textele existente în formă lizibilă la calcu-lator, şi pentru accesul utilizatorului la sistemele de informatică juridică,


EXPUNEREA DE MOTIVE LA RECOMANDAREA NR. R (95) 11

Explicaţii preliminare

Mandatul conferit unui grup de lucru care a pregătit recomandarea sub controlul Comitetului de experţi cu privire la informatica juridică a fost următorul:

“Examinarea problemelor legate de selectarea, arhivarea şi prelucrarea hotărîrilor judecătoreşti în cadrul sistemelor de investigare a informaţiilor juridice:

– compararea situaţiei în Statele membre şi în Statele cu statut de observator, şi organizaţiile cu statut de observator, în baza rapoartelor acestor state şi orga-nizaţii;

– elaborarea liniilor directoare sau elaborarea unui proiect de recomandare în vederea asigurării reprezentativităţii şi obiectivităţii datelor din jurispru-denţă.”

Grupul de lucru a putut să dispună de un anumit număr de rapoarte din partea experţilor din Statele membre sau din Statele cu statut de observator – Republica Federală Germană, Danemarca, Austria, Norvegia, Finlanda, Italia şi Portugalia. Con-comitent, grupul de lucru a utilizat concluziile din raportul dlui H. Franken, profesor la Universitatea din Leyde (Olanda) cu privire la “selectarea, prelucrarea şi prezen-tarea hotărîrilor judecătoreşti în cadrul sistemelor automatizate de documentare juridică”.

Principalele difi cultăţi întîlnite la elaborarea unei recomandări în adresa guvernelor au fost următoarele.

Desigur că regulile aplicate diferitor sisteme automatizate de documentare juridică, fi e ele operaţionale sau experimentale, depindeau de orice evidenţă a organizării justiţiei în ţările în cauză, de mărimea sa şi de abilităţile juridice.

Mai mult decît atît, anumite ţări nu au decît un singur sistem, pe cînd altele posedă mai multe.

În fi ne, în anumite ţări, acest sau aceste sisteme sunt administrate de către una sau mai multe autorităţi publice, pe cînd în alte ţări este admisă coexistenţa, ba chiar concurenţa între sistemele publice şi private. Or, o recomandare ar trebui să fi e utili-zată oricare ar fi tipul instituţiilor interesate.

Ansamblul acestor elemente justifi că structura recomandării şi a anexelor sale.

Deopotrivă, ţinînd cont de aceste elemente, s-a acordat o atenţie deosebită defi ni-ţiei criteriilor de selectare a cazurilor introduse în sistemele automatizate de docu-mentare juridică.


1. Recomandarea

Astfel recomandarea fi xează un cadru foarte general care reaminteşte principiile in-tangibile ale întregului ansamblu al sistemului automatizat de documentare juridică, oricare n-ar fi el, adică pe de o parte, obiectivitatea şi reprezentativitatea amintitelor sisteme, iar pe de altă parte, înlesnirea accesului la sistemele deschise publicului. Aceste principii generale sunt precizate în anexa I a recomandării. Anexa II conţine mai exact proiectul liniilor directoare cu privire la selectarea cazurilor sau hotărîrilor introduse în sistemul automatizat.

2. Anexa I la recomandare: principii generale

2.1. Obiective

Punctul nr. 5 cu privire la ameliorarea coerenţei jurisprudenţei luate în sensul “Recht-

ssicherheit = Securitatea de drept” provoacă mai multe întrebări.

De fapt, interesul pentru o bază automatizată de date juridice corect informată poate spori securitatea în cadrul raporturilor juridice în sensul unde, de exemplu, doi parteneri, înainte de a încheia un contract trebuie să fi e siguri, pe cît e posibil, de dreptul pozitiv şi de jurisprudenţă.

Totuşi, un astfel de sistem, prin masa de informaţii disponibile pe care o furnizează în termeni foarte scurţi, nu trebuie să implice o rigiditate a dreptului sau o rigiditate care ar împiedica orice evoluţie socială, economică sau juridică preferabilă şi al cărui vector ar putea fi jurisprudenţa.

Concilierea acestor două imperative explică redactarea punctului nr. 5 care consti-tuie un compromis considerat acceptabil de către diferiţi autori ai recomandării.

2.2. Principii generale

2.2.1. Cît priveşte acoperirea, este de dorit ca autorităţile publice să fi e în special vigilente pentru ca toate sectoarele de drept să fi e acoperite.

2.2.2. Cît priveşte selectarea, ea a fost realizată în aşa fel ca să opereze pe baze obiective, analizate în anexa II.

2.2.3. Cît priveşte actualizarea, termenii fi xaţi au rezultat de la acumularea în comun a termenilor curenţi aplicaţi în Statele membre ale Consiliului Europei.

2.2.4. Posibilitatea de arhivare a hotărîrilor nu a fost înlăturată pentru a evita su-praîncărcarea inutilă a bazelor de date, dar cu condiţia ca criteriile să fi e simple şi obiective, şi mai ales pentru ca hotărîrile astfel arhivate să poată fi uşor regăsite.


3. Anexa II la recomandare: liniile directoare

Liniile directoare cuprind în special principiile de selectare şi criteriile acestei selec-tări, criterii care sunt relativ neutre în raport cu diferite organizaţii juridice întîlnite în Statele membre sau Statele cu statut de observator ale Consiliului Europei.

Cinci criterii de selectare au fost menţionate şi defi nite pe cît se poate de exact.

Selectarea ierarhică este indispensabilă, mai ales în ţările unde sunt emise zilnic un număr important de hotărîri. Totuşi, acest sistem nu trebuie să ajungă la neglijarea hotărîrilor jurisdicţiilor inferioare.

Selectarea geografi că este cu siguranţă unul din cele mai contestabile criterii de se-lectare. Evident că criteriile de selectare în funcţie de zone geografi ce, ba chiar în funcţie de jurisdicţii şi de formaţiuni jurisdicţionale, sunt de aşa natură, încît permit un eventual control nejuridic al activităţii judecătorului.

Totuşi, s-a dovedit că este imposibil de a înlătura completamente acest criteriu din raţionamentul că există sisteme de drept regionale, sau pentru a permite, conform protocoalelor care vor fi defi nite, investigaţii cu caracter ştiinţifi c.

Selectarea după domeniul de drept nu pare să prezinte difi cultăţi specifi ce cu con-diţia că autorităţile publice supraveghează ca toate domeniile juridice să fi e acope-rite. În ceea ce priveşte selectarea după fond, defi niţia noţiunii de “interes juridic” a unei hotărîri nu ar putea fi exhaustivă cu atît mai puţin, cu cît rolul jurisprudenţei şi, prin urmare, noţiunea de “reprezentativitate” a unei hotărîri sunt determinate de diferite sisteme juridice europene.

Redactarea propusă constituie totuşi un cadru de lucru, care refl ectă compromisu-rile între diferite puncte de vedere în Europa.

Cît priveşte alegerea şi utilizarea criteriilor, este propusă de asemenea metodologia care le clasează în criterii pozitive şi negative, sprijinindu-se pe acest punct, destul de larg, pe concluziile raportului profesorului Franken.

În concluzie, în ceea ce priveşte punerea în aplicare a selectării şi prezentării hotărî-rilor, anexa II conţine un anumit număr de defi niţii care pot servi drept soclu uniform oricărui sistem automatizat de documentare juridică.

***



PRIVIND ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI PENALE

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 11 sept . 1995 ,


Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15. b din Statutul Consiliului Europei,

Considerînd că o justiţie penală echitabilă şi efi cientă este o condiţie fundamentală pentru orice societate, bazată pe supremaţia legii;

Considerînd că în cursul ultimilor ani, peste tot în Europa, sistemele de justiţie pe-nală s-au confruntat cu o creştere a numărului de cazuri şi deseori cu o creştere a complexităţii procedurilor, întîrzierilor nejustifi cate, constrîngerilor bugetare şi cu exigenţe în continuă creştere din partea publicului şi personalului;

Reamintind că politici penale precum dezincriminarea, lipsa caracterului penal al faptei sau diversifi carea, medierea ori simplifi carea procedurilor penale pot con-tribui la depăşirea acestor difi cultăţi;

Considerînd că principiile, strategiile şi tehnicile de administrare specifi ce, aşa cum sunt ele prezentate în Raportul asupra administrării justiţiei penale, elaborat de Co-mitetul European pentru Probleme Penale1, pot contribui în mod considerabil la o aplicare efectivă şi efi cientă a justiţiei penale;

Subliniind că orice acţiune întreprinsă în vederea creşterii efi cienţei şi efectivităţii justiţiei penale trebuie să ţină seama de condiţiile prevăzute de Convenţia Euro-peană a Drepturilor Omului, în special de drepturile acuzatului, de garanţiile legale conferite părţilor şi de independenţa judecătorilor;

1 Acest comitet a fost înfi inţat în 1958, ca organism al Consiliului Europei. Pentru detalii, a se vedea www.coe.int/Cdpc.


Reamintind Recomandarea nr. (87) 18 privind simplifi carea justiţiei penale şi Reco-mandarea nr. (94) 12 asupra independenţei, efi cienţei şi rolului judecătorilor,

Recomandă guvernelor statelor membre:

1. să se inspire atunci cînd îşi vor revizui legislaţia şi practica din principiile, strategiile şi tehnicile de administrare cuprinse în anexa acestei recomandări;

2. să aducă în atenţia autorităţilor competente recomandarea şi raportul asupra managementului justiţiei penale elaborat de către Comitetul European pentru Pro-bleme Penale şi să le ceară acestora să ţină seama de aceste texte, atunci cînd se examinează funcţionarea modului de organizare juridică penală şi atunci cînd îşi propun să le aducă îmbunătăţiri.


I. Determinarea obiectivelor

1. Principiile, strategiile şi tehnicile de administrare pot contribui în mod conside-rabil la o funcţionare efi cientă şi efectivă1 a justiţiei penale. În acest scop, instituţiile în cauză ar trebui să determine obiectivele referitoare la administrarea dosarelor ce le revin, a fi nanţelor, a infrastructurilor, a resurselor umane şi a comunicaţiilor.

2. Realizarea unei justiţii penale mai efi ciente şi efective poate fi uşurată în mod con-siderabil dacă obiectivele diferitelor structuri care sunt implicate în justiţia penală fac obiectul unei înţelegeri care se înscriu în contextul mai amplu al politicilor pri-vind controlul criminalităţii şi justiţia penală.

II. Administrarea dosarelor

3. Trebuie să fi e instituite proceduri periodice şi permanente de monitorizare, care să permită o analiză asupra modului de funcţionare a sectoarelor din justiţia pe-nală, evaluarea efi cienţei şi efectivităţii lor şi promovarea îmbunătăţirilor necesare. În această privinţă s-ar putea realiza progrese fi e prin instaurarea unui serviciu de consultanţă internă, fi e prin recurgerea la consultanţi externi.

4. Administrarea justiţiei penale nu poate fi nici tot timpul, nici peste tot supusă ace-loraşi reguli, din cauza evoluţiei împrejurărilor. De aceea, planifi carea încărcăturii cu dosare şi a resurselor ar trebui să ţină seama de condiţiile şi schimbările demogra-fi ce, sociale, economice şi de altă natură.

5. Ar trebui stabilite criterii pentru o administrare efi cace a încărcăturii şi a repartizării adecvate a diferitelor categorii de cauze. Aceste criterii ar trebui elaborate în colabo-

1 În timp ce varianta în limba engleză foloseşte sintagma „effi cient and eff ective”, cea în limba franceză o foloseşte pe cea de „effi cace et effi cient” (n.t.).


rare cu personalul judiciar şi cu alte categorii profesionale interesate. Ar trebui să se ofere departamentelor asistenţa necesară pentru aplicarea acestor criterii.

6. În această privinţă, ar trebui să fi e elaborate proceduri de triere a dosarelor, care să permită judecătorilor şi procurorilor să le trateze în mod diferenţiat încă din primele stadii ale procedurii.

7. În scopul de a utiliza cît mai bine resurselor umane, procurorii şi judecătorii ar trebui să fi e scutiţi de activităţile care ar putea fi îndeplinite de către alţi funcţionari, inclusiv personal administrativ.

III. Administrarea infrastructurii

8. Inventarierea sistematică a dotărilor disponibile, evaluarea necesităţilor şi planifi -carea pe termen lung, ar trebui să ghideze luarea de decizii cu privire la investiţii în clădiri noi, la amplasarea geografi că a acestora, la modernizarea dotărilor din clădi-rile vechi şi la întreţinerea imobilelor. Ar trebui luate în considerare, de asemenea, nevoile şi aşteptările diferiţilor profesionişti şi neprofesionişti benefi ciari ai justiţiei penale.

9. Ar trebui să se pună accent pe mobilizarea tuturor resurselor materiale latente sau utilizate necorespunzător şi pe realizarea de economii. De exemplu, s-ar putea reprograma anumite şedinţe în perioade mai puţin încărcate sau s-ar putea realiza în acelaşi loc mai multe servicii ale justiţiei ori s-ar putea reamenaja dotările existente.

IV. Administrarea resurselor umane

10. Introducerea principiilor, a strategiilor şi a tehnicilor de administrare ar trebui să ţină seama de cultura şi de condiţiile particulare din mediul judiciar şi să opereze mai degrabă din convingere decît din obligaţie.

11. Ar trebui constituite dosare profesionale ţinute în mod sistematic (cu privire la competenţă, pregătire etc.), în scopul facilitării unei bune administrări a resurselor umane şi a realizării unui echilibru adecvat între sarcinile ce trebuie îndeplinite şi indivizi. Aceste dosare, ţinute de organele competente, ar trebui să fi e accesibile per-soanelor la care se referă.

12. Programele de formare iniţială şi continuă privind judecătorii şi procurorii ar trebui să ţină seama de principiile administrării moderne a justiţiei.

13. Ar trebui o angajare activă în planifi carea evoluţiei carierelor, inter alia în special prin facilitarea specializării, ţinînd seama de grad şi de funcţie, creînd personalului posibilităţi de a dobîndi noi cunoştinţe teoretice şi practice. Condiţiile de muncă, mai ales cele difi cile, ar trebui luate în considerare în mod special.


V. Administrarea informaţiilor şi comunicaţiilor

14. Ar trebui introduse sisteme mai fi abile şi mai efi ciente care să permită colectarea, păstrarea, utilizarea şi difuzarea datelor introduse. Acestea ar trebui să asigure pro-tecţia necesară a datelor personale.

15. Tehnologiile informaţionale ar trebui să fi e adaptate la munca şi la necesităţile organelor de justiţie penală în cauză şi a utilizatorilor direcţi ai informaţiilor. Aceştia ar trebui să fi e consultaţi cu privire la pretenţiile lor în această materie.

16. În contextul administrării justiţiei penale, ar trebui pus accentul pe o bună comu-nicare internă la nivelul fi ecărei structuri a justiţiei penale.

17. Serviciile de justiţie penală ar trebui să se implice mai mult într-o politică de di-fuzare a informaţiilor. Diferitele nivele de administrare a justiţiei (centrală, regională şi locală), autorităţile judiciare şi alte servicii implicate în controlul criminalităţii, ar trebui să accelereze circulaţia informaţiilor şi să ofere o mai mare deschidere cu pri-vire la datele referitoare la cazurile tratate.

18. Ar trebui să fi e acordată o mai mare importanţă îmbunătăţirii relaţiilor cu pu-blicul, în special cu scopul de a răspunde nevoilor şi preocupărilor specifi ce ale justi-ţiabililor, ale mass-media, ale asociaţiilor (ex: asociaţiile de victime), ale cetăţenilor şi ale instituţiilor democratice (Parlamentul, colectivităţile locale).

***



PRIVIND STRUCTURAREA ŞI RESTRUCTURAREA1 RENTABILĂ A SISTEMELOR JUDICIARE ŞI A SISTEMELOR DE INFORMARE JURIDICĂ

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 28 feb. 2001 ,

la a 743–a reuniune a delegaţ i lor miniş t r i lor )

Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Considerînd că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai strînse între statele membre;

Considerînd că tehnologiile moderne informaţionale sunt astăzi indispensabile pentru administrarea justiţiei şi contribuie, ele însele, la o administrarea mai efi ci-entă a statului, necesară unei bune funcţionări a democraţiei;

Notînd că cea mai mare parte a statelor europene îşi reorganizează sau înlocuiesc atît sistemele lor de administrare judiciară, cît şi sistemele computerizate de informare juridică, şi că alte state sunt în căutare de consultanţi specializaţi pentru punerea în funcţionare a noilor sisteme;

Recunoscînd că o organizare modernă şi rentabilă a acestor sisteme va asigura îm-bunătăţirea şi amplifi carea, la un cost rezonabil, a serviciilor judiciare;

Realizînd că evoluţia recentă a tehnologiilor informaţionale a fost şi va continua să fi e rapidă şi radicală şi, prin urmare, o cunoaştere precisă a ultimelor dezvoltări în domeniul sistemelor IT2 din sectorul juridic este absolut necesară;

1 Varianta în limba franceză utilizează expresia „la conception et la reconception”, iar cea în limba engleză „the design and re-design” (n.t.).

2 Abreviere pentru „Information Tehnology” (engl), respectiv „Systèmes d`information automatisés” (fr) (n.t.).


Considerînd că următoarele principii şi linii directoare refl ectă situaţia şi tendinţele comune actuale în acest domeniu, în Europa;

Considerînd, de asemenea, că sistemele care integrează ultimele dezvoltări în ma-teria tehnologiilor informaţionale şi a dreptului vor îmbunătăţi calitatea, rapiditatea, efi cienţa şi efectivitatea1 legii şi justiţiei în statele membre ale Consiliului Europei;

Considerînd, prin urmare, că aceste principii şi linii directoare vor ajuta, în munca acestora, autorităţile competente în domeniul juridic,


a. să aducă principiile generale şi liniile directoare expuse în raportul din anexa acestei recomandări în atenţia persoanelor şi serviciilor responsabile de struc-turarea şi restructurarea rentabilă a sistemelor judiciare şi a sistemelor de in-formare juridică;

b. să ia, pe teritoriul ţării lor, măsurile adecvate pentru a se asigura că aceste principii şi linii directoare sunt aplicate în sectorul juridic.


RAPORT ASUPRA STRUCTURĂRII ŞI RESTRUCTURĂRII RENTABILE A SISTEMELOR JUDICIARE ŞI A SISTEMELOR DE INFORMARE JURIDICĂ

Introducere

Prezentul document priveşte contribuţia pe care Tehnologia Informaţională şi Co-municării (TIC) o poate aduce funcţionării instanţelor judecătoreşti şi sistemelor de informare juridică. Acest raport examinează rolul TIC atît ca suport pentru operaţi-unile administrative judiciare, cît şi ca „motor” al revizuirii procedurilor şi practicilor organizaţionale.

Este evident că mijloacele electronice deţin un rol important în modernizarea apa-ratelor judiciare şi a sistemelor de informare juridică, iar provocarea constă în a con-trola potenţialul TIC pentru a transforma procesele aferente şi a le face mai efi ciente şi mai performante. O astfel de îmbunătăţire presupune mai mult decît simpla au-tomatizare a metodelor manuale existente. Ea implică structurarea şi restructurarea operaţiunilor, precum şi asumarea angajamentului de a exploata potenţialul datelor stocate în format electronic pentru a asigura informaţii mai bune şi mai rapide care să faciliteze administrarea justiţiei şi prestarea de servicii către utilizator.

Alături de numeroasele chestiuni tehnice ce trebuie rezolvate, o provocare esenţială este „controlarea managementului schimbării”, ceea ce necesită un mod de a con-duce dinamic şi avizat.

1 Varianta în limba frranceză utilizeză expresia „l`effi cacité” (efi cacitate, care în limba română este sinonim cu efi cienţă), pe cînd varianta engleză utilizează termenul ”eff ectiveness” (n.t.).


Evoluţia tehnologică nu ar trebui să constituie, neapărat, principalul motiv pentru schimbare şi trebuie precauţie în aplicarea fără ezitare a tuturor posibilităţilor oferite de către TIC sectorului juridic, acolo unde anumite cerinţe şi responsabilităţi trebuie respectate (de exemplu, independenţa judiciară şi respectarea vieţii private/confi -denţialitatea). Totuşi, judecătorii şi alţi utilizatori ai sistemelor de informare juridică trebuie să fi e încurajaţi să exploreze posibilităţile oferite de noile tehnologii şi să coopereze cu experţi în domeniul tehnic pentru a moderniza procesele decizionale juridice, astfel încît acestea să răspundă mai bine cerinţelor utilizatorilor, pentru a recîştiga încrederea publicului şi a găsi o cale de mijloc între interesele justiţiei pe de-o parte, şi preocuparea pentru costuri/efi cienţă pe de altă parte.

Raportul este structurat în două secţiuni principale:

1. Măsuri strategice pentru dezvoltarea TIC în cadrul sectorului juridic2. Gestiunea proiectelor

1. Măsuri strategice pentru dezvoltarea TIC în cadrul sectorului juridic

1.1. Principii şi strategii

Este important ca strategia de dezvoltare a TIC în sectorul juridic(ca şi în alte sec-toare) să se bazeze pe o bună înţelegere a circumstanţelor, condiţiilor şi scopurilor speciale ale sectorului în discuţie. De aceea, spre exemplu, o strategie TIC în instanţă trebuie să ţină cont de diferitele cerinţe şi aşteptări ale unui sistem judiciar. Luarea deciziilor, de asemenea, trebuie să se bazeze pe principii şi scopuri clare care să re-fl ecte în totalitate cerinţele menţionate mai sus. Ar trebui folosită următoarea listă privitoare la investiţiile în TIC cînd este vorba de sisteme de informare judiciară/juri-dică (deşi, niciuna dintre măsuri nu va prima celeilalte):

– contextualizare: investiţia să fi e adaptată la circumstanţele şi cerinţele speci-fi ce ale statelor membre;

– costuri/efi cienţă: să se obţină avantaje în materie de rentabilitate şi de produc-tivitate a sistemelor judiciare şi juridice;

– rapiditatea justiţiei: operaţiunile administrative judiciare, precum şi căutarea sau procesarea de informaţii să fi e accelerate;

– calitatea justiţiei/calitatea serviciilor: să existe o mai mare coerenţă în luarea deciziilor etc. şi să fi e puse la dispoziţia utilizatorului informaţii şi alte servicii de actualitate;

– uniformitatea serviciilor (unde este necesar): să fi e încurajat progresul în proce-sul de emitere a regulamentelor1, precum şi o mai mare coerenţă a serviciilor şi metodelor de lucru;

1 În limba engleză este folosit termenul „standards” (n.t.) .


– transparenţa procedurilor: se fi e încurajată o atitudine deschisă şi asumarea responsabilităţii în ceea ce priveşte stadiul cazurilor, asupra procedurilor în desfăşurare şi a altor aspecte relevante;

– verifi carea deciziilor: deciziile/concluziile să fi e exacte şi valide;– gestiunea informaţiei: să se îmbunătăţească calitativ şi cantitativ informaţiile

utilizate la defi nirea priorităţilor în reorientarea procesului de management organizaţional;

– degrevarea personalului: sarcinile să fi e repartizate mai efi cient între angajaţi (scutirea, de exemplu, a judecătorilor de atribuţii administrative şi delegarea acestor sarcini către personalul auxiliar);

– gestiunea volumului de muncă a personalului: e necesară o împărţire şi un con-trol mai bun a volumului de muncă la nivelul angajaţilor şi o distribuire mai efi cientă a personalului pentru diferitele sarcini;

– sisteme mai simple şi mai standardizate: să se generalizeze utilizarea compo-nentelor standard în diferite aplicaţii care să intensifi ce compatibilitatea şi să faciliteze mobilitatea personalului etc;

– respectarea normelor: să se aplice protocoalele şi normele internaţionale;– sprijin oferit utilizatorilor: să se îmbunătăţească serviciile şi sprijinul oferit din

partea altor organizaţii pentru utilizatori;– întărirea capacitaţii: să se dezvolte capacitatea de a înfrunta un viitor incert

(spre exemplu, asigurarea stabilităţii prin fl exibilitate);– uşurinţă în învăţare şi folosire: să fi e mai facile procesele de formare şi perfecţi-

onare, precum şi de transfer al cunoştinţelor;– securitate: o mai mare securitate a datelor/structurilor organizaţionale şi să fi e

protejat caracterului privat şi confi denţial al datelor, cînd e cazul;– integritate: să fi e garantate reguli de probitate, onestitate şi corectitudine în

modul de funcţionare al operaţiunilor juridice şi al operaţiunilor administra-tive conexe;

O chestiune strategică fundamentală ce trebuie avută în vedere la examinarea inves-tiţiilor în TIC aplicabile operaţiunilor de administrare juridică, constituie întrebarea dacă nu cumva ar fi mai bună o revizuire şi restructurare a cerinţelor juridice funda-mentale, şi nu doar a procedurilor administrative (cu alte cuvinte, schimbarea cerin-ţelor în sine, decît a mijloacelor prin care acestea sunt îndeplinite). Pe lîngă această întrebare există o altă serie de întrebări strategice care privesc:

– investiţiile pe termen scurt şi lung: spre exemplu, investiţia pentru un viitor in-cert sau în funcţie de circumstanţele imediate, ceea ce ridică probleme atît din punct de vedere al capacităţii de prevenire a nevoilor şi dezvoltării tehnicilor viitoare, cît şi cu privire la dimensiunile economice ale investiţiilor pe termen scurt;


– sisteme standard şi personalizate: spre exemplu, investiţia în sisteme standard/uşor de utilizat şi controlat, similare cu alte aplicaţii pentru a facilita formarea şi perfecţionarea utilizatorilor, sau investirea în sisteme personalizate pentru care procesul de învăţare va fi cu siguranţă mai difi cil;

– automatizarea procedurilor existente sau redefi nirea procedurilor: spre exemplu, investirea în sisteme care pur şi simplu reiau, sub formă electronică, convenţi-ile sau protocoalele deja existente sau alegerea unei abordări de restructurare a modalităţilor de lucru şi profi tarea de ocazia oferită de investiţie pentru a regîndi abordarea şi detaliile practicilor în vigoare;

– dezvoltare folosind resurse interne sau externe: spre exemplu, investirea în servicii de expertiză din cadrul organizaţiei pentru conceperea şi punerea în funcţiune a sistemelor sau contractarea externă a experţilor, conceperea, dez-voltarea şi/sau exploatarea sistemului. Dacă se optează pentru abordarea ex-ternă, poate fi utilă păstrarea unui număr de specialişti din cadrul angajaţilor, pentru negocierea contractelor şi monitorizarea executării acestora, printre altele;

– centralizarea sau descentralizarea responsabilităţilor: stabilirea, spre exemplu, cui îi revine responsabilitatea dezvoltării, fi nanţării şi gestiunii - Ministerului Justiţiei sau instanţelor. Deşi centralizarea poate prezenta anumite avantaje din punct de vedere al funcţionării şi standardizării, un inconvenient îl poate constitui lipsa fl exibilităţii şi a reacţiei imediate la nivel local (deşi acest lucru va depinde în mare parte de ţara în discuţie şi distribuirea populaţiei aces-teia).

Fiecare dintre măsurile alese prezintă avantaje şi dezavantaje, în acelaşi timp, ce ar trebui analizate în paralel (cele mai importante sunt rezumate în următorul tabel). Este utilă reţinerea unor elemente asociate celor două strategii, de exemplu, dez-voltarea internă şi cea externă, sau responsabilităţi în parte centralizate şi în parte descentralizate. Cele mai bune soluţii pot, de asemenea, varia în funcţie de particu-larităţile statului membru în discuţie (dimensiune geografi că, tradiţii şi capacităţi).

1.2. Tipuri de avantaje şi dezavantaje între diferitele opţiuni

Investiţii pe termen lung Investiţii pe termen scurtAvantaje Planifi carea e mult mai

structuratăFolosirea unor tehnologii mai avansate

Controlul este mai uşor Impact/rezultate mai rapidePosibilitatea de a obţine un cost global mai rentabil

Managerii sunt, probabil, mai interesaţi şi dedicaţi

Posibilitatea găsirii unor soluţii adaptate situaţiei

Răspunsuri mai favorabile în situaţii incerte (progrese în etape mici şi mai uşor gestionabile)


Investiţii pe termen lung Investiţii pe termen scurtPosibilitatea de a reduce costurile pentru tehnologiile cunoscute

Dezavantaje Pericolul ca tehnologia aleasa să fi e depăşită

Posibilitatea apariţiei erorilor

Difi cultatea în a stîrni interesul managerilor

Preponderenţa soluţiilor gîndite în avans

Complexitate mai mare Recurgerea la ajutor din exterior

Sisteme standard Sisteme particularizateAvantaje Uşor de folosit, învăţat şi întreţinut Concepute cu o anumită

destinaţieAchiziţie şi gestionare mai ieftineMai propice pentru comunicarea inter-organizaţională

Dezavantaje Mai puţin adaptabile aplicaţiei Mai costisitoareUtilizatorii pot prezenta nevoi speciale ce nu pot fi îndeplinite

Nevoi de formare mai accentuate

Efectuarea schimbărilor necesită apel la specialişti (costuri suplimentare)

Automatizarea procedurilor existente

Re-conceperea procedurilor existente

Avantaje Înţeleasă de către utilizatori Mai rentabil pe termen lungRezistenţa minimă din partea angajaţilor

Mai potrivit pentru utilizatori, pe termen lungPosibilitatea de a implementa controalele doritePosibilitatea de a gîndi sistemul ca un întreg şi a face legăturile necesare

Dezavantaje Procedurile nu permit automatizarea

Ocupă mai mult timp şi cauzează perturbaţiiNoile metode de lucru pot nemulţumi personalulExista riscul de a depinde de hotărîrile la nivel înalt (spre exemplu, schimbări ale legislaţiei)


Gestiune centralizată Gestiune descentralizată

Avantaje Simplifi carea planifi cării şi ansamblului de controale Reacţii mai bune la situaţiile locale

Utilizare efi cientă şi fl exibilă a personalului

Încurajează competiţia locală şi o mai mare productivitate

Posibilitatea de a obţine sfaturi din partea mai multor specialişti

Apropierea faţă de utilizatorii fi nali

Capacitatea de a furniza aceleaşi servicii pretutindeni

Incită managerii locali la exercitarea responsabilităţilor

DezavantajeRisc de supra-concentrare într-un singur loc (spre exemplu, eşec la scară mare)

Necesită surplus de personal, prezintă riscuri de suprapunere, costuri ridicate

Depărtare în raport cu utilizatorii fi nali

Risc de abatere de la reglementări comune şi compatibilităţi

Dependent de o comunicare efi cientă Pierderea fl exibilităţii personalului

Diminuarea responsabilităţii, şi implicit a motivaţiei managerilor locali

Solicită experienţă sufi cientă pentru dezvoltarea la nivel local

Înţelegere insufi cientă a necesitaţilor/aşteptărilor la nivel local

Gestiunea proiectelor interne Gestiunea proiectelor externeAvantaje Control asupra proiectului (foarte

important în cazul procesului de concepere)

Capacitate de inovaţie crescută în sectorul privat (la început)

Existenţa personalului specializat se poate dovedi mai puţin costisitoare pe termen lung

Cunoştinţe mai profunde şi mai ample despre tehnologii, din partea subcontractorilor

Posibilitatea de a compara/concura cu furnizori externi

Potenţial pentru resurse mai importante destinate Investiţiilor & Dezvoltării Transferul sarcinilor/riscurilor administrative către o terţă parte

Dezavantaje Constituirea unei „capacitaţi” specializate greu de eliminat/adaptat

Pierderea inovaţiei din momentul în care serviciul devine operaţional

Lipsa expertizei pentru noile tehnologii şi inovaţii

Pierderea competenţelor interne (dependenţă crescîndă de furnizori externi)


Gestiunea proiectelor interne Gestiunea proiectelor externeCheltuieli administrative suplimentare

Pierderea controlului intern

Costuri suplimentare legate de execuţia contractuluiCosturi suplimentare ce corespund plaţii TVA-ului şi unei părţi din profi t furnizorului privatRiscul unei dependenţe excesive faţă de prestatorul de servicii

2. Gestiunea proiectului

2.1. Introducere

Un sistem efi cient de gestiune a proiectelor ar trebui să asigure:

– control cu privire la progresul proiectului;– transparenţa modalităţilor fi nanciare;– distribuire clară a responsabilităţilor;– implicarea utilizatorilor.

Gestiunea proiectelor IT de anvergură în sectorul juridic (sisteme de gestiune a dosa-relor judiciare pentru instanţe, spre exemplu, sau alte sisteme de informare juridică) implică şapte etape majore (discutate mai jos, în ordine cronologică).

– planifi carea strategiei; – evaluarea necesităţilor;– concepţie arhitecturală;– programare şi instalare;– teste, recepţie, punere în aplicare şi formare a utilizatorilor; – utilizare şi întreţinere;– evaluarea sistemului.

Companiile private vor participa deseori, în baza unui acord de subcontractare, la elaborarea sistemelor, dar este important ca responsabilitatea principală a primelor trei faze ale proiectului (planifi carea strategiei, evaluarea necesităţilor şi concepţia arhitecturală) să rămînă pe plan intern (deşi aceste faze trebuie realizate profi tînd de experienţa consultanţilor externi, atunci cînd competenţele necesare nu sunt dispo-nibile local).

Fazele ulterioare, adică cele ale programării şi instalării, testării de către utilizatori, punerii în aplicare şi întreţinerii se pot subcontracta cu condiţia ca unele dintre spe-


cifi caţiile detaliate să fi e concepute de către subcontractori şi să fi e supuse unui con-trol al calităţii.

Este de asemenea important ca proiectul să fi e supus, chiar de la primele etape, unei evaluări riguroase, dacă este posibil, din partea unui organ independent, cu scopul de a se asigura că specifi caţiile cerute şi conformitatea cu normele şi obiectivele vi-zate sunt respectate. În ceea ce priveşte gestiunea proiectului, un parteneriat între o echipă internă şi consultanţi externi, stabilit pe o perioadă de timp sufi cient de lungă, pare să constituie, în majoritatea cazurilor, un mod efi cient de lucru, deoarece permite concilierea dintre interesele unui control intern al cumpărătorului şi deschi-derea către inovaţie şi experienţa amplă a celor din exterior.

Caracteristicile şi natura specifi că a diferitelor sisteme de informare juridică, precum şi ale activităţii în diferite instanţe impun o serie de condiţii proceselor de concepţie şi punere în aplicare a noilor sisteme informatice. Securitatea datelor, accesibilitatea şi uşurinţa utilizării sunt, evident, foarte importante. Totuşi, situaţia este adesea com-plicată din cauza factorilor structurii locale:

– accesul, în termeni geografi ci şi organizaţionali, la serviciile de informare juri-dică sau la instanţe;

– amploarea şi volumul operaţiilor cu privire la sistemul de informare juridică sau la instanţe;

– natura legăturilor şi necesitatea cooperării cu alte organizaţii, precum şi acor-durile existente în ceea ce priveşte transferul şi schimbul de informaţii.

În general, tehnologiile informaţiei permit o mai mare uniformitate în conceperea sistemelor de informare juridică şi în administrarea justiţiei. Acest lucru poate pre-zenta avantaje pe termen lung, dar pe termen scurt - adică, în timpul etapei de pu-nere în aplicare - pot apărea difi cultăţi tranzitorii, în timp ce diferitele practici locale se adaptează la noile norme, aplicate mai larg.

2.2. Planifi carea strategiei

Diagrama următoare ilustrează un model de organizarea a gestiunii unui proiect complex de informatizare a justiţiei. Acest model este, inevitabil, general, iar detaliile ar trebui stabilite ţinînd cont de situaţia şi cerinţele fi ecărei ţări. Totuşi, el evidenţiază punctele principale ce trebuie luate în calcul la momentul adoptării dispoziţiilor cu caracter organizaţional pentru proiectul în discuţie şi subliniază, în particular, im-portanţa separării între contribuţiile grupului de conducere1, al utilizatorilor şi ale grupului însărcinat cu garantarea calităţii.

1 Varianta în limba franceză utilizează expresia „group de pilotaje”, iar cea în engleză „steering committee” (n.t.).


Model organizaţional schematic pentru gestiunea proiectelor

Grupul de utilizatori Grupul de conducere Grupul pentru asigurarea calităţii

Prezidat de către un utilizator confi rmat.Rol: apărarea intereselor utilizatorilor în feedback cu privire la:

– specifi cul necesităţilor;– aprobarea;– evaluarea;– fi ltrarea tuturor modifi cărilor

propuse;– informaţii despre alte

necesităţi.Membrii sunt:

– judecători;– avocaţi;– notari;– preşedinţi de instanţe;– funcţionari.

Prezidat de o persoană infl uentă numită de Guvern sau de Curtea Supremă. Recurgerea la o autoritate1 superioară pentru aprobarea propunerilor.

Serviciu independent de consultanţă însărcinat cu auditarea. Nu se ocupă de oferte şi delegarea sarcinilor.

GESTIONAREA PROIECTELOR

Delegarea sarcinilor

LIDERUL(-II) PROIECTULUI

Necesită calităţi de bun organizator şi cunoaşterea sistemului juridic (judecător sau un judecător şi un informatician).

Alţi lideri de proiect pot fi numiţi pentru anumite sarcini specifi ce (redactarea noilor propuneri de legi şi proceduri, sau restructurarea cadrului legislativ).

Echipa(-ele) proiectului

1 Varianta în limba franceză foloseşte „une instance”, iar varianta în limba engleză „authority” (n.t.) .


Pentru administrarea şi îndeplinirea activităţilor zilnice; format(-e) din reprezentanţi ai tuturor grupurilor interesate, în special cel al utilizatorilor, ce cunosc principiile de structură tip şi funcţiile juridice (utilizatori specializaţi precum: judecători, procurori, grefi eri, legislatori şi designeri de sisteme).

2.3. Evaluarea necesităţilor

Această etapă implică scanarea şi analiza atentă a sistemelor deja existente, precum şi a necesităţilor:

– procedurile pe care noul sistem trebuie să le îndeplinească, spre exemplu cri-teriile şi contextul juridic particular (legi şi alte reglementări);

– modalităţile de organizare, spre exemplu procedeele organizaţionale deja existente şi metodele comune urmate în executarea procedurilor;

– sistemele existente de arhivare a datelor, spre exemplu sistemele manuale de informare juridică;

– interconectarea cu alte sisteme de organizaţii/structuri;– perspectivele şi posibilităţile de restructurare a sistemului operaţional.

Deseori este utilă o planifi care a necesităţilor utilizatorilor sub forma unor diagrame, spre exemplu, ilustrînd în cazul unei instanţe:

– registrul dosarelor (rolul instanţei);– registrul părţilor;– funcţii auxiliare – planifi care, termene limită, statistici, modalitatea de colec-

tare de fonduri;– formulare pentru sesizare şi criterii de imprimare;– conectare cu alte sisteme (spre exemplu, transferul informaţiei cuprinse în re-

gistre şi accesul la informaţii juridice).

O astfel de diagrama ar putea veni în sprijinul:

a. sistemelor deja existente, cu privire la:

– natura cazurilor;– părţile implicate;– actele de procedură şi hotărîrile;– rezumatul cauzei;– organismele juridice;– fundamentul juridic.b. canalele de informare - legăturile între entităţi - spre exemplu:– care sunt părţile fi ecărui dosar;– ce dispoziţie juridică particulară este invocată într-un anumit caz.


c. transferul datelor necesare în trecerea de la sistemul vechi la cel nou, indicînd cum

fi ecare informaţie din vechiul sistem corespunde datelor din cel nou.

2.4. Concepţia (design) arhitecturală a sistemelor TIC

În multe ţări, dezvoltarea tehnologiei informaţionale în domeniul administrării jus-tiţiei intră într-o nouă etapă, ce se caracterizează printr-un rol mai important oferit schimbului de informaţii şi sprijinirii „procesului de lucru” în totalitatea sa. Din punct de vedere al conţinutului, procedurile judiciare prezintă anumite caracteristici co-mune (în ciuda deosebirilor dintre metodele de funcţionare a diferitelor jurisdicţii din interiorul statelor membre şi între statele membre). Aceste caracteristici comune sugerează faptul că este benefi că o abordare comună în vederea dezvoltării siste-melor, atît din punct de vedere al conceperii, cît şi al implementării şi întreţinerii. De exemplu, ar fi util ca arhitectura să includă confi gurare unui spaţiu pe server care să permită rularea de aplicaţii pentru clienţi în a apela servere cu baze de date.

Într-o manieră generală, arhitectura ar trebui să permită:

– refolosirea sistemelor deja existente şi integrarea diferitelor tipuri de aplicaţii şi tehnologii;

– utilizarea diferitelor tipuri de echipament (spre exemplu, calculatoare perso-nale, calculatoare în reţea, diferite sisteme de operare);

– utilizarea Internetului;– instalarea unui sistem uşor de utilizat, sigur, fl exibil şi deschis;– acces uşor al utilizatorilor fi nali (şi limitarea la maxim a confuziilor);– garantarea unei funcţionări fi abile.

Din punct de vedere al conceperii sistemului, este absolut necesară dotarea aces-tuia cu o arhitectură convenabilă care să diferenţieze componentele sau elementele cheie: funcţia de gestiune a comunicaţiilor (inclusiv interfaţa Internet), funcţia de bază de date, fi şiere de date, funcţia de gestiune a fl uxului muncii, funcţia de ges-tiune a documentelor şi interfaţa grafi că pentru utilizatori. Disocierea între aceste elemente ar trebui să faciliteze o bună securitate a datelor, fl exibilitate, accesibili-tate şi posibilitatea de extindere şi dezvoltare. Accesul utilizatorilor fi nali la fi ecare din aceste aplicaţii, prin intermediul serverelor, constituie, în general, o abordare potrivită în măsura în care reduce riscurile de confuzii (între diferite versiuni, spre exemplu), măreşte fi abilitatea şi favorizează integrarea aspectelor organizaţionale şi practice.

2.4.1 Arhitectura potrivită

Introducerea elementelor comune are repercusiuni importante asupra dezvoltării diferitelor aplicaţii, precum şi asupra arhitecturii sistemului informatic, per total (har-dware şi software). O arhitectură potrivită presupune anticiparea folosirii unor ser-vere de aplicaţii destinate simplifi cării sistemului la nivelul client. Această metodă


ar trebui, de asemenea, să ofere benefi cii în ceea ce priveşte securitatea şi fi abili-tatea în funcţionare. Ar trebui să păstreze avantajele efi cienţei, constînd în mai puţin personal pentru asistenţă şi întreţinere. Printre altele, mediul pentru client va fi mai uniform şi sistemul va permite un nivel de securitate care nu ar fi uşor de obţinut în arhitecturi mai împînzite

Arhitectura schematică a unui proiect TIC pentru instanţe

Interfaţa grafi că pentru utilizator

Gestiunea comunicaţiilor

Alte funcţionalităţi (ex. sisteme de ajutor pentru

luarea decizii)

Baza de date Baza de documente

Alte funcţionalităţi (ex. informaţia juridică)

Gestiunea documentelor (redactarea deciziilor)

Gestiunea fl uxului de muncă

În defi nirea arhitecturii sistemelor de informaţii judiciare, trebuie luate în calcul două niveluri:

a. nivelul organizaţional – axat pe nevoile şi aşteptările organizaţiei şi implicările acestora în tipul de sistem şi de design;

b. nivel tehnic – ţinînd cont de inovaţiile, tendinţele şi perspectivele sistemelor informatice în general şi de potenţialul de stabilire a unor noi funcţionalităţi şi de moduri de exploatare diferite.

La primul nivel organizaţional ar trebui adoptat un punct de vedere strategic, plecînd de la logica internă uniformă a procedeelor judiciare existente (ce frecvent respectă o schemă comună, în ciuda diferenţelor între anumite aspecte ale unor cauze indi-viduale). Nevoile de informare ale utilizatorilor şi condiţiile speciale de securitate şi fi abilitate cer sisteme care să proceseze datele într-o manieră „distribuită”. Este de asemenea necesară supravegherea funcţionării instanţelor (şi subdiviziunilor aces-tora) în ceea ce priveşte rezultatele şi alte date de gestiune (de exemplu, personal, fi nanţare şi costuri). Oricare ar fi responsabilităţile şi volumul de lucru al fi ecărei ju-


risdicţii, întotdeauna există sarcini comune de realizat, precum distribuirea sălilor de şedinţă şi adaptarea la orare, repartizarea cauzelor către judecători, calendarul cauzelor, redactarea rapoartelor publice şi a altor documente precum registrele ju-diciare, citaţiile pentru părţi etc. Deseori, toate acestea sunt realizabile datorită unor programe informatice standard integrate într-un sistem particularizat. Următoarea diagramă oferă un exemplu al unui sistem de gestiune a dosarelor judiciare şi subli-niază cît este de important să se ţină cont de ansamblul operaţiunilor, cît şi a tuturor actorilor implicaţi.

2.4.2. Utilizarea elementelor comune ale sistemelor de gestiune a dosarelor judiciare

Persoane participante la procedura judiciară

Registre comune ale experţilor

Participant

Participant la procedură

Registre locale –

Judecători şi auxiliari ai justiţiei

Judecători

Asistenţi juridici

Administratori

Grefi eri

Dactilografi

Registrul avocaţilor

Registrul comerţului

Persoană fi zică

Persoană juridică

Martori Experţi

Experţi InterpreţiAsesori

Registre comune – Judecători şi auxiliari ai justiţiei

Persoane alocate anumitor tribunale

NATURA CAZULUI

ParticipanţiiDesemnaţi

La nivel tehnic, trebuie plecat de la circumstanţele şi condiţiile date care restrîng şi defi nesc alegerea arhitecturii sistemului informatic, cum ar fi :

– dispersarea geografi că specifi că a instanţelor;– infrastructura specifi că (reţele locale (LAN), reţele extinse (WAN), sisteme de

operare, e-mail);– amploarea operaţiunii (spre exemplu, numărul probabil de persoane din ca-

drul angajaţilor ce vor folosi sistemul);– necesităţile specifi ce în ceea ce priveşte securitatea şi fi abilitatea sistemului;


– cerinţele specifi ce pentru accesarea sistemului (spre exemplu, prin interme-diul utilizatorilor interni şi externi);

– volumul specifi c de tranzacţii anticipate pentru fi ecare subsistem în parte.

2.5. Programare şi instalare

Etapa programării şi instalării este evident una foarte importantă, ce trebuie nego-ciată cu atenţie. Aceasta necesită luarea în calcul a evoluţiei elementelor ce compun sistemul şi a inovaţiilor ce afectează procesul de programare. Presupune, de ase-menea, o examinare a tuturor instrumentelor disponibile, luarea în calcul a altor fac-tori şi posibilităţi, în special, cele enumerate în continuare (pentru care experienţa evidenţiază faptul că merită o atenţie sporită):

2.5.1. Programare

– Cel mai probabil ar fi utilă adaptarea unui limbaj de programare dintre cele mai recente (precum JAVA).

– Trebuie explorată posibilitatea reutilizării software-ului existent.– Ar fi importantă respectarea cît mai strictă a planului şi a succesiunii diferitelor

etape, cum sunt analiza, conceperea şi codifi carea.– Este absolut necesar să fi e disponibile resurse umane sufi ciente de-a lungul

tuturor etapelor, încă de la început.– Durata acestei etape a proiectului poate fi redusă utilizînd mai mulţi progra-

matori.– Pentru proiecte mai ample (cu mai mult de patru programatori) ar fi utilă or-

ganizarea programatorilor în echipe.– Este importantă aplicarea încă de la început a procedurilor de control de cali-

tate.– Similar, încă de la primele etape ar trebui acordată atenţie realizării de materi-

ale pentru formare (manuale, exemple etc.).– Trebuie stabilite, încă de la început, proceduri clare pentru aprobarea orică-

ror schimbări a specifi caţiilor (spre exemplu, asigurarea că există o evidenţă a schimbărilor de făcut, o estimare a consecinţelor la nivelul costurilor şi timpu-lui).

2.5.2. Folosirea formatelor standard structurate

– Este recomandată utilizarea formatelor gen XML.– Un asemenea format permite un schimb relativ lesnicios între sistemele in-

terne (spre exemplu, procesarea de cuvinte) şi cele externe (spre exemplu, transferul electronic de date).

– Se recomandă utilizarea cîmpurilor de date în interiorul textului, pentru a fa-cilita realizarea de formulare electronice pentru a permite navigarea în text,


introducerea datelor cu ajutorul procesoarelor de text, copierea pe compu-tere personale locale a documentelor din server şi obţinerea unei vizualizări corecte a textului pe monitor.

2.5.3. Instalare/lansare

– Este necesară stabilirea unui plan detaliat de lansare a sistemului, cu anumite dispoziţii pentru programele de salvare (backup) şi măsuri necesare pentru a face faţă difi cultăţilor previzibile.

– Instalarea ar trebui să fi e realizată cît mai rapid (pentru a reduce la minimum complicaţiile rezultate din utilizarea a două sisteme).

– Este necesară conceperea şi dezvoltarea unei instalaţii standard (dacă este ne-cesar, pot fi utilizate confi guraţii diferite pentru diferite hardware).

– Similar, trebuie defi nită şi pusă la punct o procedură de instalare standard. – Este necesară instituirea unei proceduri efi ciente de gestiune a sistemului.– Formarea personalului trebuie sincronizată cu lansarea propriu-zisă (şi în ca-

zul în care numărul de utilizatori este crescut, spre exemplu, peste 500, ar tre-bui luată în considerare o pregătire asistată pe calculator).

2.5.4. Migrarea/transferul de date între sisteme

– Migrarea/transferul de date între sistemele vechi şi noi trebuie planifi cate în detaliu, ca parte a procesului de instalare (spre exemplu, transferul de pe hîr-tie în format electronic şi din cel electronic într-altul).

– Trebuie acordată o atenţie specială identifi cării tuturor datelor ce trebuie transferate, dar şi a celor care nu sunt necesare.

– Care sunt, spre exemplu, datele care pot rămîne în vechiul sistem şi să fi e ac-cesate de acolo şi care sunt costurile de întreţinere/păstrare în stare de dispo-nibilitate a vechiului sistem? De asemenea, cît va costa transferul către noul sistem şi ce măsuri de pregătire sau de altfel ar fi necesare?

– Ce date trebuie convertite potrivit noului sistem şi care sunt costurile şi tim-pul necesar transferului de pe hîrtie utilizînd formate grafi ce? (spre exemplu, Adobe pdf)?

– Deseori, în ceea ce priveşte costurile şi timpul, ar fi utilă păstrarea sistemului de hîrtie în arhive, decît transformarea lui în format electronic.

– Perioada de tranziţie de la un sistem la altul ar trebui să fi e cît mai scurtă posi-bil.

– Doar în cazuri absolut necesare, utilizatorii noului sistem vor avea acces la cel vechi. Asigurarea accesului ar trebui să implice atît timp, cît şi resurse fi nanci-are reduse.


– Cînd două sisteme funcţionează simultan, este absolut necesar să existe re-guli clare şi precise cu privire la cine are dreptul de a modifi ca date în oricare dintre sisteme şi cînd;

– Operaţiunile de transfer ar trebui realizate într-un mod cît mai logic, în funcţie de fl uxul de date. În acest fel, datele referitoare la procedura civilă ar trebui transferate înaintea celor privind executarea hotărîrii, cele referitoare la prima instanţă ar trebui transferate înaintea celor referitoare la instanţa de control judiciar, iar cele cu privire la urmărirea penală înaintea celor privind dezbate-rile în faţa instanţei.

– Ar fi de asemenea utilă considerarea tuturor necesităţilor viitoare cu privire la transferul de date şi utilizarea formatelor de baze de date şi a limbajelor de interogare standard (spre exemplu, SQL).

2.5.5. Recomandări generale

– Conceperea unui sistem deschis, evolutiv, recurgînd la tehnologii moderne.– Utilizarea facilităţilor Internetului pentru a unifi ca interfaţa între datele interne

şi a datelor exterioare sistemului.– Garantarea securităţii accesului la date din interiorul sistemului şi protejarea

sistemului de intromisiuni exterioare nedorite.– Utilizarea metodelor de criptare şi a semnăturii electronice pentru a garanta

integritatea datelor în interiorul sistemului.– Introducerea pe serverele accesibile publicului numai a copiilor bazelor de

date.– Asigurarea că datele din sistem sunt protejate oriunde este posibil acest lucru

şi că sunt prevăzute anumite proceduri de salvgardare.– Asigurarea că proceduri efi ciente de recuperare a sistemului sunt prevăzute şi

testate în mod regulat.– Dezvoltarea unei infrastructuri efi ciente de comunicare şi a unui sistem cen-

tralizat de administrare, pentru a reduce la minim costurile de gestiune.– Încercarea de a refolosi acelaşi mediu pentru ca aplicaţia să asigure interfeţe

prietenoase şi convenţii obişnuite pentru utilizatori. – A fi pregătit pentru a schimba procedurile oricînd este necesar, dacă acest

lucru va facilita utilizarea rentabilă a tehnologiei informaţionale şi atît timp cît nu se creează alte probleme.

– Întreţinerea şi utilizarea pentru o perioadă a vechiului sistem alături de cel nou, cel puţin pînă în momentul în care toate măsurile de securitate şi control au fost luate şi verifi cate în mod satisfăcător.

– Colaborarea de la început cu alte agenţii şi instituţii, a căror cooperare este ne-cesară pentru a asigura compatibilitatea (şi, acolo unde este necesar, schim-bul) datelor între sisteme.


2.6. Testările, recepţia, formarea şi punerea în aplicare

Această etapă cuprinde trei faze:

a. Testarea în faza pilot

Este vorba de testările şi punerea în aplicare iniţială la care apelează designerii, precum şi achiziţionarea de echipament şi instalaţii pentru un număr convenit de locaţii (în general, un subansamblu). La fi ecare din aceste locaţii este necesară for-marea utilizatorilor pe sistemul stabilit, evaluarea conceptului şi examinarea modi-fi cărilor care ar trebui făcute, ţinîndu-se cont de experienţele anterioare. La sfîrşitul acestei faze este necesară redactarea unui raport ofi cial.

b. Recepţia

Este necesar să se ştie cine are autoritatea de a anunţa terminarea proiectului şi cui îi revine responsabilitatea acestei decizii. În cazul ideal, Grupul de garantare a calităţii ar trebui să se implice în procesul de acceptare a proiectului, pentru a asigura astfel o evaluare independentă şi o critică justă.

c. Formarea şi punerea în aplicare

– Procurarea echipamentelor pentru întregul sistem;– Formarea instructorilor pentru sistem;– Formarea utilizatorilor de către informaticieni competenţi;– Lansarea noului sistem;– Stabilirea unui buget pentru funcţionarea şi întreţinerea sistemului;– Rapoarte asupra benefi ciilor aşteptate de pe urma noului sistem.

Formarea utilizatorilor trebuie planifi cată cu atenţie de la primele faze ale proiectului. O formare efi cientă începută odată cu punerea în aplicare ar fi foarte importantă. Furnizorii privaţi asociaţi cu proiectul pot foarte bine să se implice în procesul de formare, dar responsabilitatea formării nu trebuie încredinţată surselor exterioare, decît dacă există clauze care să specifi ce acest lucru în contract. În orice caz, pro-gramul de formare trebuie planifi cat în colaborare cu reprezentanţi ai utilizatorilor, cei din „prima linie”, a căror experienţă poate fi esenţială în redactarea unui regim efi cient de formare şi în atragerea sprijinului şi cooperării angajaţilor.

La fel de important ca programul de formare este înfi inţarea unui serviciu de asis-tenţă, încă din punere în aplicare. Acesta poate fi organizat ca o unitate centralizată care să utilizeze un program informatic ultra-modern ce permite simularea pe mo-nitorul utilizatorului şi oferirea de sfaturi prin intermediul reţelelor specializate. O altă posibilitate o constituie un serviciu descentralizat, ceea ce ar implica un număr mai mare de agenţi pentru soluţionarea problemelor fi ecărei locaţii în care sistemul funcţionează. Este simplu a fi optimist şi a subestima cererile de acest tip adresate


unui serviciu de asistenţă, mai ales în primele faze ale punerii în aplicare. Dar a nu da acestui serviciu resurse sufi ciente înseamnă a pune în pericol proiectul pe termen scurt şi a cauza multe frustrări şi nemulţumiri. Este important să existe asigurări că personalul serviciului de asistenţă este bine format şi competent în a rezolva proble-mele multiple şi diverse ce pot apărea. În acest context, poate fi utilă asocierea unor programatori (persoane însărcinate cu dezvoltarea aplicaţiilor software).

2.7. Utilizare şi întreţinere

Odată ce sistemul este complet implementat, atenţia trebuie să se mute asupra uti-lizării şi întreţinerii. În această fază organizaţia poate începe să se gîndească la bene-fi cii de pe urma investiţiei. Dar costurile de utilizare şi întreţinere pot fi considerabile. Se estimează că, pe durata vieţii unui sistem, cheltuielile de funcţionare reprezintă între 60 şi 70% din cheltuielile totale. Este necesar luarea în calcul a acestui factor încă de la începutul dezvoltării sistemului. Fiecare investiţie în aplicaţii va genera cheltuieli structurale în anii viitori.

Întreţinerea tehnică presupune două mari chestiuni:

– corectarea erorilor ce apar în timpul utilizării sistemului; şi– migrarea către versiuni mai noi ale sistemului de operare şi ale programelor

informatice intermediare între programele informatice de aplicare şi reţea.

Iată cîteva puncte care merită să fi e susţinute:

– Obiectivul este de a menţine sistemul în stare funcţională şi de a respecta specifi caţiile iniţiale.

– Întreţinerea funcţională priveşte modifi cările sistemului pentru a-l adapta la nevoile utilizatorilor şi de a rezolva chestiunile ignorate la momentul conce-perii, precum şi în specifi caţiile iniţiale.

– Întreţinerea funcţională poate fi necesară datorită apariţiei unor noi exigenţe sau identifi cării unor probleme neobservate iniţial, dar scoase în evidenţă prin utilizarea sistemului.

– Poate fi utilă recurgerea la grupuri de utilizatori pentru contabilizarea acelor necesităţi de întreţinere funcţională.

– Este necesară o identifi care constantă a schimbărilor ce afectează mediul uti-lizatorilor (spre exemplu, o schimbări în dreptul procesual).

– Datorită resurselor limitate, toate adaptările necesare ale sistemului ar trebui făcute în ordinea priorităţilor şi planifi cării.

– Trebuie ştiut de la început cine are autoritatea de a decide în aceste pro-bleme.

– La modifi carea sistemului, trebuie respectată arhitectura sistemului per an-samblu, iar organizarea datelor trebuie să fi e în concordanţă cu reglemen-


tările în materie pentru a asigura facilitarea refolosirii unor părţi din sistem, precum şi a datelor.

– În afara cazurilor de urgenţă, rezultatele întreţinerii tehnice şi de funcţionare trebuie compilate periodic în lansări sau versiuni noi ale sistemului.

– Pentru fi ecare versiune este necesară testarea părţilor în discuţie şi urmarea unei proceduri de recepţie.

– Este important ca documentaţia sistemului şi manualul utilizatorului să fi e ac-tualizate odată cu fi ecare versiune.

– Comunicatele către informaticieni şi utilizatorii fi nali despre noile lansări tre-buie să facă, de asemenea, parte din procedură.

Odată cu trecerea anilor, întreţinerea sistemelor tinde să devină mai complicată şi mai costisitoare. Mai ales dacă s-au efectuat multe schimbări, pot apărea probleme cu stabilitatea sistemului şi performanţe diminuate. În acest caz, este momentul să se reducă cheltuielile pentru întreţinere şi să se înceapă o renovare a sistemului. Pentru a determina cînd anume a sosit acest moment, este necesar supravegherea evoluţiei cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare comparîndu-le cu gradul de satisfacţie sau nemulţumire al utilizatorilor. Administrarea unui sistem face parte din ciclul sau de viaţă, din momentul conceperii pînă la dispariţia sa treptată.

2.8. Evaluarea sistemului

Este important stabilirea unui cadru de evaluare încă de la început care să permită proceduri de monitorizare şi de colectare de date potrivite.

– Evaluarea trebuie să facă referite la scopurile şi principiile stabilite pentru pro-iect (este vorba de fi ecare punct din lista de mai sus).

– Evaluarea trebuie să ofere ocazia de a contabiliza noile dezvoltări şi posibili-tăţi apărute după lansarea proiectului. Prin urmare nu trebuie să facă referire numai la scopurile defi nite iniţial.

– Criteriile de evaluare trebuie să fi e explicite şi specifi ce.– Evaluarea trebuie realizată independent de administrarea proiectului, fi e de

către o echipă internă, fi e de consultanţii externi.– Evaluarea trebuie privită ca o oportunitate pentru a învăţa şi a revedea/

schimba procedurile.

O serie de chestiuni specifi ce (cu caracter general sau tehnic) ar trebui discutate la conceperea şi punerea în funcţiune a unui sistem informatic destinat instanţelor sau intr-un alt context informatic juridic.

Spre exemplu:

– cum vor fi organizate arhivele;– cum se va verifi ca autenticitatea documentelor şi identifi carea utilizatorilor

(prin semnătură electronică, spre exemplu);


– în ce măsură se vor modifi ca procedurile pentru a le adapta posibilităţilor/li-mitelor noului sistem (reconcepere);

– cum se va organiza migrarea/transferul de date între două sisteme;– cum se va asigura securitatea datelor şi a sistemului, protecţia datelor cu ca-

racter personal şi controlul asupra accesului la date;– cum se va interconecta două sisteme (spre exemplu, sisteme de gestiune a

cazurilor şi sistemele de informare juridică);– cum se vor folosi oportunităţile oferite de Internet, Intranet, Extranet, Hyper-

linkuri/SGML/ XML.***



PRIVIND SERVICIILE ACORDATE CETĂŢENILOR DE CĂTRE INSTANŢE ŞI ALTE INSTITUŢII JURIDICE PRIN UTILIZAREA NOILOR TEHNOLOGII

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 28 febr. 2001 ,

la a 743–a reuniune a delegaţ i lor miniş t r i lor )

Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Considerînd faptul că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai strînse între statele membre;

Considerînd faptul că tehnologia modernă a informaţiei a devenit un instrument indispensabil pentru o administraţie efi cientă în statele europene şi, în mod special, pentru administrarea justiţiei, contribuind astfel la o bună funcţionare a administra-ţiei, necesară pentru o bună funcţionare a democraţiei;

Considerînd faptul că accesul cetăţenilor europeni la legislaţie, regulamente şi juris-prudenţă atît din ţara lor cît şi din alte ţări europene, precum şi la informaţii adminis-trative şi judiciare ar trebui facilitat prin utilizarea tehnologiei moderne a informaţiei, în interesul democraţiei participative;

Considerînd faptul că participarea activă a cetăţenilor la viaţa statului lor, la nivel naţional, regional şi local poate fi îmbunătăţită prin comunicarea cu serviciile admi-nistrative şi în mod special cu serviciile de administrare a justiţiei prin utilizarea teh-nologiilor de informare modernă, cum este Internetul, oferind astfel oricui aceeaşi oportunitate de a-şi urmări interesele;

Considerînd faptul că distribuirea serviciilor instanţei prin utilizarea tehnologiilor moderne ale informaţiei va facilita accesul la legislaţie aşa cum este recomandat de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;


Avînd în vedere Recomandarea nr. (95) 11 pentru selectarea, procesarea, prezen-tarea şi arhivarea hotărîrilor judecătoreşti în sistemele de documentare juridică au-tomatizată, adoptată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei în 11 septembrie 1995,

Recomandă statelor membre:

a. să aducă la cunoştinţa persoanelor şi serviciilor responsabile de administra-rea justiţiei în ţara lor principiile şi liniile directoare prezente în anexa ce ur-mează;

b. să ia acele măsuri necesare pentru a garanta aplicarea acestor principii pe te-ritoriul lor.


1. Informaţia juridică disponibilă în format electronic

Statul ar trebui să ofere prompt textul legii, atît în forma promulgată cît şi în cea consolidată, într-un format electronic uşor accesibil publicului; ideal ar fi să fi e dis-ponibile variantele anterioare ale legii.

Simplul acces la textul legii ar trebui să fi e gratuit pentru orice persoană.

Autorităţile competente ale statului ar trebui să pună la dispoziţia sectorului privat textele legislative în format electronic, cu scopul de a facilita servicii de valoare adă-ugată.

În utilizarea textelor legilor obţinute în acest fel, sectorul privat ar trebui încurajat să indice sursa şi să garanteze că la reproducerea textelor acestea nu au suferit modi-fi cări.

Se recomandă existenţa unei singure interfeţe de utilizare pentru căutări în diferite servere ale statului.

Statele sunt invitate să aplice aceste principii tuturor organelor legiuitoare – la nivel naţional, regional, local etc.

2. Accesul la registrele electronice publice în domeniul judiciar

Se recomandă crearea pe Internet a unui domeniu pentru registrele electronice exis-tente în domeniul juridic.

Accesul prin reţea la registrele publice naţionale din domeniul juridic ar trebui să fi e disponibil organizaţiilor şi persoanelor la care se referă, respectînd cerinţele de securitate şi de respect al vieţii private a persoanei.


3. Interacţiunea serviciilor judiciare cu publicul

Comunicarea cu instanţele şi cu alte servicii juridice (registraturi etc.) ar trebui să se realizeze cît mai uşor cu putinţă prin utilizarea noilor tehnologii.

Respectînd cerinţele necesare de securitate şi de respect al vieţii private a persoanei, acest lucru implică:

– posibilitatea de a iniţia proceduri prin mijloace electronice;– posibilitatea de a acţiona mai departe în cadrul procedurilor într-un mediu

electronic fl uidizat;– posibilitatea de a obţine informaţii despre starea procedurilor avînd acces la

sistemul de informare al instanţelor;– posibilitatea de a obţine în format electronic rezultatele procedurilor;– posibilitatea de a avea acces la orice informaţie pertinentă pentru derularea

efectivă a procedurii (legislaţie, jurisprudenţă şi proceduri ale instanţei).

Ar trebui să fi e puse la dispoziţia publicului informaţii electronice despre procedurile instanţei.

Informaţiile ar trebui să fi e difuzate utilizînd cele mai răspîndite tehnologii (în pre-zent, Internetul).

Ori de cate ori este posibil, statul ar trebui să garanteze autenticitatea şi integritatea informaţiilor difuzate de el către public sau către furnizorii din sectorul privat.

4. Aplicarea principiilor – chestiuni de strategie

Tabelul care urmează identifi că principalele chestiuni de strategie care urmează să fi e adoptate pentru fi ecare din cele trei sectoare.

Expresia „informaţii juridice” include toate textele ofi ciale ale legilor, regulamentelor şi acordurilor internaţionale relevante legate de statul respectiv, precum şi cele mai importante hotărîri judecătoreşti.

Expresia „registre publice” desemnează acele registre ţinute de instanţă şi/sau de or-gane ale statului la care publicul are acces, direct sau indirect, pentru a obţine infor-maţii fi e cu caracter general, fi e specifi ce.

Expresia „proceduri judiciare” desemnează informaţii despre procedurile şi regulile de ordine interioară ale instanţelor, informaţii legate de cazuri şi comunicări cu alte instanţe.


Problema Informaţii juridice Registre publice Proceduri judiciare

Disponibilitate Statele ar trebui să pună la dispoziţia publicului textele ofi ciale ale le-gilor, regulamentele şi acordurile internaţionale relevante asumate de aceste state şi hotărîrile judecătoreşti impor-tante, într-o formă uşor accesibilă electronic. Ideal ar fi ca informaţiile să fi e disponibile în orice moment.

Cei care au acces la registre se aşteaptă ca serviciul să fi e disponibil perma-nent. Autorităţile statului ar trebui să decidădacă acest lucru este viabil din punct de vedere tehnic sau fi nanciar.

Cei care au acces la sistemele instanţei se aşteaptă ca servi-ciul să fi e disponibil în afara programului instanţei. Autorită-ţile statului ar trebui să decidădacă acest lucru este viabil din punct de vedere tehnic sau fi nanciar.

Accesibilitate Toată legislaţia, incluzînd regulamentele, jurispru-denţa şi documente ale Parlamentului, ar trebui să fi e accesibile tuturor.

Unde este posibil, ar trebui să existe un acces cît mai mare, luînd în considerare natura datelor.Este cunoscut că, în anumite circum-stanţe, accesul părţilor interesate ar trebui supus unor autorizări din partea autorităţii respon-sabile.

Părţilor din cauză şi altor persoane inte-resate.Acces controlat fi e prin avocaţi, fi e prin terminale instalate în instanţe.

Oportunitate Pentru a fi valabile, sistemele publice de informaţie juridică ar trebui să fi e ţinute la zi şi informaţiile să fi e publicate rapid. Rapidi-tatea este vitală în cazul hotărîrilor judecătoreşti importante, în mod special pentru avocaţi şi magistraţi.

La fel ca la sisteme de

informare juridică.

La fel ca la sisteme de

informare juridică.

Exactitate Ar trebui utilizate proce-duri riguroase pentru a garanta că textele publi-cate în format electronic sunt identice cu textele promulgate sau cu hotă-rîrile publicate.

Idem. Idem.



Autenticitate Autenticitatea textelor electronice ar trebui ga-rantată prin mijloace spe-cifi ce cum ar fi semnătura electronică/digitală.

Idem. Idem pentru decizie, dar nu şi pentru procedura.

Drept de autor (asupra textului şi datelor)

În timp ce în majoritatea statelor nu există drept de autor pentru textele legale, statul este totuşi obligat să asigure exac-titatea textelor. Acolo unde textul ofi cial este reprodus de editori din sectorul privat, sursa tre-buie indicată şi obligaţia respectării corectitudinii revine editorilor din sec-torul privat.

Nu se aplică. Nu se aplică.

Responsabil i-tate

Responsabilitatea pentru exactitatea informaţilor electronice revine edito-rului public.

Acolo unde regis-trele publice sunt singura versiune, responsabilitatea se aplică la fel ca în cazul registrelor pe suport de hîrtie.

Continuă să se aplice responsabili-tatea administrativă normală.

Taxare În principiu, accesul la bazele de date juridice ar trebui să fi e gratuit pentru toate textele juridice origi-nale. Dacă circumstanţele economice obligă la înca-sarea unor taxe, aceasta ar trebui limitată la recu-perarea costurilor. Acolo unde prezentarea textelor publicate a fost îmbu-nătăţită, taxarea poate fi posibilă pentru valoarea adăugată. Acelaşi regim de taxare pentru textele legale originale ar trebui să se aplice editorilor şi distribuitorilor din sec-torul privat.

Furnizarea informa-ţiilor din registrele electronice publice este un serviciu pentru public, so-cietăţi comerciale etc. Ca atare, aceste servicii pot fi oferite pe baza unei taxe.

Petru procedurile instanţei se percepe taxă, şi acest lucru poate fi aplicat şi în cazul serviciilor electronice, însă taxa poate fi diferită.



Respectul vieţii private

Aplicarea legislaţiei privitoare la respectul vieţii private în hotărîrile judecătoreşti variază de la stat la stat. Trebuie luate în considerare normele Convenţiei pentru protejarea persoanelor în ceea ce priveşte procesarea automată a datelor cu caracter personal. Problema anonimatului părţilor la proces variază de la o ţară la alta şi s-ar putea să fi e necesară o revizuire a problemei într-un context european.

Ar trebui luate măsuri potrivite pentru a proteja datele confi denţiale şi pentru a asigura respectarea regulilor europene şi naţionale în ceea ce priveşte protecţia vieţii private.

Accesul ar trebui limitat la părţile din cauză. Ar trebui să se aplice regulile obişnuite de respect al vieţii private.

Transparenţa Pentru a permite utilizarea cu uşurinţă a sistemelor de către cetăţeni şi pentru ca legea să fi e uşor înţeleasă, sistemele ar trebui să ofere texte consolidate. Statele trebuie să aibă în vedere modalitatea prin care acestor texte consolidate li se conferă statut autoritar.

Pentru a permite utilizatorilor să se bazeze pe informaţiile din registre, aceştia trebuie să fi e informaţi de gradul de completare şi starea ultimei actualizări. Structura ar trebui să fi e bine documentată şi inteligibilă pentru utilizator.

Derularea procedurilor ar trebui să fi e înţeleasă cu uşurinţă de către utilizator. Acolo unde este posibil utilizatorul ar trebui să fi e ghidat fi e automat de către sistem, fi e prin asistenţă din partea personalului instanţei.

Notă: Tabelul de mai sus nu face referire la chestiunile legate de hotărîrile judecăto-reşti, altele decît cele care sunt califi cate ca precedente juridice. Aceste alte hotărîri judecătoreşti, cînd sunt înregistrate electronic, ar trebui să fi e disponibile publicului pentru acces electronic general, cu condiţia să fi e respectată viaţa privată şi regle-mentarea relativă la protecţia informaţiilor. Dacă această bază de date este disponi-bilă, accesul la ea nu trebuie să fi e limitat.

În formularea politicilor, este esenţial de fi xat ca obiectiv obţinerea de rezultate coerente. Acest lucru va necesita cooperarea între organizaţiile naţionale, luînd în calcul contextul mai larg, european şi global. Strategia de implementare a politicilor


ar trebui să asigure cooperarea dintre sisteme şi să ofere publicului mijloace de ac-cesare cunoscute şi inteligibile utilizînd standardele de facto, cum este Word Wide Web. Ar trebui luată în considerare furnizarea unei „intrări” comune la nivel naţional, care ar trebui de asemenea să permită utilizatorului şi accesul la surse de informaţii juridice din alte ţări şi organizaţii europene şi internaţionale.

5. Management

În cadrul organismelor care lucrează cu informaţiile ar trebui instituţionalizat un anumit nivel de competenţă şi de responsabilitate managerială.

Procedurile de management ar trebui revizuite pentru ca derularea operaţiunilor să se facă într-un mod efi cient.

6. Mediul utilizatorului

Statul are responsabilitatea de a încuraja şi de a educa oamenii în utilizarea tehno-logilor noi de informaţii. Acest lucru include necesitatea de a oferi orientare de bază despre sistemul juridic.

Statul ar trebui să ofere servicii de logistică şi de formare a magistraţilor şi persona-lului implicat în operarea şi folosirea sistemelor de informare judiciară şi juridică.

Toate sistemele de informare juridică ar trebui să benefi cieze de o interfaţă priete-noasă pentru utilizator, incluzînd componente de asistenţă efi cientă, astfel încît să permită chiar şi utilizatorului ocazional să obţină un număr sufi cient de rezultate satisfăcătoare.

Utilizatorul este îndreptăţit să se aştepte ca materialele tipărite ofi cial să fi e disponi-bile şi în format electronic.

7. Educare şi training

Trebuie elaborate programe educaţionale cu scopul de a oferi oamenilor competenţa necesară pentru a se descurca cu noile tehnologii. Aceste programe ar trebui să în-ceapă în scoli şi să fi e continuate ca un proces de învăţare pe parcursul întregii vieţi.

8. Întrebări tehnice

Trebuie să fi e dezvoltate şi să se cadă de acord asupra tehnicilor privind:

– plăţile electronice;– semnăturile electronice;– securitatea sistemelor;– standardele.

***



PRIVIND INTEROPERABILITATEA SISTEMELOR DE INFORMARE ÎN SECTORUL DE JUSTIŢIE

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor pe 9 sept . 2003


Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15. b din Statutul Consiliului Europei,


Hotărît să îmbunătăţească calitatea serviciilor publice către cetăţeni şi companii1 în sectorul de justiţie;

Afi rmînd că efi cienţa justiţiei este esenţială pentru a consolida democraţia şi a în-tări supremaţia legii şi pentru a mări în acelaşi timp încrederea publicului în puterile publice, în special în capacitatea lor de a lupta împotriva crimelor şi de a rezolva confl ictele juridice;

Recunoscînd că tehnologia informaţiei a devenit indispensabilă pentru o funcţio-nare efi cientă a sistemului juridic, ţinînd cont în special de creşterea volumului de activitate a instanţelor şi a altor organisme din acest sector;

Recunoscînd că efi cienţa justiţiei în era informaţiei presupune recunoaşterea juri-dică şi o largă utilizare a schimbului electronic de date între diferite organizaţii;

Avînd în vedere că cerinţele şi tradiţiile constituţionale, juridice şi administrative atrag după sine existenţa unei mari diversităţi de sisteme de informare în sectorul justiţiei al statelor membre;

1 În limba franceză se foloseşte termenul ”les enterprises”, iar în limba engleză „businesses” (n.t.).


Conştient de complexitatea din ce în ce mai sporită a sistemelor de informare în sectorul de justiţie;

Conştient că, în aceste condiţii, schimburile electronice de date între diferitele orga-nizaţii din sistemul de justiţie, pentru a fi efi ciente şi sigure, presupun interoperabili-tate între sistemele de informare ale acestora;

Recunoscînd potenţialul interoperabilităţii în vederea facilitării cooperării transfron-taliere în domeniul justiţiei, pentru a satisface nevoia practică crescută de cooperare mai strînsă între state în sectorul de justiţie;

Conştient că există diverse probleme de interoperabilitate ale sistemelor de infor-mare din sectorul justiţiei, cauzate de defi cienţe administrative, manageriale şi teh-nice;

Recunoscînd nevoia de a îmbunătăţi interoperabilitatea sistemelor de informare din sectorul de justiţie prin punerea în practică a documentelor şi comunicaţiilor inte-roperabile, precum şi a unor abordări integrate ale proiectelor de tehnologia infor-maţiei;

Recunoscînd că introducerea interoperabilităţii în sectorul de justiţie presupune în acelaşi timp schimbări corespunzătoare ale legilor relevante şi ale procedurilor de muncă, precum şi pregătirea corespunzătoare a personalului;

Avînd în vedere că soluţiile de interoperabilitate pentru sectorul de justiţie trebuie adaptate cerinţelor particulare ale statelor membre;

Realizînd că există nevoi diferite de interoperabilitate ale statelor membre, rezultate din diferenţele de dezvoltare a tehnologiei informaţiei în sectorul de justiţie;

Amintind că schimbările în procedeele de muncă ale organizaţiilor din sectorul de jus-tiţie introduse de interoperabilitate nu trebuie să afecteze în nici o măsură garanţiile constituţionale de independenţă ale puterii judecătoreşti1 în procedurile judiciare;

Conştient că procesarea de date în condiţiile de interoperabilitate prezintă atît avan-taje, cît şi riscuri cu privire la securitatea informaţiilor şi protecţia vieţii private în sectorul de justiţie;

Luînd în considerare Recomandarea nr. (2001)2 privind structurarea şi restructurarea rentabilă a sistemelor judiciare şi a sistemelor de informare juridică, Recomandarea nr. (2001) 3 privind serviciile acordate cetăţenilor de către instanţe şi la alte instituţii juridice prin utilizarea noilor tehnologii şi Recomandarea nr. (2002) 2 privind accesul la documente publice,


1 Varianta în limba engleză utilizează expresia „independence of the judiciary”, iar cea franceză „l’indépendance du pouvoir judiciaire”. A se vedea nota 34 (n.t.).


1. să pună în aplicare principiile şi liniile directoare stabilite în prezenta reco-mandare în legile şi practica naţională;

2. să aducă aceste principii şi linii directoare în atenţia persoanelor şi instituţiilor responsabile de tehnologia informaţiei şi de interoperabilitate în sectorul de justiţie.

I. DISPOZIŢII GENERALE

1. Defi niţii

În scopul prezentei recomandări:

– „organizaţiile din sectorul de justiţie” semnifi că instanţele, organele procura-turii şi alte instituţii publice şi private, precum poliţia, sistemul penitenciar, registrele publice, autorităţi ale stării civile, avocaţi şi notari, precum şi alţi fac-tori de decizie publici sau particulari care fac schimb de date şi de informaţii în cadrul procedurilor judiciare;

– „sisteme de informare” desemnează sistemele informatice utilizate de către organizaţiile din sectorul de justiţie pentru procesarea, stocarea şi schimbul electronic de date, cum ar fi sistemele de gestiune a dosarelor (workfl ow) şi bazele de date;

– „interoperabilitate” semnifi că schimburile efi ciente şi securizate de date şi informaţii în cadrul sistemelor de informare al organizaţiilor din sectorul de justiţie.

2. Obiectiv

Obiectivul acestei recomandări este să faciliteze interoperabilitatea sistemelor de informare prin stabilirea unor principii şi linii directoare pentru statele membre cu privire la paşii şi măsurile care trebuie luate la nivelul tehnologiei informaţiei, struc-turarea procedurilor şi arhitecturii tehnice a datelor şi a informaţiilor din sectorul juridic.

II. CHESTIUNI DE STRATEGIE

3. Strategii de interoperabilitate

3.1. Statele membre trebuie să vegheze ca proiectele privind tehnologiile de infor-maţii lansate în sectorul de justiţie să ia în considerare nevoia de a asigura interope-rabilitatea sistemelor de informare în cadrul diverselor organizaţii din sectorul de justiţie.

3.2. O strategie a tehnologiilor de informaţii pentru sectorul de justiţie trebuie să ia în considerare, printre altele, următoarele:


– computerizarea pas cu pas a sistemului judiciar;– stabilirea unei infrastructuri de comunicare, în special prin e-mail;– dezvoltarea unei strategii de integrare care să permită comunicaţiile electro-

nice între sistemele de informare;– armonizarea datelor în măsura în care este necesară;– stabilirea unui sistem integrat de colectare a datelor şi a analizelor statistice;– introducerea unui sistem comun de administrare a informaţiilor;– stabilirea de registre de informaţii interne comune;– dezvoltarea unui software standard pentru baze de date.

3.3. Pentru aceasta, proiectele de tehnologii de informaţii din sectorul de justiţie trebuie să fi e implementate în cadrul unor programe coordonate care să permită realizarea unor acţiuni coerente în domenii conexe variate şi între diferiţi factori de decizie, asigurînd astfel o coordonare şi fi nanţare corespunzătoare.

3.4. Introducerea interoperabilităţii în sectorul de justiţie trebuie să fi e rentabilă şi din punct de vedere al costurilor. Nivelul necesar de interoperabilitate trebuie sta-bilit în fi ecare caz luînd în considerare costurile aferente şi benefi ciile aşteptate.

4. Securitatea non-tehnică şi protecţia datelor cu caracter personal

4.1. Statele membre trebuie să aplice interoperabilitatea sistemelor de informare în sectorul de justiţie, luînd pe deplin în considerare nevoia de a asigura securitatea informaţiei şi protecţia datelor cu caracter personal, în conformitate cu normele in-ternaţionale şi legile naţionale aplicabile.

4.2. Statele membre trebuie să ia măsuri în vederea stabilirii rolurilor şi responsa-bilităţilor personalului din organizaţiile sectorului de justiţie privind utilizarea teh-nologiilor de informaţii. Organizaţiile din sectorul de justiţie trebuie să vegheze, în special, la informarea personalului cu privire la legislaţia şi regulamentele aplicabile în procesarea informaţiilor şi a datelor care sunt folosite în sectorul de justiţie.

4.3. Statele membre trebuie să prevadă punerea în funcţiune a unor puncte de audit şi de control pentru etapele relevante ale fl uxului automatizat de informaţii şi docu-mente în interiorul şi între organizaţiile din sectorul de justiţie.

5. Resursele umane

5.1. În procesul de introducere a tehnologiilor de informare, organizaţiile din sec-torul de justiţie trebuie să dispună de resurse umane sufi ciente pentru a lua decizii corecte în ceea ce priveşte sistemele şi serviciile propuse.

5.2. Organizaţiile din sectorul de justiţie trebuie să aibă personal califi cat care, pentru sistemele lor de informare, să fi e responsabil cu asigurarea respectarii integrităţii, disponibilităţii, stocării şi identifi cării documentelor electronice şi a datelor proce-sate de către organizaţia în cauză.


5.3. Statele membre trebuie să ia măsuri pentru a favoriza pregătirea juriştilor şi a altor categorii de personal din organizaţiile sectorului de justiţie cu privire la utili-zarea tehnologiilor de informaţii. Personalul din organizaţiile sectorului de justiţie trebuie încurajat să utilizeze datele oferite de tehnologia informaţiei în activitatea zilnică.

6. Interoperabilitate între sectoarele public şi privat

6.1. Statele membre trebuie să promoveze metode de schimb electronic între siste-mele de informare ale sectorului public de justiţie şi cele ale organizaţiilor private din sectorul de justiţie, precum avocaţii şi alte categorii de persoane implicate. Astfel de schimburi de date nu pot fi realizate decît în conformitate cu legislaţia internaţi-onală şi naţională.

6.2. Statele membre trebuie, în acelaşi timp, să considere şi să aplice prevederi cores-punzătoare care să asigure securitatea informaţiilor şi protecţia datelor cu caracter personal. Trebuie să fi e stabilite sisteme de control cu privire la modul în care sunt folosite informaţiile supuse unei protecţii speciale.

III. REDEFINIREA STRUCTURĂRII PROCEDEELOR

7. Modifi carea procedurilor de lucru

7.1. Pentru a obţine un maxim de avantaje din introducerea tehnologiilor informa-ţiei, statele membre trebuie să coreleze introducerea acestor tehnologii moderne în sectorul de justiţie cu schimbările organizaţionale ale procedurilor de lucru folosite în organizaţiile din sectorul de justiţie.

7.2. Statele membre trebuie să aibă o abordare deschisă în modernizarea legilor şi regulamentele acolo unde acestea nu ţin cont de utilizarea oportunităţilor aduse de noile tehnologii de informaţii şi, în special, de interoperabilitate.

7.3. Totuşi, introducerea interoperabilităţii în sectorul de justiţie trebuie să fi e un proces controlat. Statele membre trebuie să vegheze că organizaţiile din sectorul de justiţie identifi că, se documentează şi îşi descriu procedurile lor de muncă, îşi moni-torizează şi controlează schimbările introduse de sistemele de interoperabilitate.

8. Reţele de procedee interorganizaţionale

8.1. Statele membre trebuie să aplice soluţii de interoperabilitate în toate domeniile relevante unde cooperarea interinstituţională a fi ecărei organizaţii din sectorul de justiţie este esenţială, cum ar fi sistemele de justiţie civilă şi penală.

8.2. Sistemele de management al dosarelor organizaţiilor din sectorul de justiţie tre-buie, în primul rînd, să fi e pregătite să transmită şi să primească informaţii de la alte


sisteme externe de management al dosarelor şi să ofere ajutor în procesul de luare al deciziilor, avînd acces la o varietate completă de baze de date relevante.

8.3. Statele membre trebuie să faciliteze interoperabilitatea dintre diversele baze de date prin introducerea unor măsuri de uniformizare, cum ar fi coduri de identifi care unice şi defi niţii uniforme ale datelor.

IV. STRUCTURA TEHNICĂ ŞI INFORMAŢIONALĂ

9. Standarde1 privind documentele şi comunicarea

9.1. Statele membre trebuie să adopte o viziune integrată asupra introducerii unor standarde pentru documentele şi comunicarea în sectorul justiţiei în aşa fel încît să permită ca datele să fi e colectate într-un mod convenţional şi structurat.

9.2. Desigur, interoperabilitatea poate să fi e obţinută şi prin folosirea mai multor standarde privind datele, întrucît adoptarea unui singur standard nu poate fi în-totdeauna posibilă. În acest sens, statele membre trebuie să ia în considerare mai degrabă dezvoltarea standardelor de facto existente decît să încerce să creeze stan-darde distincte pentru sectorul de justiţie.

9.3. Statele membre trebuie să acorde atenţie mai ales dezvoltării unui limbaj care să permită identifi carea standardelor pentru documentele şi comunicaţiile în sectorul de justiţie.

10. Securitate tehnică

10.1. Organizaţiile din sectorul de justiţie trebuie să stabilească proceduri prin care să monitorizeze şi să controleze posibilele expuneri la risc, provenite din folosirea necorespunzătoare sau nefuncţionarea sistemelor informatice. Aceste proceduri tre-buie să includă instrucţiuni de securitate care să asigure controlul de acces la diferite niveluri ale sistemelor de informare.

10.2. Statele membre trebuie, atunci cînd este cazul, să promoveze folosirea cripto-grafi ei în sectorul juridic pentru a evita unele riscuri inerente utilizării de programe digitale, cu scopul de a securiza comunicaţiile electronice dintre diferitele organizaţii din sectorul de justiţie.

10.3. Statele membre trebuie de asemenea să pună în aplicare „Cheia Publică a Infras-tructurii” cu privire la organizaţiile din sectorul de justiţie, pentru a asigura integritatea mesajelor şi acceptarea acestora, precum şi confi denţialitatea lor, graţie posibilităţii de a autentifi ca destinatarul sau expeditorul mesajului şi de a verifi ca semnăturile electronice cu certifi cate electronice emise de intermediari de încredere.

***

1 Varianta în limba franceză utilizează expresia „des normes”, iar cea în limba engleză „standards” (n.t.).



PRIVIND ARHIVAREA DOCUMENTELOR ELECTRONICE ÎN SECTORUL JURIDIC

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor pe 9 sept . 2003 ,


Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15. b din Statutul Consiliului Europei,


Considerînd că arhivarea este o parte esenţială a instrumentării cauzelor în sectorul juridic;

Avînd în vedere că legea cere ca numeroase documente juridice să fi e păstrate pentru perioade mari de timp sau chiar permanent;

Conştientizînd că numărul din ce în ce mai mare al utilizatorilor de computere şi al comunicării electronice, digitalizarea înregistrările audio şi video, precum şi introdu-cerea unor sisteme de tehnologia informaţiei mai puternice, vor determina cu sigu-ranţă utilizarea sporită a documentelor electronice în sectorul juridic;

Avînd în vedere că un număr din ce în ce mai mare de documente juridice se va rea-liza în format electronic conform legislaţiei privind semnătura electronică;

Considerînd că procedurile adecvate pentru arhivarea documentelor electronice sunt esenţiale în a promova recunoaşterea juridică şi larga utilizare a documentelor electronice, a semnăturilor electronice şi a datelor electronice procesate în sectorul juridic;

Recunoscînd că documentele electronice oferă numeroase avantaje şi o funcţionali-tate sporită, precum posibilităţi sporite de acces, afi şare şi comunicare;


Realizînd, în acelaşi timp, că păstrarea documentelor electronice se confruntă cu problema unei durabilităţi limitate a mediului de stocare, cu diversitatea formatelor şi standardelor documentelor şi cu învechirea rapidă a hardware-ului şi a software-ului necesar pentru a permite citirea lor;

Conştient şi de problemele organizaţionale, costurile ridicate şi riscurile privitoare la securitate în păstrarea documentelor electronice;

Determinat să găsească soluţii corespunzătoare pentru arhivarea documentelor electronice în sectorul juridic;

Recunoscînd în acelaşi timp că evoluţia continuă a tehnologiei nu permite stabilirea unor reguli tehnice defi nitive pentru arhivarea documentelor electronice;

Considerînd totuşi că, atrăgînd atenţia statelor membre, a organismelor din sectorul juridic şi al serviciilor de arhivare asupra riscurilor şi problemelor ridicate de arhi-varea documentelor electronice, este esenţială promovarea unei cercetări continue în acest domeniu;

Avînd în vedere Recomandarea nr. (95) 11 cu privire la selectarea, procesarea, pre-zentarea şi arhivarea hotărîrilor judecătoreşti în sistemele de documentare juridică computerizată, de Recomandarea nr. (2000) 13 privind politica europeană de acces la arhive, de Recomandarea nr. (2001) 2 privind structurarea şi restructurarea ren-tabilă a sistemelor judiciare şi a sistemelor de informare juridică, de Recomandarea nr. (2002) 2 privind accesul la documente publice şi de Recomandarea nr. (2003) 14 privind interoperabilitatea sistemelor de informare în sectorul justiţiei,


1. să aplice principiile şi regulile stabilite în această recomandare în legislaţia şi practica lor naţională;

2. să aducă aceste principii şi reguli în atenţia persoanelor şi instituţiilor respon-sabile pentru arhivarea documentelor electronice în sectorul juridic.

1. Defi niţii

În sensul prezentei recomandări:

– „arhivarea” înseamnă păstrarea de documente pentru perioade stabilite prin legea şi reglementările statelor membre, avînd două etape:i. „conservare iniţială”: păstrarea în funcţie de scopuri primare, pentru care

documentele au fost create avînd în vedere valoarea lor probantă;ii. „arhivarea ulterioară”: păstrarea în funcţie de valoarea de patrimoniu a do-

cumentelor, dincolo de scopurile primare;– „serviciile de arhivare” reprezintă organismele responsabile pentru arhivare,

incluzînd:


i. „arhivarii”: persoane sau departamente în cadrul organismelor care au creat sau au primit documentele în discuţie, precum şi servicii specializate de arhivare responsabile pentru conservarea iniţială a documentelor;

ii. „Arhivele”: instituţii publice naţionale sau ale comunităţilor locale respon-sabile pentru arhivarea ulterioară, conform legislaţiei şi reglementarilor statelor membre;

– „documentele electronice” reprezintă acele documente, atît texte cît şi ima-gini, în format digital audio şi video, care au capacitatea de a crea drepturi sau au valoare probantă şi pot fi trimise unui depozitar public;

– „sectorul juridic” va cuprinde toţi depozitarii, publici sau privaţi, care produc sau primesc documente electronice defi nite anterior.

2. Prevederi generale

2.1. Statele membre trebuie să se asigure că normele legale care reglementează arhivarea sunt aplicate şi documentelor electronice.

2.2. Documentele electronice trebuie arhivate în aşa fel încît să li se menţină integri-tatea, autenticitatea, siguranţa şi, cînd este cazul, confi denţialitatea.

2.3. Lizibilitatea şi accesibilitatea documentelor electronice arhivate trebuie garan-tată în timp, luînd în considerare evoluţia tehnologiilor informatice.

2.4. Ca şi în cazul arhivării documentelor pe suport de hîrtie, perioada păstrării do-cumentelor electronice şi momentul în care sunt făcute publice trebuie să se stabi-lească în colaborare cu arhivarii.

2.5. Documentele electronice arhivate trebuie asociate cu metadate1 standard ce descriu contextul creării lor, precum şi legăturile existente cu alte documente elec-tronice sau pe suport de hîrtie ori analoage.

2.6. Documentele electronice criptate trebuie să fi e arhivate sub formă decriptată.

2.7. Digitalizarea documentelor pe suport de hîrtie sau pe suport analogic poate fi justifi cată de folosirea şi procesarea mai efi cientă, dar nu trebuie să înlocuiască nea-părat arhivarea documentelor în forma lor originală.

3. Măsuri organizaţionale

3.1. Conservarea iniţială a documentelor electronice trebuie să fi e realizată fi e de angajaţii responsabili din cadrul organismelor care au creat sau au primit documen-

1 Metadatele (din grec. meta „după” şi lat. data) sunt date care descriu alte date. Fiecărui document arhivat îi sunt asociate (deci nu se văd în documentul propriu-zis) o serie de metadate, cum ar fi materia, zi/an, limba, etc. astfel încît căutarea în baza de date să se poate face după termeni cheie şi mult mai rapid (n.t.).


tele electronice în discuţie, fi e de către servicii specializate de arhivare, în colaborare cu Arhivele.

3.2. După închiderea dosarelor în discuţie, statele membre trebuie să încurajeze re-ducerea întîrzierilor transferului de documente electronice către Arhive pentru arhi-varea ulterioară.

3.3. Documentele electronice trimise serviciilor de arhivare trebuie să fi e însoţite de metadatele lor.

3.4. Statele membre trebuie să facă eforturi să ofere Arhivelor şi organismele din sectorul juridic responsabile prin lege să se ocupe de arhivare, resursele necesare pentru arhivarea documentelor electronice.

3.5. Arhivele trebuie să pună în aplicare programe de arhivare a documentelor elec-tronice pentru a acumula know-how-ul necesar şi astfel să fi e în măsură de a furniza arhivarilor şi altor organisme vizate recomandările necesare privind arhivarea docu-mentelor electronice.

4. Măsuri de securitate

4.1. Toate operaţiunile privind arhivarea documentelor electronice trebuie să facă obiectul unor proceduri care să asigure posibilitatea urmăririi lor.

4.2. Serviciile de arhivare trebuie să se asigure că, prin folosirea semnăturilor electro-nice sau a altor proceduri electronice, documentele electronice sunt trimise numai de către persoanele sau organismele competente şi că nu au fost modifi cate în timpul transmiterii.

4.3. Accesarea, modifi carea sau ştergerea documentelor electronice din sistemele de arhivare a documentelor electronice trebuie realizate de specialiştii autorizaţi şi instruiţi să efectueze asemenea operaţiuni.

4.4. Statele membre trebuie să faciliteze utilizarea tehnicilor moderne de securitate pentru a asigura integritatea documentelor electronice arhivate, tehnici precum semnătură electronică pentru mijloacele de stocare sau utilizarea unui mijloc de sto-care nereinscriptibil.

4.5. Copiile documentului electronic arhivat trebuie păstrate de către serviciile de arhivare, dacă este posibil, pe mai multe spaţii diferite de stocare.

4.6. Procedurile trebuie să asigure protecţia fi zică a locului în care se afl ă sistemele de arhivare a documentelor electronice, inclusiv condiţii adecvate de stocare şi con-trolul accesului. Sistemele de arhivare a documentelor electronice trebuie să fi e eva-luate periodic.


5. Măsuri de conservare

5.1. Documentele electronice trebuie arhivate prin aplicarea periodică a tehnicii de migrare - transfer periodic de date de la un spaţiu de stocare la altul, sau de la un format la altul. Migrarea trebuie, de asemenea, să se aplice la metadatele privind documentele electronice arhivate.

5.2. Migrarea către noi mijloace de stocare trebuie să aibă loc regulat, luînd în consi-derare gradul de degradare şi uzură al respectivelor mijloace. Mijloacele de stocare trebuie înnoite cînd se învechesc din cauza dezvoltării tehnologice a spaţiilor de sto-care şi a hardware-ului.

5.3. Migrarea către formate noi trebuie efectuată, cînd este cazul, pentru adaptarea la evoluţia tehnologică.

5.4. Statele membre trebuie, de asemenea, să încurajeze cercetările şi experimentele concurenţiale, ca metodă alternativă pentru păstrarea documentelor electronice.

6. Formatul documentelor

6.1. Statele membre trebuie să încurajeze uniformitatea în ceea ce priveşte formatul documentelor utilizate în sectorul juridic.

6.2. Statele membre trebuie să se asigure că aceste formate sunt deschise, interna-ţionale şi standardizate, şi că permit migrarea ulterioară a datelor şi procesarea în diferite limbi.

6.3. Serviciile de arhivare trebuie să fi e consultate şi implicate în alegerea de formate şi în defi nirea metadatelor pentru a se asigura că cererile subsecvente de arhivare a documentelor sunt luate în considerare.

7. Semnături electronice

7.1. Întrucît se afl ă în responsabilitatea autorităţii creatoare să verifi ce autenticitatea documentelor electronice prin verifi carea semnăturii sale electronice în momentul în care documentul electronic se afl ă sub controlul lor şi înainte ca el să fi e transmis pentru arhivare, serviciile de arhivare nu trebuie să fi e obligate să verifi ce semnătu-rile electronice folosite iniţial de cei care au contribuit la pregătirea documentului electronic care a fost autorizat printr-o semnătură electronică.

7.2. Documentul electronic arhivat trebuie să fi e considerat de încredere şi valabil, în absenţa probelor contrare, indiferent de posibilitatea de verifi care continuă a sem-năturii sale electronice iniţiale, dacă a fost transmis securizat şi a fost conservat de către serviciile de arhivare în conformitate cu regulile de securitate enunţate în prin-cipiul 4.

***


Avizul nr.1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (ccje) În atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

REFERITOR LA STANDARDELE PRIVIND INDEPENDENŢA PUTERII JUDECĂTOREŞTI ŞI INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR

(Recomandarea nr. R (94) 12 privind independenţa, efi cienţa

şi rolul judecătorilor şi importanţa aplicării standardelor

la problemele actuale din aceste domenii)

Strasbourg, 23 noiembr ie 2001 CCJE (2001) Op. N° 1

[cc je/docs2001/cc je(2001) op n° 1e]

1. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europenii (CCJE) a elaborat prezentul aviz în baza răspunsurilor furnizate de statele membre la un chestionar, a documentelor elaborate de grupul de lucru al CCJE şi a documentelor elaborate de preşedintele şi vicepreşedintele CCJE, precum şi de expertul CCJE în acest domeniu, domnul Gia-como OBERTO (Italia).

2. Materialul pus la dispoziţia CCJE conţine o serie de declaraţii de principiu, mai mult sau mai puţin ofi ciale, privind independenţa puterii judecătoreşti.

3. Documentele ofi ciale de o importanţă deosebită sunt:

– Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii ju-decătoreşti (1985);

– Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei că-tre statele membre referitor la independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorilor.

4. A fost elaborată şi o serie de documente avînd caracter mai puţin ofi cial:

Avize ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)


– Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată de participanţii din ţările europene şi de două asociaţii internaţionale ale judecătorilor, care s-au reunit la Strasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998, confi rmată de reuniunea pre-şedinţilor instanţelor supreme din ţările Europei Centrale şi de Est, care a avut loc la Kiev, în perioada 12-14 octombrie 1998, şi reconfi rmată de reprezentan-ţii ministerelor justiţiei din 25 de ţări europene, care s-au reunit la Lisabona, în perioada 8-10 aprilie 1999;

– Declaraţii ale delegaţilor Înaltului Consiliu al Judecătorilor sau ale asociaţiilor judecătorilor, precum cele făcute în cadrul reuniunii de la Varşovia şi Slok, care s-a desfăşurat în perioada 23-26 iunie 1997.

5. Printre materialele menţionate în cadrul dezbaterilor CCJE se numără următoa-rele:

– Declaraţia de la Beijing asupra principiilor privind independenţa judecăto-rească din regiunea Lawasia (august 1997), semnată în prezent de 32 preşe-dinţi de instanţă din regiunea respectivă;

– Directivele Casei Latimer pentru ţările Commonwealth-ului (19 iunie 1998), rezultate în urma unui colocviu la care au participat reprezentanţi ai 23 de state ale Commonwealth-ului sau din teritoriile din afara acestuia şi sponsori-zat de judecători şi avocaţi din cadrul Commonwealth-ului, cu sprijinul Secre-tariatului şi Biroului Commonwealth.

6. În cadrul dezbaterilor CCJE, membrii acestuia au subliniat faptul că nu perfecţi-unea principiilor şi cu atît mai puţin armonizarea instituţiilor sunt esenţiale, ci pu-nerea pe deplin în aplicare a principiilor deja elaborate.

7. De asemenea, CCJE a pus în discuţie faptul dacă îmbunătăţirea sau dezvoltarea suplimentară a principiilor generale existente este adecvată.

8. Scopul prezentului aviz este acela de a analiza în detaliu o serie de subiecte dez-bătute şi de a identifi ca problemele sau aspectele referitoare la independenţa jude-cătorilor cărora ar trebui să li se acorde o atenţie deosebită.

9. Se propune abordarea următoarelor teme:

– Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti– Nivelul pînă la care este garantată independenţa judecătorească– Criteriile care stau la baza numirii sau promovării– Organismele de numire şi consultative– Numirea – perioada pe care se face numirea– Numirea – inamovibilitatea şi măsurile disciplinare– Remunerarea– Libertatea faţă de infl uenţele externe


– Independenţa în cadrul puterii judecătoreşti– Rolul judecătorului

Pe durata analizării acestor teme, CCJE a căutat să identifi ce anumite exemple de difi cultăţi sau de factori care ameninţă independenţa, care i-au fost aduse în atenţie. În continuare, acesta a identifi cat principiile puse în discuţie referitor în mod special la acordurile şi practica privind numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele in-ternaţionale. Această temă este analizată în paragrafele 52, 54, 55).

Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti

10. Independenţa judecătorească este o condiţie obligatorie pentru existenţa sta-tului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Judecătorii „au sar-cina deciziei fi nale asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, obligaţiilor şi proprietăţii cetăţenilor” (expunerea principiilor fundamentale ale Naţiunilor Unite, preluate în declaraţia de la Beijing; şi articolele 5 şi 6 ale Convenţiei europene privind drepturile

omului). Independenţa acestora nu este o prerogativă sau un privilegiu în propriul lor interes ci în interesul statului de drept şi al celor care caută şi doresc înfăptuirea justiţiei.

11. Această independenţă trebuie să existe în raport cu societatea în general şi în raport cu părţile din orice litigiu asupra căruia judecătorii trebuie să se pronunţe. Puterea judecătorească este unul dintre cei trei piloni fundamentali, egali ca impor-tanţă, ai statului democratic modern. Ea are un rol şi funcţii importante în relaţia cu ceilalţi doi piloni. Ea are grijă ca guvernele şi administraţiile să poată fi trase la răspundere pentru acţiunile lor şi, în ceea ce priveşte puterea legislativă, are sarcina de a se asigura că legile adoptate sunt aplicate şi, într-o mai mică sau mai mare mă-sură, de a se asigura că acestea sunt în conformitate cu constituţia sau cu orice altă legislaţie superioară (precum cea a Uniunii Europene). Pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle pe care le are în aceste domenii, puterea judecătorească trebuie să fi e in-dependentă faţă de aceste autorităţi, fapt care implică libertate faţă de relaţiile ina-decvate şi de infl uenţa exercitată de aceste autorităţi. Astfel, independenţa serveşte ca o garanţie a imparţialităţii. Acest lucru are, în special, implicaţii asupra a aproape toate aspectele legate de cariera unui judecător: de la pregătire la numire pînă la promovare şi sancţionare disciplinară.

12. Independenţa judecătorească presupune imparţialitate absolută din partea ju-decătorilor. Cînd deliberează într-un litigiu între oricare părţi, judecătorul trebuie să fi e imparţial, adică liber faţă de orice relaţii, subiectivism sau părtinire, care afec-tează – sau pot fi percepute ca afectînd – capacitatea sa de a decide independent. În această privinţă, independenţa judecătorească este o dezvoltare a principiului fun-damental conform căruia „nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces”. Acest principiu are semnifi caţii mult mai extinse decît cea care afectează părţile dintr-un li-tigiu. Nu doar părţile dintr-o cauză anume ci societatea în ansamblu trebuie să poată avea încredere în puterea judecătorească. Astfel, nu este sufi cient ca un judecător


să fi e liber faţă de orice relaţii, părtinire sau infl uenţă inadecvată, ci trebuie de ase-menea să pară astfel în faţa unui observator rezonabil. În caz contrar, încrederea în justiţie poate fi subminată.

13. Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti, aşa cum este prezentată mai sus, oferă un etalon după care pot fi evaluate implicaţiile practice ale acesteia – aceasta înseamnă, trăsăturile care sunt necesare pentru a o asigura şi mijloacele prin care aceasta poate fi asigurată, la nivel constituţional sau legislativ, precum şi în practica de fi ecare zi, în fi ecare stat. Prezentul aviz pune mai degrabă accentul pe ca-drul instituţional general şi pe garanţiile care asigură independenţa judecătorească în societate decît pe principiul care impune imparţialitatea personală (atît în fapt cît şi în aparenţă) a judecătorului în orice cauză particulară. Deşi are loc o suprapunere, se propune ca acest din urmă subiect să fi e abordat în cadrul examinării de către CCJE a conduitei judecătoreşti şi a standardelor etice.

Nivelul pînă la care este garantată independenţa judecătorească

14. Independenţa judecătorească trebuie să fi e garantată de standarde naţionale pînă la cel mai înalt nivel posibil. În consecinţă, statele trebuie să includă conceptul de independenţă judecătorească fi e în Constituţie, fi e printre principiile funda-mentale recunoscute de statele care nu au o Constituţie scrisă dar în care respectul pentru independenţa judecătorească este garantat de o cultură şi tradiţie îndelun-gate. Acest lucru scoate în evidenţă importanţa fundamentală a independenţei, prin recunoaşterea poziţiei speciale pe care o au jurisdicţiile de drept anglo-saxon (înde-osebi în Anglia şi Scoţia) cu o lungă tradiţie de independenţă, însă fără nici un fel de legi scrise.

15. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite stipulează că independenţa jude-cătorească trebuie să fi e „garantată de către stat şi consfi nţită de constituţie sau de legislaţia fi ecărei ţări în parte”. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede (în prima teză a principiului I.2) că „Independenţa judecătorilor va fi garantată în conformitate cu prevederile Convenţiei [europene a drepturilor omului] şi cu principiile constituţio-nale prin, de exemplu, introducerea unor prevederi specifi ce în Constituţie sau în alt tip de legislaţie ori prin incorporarea prevederilor prezentei recomandări în legislaţia internă.”

16. Carta europeană privind statutul judecătorilor conţine prevederi încă şi mai speci-fi ce: „În fi ecare stat european, principiile fundamentale privind statutul judecătorului vor fi prevăzute de actele normative interne cu cea mai înaltă forţă juridică, iar re-glementările în acest domeniu, prin legi.” Această prevedere mai specifi că din Carta

europeană s-a bucurat de susţinerea unanimă a CCJE. Acesta recomandă adoptarea sa în locul prevederii mai puţin specifi ce din prima teză a principiului 1.2 al Reco-mandării nr. R (94) 12.


Criteriile ce stau la baza numirii sau promovării

17. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite stipulează (alineatul 13): „Promo-varea judecătorilor, oriunde există un astfel de sistem, trebuie să aibă la bază factori obiectivi, în special califi carea profesională, integritatea şi experienţa.” Recoman-darea nr. R (94) 12 este de asemenea extrem de clară: „Toate deciziile privind cariera profesională a judecătorilor trebuie să fi e bazate pe criterii obiective, iar selectarea şi cariera judecătorilor trebuie să se bazeze pe merit, ţinînd seama de pregătirea pro-fesională, integritate, capacitate şi efi cienţă”. Recomandarea nr. R (94) 12 specifi că foarte clar că aceste criterii se aplică tuturor persoanelor care deţin funcţii în cadrul sistemului judecătoresc, inclusiv celor care se ocupă de probleme de drept constitu-ţional, penal, civil, comercial şi administrativ (precum şi, în multe privinţe, asesorilor şi altor persoane care exercită funcţii juridice). Prin urmare, este un fapt general ac-ceptat că numirile trebuie să se facă „pe bază de merit”, conform unor criterii obiec-tive, şi că orice considerente politice trebuie să fi e inadmisibile.

18. Problemele centrale care rămîn sunt: (a) conferirea unui conţinut aspiraţiilor ge-nerale spre numirea „pe bază de merit” şi „obiectivism”; şi (b) alinierea teoriei la reali-tate. Subiectul de faţă este de asemenea strîns legat de următoarele două (organis-mele de numire şi perioada pe care se face numirea).

19. În unele state există, prin Constituţie, o implicare politică directă în numirea ju-decătorilor. Acolo unde judecătorii sunt aleşi (fi e de către popor, cum ar fi în Elveţia, la nivel cantonal, fi e de către parlament, cum ar fi tot în Elveţia, la nivel federal, în Slovenia şi în „fosta Republică Iugoslavă Macedonia”, precum şi în cazul Curţii Consti-tuţionale Federale a Germaniei şi a unei părţi dintre membrii Curţii Constituţionale din Italia), scopul este fără îndoială acela de a îi conferi puterii judecătoreşti o bază democratică în exercitarea funcţiilor sale. Scopul nu poate fi nicidecum acela de a supune numirea sau promovarea judecătorilor unor considerente politice de partid limitate. Acolo unde există riscuri ca acest lucru să se întîmple sau să se facă uz de asemenea practici, metoda alegerii judecătorilor poate fi mai mult periculoasă decît avantajoasă.

20. Chiar şi acolo unde există o autoritate separată care are responsabilitatea de nu-mire şi promovare a judecătorilor sau este implicată în acest proces, considerentele politice nu sunt neapărat excluse în practică. Astfel, în Croaţia, un Consiliu Superior al Magistraturii, alcătuit din 11 membri (şapte judecători, doi procurori şi doi profe-sori în drept) are responsabilitatea de a face numirile, însă ministrul justiţiei poate propune ca cei 11 membri să fi e aleşi de camera reprezentanţilor parlamentului croat, iar Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se consulte cu comisia juridică a parlamentului, controlată de partidul care formează guvernul la ora actuală, asupra oricărei numiri. Chiar dacă articolul 4 al Constituţiei croate modifi cate face referire la separarea puterilor în stat, acesta merge mai departe şi prevede că separarea include „orice formă de cooperare reciprocă şi control reciproc între cei care deţin puterea”, fapt care, fără îndoială, nu exclude infl uenţa politică asupra numirii sau promovării


judecătorilor. În Irlanda, deşi există o comisie pentru numirea judecătorilor, conside-rentele politice pot încă determina care dintre candidaţii rivali, toţi fi ind aprobaţi de comisie, vor fi de fapt numiţi de ministrul justiţiei (şi comisia nu are nici un rol în ceea ce priveşte promovările).

21. În alte ţări, sistemele existente diferă între ţările cu judecători de carieră (cele mai multe dintre ţările cu sistem de drept continental) şi cele în care judecătorii sunt numiţi din rîndurile practicienilor cu experienţă (de exemplu, ţări cu sistem de drept anglo-saxon, precum Cipru, Malta şi Marea Britanie sau alte ţări ca Danemarca).

22. În ţările cu judecători de carieră, numirea iniţială a judecătorilor depinde în mod normal de reuşita obiectivă la examene. Problemele importante par să fi e următoa-rele: (a) dacă examenul este sufi cient – nu ar trebui evaluate calităţile personale? aptitudinile practice nu ar trebui predate şi testate?; (b) dacă ar trebui implicată o autoritate independentă faţă de executiv şi legislativ la această etapă - în Austria, de exemplu, Personalsenates (compuse din cinci judecători) au un rol formal în reco-mandarea promovărilor, însă nu au nici un rol în ceea ce priveşte numirile.

23. Prin contrast, acolo unde judecătorii sunt sau pot fi numiţi din rîndurile practici-enilor cu experienţă, e puţin probabil ca examenele să fi e relevante şi e posibil ca la baza numirilor să stea aptitudinile practice şi consultarea cu alte persoane care au relaţii directe cu candidatul.

24. În toate situaţiile de mai sus, se sugerează că se impun standarde obiective nu numai pentru a exclude infl uenţele politice ci şi din alte motive, precum riscul apari-ţiei favoritismului, conservatorismului şi a nepotismului (sau a „clonării”), care există dacă numirile sunt făcute într-o manieră nestructurată sau pe baza recomandărilor personale.

25. Orice „criterii obiective”, care caută să garanteze că selectarea şi cariera judecă-torilor se „bazează pe merite, ţinînd cont de pregătirea profesională, integritate, ca-pacitate şi efi cienţă” sunt menite să fi e defi nite în termeni generali. Cu toate acestea, tocmai conţinutul şi efectul lor în fi ecare ţară este esenţial în cele din urmă. CCJE a recomandat ca autorităţile din statele membre responsabile de numiri şi promovări şi care oferă consultanţă referitor la acestea să introducă şi să aplice criterii obiective, în scopul garantării că selectarea şi cariera judecătorilor „se bazează pe merite, ţinînd cont de pregătirea profesională, integritate, capacitate şi efi cienţă”. O dată ce se face acest lucru, acele organisme sau autorităţi responsabile de numiri şi promovări vor avea obligaţia să acţioneze în consecinţă, şi atunci va fi posibil, cel puţin, să se exa-mineze cu atenţie conţinutul criteriilor adoptate şi efectul lor practic.

26. Răspunsurile la chestionare indică o lipsă pe larg răspîndită a unor astfel de cri-terii publicate. Criteriile generale au fost publicate de lordul cancelar în Marea Bri-tanie, iar executivul scoţian a publicat un document pentru consultare. Legislaţia austriacă defi neşte criteriile de promovare. Multe ţări, precum Cipru sau Estonia, au pur şi simplu încredere în integritatea consiliilor independente ale judecătorilor res-


ponsabile de numiri sau de recomandarea numirilor. În Finlanda, consiliul consul-tativ compară rezultatele candidaţilor, iar propunerile lui de numire includ o moti-vaţie a deciziei lor. În acelaşi mod, în Islanda, comisia de selectare pune la dispoziţia ministrului justiţiei o evaluare în scris a candidaţilor pentru posturile de judecător districtual, în timp ce Curtea Supremă se pronunţă asupra competenţei candidaţilor pentru posturile de judecător din această instituţie. În Germania, atît la nivel federal cît şi la nivelul landurilor, consiliile pentru numirea judecătorilor pot avea responsa-bilitatea de a întocmi opinii în scris (fără o motivaţie detaliată) asupra oportunităţii numirii sau promovării candidaţilor, care nu au caracter obligatoriu pentru ministrul justiţiei, dar care pot duce la critici (uneori publice), dacă acesta nu ţine seama de ele. Prezentarea de argumente ar putea fi privită ca un lucru pozitiv şi e posibil ca aceasta să confere conţinut criteriilor care sunt aplicate în practică, însă contraargumentele ar putea fi de asemenea caracterizate ca militînd împotriva furnizării de argumente în cazuri particulare (de exemplu, caracterul sensibil al alegerii între doi candidaţi care au aproape aceleaşi califi cări şi confi denţialitatea în ceea ce priveşte sursele sau informaţiile)

27. În Lituania, deşi nu există criterii clare care să guverneze promovarea, perfor-manţele profesionale ale judecătorilor sunt monitorizate cu ajutorul unor criterii cantitative şi calitative, care se bazează în primul rînd pe statistici (inclusiv statistici referitoare la trimiterea spre rejudecare a apelurilor) şi fac obiectul unui raport către Departamentul pentru Instanţe din cadrul Ministerului Justiţiei. Ministrul justiţiei are doar un rol indirect în selectare şi promovare. Sistemul de monitorizare a fost, însă, „aspru criticat” de către Asociaţia Lituaniană a Judecătorilor. Datele statistice au im-portanţă socială în înţelegerea şi îmbunătăţirea activităţii şi efi cienţei instanţelor. Ele nu sunt, însă, acelaşi lucru cu standardele obiective de evaluare, fi e în scopul numirii într-o nouă poziţie, al promovării sau în alt scop. Se impune multă prudenţă în folo-sirea datelor statistice în acest context.

28. În Luxemburg, se afi rmă că promovarea se bazează în mod normal pe principiul vechimii în muncă. În Olanda, există încă elemente ale sistemului timpuriu bazat pe vechimea în muncă, iar în Belgia şi Italia promovarea este determinată de criterii obiectiv defi nite privind vechimea în muncă şi competenţa. În Austria, referitor la re-comandările făcute de Personalsenates (alcătuite din cinci judecători) către ministrul justiţiei, poziţia prevăzută de lege este aceea că se ţine seama de vechimea în muncă numai în cazul egalităţii între califi cativele mai multor candidaţi.

29. Carta europeană privind statutul judecătorilor abordează sistemele de promovare „în situaţia cînd acestea nu se bazează pe vechimea în muncă” (alineatul 4.1.), iar Memorandumul explicativ menţionează că acesta este „un sistem pe care Carta nu-l exclude sub nici o formă, deoarece este menit să asigure o protecţie foarte efi cientă a independenţei”. Deşi o experienţă profesională corespunzătoare este o condiţie importantă pentru promovare, CCJE a considerat că vechimea în muncă, în lumea modernă, nu mai este general acceptabilă ca principiu dominant de determinare a promovării. Publicul manifestă un interes sporit nu numai faţă de independenţă, ci


şi faţă de calitatea sistemului său judecătoresc şi, mai ales în vremuri cînd se produc mari schimbări, faţă de calitatea conducătorilor sistemului judecătoresc. Poate exista o eventuală sacrifi care a dinamismului atunci cînd promovările se bazează în între-gime pe vechimea în muncă, ce nu poate fi justifi cată printr-un cîştig real în ceea ce priveşte independenţa. Cu toate acestea, CCJE a considerat că cerinţele privind vechimea în muncă, bazate pe numărul de ani de experienţă profesională pot servi la consolidarea independenţei.

30. În Italia şi, într-o oarecare măsură, în Elveţia, statutul, funcţia şi remunerarea ju-decătorilor au fost separate. Remunerarea se face, în mod automat, pe baza vechimii în muncă şi nu variază în general în funcţie de statut sau de poziţie. Statutul depinde de promovare, însă nu implică neapărat transferul la altă instanţă. Astfel, un jude-cător cu statut de curte de apel poate opta să rămînă în continuare judecător într-o instanţă de fond. În acest fel, sistemul urmăreşte să sporească independenţa prin eliminarea oricăror stimulente fi nanciare care ar determina dorinţa judecătorului de a fi promovat sau de a obţine o funcţie diferită.

31. CCJE a examinat problema egalităţii dintre femei şi bărbaţi. Directivele Casei La-timer stipulează: „Numirile la toate nivelurile sistemului judecătoresc trebuie să aibă, ca unul dintre obiective, realizarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei”. În Anglia, „prin-cipiile directoare” ale lordului cancelar prevăd ca numirea să se facă strict pe bază de merit, „indiferent de sex, origine etnică, stare civilă, orientare sexuală…”, însă lordul cancelar şi-a exprimat foarte clar intenţia de a încuraja candidaturile pentru numirea în poziţie de judecător atît din partea femeilor cît şi a minorităţilor etnice. Ambele obiective sunt adecvate. Delegatul austriac a declarat că în Austria, în situaţia în care sunt doi candidaţi cu califi cative egale, s-a prevăzut în mod expres să fi e numit candidatul aparţinînd sexului mai puţin reprezentat. Chiar pornind de la premisa că această reacţie pozitivă limitată faţă de problema reprezentării mai slabe nu ar ridica probleme de ordin juridic, CCJE a identifi cat unele difi cultăţi de ordin practic cum ar fi : (1) aceea că selecţionează o arie cu reprezentare mai slabă (sexul) şi (2) ar putea fi contradicţii referitoare la ce constituie, în condiţiile fi ecărei ţări în parte, reprezentare mai slabă, din motive dicriminatorii relevante, într-o asemenea arie. CCJE nu pro-pune o prevedere ca cea austriacă în calitate de standard internaţional. Subliniază, însă necesitatea de a realiza egalitatea prin intermediul unor „principii directoare” ca cele la care se face referire în teza nr. 3 de mai sus.

Organismele de numire şi consultative

32. CCJE a luat notă de marea diversitate a metodelor prin care sunt numiţi judecă-torii. Există o unanimitate evidentă referitor la faptul că numirile trebuie să fi e „ba-zate pe merit”.

33. Diversele metode utilizate în prezent pentru selectarea judecătorilor pot fi toate privite ca avînd avantaje şi dezavantaje: se poate argumenta că alegerea prin vot conferă o legitimitate mai democratică, însă implică pe candidat într-o campanie, în


politică şi în tentaţia de a pretinde şi acorda favoruri. Cooptarea acestor metode de către sistemul judecătoresc existent poate avea drept rezultat candidaţi bine pre-gătiţi din punct de vedere profesional, însă aici poate exista riscul apariţiei conser-vatorismului sau nepotismului („clonării”) – şi aceast aspect ar putea părea ca fi ind absolut nedemocratic pentru o gîndire constituţională. De asemenea, se poate ar-gumenta că numirea judecătorilor de către executiv sau legislativ poate conferi mai multă legitimitate însă comportă riscul de a se crea o dependenţă mai mare faţă de celelalte puteri. O altă metodă implică nominalizarea de către un organism indepen-dent.

34. Încă mai sunt motive de îngrijorare că actuala diversitate de mijloace poate în mod tacit facilita continuarea infl uenţelor politice nedorite asupra numirilor. CCJE a luat notă de opinia expertului, domnul Oberto, conform căreia procedurile in-formale de numire şi infl uenţa politică deschisă asupra numirilor judecătorilor din unele state nu au constituit modele utile pentru altele, democraţii noi, unde era vital să se asigure independenţa judecătorească prin introducerea unor organisme de numire complet apolitice.

35. CCJE a luat notă că, luînd exemplul unei democraţii tinere, în Republica Cehă numirile sunt făcute de preşedintele ţării, în baza unei moţiuni înaintate de ministrul justiţiei, iar promovările (de exemplu, transferul la o instanţă ierarhic superioară sau în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte de instanţă) sunt făcute fi e de preşedinte, fi e de către ministrul justiţiei. Nu există nici un consiliu suprem, chiar dacă judecă-torii alcătuiesc comisii care selectează candidaţii la numirea pe post de judecător.

36. Recomandarea nr. R (94) 12 are în prezent o poziţie ambiguă în acest domeniu. Aceasta porneşte de la premisa că există un organism independent responsabil de numiri: „Autoritatea care decide asupra selectării şi carierei judecătorilor trebuie să fi e independentă faţă de guvernare şi administraţie. Pentru a salvgarda indepen-denţa acesteia, reglementările trebuie să garanteze că, de pildă, membrii săi sunt selectaţi de către autoritatea judecătorească şi că autoritatea însăşi este cea care de-cide asupra propriilor reguli de procedură.”

Însă, recomandarea merge mai departe, examinînd şi avînd în vedere un sistem complet diferit: „Cu toate acestea, acolo unde prevederile constituţionale sau legale şi tradiţiile le permit judecătorilor să fi e numiţi de către guvern, trebuie să existe ga-ranţii care să aibă grijă ca procedurile de numire a judecătorilor să fi e transparente şi independente în practică şi ca deciziile să nu fi e infl uenţate de nici un alt fel de motive în afara celor legate de criteriile obiective menţionate mai sus.”

Exemplele de „garanţii” care urmează oferă o şi mai mare relaxare a procedurilor for-male: acestea încep cu un organism independent special care face recomandări, pe care guvernul le „respectă în practică”, includ mai apoi „dreptul la apel împotriva unei decizii în faţa unei autorităţi independente” şi se încheie cu soluţia blîndă (şi am-


biguu formulată) că este sufi cient dacă „autoritatea care ia decizia se protejează de infl uenţele nedorite şi inadecvate”.

37. Condiţiile din 1994 sunt cele care stau la baza acestei formulări. Însă CCJE este preocupat în prezent de caracterul ei oarecum vag şi deschis în contextul unei Eu-rope lărgite, unde „tradiţiile” constituţionale sau legislative sunt mai puţin relevante şi procedurile formale sunt o necesitate de care este primejdios să ne dispensăm. Prin urmare, CCJE a considerat că fi ecare decizie legată de numirea sau cariera unui judecător trebuie să se bazeze pe criterii obiective pentru a se garanta că nu a fost luată decît în baza unor astfel de criterii.

38. CCJE a recunoscut că e posibil să nu se poată merge mai departe, în lumina di-versităţii de sisteme acceptate în prezent în statele europene. Totuşi, CCJE este un organism consultativ, împuternicit să refl ecteze atît asupra modifi cării standardelor existente cît şi asupra elaborării de standarde general acceptate. Mai mult, Carta

europeană privind statutul judecătorilor merge considerabil mai departe decît Reco-mandarea nr. R (94) 12, stipulînd următoarele:

„Referitor la orice decizie care afectează selectarea, recrutarea, numirea şi cariera sau eliberarea din funcţie a judecătorului, statutul prevede intervenţia unei autorităţi independente faţă de puterea executivă sau legislativă, în cadrul căreia cel puţin jumătate din membri sunt judecători aleşi de colegii lor, pe baza unor metode care garantează o reprezentare cît mai largă a puterii judecătoreşti.”

39. Memorandumul explicativ precizează că „intervenţia” unei autorităţi indepen-dente a fost prevăzută într-un sens sufi cient de larg să acopere o opinie, recoman-dare sau propunere, precum şi o decizie propriu-zisă. Carta europeană merge mult mai departe decît practica actuală din multe state europene. (În mod deloc surprin-zător, delegaţii Înaltului Consiliu al Judecătorilor şi asociaţiile judecătorilor care s-au reunit la Varşovia în perioada 23-26 iunie 1997 au dorit un „control” şi mai complet asupra numirii şi promovării judecătorilor decît cel susţinut de Carta europeană.)

40. Răspunsurile la chestionare arată că cele mai multe state europene au introdus un organism independent faţă de executiv şi de legislativ, cu rol exclusiv sau mai puţin important în ceea ce priveşte numirile şi (acolo unde este relevant) promovă-rile; iată cîteva exemple: Andora, Belgia Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Islanda, Irlanda, Italia, Lituania, Moldova, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, „fosta Republică Iugoslavă Macedonia” şi Turcia.

41. Absenţa unui astfel de organism a fost resimţită ca fi ind punctul slab în Republica Cehă. În Malta există un astfel de organism, însă avînd în vedere consultarea acestuia în mod opţional de către autoritatea de numire, a fost considerat ca fi ind o carenţă. În Croaţia, nivelul potenţial al infl uenţei politice asupra acestui organism a fost con-siderat o problemă.


42. Cele trei sisteme prezentate mai jos vor servi drept exemple de consilii superi-oare ale magistraturii care îndeplinesc condiţiile sugerate de Carta europeană.

i) Potrivit articolului 104 al Constituţiei Italiei, un asemenea consiliu este alcătuit din: preşedintele ţării, preşedintele şi procurorul general al Curţii de Casaţie, 20 de jude-cători aleşi de către sistemul judecătoresc şi 10 membri aleşi de parlament în sesiune reunită, din rîndul cadrelor universitare şi al avocaţilor care au 15 ani de activitate neîntreruptă. Potrivit articolului 105, responsabilitatea acestuia este aceea de a „de-semna, recruta şi transfera, de a promova judecătorii şi de a lua măsuri disciplinare împotriva acestora, în conformitate cu reglementările privind organizarea judecăto-rească.”

ii) Legile ungare privind reforma instanţelor din 1997 înfi inţează Consiliul Naţional al Judecătorilor, împuternicit cu administrarea instanţelor, inclusiv cu numirea jude-cătorilor. Consiliul este compus din preşedintele Curţii Supreme (preşedintele Consi-liului), nouă judecători, ministrul justiţiei, procurorul general, preşedintele Asociaţiei Barourilor şi doi deputaţi din parlament.

iii) În Turcia, un consiliu suprem selectează şi promovează atît judecătorii cît şi procu-rorii. Acesta este compus din şapte membri, incluzînd cinci judecători, fi e din cadrul Curţii de Casaţie, fi e din Consiliul de Stat. Ministrul justiţiei prezidează Consiliul, iar vice-ministrului justiţiei este de asemenea un membru de drept al consiliului.

43. Un exemplu din cadrul ţărilor de drept anglo-saxon ne este furnizat de Irlanda, unde a fost înfi inţat un comitet pentru numirea judecătorilor prin Legea privind in-stanţele şi funcţionarea instanţelor din 1995, secţiunea 13, privind „identifi carea per-soanelor şi informării guvernului cu privire la faptul dacă aceste persoane corespund pentru numirea pe post de judecător.” Comitetul este alcătuit din nouă membri: preşedintele Curţii Supreme, preşedinţii Înaltei Curţi, Curţii de Circuit şi Curţii Dis-trictuale, procurorul general, un avocat numit de preşedintele baroului, un avocat însărcinat cu procedura, nominalizat de preşedintele Societăţii de Drept şi pînă la trei membri numiţi de ministrul justiţiei, care lucrează sau au cunoştinţe de comerţ, fi nanţe sau administraţie sau au experienţă în calitate de benefi ciari ai serviciilor in-stanţelor. Însă aceasta nu exclude toate infl uenţele politice din proces.

44. Modelul german (vezi mai sus) implică consilii, al căror rol poate fi diferit dacă ne referim la instanţele federale sau cele ale landurilor şi în funcţie de nivelul instanţelor. Există consilii pentru numirea judecătorilor al căror rol este de regulă unul strict con-sultativ. În plus, mai multe German Länder stipulează că judecătorii vor fi selectaţi în comun de către ministrul competent şi un comitet pentru selectarea judecătorilor. Acest comitet are de obicei drept de veto. În mod obişnuit, este compus din membri ai parlamentului, judecători aleşi de colegii lor şi un avocat. Implicarea ministrului justiţiei este privită în Germania ca un element democratic important, deoarece acesta este răspunzător în faţa parlamentului. De asemenea, din punct de vedere constituţional, faptul că acest consiliu nu trebuie să fi e alcătuit doar din judecători sau în majoritate din judecători este considerat ca fi ind foarte important.


45. Chiar şi în sistemele de drept unde sunt respectate standardele prin forţa tradiţiei şi a autodisciplinei informale, în mod obişnuit sub privirea scrutătoare a unei prese libere, s-a înregistrat o recunoaştere sporită în ultima vreme a nevoii de garanţii mai obiective şi mai formale. În alte state, mai ales în fostele ţări comuniste, această nece-sitate este stringentă. CCJE a considerat că, în măsura în care a pledat în favoarea in-tervenţiei (într-un sens sufi cient de larg să includă o opinie, recomandare sau decizie propriu-zisă) unei autorităţi independente care are o reprezentare judecătorească substanţială, aleasă în mod democratic de către ceilalţi judecători, Carta europeană a indicat direcţia generală pe care CCJE dorea să o recomande. Aceasta este deosebit de importantă pentru ţările care nu au alte sisteme adînc înrădăcinate, care ar fi do-vedit caracterul său democratic.

Numirea – perioada pe care se face numirea

46. Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, Recomandarea nr. R (94) 12 şi Carta europeană privind statutul judecătorilor, toate se referă mai degrabă la posibilitatea de numire pe un termen fi x, stabilit prin lege, decît pînă la vîrsta legală de pensio-nare.

47. Carta europeană, alineatul 3.3, face de asemenea referire la procedurile de re-crutare, prevăzînd „o perioadă de probă, care trebuie să fi e neapărat scurtă, după numirea în poziţia de judecător dar înainte de confi rmarea permanentă pe post”.

48. Practica europeană este în general aceea de a face numiri permanente pînă la vîrsta legală de pensionare. Aceasta este abordarea cel mai puţin problematică din punctul de vedere al independenţei.

49. Multe sisteme de drept prevăd perioade de instruire sau de probă pentru jude-cătorii noi.

50. Unele ţări fac anumite numiri pe un număr limitat de ani (de exemplu, în cazul Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, perioada este de 12 ani). Judecătorii sunt de asemenea numiţi pe perioade limitate în cadrul curţilor internaţionale (de exemplu, Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului).

51. Unele ţări utilizează de asemenea judecători asistenţi, a căror numire este limi-tată sau mai puţin protejată decît cea a judecătorilor numiţi pe viaţă (de exemplu, Marea Britanie şi Danemarca).

52. CCJE a considerat că acolo unde, în cazuri excepţionale, numirea unui judecător inamovibil se face pe o perioadă limitată, aceasta nu trebuie reînnoită decît dacă există proceduri care să garanteze că:

i. judecătorul, dacă acesta doreşte, este avut în vedere pentru reinvestire de că-tre organismul pentru numiri; şi


ii. decizia privind reinvestirea se ia absolut obiectiv şi pe bază de merit şi fără a se ţine seama de considerente politice.

53. CCJE consideră că atunci cînd numirea este provizorie sau limitată, organismul responsabil de obiectivismul şi transparenţa metodei de numire sau de reinvestire a unui judecător inamovibil are un rol deosebit de important (vezi de asemenea aline-atul 3.3 al Cartei europene).

54. CCJE este conştient de faptul că termenii săi de referinţă nu fac referire specifi că la poziţia judecătorilor la nivel internaţional. CCJE a luat fi inţă în urma Recomandării nr. 23 din Raportul Wise Persons’ pe anul 1998, care prevede că trebuie să se consolideze directa cooperare cu instituţiile naţionale ale sistemului judecătoresc, iar Rezoluţia nr.1 adoptată ulterior de miniştrii de justiţie în cadrul celei de a 22-a conferinţe, care a avut loc la Chişinău, în perioada 17-18 iunie 1999, vorbea despre rolul CCJE ca fi ind acela de a asista la realizarea priorităţilor care au fost identifi cate în planul global de acţiune „pentru a întări rolul judecătorilor din Europa şi pentru a oferi consul-tanţă… asupra faptului dacă este necesară o reactualizare a instrumentelor juridice ale Consiliului Europei…” Planul global de acţiune se axează foarte mult pe sistemele naţionale de drept ale statelor membre. Însă, nu trebuie să se uite că una din con-diţiile pentru a deveni membru al Consiliului Europei este „îndeplinirea obligaţiilor izvorînd din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, iar acesta, în conformitate cu cel mai important standard al Consiliului Europei, supunerea faţă de jurisdicţia Curţii Europene pentru Drepturile Omului, este obligatoriu în virtutea dreptului internaţi-onal.” (Raportul Wise Persons, alineat 9).

55. CCJE consideră că sporirea permanentă a importanţei instanţelor supranaţionale şi a deciziilor acestora pentru sistemele naţionale de drept a făcut ca încurajarea statelor membre să respecte principiile privind independenţa, inamovibilitatea, nu-mirea şi perioada pe care se face numirea în legătură cu judecătorii acestor instanţe supranaţionale să devină esenţială (vezi în special alineatul 52 de mai sus).

56. CCJE este de acord că importanţa obligaţiilor rezultînd din tratatele internaţi-onale, precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din tratatele Uniunii Europene pentru sistemele de drept naţionale şi judecători face ca numirea şi re-investirea judecătorilor în instanţele care interpretează asemenea tratate să inspire aceeaşi încredere şi să respecte aceleaşi principii ca şi sistemele naţionale de drept să devină un aspect esenţial. CCJE consideră mai departe că implicarea autorităţii in-dependente la care se face referire în alineatele 37 şi 45 trebuie încurajată în legătură cu numirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele internaţionale. Consiliul Europei şi instituţiile sale sunt, pe scurt, întemeiate pe credinţa faţă de valorile comune supe-rioare celor ale oricărui stat membru şi această credinţă a avut deja efecte practice semnifi cative. În cazul în care nu se insistă la nivel internaţional asupra aplicării lor, acest fapt va avea drept rezultat subminarea acestor valori şi a progreselor care s-au înregistrat în dezvoltarea şi aplicarea lor.


Numirea – inamovibilitatea şi măsurile disciplinare

57. Există o dogmă fundamentală conform căreia independenţa judecătorească este garantată pînă la vîrsta obligatorie de pensionare sau pînă la expirarea termenului fi xat de numire în funcţie: vezi principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, aline-atul 12; Recomandarea nr. R (94) 12 – Principiul I (2)(a)(ii) şi (3) şi Principiul VI (1) şi (2). Carta europeană afi rmă că principiul se extinde şi asupra numirii sau desemnării într-o nouă funcţie sau la o altă instanţă, fără consimţămînt (în afară de situaţiile cînd instanţa se restructurează sau de delegare), însă atît Carta europeană cît şi Re-comandarea nr. R (94) 12 prevăd că transferul în altă funcţie se poate dispune şi ca sancţiune disciplinară.

58. CCJE a luat notă că Republica Cehă nu are o limită de vîrstă obligatorie pentru pensionare, însă „un judecător poate fi eliberat din funcţie de către ministrul justiţiei după împlinirea vîrstei de 65 de ani.”

59. Existenţa excepţiilor la inamovibilitate, mai cu seamă cele rezultînd din sanc-ţiuni disciplinare, duce imediat la găsirea organismului şi metodelor prin care, şi în baza cărora, judecătorii pot fi sancţionaţi disciplinar. Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul VI (2) şi (3), insistă asupra necesităţii unei defi niţii a abaterilor pentru care un judecător poate fi eliberat din funcţie şi a unor proceduri disciplinare care să se conformeze cu cerinţele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din-colo de aceasta, Recomandarea prevede doar următoarele: „Statele trebuie să aibă în vedere înfi inţarea, prin lege, a unui organism special competent care are sarcina de a aplica sancţiuni şi măsuri disciplinare, acolo unde acestea nu sunt soluţionate în instanţă, şi ale cărui hotărîri vor fi controlate de un organ judecătoresc superior, sau care este organul superior propriu-zis.” Carta europeană atribuie acest rol autorităţii independente care sugerează că trebuie să „intervină” în toate aspectele legate de selectarea şi cariera tuturor judecătorilor.

60. CCJE consideră că:

(a) inamovibilitatea judecătorilor trebuie să fi e un element expres al indepen-denţei, consfi nţit la cel mai înalt nivel intern (vezi alineatul 16 de mai sus);

(b) intervenţia unei autorităţi independente, prin proceduri care să asigure drep-tul deplin la apărare, este de o importanţă deosebită în aspectele privind dis-ciplina; şi

(c) este util să fi e elaborate standarde care să defi nească nu numai conduita care poate conduce la eliberarea din funcţie ci şi orice conduită care poate duce la măsuri disciplinare sau la schimbarea statutului, inclusiv, de exemplu, muta-rea într-o altă instanţă sau altă zonă.

E posibil ca CCJE să elaboreze o opinie detaliată pe această temă, care va conţine do-cumentele înaintate CDCJ spre analiză, într-o etapă ulterioară cînd CCJE se va ocupa în mod expres de standardele de conduită, deşi, nu încape îndoială că acestea se afl ă într-o relaţie strînsă cu independenţa.


Remunerarea

61. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede că „remunerarea judecătorilor trebuie ga-rantată prin lege” şi „trebuie să fi e corespunzătoare demnităţii profesiei şi respon-sabilităţilor pe care le au” (Principiile I (2)(a)(ii) şi III (1)(b)). Carta europeană conţine o recunoaştere importantă, pragmatică şi realistă a rolului unei remunerări cores-punzătoare în protejarea faţă de „presiuni menite să infl uenţeze deciziile şi conduita judecătorilor în general...”, şi a importanţei garantării concediului medical plătit şi a pensiei (alineatul 6). CCJE a aprobat în totalitate prevederea Cartei europene.

62. Chiar dacă unele sisteme (cum ar fi ţările scandinave) se îngrijesc de această si-tuaţie prin mecanisme tradiţionale, fără prevederi legale formale, CCJE consideră că este important în general (şi mai ales în legătură cu noile democraţii) să fi e elaborate prevederi legale specifi ce care să asigure salariile judecătorilor împotriva diminuă-rilor şi să asigure cel puţin o prevedere de fapt privind mărirea salariilor în raport cu creşterea preţurilor.

Libertatea faţă de infl uenţe externe nedorite

63. Libertatea faţă de infl uenţe externe nedorite constituie un principiu general unanim recunoscut: vezi principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite, alineatul 2; Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(d), care stipulează în continuare că: „Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care încearcă să infl u-enţeze judecătorii în orice mod”. Ca principii generale, libertatea faţă de infl uenţe nedorite şi necesitatea aplicării de sancţiuni în cazuri extreme sunt incontestabile. Mai mult, CCJE nu are motive să creadă că acestea nu sunt prevăzute corespunzător ca atare în legislaţia statelor membre. Pe de altă parte, operarea lor în practică nece-sită prudenţă, atenţie şi, în unele contexte, constrîngere politică. Discuţiile purtate cu judecători din diverse state şi înţelegerea şi sprijinul de care au dat dovadă pot fi foarte utile în această privinţă. Difi cultatea stă mai degrabă în a decide ce constituie infl uenţă nedorită şi de a realiza un echilibru între, de exemplu, necesitatea de a proteja procesul judecătoresc faţă de denaturări şi presiuni, fi e politice, fi e din partea presei sau a altor surse, şi interesul dezbaterii publice a chestiunilor de interes public în viaţa publică şi într-o presă liberă. Judecătorii trebuie să accepte că ei sunt fi guri publice şi că nu trebuie să aibă un caracter prea susceptibil sau o constituţie prea fragilă. CCJE a căzut de acord că nu pare a se impune vreo modifi care a principiului existent, ci că judecătorii din diverse state ar putea benefi cia de pe urma discuţiilor purtate împreună şi a schimbului de informaţii în legătură cu situaţii particulare.

Independenţa în cadrul autorităţii judecătoreşti

64. Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Faptul că judecătorul care so-luţionează un caz nu acţionează conform unor dispoziţii sau instrucţiuni venite de


la o altă persoană, din afara sau din interiorul sistemului judecătoresc, este unul care nu trebuie demonstrat.

65. Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(a)(i) stipulează că „hotărîrile judecă-torilor nu trebuie să fi e supuse nici unei reexaminări în afara procedurilor de apel prevăzute de lege”, iar Principiul I (2)(a)(iv) stipulează că „guvernul sau administraţia nu trebuie să aibă posibilitatea de a emite nici un fel de hotărîri care să invalideze retroactiv hotărîrile judecătoreşti, cu excepţia celor privind amnistia, graţierea sau a altor hotărîri similare”. CCJE a luat notă de faptul că răspunsurile la chestionare au indicat faptul că aceste principii sunt respectate în general şi nu au fost propuse nici un fel de amendamente.

66. CCJE a luat notă de ameninţarea potenţială împotriva independenţei judiciare care ar putea apărea din cadrul ierarhiei judiciare interne. Acesta recunoaşte că in-dependenţa judiciară depinde nu numai de libertatea faţă de infl uenţele externe ne-dorite ci şi de libertatea faţă de infl uenţele nedorite care ar putea rezulta în anumite situaţii din atitudinea altor judecători. „Judecătorii trebuie să benefi cieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele imparţial, potrivit conştiinţei lor şi modului în care interpretează faptele şi în conformitate cu prevederile legale relevante.” (Reco-mandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(d)). Aceasta se referă la judecători individual. Termenii în care ea este formulată nu exclud doctrinele, precum cea a precedentului judiciar, existentă în ţările cu sistem de drept anglo-saxon (de pildă, obligaţia unui judecător ierarhic inferior de a respecta o hotărîre anterioară a unei instanţe superi-oare în ceea ce priveşte un principiu de drept care apare în cauza ulterioară).

67. Principiul I (2)(d) continuă după cum urmează: „Judecătorii nu trebuie să fi e obli-gaţi să informeze asupra obiectului unei cauze pe nici o persoană din afara sistemului judecătoresc”. Oricum ar fi privită, această formulare este obscură. „Informarea”, chiar şi a altor membri ai sistemului judiciar, asupra obiectului unei cauze, pare de la bun început să vină în confl ict cu independenţa individuală. În cazul în care o hotărîre este pronunţată cu atîta incompetenţă încît să constituie o abatere disciplinară, atunci lucrurile stau altfel, însă, în acest caz foarte puţin probabil, judecătorul nu ar „informa” în nici un fel ci ar răspunde unor acuzaţii.

68. Puterea ierarhică pe care multe sisteme de drept o conferă instanţelor superioare ar putea, în practică, să submineze independenţa individuală a judecătorilor. O so-luţie în acest caz ar fi aceea de a transfera toate competenţele relevante unui consiliu judiciar superior, care ar proteja independenţa în interiorul şi în afara sistemului ju-diciar. Acest aspect ne duce din nou la Carta europeană privind statutul judecătorilor, asupra căreia am atras atenţia în cadrul secţiunilor „Organismele de numire şi con-sultative” şi „Libertatea faţă de infl uenţele externe nedorite”.

69. Sistemele de inspectare a instanţelor, în ţările în care acestea există, nu trebuie să se preocupe de obiectul sau corectitudinea hotărîrilor şi nu trebuie să-i determine pe judecători, din motive de efi cienţă, să acţioneze în favoarea productivităţii, sacri-


fi cînd astfel îndeplinirea corespunzătoare a rolului pe care aceştia îl au, acela de a pronunţa o hotărîre bine gîndită, în conformitate cu interesele celor care apelează la justiţie.

70. CCJE a luat notă în această privinţă de sistemul italian modern de separare a treptelor, remunerării şi funcţiilor descrise la alineatul 30 mai sus. Obiectivul acestui sistem este acela de a consolida independenţa şi de asemenea urmăreşte ca acele cauze difi cile din instanţele de fond (de exemplu, cele care implică mafi a) să fi e solu-ţionate de judecători extrem de capabili.

Rolul judecătorului

71. Această secţiune ar putea acoperi un domeniu vast. Mare parte a acestui do-meniu va fi analizată în detaliu în momentul în care CCJE se va ocupa de standarde şi e mai bine să-l lăsăm la o parte pînă atunci. Acest lucru este valabil pentru anumite subiecte, precum apartenenţa la un partid politic şi angajarea în activităţi politice.

72. Un subiect important abordat în cadrul reuniunii CCJE se referă la interschim-babilitatea din unele sisteme a posturilor de judecător, procuror şi reprezentant al ministerului justiţiei. În pofi da acestei interschimbabilităţi, CCJE a conchis că anali-zarea rolului, statutului şi atribuţiilor procurorilor în paralel cu cele ale judecătorilor depăşeşte sfera atribuţiilor sale. Cu toate acestea, rămîne deschisă o chestiune im-portantă – aceea dacă un asemenea sistem este în concordanţă cu independenţa judecătorească. Acest aspect are, fără îndoială, o importanţă considerabilă pentru sistemele de drept afectate. CCJE consideră că acest subiect ar putea fi demn de o analiză detaliată într-o fază ulterioară, poate în legătură cu studierea regulilor de conduită pentru judecători, însă este nevoie de opinii specializate suplimentare.

Concluzii

73. CCJE consideră că problema esenţială pentru statele membre este aceea de a pune pe deplin în aplicare principiile deja elaborate (alineatul 6) şi, după examinarea standardelor incluse în primul rînd în Recomandarea nr. R (94) 12 privind indepen-denţa, efi cienţa şi rolul judecătorilor, a ajuns la următoarele concluzii:

(1) Principiile fundamentale privind independenţa judecătorească ar trebui pre-văzute la nivel constituţional sau la cel mai înalt nivel de drept cu putinţă în fi ecare dintre statele membre, iar reglementările specifi ce ar trebui prevăzute la nivel legislativ (alineatul 16).

(2) Autorităţile din fi ecare stat membru responsabile cu numirile şi propunerile de numire şi promovare trebuie să introducă, să publice şi să pună imediat în aplicare criterii obiective cu scopul de a se asigura că selectarea şi promovarea judecătorilor se fac pe bază de merit, ţinînd cont de califi carea profesională, integritate, capacitate şi efi cienţă (alineatul 25).


(3) Vechimea în muncă nu trebuie să fi e principiul care guvernează promovările. Totuşi, o experienţă profesională adecvată este relevantă, iar condiţiile legate de anii de experienţă pot asigura principiul independenţei (alineatul 29).

(4) CCJE consideră că, în măsura în care a pledat în favoarea intervenţiei unei au-torităţi independente cu o reprezentare judecătorească substanţială, ai cărei membri să fi e aleşi în mod democratic de către ceilalţi judecători, Carta euro-

peană a trasat o orientare generală pe care CCJE dorea să o recomande (aline-atul 45).

(5) CCJE consideră că în situaţiile în care numirea este provizorie sau limitată, au-toritatea responsabilă pentru obiectivitatea şi transparenţa metodei de nu-mire sau reinvestire a judecătorilor are un rol deosebit de important (vezi de asemenea alineatul 3.3 al Cartei europene privind statutul judecătorilor) (aline-atul 53).

(6) CCJE este de acord că importanţa obligaţiilor rezultînd din tratatele interna-ţionale si ale Uniunii Europene, precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru sistemele de drept naţionale şi pentru judecători, face ca nu-mirea şi reinvestirea judecătorilor în instanţele care interpretează asemenea tratate să inspire aceeaşi încredere şi să respecte aceleaşi principii ca şi sis-temele naţionale de drept să devină un aspect esenţial. CCJE consideră mai departe că implicarea autorităţii independente la care se face referire în aline-atele 37 şi 45 trebuie încurajată în legătură cu numirea şi reinvestirea judecă-torilor în instanţele internaţionale (alineatul 56).

(7) CCJE consideră că inamovibilitatea judecătorilor trebuie să fi e un element ex-pres al independenţei, consfi nţit la cel mai înalt nivel intern (alineatul 60).

(8) Remunerarea judecătorilor trebuie să fi e corespunzătoare cu rolul şi responsa-bilităţile acestora şi trebuie să asigure în mod adecvat plata concediilor medi-cale şi a pensiei. Ea trebuie protejată prin prevederi legale specifi ce împotriva diminuărilor şi trebuie să existe prevederi privind mărirea salariilor în raport cu creşterea coşurilor minime de consum (alineatele 61-62).

(9) Independenţa fi ecărui judecător în parte în exercitarea atribuţiilor sale există indiferent de ierarhia internă a instanţelor (alineatul 64).

(10) Utilizarea datelor statistice şi a sistemelor de inspectare a instanţelor nu va servi pentru a prejudicia independenţa judecătorilor (alineatele 27 şi 69).

(11) CCJE consideră că este util să se elaboreze recomandări suplimentare sau să fi e modifi cată Recomandarea nr. R (94) 12 în lumina prezentei opinii, iar această activitate să fi e desfăşurată de CCJE.

***


Avizul nr. 2 (2001)al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

În atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

PRIVIND FINANŢAREA ŞI ADMINISTRAREA INSTANŢELOR, CU REFERIRE LA EFICIENŢA SISTEMULUI JUDICIAR ŞI LA ARTICOLUL 6 AL CONVENŢIEI EUROPENE PRIVIND DREPTURILE SI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE

OMULUI



1. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a elaborat prezentul aviz pe baza răspunsurilor date de state la un chestionar, a documentelor pregătite de către grupul de lucru al CCJE şi a documentelor elaborate de preşedintele şi vicepreşe-dintele CCJE, precum şi de expertul CCJE în acest domeniu, domnul Jacek CHLEBNY (Polonia).

2. CCJE este conştient de faptul că fi nanţarea instanţelor se afl ă în strînsă legătură cu independenţa judecătorilor, prin aceea că determină condiţiile în care instanţele îşi îndeplinesc atribuţiile.

3. Mai mult, există o legătură evidentă între, pe de o parte, fi nanţarea şi administrarea instanţelor şi, pe de altă parte, principiile Convenţiei europene privind drepturile şi li-

bertăţile fundamentale ale omului, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, care nu sunt garantate corespunzător dacă o cauză nu poate fi soluţionată într-un termen rezonabil, de către o instanţă care dispune de fondurile şi resursele adecvate pentru a putea opera efi cient.

4. Toate principiile şi standardele generale ale Consiliului Europei referitoare la fi nan-ţarea şi administrarea instanţelor pun în sarcina statelor asigurarea resurselor care să corespundă necesităţilor diferitor sisteme judiciare.


5. CCJE este de acord că, chiar dacă fi nanţarea instanţelor face parte din bugetul de stat susţinut în faţa parlamentului de către ministerul de fi nanţe, aceasta nu tre-buie să fi e supusă fl uctuaţiilor politice. Chiar dacă stabilirea nivelului de fi nanţare a instanţelor pe care o ţară şi-l poate permite constituie o decizie politică, trebuie să se aibă grijă întotdeauna ca nici puterea executivă şi nici cea legislativă să nu poată exercita presiuni asupra autorităţii judecătoreşti în momentul stabilirii bugetului. Deciziile privind alocarea fondurilor pentru instanţe trebuie să se ia cu respectarea strictă a independenţei judecătoreşti.

6. În majoritatea ţărilor, ministerul justiţiei este implicat la rîndul său în susţinerea bugetului instanţelor în faţa ministerului de fi nanţe şi în negocierea acestuia. În multe state, opiniile iniţiale ale judecătorilor iau forma propunerilor făcute în mod direct sau indirect ministerelor justiţiei de către instanţe. Cu toate acestea, în unele cazuri, instanţele înaintează propunerile de buget direct către ministerul de fi nanţe. Exemple de acest fel sunt curţile supreme din Estonia şi Slovacia, pentru propriile bugete, şi curţile supreme din Cipru şi Slovenia, pentru instanţele de toate nivelu-rile. În Elveţia, Curtea Supremă Federală are dreptul de a depune propriul său buget (aprobat de comitetul său administrativ, compus din trei judecători) în parlamentul federal, iar preşedintele şi secretarul general al curţii au dreptul de a susţine bugetul în faţa parlamentului. În Lituania, Curtea Constituţională a stabilit la 21 decembrie 1999 că fi ecare instanţă are dreptul de a avea propriul său buget, prezentat separat pe articole în cadrul bugetului de stat şi aprobat de parlament. În Rusia, bugetul fe-deral trebuie să prevadă separat bugetul Curţii Constituţionale, al Curţii Supreme şi al altor instanţe comune, precum şi al Curţii Federale de Arbitraj şi al altor tribunale de arbitraj, iar Consiliul Judecătorilor din Rusia are dreptul nu numai să participe la negocierea bugetului federal, ci şi de a fi reprezentat în dezbaterile din cadrul came-relor Adunării Federale Ruse. În ţările scandinave, legislaţia recentă a formalizat pro-cedura de a se coordona bugetele instanţelor şi de a fi înaintate ministerelor justiţiei – în Danemarca, acest rol este îndeplinit de Administraţia Instanţelor (în al cărei con-siliu director cei mai mulţi dintre membri sunt reprezentanţi ai diferitelor instanţe). În Suedia, Administraţia Instanţelor Naţionale (un organism special, care are un con-siliu director, în care doar cîţiva dintre membrii săi sunt judecători) îndeplineşte o funcţie similară, avînd obligaţia de a pregăti bugetele pe o perioadă de trei ani.

7. Prin contrast, în alte ţări nu există o procedură formală de propuneri din partea judecătorilor în privinţa bugetului negociat de ministrul justiţiei pentru fi nanţarea cheltuielilor instanţelor, iar orice infl uenţă este neformală. Exemple de sisteme de drept din această categorie ne oferă Belgia, Croaţia, Franţa, Germania, Italia (cu ex-cepţia anumitor plăţi), Luxemburg, Malta, Ucraina şi Marea Britanie.

8. Măsura în care se consideră că un sistem judiciar este fi nanţat corespunzător nu este legată întotdeauna de măsura în care există proceduri formale de înaintare de propuneri de buget sau de consultare cu judecătorii, cu toate că înaintarea directă de propuneri din partea judecătorilor încă este considerată a fi o necesitate importantă. Răspunsurile la chestionare indică adesea o varietate mare de defi cienţe, începînd


de la, în special, lipsa de resurse materiale adecvate (spaţiu, mobilier, echipament computerizat şi de birou etc.), pînă la lipsa totală de asistenţă care le este esenţială judecătorilor pentru a-şi exercita atribuţiile profesionale într-o manieră modernă (personal califi cat, specialişti asistenţi, accesul la surse de documentare compute-rizate etc.). Cu precădere în Europa de Est, restricţiile bugetare au determinat parla-mentele să limiteze fondurile puse la dispoziţie pentru fi nanţarea instanţelor la un procent relativ mic faţă de cel necesar (de exemplu, 50% în Rusia). Chiar şi în ţările Europei Occidentale, constrîngerile monetare au dus la limitarea spaţiului, birourilor, numărului de specialişti informaticieni şi/sau al personalului auxiliar (în cel din urmă caz, acest lucru înseamnă că uneori judecătorii nu pot fi degrevaţi de sarcinile admi-nistrative).

9. O problemă care ar putea să apară este aceea că sistemul judiciar, care nu este în-totdeauna privit ca o ramură separată a puterii în stat, are necesităţi specifi ce pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile şi a rămîne independent. Din păcate, aspectele econo-mice ar putea domina dezbaterile referitoare la schimbările structurale importante ale sistemului judiciar şi la efi cienţa acestuia. Chiar dacă nici o ţară nu poate face abs-tracţie de capacitatea sa fi nanciară în ansamblu atunci cînd decide ce servicii poate să susţină, sistemul judiciar şi instanţele, în calitate de ramură esenţială a puterii de stat, au prioritate la alocarea de resurse.

10. Deşi CCJE nu poate face abstracţie de diferenţele economice existente între state, asigurarea unei fi nanţări corespunzătoare a instanţelor necesită un grad mai mare de implicare a instanţelor înseşi în procesul de elaborare a bugetului. Prin urmare, CCJE este de acord că este important ca pregătirea şi adoptarea bugetului sistemului judiciar de către parlament să includă o procedură care să ţină seama de propunerile judecătorilor.

11. O modalitate prin care s-ar putea produce această implicare activă a judecăto-rilor în elaborarea bugetului ar putea fi aceea de a îi conferi autorităţii independente responsabile de administrarea sistemului judiciar - în ţările în care există o asemenea autoritate – un rol de coordonare în pregătirea cererilor de fi nanţare ale instanţelor, autoritate care să ţină permanent legătura cu parlamentul, pentru evaluarea nece-sităţilor instanţelor. Ideal ar fi ca o autoritate care reprezintă toate instanţele să fi e responsabilă de înaintarea cererilor bugetare către parlament sau către unul dintre comitetele specializate ale acestuia.

12. Administrarea bugetului alocat instanţelor constituie o responsabilitate din ce în ce mai mare, care necesită atenţie sporită. Dezbaterile CCJE au scos la iveală faptul că există o mare diferenţă între, pe de o parte, sistemele în care administrarea este preluată de către autoritatea judecătorească sau de autorităţi ori persoane direct răspunzătoare în faţa acesteia, sau de o autoritate independentă, cu sprijin admi-nistrativ direct răspunzător acesteia şi, pe de altă parte, sistemele în care adminis-trarea instanţelor este în întregime în sarcina unui departament sau serviciu guver-namental. Prima modalitate a fost adoptată de unele dintre noile democraţii, pentru


avantajele sale în ceea ce priveşte asigurarea independenţei judecătoreşti şi a capa-cităţii autorităţii judecătoreşti de a-şi exercita atribuţiile.

13. Dacă sarcina de administrare a instanţelor este încredinţată judecătorilor, aceştia trebuie să benefi cieze de instruire corespunzătoare şi de suportul necesar pentru a duce la bun sfîrşit o asemenea sarcină. În orice caz, este important faptul că jude-cătorii au responsabilitatea de a lua toate deciziile administrative care afectează în mod direct performanţa funcţionării instanţelor.

Concluzie

14. CCJE consideră că, în lumina prezentei opinii, statele trebuie să revizuiască pre-vederile existente privind fi nanţarea şi administrarea instanţelor. CCJE atrage atenţia îndeosebi asupra necesităţii de a aloca resurse sufi ciente instanţelor pentru a le da acestora posibilitatea să funcţioneze în conformitate cu standardele stipulate de arti-colul 6 al Convenţiei europene privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

***




ASUPRA PRINCIPIILOR ŞI REGULILOR PRIVIND CONDUITA PROFESIONALĂ A JUDECĂTORILOR ŞI ÎN MOD DEOSEBIT

A DEONTOLOGIEI, COMPORTAMENTELOR INCOMPATIBILE ŞI IMPARŢIALITĂŢII



1. Consiliul consultativ al judecătorilor europeni (CCJE) a redactat acest aviz pe baza răspunsurilor statelor membre la un chestionar şi textelor redactat de Comitetul de lucru al CCJE şi de către specialistul CCJE în acest domeniu, dl. Denis SALAS (Franţa).

2. Prezentul aviz face referire la Opinia CCJE nr. 1 (2001) (www.coe.int/legalprof, CCJE(2001) 43) în legătură cu standardele privind independenţa sistemului judiciar şi inamovibilitatea judecătorilor, respectiv la alin. 13, 59, 60 şi 71.

3. La pregătirea acestui aviz, CCJE a luat în considerare un număr de alte documente, anume:

– „Principiile de bază ale independenţei sistemului judiciar„ ale Naţiunilor Unite (1985);

– Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei pri-vind independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorilor;

– Carta europeană a statutului judecătorilor (1998) (DAJ/DOC(98) 23);– Codul de conduită juridică, varianta Bangalore1.

1 Acesta a fost revizuit de atunci în noiembrie 2002, devenind Principiile Bangalore de conduită judiciară. CCJE nu a avut înainte aceste principii. Nota lor explicativă recunoaşte aportul Comitetului de lucru al CCJE în iunie 2002.


4. Prezenta aviz acoperă două zone principale:

– principiile şi regulile care guvernează conduita profesională a judecătorilor, bazate pe stabilirea principiilor etice, care trebuie să respecte standarde foarte înalte şi pot fi incluse într-o declaraţie a standardelor conduitei profesionale redactate de judecătorii înşişi (A);

– principiile şi procedurile care guvernează răspunderea penală, civilă şi disci-plinară a judecătorilor (B).

5. CCJE a întrebat, în acest context, dacă regulile şi principiile existente sunt din toate punctele de vedere în acord cu independenţa şi imparţialitatea tribunalelor cerută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

6. Prin urmare, CCJE a căutat răspunsuri la următoarele întrebări:

– Ce standarde de conduită ar trebui să se aplice judecătorilor?– Cum ar trebui formulate standardele de conduită?– Ce se întîmplă dacă judecătorilor li se aplică răspunderea penală, civilă şi dis-

ciplinară?

7. CCJE consideră că răspunsurile la aceste întrebări vor contribui la implementarea planului cadru global de acţiune pentru judecători în Europa, în special priorităţile legate de drepturile şi responsabilităţile judecătorilor, conduita şi etica profesională (vezi doc. CCJE (2001) 24, Anexa A partea a III-a B) şi face trimitere în această privinţă la concluziile sale din paragrafele 49, 50, 75, 76 şi 77 de mai jos.

A. Standarde de conduită judiciară

8. Aspectele etice ale conduitei judecătorilor trebuie discutate din diverse motive. Metodele folosite în rezolvarea disputelor ar trebui să inspire întotdeauna încredere. Puterile încredinţate judecătorilor sunt strict legate de valorile de justiţie, adevăr şi libertate. Standardele de conduită care se aplică judecătorilor sunt corolare acestor valori şi o condiţie a încrederii în administrarea justiţiei.

9. Încrederea în sistemul juridic este cu atît mai importantă dacă ne gîndim la glo-balizarea crescîndă a disputelor şi la larga circulaţie a hotărîrilor. Mai mult, într-un stat de drept, opinia publică are dreptul de a se aştepta să fi e stabilite nişte principii generale compatibile cu noţiunile de proces corect şi garantare a drepturilor funda-mentale. Obligaţiile impuse judecătorilor au fost aplicate pentru a garanta imparţia-litatea lor şi efi cienţa acţiunilor lor.

1º) Ce standarde de conduită ar trebui să se aplice judecătorilor?

10. Orice analiză a regulilor care guvernează cererile profesionale aplicabile judecă-torilor ar trebui să includă analiza principiilor subiacente şi a obiectivelor urmărite.

11. Orice metode sunt folosite pentru a-i recruta şi pregăti şi oricît de larg le-ar fi mandatul, judecătorilor li se încredinţează puteri şi operează în sfere care afectează


chiar esenţa vieţii oamenilor. Un studiu recent subliniază că, din toate autorităţile publice, sistemul judiciar este probabil cel care s-a schimbat cel mai mult în ţările europene1. În ultimii ani, societăţile democratice cer tot mai mult din partea siste-melor lor juridice. Creşterea pluralismului societăţilor noastre face ca fi ecare grup să solicite recunoaştere sau protecţie pe care nu le primeşte întotdeauna. În timp ce arhitectura democraţiilor este profund afectată, variaţiile naţionale rămîn marcate. Este un truism să afi rmăm că ţările est-europene care provin din regimuri autoritare văd legea şi justiţia ca oferind legitimarea esenţială pentru reconstruirea democra-ţiei. Acolo, mai mult decît în alte părţi, sistemul juridic se afi rmă în relaţia cu alte autorităţi publice prin funcţia sa de supervizare juridică.

12. Puterile încredinţate judecătorilor nu sunt supuse doar legilor interne, ca ex-presie a voinţei naţiunii, dar şi principiilor dreptului şi justiţiei internaţionale aşa cum sunt recunoscute în societăţile democratice moderne.

13. Scopul pentru care aceste puteri sunt încredinţate judecătorilor este să le per-mită să administreze justiţia prin aplicarea legii şi asigurîndu-se că orice persoană se bucură de drepturile şi/sau bunurile care îi aparţin în mod legal şi de care a fost sau poate fi lipsită în mod incorect.

14. Acest scop este exprimat în art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului care, vorbind doar din punctul de vedere al utilizatorilor sistemului juridic, stabileşte că „oricine are dreptul la o audiere corectă şi publică într-o perioadă rezonabilă de timp

din partea unui tribunal imparţial şi independent stabilit prin lege„. Departe de a su-gera că judecătorii sunt omnipotenţi, Convenţia subliniază măsurile de siguranţă care sunt luate pentru persoanele judecate şi afi rmă principiile pe care se bazează îndatoririle judecătorilor: independenţă şi imparţialitate.

15. În ultimii ani s-a recunoscut într-o oarecare măsură nevoia pentru asigurări cres-cute a independenţei şi imparţialităţii juridice; au fost înfi inţate organisme indepen-dente pentru a proteja sistemul juridic de amestecuri partizane; a crescut rolul Con-venţiei europene a drepturilor omului şi a intervenit în jurisprudenţa Curţii europene din Strasbourg şi a tribunalelor naţionale.

16. Independenţa judecătorului este un principiu esenţial şi este dreptul cetăţenilor oricărui stat, inclusiv a judecătorilor. Aceasta are un aspect individual şi unul instituţi-onal. Statul democratic modern ar trebui să se bazeze pe separaţia puterilor. Fiecare judecător în parte ar trebui să facă totul pentru a susţine independenţa juridică atît la nivelul individual, cît şi la cel instituţional. Motivaţia acestei independenţe a fost discutată în detaliu în Opinia nr. 1 (2001) a CCJE, alin. 10-13. Aşa cum se precizează acolo, este inextricabil completată de şi este precondiţia imparţialităţii judecăto-rului, care este esenţială pentru credibilitatea sistemului juridic şi pentru încrederea pe care acesta trebuie să o inspire într-o societate democratică.

1 Les mutations de la justice. Comparaisons européennes, Ph. Robert şi A. Cottino (ed.), Harmattan, 2001.


17. Art. 2 din „Principiile de bază ale independenţei sistemului judiciar„ redactate de Naţiunile Unite în 1985 stipulează că „sistemul juridic va decide în problemele care îi sunt înaintate imparţial, pe baza faptelor şi în conformitate cu legea, fără vreo re-stricţie, infl uenţă incorectă, sugestie, presiune, ameninţare sau interferenţă, directă sau indirectă, din orice parte sau pentru orice motiv„. Conform art. 8, judecătorii „se vor comporta întotdeauna de aşa manieră încît să păstreze prestanţa postului lor şi imparţialitatea şi independenţa sistemului juridic„.

18. În Recomandarea sa nr. R (94) 12 privind independenţa, efi cienţa şi rolul jude-cătorilor (Principiul I.2.d), Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a stabilit că „Judecătorii trebuie să aibă libertate neîngrădită pentru a lua hotărîrile imparţial, în conformitate cu conştiinţa lor şi cu interpretarea pe care o dau faptelor, respectînd regulile relevante stabilite de lege„.

19. Carta europeană a statutului judecătorilor prevede că statutul judecătorilor tre-buie să asigure imparţialitatea pe care toţi membrii publicului sunt îndreptăţiţi să o aştepte din partea instanţelor (alin 1.1). CCJE susţine întru totul această prevedere a Cartei.

20. Imparţialitatea este stabilită de Curtea europeană atît conform unei abordări su-biective, care ia în considerare convingerile sau interesele personale ale unui anume judecător într-un anume caz, cît şi conform unui test obiectiv, care stabileşte dacă judecătorul a oferit garanţii sufi ciente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere1.

21. Judecătorii trebuie, în orice condiţii, să acţioneze imparţial, să asigure că nu pot exista motive întemeiate că cetăţenii să suspecteze că nu ar fi imparţiali. Din acest punct de vedere, imparţialitatea trebuie să transpară atît din funcţiile juridice ale judecătorului, cît şi din celelalte activităţi ale sale.

a. Imparţialitatea şi comportamentul judecătorului în exercitarea funcţiilor sale juridice

22. Încrederea publică în şi respectul pentru sistemul juridic sunt garanţiile efi cienţei sistemului juridic: comportamentul judecătorilor în activităţile lor profesionale este în mod justifi cabil văzut de public ca fi ind esenţial pentru credibilitatea instanţelor.

23. Prin urmare, judecătorii ar trebui să îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără a da dovadă de prejudecăţi sau idei preconcepute. Nu trebuie să ia hotărîrile luînd în considerare orice iese în afara aplicării regulilor de drept. Atîta timp cît se ocupă de un caz sau li se poate cere acest lucru, nu trebuie să facă în mod conştient nici o observaţie care ar putea sugera în mod rezonabil vreun grad de hotărîre pre-alabilă în rezolvarea disputei sau care ar putea infl uenţa corectitudinea lucrărilor.

1 Vezi de exemplu cazul Piersack, hotărîrea din 1 octombrie 1982, seria A 53, alin. 30, cazul De Cubber, hotă-rîrea din 26 octombrie 1984, seria A 86, alin. 24, cazul Demicoli, hotărîrea din 27 august 1991, seria A 210, alin 40, cazul Sainte-Marie, hotărîrea din 16 decembrie 1992, seria A 253-A, alin. 34.


Trebuie să dea dovadă de respectul datorat tuturor persoanelor (părţi, martori, avo-caţi, de exemplu) fără a face distincţii bazate pe motive ilegale sau incompatibile cu îndeplinirea corectă a funcţiilor lor. Trebuie de asemenea să se asigure că pregătirea lor profesională este vizibilă în îndeplinirea îndatoririlor lor.

24. Judecătorii trebuie de asemenea să îşi îndeplinească funcţiile cu respectul cu-venit principiului tratamentului egal al părţilor, evitînd ideile preconcepute sau dis-criminările, păstrînd echilibrul între părţi şi asigurîndu-se că fi ecare este audiată în mod corect.

25. Efi cienţa sistemului juridic cere de asemenea judecătorilor să aibă un grad înalt de conştiinţă profesională. Ei trebuie să se asigure că îşi păstrează un grad înalt de pregătire profesională prin pregătirea de bază şi ulterioară, care le oferă califi cările necesare.

26. Judecătorii trebuie de asemenea să îşi îndeplinească funcţiile cu sîrguinţă şi rapi-ditate corespunzătoare. În acest scop, bineînţeles că trebuie să li se asigure facilităţi, echipament şi asistenţă corespunzătoare. În aceste condiţii, judecătorii trebuie să aibă grijă şi să reuşească să îşi îndeplinească obligaţiile stabilite de art. 6.1 al Convenţiei eu-ropene a drepturilor omului de a emite o hotărîre într-o perioadă rezonabilă de timp.

b. Imparţialitatea şi comportamentul extrajuridic al judecătorilor

27. Judecătorii nu trebuie să fi e izolaţi de societatea în care trăiesc, de vreme ce sis-temul juridic poate funcţiona bine doar dacă judecătorii păstrează contactul cu rea-litatea. Mai mult, în calitate de cetăţeni, judecătorii se bucură de drepturile şi libertă-ţile fundamentale protejate, mai ales, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (libertatea opiniei, libertatea religioasă etc.). Prin urmare, ei trebuie să rămînă în ge-neral liberi să ia parte la activităţi extraprofesionale la alegere.

28. Cu toate acestea, asemenea activităţi pot pune în pericol imparţialitatea şi uneori chiar independenţa lor. Prin urmare, trebuie găsit un echilibru rezonabil între gradul în care judecătorii se pot implica în societate şi nevoia ca ei să fi e şi să fi e văzuţi ca independenţi şi imparţiali în îndeplinirea îndatoririlor lor. În ultimă instanţă, trebuie să se pună întrebarea dacă, în acel context social şi în ochii unui observator informat şi raţional, judecătorul s-a implicat într-o activitate care ar putea să-i compromită în mod obiectiv independenţa sau imparţialitatea.

29. Judecătorii trebuie să se comporte în viaţa particulară într-un mod respectabil. Avînd în vedere diversitatea culturală a statelor membre ale Consiliului Europei şi evoluţia constantă a valorilor morale, standardele care se aplică comportamentului judecătorilor în viaţa privată nu pot fi stabilite prea precis. CCJE încurajează înfi in-ţarea în cadrul sistemului juridic a unuia sau mai multor organisme sau persoane care să aibă un rol consultativ şi de consiliere care să stea la dispoziţia judecătorilor ori de cîte ori nu sunt siguri dacă o anume activitate din sfera privată este compati-bilă cu statutul lor de judecători. Prezenţa unor asemenea organisme sau persoane


ar putea încuraja discuţiile din cadrul sistemului judiciar privind conţinutul şi sem-nifi caţia regulilor etice. Pentru a da doar două posibilităţi, asemenea organisme sau persoane ar putea funcţiona sub egida Curţii Supreme sau a asociaţiilor judecăto-rilor. În orice caz, acestea trebuie să fi e separate şi să urmărească obiective diferite de cele ale organismelor existente răspunzătoare de dictarea sancţiunilor disciplinare.

30. Participarea judecătorilor în activităţi politice ridică unele probleme majore. Bine-înţeles, judecătorii rămîn cetăţeni şi ar trebui să li se permită să îşi exercite drepturile politice cetăţeneşti. Cu toate acestea, avînd în vedere dreptul la un proces corect şi aşteptările legitime ale publicului, judecătorii ar trebui să fi e rezervaţi în exercitarea activităţilor politice publice. Unele state au inclus acest principiu în regulile lor disci-plinare şi sancţionează orice comportament care contravine obligaţiei judecătorilor de a fi rezervaţi. De asemenea, au prevăzut în mod explicit că îndatoririle judecăto-reşti sunt incompatibile cu anumite mandate politice (în parlamentul naţional, Par-lamentul European sau consiliul local), uneori interzicînd şi soţilor judecătorilor să ocupe astfel de poziţii.

31. Vorbind mai general, este necesar să se ia în considerare participarea judecăto-rilor în dezbaterile publice de natură politică. Pentru a păstra încrederea publicului în sistemul juridic, judecătorii nu trebuie să se expună atacurilor politice care sunt incompatibile cu neutralitatea necesară în sistemul juridic.

32. Din citirea răspunsurilor la chestionar, se pare că în unele state implicarea jude-cătorilor în politică este restricţionată.

33. Discuţiile din cadrul CCJE au arătat nevoia de a ajunge la un echilibru între liber-tatea de opinie şi expresie a judecătorilor şi cerinţa de neutralitate. Este prin urmare necesar ca judecătorii, chiar dacă nu li se poate interzice să fi e membri ai unui partid politic sau să participe la dezbaterile publice privind problemele majore ale socie-tăţii, să se abţină măcar de la activităţile politice care le-ar putea compromite inde-pendenţa sau aparenţa de imparţialitate.

34. Cu toate acestea, judecătorilor ar trebui să li se permită să ia parte în anumite dezbateri privind politica juridică naţională. Ei trebuie să poată fi consultaţi şi să joace un rol activ în pregătirea legislaţiei care priveşte statutul lor şi, mai general, funcţionarea sistemului juridic. Acest subiect ridică de asemenea problema dacă ju-decătorii ar trebui să poată intra în sindicate. Prin libertatea de expresie şi de opinie, judecătorii îşi pot exercita dreptul de a intra în sindicate (libertatea de asociere), deşi se pot impune restricţii privind dreptul la grevă.

35. Munca într-un domeniu diferit oferă judecătorilor ocazia de a-şi lărgi orizontul şi îi conştientizează cu privire la problemele din societate care se adaugă cunoştinţelor provenite din exercitarea profesiei lor. Pe de altă parte, implică unele riscuri care me-rită luate în considerare: ar putea fi privită drept contrară separaţiei puterilor şi ar putea de asemenea slăbi încrederea publicului în independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.


36. Problema implicării judecătorilor în anumite activităţi guvernamentale, cum ar fi serviciul în cabinetul privat al unui ministru (cabinet ministériel), ridică probleme speciale. Nu există nimic care să împiedice un judecător să exercite funcţii într-un departament administrativ al unui minister (de exemplu, un departament de legis-laţie penală sau civilă din Ministerul Justiţiei); cu toate acestea, problema este mai delicată în ceea ce priveşte un judecător care devine membru al cabinetului privat al unui ministru. Miniştrii au dreptul de a numi pe cine doresc pentru a lucra în ca-binetul lor personal dar, în calitate de colaboratori apropiaţi ai ministrului, aceşti angajaţi participă într-o oarecare măsură la activităţile politice ale ministerului. În asemenea condiţii, înainte ca un judecător să înceapă serviciul în cabinetul privat al unui ministru, ar fi ideal să se obţină o părere de la un organism independent res-ponsabil cu numirea judecătorilor, pentru ca acest organism să poată stabili regulile de conduită aplicabile în fi ecare caz în parte.

c. Imparţialitatea şi alte activităţi profesionale ale judecătorilor1

37. Natura specifi că a funcţiei juridice şi nevoia de a păstra demnitatea ofi ciului şi de a proteja judecătorii de orice fel de presiuni înseamnă că judecătorii trebuie să se comporte în aşa fel încît să evite confl ictele de interese şi abuzurile de putere. Acest lucru cere din partea judecătorilor să se abţină de la activităţi profesionale care ar putea să îi distragă de la responsabilităţile lor juridice sau să îi facă să îşi exercite acele responsabilităţi doar parţial. În unele state, incompatibilităţile cu funcţia de judecător sunt clar defi nite prin statutul judecătorilor şi membrilor corpului judiciar li se interzice să desfăşoare orice activitate profesionistă sau plătită. Se fac excepţii pentru activităţi educaţionale, de cercetare, ştiinţifi ce, literare sau artistice.

38. Diverse ţări au tratat în mod diferit activităţile incompatibile (este anexat un scurt rezumat) şi prin proceduri diferite, deşi în fi ecare caz cu obiectivul general de a evita apariţia unor bariere insurmontabile între judecători şi societate.

39. CCJE consideră că regulile de conduită profesională trebuie să le ceară judecăto-rilor să evite orice activităţi de natură a compromite demnitatea funcţiei lor, pentru păstra încrederea publică în sistemul juridic prin minimizarea riscului de confl ict de interese. În acest scop, ei ar trebui să se abţină de la orice activitate profesională suplimentară care le-ar restrînge independenţa şi le-ar periclita imparţialitatea. În acest sens, CCJE susţine prevederea Cartei europene a statutului judecătorilor con-form căreia libertatea judecătorilor de a desfăşura activităţi în afara mandatului lor juridic „nu poate fi limitată cu excepţia cazului în care asemenea activităţi exterioare sunt incompatibile cu încrederea în, sau cu imparţialitatea sau independenţa judecă-torului, sau cu capacitatea sa de a rezolva cu atenţie şi într-o perioadă rezonabilă de timp cazurile aduse înaintea sa„ (alin. 4.2). Carta europeană recunoaşte de asemenea

1 Pentru o analiză detaliată a incompatibilităţilor, vezi comunicarea lui Jean-Pierre Atthenont, prezentată la seminarul organizat de Consiliul Europei privind statutul judecătorilor (Bucureşti, 19-21 martie 1997) şi comunicarea lui Pierre Cornu prezentată la seminarul organizat de Consiliul Europei privind statutul jude-cătorilor (Chişinău, 18-19 septembrie 1997).


dreptul judecătorilor de a intra în organizaţii profesionale şi dreptul la expresie (alin. 1.7) pentru a evita „rigiditatea excesivă„ care ar putea ridica bariere între societate şi judecători (alin. 4.3). Cu toate acestea, este necesar ca judecătorii să continue să dedice majoritatea timpului lor de lucru rolului lor de judecători, inclusiv activităţilor asociate, şi să nu fi e tentaţi să acorde o atenţie excesivă activităţilor extrajuridice. Evi-dent, există un risc de atenţie excesivă acordată unor asemenea activităţi, dacă este permis să fi e recompensate. Linia precisă între ce este permis şi ce nu este permis trebuie să fi e trasă de fi ecare ţară în parte, şi aici putînd juca un rol un organism sau o persoană cum e descris mai sus la alin. 29.

d. Imparţialitatea şi relaţiile judecătorilor cu mass-media

40. Există o tendinţă generală din partea mass-media de a acorda o atenţie mai mare problemelor juridice, mai ales în domeniul dreptului penal, şi mai ales în unele ţări vest-europene. Avînd în vedere legăturile care se pot forma între judecători şi mass-media, există pericolul ca felul în care se comportă judecătorii să fi e infl u-enţat de jurnalişti. CCJE subliniază în această direcţie că în Opinia nr. 1 (2001) a precizat că, dacă libertatea presei era un principiu foarte important, procesul juridic trebuia protejat de infl uenţe externe nefaste. Prin urmare, judecătorii trebuie să fi e circumspecţi în relaţiile cu presa şi să fi e în stare să îşi păstreze independenţa şi imparţialitatea, abţinîndu-se de la folosirea în scop personal a relaţiilor cu jurna-liştii şi de la orice comentarii nejustifi cate privind cazurile de care se ocupă. Dreptul publicului la informaţie este cu toate acestea un principiu fundamental rezultînd din art. 10 al Convenţiei europene pentru drepturile omului. Aceasta implică faptul că judecătorul răspunde aşteptărilor legitime ale cetăţenilor prin decizii clar moti-vate. Judecătorii trebuie de asemenea să aibă dreptul de a pregăti un rezumat sau un comunicat precizînd conţinutul sau clarifi cînd semnifi caţia hotărîrilor lor pentru public. Pe lîngă acest lucru, în ţările unde judecătorii sunt implicaţi în investigaţii penale, este indicat să echilibreze gradul necesar de neimplicare legat de cazurile de care se ocupă cu dreptul la informaţie. Doar în asemenea condiţii pot judecătorii să îşi îndeplinească rolul în mod liber, fără a se teme de presiunile mass-media. CCJE a observat cu interes practica în vigoare în anumite ţări de a numi un judecător cu responsabilităţi de comunicare sau un purtător de cuvînt pentru relaţia cu mass-media în probleme de interes public.

2º) Cum trebuie formulate standardele de conduită?

41. Tradiţia juridică de pe continent sprijină cu tărie ideea codifi cării. Mai multe ţări au stabilit deja coduri de comportament în sectorul public (poliţie), în profesiile regle-mentate (avocaţi, doctori) şi în sectorul privat (presa). Coduri etice au fost introduse recent pentru judecători, mai ales în ţări est-europene, după exemplul Statelor Unite.

42. Cel mai vechi este „Codul etic„ italian, adoptat pe 7 mai 1994 de Asociaţia judecă-torilor din Italia, o organizaţie profesională a sistemului judiciar. Cuvîntul „cod„ este nepotrivit, de vreme ce constă din 14 articole care acoperă conduita judecătorilor


(inclusiv preşedinţii de instanţe) în întregime şi include procurorii publici1. Este clar că acest cod nu constă din reguli disciplinare sau penale, ci este un instrument auto-regulator generat de însuşi sistemul judiciar. Art. 1 stabileşte principiul general: „În viaţa socială, judecătorul trebuie să se comporte cu demnitate şi decenţă şi să rămînă atent la interesul public. În cadrul funcţiilor sale şi în orice act profesional trebuie să fi e inspirat de valorile dezinteresului personal, independenţei şi imparţialităţii„.

43. Alte ţări, cum ar fi Estonia, Lituania, Ucraina, Moldova, Slovenia, Republica Cehă şi Ucraina, au un „cod judiciar de etică„ sau „principii de conduită„ adoptate de adună-rile reprezentative ale judecătorilor, distincte de regulile disciplinare.

44. Codurile de conduită aduc cîteva benefi cii importante: în primul rînd, ajută jude-cătorii să rezolve probleme de etică profesională, acordîndu-le autonomie în luarea deciziilor şi garantîndu-le independenţa de alte autorităţi. În al doilea rînd, infor-mează publicul în legătură cu standardele de conduită pe care este îndreptăţit să le aştepte din partea judecătorilor. În al treilea rînd, ajută la asigurarea publicului că justiţia este administrată independent şi imparţial.

45. Cu toate acestea, CCJE subliniază că independenţa şi imparţialitatea nu pot fi pro-tejate doar prin principii de conduită şi că trebuie de asemenea ca numeroase reguli statutare şi disciplinare să joace un rol. Ele exprimă capacitatea profesiei de a-şi refl ecta funcţia în valori care împlinesc aşteptările publicului contrabalansînd puterile care îi sunt conferite. Acestea sunt standarde auto-regulatorii care implică recunoaşterea faptului că aplicarea legii nu este un exerciţiu mecanic, implică puteri discreţionare reale şi pune judecătorii într-o relaţie de responsabilitate cu ei înşişi şi cu cetăţenii.

46. Codurile de conduită profesională creează de asemenea un număr de probleme. De exemplu, ele pot da impresia că includ toate regulile şi că orice nu este interzis este ad-misibil. Tind să simplifi ce prea mult situaţiile şi în cele din urmă dau impresia că standar-dele de conduită sunt fi xate pentru o anume perioadă de timp, pe cînd ele evoluează constant. CCJE sugerează că este de dorit să se pregătească şi să se vorbească despre o „declaraţie de standarde de conduită profesională„, mai degrabă decît despre un cod.

47. CCJE consideră că pregătirea de asemenea declaraţii trebuie încurajată în fi ecare ţară, chiar dacă nu este singurul mod de a răspîndi reguli de conduită profesională, de vreme ce:

– pregătirea de bază şi aprofundată corespunzătoare trebuie să joace un rol în pregătirea şi răspîndirea regulilor de conduită profesională2;

1 Acoperă relaţiile cu persoane, datoria de competenţă, folosirea resurselor publice, folosirea informaţiilor profesionale, relaţiile cu presa, calitatea de membru a unor asociaţii, imaginea de imparţialitate şi indepen-denţă, obligaţia de a se purta corect cu colaboratorii, conduita în exerciţiul funcţiunii şi în afara acestuia şi îndatoririle judecătorilor de prezidiu.

2 În raportul său rezumativ prezentat în urma primei întîlniri a Reţelei de la Lisabona, Daniel Ludet a subliniat că pregătirea trebuie să ofere o legătură şi să încurajeze discutarea practicilor profesionale ale judecăto-rilor şi principiile etice pe care se bazează acestea (vezi Pregătirea judecătorilor şi procurorilor în probleme

legate de obligaţiile lor profesionale şi etică. Prima întîlnire a membrilor reţelei pentru schimb de informaţii privind pregătirea judecătorilor şi procurorilor, Council of Europe Publishing)


– în statele unde există, inspectoratele judiciare, pe baza observaţiilor lor pri-vind comportamentul judecătorilor, pot contribui la dezvoltarea gîndirii etice; părerile lor pot fi împărtăşite prin rapoartele lor anuale;

– prin deciziile sale, autoritatea independentă descrisă în Carta europeană a statutului judecătorilor, dacă este implicată în proceduri disciplinare, subli-niază îndatoririle şi obligaţiile judecătorilor; dacă aceste decizii s-ar publica într-o formă corespunzătoare, conştientizarea valorilor adiacente lor ar fi mai efi cientă;

– grupuri la nivel înalt, constînd din reprezentanţi ale diverselor părţi interesate implicate în administrarea justiţiei ar putea fi înfi inţate pentru a discuta pro-bleme etice, iar concluziile ar fi răspîndite;

– asociaţiile profesionale ar trebui să acţioneze ca forumuri pentru discutarea responsabilităţilor şi deontologiei judecătorilor; ar trebui să ofere o largă răs-pîndire a regulilor de conduită în cercurile juridice.

48. CCJE ţine să sublinieze că, pentru a oferi protecţia necesară independenţei ju-decătorilor, orice declaraţie a standardelor de conduită profesională ar trebui să se bazeze pe două principii fundamentale:

i) în primul rînd, ar trebui să conţină principii de bază de conduită profesională. Ar trebui să recunoască imposibilitatea generală de a întocmi liste complete de activităţi predeterminate care le sunt interzise judecătorilor; principiile in-cluse ar trebui să servească drept instrumente auto-regulatorii pentru jude-cători, adică reguli generale care le ghidează activitatea. Mai mult, deşi există atît o suprapunere, cît şi o întrepătrundere, principiile de conduită trebuie să rămînă independente de regulile disciplinare aplicabile judecătorilor prin aceea că nerespectarea unui astfel de principiu nu constituie în sine o abatere disciplinară sau o infracţiune civilă sau penală;

ii) în al doilea rînd, principiile de conduită profesională trebuie întocmite de ju-decători. Ele trebuie să fi e instrumente auto-regulatoare generate de însuşi sistemul juridic, permiţînd autorităţii juridice să obţină legitimarea operînd într-un cadru de standarde etice general acceptate. Trebuie organizată o con-sultare largă, posibil sub auspiciile unei persoane sau ale unui organism pre-cum cel prevăzut la alin. 29, care poate de asemenea fi răspunzător de expli-carea şi interpretarea declaraţiei de standarde de conduită profesională.

3º) Concluzii privind standardele de conduită

49. CCJE este de părere că:

i) judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor de principii de conduită pro-fesională,

ii) asemenea principii ar trebui să ofere judecătorilor linii directoare în acţiunile lor, permiţîndu-le astfel să depăşească difi cultăţile pe care le înfruntă în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea,


iii) acele principii trebuie să fi e redactate de judecători şi să fi e complet separate de sistemul disciplinar al judecătorilor,

iv) este de dorit să se înfi inţeze în fi ecare ţară unul sau mai multe organisme sau persoane în cadrul sistemului judiciar care să sfătuiască judecătorii care se confruntă cu probleme legate de etica profesională sau de compatibilitatea unor activităţi non-juridice cu statutul lor.

50. În ceea ce priveşte regulile de conduită individuală ale judecătorilor, CCJE este de părere că:

i) fi ecare judecător în parte trebuie să facă totul pentru a susţine independenţa judiciară, atît la nivel instituţional, cît şi individual,

ii) judecătorii trebuie să se comporte cu integritate în exerciţiul funcţiunii şi în viaţa particulară,

iii) trebuie să adopte tot timpul o abordare care să fi e şi să pară imparţială,iv) trebuie să îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără prejudecăţi sau

idei preconcepute existente sau aparente,v) trebuie să ia deciziile luînd în considerare toate lucrurile relevante pentru apli-

carea prevederilor legale şi să le excludă pe cele irelevante,vi) trebuie să arate respectul cuvenit tuturor persoanelor care iau parte la proce-

durile judiciare sau afectate de aceste proceduri,vii) trebuie să îşi îndeplinească îndatoririle cu respectul cuvenit pentru tratamen-

tul egal al părţilor, evitînd orice idee preconcepută şi discriminările, păstrînd echilibrul între părţi şi asigurînd o audiere corectă pentru fi ecare,

viii) trebuie să dea dovadă de circumspecţie în relaţiile cu mass-media, să îşi păstreze independenţa şi imparţialitatea abţinîndu-se de la folosirea în scop personal a relaţiilor cu mass-media şi de la comentarii nejustifi cate privind cazurile de care se ocupă,

ix) trebuie să se asigure că păstrează un grad înalt de competenţă profesională,x) trebuie să aibă un înalt grad de conştiinţă profesională şi să muncească sîrgu-

incios pentru a respecta obligaţia de a emite hotărîrile într-o perioadă rezona-bilă de timp,

xi) trebuie să dedice majoritatea timpului de lucru funcţiilor lor juridice, inclusiv activităţilor conexe,

xii) trebuie să se abţină de la desfăşurarea activităţilor politice care le-ar putea compromite independenţa şi le-ar putea afecta imaginea de imparţialitate.

B. Răspunderea penală, civilă şi disciplinară a judecătorilor

4º) Ce răspundere penală, civilă şi disciplinară trebuie să se aplice judecă-torilor?

51. Corolarul puterilor şi încrederii conferite de societate judecătorilor este că tre-buie să existe anumite mijloace de a trage judecătorii la răspundere şi chiar de a-i


înlătura din funcţie în cazuri de comportament necorespunzător atît de grav încît să justifi ce o asemenea măsură. Nevoia de precauţie în recunoaşterea acestor răs-punderi provine din nevoia de a păstra independenţa şi libertatea judiciarului de presiuni necuvenite. Date fi ind aceste lucruri, CCJE ia în discuţie pe rînd subiectele răspunderii penale, civile li disciplinare. În practică, cea mai importantă este poten-ţiala răspundere disciplinară a judecătorilor.

a. Răspunderea penală

52. Judecătorii care în exerciţiul funcţiunii comit fapte care ar fi considerate infrac-ţiuni în orice circumstanţe (de exemplu acceptă mită) nu pot solicita imunitate faţă de procesul penal normal. Răspunsurile la chestionare arată că în unele ţări chiar şi erorile judiciare făcute fără intenţie pot constitui infracţiuni. Astfel, în Suedia şi Aus-tria judecătorii (fi ind asimilaţi altor funcţionari publici) pot fi pedepsiţi (de exemplu prin amenzi) în unele cazuri de neglijenţă gravă (de exemplu în cazuri de trimitere sau păstrare a cuiva în închisoare pentru prea mult timp)

53. Cu toate acestea, dacă practica curentă nu exclude complet răspunderea penală a judecătorilor pentru erori neintenţionate în exercitarea îndatoririlor lor, CCJE nu priveşte introducerea acestei răspunderi nici ca general acceptabilă şi nici ca fi ind de încurajat. Judecătorul nu trebuie să lucreze sub ameninţarea unei pedepse pecu-niare, cu atît mai puţin a uneia cu închisoarea, a cărei prezenţă poate, chiar subcon-ştient, să îi afecteze judecata.

54. În unele state europene a devenit comun obiceiul vexant al începerii unei acţiuni penale de către un litigant împotriva unui judecător pe care acesta îl displace. CCJE consideră că în ţările unde se poate demara o investigaţie sau o acţiune penală la solicitarea unei persoane particulare, ar trebui să existe un mecanism care să prevină sau să oprească astfel de investigaţii sau acţiuni împotriva judecătorilor privind înde-plinirea îndatoririlor sale dacă nu există fapte care să sugereze că judecătorul trebuie tras la răspundere penală.

b. Răspunderea civilă

55. Consideraţii similare celor identifi cate la alin. 53 se aplică la impunerea răspun-derii civile asupra judecătorilor pentru consecinţele deciziilor lor greşite sau pentru alte greşeli (de exemplu întîrziere excesivă). Ca principiu general, judecătorii ar trebui să fi e scutiţi complet de răspundere în ceea ce priveşte plîngerile direct împotriva lor în legătură cu exerciţiul de bună-credinţă al funcţiunii lor. Erorile juridice, fi e că se referă la jurisdicţie, fi e la procedură, în aprecierea şi aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie să fi e rectifi cate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectifi -cate astfel (inclusiv de exemplu întîrzierea excesivă) trebuie, cel mult, să conducă la o plîngere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului. Faptul că statul poate fi , în anumite circumstanţe, obligat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să ofere compensaţii unui litigant, este o problemă diferită, care nu face obiectul direct al acestui aviz


56. Există însă ţări europene unde judecătorii pot fi supuşi răspunderii civile pentru decizii greşite grav sau pentru alte erori grave1, mai ales de către stat, după ce se ho-tărăşte că litigantul nesatisfăcut va primi compensaţii din partea statului. Astfel, de exemplu, în Republica Cehă statul poate fi tras la răspundere pentru daune cauzate de decizia ilegală sau acţiunea juridică incorectă a unui judecător, dar poate solicita compensaţii din partea judecătorului dacă şi după ce comportamentul necorespun-zător al judecătorului se dovedeşte prin proceduri disciplinare sau penale. În Italia statul poate, în anumite condiţii, solicita să fi e despăgubit de un judecător care l-a făcut răspunzător fi e prin înşelătorie intenţionată sau „neglijenţă gravă„, în ultimul caz fi ind posibilă o limitare a răspunderii.

57. Carta europeană a statutului judecătorilor prevede posibilitatea acestui tip de acţiune de recurs la alin. 5.2 – cu prevederea de siguranţă că trebuie să se obţină acordul anterior al unei autorităţi independente cu reprezentare juridică relevantă. cum ar fi cea prezentată la alin. 43 al Opiniei CCJE nr. 1 (2001). Comentariul la Cartă subliniază la alin. 5.2 nevoia de a restrînge răspunderea civilă a judecătorilor la (a) despăgubirea statului pentru (b) „neglijenţă gravă şi impardonabilă„ prin (c) proce-duri legale (d) cu acordul anterior al unei astfel de autorităţi independente. CCJE susţine toate aceste puncte, şi mai mult decît atît. Aplicarea unor concepte cum ar fi neglijenţa gravă sau impardonabilă este adesea difi cilă. Dacă există posibilitatea unei acţiuni de recurs din partea statului, judecătorul va fi obligat să devină direct preocupat în momentul cînd se depune o plîngere împotriva statului. Concluzia CCJE este că nu este potrivit ca un judecător să fi e expus, în ceea ce priveşte exerci-ţiul funcţiunilor juridice vreunei răspunderi personale, chiar prin despăgubirea sta-tului, cu excepţia cazului în care face o greşeală intenţionată.

c. Răspunderea disciplinară

58. Orice sistem legal are nevoie de o anumită formă de sistem disciplinar, deşi este evident din răspunsurile date de diversele state membru la chestionare că nevoia se resimte mult mai direct în unele state membre, spre deosebire de altele. Din acest punct de vedere există o distincţie fundamentală între ţările cu sistem bazat pe dreptul cutumiar, cu funcţionarii judiciari din poziţii inferioare numiţi din practicienii cu experienţă, şi ţările cu sistem bazat pe dreptul civil, cu corpul funcţionarilor judi-ciari mai numeros, de carieră şi în medie mai tînăr.

59. Întrebările care se pun sunt:

i) Ce conduită ar trebui să ducă la demararea procedurilor disciplinare împo-triva unui judecător?

ii) De cine şi cum ar trebui iniţiate procedurile?iii) De cine şi cum ar trebui să fi e decise?

1 Doar deoarece statul este tras la răspundere pentru întîrziere excesivă, bineînţeles că nu rezultă că este greşeala unui judecător anume. CCJE repetă ce a spus la alin. 27 de mai sus.


iv) Ce sancţiuni ar trebui să fi e permise pentru comportament necorespunzător dovedit în procedurile disciplinare?

60. Cu privire la întrebarea (i), prima problemă pe care CCJE o identifi că (repetînd în fond un lucru subliniat anterior în prezentul aviz) este că este incorect să se facă legătura între standardele de comportament profesional şi comportamentul neco-respunzător care poate da naştere la sancţiuni disciplinare. Standardele profesio-nale, care au fost subiectul primei părţi a prezentei opinii, reprezintă cea mai bună practică, pe care toţi judecătorii trebuie să încerce să o dezvolte şi spre care trebuie să aspire toţi judecătorii. Ar fi o descurajare a dezvoltării viitoare a acestor standarde şi ar fi o înţelegere greşită a scopului lor să le identifi căm cu comportamentul neco-respunzător care justifi că proceduri disciplinare. Pentru a justifi ca procedurile disci-plinare, comportamentul necorespunzător trebuie să fi e grav şi fl agrant, într-un mod care nu poate fi interpretat doar ca o nerespectare a standardelor profesionale pre-zentate în ghiduri de comportament ca cele prezentate în prima parte a prezentei opinii1.

61. Aceasta nu înseamnă că încălcarea standardelor profesionale identifi cate în pre-zentul aviz nu poate avea o relevanţă considerabilă, dacă se susţine că a existat un comportament sufi cient de necorespunzător pentru a justifi ca şi cere sancţiuni dis-ciplinare. Unele răspunsuri la chestionare recunosc acest lucru în mod explicit: spre exemplu, standardele profesionale sunt descrise ca avînd „o anume autoritate„ în procedurile disciplinare în Lituania şi constituie un mod „de a ajuta procedurile dis-ciplinare de audiere a judecătorilor făcînd mai clare prevederile legii judecătorilor„ în Estonia. Au fost de asemenea folosite în proceduri disciplinare în Moldova. (Pe de altă parte, răspunsurile ucrainean şi slovac neagă că ar exista vreo relaţie între cele două.)

62. În anumite ţări, s-au înfi inţat sisteme separate pentru a încerca să reglementeze sau să aplice standardele profesionale. În Slovenia, nerespectarea acestor standarde poate aduce după sine o sancţiune înaintea unei „Curţi de onoare„ din Asociaţia judecătorilor şi nu înaintea organismului disciplinar al judecătorilor. În Republica Cehă, într-o situaţie foarte gravă de nerespectare a regulilor de conduită profesio-nală, un judecător poate fi exclus din „Uniunea judecătorilor„ care este sursa acestor principii.

63. A doua problemă identifi cată de CCJE este că fi ecare stat trebuie să specifi ce prin lege ce comportament poate duce la acţiuni disciplinare. CCJE observă că în anumite ţări s-au făcut încercări te a specifi ca în detaliu toate actele care pot motiva proceduri disciplinare care să conducă la anumite forme de sancţiuni. Astfel, legea

1 Pentru aceste motive Comisia de lucru a CCJE, în timpul şi după întîlnirea cu Comisarul Naţiunilor Unite pentru drepturile omului din 18 iunie 2002 a nuanţat atitudinea sa altfel foarte pozitivă faţă de Codul Ban-galore în forma sa intermediară actuală nefi ind de acord cu legătura directă care se face între principiile de conduită pe care le prevede şi motivele de plîngeri şi sancţiuni disciplinare (vezi alin 2(III) al Anexei V, doc. CCJE-GT (2002) 7): vezi comentariile CCJE-GT nr. 1 (2002) asupra proiectului Bangalore.


turcă a judecătorilor şi procurorilor specifi că gradări ale infracţiunilor (inclusiv spre exemplu neprezentarea la serviciu fără motiv pe diverse perioade de timp) că gradări pe măsură ale sancţiunilor, de la avertisment, prin condamnare [adică mustrare], di-verse efecte asupra promovărilor pînă la transfer şi în cele din urmă demiterea. La fel, o lege rentă din 2002 din Slovenia încearcă să dea un efect principiului general nulla poena sine lege specifi cînd 27 de categorii de probleme disciplinare. Însă se poate observa foarte uşor în toate aceste încercări că, în ultimă instanţă, toate apelează la formulări generale „cuprinzătoare„ care ridică probleme de judecată şi gradare. CCJE nu consideră că este necesar (nici în virtutea principiului nulla poena sine lege şi nici din vreun alt motiv) sau chiar posibil să se încerce să se specifi ce în termeni precişi sau detaliaţi la nivel european natura tuturor comportamentelor necorespunzătoare care pot duce la proceduri şi sancţiuni disciplinare. Esenţa procedurilor disciplinare stă într-un comportament fundamental opus celui aşteptat din partea unui profesi-onist în poziţia persoanei care se presupune că s-a comportat necorespunzător.

64. La prima vedere, se poate crede că principiul VI.2 din Recomandarea nr. R (94) 12 sugerează că motive precise pentru procedurile disciplinare trebuie întotdeauna „să fi e defi nite„ în avans „în termeni precişi prin lege„. CCJE acceptă întru totul că trebuie să se dea motive precise pentru orice acţiune disciplinară, după ce sau cînd se propune să fi e sau este înaintată. Dar, după cum s-a precizat, nu consideră că este necesar sau chiar posibil la nivel european să se încerce să se defi nească toate aceste motive potenţiale în avans în alţi termeni decît formularea generală adoptată în acest moment în majoritatea ţătilor europene. Prin urmare, în această chestiune CCJE a ajuns la concluzia că scopul prevăzut la alin. 60, lit. c) a Opiniei sale nr 1 (2001) nu poate fi îndeplinită la nivel european.

65. Cu toate acestea, pare de dorit să se dea defi niţii suplimentare prin lege de către fi ecare stat membru a motivelor precise pentru acţiuni disciplinare, după cum reco-mandă Recomandarea nr. R (94) 12. În acest moment, motivele pentru acţiuni disci-plinare sunt de regulă precizate în termeni foarte generali.

66. CCJE ia în continuare în discuţie întrebarea (ii): de cine şi cum trebuie iniţiate procedurile disciplinare? Procedurile disciplinare sunt iniţiate în unele state de Mi-nisterul Justiţiei, în altele sunt demarate de sau în legătură cu anumiţi judecători sau consilii ale judecătorilor sau procurorilor, cum ar fi Primul Preşedinte al Curţii de Apel în Franţa sau Procurorul Public General în Italia. În Anglia, iniţiatorul este lordul-cancelar, dar a fost de acord să iniţieze acţiuni disciplinare doar cu concursul Ministrului Justiţiei.

67. O întrebare importantă este dacă se pot lua măsuri de către persoane care susţin că au suferit pe urma erorii profesionale a unui judecător. Asemenea persoane tre-buie să aibă dreptul de a înaintă orice plîngere persoanei sau organismului răspun-zător de iniţierea acţiunilor disciplinare. Dar ele nu pot avea dreptul de a iniţia per-sonal sau de a insista pentru acţiuni disciplinare. Trebuie să existe un fi ltru, altfel


judecătorii se pot găsi adesea în situaţia de a suporta proceduri disciplinare, iniţiate de litiganţi dezamăgiţi.

68. CCJE consideră că procedurile care conduc la iniţierea acţiunilor disciplinare necesită un grad mai mare de formalizare. Sugerează ca ţările să ia în considerare introducerea unui organism sau a unei persoane în fi ecare ţară responsabilă cu pri-mirea plîngerilor, cu obţinerea reprezentării judecătorului implicat în faţa lor şi cu hotărîrea în funcţie de dovezi dacă există sau nu un caz împotriva judecătorului care să necesite iniţierea acţiunii disciplinare, în care caz ar transimte cauza autorităţii disciplinare.

69. Următoarea întrebare (iii) este: de cine şi cum ar trebui să fi e decise procedurile disciplinare? O întreagă secţiune a Principiilor fundamentale ale Naţiunilor Unite este dedicată măsurilor disciplinare, suspendării şi demiterii. Art. 17 recunoaşte „dreptul la o audiere corectă„ al judecătorilor. Conform art. 19, „toate procedurile (...) disciplinare vor fi decise în conformitate cu standardele stabilite de comportament juridic„. În cele din urmă, art. 20 prevede principiul conform căruia „deciziile în pro-ceduri disciplinare, de suspendare sau demitere trebuie să fi e subiectul unei analize independente„. La nivel european, se oferă ghidare în principiul VI al Recomandării nr. R (94) 12, care recomandă ca măsurile disciplinare să fi e aplicate de „un organism competent special care are ca sarcină să aplice orice sancţiuni şi măsuri disciplinare, cînd nu sunt aplicate de un tribunal, şi ale cărui decizii vor fi controlate de un organ judiciar superior, sau care este un organ judiciar superior„ şi că, din acest punct de vedere, judecătorii trebuie să benefi cieze cel puţin de măsuri de protecţie echiva-lente celor oferite de art. 6.1 al Convenţiei pentru drepturile omului. Mai mult, CCJE subliniază în acest context că măsurile disciplinare includ orice măsuri care afectează negativ statutul şi cariera unui judecător, inclusiv transferul sau pierderea dreptului de promovare sau plată.

70. Răspunsurile la chestionar arată că, în unele ţări, măsurile disciplinare sunt asigu-rate de curţi specializate în cazuri de acest tip: comitetul disciplinar al Curţii Supreme (Estonia, Slovenia – unde fi ecare nivel este reprezentat). În Ucraina există un comitet incluzînd judecători de la acelaşi nivel de jurisdicţie ca şi judecătorul respectiv. În Slovacia, există acum două feluri de comitet, unul alcătuit din trei judecători, al doilea din cinci judecători de la Curtea Supremă. În Lituania, există un comitet de judecători de la diversele nivele de jurisdicţie generală şi de la instanţele administra-tive. În unele ţări, hotărîrea este dată de un Consiliu Judiciar, acţionînd ca instanţă disciplinară (Moldova, Franţa, Portugalia).1

1 În Anglia, lordul-cancelar este răspunzător de iniţierea şi luarea deciziilor în acţiuni disciplinare. Prin acord, acţiunea disciplinară se iniţiază doar cu concursul Ministrului Justiţiei şi în continuare (dacă judecătorul respectiv nu renunţă la acest lucru) un judecător într-o poziţie corespunzătoare, nominalizat de Ministrul Justiţiei, este numit să investigheze faptele şi să dea un raport cu recomandări. Dacă Ministrul Justiţiei este de acord, lordul-cancelar poate apoi înainta chestiunea Parlamentului (în cazul judecătorilor de rang înalt) sau să demită un judecător de rang inferior, sau să ia sau autorizeze orice acţiune disciplinară.


71. CCJE şi-a exprimat deja punctul de vedere că procedurile disciplinare împotriva oricărui judecător trebuie decise doar de o autoritate independentă (sau „tribunal„) care are proceduri garantînd drepturile complete la apărare – vezi alin. 60(b) al Opi-niei CCJE nr. 1 (2001) privind standardele legate de independenţa sistemului juridic şi inamovibilitatea judecătorilor. Consideră de asemenea că organismul responsabil de numirea unui asemenea tribunal poate şi trebuie să fi e organismul independent (cu reprezentare judiciară relevantă ales democratic de alţi judecători) care, aşa cum a susţinut CCJE la alin. 46 al primei sale Opinii, trebuie să fi e în general răspunzător de numirea judecătorilor. Aceasta nu exclude în nici un fel includerea între mem-brii unui tribunal disciplinar a altor persoane decît judecătorii (evitînd astfel riscul corporatismului), întotdeauna cu condiţia ca aceste persoane să nu fi e membri ai legislativului, guvernului sau administraţiei.

72. În unele ţări, organismul disciplinar iniţial este cel mai înalt organism judiciar (Curtea Supremă). CCJE consideră că aranjamentele privind procedurile disciplinare în fi ecare ţară trebuie să fi e astfel încît să permită un apel la decizia organismului disciplinar iniţial (fi e că este o autoritate, un tribunal sau o instanţă) în faţa unei in-stanţe.

73. Ultima întrebare (iv) este: ce sancţiuni ar trebui să fi e permise pentru comporta-ment necorespunzător dovedit în procedurile disciplinare? Răspunsurile la chesti-onar scot la iveală mari diferenţe, fără îndoială refl ectînd diferitele sisteme şi exigenţe legale. În sistemele bazate pe dreptul cutumiar, cu corpuri judiciare mici şi omogene compuse din practicieni în vîrstă şi experimentaţi, singura sancţiune formală consi-derată în mod evident necesară (şi atunci doar ca o posibilitate îndepărtată de sigu-ranţă) este măsura extremă a demiterii, dar avertismentele şi contactele informale se pot dovedi foarte efi ciente. În alte ţări, cu sisteme juridice mai mari, mult mai disparate şi în unele cazuri mai puţin experimentate, se consideră potrivită o gradare a sancţiunilor exprimate formal, uneori incluzînd chiar sancţiuni pecuniare.

74. Carta europeană a statutului judecătorilor (art. 5.1) stipulează că „scara sancţiu-nilor care pot fi impuse este prevăzută în statut şi trebuie să se supună principiului proporţionalităţii„. Unele exemple de sancţiuni posibile apar în Recomandarea (94) 12 (Principiul VI.1). CCJE susţine necesitatea ca fi ecare jurisdicţie să identifi ce sancţi-unile permisibile în propriul sistem disciplinar, şi ca asemenea sancţiuni să fi e, atît în principiu cît şi în fapt, proporţionale. Nu consideră însă că la nivel european trebuie să se încerce stabilirea unei liste fi nale

5º) Concluzii privind răspunderea

75. În ceea ce priveşte răspunderea penală, CCJE consideră că:

i) judecătorii trebuie să fi e răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru in-fracţiuni comise în afara funcţiei lor judiciare;

ii) răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli nein-tenţionate în exerciţiul funcţiunii.


76. În ceea ce priveşte răspunderea civilă, CCJE consideră că, ţinînd cont de princi-piul independenţei:

i) corectarea erorilor judiciare (fi e că ţin de jurisdicţie, fond sau procedură) tre-buie să se realizeze printr-un sistem corespunzător de apeluri (cu sau fără per-misiunea instanţei);

ii) orice corectare a altor erori în administrarea justiţiei (inclusiv, de exemplu, înt-îrzierile excesive) se adresează exclusiv statului;

iii) nu este potrivit ca judecătorul să fi e expus, în ceea ce priveşte exerciţiul func-ţiunii judiciare, vreunei răspunderi personale, chiar ca despăgubire a statului, cu excepţia cazului în care face o greşeală intenţionată.

77. În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară, CCJE consideră că:

i) în fi ecare ţară statutul sau carta fundamentală aplicabilă judecătorilor trebuie să defi nească, pe cît posibil în termeni clari, faptele care pot duce la sancţiuni disciplinare, ca şi procedurile care trebuie urmate;

ii) în ceea ce priveşte instituirea procedurilor disciplinare, ţările trebuie să ia în considerare înfi inţarea unui organism sau a unei persoane specifi ce respon-sabile cu primirea plîngerilor, cu obţinerea declaraţiilor judecătorului şi cu ho-tărîrea, în lumina dovezilor, dacă există sau nu un caz împotriva judecătorului care să impună iniţierea unor astfel de proceduri;

iii) orice proceduri disciplinare iniţiate trebuie decise de o autoritate sau un tri-bunal independente, care să folosească o procedură garantînd drepturi com-plete de apărare;

iv) cînd această autoritate sau tribunal nu este o instanţă, membrii săi trebuie numiţi de autoritatea independentă (cu reprezentare juridică relevantă aleasă democratic de alţi judecători) susţinută de CCJE la alin. 46 al Opiniei sale nr. 1 (2001);

v) aranjamentele privind procedurile disciplinare în fi ecare ţară trebuie să fi e de aşa natură încît să permită apelul la decizia organismului disciplinar iniţial (fi e că este o autoritate, un tribunal sau o instanţă) în faţa unei instanţe;

vi) sancţiunile afl ate la dispoziţia unei asemenea autorităţi în cazul unui com-portament necorespunzător dovedit trebuie defi nite, pe cît posibil în termeni clari, în statutul sau carta fundamentală a judecătorilor şi trebuie aplicate în mod proporţional.


An

exă

REZU

MAT

AL

RĂSP

UN

SURI

LOR

LA C

HES

TIO

NA

RUL

PRIV

IND

CO

MPO

RTA

MEN

TUL,

ETI

CA Ş

I RES

PON

SABI

LITĂ

ŢILE

JUD

ECĂT

ORI

LOR

Care

sun

t obl

igaţ

iile

jude

căto

rilo

r?

Surs

aD

ata

Faţă

de

lege

Faţă

de

func

ţie

Calit

ăţi p

erso

nale

AN

DO

RRA

Lege

a Ju

stiţi

ei

Califi

cat

e19

93se

cret

ul p

rofe

sion

alD

ator

ia d

e a

se c

om-

port

a re

zerv

atA

ZERB

AID

JAN

loia

litat

ea fa

ţă d

e le

geon

estit

ate,

obi

ectiv

itate

, inc

o-ru

ptib

ilita

teBE

LGIA

Codu

l jur

idic

1967

, o le

ge d

in 1

999

urm

a să

refo

rmez

e sis

tem

ul, d

ar d

ecre

tul

de im

plem

enta

re

nu a

fost

ado

ptat

ni

ciod

ată

şi ac

um

Parla

men

tul î

ncea

rcă

să a

brog

e ac

tul

Obl

igaţ

ia d

e a

lua

hotă

rîri s

ub p

e-de

apsa

ridi

cării

din

fu

ncţie

Obl

igaţ

ia p

revă

zută

în C

on-

stitu

ţie d

e a

prec

iza

mot

ivel

e pe

ntru

luar

ea d

eciz

iilor

, de

a re

zolv

a ca

zuril

e în

tr-o

per

ioad

ă an

ume

de ti

mp

CIPR

ULe

gea

curţ

ilor

de ju

stiţi

eJu

răm

înt d

e lo

iali-

tate

faţă

de

repu

-bl

ică

şi c

onst

ituţie

Jură

mîn

tul j

urid

ic d

e a-

şi e

xer-

cita

înda

torir

ile fă

ră fa

vorit

ism

e,

fără

a s

e lă

sa im

pres

iona

t, fă

ră a

se

lăsa

infl u

enţa

t de

sent

imen

teRE

PUBL

ICA

CEH

ĂN

oua

Lege

a

curţ

ilor ş

i jud

e-că

toril

or

Intr

ată

în v

igoa

re la

1

april

ie 2

002

Treb

uie

să in

ter-

pret

eze

lege

a cî

t m

ai b

ine,

con

form

cu

noşt

inţe

lor ş

i co

nvin

geril

or s

ale

Impa

rţia

litat

e, p

erio

adă

de ti

mp

rezo

nabi

lă, l

oial

itate

în în

depl

i-ni

rea

înda

torir

ilor,

treb

uie

să n

u fa

că n

imic

car

e să

com

prom

ită

dem

nita

tea

sist

emul

ui ju

ridic

şi

încr

eder

ea p

e ca

re a

cest

a tr

e-bu

ie s

ă o

insp

ire

Nu

are

drep

tul l

a gr

evă,

de

a lu

a pa

rte

la

dem

onst

raţii

pub

lice

care

ar p

reju

dici

a ac

ti-vi

tăţil

e sa

le, n

u po

ate

fi m

embr

u al

unu

i par

tid

polit

ic.


Surs

aD

ata

Faţă

de

lege

Faţă

de

func

ţie

Calit

ăţi p

erso

nale

ESTO

NIA

Lege

a st

atu-

tulu

i jud

ecăt

o-ril

or

Un

nou

act e

ste

în

dezb

ater

e în

200

2

FIN

LAN

DA

Cons

tituţ

ie,

jură

mîn

t, Co

dul

de p

roce

dură

, Le

gea

func

ţio-

naril

or p

ublic

i

Să re

spec

te le

geIm

parţ

ialit

ate,

efi c

ienţ

ă, p

eri-

oadă

de

timp

rezo

nabi

lă, s

e-cr

etul

del

iber

ărilo

r

Com

port

amen

t cor

es-

punz

ător

func

ţiei

FRA

NŢA

Jude

căto

rii tr

ebui

e să

ia d

eciz

ii, c

hiar

da

că le

gea

nu

spun

e ni

mic

, sub

pe

deap

sa ri

dică

rii

din

func

ţie

Să n

u în

calc

e pr

inci

piul

sec

re-

tulu

i del

iber

ărilo

r, da

toria

de

a fi

reze

rvaţ

i, nu

au

drep

tul l

a gr

evă

Să s

e ab

ţină

de la

dis

-pu

te p

oliti

ce, d

e la

ma-

nife

stăr

i ost

ile p

uter

ilor

repu

blic

ii

GER

MA

NIA

Lege

a ju

ridic

ă ge

rman

ăPr

inci

piul

mod

eraţ

iei î

n ex

-pr

imar

ea o

pini

ilor,

păst

rare

a se

cret

ului

del

iber

ărilo

r, să

nu

com

prom

ită în

cred

erea

în in

de-

pend

enţa

sis

tem

ului

jurid

ic în

m

unca

sa

... ş

i în

activ

itate

a ex

tra-

prof

esio

nală

ISLA

ND

ACo

nstit

uţia

şi

Actu

l eur

opea

n pr

ivin

d si

s-te

mul

judi

car

1998

Treb

uie

să îş

i înd

eplin

easc

ă în

-da

torir

ile c

ompl

et in

depe

nden

t, fă

ră a

fi s

upus

aut

orită

ţilor

sau

or

icui

altc

uiva

, înt

r-o

perio

adă

rezo

nabi

lă d

e tim

p

Treb

uie

să îş

i păs

trez

e ni

velu

l de

cuno

ştin

ţe

lega

le ş

i să

fi e a

tenţ

i în

activ

ităţil

e lo

r ext

raju

-rid

ice

IRLA

ND

AJu

răm

întu

l ex

iste

nt în

Con

-st

ituţie

1937

Să re

spec

te C

onst

i-tu

ţia ş

i leg

ileSă

îşi î

ndep

linea

scă

înda

torir

ile

de ju

decă

tor c

u cr

edin

ţă ş

i cît

poat

e de

bin

e, fă

ră te

amă

sau

favo

ruri


Surs

aD

ata

Faţă

de

lege

Faţă

de

func

ţie

Calit

ăţi p

erso

nale

ITA

LIA

Lege

a pr

ivin

d di

scip

lina

jude

-că

toril

or

1946

JAPO

NIA

Cons

tituţ

ia ş

i le

gea

orga

ni-

zării

cur

ţilor

1947

(am

bele

)Re

spec

tare

a Co

nsti-

tuţie

i şi a

legi

lor

Inde

pend

enţă

în e

xerc

itare

a co

nştii

nţei

lor,

impa

rţia

litat

e şi

co

rect

itudi

ne

Cerin

ţa d

e re

spec

-ta

re a

înda

torir

ilor ş

i se

cret

ului

; tre

buie

să

se a

bţin

ă de

la o

rice

com

port

amen

t car

e ar

ar

unca

îndo

ieli

asup

ra

inte

grită

ţii lo

rLI

ECH

TEN

STEI

NCo

nstit

uţia

şi

lege

a or

gani

-ză

rii c

urţil

or

1921

şi 1

922,

lege

pr

ivin

d si

stem

ul

judi

ciar

în c

urs

de

exam

inar

e

Înda

torir

ile o

fi ci-

alilo

r în

gene

ral,

Lege

a fu

ncţio

na-

rulu

i pub

lic 1

938

LITU

AN

IALe

gea

trib

una-

lelo

r20

02Să

resp

ecte

Con

sti-

tuţia

şi l

egile

Să s

atis

facă

cer

inţe

le e

ticii

judi

-ci

are,

impa

rţia

litat

e, s

ă re

zolv

e ca

zuril

e în

tr-o

per

ioad

ă re

zona

-bi

lă d

e tim

p, s

ă se

retr

agă

dacă

es

te n

eces

ar, s

ă de

zvăl

uie

că

mem

bri a

i fam

iliei

sal

e ur

mea

ză

să a

pară

în fa

ţa c

urţii

în c

are

lucr

ează

LUXE

MBU

RGN

ici o

lege

nu

defi n

eşte

înda

-to

ririle

jude

că-

toril

or


Surs

aD

ata

Faţă

de

lege

Faţă

de

func

ţie

Calit

ăţi p

erso

nale

MA

LTA

Prim

ul ju

răm

înt

de c

redi

nţă

exis

tent

în

Cons

tituţ

ie, a

l do

ilea

jură

mîn

t în

Cod

ul d

e or

gani

zare

şi

proc

edur

ă ju

di-

ciar

ă

Să ia

hot

ărîri

în c

on-

form

itate

cu

lege

a şi

cu

obic

eiur

ile

mal

teze

, înt

ru s

lava

lu

i Dum

neze

u şi

a

Repu

blic

ii M

alta

Să s

e co

mpo

rte

cins

tit ş

i co-

rect

, nu

treb

uie

să c

omun

ice

cu p

ărţil

e sa

u să

le s

fătu

iasc

ă de

cît î

n pu

blic

, în

trib

unal

sau

cu

apro

bare

a pr

eşed

inte

lui,

să îş

i m

otiv

eze

deci

ziile

, să

mot

ivez

e în

tîrzi

erile

MO

LDO

VALe

gea

priv

ind

stat

utul

jude

că-

toru

lui

Resp

ecta

rea

stric

tă

a ce

rinţe

lor l

egii

în

inte

resu

l jus

tiţie

i, ap

ărăt

or a

l lib

ertă

-ţil

or in

divi

dual

e

Să a

pere

ono

area

şi d

emni

tate

a ce

tăţe

nilo

r, st

atut

ul în

alt a

l sis

te-

mul

ui ju

dici

ar, s

ă fi e

impa

rţia

l şi

uman

, să

nu d

iscr

edite

ze ju

stiţi

a,

să n

u co

mpr

omită

ono

area

sau

de

mni

tate

a si

stem

ului

judi

ciar

, să

nu

ridic

e în

doie

li pr

ivin

d ob

iect

ivita

tea

lor

OLA

ND

AA

rt. 2

9 di

n „L

egea

org

ani-

zării

sis

tem

ului

ju

dici

ar„

1827

Vor fi

loi

ali r

egel

ui,

vor s

luji

şi re

spec

ta

Cons

tituţ

ia

Îşi v

or în

depl

ini î

ndat

oriri

le im

-pa

rţia

l, ci

nstit

şi c

u co

nştii

nţă

NO

RVEG

IACo

nstit

uţia

, ju

răm

întu

l de

ascu

ltare

şi

cred

inţă

faţă

de

Con

stitu

ţie

şi R

ege,

Leg

ea

curţ

ilor d

e ju

s-tiţ

ie

Treb

uie

să d

ea o

dec

lara

ţie s

cris

ă că

vor

înde

plin

i înd

ator

irile

pos

-tu

lui c

u co

nştii

nţă


Surs

aD

ata

Faţă

de

lege

Faţă

de

func

ţie

Calit

ăţi p

erso

nale

POLO

NIA

Cons

tituţ

ia,

legi

, cod

uri

şi re

guli

de

proc

edur

ă –

ju-

răm

înt î

n fa

ţa

Preş

edin

telu

i, re

gula

men

tele

in

tern

e al

e cu

r-ţil

or

Legi

le d

in 1

984,

19

95 ş

i 199

7, a

ctua

-liz

ate

în o

ctom

brie

20

01

Loia

litat

e fa

ţă d

e na

ţiune

, păz

itor a

l le

gii

Să re

spec

te c

u m

etic

uloz

itate

ob

ligaţ

iile

asoc

iate

cu

mun

ca

sa, s

ă re

spec

te ju

răm

întu

l, lo

iali-

tate

, im

parţ

ialit

ate,

dem

nita

te ş

i ci

nste

în a

dmin

istr

area

just

iţiei

, se

cret

ul d

elib

erăr

ilor

Obl

igaţ

ia d

e a-

şi d

ecla

ra

bunu

rile

şi v

enitu

rile,

ev

itare

a or

icăr

ui c

onfl i

ct

de in

tere

se

PORT

UG

ALI

ASt

atut

ul ju

de-

căto

rilor

Înda

torir

ile c

omun

e tu

turo

r fu

ncţii

lor p

ublic

e, d

ator

ia d

e a

fi re

zerv

aţi,

treb

uie

să p

oart

e ro

bă

Treb

uie

să lo

cuia

scă

unde

lucr

ează

, jud

ecă-

torii

cur

ţilor

infe

rioar

e nu

au

voie

să

lipse

ască

di

n ac

el lo

c de

cît î

n w

eek-

end

şi în

vac

anţe

, ce

ilalţi

jude

căto

ri nu

au

voie

să

lipse

ască

mai

m

ult d

e tr

ei z

ile la

rînd

şi

nu

mai

mul

t de

10 p

e an

, dec

lara

te C

onsi

liulu

i se

rvic

iulu

i jud

icia

r; ac

-tiv

ităţil

e po

litic

e su

nt

inte

rzis

eRO

MÂ

NIA

Art

. 24

din

Con-

stitu

ţie A

rt. 8

2-87

din

Leg

ea

92/9

2 or

gani

-ză

rii ju

stiţi

ei

1991

1992

Jură

mîn

t de

loia

li-ta

te fa

ţă d

e co

nsti-

tuţie

şi l

ege

Nu

treb

uie

să fa

că n

imic

car

e ar

co

mpr

omite

dem

nita

tea

pro-

fesi

ei

Nu

treb

uie

să fa

că n

imic

ca

re a

r com

prom

ite

dem

nita

tea

lor p

erso

-na

lă


Surs

aD

ata

Faţă

de

lege

Faţă

de

func

ţie

Calit

ăţi p

erso

nale

REPU

BLIC

A

SLO

VACĂ

Lege

a ju

decă

-to

rilor

şi a

jude

-că

toril

or c

ivili

2000

Impa

rţia

litat

e, p

erio

adă

de ti

mp

rezo

nabi

lă, l

oial

itate

în în

depl

i-ni

rea

înda

torir

ilor,

nu tr

ebui

e să

fa

că n

imic

car

e ar

com

prom

ite

dem

nita

tea

sist

emul

ui ju

ridic

şi

încr

eder

ea p

e ca

re a

cest

a tr

ebui

e să

o in

spire

, tre

buie

să

refu

ze c

adou

rile,

să

nu p

erm

ită

să fi

e in

fl uen

ţat d

e re

laţii

le s

ale,

in

clus

iv m

ass-

med

ia

Treb

uie

să a

ibă

pest

e 30

de

ani,

să fi

abs

olvi

t st

udii

supe

rioar

e de

dr

ept,

să fi

e ca

pabi

l să

fi e ju

decă

tor,

mai

ale

s în

cee

a ce

priv

eşte

să-

năta

tea

şi in

tegr

itate

a,

să a

ibă

dom

icili

ul p

er-

man

ent î

n Sl

ovac

ia, s

ă fi

trec

ut p

rintr

-o p

roce

-du

ră d

e se

lect

are

SLO

VEN

IALe

gea

serv

i-ci

ului

judi

ciar

1994

, 199

6 şi

199

8Să

se

com

port

e în

via

ţa p

rofe

si-

onal

ă de

aşa

nat

ură

încî

t să

nu

pună

sub

sem

nul î

ntre

bării

im-

parţ

ialit

atea

sa,

inde

pend

enţa

sa

sau

repu

taţia

sis

tem

ului

judi

ciar

În e

xerc

itare

a lib

ertă

ţilor

şi

dre

ptur

ilor s

ale

pers

o-na

le, j

udec

ător

ul tr

ebui

e să

ia în

totd

eaun

a în

co

nsid

erar

e da

toria

sa

de a

pro

teja

inde

pen-

denţ

a şi

impa

rţia

litat

ea

just

iţiei

şi tr

ebui

e să

nu

com

prom

ită re

puta

ţia

sist

emul

ui ju

dici

arSU

EDIA

Cons

tituţ

ia, C

o-du

rile

de p

roce

-du

ră (j

urăm

înt)

şi

Leg

ea s

ervi

-ci

ului

pub

lic

Treb

uie

să re

spec

te

lege

a, s

ă nu

o m

a-ni

pule

ze

Un

jude

căto

r cin

stit

şi d

emn:

im

parţ

ial,

treb

uie

să a

dmin

is-

trez

e ju

stiţi

a cî

t poa

te d

e bi

ne

şi c

um îi

dic

teaz

ă co

nştii

nţa,

nu

treb

uie

să fi

e im

plic

at în

act

e de

co

rupţ

ie s

au în

favo

ruri

pers

o-na

le, f

amili

ale

sau

prie

tene

şti,

nu

treb

uie

să g

ăsea

scă

pe c

el n

evi-

nova

t vin

ovat

sau

inve

rs, t

rebu

ie

să re

spec

te s

ecre

tul d

elib

erăr

ilor


Surs

aD

ata

Faţă

de

lege

Faţă

de

func

ţie

Calit

ăţi p

erso

nale

ELVE

ŢIA

TURC

IACo

nstit

uţia

Re-

publ

icii

Turc

ia ş

i Le

gea

jude

că-

toril

or ş

i pro

cu-

roril

or p

ublic

i

Am

bele

în 1

982

Loia

litat

e fa

ţă d

e Co

nstit

uţie

, leg

e şi

co

nvin

geril

e sa

le,

dacă

sun

t com

pati-

bile

cu

lege

a

Să îş

i pro

teje

ze in

depe

nden

ţa,

chia

r dac

ă po

t fi l

egaţ

i de

mi-

nist

er în

înda

torir

ile lo

r adm

inis

-tr

ativ

e

Nu

are

drep

tul l

a fu

ncţii

ofi

cia

le, d

acă

nu s

unt

prev

ăzut

e în

lege

UCR

AIN

ALe

gea

stat

u-tu

lui j

udec

ăto-

rilor

Loia

litat

e fa

ţă d

e le

ge ş

i Con

stitu

ţie,

obie

ctiv

itate

, tre

-bu

ie s

ă se

ocu

pe în

în

treg

ime

şi c

u co

n-şt

iinţă

de

cazu

rile

care

îi s

unt a

duse

în

aint

e.

Treb

uie

să s

e su

pună

dis

cipl

inei

şi

org

aniz

ării

mun

cii î

n tr

ibun

al;

secr

et p

rofe

sion

al

MA

REA

BRI

TAN

IED

rept

cut

umia

rJu

răm

înt d

e lo

ia-

litat

e şi

sup

uner

e fa

ţă d

e Co

roan

ă cu

re

spec

tare

a le

gii

Să a

plic

e le

gea

inde

pend

ent ş

i im

parţ

ial


Exis

tă u

n co

d de

con

duit

ă a

jude

căto

rulu

i?

Reda

ctat

de.

..A

dopt

at d

e...

Dat

ăO

blig

aţii

Sanc

ţiun

i

AN

DO

RRA

NU

AZE

RBA

IDJA

ND

A, p

regă

tit ş

i ado

ptat

de

toţi

jude

căto

rii ş

i de

Cons

iliul

judi

ciar

.La

fel c

a şi

pre

vede

rile

stat

utul

uiPr

oced

uri d

isci

pli-

nare

BELG

IAN

UCI

PRU

NU

, dar

exi

stă

stan

dard

e la

an-

gaja

re p

entr

u a

se a

sigu

ra în

alta

ca

litat

e m

oral

ă a

viito

rulu

i jud

e-că

tor o

bser

vate

în a

ctiv

itate

a sa

de

avo

cat

REP.

CEH

ĂD

A Ş

I NU

, dar

Uni

unea

jude

căto

-ril

or (o

org

aniz

aţie

repr

ezen

tînd

50%

din

tre

jude

căto

ri) a

reda

ctat

7

prin

cipi

i scu

rte

care

ar p

utea

fi

tran

sfor

mat

e în

Cod

.

Apr

obat

de

o ad

unar

e re

pre-

zent

ativ

ă a

jude

-că

toril

or

2000

7 pr

inci

pii s

tabi

lind

înda

torir

ile ş

i con

-du

ita ju

decă

toru

lui î

n vi

aţa

sa p

rofe

sio-

nală

Nu

exis

tă c

azur

i

ESTO

NIA

DA

, Aso

ciaţ

ia ju

decă

toril

or e

sto-

nien

iD

eleg

are

a Pa

r-la

men

tulu

i în

Lege

a ju

decă

-to

rilor

pen

tru

a fi

adop

tat d

e Co

nfer

inţa

jude

-că

toril

or

1994

35 d

e re

guli

fund

amen

tale

priv

ind

con-

duita

pro

fesi

onal

ă (c

onşt

iinci

ozita

te ş

i hă

rnic

ie în

mun

că, r

elaţ

ii pr

ofes

iona

le,

inde

pend

enţă

şi i

mpa

rţia

litat

e) ş

i res

trîn

-ge

rea

liber

tăţil

or p

erso

nale

(act

ivită

ţi ex

traj

urid

ice,

rela

ţii p

artic

ular

e)

Nu

exis

tă s

ancţ

iuni

pr

opriu

-zis

e, d

ar

poat

e aj

uta

deci

zia

în p

roce

duri

disc

i-pl

inar

e ar

uncî

nd

lum

ina

asup

ra p

re-

vede

rilor

din

lege

a ju

decă

toril

orFI

NLA

ND

AN

UFR

AN

ŢAN

UG

ERM

AN

IAN

UIS

LAN

DA

NU

, cîte

va re

guli

nesc

rise


Reda

ctat

de.

..A

dopt

at d

e...

Dat

ăO

blig

aţii

Sanc

ţiun

i

IRLA

ND

AN

U, d

ar u

n ra

port

priv

ind

etic

a şi

co

ndui

ta p

rofe

sion

ală

a ju

decă

-to

rilor

din

199

9 a

reco

man

dat c

a un

com

itet d

e et

ică

şi c

ondu

ită

prof

esio

nală

să

reda

ctez

e un

co

d ca

re s

ă fi e

dat

tutu

ror n

oilo

r ju

decă

tori

cînd

îşi o

cupă

pos

tu-

rile.

Ace

st c

omite

t nu

exis

tă în

că.

Lege

a es

te în

cur

s de

mod

ifi ca

re.

ITA

LIA

DA

, Aso

ciaţ

ia n

aţio

nală

a ju

de-

căto

rilor

Aso

ciaţ

ia n

aţio

-na

lă a

jude

căto

-ril

or, c

u au

tori-

zare

a gu

vern

ului

şi

a le

gisl

ativ

ului

1994

Dem

nita

te ş

i cor

ectit

udin

e în

via

ţa

priv

ată,

exe

rcita

re d

ezin

tere

sată

a fu

nc-

ţiuni

lor j

udic

iare

, ind

epen

denţ

ă, im

par-

ţialit

ate,

ate

nţie

aco

rdat

ă re

laţii

lor c

u ce

tăţe

nii,

conş

tiinţ

ă pr

ofes

iona

lă, p

regă

-tir

e co

ntin

uă, p

roce

duri

pent

ru fo

losi

rea

resu

rsel

or a

dmin

istr

aţie

i, se

cret

pro

fesi

-on

al, d

isci

plin

a re

laţii

lor c

u m

ass-

med

ia,

lipsă

de

prot

ecţie

faţă

de

confl

icte

le d

e in

tere

se p

oliti

ce s

au fi

nanc

iare

, grij

ă de

a-

şi a

naliz

a im

parţ

ialit

atea

, rel

aţiil

e cu

co

legi

i şi c

u pe

rson

alul

judi

ciar

Este

în p

rimul

rănd

un

mec

anis

m d

e au

to-r

egul

are.

O

sanc

ţiune

poa

te

exis

ta d

acă

încă

l-ca

rea

este

una

pre

-vă

zută

de

prev

ede-

rile

disc

iplin

are

ale

legi

i gen

eral

e

JAPO

NIA

DA

, stip

ulat

în u

nele

legi

, deş

i nu

exis

tă u

n co

d de

con

duită

inde

-pe

nden

tLI

ECH

TEN

-ST

EIN

NU

LITU

AN

IAD

A, A

soci

aţia

naţ

iona

lă a

jude

-că

toril

orCo

ngre

sul n

aţi-

onal

al j

udec

ăto-

rilor

1998

Inde

pend

enţă

, con

duită

şi î

ndat

oriri

ale

ju

decă

toril

or, a

poi î

n af

ara

înda

torir

ilor

sale

judi

ciar

e et

c.

NU

, ci a

utor

itate

în

proc

edur

i dis

cipl

i-na

re


Reda

ctat

de.

..A

dopt

at d

e...

Dat

ăO

blig

aţii

Sanc

ţiun

i

LUXE

MBU

RGN

U, u

n co

mite

t car

e a

exam

inat

ch

estiu

nea

a co

nclu

zion

at c

ă es

te p

refe

rabi

l să

se re

spec

te

nişt

e re

guli

gene

rale

nes

cris

eM

ALT

AD

A, r

edac

tate

de

corp

ul ju

dici

arTo

ţi ju

decă

torii

cu

exce

pţia

unu

ia a

u pr

ezen

tat c

odul

Pr

eşed

inte

lui

Com

itetu

lui d

e ad

min

istr

are

a ju

stiţi

ei, c

are

l-a

accp

etat

cu

cîte

va

amen

dam

ente

2000

28 d

e al

inea

te c

are

refl e

ctă

acor

dul

asup

ra b

unei

pra

ctic

i, co

nfi rm

înd

valo

rile

la c

are

jude

căto

rii a

u ad

erat

la d

epu-

nere

a ju

răm

întu

lui,

imag

inea

just

iţiei

pe

ntru

cei

car

e îi

sunt

sup

uşi ş

i car

e tr

ebui

e sa

ncţio

naţi

efi c

ient

dac

ă es

te

nece

sar.

Codu

l nu

este

în-

soţit

de

sanc

ţiuni

MO

LDO

VAD

A, d

e că

tre

CSM

Conf

erin

ţa ju

de-

căto

rilor

2000

Confi

den

ţialit

ate,

cor

ectit

udin

e, p

unc-

tual

itate

, ech

ilibr

u, tr

ebui

e să

fi e

sobr

u,

polit

icos

, for

mal

, cal

m, t

oler

ant,

treb

uie

să a

scul

te, t

rebu

ie s

ă îi

sanc

ţione

ze p

e ce

i car

e nu

resp

ectă

inst

anţa

, nu

treb

uie

să d

iscu

te c

azul

cu

părţ

ile în

afa

ra p

ro-

cedu

rilor

, tre

buie

să

resp

ecte

dre

ptur

ile

omul

ui, s

ă nu

dis

crim

inez

e

DA

, dis

cipl

inar

e

OLA

ND

AN

UN

ORV

EGIA

Nu

exis

tă c

od, î

n ci

uda

unei

în-

cerc

ări d

in 1

999

a Le

gii C

omis

iei

Inst

anţe

lor d

in N

orve

gia,

afl a

tă

acum

înai

ntea

Par

lam

entu

lui


Reda

ctat

de.

..A

dopt

at d

e...

Dat

ăO

blig

aţii

Sanc

ţiun

i

POLO

NIA

NU

, dar

Con

siliu

l naţ

iona

l al

judi

ciar

ului

est

e au

toriz

at s

ă re

dact

eze

un a

sem

enea

cod

şi

lucr

ează

din

iulie

200

1 la

str

în-

gere

a pr

inci

piilo

r leg

ate

de e

tica

jude

căto

rilor

PORT

UG

ALI

AN

URO

MÂ

NIA

NU

, dar

exi

stă

unel

e re

guli

ge-

nera

le în

Leg

ea d

e or

gani

zare

a

just

iţiei

Parla

men

tul R

o-m

ânie

i19

92M

agis

traţ

ii se

vor

abţ

ine

de la

oric

e ac

te

sau

fapt

e ca

pabi

le s

ă co

mpr

omită

dem

-ni

tate

a lo

r în

func

ţie ş

i în

soci

etat

e.M

agis

traţ

ilor l

i se

va in

terz

ice

să fa

că p

arte

di

n pa

rtid

e po

litic

e sa

u să

se a

ngaj

eze

în

activ

ităţi

publ

ice

cu c

arac

ter p

oliti

c.M

agis

trat

ura

este

inco

mpa

tibilă

cu

oric

e al

tă fu

ncţie

pub

lică

sau

priv

ată,

cu

ex-

cepţ

ia a

ctiv

ităţii

pro

fesi

onal

e ac

adem

ice.

Mag

istr

aţilo

r li s

e va

inte

rzic

e ex

erci

tare

a ac

tivită

ţilor

com

erci

ale,

par

ticip

area

în

cond

ucer

ea d

e co

mpa

nii c

ivile

, de

co-

mer

ţ sau

de

com

pani

i aut

onom

e, d

irect

sa

u pr

in in

term

edia

ri. L

i se

va in

terz

ice

de a

sem

enea

par

ticip

area

la a

dmin

is-

trar

ea u

nor a

stfe

l de

com

pani

i sau

com

-pa

nii a

uton

ome.

Alte

obl

igaţ

ii al

e ju

decă

toril

or s

unt c

on-

side

rate

con

diţii

pen

tru

a fi

jude

căto

r: de

ex.

bun

a re

puta

ţie s

au c

arac

teris

tice

pent

ru a

ctiv

itate

a ju

decă

toru

lui:

de e

x.

inde

pend

enţă

, im

parţ

ialit

ate,

sec

retu

l de

liber

ării

Proc

edur

i pen

ale

şi

disc

iplin

are


Reda

ctat

de.

..A

dopt

at d

e...

Dat

ăO

blig

aţii

Sanc

ţiun

i

SLO

VACI

AD

APr

eşed

inte

le C

on-

siliu

lui J

udic

iar ş

i M

inis

trul

Just

iţiei

2001

Viaţ

a pr

ivat

ă, v

iaţa

per

sona

lă ş

i înd

ator

i-ril

e pr

ofes

iona

leN

U, d

oar L

egea

ju

decă

toril

or

SLO

VEN

IAD

A (t

ocm

ai a

înlo

cuit

vech

iul C

od

de re

spon

sabi

litat

e pr

ofes

iona

lă

datîn

d di

n 19

72),

de u

n gr

up d

e ju

decă

tori

din

Aso

ciaţ

ia ju

decă

-to

rilor

Aso

ciaţ

ia20

019

prin

cipi

i: in

depe

nden

ţă, i

mpa

rţia

litat

e şi

neu

tral

itate

, cap

acita

te, s

îrgui

nţă,

in-

com

patib

ilită

ţi/co

mpa

tibili

tăţi,

dis

creţ

ie,

rela

ţii p

rofe

sion

ale,

repu

taţie

Nu,

dar

exi

stă

o Cu

rte

de o

noar

e ca

re s

e po

ate

ocup

a de

încă

lcar

e fă

ră a

impu

ne v

reo

sanc

ţiune

SUED

IAN

ici u

n co

d sp

ecifi

c, d

ar e

xist

ă un

mod

el is

toric

car

e es

te fo

losi

t pe

ntru

a in

spira

con

duita

jude

că-

toril

or, a

num

e Co

dul g

ener

al d

e le

ge (1

734)

, car

e in

clud

e un

cod

ve

chi,

nefi i

nd o

blig

ator

iu p

entr

u ju

decă

tori

În s

ecol

ul a

l şa

ispr

ezec

elea

, O

laus

Pet

ri;

un a

soci

aţie

a

jude

căto

rilor

a

lucr

at re

cent

la

un p

roie

ct d

e co

d ca

re n

u a

fost

te

rmin

at, î

n fa

ţa a

nu

mer

oase

crit

ici

1540

Prin

alt

sist

em,

lege

a îm

pute

r-ni

ceşt

e Av

ocat

ul

popo

rulu

i şi C

an-

cela

rul d

e Ju

stiţi

e să

crit

ice

publ

ic u

n ju

decă

tor p

entr

u co

ndui

ta s

a

ELVE

ŢIA

Prac

tic n

u ex

istă

regu

li sc

rise

la

nive

l naţ

iona

l sau

la s

cară

larg

ă la

ni

vel l

ocal

TURC

IALe

gea

jude

căto

rilor

şi p

rocu

ro-

rilor

pub

lici ş

i reg

ulile

de

con-

duită

Parla

men

tul,

Cons

iliul

sup

rem

al

jude

căto

rilor

şi

pro

curo

rilor

pu

blic

i

1982

Acel

eaşi

pre

vede

ri ca

şi s

tatu

tele

Proc

edur

i dis

cipl

i-na

re


Reda

ctat

de.

..A

dopt

at d

e...

Dat

ăO

blig

aţii

Sanc

ţiun

i

UCR

AIN

AD

A, r

edac

tate

de

un C

ongr

es a

l ju

decă

toril

or în

199

9 pe

baz

a ex

perie

nţel

or d

in C

anad

a, A

me-

rica

şi R

usia

, în

part

icul

ar, c

u am

enda

men

te ş

i pro

pune

ri al

e ju

decă

toril

or u

crai

neni

Cons

iliul

jude

că-

toril

or20

02Re

spec

tare

a le

gii,

impa

rţia

litat

e, re

s-pe

ctar

ea a

ştep

tăril

or le

gitim

e, lo

ialit

ate,

dr

epta

te ş

i ech

itate

, sin

cerit

ate,

com

por-

tam

ent r

espe

ctîn

d ju

răm

întu

l

NU

, în

conf

orm

i-ta

te c

u do

rinţa

Co

ngre

sulu

i jud

e-că

toril

or

MA

REA

BRI

-TA

NIE

NU

, dar

exi

stă

nişt

e gh

idur

i neo

-fi c

iale

pe

care

uni

i (Co

nsili

ul d

e st

udii

jurid

ice,

Min

istr

ul s

coţia

n al

just

iţiei

şi o

doc

trin

ă di

n Ir-

land

a de

Nor

d) a

r dor

i să

le o

fi ci-

aliz

eze

fără

a c

onst

itui î

ndat

oriri

st

atut

are

Stab

ilite

de

Lord

ul-c

ance

lar î

n ac

ord

cu M

inis

trul

de

Just

iţie

Înai

nte

de a

fi n

umiţi

, jud

ecăt

orii

sunt

in

form

aţi î

n le

gătu

ră c

u ce

se

aşte

aptă

de

la e

i din

pun

ctul

de

vede

re a

l con

duite

i


Inco

mpa

tibi

lităţ

i

Surs

ăTi

p de

inco

mpa

tibi

litat

eEx

cepţ

ii

AN

DO

RRA

Lege

a ju

stiţi

ei

(L.Q

.J.)

Oric

e al

tă fu

ncţie

pub

lică;

act

ivită

ţi co

mer

cial

e, in

dust

riale

sa

u pr

ofes

iona

le, m

unca

în c

alita

te d

e av

ocat

sau

con

silie

r ju

ridic

AZE

RBA

IDJA

N„a

ceas

tă p

ro-

blem

ă ne

est

e ne

clar

ă„BE

LGIA

Un

jude

căto

r nu

poat

e fi ,

în a

cela

şi ti

mp,

pro

curo

r pub

lic,

repr

ezen

tant

ale

s, av

ocat

, exe

cuto

r jud

ecăt

ores

c, a

voca

t ple

-da

nt, s

olda

t sau

lucr

ător

relig

ios,

sau

să d

eţin

ă vr

eun

fel d

e fu

ncţie

plă

tită

polit

ică

sau

adm

inis

trat

ivă

CIPR

UO

rice

alt p

ost s

au fu

ncţie

Curs

uri ş

i scr

ieri

jurid

ice

REPU

BLIC

A C

EHĂ

Nic

i o fu

ncţie

pol

itică

(de

ex. P

reşe

dint

e al

repu

blic

ii sa

u m

embr

u al

par

lam

entu

lui),

nic

i o a

ctiv

itate

în c

adru

l guv

er-

nulu

i sau

de

afac

eri.

Mun

ca ş

tiinţ

ifi că

, act

ivită

ţile

educ

ativ

e,

liter

are

şi a

rtis

tice

sunt

per

mis

e, c

a şi

mun

ca d

e co

nsili

er

polit

ic, d

acă

nu s

ubm

inea

ză d

emni

tate

a si

stem

ului

jude

căto

-re

sc ş

i înc

rede

rea

pe c

are

treb

uie

să o

insp

ire a

cest

a.ES

TON

IAN

ici o

act

ivita

te s

au m

anda

t pol

itic,

nic

i un

alt p

ost c

u ex

-ce

pţia

cel

or d

in în

văţă

mîn

t şi c

erce

tare

; nu

poat

e fa

ce p

arte

di

n co

nsili

ul c

ompa

niilo

r pub

lice

sau

priv

ate

FIN

LAN

DA

Lege

a fu

ncţio

-na

rulu

i pub

licO

rice

func

ţie p

ublic

ă, o

rice

prof

esie

sau

act

ivita

te c

ivilă

, co-

mer

cial

ă şi

sal

aria

tăSe

poa

te o

bţin

e pe

rmis

iune

din

par

tea

trib

unal

ului

sau

a u

nui t

ribun

al s

upe-

rior

FRA

NŢA

Inco

mpa

tibili

tate

cu

oric

e tip

de

func

ţie p

ublic

ă, c

u or

ice

prof

esie

civ

ilă, c

omer

cial

ă sa

u sa

laria

tă ş

i cu

lucr

ul c

a ar

bitr

u


Surs

ăTi

p de

inco

mpa

tibi

litat

eEx

cepţ

ii

GER

MA

NIA

Actu

l ger

man

ju

dici

arId

eea

de s

epar

are

a pu

teril

or: n

ici o

act

ivita

te a

dmin

istr

ativ

ă (c

u ex

cepţ

ia c

elor

din

cad

rul i

nsta

nţei

, din

cer

ceta

re ş

i înv

ăţă-

mîn

t); p

oate

apa

rţin

e un

ui p

artid

pol

itic

şi c

andi

da la

ale

ge-

rile

parla

men

tare

: dac

ă es

te a

les,

este

sus

pend

at d

in în

dato

-rir

ile d

e ju

decă

tor;

activ

ităţil

e de

con

silie

re s

unt i

nter

zise

Guv

ernu

l poa

te a

utor

iza

un ju

decă

tor

să a

cţio

neze

ca

arbi

tru

sau

să fi

e au

diat

ca

exp

ert d

e un

trib

unal

de

arbi

traj

ISLA

ND

ALe

gea

sist

e-m

ului

jude

căto

-re

sc d

in 1

998

Nu

poat

e ac

cept

a un

pos

t sau

să

aibă

acţ

iuni

într

-o c

om-

pani

e da

că a

ceas

ta e

ste

inco

mpa

tibil

cu fu

ncţia

sa

sau

poat

e ad

uce

atin

geri

calit

ăţii

mun

cii s

ale

Învă

ţăm

înt,

cond

ucer

ea u

nor c

omi-

tete

, cur

suri,

scr

ieri

etc.

Per

mis

iune

a de

a s

e an

gaja

în a

ctiv

ităţi

ne-ju

dici

are

treb

uie

să fi

e so

licita

tă d

in p

arte

a Co

-m

itetu

lui j

udec

ător

esc

IRLA

ND

ACo

nstit

uţia

din

19

37N

ici u

n ju

decă

tor n

u va

put

ea fi

ale

s, să

fi e

mem

bru

al u

nei

cam

ere

a pa

rlam

entu

lui s

au s

ă de

ţină „

oric

e al

t pos

t sau

po-

ziţie

retr

ibui

tă„.

ITA

LIA

Dec

retu

l reg

al

din

30 ia

nuar

ie

1941

Nic

i o s

lujb

ă sa

u fu

ncţie

pub

lică

sau

priv

ată

cu e

xcep

ţia c

elor

de

mem

bru

al p

arla

men

tulu

i sau

al u

nei o

rgan

izaţ

ii ca

rita-

bile

, nic

io a

ctiv

itate

com

erci

ală,

indu

stria

lă s

au p

rofe

sion

ală.

În

altu

l Con

siliu

Judi

ciar

poa

te a

utor

iza „

oric

e tip

de

înda

to-

riri„

Activ

ităţi

în în

văţă

mîn

t şi ş

tiinţ

ifi ce

po

sibi

le c

u au

toriz

aţia

– în

con

diţii

st

ricte

– d

in p

arte

a În

altu

lui c

onsi

liu.

Arb

itraj

ul e

ste

auto

rizat

doa

r în

mod

ex

cepţ

iona

l.JA

PON

IALe

gea

orga

ni-

zării

trib

unal

elor

Inte

rzic

erea

act

ivită

ţilor

pol

itice

şi c

omer

cial

e şi

prim

irea

alto

r rem

uner

aţii

decî

t cel

e pr

oven

ind

din

deţin

erea

func

ţiei

judi

ciar

e.

Se p

oate

obţ

ine

perm

isiu

nea

Curţ

ii Su

prem

e de

a p

rimi a

lte re

mun

eraţ

ii de

cît c

ele

prov

enin

d di

n de

ţiner

ea

func

ţiei j

udic

iare

.LI

ECH

TEN

STEI

NA

rt. 6

, Leg

ea

func

ţiona

rilor

pu

blic

i din

193

8

Nic

i o a

ltă a

ctiv

itate

rem

uner

ată

sau

care

con

sum

ă tim

p fă

ră

auto

rizaţ

ie d

in p

arte

a gu

vern

ului

, car

e an

aliz

ează

dac

ă ce

-re

rea

este

com

patib

ilă c

u m

unca

de

jude

căto

r, ce

ea c

e es

te

în g

ener

al a

ccep

tat p

entr

u m

unca

par

t-tim

e în

cer

ceta

re ş

i în

văţă

mîn

t.


Surs

ăTi

p de

inco

mpa

tibi

litat

eEx

cepţ

ii

LITU

AN

IAAc

tul J

udic

iar

din

2002

Nic

i o a

ctiv

itate

pol

itică

, nu

poat

e fi

conv

ocat

pen

tru

serv

iciu

m

ilita

r, ni

ci o

act

ivita

te p

rivat

ă lu

crat

ivă,

deş

i est

e pe

rmis

ă pl

ata

în c

azul

mun

cii î

n în

văţă

mîn

t, ni

ci o

func

ţie în

tr-o

org

a-ni

zaţie

dac

ă im

piet

ează

asu

pra

inde

pend

enţe

i jud

ecăt

orul

ui

Curs

uri ş

i scr

ieri

jurid

ice

LUXE

MBU

RGCo

nstit

uţia

şi

Lege

a de

org

a-ni

zare

a ju

stiţi

ei

Nic

io fu

ncţie

plă

tită

MA

LTA

Codu

l de

or-

gani

zare

şi

proc

edur

ă ci

vilă

, Co

dul e

tic

Nic

i o im

plic

are

pers

onal

ă sa

u în

cal

itate

de

cons

ilier

într

-un

caz

care

est

e de

ja d

esch

is s

au p

oate

aju

nge

înai

ntea

jude

-că

toru

lui,

nici

o a

ltă a

ctiv

itate

, chi

ar te

mpo

rară

, cu

exce

pţia

ce

lor î

ntr-

o or

gani

zaţie

jurid

ică

inte

rnaţ

iona

lă s

au u

nive

rsi-

tate

Cu c

onsi

mţă

mîn

tul P

reşe

dint

elui

re-

publ

icii

MO

LDO

VALe

gea

stat

utul

ui

jude

căto

rilor

Nic

io a

ltă fu

ncţie

pub

lică

sau

priv

ată

sau

post

ul d

e m

embr

u al

par

lam

entu

lui s

au c

onsi

lier a

l aut

orită

ţii lo

cale

; nu

poat

e fa

ce p

arte

din

par

tidel

e po

litic

e sa

u di

n al

te o

rgan

izaţ

ii so

cio-

polit

ice;

nu

se p

oate

impl

ica

în a

face

ri sa

u în

con

silie

re s

cris

ă sa

u vo

rbită

cu

exce

pţia

rude

lor a

prop

iate

. Pub

licaţ

iile

şi a

pa-

riţiil

e în

mas

s-m

edia

sun

t pos

ibile

dac

ă nu

priv

esc

ches

tiuni

de

pol

itică

inte

rnă.

OLA

ND

AA

rt. 4

4 „O

rga-

niza

rea

actu

lui

de ju

stiţi

e (1

827/

2001

)„;

Lege

a pr

ivin

d in

com

patib

ili-

tăţil

e na

ţiona

le

şi p

arla

men

tele

eu

rope

ne (1

994)

Jude

căto

rii n

u po

t fi (

echi

vale

ntul

ola

ndez

al)

avoc

atul

ui p

le-

dant

, al a

voca

tulu

i, no

taru

lui p

ublic

; nu

pot a

vea

alte

pro

fesi

i ca

re p

resu

pun

acor

dare

a de

asi

sten

ţă s

au c

onsi

liere

jurid

ică;

ju

decă

torii

Cur

ţii S

upre

me

nu p

ot fi

mem

bri a

i Par

lam

entu

lui

olan

dez

sau

euro

pean


Surs

ăTi

p de

inco

mpa

tibi

litat

eEx

cepţ

ii

NO

RVEG

IALe

gea

curţ

ilor

de ju

stiţi

e şi

Ac

ordu

l fun

da-

men

tal d

e st

at

Jude

căto

rii s

unt r

elat

iv li

beri;

doa

r jud

ecăt

orii

Curţ

ii Su

prem

e su

nt s

upuş

i uno

r pre

vede

ri sp

ecifi

ce. Î

nsă,

în g

ener

al, e

i pot

fi

avoc

aţi p

leda

nţi,

med

iato

ri sa

u ju

raţi

fără

a tr

ebui

să

îşi d

ea

dem

isia

Lege

a pa

rlam

enta

ră, c

are

urm

ează

să

înlo

cuia

scă

juris

prud

enţa

tole

rant

ă,

conţ

ine

prev

eder

i str

icte

cu

priv

ire la

in

terz

icer

ea, a

utor

izar

ea ş

i dec

lara

rea

activ

ităţil

or a

uxili

are

şi fa

ce re

gulil

e de

in

com

patib

ilita

te m

ai s

tric

te.

POLO

NIA

Cons

tituţ

ia ş

i st

atut

ulN

ici o

altă

mun

că, c

u ex

cepţ

ia p

ublic

aţiil

or ş

tiinţ

ifi ce

şi a

învă

-ţă

mîn

tulu

i cu

jum

ătat

e de

nor

mă,

atît

a vr

eme

cît a

cest

ea n

u af

ecte

ază

mun

ca ju

decă

toru

lui;

nici

o a

ctiv

itate

sau

func

ţie

rem

uner

ată

care

ar p

utea

păt

a im

agin

ea s

iste

mul

ui ju

decă

to-

resc

; nic

i o a

ctiv

itate

pol

itică

Cere

rea

treb

uie

înai

ntat

ă su

perio

rulu

i ie

rarh

ic (p

reşe

dint

ele

trib

unal

ului

sau

al

cur

ţii s

upre

me

sau

min

istr

ul)

PORT

UG

ALI

AN

ici u

n po

st p

ublic

sau

priv

at; i

ncom

patib

ilită

ţile

aplic

abile

fu

ncţio

naril

or p

ublic

i în

gene

ral.

Învă

ţăm

întu

l şi c

erce

tare

a ju

ridic

ă po

t fi

auto

rizat

e de

Com

isia

ser

vici

ului

ju-

ridic

, dar

nu

pot fi

plă

tite

ROM

ÂN

IAN

ici o

act

ivita

te p

oliti

că, n

ici u

n al

t pos

t cu

exce

pţia

col

abo-

răril

or c

u pu

blic

aţiil

e şt

iinţifi

ce

şi în

văţă

mîn

tul

REPU

BLIC

A S

LO-

VACĂ

Lege

a di

n 20

00N

ici u

n po

st p

oliti

c în

sen

sul l

arg

al te

rmen

ului

, inc

lusi

v de

-pa

rtam

ente

guv

erna

men

tale

şi a

rmat

a, n

ici o

act

ivita

te p

ri-va

tă re

mun

erat

ă cu

exc

epţia

act

ivită

ţilor

ştii

nţifi

ce, e

duca

tive

sau

artis

tice,

şi a

cest

ea c

u co

ndiţi

a să

nu

subm

inez

e de

mni

-ta

tea

func

ţiei d

e ju

decă

tor.

SLO

VEN

IACo

nstit

uţia

şi

Lege

a de

org

a-ni

zare

a ju

stiţi

ei

Oric

e po

st a

dmin

istr

ativ

sau

pol

itic,

oric

e ac

tivita

te c

omer

-ci

ală

sau

prof

esio

nală

, act

ivita

te re

mun

erat

ă sa

u im

plic

area

în

con

duce

rea

de c

ompa

nii,

şi o

rice

ar p

utea

păt

a re

puta

ţia

sist

emul

ui ju

decă

tore

sc. Î

nvăţ

ămîn

tul ş

i cer

ceta

rea

sunt

au-

toriz

ate

dacă

se

supu

n ac

este

i con

diţii

.SU

EDIA

Legi

şi c

onst

i-tu

ţiaN

iciu

n ju

decă

tor n

u es

te s

ubor

dona

t altu

i jud

ecăt

or s

au o

fi -ci

al p

ublic


Surs

ăTi

p de

inco

mpa

tibi

litat

eEx

cepţ

ii

ELVE

ŢIA

Nic

i o a

ltă fu

ncţie

sau

pos

t pub

lic, n

ici o

altă

car

ieră

sau

pro

-fe

sie,

nic

i o p

oziţi

e ca

dire

ctor

, man

ager

sau

mem

bru

al u

nui

orga

nism

car

e de

sfăş

oară

o a

ctiv

itate

lucr

ativ

ă, n

ici u

n po

st

atrib

uit s

au ti

tlu s

au n

umire

a u

nor a

utor

ităţi

stră

ine

Curt

ea p

oate

aut

oriz

a ac

tivita

tea

ca

expe

rt s

au a

rbitr

u şi

alte

act

ivită

ţi în

rudi

te ş

i să

stab

ileas

că c

ondi

ţiile

re

leva

nte

cu c

ondi

ţia c

a in

depe

nden

ţa

şi p

rest

igiu

l sis

tem

ului

jurid

ic s

ă nu

fi e

atin

se.

TURC

IALe

gea

jude

căto

-ril

or ş

i pro

curo

-ril

or p

ublic

i

Nic

i o a

ctiv

itate

pub

lică

neau

toriz

ată

prin

lege

, nic

i o a

ctiv

i-ta

te a

ducă

toar

e de

pro

fi t.

UCR

AIN

AN

u su

nt s

tabi

lite

inco

mpa

tibili

tăţi

în m

od o

fi cia

lM

ARE

A B

RITA

NIE

Ghi

duri

Nu

poat

e fu

ncţio

na c

a ar

bitr

u sa

u să

se

impl

ice

în v

reo

acti-

vita

te p

rofe

sion

ală

rem

uner

ată

(cu

exce

pţia

scr

ierii

şi r

edac

-tă

rii) s

au în

vre

o ac

tivita

te p

rofe

sion

ală

(cu

exce

pţia

scr

ierii

şi

reda

ctăr

ii) s

au în

vre

o ac

tivita

te p

oliti

că; s

e ap

lică

rest

ricţii

im

port

ante

şi d

upă

înch

eier

ea a

ctiv

ităţii

de

jude

căto

r.


Circ

umst

anţe

în c

are

impa

rţia

litat

ea p

oate

fi p

usă

în d

iscu

ţie

Surs

ăCi

rcum

stan

ţeA

ND

ORR

ALe

gea

just

iţiei

(L.Q

.J.)

Rela

ţii d

e fa

mili

e, s

ă fi

fost

avo

cat s

au re

prez

enta

nt; r

elaţ

ii ju

ridic

e co

mer

cial

e sa

u ec

onom

ice.

Să

fi av

ut u

n pr

oces

cu

una

din

părţ

i sau

cu

avoc

atul

ace

stei

a, in

tere

s în

ob

iect

ul p

roce

sulu

i, re

laţii

iera

rhic

e sa

u de

prie

teni

e.A

ZERB

AID

JAN

Prob

lem

e ad

use

în d

iscu

ţie d

e D

e-pa

rtam

entu

l Pro

curo

rulu

i Gen

eral

în

tr-o

situ

aţie

men

ţiona

tă d

e le

geBE

LGIA

Juris

prud

enţa

baz

ată

pe p

reve

-de

rile

Codu

lui ş

i leg

isla

ţia p

rivin

d re

trag

erea

şi i

ncom

patib

ilită

ţile

CIPR

UJu

rispr

uden

ţa C

urţii

sup

rem

eCo

nfl ic

t de

inte

rese

de

fam

ilie

sau

pers

onal

, cun

oaşt

erea

caz

ului

sau

a p

ărţil

orRE

P. CE

HĂ

Codu

rile

de p

roce

dură

civ

ilă ş

i pe

nală

, mec

anis

mel

e pe

ntru

...

solic

itare

a de

dau

ne d

in p

arte

a un

ui ju

decă

tor c

are

a ab

uzat

de

auto

ritat

ea s

aES

TON

IACo

nfl ic

t de

inte

rese

, oric

e re

laţie

car

e ar

put

ea a

fect

a ne

gativ

cre

dibi

litat

ea s

iste

mul

ui

jude

căto

resc

, păr

tinire

FIN

LAN

DA

Codu

l sau

pro

cedu

raLe

gătu

ri de

fam

ilie,

con

fl ict

de

inte

rese

, păr

tinire

, im

plic

are

în c

az ş

i alte

mot

ive

care

rid

ică

susp

iciu

ni re

zona

bile

asu

pra

impa

rţia

lităţ

ii ju

decă

toru

lui

FRA

NŢA

Jude

căto

rul p

oate

fi c

onte

stat

şi t

rebu

ie s

ă se

abţ

ină

de la

a a

udia

un

caz

în d

iver

se

circ

umst

anţe

car

e pu

n su

b se

mnu

l înt

rebă

rii im

parţ

ialit

atea

sa

obie

ctiv

ă şi

sub

iect

ivă:

re

laţii

de

fam

ilie

sau

de p

riete

nie,

con

fl ict

de

inte

rese

fi na

ncia

r, da

că a

luat

dej

a o

de-

cizi

e sa

u a

emis

o h

otăr

îre în

ace

laşi

caz

, dac

ă ex

istă

o le

gătu

ră d

e su

bord

onar

eG

ERM

AN

IACo

dul d

e pr

oced

ură

civi

lăLe

gătu

ri de

fam

ilie,

un

caz

în c

are

jude

căto

rul a

dep

us m

ărtu

rie s

au a

fost

exa

min

at c

a ex

pert

, sau

în c

are

a lu

at d

eja

o de

cizi

e, în

doie

li cu

priv

ire la

impa

rţia

litat

ea s

a po

t de

asem

enea

fi d

ezvă

luite

prin

tr-u

n co

nfl ic

t de

inte

rese

fi na

ncia

re s

au d

e pr

iete

nie

sau

din

cauz

a pr

efer

inţe

i exp

rimat

e pe

ntru

una

din

tre

părţ

i


Surs

ăCi

rcum

stan

ţeIS

LAN

DA

Lege

a pr

oced

urii

civi

le ş

i Leg

ea

proc

edur

ii pe

nale

Part

e în

pro

ces,

a sf

ătui

t o p

arte

din

pro

ces,

rela

ţie d

e fa

mili

e, p

riete

neas

că s

au p

rofe

si-

onal

ă cu

una

din

tre

părţ

i; es

te m

arto

r în

caz

sau

are

o re

laţie

str

însă

cu

un m

arto

r.IR

LAN

DA

Prin

cipi

ul d

e dr

ept n

emo

jud

ex in

cau

sa s

ua

Nic

i un

confl

ict d

e in

tere

se p

erso

nal,

de fa

mili

e sa

u pr

iete

nesc

, nic

i o p

ărtin

ire s

au p

re-

jude

cată

, altf

el ju

decă

toru

l tre

buie

să

se re

voce

ITA

LIA

Codu

rile

de p

roce

dură

civ

ilă ş

i pe

nală

Confl

ict d

e in

tere

se d

e fa

mili

e, p

erso

nal s

au p

rofe

sion

al, c

unoa

şter

ea c

azul

ui s

au a

păr

-ţil

or, p

ărtin

ire ş

i pre

jude

căţi.

JAPO

NIA

Cons

tituţ

ia ş

i Cod

urile

de

proc

e-du

ră c

ivilă

şi p

enal

ă Pe

lîng

ă re

spec

tare

a re

gulil

or d

e in

com

patib

ilita

te, j

udec

ător

ii po

t fi c

onte

staţ

i şi/s

au

să li

se

cear

ă să

se

retr

agă

din

proc

edur

i în

anum

ite c

ircum

stan

ţe, c

um a

r fi o

rela

ţie d

e ru

deni

e cu

una

din

păr

ţi.LI

ECH

TEN

-ST

EIN

Confl

icte

de

inte

rese

per

sona

le s

au d

e fa

mili

e, p

ărtin

ire, r

idic

ate

de c

urte

din

pro

prie

in

iţiat

ivă

sau

de c

ătre

păr

ţi.LI

TUA

NIA

Codu

l de

proc

edur

ă ci

vilă

Confl

ict d

e in

tere

se p

erso

nale

sau

de

fam

ilie,

păr

tinire

, im

plic

are

în c

az c

a m

arto

rLU

XEM

BURG

Art

. 521

din

Nou

l cod

de

proc

e-du

ră c

ivilă

, art

. 542

din

Cod

ul

de in

vest

igaţ

ii pe

nale

, art

. 6 a

l Co

nven

ţiei e

urop

ene

a dr

eptu

rilor

om

ului

Dac

ă se

con

test

ă im

parţ

ialit

atea

unu

i jud

ecăt

or s

au d

acă

exis

tă în

doie

li re

zona

bile

cu

priv

ire la

cor

ectit

udin

ea ju

decă

ţii

MA

LTA

O li

stă

com

plet

ă de

circ

umst

anţe

în

car

e ju

decă

toru

l tre

buie

să

se re

voce

sau

păr

ţile

refu

ză s

ă îi

perm

ită s

ă se

ocu

pe d

e ca

z es

te

prez

enta

tă în

cod

ul d

e or

gani

zare

ju

decă

tore

scă

şi p

roce

dură

civ

ilă

Confl

ict d

e in

tere

se p

erso

nal s

au d

e fa

mili

e, p

ărtin

ire, i

mpl

icar

e în

caz

ca

mar

tor

MO

LDO

VACo

duril

e de

pro

cedu

ră c

ivilă

şi

proc

edur

ă pe

nală

Treb

uie

să s

e re

voce

dac

ă ar

e un

inte

res

dire

ct s

au in

dire

ct în

caz

sau

dac

ă ar

e o

legă

-tu

ră d

e ru

deni

e cu

păr

ţile

OLA

ND

ALe

gea

de p

roce

dură

civ

ilă, L

egea

de

pro

cedu

ră p

enal

ă, L

egea

de

proc

edur

ă ad

min

istr

ativ

ă

„Fap

te s

au c

ircum

stan

ţe c

are

pot p

une

sub

sem

nul î

ntre

bării

impa

rţia

litat

ea ju

decă

to-

rulu

i„ (L

egea

nu

intr

ă în

det

alii,

juris

prud

enţa

se

conf

orm

ează

lini

ilor d

irect

oare

tras

ate

de C

urte

a eu

rope

ană

de ju

stiţi

e)


Surs

ăCi

rcum

stan

ţeN

ORV

EGIA

Lege

a cu

rţilo

r de

just

iţie

Legă

turi

de fa

mili

e cu

păr

ţile

sau

cu c

onsi

lierii

lor l

egal

i, da

că p

oate

fi a

fect

ată

încr

e-de

rea

în ju

decă

tor,

aces

ta tr

ebui

e să

se

revo

ce (c

onfl i

ct d

e in

tere

se în

maj

orita

tea

cazu

-ril

or)

POLO

NIA

Legi

de

proc

edur

ă pe

nală

şi c

ivilă

Dac

ă ju

decă

toru

l cun

oaşt

e pă

rţile

sau

îi e

ste

cuno

scut

caz

ul d

eoar

ece

a lu

at d

eja

part

e la

el (

legă

turi

strîn

se c

u un

a di

ntre

păr

ţi sa

u cu

caz

ul în

cal

itate

per

sona

lă s

au p

rofe

sio-

nală

); do

uă c

ateg

orii

de c

azur

i: iu

dex

inh

ab

ilis ş

i iu

dex

su

spec

tus

PORT

UG

ALI

ASt

atut

ul s

iste

mul

ui ju

decă

tore

sc,

Codu

l de

proc

edur

ă ci

vilă

, Cod

ul

de p

roce

dură

pen

ală

Jude

căto

rul n

u po

ate

face

par

te d

intr

-o c

urte

und

e lu

crea

ză u

n m

embr

u al

fam

iliei

sa

le, u

nde

exis

tă în

doie

li re

zona

bile

cu

priv

ire la

cor

ectit

udin

ea p

roce

sulu

i sau

dac

ă ce

re s

ă îi

fi e lu

at c

azul

dat

orită

unu

i con

fl ict

de

inte

rese

per

sona

le, e

cono

mic

e sa

u de

fa

mili

e, n

u po

ate

să fi

fost

impl

icat

în c

az s

au s

ă fi

luat

par

te la

el î

n al

tă c

alita

teRO

MÂ

NIA

Legi

slaţ

ieLe

gătu

ri st

rînse

cu

una

dint

re p

ărţi,

infl u

enţe

pol

itice

, pre

siun

i mas

s-m

edia

, rel

aţii

de

prie

teni

eSL

OVA

CIA

Oric

e ci

rcum

stan

ţe în

car

e, în

înde

plin

irea

înda

torir

ilor s

ale,

în v

iaţa

sa

priv

ată

sau

după

pă

răsi

rea

func

ţiei,

jude

căto

rul a

duce

atin

gere

dem

nită

ţii fu

ncţie

i sal

e sa

u pe

riclit

ează

în

cred

erea

nec

esar

ă în

sis

tem

ul ju

decă

tore

sc.

SLO

VEN

IACo

duri

de p

roce

dură

civ

ilă ş

i pe-

nală

, CED

OD

acă

jude

căto

rul e

ste

part

e în

pro

cedu

ri sa

u es

te im

plic

at în

caz

, sau

are

legă

turi

cu o

as

tfel

de

pers

oană

, dac

ă a

depu

s m

ărtu

rie s

au a

fost

impl

icat

în c

az c

a m

arto

r exp

ert,

dacă

a lu

at p

arte

la lu

area

sau

em

itere

a un

ei d

eciz

ii în

caz

, dac

ă ex

iste

mot

ive

serio

ase

de în

doia

lă c

u pr

ivire

la im

parţ

ialit

atea

lui.

SUED

IACo

duri

de p

roce

dură

Legă

turi

de fa

mili

e, c

onfl i

ct d

e in

tere

se p

erso

nal,

fi nan

ciar

sau

pol

itic,

păr

tinire

, im

pli-

care

pro

fesi

onal

ă sa

u pe

rson

ală

în c

azEL

VEŢI

ALe

gisl

aţia

şi j

uris

prud

enţa

...în

aco

rd c

u ju

rispr

uden

ţa C

urţii

eur

open

e a

drep

turil

or o

mul

uiTU

RCIA

Codu

rile

de p

roce

dură

pen

ală

şi

civi

lăPă

rtin

ire, c

onfl i

ct d

e in

tere

se, i

mpl

icar

e pe

rson

ală

într

-o in

frac

ţiune

în c

alita

te d

e vi

c-tim

ă, m

arto

r, ar

bitr

u co

nsili

er s

au p

rintr

-o le

gătu

ră d

e fa

mili

eU

CRA

INA

Codu

ri de

pro

cedu

răLe

gătu

ră s

trîn

să c

u un

a di

ntre

păr

ţi, in

tere

s pe

rson

al în

caz

, sau

dac

ă în

depl

inire

a în

da-

torir

ilor j

udec

ător

ului

ar p

une

în v

reun

fel s

ub s

emnu

l înt

rebă

rii im

parţ

ialit

atea

sa

MA

REA

BRI

-TA

NIE

CED

O


Răsp

unde

rea

pena

lă s

au c

ivilă

a ju

decă

tori

lor

Răsp

unde

rea

pena

lăRă

spun

dere

a ci

vilă

Proc

edur

iFa

pte

Sanc

ţiuni

AN

DO

RRA

Codu

l pen

at, a

rt. 1

14,

coru

pţie

, pra

ctic

i de

co-

rupţ

ie

Jude

căto

rii p

oart

ă ră

spun

dere

civ

ilă în

ca

zul f

raud

ei în

înde

plin

irea

înda

tori-

rilor

lor

În c

azur

i pen

ale,

jude

căto

rul

poat

e fi

ares

tat d

oar d

acă

este

pr

ins

în fl

agra

nt d

elic

t com

iţînd

o

infr

acţiu

ne; s

uspe

ndar

ea

tem

pora

ră d

in fu

ncţie

est

e au

tom

ată,

cu

cons

imţă

mîn

tul

Cons

iliul

ui ju

dici

ar s

upre

mA

ZERB

AID

JAN

De

exem

plu,

dac

ă un

ju

decă

tor c

onda

mnă

cu

bună

ştii

nţă

un n

evin

ovat

Înch

isoa

re s

au d

aune

O c

urte

sup

erio

ară

care

reau

diaz

ă un

ca

z po

ate

hotă

rî că

jude

căto

rul c

are

s-a

ocup

at d

e ca

z în

prim

ă in

stan

ţă e

ste

răsp

unză

tor

Preş

edin

tele

şi C

onsi

liul j

ude-

căto

rilor

dec

id s

ă ac

ţione

ze

înai

ntîn

d ca

zul d

epar

tam

en-

tulu

i Pro

curo

rulu

i gen

eral

, ju

decă

toru

l va

fi ju

deca

t de

un

trib

unal

obi

şnui

tBE

LGIA

Încă

lcăr

i ale

legi

i gen

eral

e cu

oca

zia

sau

în e

xerc

i-ta

rea

înda

torir

ilor s

ale

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

Mec

anis

mul

de

solic

itare

a d

aune

lor

din

part

ea u

nui j

udec

ător

car

e a

abuz

at d

e au

torit

atea

sa,

car

e pe

rmite

ca

un

jude

căto

r să

fi e fă

cut d

irect

ră

spun

zăto

r în

caz

de in

tenţ

ie fr

audu

-lo

asă

sau

frau

dă d

in p

arte

a ju

decă

to-

rulu

i, st

atul

poa

te fi

de

asem

enea

tras

la

răsp

unde

re p

entr

u co

mpo

rtam

entu

l ne

core

spun

zăto

r al u

nui j

udec

ător

În c

azur

i pen

ale,

acţ

iune

a es

te

la d

ispo

ziţia

Pro

curo

rulu

i pub

lic

de p

e lîn

gă C

urte

a de

ape

l, în

ca

zuri

civi

le, p

roce

duril

e se

de

sfăş

oară

înai

ntea

Cur

ţii d

e ca

saţie

CIPR

UCo

nstit

uţia

gar

ante

ază

imun

itate

a pe

ntru

jude

căto

rii C

urţii

supr

eme

cons

tituţ

iona

le şi

ai Î

nalte

i cur

ţi (a

cum

com

bina

te în

Cur

tea

supr

emă)

. Dre

ptul

cut

umia

r şi e

chita

tea

asig

ură

fapt

ul c

ă şi

jude

căto

rii d

e la

inst

anţe

le in

ferio

are

se b

ucur

ă de

imun

itate


Răsp

unde

rea

pena

lăRă

spun

dere

a ci

vilă

Proc

edur

iFa

pte

Sanc

ţiuni

REP.

CEH

ĂÎn

legă

tură

cu

exer

cita

rea

înda

torir

ilor

Dac

ă a

exis

tat o

dec

izie

ileg

ală

sau

o ac

tivita

te c

are

a pr

odus

dau

ne, d

auna

es

te c

orec

tată

de

stat

, car

e ar

e dr

eptu

l de

a p

orni

o a

cţiu

ne p

entr

u de

spă-

gubi

ri da

că ju

decă

toru

l a fo

st g

ăsit

vino

vat d

e o

fapt

ă di

scip

linar

ă

Proc

edur

ile p

enal

e îm

potr

iva

unui

jude

căto

r tre

buie

aut

ori-

zate

de

Preş

edin

tele

repu

blic

ii;

juris

dicţ

ia a

parţ

ine

trib

unal

elor

or

dina

re, c

onfo

rm p

roce

duril

or

legi

i gen

eral

eES

TON

IAD

acă

jude

căto

rul a

luat

în

mod

inte

nţio

nat o

dec

izie

ile

gală

Înde

părt

area

din

fu

ncţie

Nic

i o ră

spun

dere

per

sona

lă d

in p

arte

a ju

decă

toru

lui,

răsp

unde

rea

stat

ului

Repr

ezen

tant

ul d

epar

tam

en-

tulu

i Pro

curo

rulu

i gen

eral

se

adre

seaz

ă Cu

rţii

supr

eme,

car

e st

abile

şte

dacă

se

poat

e ad

uce

acuz

area

con

form

Cod

ului

pe

nal ş

i Cod

ului

de

proc

edur

ă pe

nală

, cu

cons

imţă

mîn

tul P

re-

şedi

ntel

ui re

publ

icii

FIN

LAN

DA

Infr

acţiu

ni p

revă

zute

în

Codu

l pen

al c

omis

e în

ex

erci

ţiul f

uncţ

iuni

i

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

, in

clus

iv e

liber

area

di

n fu

ncţie

Răsp

unde

re p

entr

u da

unel

e pr

odus

e în

exe

rcita

rea

înda

torir

ilor d

e ju

de-

căto

r. D

e ob

icei

, des

păgu

biril

e su

nt

plăt

ite d

e st

at, d

ar în

anu

mite

caz

uri

pot fi

sup

orta

te d

e ju

decă

tor

Proc

edur

i ord

inar

e ca

re, c

on-

form

Con

stitu

ţiei,

pot fi

sol

i-ci

tate

de

oric

e pe

rsoa

nă a

le

căre

i dre

ptur

i au

fost

încă

lcat

e (e

xcep

ţii ş

i pro

cedu

ri sp

ecia

le

pent

ru m

embr

ii Cu

rţii

su-

prem

e).

FRA

NŢA

Infr

acţiu

nile

pre

văzu

te d

e le

gePe

deps

ele

prev

ăzut

e de

lege

a ge

nera

lăRă

spun

dere

civ

ilă d

oar d

acă

jude

că-

toru

l est

e pe

rson

al d

e vi

năPr

oced

ura

pena

lă n

orm

ală,

ac

ţiune

a ci

vilă

est

e pe

rmis

ă do

ar îm

potr

iva

stat

ului

, car

e ar

e dr

eptu

l să

porn

easc

ă o

acţiu

ne

pent

ru d

espă

gubi

ri


Răsp

unde

rea

pena

lăRă

spun

dere

a ci

vilă

Proc

edur

iFa

pte

Sanc

ţiuni

GER

MA

NIA

Încă

lcăr

i ale

Cod

ului

pen

al

impl

icîn

d fo

losi

rea

greş

ită

a fu

ncţie

i jur

idic

e şi

co-

rupţ

ie

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

Răsp

unde

rea

civi

lă p

erso

nală

lim

itată

de

art

. 839

(2) d

in C

odul

civ

il, d

acă

fapt

a ca

re c

auze

ază

daun

a es

te in

frac

-ţiu

ne p

enal

ă. R

ăspu

nder

ea s

tatu

lui

este

impl

icat

ă în

une

le c

azur

i, ia

r sta

tul

poat

e po

rni o

acţ

iune

pen

tru

desp

ăgu-

biri

ori d

e cî

te o

ri tr

ebui

e să

plă

teas

că

desp

ăgub

iri

Proc

edur

ile p

enal

e şi

civ

ile

norm

ale

ISLA

ND

AD

acă

jude

căto

rul a

luat

în

mod

inte

nţio

nat o

ho

tărîr

e ne

drea

ptă,

dac

ă fo

lose

şte

proc

edur

i ile

-ga

le p

entr

u a

obţin

e re

-cu

noaş

tere

a fa

ptel

or s

au

dacă

dis

pune

are

stăr

i sau

in

vest

igaţ

ii ile

gale

Pede

pse

cres

cute

pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

Stat

ul p

oart

ă ră

spun

dere

a ci

vilă

dar

po

ate

solic

ita d

espă

gubi

ri di

n pa

rtea

ju

decă

toru

lui d

acă

greş

eala

a fo

st in

-te

nţio

nată

Proc

edur

ile s

tabi

lite

de le

gea

gene

rală

IRLA

ND

AJu

rispr

uden

ţa re

cuno

aşte

imun

itate

a co

mpl

etă

a fu

ncţie

i jud

icia

reIT

ALI

APr

evăz

ute

în C

odul

pen

al

şi în

depl

inite

mai

ale

s de

ju

decă

tor î

n ex

erci

tare

a în

dato

ririlo

r sal

e ju

dici

are,

cu

m a

r fi c

orup

ţia

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

Răsp

unde

rea

civi

lă p

entr

u ne

glije

nţă

grav

ă sa

u ne

resp

ecta

rea

just

iţiei

a

fost

aco

rdat

ă pr

intr

-o le

ge d

in 1

998

care

a m

arca

t o ru

ptur

ă de

imun

itate

a re

lativ

ă fa

ţă d

e ră

spun

dere

den

un-

ţată

prin

tr-u

n re

fere

ndum

. Sta

tul

acţio

neaz

ă ca

gar

ant ş

i poa

te p

orni

o

acţiu

ne p

entr

u de

spăg

ubiri

împo

triv

a ju

decă

toru

lui,

sum

a de

spăg

ubiri

lor

este

lim

itată

dac

ă da

unel

e au

fost

pro

-vo

cate

nei

nten

ţiona

t

Regu

li sp

ecifi

ce p

rivin

d ju

ris-

dicţ

ia p

entr

u a

se a

sigu

ra c

ă ca

zul e

ste

rezo

lvat

într

-o a

ltă

zonă

, exa

min

area

adm

isib

ilită

ţii

cere

rii (p

oate

pro

blem

a rid

icat

ă fi

core

ctat

ă pr

in d

espă

gubi

ri?

are

plîn

gere

a le

gătu

ră c

u in

ter-

pret

area

legi

i?).

Cazu

rile

sunt

au

diat

e de

trib

unal

ele

ordi

nare


Răsp

unde

rea

pena

lăRă

spun

dere

a ci

vilă

Proc

edur

iFa

pte

Sanc

ţiuni

JAPO

NIA

Răsp

unde

re p

enal

ă ob

iş-

nuită

Conf

orm

unu

i pre

cede

nt s

tabi

lit d

e Cu

rtea

sup

rem

ă în

195

5, ju

decă

torii

nu

poa

rtă

răsp

unde

re c

ivilă

per

sona

lă

pent

ru d

aune

le c

auza

te p

ărţil

or în

în-

depl

inire

a în

dato

ririlo

r lor

LIEC

HTE

N-

STEI

NIn

frac

ţiuni

le p

revă

zute

de

lege

a ge

nera

lă, p

lus

anum

ite in

frac

ţiuni

spe

ci-

fi ce,

cum

ar fi

inf

racţ

iuni

le

com

ise

în fu

ncţie

sau

co

rupţ

ia

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

, un

jude

căto

r car

e es

te c

onda

mna

t la

înch

isoa

re p

entr

u m

ai m

ult d

e un

an

este

înde

părt

at d

in

func

ţie

Regu

lile

gene

rale

priv

ind

răsp

unde

rea

civi

lă a

sta

tulu

i car

e po

ate

porn

i o a

c-ţiu

ne p

entr

u de

spăg

ubiri

Trib

unal

ele

şi p

roce

duril

e or

di-

nare

în c

azur

i pen

ale

şi c

ivile

; Cu

rtea

sup

rem

ă ar

e ju

risdi

cţie

as

upra

aud

ierii

ape

luril

or

LITU

AN

IAÎn

călc

ări a

le C

odul

ui

pena

l im

plic

înd

abuz

ul

în fu

ncţia

judi

ciar

ă şi

co-

rupţ

ia

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

Doa

r sta

tul e

ste

răsp

unză

tor,

dar a

re

drep

tul d

e a

porn

i o a

cţiu

ni p

entr

u de

spăg

ubiri

împo

triv

a ju

decă

toru

lui

Oric

e ac

uzar

e şi

det

enţie

pe-

nală

treb

uie

apro

bată

de

Par-

lam

ent;

jude

căto

rul e

ste

apoi

su

spen

dat d

in fu

ncţie

pîn

ă la

fi n

alul

pro

cedu

rilor

LUXE

MBU

RGA

rt. 4

al C

odul

ui c

ivil,

ab

uzul

de

pute

re ş

i nea

-co

rdar

ea d

rept

ăţii

Am

enzi

, int

erzi

cere

a ex

erci

tării

înda

tori-

rilor

sau

a o

cupă

rii d

e po

stur

i pub

lice

Doa

r sta

tul p

oate

fi tr

as la

răsp

unde

re

(pro

cedu

ră c

onfo

rm le

gii g

ener

ale,

Le

gea

din

1 se

ptem

brie

198

8)

Art

. 639

din

Nou

l cod

de

pro-

cedu

ră c

ivilă

pen

tru

solic

itare

a de

spăg

ubiri

lor d

in p

arte

a un

ui

jude

căto

r car

e a

abuz

at d

e au

-to

ritat

e


Răsp

unde

rea

pena

lăRă

spun

dere

a ci

vilă

Proc

edur

iFa

pte

Sanc

ţiuni

MA

LTA

Codu

l pen

al in

clud

e pr

eved

eri e

xpre

se la

ca-

zuril

e în

car

e un

jude

căto

r re

spin

ge s

au re

fuză

să

audi

eze

o ce

rere

înai

n-ta

tă le

gal p

entr

u ha

beas

co

rpus

; ca

oric

e de

ţinăt

or

al u

nei f

uncţ

ii pu

blic

e:

abuz

de

pute

re s

au in

frac

-ţiu

ne în

func

ţie, c

orup

ţie,

însu

şire

nec

uven

ită d

e ba

ni

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

Nu

exis

tă re

guli

spec

iale

, nu

exis

tă

vreu

n ca

z cu

nosc

ut d

e ju

decă

tor t

ras

la ră

spun

dere

civ

ilă

Proc

edur

ile o

rdin

are

ale

inst

an-

ţelo

r pen

ale

ordi

nare

MO

LDO

VALe

gea

gene

rală

, con

form

prin

cipi

ului

că

toţi

sunt

eg

ali î

n fa

ţa le

gii

Nic

i o ră

spun

dere

civ

ilă p

entr

u ju

de-

căto

riAc

uzar

ea p

enal

ă au

toriz

ată

de C

SM ş

i de

Preş

edin

tele

re-

publ

icii

sau

de P

arla

men

t, în

fu

ncţie

de

circ

umst

anţe

, şi a

u-di

ată

de in

stan

ţele

sup

erio

are

OLA

ND

ASe

apl

ică

lege

a ge

nera

lăD

oar s

tatu

l poa

te fi

tras

la ră

spun

dere

Se a

plic

ă le

gea

gene

rală

, făr

ă pr

oced

uri s

peci

ale

NO

RVEG

IAÎn

călc

ări a

le le

gii g

ener

ale

Se p

oate

por

ni o

acţ

iune

pen

tru

a st

abili

răsp

unde

rea

civi

lă a

jude

căto

-ru

lui d

oar d

acă

deci

zia

a fo

st a

nula

tă

şi ju

decă

toru

l a c

omis

o in

frac

ţiune

în

luar

ea e

i

Acuz

aţiil

e îm

potr

iva

unui

ju

decă

tor s

unt f

orm

ulat

e de

Co

nsili

ul R

egel

ui ş

i jud

ecăt

orul

es

te în

totd

eaun

a ju

deca

t de

o in

stan

ţă s

uper

ioar

ă ce

lei î

n ca

re

lucr

ează


Răsp

unde

rea

pena

lăRă

spun

dere

a ci

vilă

Proc

edur

iFa

pte

Sanc

ţiuni

POLO

NIA

Infr

acţiu

ni le

gate

de

activ

ităţil

e şi

înda

torir

ile

judi

ciar

e

Jude

căto

rul p

oate

fi tr

as p

erso

nal l

a ră

spun

dere

în c

onfo

rmita

te c

u le

gea

gene

rală

, sta

tul p

oate

fi tr

as la

răsp

un-

dere

în c

az d

e gr

eşea

lă n

eint

enţio

nată

sa

u co

mpo

rtam

ent n

ecor

espu

nzăt

or

în fu

ncţie

(acţ

iune

a pe

ntru

des

păgu

-bi

ri se

lim

iteaz

ă la

sal

ariu

l pe

trei

luni

, fi i

nd n

elim

itată

în c

az d

e în

călc

are

grav

ă), n

u ex

istă

răsp

unde

re p

entr

u co

nsec

inţe

le u

nei h

otăr

îri

Proc

edur

ile p

enal

e şi

măs

urile

de

reţin

ere

treb

uie

auto

rizat

e de

Cur

tea

disc

iplin

ară

(cu

ex-

cepţ

ia c

azul

ui în

car

e pe

rsoa

na

este

sur

prin

să în

fl ag

rant

del

ict)

: Cu

rtea

dis

cipl

inar

ă po

ate

de

asem

enea

sus

pend

a ju

decă

-to

rul d

in fu

ncţie

; ape

lul s

e de

-pu

ne la

o in

stan

ţă s

uper

ioar

ă

PORT

UG

ALI

AÎn

călc

ările

legi

i gen

eral

e co

mis

e cu

oca

zia

sau

în

exer

cita

rea

înda

torir

ilor

jude

căto

rulu

i, in

frac

ţiuni

le

spec

iale

de

abuz

de

pu-

tere

, abu

z de

aut

orita

te,

însu

şire

nec

uven

ită d

e fo

ndur

i pub

lice,

nea

cor-

dare

a d

rept

ăţii,

încă

lcar

e a

secr

etul

ui

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

Un

jude

căto

r est

e su

pus

răsp

unde

rii

civi

le d

oar d

acă

fapt

ele

care

au

prod

us

daun

a au

dus

la o

con

dam

nare

pen

ală

pent

ru m

ituire

, îns

uşire

nec

uven

ită

de fo

ndur

i pub

lice

sau

înşe

lăto

rie,

jude

căto

rulu

i i s

e ce

re s

ă ac

oper

e co

m-

pens

aţia

plă

tită

de s

tat s

au s

ă ac

orde

de

spăg

ubiri

sta

tulu

i

Proc

edur

ile p

enal

e or

dina

re în

-ai

ntea

une

i ins

tanţ

e su

perio

are

cele

i und

e lu

crea

ză ju

decă

toru

l în

caz

urile

pen

ale

şi în

aint

ea

inst

anţe

i und

e s-

au d

ezvă

luit

fapt

ele

în c

azur

i civ

ile

ROM

ÂN

IALe

gea

gene

rală

Lege

a ge

nera

lăLe

gea

gene

rală

Proc

edur

ile ş

i trib

unal

ele

or-

dina

re în

cau

ze c

ivile

; în

cauz

e pe

nale

, opi

nia

ante

rioar

ă a

Min

istr

ului

sau

a P

reşe

dint

elui

, ap

oi p

roce

duri

şi tr

ibun

ale

ordi

-na

re (c

urţi

supe

rioar

e pe

ntru

ju-

decă

torii

de

la u

n an

umit

nive

l al

iera

rhie

i)


Răsp

unde

rea

pena

lăRă

spun

dere

a ci

vilă

Proc

edur

iFa

pte

Sanc

ţiuni

SLO

VACI

AIn

frac

ţiuni

com

ise

în e

xer-

cita

rea

înda

torir

ilor j

ude-

căto

reşt

i

Înch

isoa

re, p

ierd

erea

ca

lifi c

ativ

elor

pro

fe-

sion

ale

şi d

e on

oare

, in

terd

icţia

de

a pr

ac-

tica,

am

enzi

În c

auze

pen

ale,

pro

cedu

rile

treb

uie

auto

rizat

e de

org

a-ni

smul

car

e a

num

it sa

u al

es

jude

căto

rul ş

i sun

t por

nite

la

iniţi

ativ

a Pr

eşed

inte

lui r

espe

c-tiv

ei c

urţi

sau

a M

inis

trul

ui

Just

iţiei

SLO

VEN

IAFa

pte

care

au

dat n

aşte

re

unei

infr

acţiu

ni in

tenţ

io-

nate

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

, ca

re p

ot d

uce

la în

de-

părt

area

din

func

ţie

În c

azur

i pen

ale,

oric

e pr

oced

uri

sau

dete

nţia

treb

uie

auto

rizat

e de

Par

lam

ent

SUED

IAIn

frac

ţiuni

com

ise

în e

xer-

ciţiu

l înd

ator

irilo

r sta

bilit

e în

Cod

ul p

enal

: înc

ălca

rea

înda

torir

ilor,

coru

pţie

, în

călc

area

sec

retu

lui p

ro-

fesi

onal

Pede

psel

e pr

evăz

ute

de le

gea

gene

rală

(a

men

zi, î

nchi

soar

e),

şi p

osib

ile c

onse

cinţ

e di

scip

linar

e, in

clus

iv

înde

părt

area

din

fu

ncţie

Dau

nele

cau

zate

în e

xerc

itare

a în

da-

torir

ilor j

udec

ător

eşti,

sta

tul e

ste

în

gene

ral r

ăspu

nzăt

or p

entr

u ne

glije

nţa

unui

func

ţiona

r pub

lic, j

udec

ător

ul

poat

e fi

răsp

unză

tor p

erso

nal d

acă

exis

tă c

ircum

stan

ţe a

grav

ante

În c

auze

pen

ale,

dac

ă ju

decă

-to

rul e

ste

jude

căto

r la

Curt

ea

supr

emă,

Avo

catu

l pop

orul

ui ş

i M

inis

trul

de

Just

iţie

pot p

orni

pr

oced

urile

ELVE

ŢIA

Infr

acţiu

ni le

gate

de

acti-

vită

ţile

sau

pozi

ţia o

fi cia

lă

a ju

decă

toru

lui

Doa

r sta

tul p

oate

pur

ta ră

spun

dere

a ci

vilă

, răs

pund

erea

civ

ilă d

irect

ă a

ju-

decă

toru

lui e

ste

excl

usă

În c

azur

i pen

ale,

doa

r Par

la-

men

tul p

oate

aut

oriz

a ac

ţiune

a;

poat

e de

ase

men

ea s

uspe

nda

tem

pora

r din

func

ţie ju

decă

-to

rul;

cazu

l cad

e su

b ju

risdi

cţia

in

stan

ţelo

r ord

inar

e


Răsp

unde

rea

pena

lăRă

spun

dere

a ci

vilă

Proc

edur

iFa

pte

Sanc

ţiuni

TURC

IACo

dul d

e pr

oced

ură

pena

lă: a

buz

în fu

ncţie

, co

rupţ

ie, f

avor

itism

Înch

isoa

reCo

dul d

e pr

oced

ură

civi

lă: c

onse

cin-

ţele

civ

ile a

le u

nei i

nfra

cţiu

ni, d

eciz

ii ar

bitr

are,

dec

izii

ilega

le, d

eciz

ii di

ctat

e de

con

side

raţii

per

sona

le s

au e

xter

ne

cazu

lui

Acţiu

nea

pena

lă n

eces

ită c

on-

sim

ţăm

întu

l Con

siliu

lui s

upre

m

al ju

decă

toril

or ş

i pro

curo

rilor

pu

blic

i, ce

l car

e nu

meş

te in

ves-

tigat

orii

şi p

rocu

roru

l, de

cide

da

că e

ste

un c

az d

isci

plin

ar ş

i în

aint

ează

doc

umen

tele

aut

ori-

tăţil

or c

ompe

tent

e –

proc

edur

ă sp

ecia

lă în

caz

urile

de

trăd

are

(infr

acţiu

ne fo

arte

gra

vă)

UCR

AIN

APe

deps

ele

prev

ăzut

e de

lege

a ge

nera

lă,

plus

înlă

tura

rea

din

func

ţie

Nic

i o ră

spun

dere

civ

ilă p

entr

u ju

de-

căto

riPr

oced

urile

pen

ale

ordi

nare

, cu

toat

e ac

este

a re

ţiner

ea p

reve

n-tiv

ă a

unui

jude

căto

r tre

buie

să

fi e e

xcep

ţiona

lă ş

i aut

oriz

ată

de

Cons

iliul

sup

rem

. Jud

ecăt

orul

es

te s

uspe

ndat

din

func

ţie

imed

iat c

e es

te p

orni

tă o

ac-

ţiune

. Cur

tea

com

pete

ntă

este

o

Curt

e de

ape

l des

emna

tă în

ac

est s

cop

unde

jude

căto

rul n

u a

lucr

at n

icio

dată

MA

REA

BR

ITA

NIE

Imun

itate

prin

dre

ptul

cut

umia

r în

exer

cita

rea

înda

torir

ilor j

udec

ător

eşti,

în a

lte c

azur

i im

unita

te d

oar d

acă

jude

căto

rul a

ac

ţiona

t cu

bună

cre

dinţ

ă


Proc

edur

i dis

cipl

inar

e

Circ

umst

anţe

Proc

edur

ăA

utor

itat

eSa

ncţi

une

AN

DO

RRA

Încă

lcăr

i gra

ve s

au fo

arte

gr

ave

prev

ăzut

e în

art

. 83

şi 8

4 al

e L.

Q.J.

Cons

iliul

judi

ciar

sup

rem

ia

iniţi

ativ

a un

ei in

vest

igaţ

ii la

ce-

rere

a un

ei p

erso

ane

vătă

mat

e,

a un

ui c

etăţ

ean

care

cun

oaşt

e fa

ptel

e a

depa

rtam

entu

lui P

ro-

curo

rulu

i gen

eral

sau

a p

reşe

-di

ntel

ui în

stan

ţei î

n ca

uză

Cons

iliul

judi

ciar

sup

rem

Art

. 85

al L

.Q.J.

, mus

trar

e,

amen

dă, s

uspe

ndar

e di

n fu

ncţie

, înd

epăr

tare

din

fu

ncţie

AZE

RBA

IDJA

NÎn

caz

ul u

nor i

nfra

cţiu

ni m

i-no

reM

inis

trul

sol

icită

Con

si-

liulu

i jud

ecăt

orilo

r să

se

ocup

e de

caz

Aver

tism

ent s

au d

emite

re

BELG

IAÎn

călc

area

regu

lilor

de

cond

uită

pre

văzu

te p

rin

lege

sau

rezu

ltînd

din

ju

rispr

uden

ţă, a

dică

încr

e-de

rea

în in

stitu

ţia ju

dici

ară

Jude

căto

rul s

e în

făţiş

ează

în

aint

ea P

reşe

dint

elui

său

, a

prim

ului

pre

şedi

nte

al

Curţ

ii de

ape

l sau

a A

du-

nării

dis

cipl

inar

e ge

nera

le

fi e a

Cur

ţii d

e ap

el, fi

e a

Cu

rţii

de c

asaţ

ie, î

n fu

ncţie

de

gra

dul s

ău ş

i de

grav

i-ta

tea

încă

lcăr

ii sa

u de

pe-

deap

sa p

osib

ilă

Aver

tism

ent,

blam

sim

plu,

bl

am c

u m

ustr

are,

sus

pen-

dare

într

e 15

zile

şi u

n an

, de

mite

re

CIPR

UIn

capa

cita

te m

enta

lă s

au

fi zic

ă îm

pied

icîn

d ju

decă

-to

rul s

ă îş

i înd

eplin

easc

ă în

dato

ririle

, înc

ălca

rea

înda

torir

ilor s

ale

etic

e

Curt

ea s

upre

mă

num

eşte

un

jude

căto

r inv

estig

ator

şi a

poi

deci

de s

ă tr

imită

jude

căto

rul

în fa

ţa o

rgan

ism

ului

dis

cipl

inar

Cons

iliul

judi

ciar

sup

rem

Mus

trar

e sa

u în

lătu

rare

din

fu

ncţie


REP.

CEH

ĂÎn

călc

area

regu

lilor

dis

ci-

plin

are

prev

ăzut

e în

tr-o

le

ge d

in 2

002

Min

istr

ul Ju

stiţi

ei s

au p

reşe

-di

ntel

e cu

rţii

în c

hest

iune

sau

Pr

eşed

inte

le C

urţii

sup

rem

e de

cid

porn

irea

acţiu

nii î

n te

rmen

de

două

luni

de

la

afl a

rea

fapt

elor

, car

e tr

ebui

e să

se

fi p

etre

cut c

u nu

mai

mul

t de

doi

ani

înai

nte

Trib

unal

ul d

isci

plin

ar

com

pus

din

cinc

i jud

ecă-

tori

num

iţi d

e un

pre

şe-

dint

e al

une

i cur

ţi nu

mite

pr

in a

cord

cu

Cons

iliul

Ju-

dici

ar p

e o

perio

adă

de tr

ei

ani,

apel

ul s

e fa

ce la

Cur

tea

supr

emă.

Mus

trar

e, re

duce

rea

tem

-po

rară

a s

alar

iulu

i, su

spen

-da

rea

din

func

ţia d

e pr

e-şe

dint

e, s

uspe

ndar

ea d

in

func

ţia d

e ju

decă

tor

ESTO

NIA

Ner

espe

ctar

ea p

roce

du-

rilor

şi o

rice

încă

lcar

e ca

re

pune

în p

eric

ol în

cred

erea

în

sis

tem

ul ju

decă

tore

sc

Acţiu

ne in

iţiat

ă de

Pre

şedi

n-te

le C

urţii

sup

rem

e sa

u de

M

inis

trul

Just

iţiei

Com

itetu

l dis

cipl

inar

al

Curţ

ii su

prem

eAv

ertis

men

t, m

ustr

are,

în-

lătu

rare

din

func

ţie (p

oate

fi

disp

usă

doar

de

Curt

ea

supr

emă

în p

len)

FIN

LAN

DA

Nu

exis

tă p

roce

duri

dis-

cipl

inar

e: c

hiar

şi i

nfra

cţi-

unile

min

ore

(încă

lcar

ea

înda

torir

ilor)

pot

rezu

lta în

ac

ţiuni

pen

ale

FRA

NŢA

Încă

lcar

ea în

dato

ririlo

r as

ocia

te p

ostu

lui,

com

por-

tam

ent d

ezon

oran

t, lip

sit

de s

crup

ule

sau

nede

mn

Cons

iliul

judi

ciar

sup

rem

, su

b pr

eşed

inţia

Prim

ului

pr

eşed

inte

al C

urţii

de

casa

ţie

De

la o

sim

plă

mus

trar

e tr

ecut

ă în

dos

ar p

înă

la în

-lă

tura

rea

din

func

ţie

GER

MA

NIA

Încă

lcar

ea în

dato

ririlo

r pr

evăz

ute

în S

tatu

te,

foar

te ra

r se

dem

area

ză

acţiu

ni

Proc

edur

ă ad

min

istr

ată

de u

n de

part

amen

t spe

cial

Trib

unal

ul d

e se

rvic

iu fe

-de

ral,

un d

epar

tam

ent a

l Cu

rţii

fede

rale

de

just

iţie

com

pusă

din

jude

căto

ri pr

ofes

ioni

şti n

umiţi

pe

viaţ

ă şi

alţi

jude

căto

ri de

ca

rieră

Mus

trar

e, a

men

dă re

du-

cere

a s

alar

iulu

i tra

nsfe

r în

altă

poz

iţie,

înlă

tura

re d

in

func

ţie


ISLA

ND

AÎn

călc

are

în în

depl

inire

a fu

ncţii

lor j

udic

iare

Se p

oate

înai

nta

o pl

înge

re

scris

ă pe

lîng

ă Co

mite

tul

pent

ru fu

ncţii

judi

ciar

e de

că

tre

oric

e pe

rsoa

nă c

are

a su

ferit

de

pe u

rma

com

port

a-m

entu

lui u

nui j

udec

ător

. Dac

ă es

te g

ăsită

înte

mei

ată,

jude

că-

toru

l est

e in

vita

t să

răsp

undă

în

faţa

regu

lilor

Com

itetu

lui.

a) C

omite

tul p

entr

u fu

ncţii

ju

dici

are

com

pus

din

trei

m

embr

i num

iţi d

e M

inis

-tr

ul Ju

stiţi

ei (u

nul p

ropu

s de

Adu

nare

a ju

decă

toril

or

isla

ndez

i şi u

nul p

ropu

s de

Fa

culta

tea

de D

rept

)b)

Pre

şedi

ntel

e cu

rţii

Mus

trar

e, o

pini

e pe

rson

ală

(înlă

tura

re d

in fu

ncţie

doa

r în

urm

a co

nclu

ziilo

r une

i ac

ţiuni

în in

stan

ţă în

tr-o

pr

oble

mă

mai

gra

vă)

IRLA

ND

AEx

istă

doa

r o p

roce

dură

în fa

ţa P

arla

men

tulu

i pen

tru

înlă

tura

rea

din

func

ţie; s

e as

eam

ănă

proc

edur

ii de

con

test

are

deriv

ată

din

drep

tul c

utum

iar ş

i est

e ra

reor

i fol

osită

ITA

LIA

Oric

e în

călc

are

a în

dato

-rir

ilor a

soci

ate

post

ului

, co

mpo

rtam

ent p

ublic

sa

u pr

ivat

car

e af

ecte

ază

nega

tiv în

cred

erea

şi

pres

tigiu

l pe

care

un

jude

-că

tor ş

i ins

tituţ

ia ju

dica

ră

treb

uie

să le

insp

ire (c

azur

i in

fl uen

ţate

de

juris

pru-

denţ

ă)

Acţiu

ne in

iţiat

ă de

repr

ezen

-ta

ntul

Pro

curo

rulu

i gen

eral

la

Cur

tea

de C

asaţ

ie s

au la

ce

rere

a M

inis

trul

ui Ju

stiţi

ei.

Proc

edur

a es

te d

e na

tură

judi

-ci

ară,

cu

toat

e ga

ranţ

iile

ofe-

rite

de o

ase

men

ea p

roce

dură

Inst

anţa

dis

cipl

inar

com

-pu

să d

in n

ouă

jude

căto

ri ca

re s

unt m

embr

i ai C

onsi

-liu

lui j

udic

iar s

upre

m a

leşi

de

col

egii

lor;

doi d

intr

e ei

treb

uie

nom

inal

izaţ

i de

Parla

men

t

JAPO

NIA

Lege

a or

gani

zării

trib

u-na

lelo

r, Le

gea

pent

ru

cont

esta

rea

jude

căto

rilor

şi

Leg

ea p

entr

u ac

ţiuni

le

disc

iplin

are

împo

triv

a ju

-de

căto

rilor

Stip

ulat

e în

Leg

ea p

entr

u ac

ţi-un

ile d

isci

plin

are

împo

triv

a ju

-de

căto

rilor

şi î

n Le

gea

pent

ru

cont

esta

rea

jude

căto

rilor

Audi

erea

de

o cu

rte

de

un n

ivel

sup

erio

r cel

ei la

ca

re a

parţ

ine

jude

căto

rul

impl

icat

în p

roce

dura

de

cont

esta

re c

are

se o

cupă

de

caz

urile

mai

ser

ioas

e,

audi

ere

în fa

ţa C

urţii

de

cont

esta

re c

ompu

se d

in

mem

bri a

i Die

tei

Proc

edur

a di

scip

linar

ă:

aver

tism

ent s

au a

men

zi /

proc

edur

a de

con

test

are:

de

mite

re


LIEC

HTE

N-

STEI

NCe

le p

revă

zute

în S

tatu

-te

le o

fi cia

lilor

sta

tulu

iN

ici o

pro

cedu

ră s

peci

fi că,

si-

mila

ră p

roce

durii

pen

ale

O in

stan

ţă s

uper

ioar

ă în

ca

zul j

udec

ător

ilor o

biş-

nuiţi

şi C

urte

a su

prem

ă în

caz

ul ju

decă

toril

or în

fu

ncţii

înal

te

Mus

trar

e, re

duce

re te

mpo

-ra

ră a

sal

ariu

lui,

dem

itere

LITU

AN

IAÎn

călc

area

înda

torir

ilor

jude

căto

reşt

i, în

călc

are

fl agr

antă

a le

gii,

nere

s-pe

ctar

ea re

gulil

or p

rivin

d in

com

patib

ilita

tea

Cons

iliul

judi

ciar

sau

Pre

şedi

n-te

le in

stan

ţei p

ot in

iţia

proc

e-du

rile

disc

iplin

are

Com

itetu

l etic

şi d

isci-

plin

ar a

l Con

siliu

lui j

udic

iar

(com

pus d

in ju

decă

tori

– al

eşi s

au n

umiţi

– şi

din

re

prez

enta

nţi a

i cel

orla

lte

pute

ri), c

are

înai

ntea

ză

cazu

l une

i Cur

ţi de

ono

are

care

, dac

ă de

cide

că

un ju

-de

căto

r tre

buie

să fi

e de

mis,

pr

opun

e sa

ncţiu

nea

Preş

e-di

ntel

ui sa

u Pa

rlam

entu

lui

Mus

trar

e sa

u în

lătu

rare

din

fu

ncţie

LUXE

MBU

RGA

rt. 1

55 d

in L

egea

org

a-ni

zării

judi

ciar

e, d

efi n

iţie

larg

ă

Art

. 157

et

seq

.A

rt. 1

56

MA

LTA

Cons

tituţ

ia. I

nabi

litat

ea

(fi zi

că s

au m

enta

lă) d

e a-

şi

înde

plin

i înd

ator

irile

sau

co

mpo

rtam

ent n

ecor

es-

punz

ător

foar

te g

rav

S. 9

71 d

in C

onst

ituţie

S. 8

din

Leg

ea n

r. 41

din

194

4În

lătu

rare

a di

n fu

ncţie

de

cătr

e Pr

eşed

inte

sau

prin

ad

resă

a P

arla

men

tulu

i (a

prob

ată

cu d

ouă

trei

mi

din

votu

ri). Î

nain

te s

ă se

ia

ace

ste

măs

uri,

cazu

l es

te in

vest

igat

de

Com

isia

pe

ntru

adm

inis

trar

ea ju

s-tiţ

iei c

înd

se h

otăr

ăşte

că

jude

căto

rul t

rebu

ie s

ă ră

s-pu

ndă

într

-un

caz

Înlă

tura

re d

in fu

ncţie


MO

LDO

VAÎn

călc

are

prem

edita

tă

a le

gii î

n ad

min

istr

area

ju

stiţi

ei, a

bate

re d

isci

pli-

nară

, act

ivita

te p

ublic

ă de

na

tură

pol

itică

, înc

ălca

re

a re

gulil

or p

rivin

d in

com

-pa

tibili

tăţil

e, în

călc

are

re-

peta

tă s

au g

ravă

a C

odul

ui

de c

ondu

ită

Acţiu

nea

disc

iplin

ară

poat

e fi

iniţi

ată

de: P

reşe

dint

ele

Curţ

ii su

prem

e, P

reşe

dint

ele

Con-

siliu

lui j

udic

iar s

upre

m, o

rice

mem

bru

al C

onsi

liulu

i jud

icia

r su

prem

Com

isia

dis

cipl

inar

ă a

Con-

siliu

lui j

udic

iar s

upre

mO

bser

vaţie

, ave

rtis

men

t, de

mite

re

OLA

ND

AÎn

caz

ul u

nor î

ncăl

cări

mi-

nore

ale

înda

torir

ilor s

au

ale

regu

lilor

de

cond

uită

de

căt

re ju

decă

tor,

preş

e-di

ntel

e cu

rţii

poat

e da

un

aver

tism

ent.

Dac

ă ju

de-

căto

rul e

ste

cond

amna

t sa

u co

mite

o in

frac

ţiune

şi

/sau

est

e co

ndam

nat l

a o

pede

apsă

cu

înch

isoa

rea,

da

că e

ste

decl

arat

falit

sa

u ne

core

spun

zăto

r din

pu

nct d

e ve

dere

lega

l şi,

în

gene

ral,

dacă

acţ

ione

ază

de a

şa n

atur

ă în

cît j

ustiţ

ia

sau

încr

eder

ea în

just

iţie

sunt

afe

ctat

e gr

av, C

urte

a su

prem

ă po

ate

susp

enda

sa

u de

mite

jude

căto

rul


NO

RVEG

IAO

lege

act

uală

cau

tă s

ă pu

nă c

apăt

pra

ctic

ii pr

in

care

jude

căto

rii, c

a to

ate

ofi c

ialit

ăţile

înal

te, n

u su

nt

supu

şi p

roce

duril

or d

isci

-pl

inar

e

O p

arte

, un

mar

tor s

au u

n av

ocat

cu

o pl

înge

re fa

ţă d

e co

ndui

ta u

nui j

udec

ător

în

exer

ciţiu

l fun

cţiu

nii p

oate

în

aint

a ca

zul C

omite

tulu

i dis

-ci

plin

ar –

dec

izia

Com

itetu

lui

poat

e fi

mod

ifi ca

tă d

e un

tr

ibun

al o

rdin

ar c

ompu

s di

n ju

decă

tori

laic

i

Un

com

itet c

ompu

s di

n do

i jud

ecăt

ori,

un a

voca

t şi

două

per

soan

e di

n af

ară,

to

ţi nu

miţi

de

guve

rn

Doa

r ave

rtis

men

t şi

mus

trar

e; în

lătu

rare

a di

n fu

ncţie

, pre

văzu

tă în

Con

-st

ituţie

, pen

tru

fapt

e gr

ave

şi re

peta

te im

plic

ă o

proc

e-du

ră s

peci

ală

prev

ăzut

ă în

Co

nstit

uţie

POLO

NIA

Încă

lcar

ea d

emni

tăţii

func

-ţie

i, în

călc

are

fl agr

antă

a

legi

lor,

cont

rave

nţii

Se a

seam

ănă

mul

t acţ

iu-

nilo

r pen

ale;

acţ

iuni

le s

unt

adm

inis

trat

e de

jude

căto

ri al

eşi î

n ac

est s

cop,

la c

erer

ea

Min

istr

ului

, a C

urţii

sup

rem

e sa

u a

oric

ărui

pre

şedi

nte

de

inst

anţă

, Con

siliu

lui j

udic

iar

naţio

nal s

au a

pro

curo

rulu

i al

es; a

cţiu

nea

este

pub

lică

şi

jude

căto

rul e

ste

apăr

at d

e un

av

ocat

Curţ

i dis

cipl

inar

e di

ferit

e se

ocu

pă d

e ca

zuril

e ca

re

apar

în in

stan

ţele

ord

inar

e,

inst

anţe

le a

dmin

istr

ativ

e,

inst

anţe

le m

ilita

re ş

i Cur

tea

supr

emă:

în p

rima

inst

anţă

su

nt tr

ei ju

decă

tori

şi ş

apte

ju

decă

tori

audi

ază

apel

u-ril

e

Aver

tism

ent,

mus

trar

e,

înlă

tura

re d

in p

ost –

fi e

defi n

itivă

, fi e

tran

sfer

– în

-lă

tura

re d

in fu

ncţie

PORT

UG

ALI

AÎn

călc

area

înda

torir

ilor

prof

esio

nale

, act

e sa

u om

isiu

ni în

cal

itate

de

ju-

decă

tor c

are

sunt

inco

m-

patib

ile c

u de

mni

tate

a es

enţia

lă e

xerc

itării

func

-ţii

lor j

udic

iare

(în

dive

rse

grad

e ca

re d

eter

min

ă sa

ncţiu

nea)

Prev

ăzut

e în

Sta

tute

le ju

decă

-to

rilor

Cons

iliul

judi

ciar

sup

rem

; ap

elul

se

face

la C

urte

a su

prem

ă

Am

endă

cu

sala

riul î

ntre

5

şi 9

0 de

zile

, tra

nsfe

r, su

spen

dare

într

e 20

şi 2

40

de z

ile, p

ensi

oanr

e fo

rţat

ă,

înlă

tura

re d

in fu

ncţie


ROM

ÂN

IACo

mpo

rtam

ent p

rofe

si-

onal

nec

ores

punz

ător

şi

com

port

amen

t con

trar

in

tere

selo

r ser

vici

ului

sau

pr

estig

iulu

i sis

tem

ului

ju

decă

tore

sc (î

ntîrz

ieri

în

rezo

lvar

ea c

azur

ilor,

ab-

senţ

e, a

cţiu

ni în

inte

resu

l pe

rson

al a

l jud

ecăt

orul

ui,

inte

rfer

enţă

în m

unca

ju

decă

toril

or, î

ncăl

care

a se

cret

ului

)

Acţiu

ni in

iţiat

e de

min

iste

r, in

-ve

stig

aţie

des

făşu

rată

de

jude

-că

tori

de a

cela

şi ra

ng, a

păra

re

ofer

ită d

e un

jude

căto

r

Cons

iliul

judi

ciar

sup

rem

, ap

oi în

ulti

mă

inst

anţă

îna-

inte

a Cu

rţii

supr

eme

Mus

trar

e, a

vert

ism

ent,

redu

cere

de

sala

riu, b

lo-

care

a pr

omov

ării,

tran

sfer

, su

spen

dare

, înl

ătur

are

din

func

ţie

SLO

VACI

AÎn

călc

area

regu

lilor

dis

ci-

plin

are

prev

ăzut

e în

tr-o

le

ge d

in 2

000

sau

cons

e-ci

nţel

e un

ei c

onda

mnă

ri pe

nale

Min

istr

ul Ju

stiţi

ei s

au P

reşe

din-

tele

cur

ţii în

che

stiu

ne a

u co

m-

pete

nţa

de a

iniţi

a pr

oced

urile

Inst

anţe

le d

isci

plin

are

Aver

tism

ent,

redu

cere

te

mpo

rară

a s

alar

iulu

i, su

spen

dare

, înl

ătur

are

din

func

ţie

SLO

VEN

IACa

zuri

foar

te s

tric

te p

revă

-zu

te în

Leg

ea o

rgan

izăr

ii ju

stiţi

ei

Acţiu

ni la

iniţi

ativ

a Pr

eşed

in-

telu

i ins

tanţ

ei, a

poi a

plic

area

pr

oced

urii

pena

le o

rdin

are

Inst

anţa

dis

cipl

inar

ă co

m-

pusă

din

tr-u

n ju

decă

tor d

e la

Cur

tea

supr

emă

ca P

re-

şedi

nte

şi p

atru

jude

căto

ri re

prez

entîn

d di

vers

e ni

vele

de

inst

anţe

Tran

sfer

, sus

pend

are

a tu

turo

r pro

mov

ărilo

r, re

du-

cere

de

sala

riu, î

nlăt

urar

e di

n fu

ncţie

ELVE

ŢIA

Elve

ţia n

u es

te în

che

stiu

ne


TURC

IAN

eînd

eplin

irea

înda

to-

ririlo

r, co

mpo

rtam

ent

neco

resp

unză

tor,

com

por-

tam

ent j

igni

tor î

n tim

pul

mun

cii,

abse

nţe,

întîr

zier

i, pi

erde

re d

e tim

p, a

duce

rea

de a

tinge

ri im

agin

ii ju

sti-

ţiei,

infr

acţiu

ni, n

eînd

epli-

nire

a în

dato

ririlo

r adm

inis

-tr

ativ

e şi

min

iste

riale

În fu

ncţie

de

nive

lul i

erar

hic,

in

spec

tori

num

iţi d

e M

inis

tru,

ca

re ia

iniţi

ativ

a ac

ţiuni

i, re

s-pe

ctar

ea d

rept

urilo

r la

apăr

are

Cons

iliul

sup

rem

al j

udec

ă-to

rilor

şi p

rocu

roril

or (c

are

se o

cupă

de

asem

enea

cu

num

irile

şi u

rmăr

irea

carie

rei)

Aver

tism

ent,

mus

trar

e,

întîr

zier

ea ş

i blo

care

a pr

o-m

ovăr

ilor,

reţin

eri s

alar

iale

, tr

ansf

er o

blig

ator

iu, d

emi-

tere

UCR

AIN

AÎn

călc

are

fl agr

antă

a le

gii,

neîn

depl

inire

a în

dato

-rir

ilor d

e ju

decă

tor ş

i a

acel

or în

dato

riri p

e ca

re le

im

pune

pos

tul r

espe

ctiv

as

upra

vie

ţii p

rivat

e a

ju-

decă

toru

lui

Cole

gii d

isci

plin

are

Mus

trar

e sa

u re

com

anda

re

cătr

e În

altu

l con

siliu

al j

us-

tiţie

i ca

jude

căto

rul s

ă fi e

în

depă

rtat

din

func

ţie

MA

REA

BR

ITA

NIE

Aba

teri

disc

iplin

are

deos

e-bi

te d

e gr

ave

La in

iţiat

iva

Lord

ului

-can

cela

r şi

a M

inis

trul

ui d

e Ju

stiţi

eD

e că

tre

Regi

nă p

rin a

dres

ă că

tre

ambe

le C

amer

e al

e pa

rlam

entu

lui î

n ca

zul j

u-de

căto

rilor

de

rang

înal

t şi

de c

ătre

Lor

dul-c

ance

lar î

n ca

zul c

elor

lalţi

jude

căto

ri (d

ar în

toat

e ca

zuril

e nu

se

ia o

ase

men

ea m

ăsur

ă fă

ră

a ob

ţine

un ra

port

jurid

ic

inde

pend

ent ş

i făr

ă ac

ordu

l M

inis

trul

ui Ju

stiţi

ei)

Înlă

tura

re d

in fu

ncţie

(ex-

trem

de

rară

)

***


Avizul nr. 4 (2003)al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)În atenţia Comitetului de Mminiştri al Consiliului Europei

PRIVIND INSTRUIREA CORESPUNZĂTOARE INIŢIALĂ ŞI CONTINUĂ A JUDECĂTORILOR LA NIVEL NAŢIONAL ŞI EUROPEAN

Strasbourg, 27 noiembr ie 2003 CCJE (2003) Op. N° 4[cc je/docs2003/cc je(2003) op n° 4e]

Introducere

1. În momentul în care suntem martorii unei atenţii sporite asupra rolului şi sem-nifi caţiei judiciarului, care este privit drept garant primar al funcţionării instituţiilor democratice la nivel naţional, european şi intenţional, problema instruirii viitorilor judecători, înainte ca aceştia să fi e acceptaţi în posturi, precum şi instruirea lor con-tinuă (vocaţională) în perioada exercitării profesiei, sunt de o importanţă majoră (vezi Avizul CCJE N° 1 (2001), paragrafele 10-13 şi Avizul N° 3 (2002), paragrafele 25 şi 50.ix).

2. Independenţa puterii judecătoreşti le conferă anumite drepturi judecătorilor de toate nivelele şi jurisdicţiile, dar impune, de asemenea, şi obligaţii etice. Ultimele includ şi obligaţia de a înfăptui actul de justiţie profesional şi diligent, circumstanţă condiţionată de prezenţa unei abilităţi profesionale strălucite, obţinute, menţinute şi sporite prin intermediul instruirii, care constituie atît o obligaţie, cît şi un drept, care urmează a fi realizat.

3. Este esenţial ca judecătorii, selectaţi după absolvirea studiilor juridice complete, să primească o instruire detaliată, profundă, astfel încît să fi e capabili să-şi îndepli-nească satisfăcător obligaţiile.

4. Această instruire este, de asemenea, o garanţie a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, în conformitate cu cerinţele Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.


5. În sfîrşit, instruirea este o pre-condiţie pentru ca judiciarul să fi e respectat şi demn de respect. Încrederea pe care cetăţenii o acordă sistemului judiciar se va consolida dacă judecătorii posedă cunoştinţe profunde şi diversifi cate, care s-ar extinde din-colo de domeniul tehnic al legii, spre domenii de importanţă socială, precum şi săli corespunzătoare de judecată, calităţi personale şi inteligenţă care să le permită exa-minarea cazurilor şi tratarea corespunzătoare şi sensibilă a tuturor persoanelor im-plicate. Instruirea, aşadar, este esenţială pentru efectuarea imparţială şi competentă a funcţiilor judiciare şi pentru protecţia judecătorilor de la imixtiuni nepotrivite.

6. Există deosebiri semnifi cative între diferite state europene în ceea ce priveşte in-struirea iniţială şi continuă a judecătorilor. Aceste diferenţe se datorează, în parte, deosebirilor dintre sistemele judiciare, dar în unele aspecte nu par a fi inevitabile sau necesare. Unele ţări oferă cursuri de instruire de durată în cadrul unor instituţii spe-cializate, urmate de instruire continuă intensivă. În altele se prevede doar un fel de practică sub supravegherea unui judecător experimentat, care împărtăşeşte cunoş-tinţele şi experienţă profesională în temeiul unor exemple concrete, indicînd calea de urmat şi evitînd orice didacticism. Statele aparţinînd sistemului common law se sprijină în special pe o îndelungată experienţă profesională, tot aşa precum este şi cazul avocaţilor. Între posibilităţile descrise există un număr de ţări în care instruirea este într-o măsură mai mare sau mai mică organizată instituţional şi obligatorie.

7. Indiferent de diversitatea sistemelor instituţionale naţionale şi problemele cu care se confruntă anumite state, instruirea urmează a fi considerată esenţială, avînd în vedere necesitatea îmbunătăţirii nu doar a calităţilor celor ce fac parte din serviciul public judiciar, dar şi a serviciului respectiv în general.

8. Importanţa instruirii judecătorilor este recunoscută în aşa instrumente internaţi-onale precum Principiile de bază ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii judecătoreşti, adoptate în 1985; textele Consiliului Europei adoptate în 1994 (Reco-mandarea N° R (94) 12 privind independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorilor) şi 1998 (Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor) şi a fost menţionată în paragraful 11 al Opiniei CCJE N° 1.

I. Dreptul la instruire şi nivelul garantării legale a acestui drept

9. Principiile constituţionale urmează să garanteze independenţa şi imparţialitatea de care depinde legitimitatea judecătorilor, iar judecătorii, la rîndul lor, trebuie să asigure menţinerea unui nivel înalt de competenţă profesională (vezi paragraful 50 (ix) al Opiniei CCJE N° 3).

10. În multe ţări instruirea judecătorilor este vizată de acte normative speciale. Este esenţială includerea necesităţii de instruire în regulile ce guvernează statutul jude-cătorilor; reglementările juridice nu trebuie să detalieze conţinutul instruirii, dar să încredinţeze această sarcină unui organ special, responsabil de elaborarea progra-mului de studiu, organizarea instruirii şi supravegherea implementării acesteia.


11. Statul are obligaţia de a asigura puterii judecătoreşti sau altui organ indepen-dent, responsabil de organizarea şi supravegherea implementării instruirii cu resur-sele necesare şi să acopere cheltuielile suportate de judecători şi ceilalţi implicaţi.

12. Avînd în vedere cele menţionate, CCJE recomandă ca legislaţiile cu privire la sta-tutul judecătorilor din orice ţară să conţină reglementări cu privire la instruirea ju-decătorilor.

II. Autoritatea responsabilă de instruire

13. Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor (paragraful 2.3) stabileşte că orice autoritate responsabilă de supravegherea calităţii programului de instruire trebuie să fi e independentă de Executiv şi Legislativ şi că cel puţin jumătate dintre membrii acesteia trebuie să fi e judecători. Memorandumul Explicativ indică, de asemenea, că instruirea judecătorilor nu trebuie să fi e limitată la studierea tehnică a dreptului, dar trebuie să ia în consideraţie faptul că natura funcţiei de judecător deseori implică intervenţia acestuia în situaţii complexe şi difi cile.

14. Aceasta accentuează importanţa primară atribuită independenţei şi compoziţiei organului responsabil pentru instruire şi conţinutul acesteia şi reiese din principiul general al independenţei justiţiei.

15. Instruirea este o problemă de interes public şi independenţa organului respon-sabil pentru elaborarea programului şi adoptarea deciziilor privind instruirea care va fi implementată urmează a fi pe deplin asigurată.

16. Judiciarul urmează să joace un rol hotărîtor sau înseşi să fi e responsabil pentru organizarea sau supravegherea instruirii. În mod corespunzător şi în conformitate cu recomandările Cărţii Europene privind Statutul Judecătorilor, CCJE pledează pentru acordarea acestor împuterniciri, în orice stat, nu Ministerului Justiţiei sau orice altă autoritate subordonată Legislativului sau Executivului, dar autorităţii judecătoreşti sau unui alt organ independent (inclusiv Comitetului pentru Serviciul Judiciar). Aso-ciaţiile judecătorilor de asemenea pot juca un rol important în vederea încurajării şi facilitării instruirii, lucrînd de comun acord cu autoritatea judecătorească sau alt organ direct responsabil.

17. În vederea asigurării unei separări corespunzătoare a rolurilor, una şi aceiaşi au-toritate nu trebuie să fi e direct responsabilă atît pentru instruirea judecătorilor, cît şi pentru sancţionarea lor disciplinară. Din acest motiv, CCJE recomandă ca instruirea să fi e încredinţată unei instituţii autonome speciale, sub autoritatea judiciarului sau altui organ independent, cu un buget separat şi capabile, prin urmare, să elaboreze programe de instruire, consultînd judecătorii, şi să asigure implementarea acestora.

18. Persoanele responsabile de instruire nu trebuie să fi e direct responsabile şi pentru numirea judecătorilor. Dacă un organ (adică Comitetul pentru Serviciul Judiciar), la care se face referire în Avizul Nr. 1 a CCJE, paragrafele 73 (3), 37, şi 45, este responsabil


atît pentru instruire, cît şi pentru numirea şi promovarea judecătorilor, trebuie să existe o delimitare clară între ramurile responsabile pentru aceste funcţii.

19. În vederea protejării instituţiei de imixtiuni nepotrivite din exterior, CCJE reco-mandă ca personalul managerial şi formatorii să fi e numiţi de judiciar sau alt organ independent, responsabil de organizarea şi supravegherea implementării instruirii.

20. Este important ca instruirea să fi e implementată de judecători şi de experţi în fi ecare disciplină. Formatorii trebuie aleşi din rîndurile celor mai buni reprezentanţi ai profesiei şi minuţios selectaţi de organul responsabil de instruire, luînd în consi-deraţie cunoştinţele lor în domeniul care urmează a fi predat, precum şi calităţile didactice.

21. Atunci cînd judecătorii sunt responsabili de activităţi de instruire, este important ca aceşti judecători să menţină contactul cu practica instanţelor.

22. Metodele de instruire trebuie să fi e determinate şi revizuite de organul respon-sabil de instruire şi trebuie să fi e organizate în mod regulat întruniri ale formatorilor pentru a le permite schimbul de experienţă şi perfecţionarea metodicii.

III. Instruirea iniţială

a. Trebuie oare instruirea să fi e obligatorie?

23. Cu toate că este cert faptul că judecătorii care sunt recrutaţi la începutul cari-erii profesionale necesită instruire, se pune problema dacă o astfel de instruire este necesară atunci cînd judecătorii sunt selectaţi din rîndurile juriştilor experimentaţi, precum, de exemplu, în statele aparţinînd sistemului common law.

24. În opinia CCJE, ambele categorii trebuie să primească instruire iniţială: exerci-tarea obligaţiilor judecătoreşti reprezintă o profesie nouă pentru ambele categorii şi implică o atitudine particulară în multe domenii, în special în ceea ce priveşte etica profesională a judecătorilor, procedurile şi raporturile cu toate persoanele implicate în proceduri.

25. Pe de altă parte, este important să se ia în consideraţie particularităţile metodelor de recrutare, în aşa fel încît programele de instruire să fi e adaptate grupurilor-ţintă: juriştii cu experienţă trebuie instruiţi doar în ceea ce priveşte noile condiţii ale pro-fesiei de judecător. În unele state mici, cu un judiciar redus ca număr, oportunităţile de instruire locale pot fi mai limitate sau neformale, dar astfel de state în special pot benefi cia de oportunităţi de instruire organizate în comun cu alte state.

26. De aceea CCJE recomandă elaborarea programelor de instruire iniţială obliga-torii, adaptate la experienţa profesională a candidaţilor.

b. Programul de instruire iniţială

27. Programul de instruire iniţială, precum şi intensitatea instruirii vor depinde în mare măsură de metoda de numire a judecătorilor. Instruirea nu trebuie să constea


doar din învăţarea tehnicilor implicate în examinarea cauzelor de către judecători, dar trebuie să ia în consideraţie necesitatea cunoaşterii climatului social şi o înţe-legere profundă a diferitor subiecte ce refl ectă complexitatea vieţii sociale. În plus, deschiderea frontierelor implică conştientizarea de către viitorii judecători că sunt judecători europeni şi cunoaşterea materiilor europene.

28. Avînd în vedere diversitatea sistemelor de instruire a judecătorilor în Europa, CCJE recomandă:

I. ca toţi candidaţii la funcţiile de judecător să aibă sau obţină, anterior numirii în funcţii, cunoştinţe ample pe margine legislaţiei materiale şi procesuale na-ţionale şi internaţionale;

II. ca chestiunile legate de programele de instruire mai specifi ce exercitării pro-fesiei de judecător să fi e decise de instituţia responsabilă de instruire şi de înseşi formatorii şi judecătorii;

III. ca aceste programe teoretice şi practice să nu se limiteze la tehnici în dome-nii pur legale, dar să includă şi instruirea în domeniul eticii şi introducere în alte domenii relevante pentru activitatea judecătorească, precum ar fi mana-gementul dosarelor şi administrarea instanţelor, tehnologiile informaţionale, limbi străine, ştiinţe sociale şi metode alternative de soluţionare a disputelor;

IV. ca instruirea să fi e deschisă pluralismului în vederea garantării şi întăririi spiri-tului viziunilor largi şi ne-preconcepute a judecătorilor;

V. ca, în dependenţă de existenţa şi durata experienţei profesionale anterioare, instruirea să fi e de durată semnifi cativă, pentru a evita caracterul său formal.

29. CCJE recomandă practica organizării, pentru o anumită perioadă a instruirii, cur-suri comune pentru reprezentanţii diferitor profesii juridice (de exemplu, avocaţi şi procurori în statele în care atribuţiile acestora sunt separate de cele ale judecăto-rilor). Această practică poate permite obţinerea unor cunoştinţe mai calitative şi în-ţelegere mai bună între judecători şi alte profesii.

30. CCJE constată, de asemenea, faptul că în multe state accesul la funcţia de jude-cător este condiţionată de existenţa unei anumite experienţe profesionale. Avînd în vedere că nu se pare posibil de a impune un astfel de model pretutindeni, precum şi faptul că adoptarea unui sistem care ar combina diferite sisteme de recrutare ar putea prezenta avantajul diversifi cării componenţei judiciarului, este important ca perioada instruirii iniţiale să includă, în cazul candidaţilor care vin direct din univer-sităţi, perioade substanţiale de practică în mediul profesional (practica avocaţilor, în cadrul companiilor etc.)

IV. Instruirea continuă (vocaţională)

31. În afară de cunoştinţele de bază, pe care judecătorii trebuie să le obţină pînă la ocuparea funcţiei, aceştia sunt „condamnaţi la studiu şi instruire perpetuă” (vezi


raportul lui R. Jansen „Cum urmează a fi pregătiţi judecătorii pentru a deveni judecă-tori bine califi caţi în 2003”, doc. CCJEGT (2003) 3).

32. Astfel de instruire devine indispensabilă nu doar din cauza modifi cării legislaţiei, tehnologiilor şi a cunoştinţelor necesare pentru executarea atribuţiilor judiciare, dar şi de posibilitatea prevăzută în unele ţări ca judecătorului să-i fi e atribuite noi res-ponsabilităţi atunci cînd sunt avansaţi la noi posturi. Din această cauză, programele de instruire continuă trebuie să ofere posibilităţi de instruire în cazurile schimbărilor de carieră, precum ar fi re-specializarea între instanţele penale şi civile, atribuirea unei jurisdicţii specializate (de exemplu, în instanţa familială, pentru juvenili sau so-cială) sau a unui post precum preşedinte de instanţă. O astfel de schimbare poate fi condiţionată de participarea la programele de instruire relevante.

33. În timp ce este esenţială organizarea instruirii continue, deoarece societatea are dreptul de a benefi cia de judecători bine instruiţi, este de asemenea necesar de a disemina cultura instruirii în cadrul judiciarului.

34. Nu este realist de a face instruirea continuă obligatorie în toate cazurile. Pericolul este ca aceasta poate deveni, în asemenea caz, birocratică şi formală. Programele de instruire propuse trebuie să fi e atractive, pentru a-i stimula pe judecători să parti-cipe, deoarece participarea voluntară este cea mai bună garanţie a efi cienţei instru-irii. Participarea urmează a fi facilitată şi de asigurarea conştientizării de către fi ecare judecător a obligaţiei sale etice de a-şi actualiza cunoştinţele.

35. CCJE de asemenea încurajează, în contextul instruirii continue, colaborarea cu alte instituţii juridice profesionale, responsabile de instruirea continuă, în privinţa materiilor de interes comun (de exemplul, în privinţa noii legislaţii).

36. CCJE accentuează în continuare recomandarea privind organizarea instruirii con-tinue de o manieră care ar îmbrăţişa toate nivelele judiciarului. În măsura în care este posibil, reprezentaţii diferitor nivele trebuie să fi e prezenţi în cadrul aceloraşi sesiuni, oferindu-se posibilitatea schimbului de opinii între aceştia. Aceasta ar ajuta la eliminarea tendinţelor ierarhice, ar permite informarea tuturor nivelelor despre problemele şi îngrijorările celorlalte nivele şi ar promova o atitudine mai uniformă şi consistentă la nivelul întregului judiciar.

37. Din aceste considerente CCJE recomandă:

I. instruirea continuă trebuie să se bazeze, în mod normal, pe participarea vo-luntară a judecătorilor;

II. poate fi prevăzută instruirea continuă obligatorie doar în cazuri excepţionale; exemplele pot include (atunci cînd organul responsabil decide astfel) cazurile în care judecătorul este transferat într-o nouă funcţie sau îi sunt atribuite noi responsabilităţi sau atribuţii specifi ce, sau în cazurile unor modifi cări funda-mentale ale legislaţiei;


III. programele de instruire trebuie să fi e elaborate sub autoritatea judiciarului sau altui organ responsabil de instruirea iniţială şi continuă şi de către înseşi formatorii şi judecătorii;

IV. ca programele menţionate, implementate de aceeaşi autoritate, să se focu-seze asupra problemelor juridice şi de altă natură conexate funcţiilor exerci-tate de judecători şi conforme necesităţilor acestora (vezi paragraful 27);

V. ca instanţele să-şi încurajeze judecătorii în vederea participării acestora la cur-surile de instruire continuă;

VI. ca programele să fi e organizate şi să încurajeze un mediu în care membrii di-feritor ramuri şi nivele ale judiciarului să se poată întîlni, face schimb de expe-rienţă şi atinge poziţii comune;

VII. ca, în timp ce instruirea este o obligaţie etică a judecătorilor, statele membre să aibă obligaţia de a face disponibile judecătorilor mijloacele fi nanciare, tim-pul şi alte mijloace necesare instruirii continue .

V. Evaluarea în cadrul instruirii

38. În vederea îmbunătăţirii continue a calităţii instruirii judecătorilor, organele res-ponsabile pentru instruire trebuie să efectueze evaluări frecvente a programelor şi metodelor. Un rol important în acest proces trebuie să fi e atribuit opiniei participan-ţilor la iniţiativele de instruire, care urmează a fi încurajate prin mijloace corespunză-toare (chestionare, interviuri).

39. În timp ce nu încape îndoială că performanţele formatorilor urmează a fi mo-nitorizate, problema evaluării nivelului de însuşire a materii de către participanţii la cursurile de instruire este mai controversată. Instruirea continuă a judecătorilor poate fi cu adevărat fructuoasă dacă interacţiunea lor liberă nu este infl uenţată de considerente de carieră.

40. În statele în care judecătorii sunt instruiţi la începutul carierii profesionale, CCJE consideră evaluarea rezultatelor instruirii iniţiale necesară, în vederea asigurării nu-mirii pe principii obiective a judecătorilor. Din contra, în statele în care judecătorii sunt selectaţi din rîndurile juriştilor experimentaţi, metode de evaluare obiectivă sunt aplicate prealabil numirii, instruirea urmînd etapa selectării candidaţilor, astfel că în aceste state evaluarea pe parcursul instruirii iniţiale nu este potrivită.

41. Este totuşi important, în cazurile în care candidaţii sunt supuşi unei evaluări, ca aceştia să fi e garantaţi prin lege împotriva arbitrarului în aprecierea lucrului lor. În plus, în cazul statelor în care este prevăzută numirea provizorie a judecătorilor, des-tituirea acestora din funcţie la sfîrşitul perioadei de instruire trebuie să aibă loc cu respectarea garanţiilor prevăzute pentru destituirea judecătorilor din funcţie.

42. În contextul celor menţionate CCJE recomandă:

I. ca programele şi metodele de instruire să fi e supuse unor aprecieri frecvente din partea organelor responsabile de instruirea judecătorilor;


II. ca, în principiu, participanţii la iniţiativele de instruire a judecătorilor să nu fi e supuşi unei evaluări a calităţii; participarea lor la instruire în sine, apreciată obiectiv, poate fi totuşi luată în considerare în vederea evaluării profesionale a judecătorilor;

III. calitatea performanţei participanţilor la instruire trebuie totuşi evaluată, dacă această evaluare este necesară datorită faptului că în unele sisteme formarea iniţială este o fază a procesului de recrutare a judecătorilor.

VI. Instruirea Europeană a judecătorilor

43. Oricare ar fi natura obligaţiilor sale, nici un judecător nu poate ignora legea euro-peană, fi e aceasta Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau alte Convenţii ale Consiliului Europei sau, dacă este cazul, Tratatul cu privire la Uniunea Europeană şi legislaţia care derivă din acesta, deoarece judecătorii sunt obligaţi să o aplice direct în orice caz pe care-l judecă.

44. În vederea promovării acestei faţete esenţiale a obligaţiilor judecătorilor, CCJE consideră că statele membre, după consolidarea studiilor dreptului European la uni-versităţi, trebuie să promoveze includerea acestuia în programele de instruire iniţială şi continuă a judecătorilor, cu o atenţie particulară la aplicarea practică în activitatea cotidiană.

45. Se recomandă, de asemenea, reconsolidarea Reţelei Europene pentru schimbul de informaţii între persoanele şi entităţile responsabile de instruirea judecătorilor (Reţeaua de la Lisabona), care promovează instruire în subiecte de interes comun şi drept comparat şi care trebuie să corespunde necesităţilor formatorilor, precum şi a înseşi judecătorilor.

Funcţionarea acestei Reţele poate fi efectivă doar dacă fi ecare stat membru o sprijină, în special prin stabilirea organului responsabil de instruirea judecătorilor, precum este prevăzut în secţia II mai sus, şi printr-o cooperare pan-Europeană în acest domeniu.

46. Mai mult, CCJE consideră că cooperarea în cadrul altor iniţiative vizînd colabo-rarea instituţiilor responsabile de instruirea judecătorilor din Europa, în particular

în cadrul Reţelei Europene de Instruire Judiciară, poate contribui efectiv la o mai bună coordonare şi armonizare a programelor şi metodelor de instruire a judecăto-rilor pe întregul continent.

***


Avizul nr. 5 (2003) al Consiliului consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)


PRIVIND LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA NUMIRII JUDECĂTORILOR CURŢII EUROPENE PENTRU DREPTURILE OMULUI



1. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), în cadrul celei de a patra re-uniuni de la Strasbourg din 24-28 noiembrie 2003, a luat cunoştinţă de raportul din mai 2003 al Centrului Internaţional pentru Protecţia Juridică a Drepturilor Omului (Interights) cu privire la „Legislaţia şi Practica Numirii Judecătorilor Curţii Europene pentru Drepturile Omului”

2. CCJE salută concluziile şi recomandările propuse de raport. CCJE le consideră drept un pas important către implementarea recomandărilor ce se conţin în Avizul nr.1 (2001) referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi ina-movibilitatea judecătorilor, pe care CCJE doreşte să le reafi rme, cu privire la:

(a) procesul de numire a judecătorilor curţilor internaţionale, în particular alin. 56 al Avizului, care stabileşte:

„CCJE este de acord că importanţa obligaţiilor rezultînd din tratatele internaţionale, precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din tratatele Uniunii Europene pentru sistemele de drept naţionale şi judecătorii naţionali face esenţială condiţia ca numirea şi reinvestirea judecătorilor instanţelor care interpretează asemenea tratate să inspire aceeaşi încredere şi să respecte aceleaşi principii ca şi sistemele naţionale de drept. CCJE mai consideră că implicarea autorităţii independente la care se face referire în alineatele 37 şi 45 trebuie încurajată în legătură cu numirea şi reinves-tirea judecătorilor în instanţele internaţionale. Consiliul Europei şi instituţiile sale sunt întemeiate pe credinţa faţă de valorile comune superioare celor ale fi ecărui stat


membru şi această credinţă a avut deja efecte practice semnifi cative. În cazul în care nu se insistă la nivel internaţional asupra aplicării acestor valori, acest fapt va avea drept rezultat subminarea acestora, precum şi a progreselor care s-au înregistrat în dezvoltarea şi aplicarea lor.”

Alineatele 37 şi 45 promovează intervenţia unei autorităţi independente, cu o repre-zentarea judecătorească substanţială, în legătură cu toate numirile judiciare.

(b) durata mandatului, în particular alineatele 57 şi 52, care prevăd:„Este un principiu fundamental, conform căruia independenţa judecătorească este garantată pînă la vîrsta obligatorie de pensionare sau pînă la expirarea termenului fi xat de numire în funcţie.”

„CCJE a considerat că acolo unde, în cazuri excepţionale, numirea unui judecător ina-movibil se face pe o perioadă limitată, aceasta nu trebuie reînnoită decît dacă există proceduri care să garanteze că:

i. judecătorul, dacă îşi dă acordul, este examinat în vederea reinvestirii de către autoritatea responsabilă pentru numiri; şi

ii. decizia privind reinvestirea se ia absolut obiectiv şi pe bază de merit, fără a se ţine seama de considerente politice.”

3. Criteriile obiective pentru numirea judecărilor Curţii Europene pentru Drepturile Omului sunt fi xate în Articolul 21 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Dreptu-rilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care stabileşte:

„Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să întru-nească condiţiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcţiuni judiciare sau să fi e jurişti avînd o competenţă recunoscută.”

4. CCJE, care este compus din judecători din 45 de State Membre ale Consiliului Eu-ropei, accentuează importanţa fundamentală pe care o atribuie numirii în calitate de judecători ai Curţii Europene pentru Drepturile Omului a judecătorilor care nu doar corespund acestor criterii, dar sunt şi cei mai buni candidaţi disponibili pentru o astfel de numire. De aceasta depinde integritatea şi reputaţia Curţii, iar în acest fel şi a Convenţiei.

***




PRIVIND PROCESUL ECHITABIL, JUDECAT ÎN TERMEN REZONABIL ŞI ROLUL JUDECĂTORILOR ÎN PROCESE, LUÎND ÎN CONSIDERAŢIE

MIJLOACELE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A DISPUTELOR

Strasbourg, 24 noiembr ie 2004 CCJE (2004) OP N r. 6 [cc je/doc2004/

cc je(2004)op n° 6e]

Introducere

1. De-a lungul anilor, gestionarea procedurilor de către instanţele din Europa a evo-luat către luarea în considerare pe deplin a intereselor utilizatorilor instanţelor. Prac-ticienii şi-au îndreptat atenţia asupra căilor de îndeplinire a aşteptărilor publicului, ca toţi cei care caută dreptate nu numai să aibă un acces mai facil la instanţe, ci şi să benefi cieze de o efi cienţă mai puternică a procedurilor aplicate şi de garanţii mai solide că hotărîrile pronunţate vor fi puse în aplicare.

2. Instrumentul esenţial în cadrul acestei evoluţii îl constituie Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), fi ind consultată jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptu-rilor Omului (Curtea) în vederea interpretării şi aplicării dispoziţiilor acesteia.

3. Art. 6 din CEDO, în special, a generat un fond de drept procedural comun diferi-telor state europene şi a determinat instituirea unor principii generale care, deasupra şi dincolo de varietatea şi diversitatea sistemelor naţionale, sunt menite să asigure dreptul de acces în instanţă, dreptul de a obţine hotărîri într-un termen rezonabil, la fi nalul unei proceduri corecte şi echitabile, precum şi dreptul de a obţine punerea în aplicare a oricărei hotărîri pronunţate.

4. Dreptul la un proces echitabil tinde să devină cu adevărat un drept fundamental pentru cetăţenii Europei, a cărei punere în aplicare este asigurată de către Curte şi,


în subsidiar, de către instanţele interne, de exemplu prin acordarea de compensaţii părţilor dintr-o dispută, ale căror cazuri nu sunt judecate într-un termen rezonabil.

5. Pe parcursul unei perioade de mai mulţi ani, Consiliul Europei a manifestat o pre-ocupare constantă pentru îmbunătăţirea accesului publicului la justiţie, refl ectată în diferitele rezoluţii şi recomandări ale acestuia, cu privire la asistenţa juridică, simpli-fi carea procedurilor, reducerea costurilor acestora, utilizarea noilor tehnologii, redu-cerea volumului de muncă al instanţelor şi la mijloace alternative de soluţionare a disputelor.

6. Curtea însăşi se asigură de faptul că guvernele respectă dispoziţiile art. 6 din CEDO, de exemplu reamintindu-le acestora că orice persoană care doreşte să declanşeze proceduri juridice trebuie să benefi cieze de acces în instanţă şi că nu este permis amestecul statului în acest drept, în fapt sau în temeiul legii.

7. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a acordat atenţie modului în care judecătorii ar putea participa la acest efort de a garanta accesul la soluţionarea rapidă şi efi cientă a disputelor.

8. Acesta reaminteşte că prima Conferinţă europeană a judecătorilor cu privire la „Soluţionarea la timp a disputelor şi rolul judecătorilor” [Early settlement of disputes and the role of judges], care a avut loc în cadrul Consiliului Europei din 24 şi 25 no-iembrie a arătat că indiferent de cît de interesante şi de utile pot fi măsurile alterna-tive, cum sunt medierea sau concilierea, încrederea în instituţia judiciară rămîne o caracteristică esenţială a societăţilor democratice.

9. Prin urmare, este important ca atunci cînd se confruntă cu sistemul justiţiei, cetă-ţenii să ştie că au de-a face cu o instituţie efi cientă.

10. În acest context, prezentul aviz se concentrează asupra (A) chestiunea accesului la justiţie, (B) calitatea sistemului justiţiei şi evaluarea acesteia, date statistice canti-tative, proceduri de monitorizare, (C) volumul de muncă şi gestionarea cauzelor în cadrul instanţelor şi (D) soluţionarea alternativă a disputelor, cu sublinierea rolului judecătorului în punerea în aplicare a principiilor prevăzute de CEDO şi jurispru-denţa Curţii.

A. Accesul la justiţie

11. Accesul public la justiţie presupune furnizarea de informaţii adecvate cu privire la funcţionarea sistemului judiciar.

12. CCJE consideră că trebuie încurajate toate măsurile de furnizare a unor astfel de informaţii publicului.

13. Publicul trebuie, în special, să fi e conştient de natura procedurilor care pot fi de-marate, durata posibilă a acestora, costurile acestora şi riscurile implicate în caz de


utilizare incorectă a căilor legale. Trebuie furnizate, de asemenea, informaţii cu pri-vire la mijloacele alternative de soluţionare a disputelor, ce pot fi puse la dispoziţia părţilor.

14. Aceste informaţii generale pentru public pot fi completate cu informaţii mai exacte cu privire, în special, la anumite hotărîri de referinţă pronunţate de instanţe, precum şi la durata procedurilor din cadrul diferitelor instanţe.

15. Informaţiile cu privire la funcţionarea sistemului judiciar pot proveni din surse va-riate, cum sunt Departamentul de Justiţie (publicarea de broşuri informative, pagini de Internet etc.), serviciile sociale şi serviciile publice de consiliere juridică organi-zate de asociaţiile avocaţilor, precum şi din alte surse.

16. Instanţele însele trebuie să participe la difuzarea informaţiilor, în special atunci cînd deţin servicii de relaţii publice. Printre căile relevante de difuzare a informaţiilor se afl ă şi paginile de Internet administrate de anumite instanţe.

17. CCJE recomandă dezvoltarea de programe educaţionale care să includă descri-erea sistemului judiciar şi care să ofere vizite în instanţe. De asemenea, percepe ne-cesitatea publicării unor ghiduri pentru cetăţeni, care să permită părţilor dintr-un litigiu să benefi cieze de o cunoaştere mai bună a funcţionării instituţiilor judiciare, informîndu-i în acelaşi timp despre drepturile procedurale ale acestora în faţa in-stanţelor. În cele din urmă, recomandă utilizarea generală a tehnologiei informatice pentru a furniza membrilor publicului acelaşi tip de informaţii cu privire la funcţio-narea instanţelor, mijloacele de acces la justiţie, principalele hotărîri pronunţate şi rezultatele statistice din instanţe.

18. CCJE încurajează pozitiv adoptarea unui format simplifi cat şi standardizat pentru documentele juridice necesare pentru intentarea şi demararea de acţiuni în instanţă. Simplifi carea recomandată este de luat în considerare în special pentru înţelegerile minore, pentru disputele care îi implică pe consumatori şi pentru cazuri în care stabi-lirea temeiurilor legale şi a faptelor nu prezintă, în principiu, difi cultăţi (soluţionarea datoriilor). Acesta recomandă, suplimentar, dezvoltarea tehnologiei prin care părţile din cadrul unui litigiu pot obţine, prin intermediul facilităţilor informatice, documen-tele necesare pentru intentarea unei acţiuni în faţa unei instanţe şi fi e acestea, fi e reprezentanţii acestora, pot fi puşi în contact direct cu instanţele.

19. CCJE recomandă, de asemenea, ca părţile din cadrul unui litigiu să fi e pe deplin informate, de către avocaţi sau instanţe, chiar înainte de instituirea procedurilor, cu privire la natura şi volumul cheltuielilor pe care vor trebui să le suporte, precum şi să li se indice durata prevăzută a procedurilor pînă la momentul hotărîrii.

20. În Avizul nr. 2 (2001), alin. 9, CCJE a identifi cat importanţa unei fi nanţări adecvate a funcţionării oricărui sistem judiciar. Se pune problema cuantumului în care părţile în cadrul unui litigiu sau alte persoane afl ate în faţa instanţei pot sau ar trebui să con-tribuie la o astfel de fi nanţare, prin intermediul taxelor instanţelor. CCJE consideră că


sistemul judiciar nu trebuie să obstrucţioneze accesul la justiţie prin costuri excesive. Un sistem efi cient de justiţie reprezintă un benefi ciu pentru public în ansamblu, nu numai pentru cei care se întîmplă să fi e implicaţi într-un litigiu. Statul de drept este demonstrat şi instituit prin funcţionarea efi cientă a instanţelor şi a proceselor de ju-decată; iar acest lucru permite publicului în ansamblu să îşi adapteze şi să conducă afacerile în siguranţă şi cu încredere.

21. Trebuie să existe un sistem de asistenţă juridică organizat de către stat pentru a permite fi ecăruia să benefi cieze de acces la justiţie. O astfel de asistenţă trebuie să acopere nu numai cheltuielile din instanţă, ci şi consilierea juridică în privinţa ale-gerii sau a necesităţii de a intenta o acţiune. Aceasta nu trebuie rezervată doar per-soanelor fără resurse materiale, ci ar trebui, de asemenea, să fi e disponibilă, cel puţin parţial, celor al căror venit mediu nu le permite să suporte cheltuielile unei acţiuni fără asistenţă.

22. Acest sistem de asistenţă juridică parţială permite ca numărul de benefi ciari să fi e crescut în timp ce se păstrează un anumit echilibru între obligaţia autorităţilor de a facilita accesul la justiţie şi responsabilitatea individuală. CCJE consideră că un judecător sau o altă autoritate care acţionează din punct de vedere judiciar trebuie să poată lua parte la deciziile care privesc acordarea asistenţei. În cazul în care au-toritatea căreia i se solicită să se pronunţe asupra unei cereri de asistenţă juridică este obligată să o respingă atunci cînd acţiunea avută în vedere este în mod evident inadmisibilă sau nefondată, este indispensabil ca, în cazul în care acţiunea introdusă de un solicitant căruia i s-a refuzat asistenţa, judecătorul implicat în pronunţarea hotărîrii relevante să se retragă din judecarea cauzei, în scopul respectării îndatoririi de imparţialitate obiectivă, în conformitate cu art. 6 din CEDO.

23. CCJE consideră că asistenţa juridică trebuie fi nanţată de către o autoritate pu-blică şi acoperită de un buget special, astfel încît cheltuielile corespunzătoare să nu fi e suportate din bugetele de funcţionare ale instanţelor.

24. Furnizarea asistenţei juridice părţilor reprezintă o componentă importantă a ac-cesului la justiţie pentru părţile afl ate în litigiu.

25. CCJE observă că, în anumite state, intervenţia unui avocat în timpul unei pro-ceduri nu este necesară. Alte state fac o distincţie clară în funcţie de dimensiunea intereselor fi nanciare şi de tipul disputei sau al procedurilor. Dreptul unei părţi din cadrul unui litigiu de a-şi pleda cauza în faţa unei instanţe fi e personal, fi e printr-un reprezentant la alegerea sa pare potrivit în special în cazul procedurilor simplifi cate, litigiilor de importanţă fi nanciară minoră şi a cazurilor care îi implică pe consuma-tori.

26. Cu toate acestea, chiar şi în cazurile în care nu există necesitatea unui avocat de la început, CCJE consideră că ar trebui să existe dispoziţii care să permită judecătorului, ca măsură excepţională, să dispună intervenţia unui apărător în cazul în care cauza prezintă probleme specifi ce sau dacă există un risc major ca drepturile apărării să


fi e încălcate. În această eventualitate, reprezentarea de către un avocat trebuie să benefi cieze de sprijin din partea unui sistem efi cient de asistenţă juridică.

27. Rezoluţia (78) 81 prevede la alin. 1 din anexă că „nici o persoană nu trebuie să fi e împiedicată de bariere economice să-şi urmărească sau să-şi apere drepturile (...)”.

28. Cu toate acestea, trebuie să existe garanţii împotriva situaţiei ca remunerarea avocaţilor şi a ofi ţerilor instanţei să fi e fi xată astfel încît să încurajeze măsuri proce-durale inutile. Trebuie, de asemenea, să existe dispoziţii, în temeiul Recomandării nr. R (84) 52 (principiul 2-1 din anexă), pentru sancţionarea abuzului de proceduri în instanţă.

29. Asistenţa juridică nu reprezintă singurul mijloc de a sprijini accesul la justiţie. Alte metode care pot fi utilizate în acest scop includ, de exemplu, o asigurare pentru cheltuieli în instanţă, care să acopere cheltuielile proprii unei părţi şi/sau orice sumă care trebuie achitată celeilalte părţi dacă procesul este pierdut.

30. CCJE nu intenţionează să discute în detaliu, în prezentul aviz, un număr de alte măsuri pentru accesul la justiţie, inclusiv măsura unor taxe condiţionate sau a unor cheltuieli fi xe.

B. Calitatea sistemului de justiţie şi evaluarea acestuia; date statistice cantitative; proceduri de monitorizare

31. Asigurarea justiţiei implică nu numai munca judecătorilor şi a altor profesionişti din domeniul juridic; aceasta cuprinde şi un număr de activităţi efectuate în cadrul instituţiilor judiciare de către agenţi guvernamentali şi cetăţeni; funcţionarea sa se bazează în mare măsură pe infrastructuri judiciare (clădiri, echipament, personal auxiliar etc.). Prin urmare, calitatea sistemului justiţiei depinde atît de calitatea in-frastructurilor, care pot fi măsurate prin criterii similare cu cele utilizate pentru alte servicii publice, cît şi de capacitatea profesioniştilor din domeniul juridic (judecători, dar şi avocaţi, procurori şi funcţionari); în prezent fi ind posibilă măsurarea activităţii unor astfel de profesionişti comparativ cu referinţe din cadrul legii şi din practica şi deontologia judiciară sau profesională.

32. Cu toate acestea, avînd în vedere că cererea crescută pentru justiţie în majori-tatea ţărilor se confruntă cu limitări ale bugetului pentru sistemul justiţiei, teoria şi practica sugerează posibilitatea evaluării calităţii activităţii judiciare, cu trimitere, de asemenea, la efi cienţa socială şi economică, prin intermediul unor criterii care sunt uneori similare cu cele utilizate pentru alte servicii publice.

33. CCJE observă că apare un număr de probleme la aplicarea criteriilor de evaluare a justiţiei care nu iau în calcul caracteristicile specifi ce ale acesteia. Cu toate că se

1 Rezoluţia (78) 8 privind asistenţa şi consilierea juridică.2 Recomandarea nr. R (84) 5 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind principiile de pro-

cedură civilă desemnate să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei.


pot aplica activităţilor altor profesionişti din domeniul juridic anumite considerente similare, CCJE a dezbătut implicaţiile unei astfel de abordări ale activităţii judiciare.

34. CCJE accentuează, în primul rînd, că evaluarea „calităţii” sistemului justiţiei, re-spectiv prin performanţele sistemului de instanţe ca întreg sau ale fi ecărei instanţe sau grup local de instanţe, individual, nu trebuie confundată cu evaluarea capaci-tăţii profesionale a fi ecărui judecător în parte. Evaluarea profesională a judecătorilor, în special atunci cînd vizează decizii care infl uenţează statutul sau cariera acestora reprezintă o sarcină care are alte scopuri şi trebuie îndeplinită pe baza unor criterii obiective, cu toate garanţiile pentru independenţa judiciară (vezi Avizul nr. 1 (2001) al CCJE, în special alin. 45).

35. Practica anumitor ţări arată o suprapunere, pe care CCJE o consideră nepotrivită, între evaluarea calităţii justiţiei şi evaluarea judecătorilor din punct de vedere pro-fesional. Această suprapunere se refl ectă în modul în care sunt colectate statisticile. În anumite ţări se realizează statistici pentru fi ecare judecător, în altele cifrele sunt stabilite pentru fi ecare instanţă. Este probabil ca toate să păstreze înregistrări ale numărului de cazuri abordate, dar vechiul sistem asociază această cifră cu persoa-nele individuale. Sistemele care evaluează judecătorii în mod statistic, în mod uzual includ o cifră pentru procentul de recursuri cu succes.

36. Unele ţări consideră ca indicator procentul de hotărîri anulate în cadrul unui re-curs. O evaluare obiectivă a calităţii hotărîrilor judiciare poate constitui unul dintre elementele relevante pentru evaluarea profesională a unui judecător, (dar chiar şi în acest context trebuie să se ţină seama de principiul independenţei judiciare in-terne şi de faptul că anularea hotărîrilor trebuie acceptată ca un rezultat normal al procedurilor de recurs, fără o vină din partea primului judecător). Cu toate acestea, utilizarea ratelor de anulare ca singurul sau chiar în mod necesar un indicator im-portant de evaluare a calităţii activităţii judiciare este neadecvată în viziunea CCJE. Printre cîteva aspecte care ar putea fi discutate referitor la această problemă, CCJE subliniază că o caracteristică a sistemului de justiţie bazat pe proceduri o reprezintă faptul că nivelul calităţii rezultatului unei singure cauze depinde în mare măsură de calitatea măsurilor procedurale anterioare (iniţiate de poliţie, procuratură, avocaţi privaţi sau părţi), astfel încît evaluarea performanţelor judiciare este imposibilă fără evaluarea fi ecărui context procedural în parte.

37. Aceleaşi considerente se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea deciziilor individuale luate de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de observarea ratei de anulare.

38. În anumite ţări, evaluarea calităţii justiţiei este efectuată prin colectarea de indi-catori care măsoară performanţele instanţei: durata procedurilor, numărul lucrărilor restante, numărul personalului auxiliar, cantitatea şi calitatea infrastructurilor (cu tri-mitere specială la clădiri şi tehnologia informaţiei) etc.


39. Această abordare este acceptabilă în principiu, avînd în vedere că tinde să eva-lueze „performanţele” justiţiei într-un sens mai larg. Cu toate acestea, în opinia CCJE, o abordare mai bună ar fi reprezentată de evaluarea justiţiei în contextul său mai larg, de exemplu în interacţiunile justiţiei cu alte variabile (judecători şi avocaţi, jus-tiţie şi poliţie, jurisprudenţă şi legislaţie etc.), avînd în vedere că o mare parte a func-ţionării defectuoase a sistemului de justiţie decurge din lipsa de coordonare dintre mai mulţi factori. CCJE consideră că este esenţial, de asemenea, să sublinieze inter-acţiunea dintre calitatea justiţiei şi prezenţa unor infrastructuri adecvate, precum şi a personalului auxiliar.

40. Chiar şi tehnologia modernă a informaţiei permite colectarea de date foarte sofi s-ticate, difi cultatea rămînînd în sfera alegerii variabilelor de măsurat, a modului de in-terpretare a acestora, precum şi de stabilire a persoanelor abilitate pentru aceasta.

41. În ceea ce priveşte datele ce trebuie colectate, nu există criterii general acceptate în prezent. Aceasta se datorează faptului că administrarea justiţiei diferă în mare mă-sură de sarcinile pur administrative specifi ce altor servicii publice, în cazul cărora s-a dezvoltat şi poate fi efi cientă măsurarea prin intermediul indicatorilor. De exemplu, faptul că în cazul unei instanţe durează, în medie, mai mult, soluţionarea unei cauze, decît în cazul alteia, sau faptul că numărul de lucrări restante este mai mare, poate sau nu să însemne că această instanţă este mai puţin efi cientă.

42. Oricare ar fi direcţiile de dezvoltare din acest domeniu, CCJE consideră că noţi-unea de „calitate” a justiţiei nu trebuie înţeleasă ca sinonim pentru „productivitatea” sistemului judiciar, pur şi simplu; o abordare calitativă trebuie să se adreseze mai degrabă capacităţii sistemului de a răspunde cererea de justiţie în conformitate cu scopurile generale ale sistemului juridic, în care celeritatea procedurilor reprezintă un singur element.

43. Avînd în vedere că este imposibil în prezent ca indicatorii de calitate să se bazeze pe criterii larg acceptate, CCJE recomandă cel puţin ca aceştia să fi e aleşi prin con-sens larg între profesioniştii din domeniul juridic, fi ind recomandabil ca organismul independent pentru autoguvernarea sistemului judiciar să joace un rol central în această alegere şi în colectarea datelor „referitoare la calitate”, în conceperea proce-durii de colectare a datelor, în evaluarea rezultatelor, în difuzarea acesteia ca răspuns către actorii individuali, pe baze confi denţiale, precum şi către publicul larg; o astfel de implicare poate reconcilia necesitatea de desfăşurare a evaluării calităţii cu nece-sitatea ca indicatorii şi evaluatorii să respecte independenţa judiciară.

44. În mod uzual, datele statistice sunt colectate de către instanţe şi trimise unei autorităţi centrale, care poate fi Curtea Supremă, Înaltul Consiliul pentru Sistemul Judiciar, Ministerul de Justiţie sau Administraţia Naţională a Instanţelor. Grefi erii din instanţe pot deţine un rol important în colectarea zilnică de date. În unele cazuri la identifi carea indicatorilor de calitate şi la conceperea sistemului de control al calităţii au participat agenţii private.


45. Publicarea datelor statistice cu privire la cazurile în curs şi cele trecute, din cadrul fi ecărei instanţe, disponibile în unele state, reprezintă un pas înainte către transpa-renţa situaţiei volumului de muncă. Trebuie studiate formulare adecvate pentru eli-berarea chiar şi a informaţiilor clasifi cate, pentru cercetători şi pentru sistemul judi-ciar, pentru a permite îmbunătăţiri ale sistemului.

46. Autoritatea centralizată care asamblează datele desfăşoară un proces constant de monitorizare numai în anumite ocazii. Această monitorizare nu are însă, întot-deauna, un impact direct şi imediat asupra organizării instanţelor sau alocării de re-surse umane şi materiale.

47. CCJE consideră că este în interesul sistemului judiciar ca procesul de colectare şi monitorizare a datelor să se desfăşoare în mod regulat şi că proceduri adecvate ar permite o adaptare rapidă a organizării instanţelor la modifi cări ale volumului de ca-zuri.1 Pentru a reconcilia realizarea acestei necesităţi cu garanţiile de independenţă a sistemului judiciar (în special cu principiul inamovibilităţii judecătorului şi interdicţia de retragere a cazurilor unui judecător), în opinia CCJE este recomandabil ca auto-ritatea competentă pentru colectarea şi monitorizarea datelor trebuie să fi e orga-nismul independent menţionat la alin. 37 şi alin. 45 din Avizul nr. 1 (2001); dacă un alt organism deţine competenţa pentru colectarea şi monitorizarea datelor, statele ar trebui să se asigure că astfel de activităţi rămîn în sfera publică pentru a păstra interesele de politică relevantă legate de tratarea datelor ce privesc justiţia; cu toate acestea, organismul independent trebuie să aibă competenţa de lua măsurile nece-sare pentru a adapta organizarea instanţelor la modifi cările volumului de cazuri.

48. Trebuie să aibă loc o cooperare facilă între toţi actorii în ceea ce priveşte interpre-tarea şi difuzarea datelor.

C. Volumul de cazuri şi gestionarea acestora

49. Prezenta secţiune cuprinde măsuri care pot reduce volumul de muncă al instan-ţelor, precum şi măsuri de sprijinire a abordării cauzelor înfăţişate în faţa instanţei. CCJE tratează aceste subiecte împreună2 pentru că ambele prezintă importanţă pentru îndeplinirea de către instanţe a îndatoririi acestora de a asigura un proces echitabil într-un termen rezonabil şi există o anumită suprapunere.

I. GENERAL50. Măsurile de reducere a volumului de muncă al instanţelor au inclus măsuri care au acest unic obiectiv şi măsuri care au valoare independentă. Recomandarea nr. R (86) 12 identifi că măsuri care se aplică mai mult sau mai puţin instanţelor penale

1 Vezi partea C, lit. b.2 Chestiunile referitoare la volumul de muncă şi gestionarea cazurilor au fost tratate în cadrul Primei Confe-

rinţe Europene a Judecătorilor (vezi alin. 8 de mai sus).


şi civile1. Recomandările nr. R (87) 182 şi nr. R (95) 123 abordează în mod specifi c ca-zurile penale. Ca exemple, măsuri cum sunt eliminarea sarcinilor non-judiciare sau asigurarea unui volum de muncă echilibrat vizează direct asigurarea unui volum de muncă adecvat. Soluţionarea consensuală (fi e direct între părţi, fi e prin mediere4) are o valoare independentă, refl ectînd valorile libertăţii de alegere şi înţelegere, compa-rativ cu o soluţie impusă de instanţă. Deplasarea delictelor minore în afara sferei pe-nale poate avea loc pentru a reduce volumul de muncă sau poate refl ecta concluzia că este preferabil să se trateze cu anumite tipuri de făptuitori (de exemplu cei tineri) în afara sistemului formal al justiţiei penale. Clarifi carea motivelor poate sprijini iden-tifi carea caracteristicilor diferitelor propuneri.

51. CCJE începe cu diverse subiecte în care poziţiile penale şi civile pot fi abordate împreună sau comparate.

(a) Administrarea instanţelor

52. CCJE a identifi cat două modele de bază pentru gestionarea instanţelor5. Într-unul dintre acestea, judecătorii deţin un rol redus sau nici un rol direct în gestionarea instanţelor. Aceştia pot dedica mai mult din timpul lor judecării, în locul ocupării tim-pului cu sarcini non-judiciare pentru care se poate să nu fi e potriviţi prin formare sau înclinaţii. Cu toate că instanţele nu pot funcţiona corespunzător fără ca judecătorii să fi e cel puţin consultaţi în probleme administrative, deciziile legate de alcătuirea bu-getelor, angajarea personalului, precum şi clădirile şi facilităţile instanţelor se afl ă în competenţa administratorilor. Avînd în vedere că orice sistem este folosit, resursele pentru funcţionarea sa trebuie să vină din partea guvernării centrale, acest sistem contribuie le menţinerea judecătorilor în afara presiunilor politice care decurg din necesitatea de a îndeplini obiective de performanţă.

1 Recomandarea nr. R (86) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind măsurile de pre-venire şi reducere a volumului excesiv de muncă din instanţe. Aceasta acoperă: (a) procedurile de con-ciliere (sau, pentru a utiliza un termen mai frecvent, „mediere”) inclusiv datoria avocaţilor de a promova concilierea; (b) alte proceduri extrajudiciare de soluţionare a disputelor, inclusiv arbitrajul (şi, deşi nu este menţionat în mod expres, avocaţii poporului); (c) rolul judecătorului de a promova stabilirea unei înţele-geri în mod amiabil; (d) îndepărtarea judecătorilor de sarcini extrajudiciare; (e) judecarea în primă instanţă de către judecători individuali (spre deosebire de juraţi); (f ) revizuirea competenţei instanţelor, pentru a asigura o distribuire echilibrată a volumului de muncă; (g) evaluarea impactului asigurărilor (cheltuielilor) juridice, pentru a se observa dacă acestea încurajează introducerea de revendicări nefondate. Recoman-darea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre a reamintit statelor că datoria aces-tora de a oferi condiţii adecvate de lucru pentru judecători includea „luarea de măsuri corespunzătoare pentru a atribui sarcinile extrajudiciare altor persoane” în conformitate cu Recomandarea anterioară.

2 Recomandarea nr. R (87) 18 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la simplifi carea justiţiei penale.

3 Recomandarea nr. R (95) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind gestionarea justi-ţiei penale conţine o varietate de recomandări pentru abordarea creşterii complexităţii cazurilor, a întîrzie-rilor nejustifi cate, a constrîngerilor bugetare şi a aşteptărilor ridicate din partea publicului şi a personalului, din poziţia (I) Fixării obiectivelor, (II) Gestionării volumului de muncă, (III) Gestionării infrastructurii, (IV) Gestionării resurselor umane şi (V) Gestionării informaţiilor şi comunicării.

4 Vezi secţiunea D din prezentul Aviz.5 Cf Avizului nr. 2 (2001) al acestuia privind Finanţarea şi gestionarea instanţelor, alin. 12-13.


53. Un dezavantaj îl constituie faptul că judecătorii trebuie să asigure obiectivul prin-cipal al sistemului de instanţe, şi anume soluţionarea efi cientă şi corectă a cauzelor, dar în acest model au un control redus asupra mediului în care urmăresc realizarea acestui obiectiv.

54. În cel de-al doilea sistem de bază, judecătorul cel mai în vîrstă dintr-o instanţă se ocupă şi de gestionarea efectivă a activităţii acesteia. La latitudinea sa se va afl a cel puţin parţial cheltuirea bugetului, angajarea şi concedierea personalului, precum şi clădirea instanţei şi inventarul acesteia. Avantajele şi dezavantajele reprezintă o imagine în oglindă a primului: judecătorii sunt deturnaţi de la rolul lor principal şi este necesar să întreprindă sarcini pentru care este posibil ca experienţa să nu îi fi pregătit. Probabilitatea de a se afl a într-o situaţie de dispută cu autoritatea publică este mai mare. Pe de altă parte, deţin un control real asupra mijloacelor de asigurare a justiţiei în cadrul instanţelor lor şi o mai mare infl uenţă asupra politicii de alocare a resurselor.

55. Multe ţări au sisteme care se afl ă undeva între cele două extreme. Este recunoscut faptul că o importanţă în creştere o prezintă faptul că judecătorii trebuie consultaţi şi trebuie să aibă posibilitatea de a avea un cuvînt de spus în cazul deciziilor funda-mentale cu privire la forma justiţiei moderne şi la priorităţile implicate. CCJE subli-niază necesitatea acestui fapt.

(b) Fluctuaţii ale volumului de muncă

56. Volumul de muncă al instanţelor va creşte sau va descreşte în timp. Acest lucru este infl uenţat de schimbările demografi ce şi, în sfera penală, de modifi cările mo-delelor de criminalitate. Această situaţie poate fi temporară. De exemplu, o instanţă situată în apropierea graniţei poate înregistra o creştere dramatică a cazurilor care privesc imigraţia ilegală sau o instanţă afl ată în apropierea unui aeroport, o creştere a cazurilor care privesc importul de droguri.

57. În anumite jurisdicţii, judecătorii şi/sau cazurile pot fi transferaţi/transferate re-lativ uşor între instanţe, cel puţin temporar. CCJE priveşte o astfel de fl exibilitate ca fi ind în general dezirabilă, cu condiţia ca independenţa judecătorilor individuali să fi e respectată şi, în cazul transferului unui judecător, ca acesta să fi e de acord. CCJE recunoaşte, desigur, că acest lucru trebuie exercitat cu atenţia cuvenită pentru pro-blemele practice de acces la justiţie. Persoanele implicate în aceste cazuri, precum şi publicul, în general, au dreptul să se aştepte la abordarea cazurilor local şi în mod convenabil, în mare măsură.

58. În alte jurisdicţii, judecătorul desemnat este stabilit de la început, transferul jude-cătorilor necesită acordul acestora, iar transferurile de cazuri sunt posibile, daca sunt permise, numai cu consimţămîntul părţilor. Cu toate acestea, pot exista în cadrul ori-cărei instanţe mecanisme prin care, de exemplu, un prezidiu ales, format din judecă-tori, poate decide să transfere cazurile unui judecător supraîncărcat, altui judecător din cadrul aceleiaşi instanţe.


59. Dacă există schimbări permanente ale volumului de muncă, vor fi necesare mo-difi cări corespunzătoare ale dimensiunilor instanţei, în special în privinţa ultimei categorii a jurisdicţiilor. Anumite considerente pur economice (în direcţia închiderii unei instanţe locale) pot intra astfel în contradicţie cu dreptul părţilor şi al publicului la o justiţie locală şi accesibilă în mare măsură. CCJE încurajează ţările să studieze şi să dezvolte criterii adecvate care să permită să se ţină seama şi să fi e echilibrate aceste considerente, asigurîndu-se faptul că prin adaptarea la evoluţia volumului de muncă, modifi cările metodelor instanţelor nu sunt concepute ca un mod de a aduce atingere independenţei judecătorilor.

60. Cu toate acestea, CCJE face trimitere la Avizul nr. 2 (2001), în special la alin. 4 şi alin. 5, care tratează chestiunea adecvării resurselor. Posibilitatea de a transfera jude-cători sau dosare de la o instanţă la alta nu trebuie să determine încurajarea accep-tării lipsei structurale de resurse. O astfel de fl exibilitate nu poate substitui un număr sufi cient de judecători, necesar pentru a face faţă volumului de muncă, preconizat în mod normal.

(c) Utilizarea unui singur judecător

61. În ceea ce priveşte cazurile penale, Recomandarea nr. R (87) 18, alin. D.2 prevede că trebuie utilizat un singur judecător „ori de cîte ori gravitatea faptei permite acest lucru”. Însă, în cazuri grave care implică libertatea subiectului, colegialitatea afl ării adevărului, asigurată de un complet de trei sau mai mulţi judecători, nespecialişti sau profesionişti, reprezintă o garanţie importantă împotriva deciziilor infl uenţate de pre-judecăţile sau opiniile idiosincretice ale unei singure persoane. În practică, cazurile mai puţin grave sunt judecate, de regulă, de un singur judecător ,iar cele mai grave, de către un complet, cu toate că linia de demarcaţie diferă considerabil între ţări.

62. În cazuri civile, practica generală a ţărilor din sistemul anglo-saxon este aceea ca judecătorii de primă instanţă să prezideze singuri şedinţa (fi ind practicieni cu expe-rienţă, numiţi relativ tîrziu în cadrul carierei lor profesionale). În alte jurisdicţii care benefi ciază de un sistem judiciar de carieră (precum şi în ţări ca Franţa, în care tribu-

naux de commerce sunt formate din persoane care nu sunt de profesie), completurile sunt încă utilizate în prima instanţă, cu toate că pare să existe o tendinţă în direcţia utilizării mai ample a unui singur judecător.

63. Utilizarea completurilor poate compensa lipsa de experienţă din partea mem-brilor individuali. Aceasta asigură respectarea calităţii şi transferul de experienţă către judecătorii mai tineri. Pot fi difi cil de abandonat aceste sisteme în care un ju-decător tînăr sau o persoană care nu este de profesie ar constitui, altfel, singurul membru al unui tribunal de primă instanţă.

64. CCJE consideră că ţările trebuie să încurajeze formarea şi dezvoltarea carierei în direcţia utilizării unui singur judecător care să audieze cazurile de primă instanţă, de cîte ori este posibil, proporţional cu experienţa şi capacităţile judecătorilor disponi-bili şi cu natura procedurii în cauză.


(d) Asistenţa furnizată judecătorilor

65. CCJE a menţionat în Avizul nr. 2 (2001) că în numeroase ţări, judecătorii bene-fi ciază de mijloace insufi ciente la dispoziţia lor. Cu toate acestea, CCJE subliniază necesitatea ca reducerea efectivă a sarcinilor necorespunzătoare efectuate de jude-cători să aibă loc numai prin asigurarea de asistenţi ai judecătorilor, cu califi cări sub-stanţiale în domeniul juridic („secretari” sau „referenţi”), cărora judecătorul le poate delega efectuarea unor activităţi specifi ce, sub supravegherea şi responsabilitatea aceluiaşi judecător, cum ar fi cercetarea legislaţiei şi a jurisprudenţei, întocmirea de documente simple sau standardizate, păstrarea legăturii cu avocaţii şi/sau publicul.

(e) Activitatea extrajudiciară

66. CCJE susţine punctul de vedere că activităţile non-judiciare enumerate în anexa la Recomandarea nr. R (86) 12 nu ar trebui desemnate, în mod normal, judecătorilor. Dar există şi alte activităţi care pot distrage sau pot diminua îndeplinirea îndatoririlor judiciare, inclusiv activităţi legate de administrarea instanţei, în cazul cărora nu este asigurată sau fi nanţată reprezentarea adecvată (vezi punctul (a) de mai sus) şi activi-tatea ca arbitrare privată, care în majoritatea ţărilor este oricum nepermisă.

67. Se aduc, de asemenea, critici cu privire la timpul petrecut de judecători în ca-drul comisiilor şi organismelor similare. Există opinia potrivit căreia „un judecător ar trebui să judece”, iar alte activităţi reprezintă o pierdere de resurse valoroase.

68. CCJE nu consideră că trebuie insistat prea mult asupra acestui punct. Dacă re-spectiva comisie examinează un aspect relevant pentru munca judiciară, iar jude-cătorul poate contribui la activitatea acestui organism, timpul petrecut într-o astfel de activitate nu poate fi privit ca o pierdere. În plus, un judecător poate fi mai bun benefi ciind de viziunea mai largă care poate fi dobîndită lucrînd cu profesionişti din alte discipline şi asupra unor subiecte conexe, dar nu intră în sfera sa uzuală de ac-tivitate.

69. Pe de altă parte, există riscul ca judecătorii să fi e implicaţi în anchete declanşate din motive politice, care presupun judecarea de chestiuni non-juridice, care se pot afl a în afara experienţei lor directe. Judecătorii trebuie să considere atent dacă este adecvat să îşi utilizeze aptitudinile şi reputaţia în anchete de acest tip1.

(f) Reprezentarea legală şi fi nanţarea cheltuielilor legale

70. În cazuri penale este corect ca asistenţa juridică sau reprezentarea legală gratuită să fi e disponibile fără evaluarea caracteristicilor poziţiei acuzatului. Difi cultatea pare să se afl e în sfera diferenţelor mari între natura şi gravitatea cazurilor pentru care este disponibilă o astfel de asistenţă sau reprezentare în diferite ţări. Însă în cazuri civile există îngrijorarea că metodele de fi nanţare pot încuraja litigiile neîntemeiate sau

1 CCJE face referire la Avizul său nr. 3 (2002), în care ia în considerare etica judiciară.


excesive, iar aceasta nu se limitează la asigurarea pentru cheltuieli legale1. În orice sistem juridic există tendinţa ca activitatea să graviteze în domeniile în care sunt dis-ponibile onorarii. Este necesar să fi e introduse sisteme de control adecvate pentru evaluarea în prealabil a caracteristicilor solicitărilor şi eliminarea din sfera eligibilităţii pentru asistenţă juridică a celor pentru care fondul şi/sau suma în cauză nu justifi că astfel de cheltuieli2.

II. INSTANŢELE PENALE71. În continuare CCJE vizează subiecte cu relevanţă specifi că din sfera penală: Este important să se reamintească de la început două diferenţe evidente, dar fundamen-tale, între procedurile penale şi civile:

(i) Procedurile civile implică aproape întotdeauna două părţi private. Publicul are un interes general în soluţionarea adecvată a litigiilor civile, dar rezultatul unui anumit caz nu prezintă niciun interes. În cazul procedurilor penale, pu-blicul are un interes real în soluţionarea adecvată a fi ecărui caz.

(ii) În procedurile civile, întîrzierile sau neregulile procedurale pot fi sancţionate prin dispunerea de cheltuieli sau, ca ultim resort, eliminarea acţiunii. În pro-cedurile penale, acuzarea poate fi sancţionată în termeni fi nanciari3 sau, în situaţii extreme, prin eliminare. Este mult mai difi cilă sancţionarea unui acuzat pentru întîrzieri sau nereguli, cu toate că în unele ţări, se poate dispune ca un avocat al apărării să plătească pentru resursele pierdute. De obicei, acuzatul nu are resurse fi nanciare pentru achitarea sumelor dispuse. Iar sancţiunea fi -nală de eliminare a cazului său nu se poate aplica. Instanţa nu poate dispune interzicerea dreptului la proces datorită nerespectării cerinţelor procedurale.

72. Avînd aceste lucruri în vedere, CCJE examinează anumite probleme specifi ce.

(a) Urmărirea penală discreţionară

73. Recomandarea nr. R (87) 18 susţine principiul urmăririi penale discreţionare „ori de cîte ori dezvoltarea istorică şi constituţia statelor membre permit acest lucru” şi prevede că „altfel, trebuie concepute măsuri în acelaşi scop”. În aceste din urmă ţări,

1 Referitor la ultimul, vezi alin. 26 de mai sus.2 Apare o problemă similară în privinţa acordurilor (permise acum în Marea Britanie) pentru onorarii condi-

ţionale – adică acorduri prin care onorariile avocaţilor nu urmează să fi e plătite de către solicitantul care îl informează pe avocat, cu excepţia cazului în care revendicarea are succes, dar trebuie plătite ulterior de către acuzatul perdant cu o majorare de pînă la 100%, benefi ciu care ajunge la avocaţii reclamantului cîştigător. Astfel de acorduri pot fi utilizate de către un reclamant sărac pentru a ofensa acuzaţii şi pentru a-i forţa să se înţeleagă, deoarece (i) reclamantul şi avocaţii acestuia nu sunt stimulaţi să se înţeleagă la un onorariu rezonabil - dimpotrivă; şi (ii) în cazul în care reclamantul nu obţine asigurarea de cheltuieli judiciare, acuzatul, în cazul în care cîştigă, este sigur că nu va recupera nici o cheltuială de la reclamantul perdant. Instanţele britanice au luat de curînd măsuri mai ferme de control a limitării taxelor care pot fi agreate în temeiul acordurilor de acest fel şi a condiţiilor în care acestea se pot realiza.

3 Trebuie să se ia considerare dacă acest fapt este compatibil cu natura publică a Procuraturii din multe ţări.


îndatoririle procurorilor publici independenţi (ministère public) pot cere aducerea cazurilor în faţa instanţei şi, în cazul în care cineva poate suspenda urmărirea penală, acesta poate fi numai un judecător.

74. Recomandarea prevede că orice decizie de neîncepere a urmăririi penale trebuie să fi e „conform legii” (alin. I.2), „exercitată pe baze generale, cum ar fi interesul pu-blic” (alin. II.4) şi poate avea loc numai „dacă autoritatea de urmărire penală deţine probe corespunzătoare ale vinovăţiei” (alin. I.2). CCJE interpretează cea de-a treia condiţie ca atare, cu excepţia cazului în care autoritatea de urmărire penală deţine probe corespunzătoare ale vinovăţiei, caz în care nu se mai ridică problema urmăririi penale discreţionare. Însă, în cazul în care nu au fost (încă) obţinute probe corespun-zătoare, CCJE consideră că trebuie să fi e la latitudinea autorităţii de investigare să decidă dacă gravitatea şi alte circumstanţe ale faptei, legate de făptuitorul bănuit şi de victimă, nu justifi că în continuare eforturi de a obţine alte probe.

75. Recomandarea prevede în continuare că decizia de a nu continua sau de a în-trerupe procedurile penale poate fi însoţită de un avertisment sau o admonestare sau poate fi supus respectării unor condiţii (în acest ultim caz fi ind necesar acordul făptuitorului bănuit); acest lucru nu trebuie tratat ca o condamnare sau nu trebuie să afecteze cazierul făptuitorului, cu excepţia cazului în care a recunoscut fapta şi, de asemenea, nu trebuie să afecteze dreptul victimei de a urmări compensaţii. În prac-tică, majoritatea ţărilor (dar nu toate) utilizează un anumit nivel de putere discreţio-nară. Una dintre distincţii apare între acele sisteme în care cazurile pot fi întrerupte numai condiţionat, cum ar fi prin compensaţii acordate victimei şi cele în care există puterea discreţionară de a întrerupe procedurile în cazul în care se consideră că nu este în interesul public continuarea acestora.

76. În prezent există trei structuri de bază în Europa.

(ii) Autoritatea de urmărire penală nu are nici competenţa de a renunţa la caz, nici de a impune condiţii/sancţiuni împotriva unui făptuitor, dacă probele justifi că urmărirea penală. Acesta are numai rolul de a pregăti cazul pentru instanţă.

(iii) Autoritatea de urmărire penală are competenţa de a decide continuarea urmăririi penale (de exemplu renunţarea la caz) chiar dacă există sufi ciente probe pentru aceasta.

(iv) Autoritatea de urmărire penală are atît competenţa de a decide continuarea urmăririi penale, cît şi posibilitatea de a renunţa la caz condiţionat sau im-punînd o amendă făptuitorului, cu acordul acestuia, ca alternativă a situaţiei în care cazul ar ajunge în instanţă. În cadrul acestei categorii vaste, există di-ferenţe considerabile în ceea ce priveşte competenţa de urmărire penală. În unele ţări poate fi impusă o gamă largă de condiţii, inclusiv consilierea şi ser-viciul în folosul comunităţii. În altele singura condiţie o constituie plata unei sume de bani.

77. CCJE încurajează studii suplimentare în fi ecare stat care nu deţine un prezent nici un sistem sau un echivalent al acestuia în ceea ce priveşte urmărirea penală discre-


ţionară, astfel încît să poată fi pusă în practică Recomandarea nr. R (87) 18. CCJE este de părere că fi ecare stat ar trebui să ia în considerare rolul pe care l-ar putea avea instanţele în verifi carea procedurilor efectuate, în special în cazul în care victima con-testă decizia de a se renunţa la caz luată de autoritatea de urmărire penală.

(b) Proceduri simplifi cate

78. Toate statele membre par să deţină anumite forme de proceduri simplifi cate, de exemplu pentru încălcări administrative şi infracţiuni mai puţin grave, cu toate că natura şi nivelul unor astfel de proceduri variază în mare măsură. Impactul art. 5 şi art. 6 din CEDO trebuie luat în considerare la introducerea şi prevederea unor astfel de proceduri, acordîndu-se întotdeauna posibilitatea unui recurs în faţa unui jude-cător.

(c) Pledoarii pentru vinovăţie şi înţelegeri în instanţă

79. Recomandarea nr. R (87) 18 recomandă acest lucru, în principiu. Termenii acesteia iau în considerare pledoaria pentru vinovăţie prezentată în faţa instanţei într-o etapă de început a procedurilor, fapt ce reprezintă un model al sistemului anglo-saxon. Cu toate acestea, puţine ţări deţin un sistem formal de acest tip. Acesta - şi în spe-cial consecinţele sale, înţelegerile în instanţă şi sentinţa redusă pentru pledoaria de vinovăţie - reprezintă o anatemă pentru multe din celelalte sisteme decît cel anglo-saxon. Cu toate acestea, un număr de ţări prezintă un sistem de proceduri moderate pentru cazul în care este admisă vinovăţia. Acesta funcţionează într-un mod similar cu o pledoarie formală, în măsura în care permite administrarea unui număr mai redus de probe şi accelerarea procedurii.

80. CCJE identifi că, în orice sistem formal care permite pledoaria pentru vinovăţie, avantaje (percepute de către sistemul anglo-saxon) şi posibile pericole, după cum urmează:

(i) Pledoariile pentru vinovăţie

81. În cazul în care un acuzat se poate înfăţişa şi este în măsură să furnizeze o indicaţie formală în faţa unui judecător că îşi admite vinovăţia într-o etapă de început a proce-durilor, se pot recupera timp şi resurse. Dacă acest lucru are loc într-un cadru formal, pot fi consolidate garanţii pentru acuzat. O mărturie în faţa poliţiei este posibil să fi fost obţinută într-un mod neadecvat. O pledoarie pentru vinovăţie reprezintă o recunoaştere a faptului că nu s-a întîmplat acest lucru. Cu toate acestea, avocaţii trebuie să aibă obligaţia profesională de a confi rma că acuzatul admite într-adevăr elementele juridice necesare ale infracţiunii.

(ii) Înţelegerea în instanţă

82. Acest lucru cuprinde două aspecte diferite: înţelegerea în privinţa acuzaţiilor şi înţelegerea în privinţa sentinţei.


83. Înţelegerea în privinţa acuzaţiilor implică un acord cu procuratura, formal sau informal, legat de faptul că acesta nu va introduce una sau mai multe acuzaţii dacă acuzatul le admite pe altele (de exemplu implicarea într-o infracţiune mai puţin gravă). O astfel de procedură nu va implica în mod normal un judecător, cu toate că pot exista dispoziţii care să solicite aprobarea judiciară. Argumentul în favoarea acestui lucru îl reprezintă faptul că dacă un acuzat este dispus să admită nouă din zece spargeri, nu poate fi în interesul unei justiţii efi ciente să existe întotdeauna un proces complet în privinţa celei de-a zecea acuzaţii, deoarece nu există destule probe pentru aducerea acesteia în faţa instanţei.

84. Înţelegerea în privinţa sentinţei apare, de asemenea, într-un număr de ţări. Însă sistemul anglo-saxon recunoaşte că există mari riscuri dacă se permite ca aceasta să implice un judecător. Pericolul îl constituie faptul ca acuzatul să se simtă presat să pledeze pentru vinovăţie pentru o infracţiune pe care nu o admite, de fapt, pentru a obţine o sentinţă mai uşoară din partea unui judecător.

(iii) Reducerea pedepsei

85. Acesta reprezintă un concept diferit, care nu depinde de efectuarea unei înţe-legeri cu cineva, fi e procuratura, fi e judecătorul. Conceptul (acceptat în unele ţări) este acela că un acuzat care pledează pentru vinovăţie ar trebui să primească în mod normal o sentinţă mai uşoară decît în cazul în care nu ar face acest lucru - cu cît ple-doaria este făcută mai devreme, cu atît reducerea este mai mare1.

86. Pot exista anumite reticenţe faţă de această idee. Argumentele sunt acelea că infracţiunea a fost înfăptuită, meritînd o anumită pedeapsă odată dovedită, indife-rent dacă este recunoscută sau nu. Argumentul că o pledoarie pentru vinovăţie arată întotdeauna remuşcări este, în cele mai multe cazuri, iluzoriu. În unele cazuri, este posibilă o reacţie socială principială pentru acele sisteme în care procesele se desfă-şoară în mare parte verbal. Dacă martorul principal este vulnerabil (în special copiii şi victimele violenţei sexuale), audierea verbală poate constitui o traumă suplimen-tară. În astfel de cazuri, prin pledoaria sa care evită necesitatea unei audieri, acuzatul uşurează sau evită prejudiciul pe care l-ar fi cauzat altfel acţiunile sale.

87. In afara unei minorităţi de situaţii, o astfel de reacţie nu este valabilă. Dacă o persoană acuzată de o serie de spargeri datorită amprentelor sau probelor ştiinţi-fi ce, singurii martori pe care îi salvează de la expunerea probelor sunt profesioniştii, care sunt obişnuiţi cu furnizarea probelor. Motivul încurajării pledoariilor pentru vi-novăţie printr-o reducere a pedepsei prezintă avantajele pragmatice ale faptului că pledoariile pentru vinovăţie (i) asigură condamnarea făptuitorilor, care ştiu că sunt vinovaţi, dar altfel nu ar avea nici o motivaţie să nu insiste într-un proces, în speranţa că probele sau martorii împotriva lor nu vor putea convinge juriul sau judecătorul şi (ii) scurtarea procedurilor (şi evitarea întîrzierilor pentru alte procese) chiar şi în

1 În general pînă la o treime din durata sentinţei care altminteri ar fi depăşită.


cazuri în care ar fi rezultat oricum o condamnare dintr-un proces complet. Acestea reprezintă benefi cii pragmatice pentru societate ca întreg.

88. Însă, este clar faptul că, dacă sunt permise reduceri ale pedepselor, trebuie să funcţioneze anumite garanţii. Trebuie manifestată atenţie din partea avocaţilor şi ju-decătorilor pentru a se asigura faptul că pledoariile pentru vinovăţie sunt voluntare şi reprezintă într-adevăr recunoaşterea vinovăţiei. Judecătorii nu trebuie să menţi-oneze sau să fi e implicaţi în discuţii între avocaţi şi acuzat cu privire la posibilitatea unei astfel de reduceri. Judecătorii ar trebui să aibă competenţa de a nu aproba orice înţelegere care pare să nu se bazeze pe adevăr sau să nu fi e în interesul public.

89. CCJE manifestă îndoiala că ar fi realist să recomande punerea în aplicare ime-diată a unui sistem de reducere a pedepsei în cazul unei pledoarii pentru vinovăţie în toate statele membre. Însă CCJE recomandă tuturor ţărilor să ţină seama dacă un astfel de sistem nu ar putea aduce într-un fel benefi cii procesului justiţiei penale în cadrul acestora.

III. INSTANŢELE CIVILE90. Recomandarea nr. R (84) 5 identifi că nouă „principii de procedură civilă menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei civile”. Aceasta a constituit o Recomandare timpurie, care ţinteşte departe, dar în practică nu este pusă în aplicare, adesea. CCJE consideră că, dacă ar fi pusă în aplicare în general, ar oferi o garanţie reală a respec-tării îndatoririi statelor prevăzute de art. 6 din CEDO, de a asigura „un proces echi-tabil şi public, într-un termen rezonabil” în cadrul procedurilor civile.

91. Cele nouă principii au stabilit elemente cheie ale competenţelor de gestionare a cazurilor, pe care CCJE consideră că ar trebui să le deţină şi să le exercite judecătorii de la începutul la fi nalul tuturor procedurilor civile (inclusiv administrative), pentru a asigura respectarea art. 6 din CEDO. Prin urmare, CCJE va rezuma şi comenta aceste principii în puţine detalii.

92. Principiul 1 din Recomandare sugerează o limită în cadrul procedurilor de „nu mai mult de două înfăţişări”, una preliminară şi o a doua pentru probe, argumente şi, dacă este posibil, judecată, nefi ind permise amînări „cu excepţia cazului în care apar noi fapte, precum şi în alte circumstanţe excepţionale şi importante” şi sancţiuni im-puse părţilor, martorilor şi experţilor care nu respectă termenele instanţei sau nu se înfăţişează.

93. CCJE priveşte acest principiu ca pe un model general. Unele sisteme ţin evidenţa numărului de înfăţişări. Altele abordează litigii complexe, care nu ar fi posibil să se desfăşoare în limitele unei audieri preliminare şi a uneia fi nale. Cel mai important punct este acela că judecătorii ar trebui să controleze de la început programarea şi durata procedurilor, stabilind termene ferme şi avînd competenţa (fi ind dispuşi să o şi exercite de cîte ori este cazul) de a respinge amînările, chiar şi împotriva dorinţelor ambelor părţi.


94. În baza Principiului 2, judecătorii trebuie să aibă competenţa de a controla abuzul de proceduri, prin sancţiuni impuse părţilor sau avocaţilor.

95. Principiul 3 refl ectă esenţa gestionării moderne a cazurilor: „Instanţa trebuie (...) să aibă un rol activ în desfăşurarea rapidă a tuturor procedurilor, respectînd dreptu-rile părţilor, inclusiv dreptul la tratament egal. În mod special, acesta trebuie să aibă puterea de a le ordona din ofi ciu părţilor să aducă orice clarifi care este necesară sau să se prezinte în persoană, puterea de a invoca chestiuni de drept, de a solicita probe cel puţin în cazurile unde fondul litigiului nu este la dispoziţia părţilor, de a conduce administrarea probelor, de a exclude acei martori ale căror mărturii ar fi irelevante pentru caz, de a limita numărul de martori chemaţi pentru aceleaşi fapte atunci cînd acest număr este excesiv (...).”

96. Principiul 4 completează acest lucru, stipulînd că instanţa trebuie să aibă puterea de a decide, în funcţie de natura cazului, dacă se vor utiliza proceduri scrise sau orale, cu excepţia cazurilor expres menţionate în lege.

97. Principiul 5 abordează ceea ce constituie, în opinia CCJE, un aspect vital al gesti-onării efi ciente a cazurilor : necesitatea de a prezenta revendicările părţilor şi natura probelor pe cît posibil în primele faze ale procesului - şi de a exclude admiterea de noi fapte la recurs, cu excepţia cazului în care nu au fost cunoscute de prima instanţă (sau, nu ar fi putut fi cunoscute, sugerează CCJE) sau a cazului în care există un alt motiv special.

98. În unele ţări, normele sau cultura care guvernează procesele permit părţilor să corecteze şi să completeze cazurile şi probele aproape fără restricţii - chiar şi la nivel de recurs (vezi mai jos). CCJE consideră că acest lucru nu mai este acceptabil şi că a venit momentul reexaminării unor astfel de norme şi al unei astfel de culturi. Părţile au dreptul la „...o audiere echitabilă într-un termen rezonabil” a revendicărilor sau apărării lor, nu la ocazii pe termen nedeterminat de a prezenta cazuri suplimentare şi diferite - şi în nici un caz printr-o înfăţişare în a doua instanţă la recurs.

99. Principiul 6 reprezintă o dispoziţie importantă ca „Hotărîrea să fi e luată la înche-ierea dezbaterilor sau cît mai repede după aceea”. Hotărîrea trebuie să fi e cît mai concisă posibil. Trebuie să fi e fondată pe lege, dar trebuie să rezolve, într-o manieră certă, explicit sau implicit, toate cererile invocate de părţi.” Unele state sau instanţe îşi desfăşoară activitatea mai mult sau mai puţin pe baza unor norme formale care prevăd termenul (termenele) maxim(e) în care trebuie pronunţate hotărîrile. Princi-piul 7 („trebuie luate măsuri pentru a descuraja utilizarea abuzivă a căilor de atac”) se afl ă în afara preocupărilor centrale ale prezentului Aviz.

100. Principiul 8 identifi că anumite aspecte ale gestionării cazurilor, inclusiv proce-duri speciale pentru (a) cazuri urgente, (b) cazuri fără dezbatere, revendicări certe şi lichide şi revendicări de valoare redusă, (c) tipuri specifi ce de cazuri. Printre acestea se prevăd: „forme simplifi cate ale cererilor introductive la instanţă; suprimarea înfă-ţişărilor ori stabilirea unei singure înfăţişări sau (...) a unei înfăţişări preliminare pre-


paratorii; proceduri exclusiv scrise sau (...) exclusiv orale; interzicerea sau limitarea în utilizare a anumitor excepţii sau apărări; reguli mai fl exibile în ceea ce priveşte pro-bele; interzicerea amînărilor sau acordarea unor amînări de scurtă durată; numirea de către instanţă a unui expert judiciar (...) un rol activ al judecătorului în conducerea cazului, şi în procesul de căutare şi administrare a probelor.”

101. Principiul 9 subliniază necesitatea ca „cele mai moderne mijloace tehnice să fi e puse la dispoziţia autorităţilor judiciare”. CCJE aprobă şi subliniază relaţia dintre tehnologia efi cientă şi capacitatea judecătorilor de a ţine evidenţa şi de a controla procesele afl ate pe ordinea de zi a instanţei.

102. Motivul general al acestor principii este că procesele civile ameninţă să devină complexe şi de durată, pînă la punctul în care nu mai este posibil să se respecte cerinţele art. 6 alin. (1) din CEDO, fi e în orice caz (cazuri) particular(e), fi e în orice alte cazuri, a căror desfăşurare rapidă şi efi cientă este indirect afectată de timpul şi resursele ocupate de cazul (cazurile) precedent(e).

103. Statele trebuie să prevadă resurse şi fi nanţare adecvate - dar nu infi nite - pentru procesele civile, precum şi pentru cele penale1. Avînd în vedere că nici statul, nici părţile nu au resurse infi nite, instanţele trebuie să controleze procesele, atît în inte-resul părţilor individuale din cadrul unui litigiu, cît şi al celor din alte cazuri.

104. Cazurile individuale trebuie să se desfăşoare „proporţional”, atît într-o manieră care permite părţilor să obţină dreptate cu cheltuieli pe măsura problemelor şi su-melor implicate, cît şi într-o manieră care le permite altor litiganţi să obţină o parte echitabilă din timpul instanţei, pentru disputele lor.

105. Pe scurt, părţile au dreptul la o parte adecvată din timpul şi atenţia instanţei, dar în privinţa deciderii a ceea ce este adecvat, este de datoria judecătorului să ia în considerare îndatoririle şi necesităţile altora, inclusiv ale statului care fi nanţează sistemul de instanţe şi ale altor părţi care doresc să îl utilizeze.

106. Diferite ţări au diferite nivele de punere în aplicare a principiilor din Recoman-darea nr. R (84) 5. Direcţia generală a reformelor juridice ale procedurii civile instituite în ultimii ani a fost în această direcţie. Judecătorilor li s-au acordat competenţe mai vaste în privinţa „desfăşurării formale” a procedurilor civile, cu toate că nu şi asupra progresului de fond al acestora - aceştia nu pot, de exemplu, să ia măsuri pentru a introduce într-un caz probe faptice pe care părţile nu le-au prezentat. Cu toate acestea, în unele state membre nu face parte din rolul judecătorului să decidă dacă procedura va fi orală sau scrisă sau dacă poate recurge la o judecată sumară, ori să stabilească termene, deoarece aceste probleme sunt stabilite prin lege. CCJE consi-deră că aceste restricţii ale competenţelor de control şi stimulare ale judecătorului pe parcursul procedurii nu sunt compatibile cu efi cienţa justiţiei.

1 Cf Avizul Nr. 2 al CCJE (2001).


107. CCJE va lua acum în considerare anumite proceduri care au fost adoptate sau sugerate în acest domeniu:

(a) Protocoale preliminare

108. Protocoalele preliminare (dezvoltate în Marea Britanie) prevăd măsuri care trebuie luate înainte de începerea procedurilor. Acestea sunt formulate prin coo-perarea dintre reprezentanţii celor interesaţi, de ambele părţi ale anumitor tipuri uzuale de dispute (vătămări corporale, neglijenţă medicală sau asiguratori, avocaţi şi organisme interesate din industria construcţiilor). Scopul acestora este acela de a obţine identifi carea din timp a problemelor, prin schimb de informaţii şi de probe, care poate permite părţilor să evite litigiul şi să ajungă la o înţelegere. Dacă nu se poate ajunge la o înţelegere, acestea asigură faptul că părţile se afl ă într-o poziţie mai bună pentru a răspunde programărilor impuse, odată ce au început procedurile. Instanţa poate sancţiona nerespectarea unui protocol preliminar.

(b) Informare preliminară

109. Aceasta reprezintă o caracteristică a unui litigiu, care permite unei instanţe, îna-inte de începerea litigiului, să dispună divulgarea documentelor de către o persoană pasibilă de a deveni parte la o astfel de procedură, în cazul în care este de dorit, printre alte motive, să se permită acelei persoane să cunoască dacă faptele justifi că procedura sau să ia măsuri mai bune, în cunoştinţă de cauză, pentru a rezolva dis-puta amiabil, fără începerea procedurii.

(c) Măsuri de protecţie

110. Este important ca acestea să fi e disponibile, atunci cînd sunt solicitate, într-o fază iniţială, în unele cazuri inclusiv înaintea notifi cării aspectelor legate de proce-dură către acuzat, altfel se pierde scopul acestora.

111. Este disponibilă o gamă largă de măsuri de protecţie. Pot fi identifi cate trei gru-puri principale:

(ii) măsuri care vizează asigurarea punerii în aplicare, de exemplu ordinul de con-fi scare sau „blocare”;

(iii) măsuri concepute pentru soluţionarea provizorie a situaţiei (de exemplu, în situaţii familiale); şi (iii) măsuri care anticipează hotărîrea fi nală.

112. În multe ţări, solicitantul trebuie să prezinte aparenţa dreptului (fumus bonis

iuris) şi trebuie să prezinte în mod normal riscul că, fără astfel de măsuri, orice hotă-rîre fi nală obţinută nu ar putea fi pusă în aplicare (periculum in mora). Măsura poate fi dispusă fără audierea celeilalte părţi (ex parte) dar, după un astfel de ordin, acuzatul are dreptul de a fi audiat, caz în care măsura poate fi confi rmată sau revocată.

113. În alte situaţii este larg disponibilă acţiunea în încetare în statele membre (uneori numai în cazul în care solicitarea are o bază documentară), pentru a soluţiona pro-


vizoriu anumite aspecte ale disputei. Ţările cu sistem de drept anglo-saxon au dez-voltat de asemenea instrumentul ordinului „Anton Piller”, prin care o instanţă poate dispune o cercetare pentru documente sau alte probe afl ate în posesia sau sub con-trolul acuzatului, care altfel ar putea fi distruse sau ascunse. „Mesures d’instruction” in

futurum poate îndeplini o funcţie similară în Franţa şi în alte ţări.

(d) Iniţierea procedurilor

114. Majoritatea statelor membre au prevăzut anumite metode simplifi cate (inclusiv electronice) de iniţiere a litigiului. Însă diferenţele dintre metodele tradiţionale de iniţiere a procedurilor fac difi cilă compararea diferitelor metode de simplifi care. De exemplu, în unele ţări, procedurile au început întotdeauna prin măsuri luate în in-stanţă, în timp ce în altele, reclamantul trebuia să notifi ce revendicarea acuzatului înainte de a ajunge în faţa instanţei. În aceste din urmă state, simplifi carea poate consta pur şi simplu în permiterea începerii procedurilor fără a fi luate aceste mă-suri.

(e) Identifi carea cazurilor părţilor

115. CCJE a subliniat deja importanţa acesteia în dezbaterea (de mai sus) a Princi-piului 5 din Recomandarea nr. R (85) 5. Este esenţial pentru o bună gestionare a ca-zurilor ca fi ecare parte din procedurile civile să fi e cît mai explicită posibil cu privire la caz, cît mai curînd posibil - iar modifi cările şi completările aduse cazului unei părţi nu trebuie efectuate de drept, ci trebuie să fi e necesară permisiunea unui judecător, care trebuie acordată sau retrasă luîndu-se în considerare stadiul la care au ajuns procedurile şi consecinţele desfăşurării acestora asupra părţilor.

(f) Proceduri sumare

116. Există diferenţe majore în cadrul terminologiei din acest domeniu. Nu toate statele înţeleg conceptul de proceduri sumare, simplifi cate şi accelerate în acelaşi sens. Procedurile sunt numite uneori sumare atunci cînd rezultatul acestora nu are forţa de res judicata, şi se referă la proceduri simplifi cate atunci cînd au fost eliminate sau simplifi cate anumite etape, şi la proceduri accelerate atunci cînd termenele au fost scurtate în comparaţie cu procedurile ordinare. Aceste caracteristici se pot su-prapune, desigur, astfel încît procedura poate fi sumară, simplifi cată şi accelerată în acelaşi timp.

117. Jurisdicţiile din sistemul anglo-saxon utilizează, în mod contrar, termenul de „sumare” pentru a denumi proceduri simplifi cate şi accelerate care conduc la o ho-tărîre defi nitivă (res judicata), cu toate că acestea au şi proceduri pentru hotărîri pro-vizorii, de exemplu proceduri prin care instanţa poate dispune, dacă este satisfăcută provizoriu de faptul că acuzatul va fi răspunzător sau va plăti daune, un ordin pentru plată „interimară” care nu depăşeşte o „proporţie rezonabilă” a sumei datorate recla-mantului. Dacă un reclamant nu reuşeşte să îşi susţină cauza la proces, acesta trebuie să restituie plata interimară, cu dobîndă.


118. Există două proceduri de drept civil care prezintă o importanţă specială: i) ordin pentru plată (Mahnverfahren, injonction de payer); ii) référé sau, în Olanda, kort ge-

ding:

(ii) Ordinul pentru plată (sau Mahnverfahren) reprezintă o procedură adecvată în special creanţelor monetare necontestate. La cererea reclamantului, instanţă emite un ordin pentru plată fără a fi audiat cealaltă parte. În unele ţări se so-licită o bază documentară pentru emiterea ordinului, în altele este sufi cientă declaraţia dată de reclamant. Dacă acuzatul rămîne pasiv pe perioada stabi-lită de lege, ordinul intră în vigoare la fel ca o hotărîre ordinară. Dacă acuza-tul ridică obiecţii, reclamantul trebuie să iniţieze o procedură normală dacă doreşte să recupereze creanţa. Tăcerea debitorului transformă ordinul iniţial pentru plată într-o decizie judiciară şi executorie, care are forţa de res judi-

cata. În unele ţări un grefi er al instanţei este responsabil pentru procedură. Este o procedură în scris, care permite abordare computerizată (care deja se operează în unele ţări). Sunt soluţionate multe cazuri prin intermediul acestei proceduri.

(iii) Procedura de référé sau kort geding permite unui judecător să decidă asupra oricărei chestiuni după audierea părţilor, pe baza unor probe uneori limitate, pe care acestea le pot aduce în faţa instanţei într-un termen scurt. Se pro-nunţă o hotărîre imediat după înfăţişare sau în timp foarte scurt. Aceasta de-vine direct executorie, dar hotărîrea nu are forţa de res judiciata. O parte este liberă să iniţieze o procedură de fond, dar dacă nu este iniţiată niciuna, hotă-rîrea référé va stabili drepturile şi obligaţiile părţilor. Prin urmare, se întîmplă adesea ca procedura de fond să nu aibă loc niciodată. Datorită importanţei référé, în mod normal este responsabil pentru acest tip de procedură un ju-decător cu experienţă (adesea preşedintele instanţei). În practică, procedura référé contribuie, de asemenea, la diminuarea volumului de muncă şi la evita-rea întîrzierilor inerente în procedurile civile ordinare din unele state.

(g) Încheieri interlocutorii

119. Competenţa de a „dispune un proces separat pentru orice chestiune” poate prezenta o reală importanţă. Pentru exemplifi care, chestiunile fundamentale pentru jurisdicţie ar trebui soluţionate, în opinia CCJE, printr-o hotărîre separată la începutul procedurilor. Acest lucru evită imperativitatea unor argumentaţii şi cercetări de fond care nu sunt necesare, sunt costisitoare şi consumatoare de timp. Însă în unele ţări nu există procedura de a pronunţa încheieri interlocutorii, iar în altele se poate face recurs împotriva oricărei încheieri interlocutorii numai după ce curtea de primă in-stanţă a luat în considerare şi a stabilit restul cauzei.

120. CCJE recunoaşte că este necesară atenţie în selectarea şi defi nirea chestiunilor adecvate abordării prin intermediul încheierilor interlocutorii. Există riscul să fi e con-sumate timp, efort şi resurse într-o chestiune care poate face obiectul unei încheieri interlocutorii (sau în cazul unui recurs împotriva unei astfel de chestiuni), cînd ar fi


mai rapidă şi mai simplă soluţionarea cauzei. Cu această rezervă, CCJE recomandă disponibilitatea procedurii pentru emiterea de încheieri interlocutorii şi permiterea recursurilor imediate împotriva acestora în mod normal.

121. Remediile pentru evitarea întîrzierilor datorate unor astfel de recursuri ar trebui să fi e reprezentate fi e de cerinţa de a obţine permisiunea curţii de primă instanţă sau de apel pentru orice recurs imediat şi/sau cale rapidă de atac.

(h) Probe şi documentaţie

122. Majoritatea statelor deţin norme fl exibile în privinţa probelor. În cadrul proce-durilor de protecţie şi a celor sumare, hotărîrea nu se bazează în mod necesar pe probe. În cazul măsurilor de protecţie, este necesar ca reclamantul să prezinte numai aparenţa dreptului său (proba de prima facie) în ţările cu sistem de drept civil sau să prezinte în mod normal numai un caz argumentabil în privinţa faptelor, în ţările cu sistem anglo-saxon.

123. Există diferenţe importante în legătură cu divulgarea documentaţiei, între ţările cu sistem anglo-saxon şi cele de drept civil. În acestea din urmă, fi ecare parte trebuie să divulge voluntar documentele relevante (adică documentele pe care se bazează în susţinerea, care afectează material cazul sau care susţin cauza celeilalte părţi). Ce-rinţa de a divulga atît documente favorabile, cît şi nefavorabile se dovedeşte adesea un stimulent considerabil pentru înţelegeri - fi e înainte, fi e după ce a fost necesară divulgarea. Acest lucru este considerat, de asemenea, drept o contribuţie la afl area adevărului, în cadrul procesului.

124. Cu toate acestea, această procedură nu se bazează pe onestitatea consilierilor juridici manifestată în consilierea clienţilor lor cu privire la producerea de docu-mente şi implică, de asemenea, costuri legale sau de altă natură pentru căutarea şi producerea documentelor. Prin urmare trebuie precizat că procedura este adecvată în special în cazul cauzelor mai vaste sau mai complexe.

125. În multe alte ţări (în special în cadrul sistemelor de drept civil) o parte poate avea acces la un document numai sub supravegherea oponentului, pe care acesta din urmă nu intenţionează să se bazeze, solicitînd o decizie prin care acel document anume să fi e disponibil. Acest lucru implică faptul că partea care solicită decizia tre-buie să ştie dinainte despre existenţa documentului şi trebuie să îl identifi ce, lucru care nu este întotdeauna facil.

(i) Atribuţii generale de gestionare a cazurilor

126. Acestea sunt importante în fi ecare etapă a procedurilor civile, pentru a permite gestionarea adecvată şi proporţională a cazurilor. Judecătorii trebuie să fi e în mă-sură să le exercite furnizînd instrucţiuni scrise, fără ca părţile să aibă în mod necesar dreptul la o audiere orală. Trebuie să poată fi exercitate astfel cum se menţionează în Recomandarea nr. R (84) 5 atît în legătură cu pregătirea anterioară procesului, cît şi în legătură cu orice proces.


(j) Stimulente în privinţa cheltuielilor şi a dobînzii

127. Dreptul britanic şi cîteva alte sisteme au introdus dispoziţii privind oferte de înţelegere şi plăţi în instanţă care pot avea consecinţe fi nanciare importante pentru partea care pierde procesul dacă nu a onorat oferta anterioară a celeilalte părţi. Unui reclamant i se poate oferi posibilitatea de a accepta sau unui acuzat i se poate oferi posibilitatea de a plăti mai puţin decît revendicarea totală. (În cazul unei revendicări monetare, acuzatul trebuie să îşi respecte oferta achitînd suma de bani în instanţă). În cazul în care solicitantul primeşte mai mult decît s-a oferit să accepte sau se dis-pune ca acuzatul să plătească mai puţin decît i s-a oferit, atunci, cu excepţia revendi-cărilor de valoare redusă, pot apărea consecinţe negative în termeni de costuri şi, de asemenea, de dobîndă, pentru acuzat.

128. În unele ţări în care onorariile avocaţilor sunt reglementate prin statut, legisla-tivul a ridicat nivelul onorariilor statutare pentru înţelegeri pentru avocaţi la 150% din onorariul normal complet, pentru a asigura un stimulent pentru avocaţi pentru a încuraja înţelegerile.

(k) Punerea în aplicare

129. În prezent există diferenţe în atitudinea faţă de punerea în aplicare a hotărî-rilor din prima instanţă. În jurisdicţiile de drept anglo-saxon, regula generală este că astfel de hotărîri devin automat executorii, cu excepţia cazului în care instanţa are un motiv întemeiat să dispună suspendarea. Motivele întemeiate pot include orice lipsă a probabilităţii de recuperare a banilor achitaţi dacă hotărîrea este anulată ulterior în cadrul unui recurs de succes. În ţările de drept civil, în contrast, această poziţie este uneori reglementată prin lege, alteori lăsată la latitudinea judecătorului pentru a de-cide. Judecătorul poate dispune punerea în aplicare provizorie a hotărîrii, în special dacă există pericolul ca, pe durata întîrzierii determinate de orice recurs, să apară o situaţie sau să fi e create premisele acesteia de către partea perdantă, prin care hotă-rîrea sa nu mai fi e pusă în aplicare. În mod normal, cu toate acestea, părţii cîştigătoare i s-ar cere să furnizeze o asigurare pentru orice daune care pot apărea ca rezultat al punerii în aplicare, dacă hotărîrea ar fi anulată la recurs. Se poate spune că este uzual în cazul hotărîrilor care implică sume de bani, ca decizia să devină executorie prin lege sau prin intermediul judecătorului, dacă debitorul nu constituie o garanţie.

130. CCJE consideră că pentru a asigura efi cienţa justiţiei, toate ţările ar trebui să prevadă proceduri pentru punerea în aplicare provizorie, care ar fi dispusă în mod normal, cu rezerva disponibilităţii unei protecţii satisfăcătoare faţă de partea per-dantă, împotriva eventualităţii succesului unui recurs.

(l) Recursuri

131. Diferitele sisteme de recurs se împart în două categorii largi: (a) recursuri care se limitează la revizuirea aspectelor de drept şi evaluarea probelor, fără posibilitatea prezentării la recurs a unor probe noi sau a unei decizii asupra vreunui punct nepre-


zentat în faţa judecătorului de primă instanţă; şi (b) recursuri în care astfel de limitări nu există, iar instanţa poate audia noi probe şi poate lua în considerare noi puncte înfăţişate în procedurile în faţa curţii de apel.

132. Există sisteme intermediare, care în unele cazuri sau anumite instanţe permit ceea se numeşte „soluţionare ordinară” nelimitînd calea de atac, dar în alte cazuri sau la alte instanţe (de exemplu la o curte de casaţie sau o curte supremă) permit „soluţi-onare extraordinară” printr-o „revizuire” pe baze limitate şi în circumstanţe specifi ce.

133. Diferenţa dintre (a) şi (b) este explicată uneori prin faptul că în prima categorie recursul este privit în principal ca tehnică de asigurare a uniformităţii în aplicarea principiilor legale (ius constitutionis), în timp ce în cea de-a doua este privit ca un drept procedural, a cărei funcţie principală este de a acorda o altă oportunitate unei părţi (ius litigationis). Aceasta ridică problema dacă este necesar sau de dorit ca o parte să aibă un astfel de drept procedural la orice nivel, chiar şi la nivelul celei de-a doua instanţe.

134. CCJE a subliniat, luînd în considerare Principiul 5 din Recomandarea nr. R (84) 5 (de mai sus) că niciun punct din art. 6 din CEDO nu solicită dreptul la recurs.

135. Cu toate că este conştient de greutatea tradiţiei din unele ţări care favorizează un drept nelimitat (în vigoare) de contestare a chestiunilor prin recurs la o a doua instanţă, CCJE doreşte să indice dezaprobarea sa de principiu cu privire la această abordare. Ar trebui să existe limitări ale dreptului unei părţi de a prezenta noi probe sau de a aborda noi puncte de lege. Recursul nu ar trebui să fi e sau să fi e privit ca o posibilitate nelimitată de a efectua corecturi în privinţa unor chestiuni faptice sau în-temeiate pe lege, pe care o parte ar fi putut şi ar fi trebuit să le înfăţişeze în faţa unui judecător de primă instanţă. Acest lucru subminează rolul judecătorului de primă instanţă şi are potenţialul de a face nerelevantă orice gestionare a cazurilor de către un judecător de primă instanţă.

136. În opinia CCJE, există de asemenea tendinţa de a obstrucţiona aşteptările le-gitime ale celeilalte părţi din litigiu şi de a creşte durata, costurile şi tensiunea liti-giului.

137. CCJE precizează, cu toate acestea, că şi în ţările care acceptă ius litigationis, au fost dezvoltate mecanisme (de exemplu competenţa de a declara „evident nefon-date” recursurile fără speranţă) care constituie o metodă parţială de siguranţă, redu-cînd într-o anumită măsură supraîncărcarea sistemului căilor de atac.

138. Prin urmare, CCJE recomandă introducerea unor metode de control asupra re-cursurilor fără fond, fi e prin prevederea acordării permisiunii de recurs de către o instanţă sau printr-un mecanism echivalent care să asigure că dispunerea rapidă a apelurilor întemeiate nu este împiedicată.


D. SOLUŢIONAREA ALTERNATIVĂ A DISPUTELOR (SAD)

139. Consiliul Europei a elaborat cîteva instrumente referitoare la metode de solu-ţionare alternativă a disputelor (SAD).1 Fiind conştient de numeroasele efecte pozi-tive ale SAD, printre care se afl ă şi potenţialul acesteia de a conduce la accelerarea soluţionării disputelor, CCJE a propus ca SAD să reprezinte una din chestiunile care urmează să fi e tratate în cadrul Primei Conferinţe Europene a Judecătorilor, în cadrul mai larg al „gestionării cazurilor”.

140. Prima Conferinţă Europeană a Judecătorilor a demonstrat importanţa SAD în faza de început a soluţionării disputelor.2 Este evident că în timp ce SAD nu tre-buie privită ca o cale perfectă de a diminua volumul excesiv de muncă din instanţe, aceasta este cu siguranţă utilă şi efi cientă, deoarece pune accent pe acordul dintre părţi, care este întotdeauna de preferat faţă de o hotărîre impusă.

141. Pe viitor, CCJE se poate angaja în emiterea de considerente specifi ce referitoare la SAD. În prezent, în cadrul unei opinii referitoare la durata rezonabilă a proceselor şi la rolul judecătorilor în cadrul procesului, CCJE consideră că este necesară încura-jarea dezvoltării schemelor SAD, care sunt adecvate în special pentru anumite tipuri de litigii, şi creşterea conştientizării publicului cu privire la existenţa acestora, modul în care funcţionează şi cheltuielile acestora.

142. Deoarece SAD şi sistemul justiţiei au obiective comune, este esenţial ca asis-tenţa juridică să fi e disponibilă pentru SAD astfel cum este şi pentru procedurile judi-ciare standard. Cu toate acestea, atît resursele asistenţei juridice, cît şi alte cheltuieli publice necesare pentru sprijinul SAD trebuie să utilizeze un buget special, astfel încît costurile corespunzătoare să nu fi e suportate din bugetul de funcţionare a in-stanţelor (vezi alin. 23 de mai sus).

143. Discuţiile purtate de către CCJE s-au concentrat în special asupra obiectivului medierii, asupra rolului judecătorului în mediere pe parcursul procedurilor judiciare, asupra confi denţialităţii operaţiunilor de mediere, asupra posibilităţii ca instanţele să supravegheze formarea/acreditarea în domeniul medierii şi judecătorii să acţio-neze ca mediatori, precum şi asupra necesităţii unei confi rmări judiciare a acordului de mediere dintre părţi. S-au elaborat consideraţii separate, atunci cînd era relevant, pentru chestiuni de drept penal, pe de-o parte, şi chestiuni de drept civil (şi drept administrativ), pe de altă parte.

1 Consiliul Europei a elaborat următoarele Recomandări în legătură cu soluţionarea alternativă a disputelor: - Recomandarea nr. R (98) 1 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie de dreptul familiei; - Recomandarea nr. R (99) 19 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie penală; - Recomandarea Rec (2001) 9 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la alternativele la litigii dintre autorităţile administrative şi persoanele private; - Recomandarea Rec (2002) 10 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie civilă.

2 Conferinţa s-a concentrat în principal pe SAD în materie civilă.


144. Cît despre domeniul de aplicare al SAD, recomandările relevante ale Consiliului Europei arată că acesta nu se limitează la proceduri civile. Obiectivul medierii în ma-terie penală ridică întrebări specifi ce asupra cărora s-au concentrat discuţiile CCJE.

145. Spre deosebire de SAD în materie civilă, medierea în materie penală nu serveşte la pentru diminuarea actualului volum de muncă din sistemul instanţelor, cu toate că ar putea avea un efect de prevenire pentru infracţiunile ulterioare.

146. Recomandarea nr. R (99) 19 se concentrează numai asupra „medierii” dintre făp-tuitor şi victimă. Cu toate acestea, deşi există necesitatea unor cercetări suplimen-tare, CCJE consideră că în prezent dezbaterea mai vastă priveşte conceptul mai larg de „justiţie restaurativă”, cum ar fi proceduri care să permită deturnarea de la pro-cesul penal obişnuit înainte de începerea acestuia (imediat după arestare), după ce acesta a început ca parte din procesul de condamnare sau chiar în timpul executării pedepsei. Justiţia restaurativă reprezintă o oportunitate pentru victime, făptuitori şi uneori pentru reprezentaţi ai comunităţii, de a comunica, fi e direct sau indirect, dacă este necesar prin intermediul unui intermediar, referitor la o infracţiune (de obicei o infracţiune minoră privind proprietatea sau infracţiuni înfăptuite de către făptui-tori minori) şi la modul în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Aceasta poate conduce la acordarea de despăgubiri de către făptuitor – fi e victimei, dacă aceasta doreşte, fi e comunităţii largi, de exemplu prin repararea proprietăţii, curăţenia sediilor etc.

147. Prin urmare, obiectivul justiţiei restaurative în materie penală nu este la fel de extins ca cel al SAD în materie civilă; societatea poate institui „limite permisive” în afara cărora nu va sprijini soluţionarea unui caz penal în alt mod decît printr-un pro-cesul judiciar obişnuit. În contrast cu cazurile civile, comunitatea va fi , de asemenea, deseori, un participant adecvat în procesul de justiţie restaurativă. Reintegrarea făptuitorilor în comunitatea pe care au prejudiciat-o, inclusiv prin intermediul des-păgubirilor pentru unele dintre prejudiciile cauzate de către aceştia, şi implicarea comunităţii în procesul de creare a unor soluţii pentru infracţiuni în acest domeniu reprezintă în mare măsură esenţa justiţiei restaurative.

148. În anumite privinţe schemele de justiţie restaurativă necesită o punere în apli-care mai atentă decît cea a SAD în disputele civile, deoarece aducerea victimelor şi a făptuitorilor în contact reprezintă un proces mult mai sensibil decît aducerea laolaltă a două părţi în cadrul unei dispute civile; succesul acesteia depinde în parte de o schimbare culturală pentru practicanţii din domeniul penal al justiţiei obişnuiţi cu procesul şi modelul de pedepsire normale ale justiţiei.

149. CCJE a analizat rolul judecătorului în deciziile legate de mediere luînd în con-siderare în primul rînd faptul că recurgerea la mediere, în cadrul procedurilor civile şi administrative, poate fi aleasă la iniţiativa părţilor sau, în mod alternativ, judecă-torului i se poate permite să recomande ca părţile să apară în faţa unui mediator, refuzul acestora de a proceda astfel fi ind uneori relevant din punct de vedere al cos-turilor.


150. Cel de-al doilea sistem are avantajul de a îndruma părţile, care în principiu se feresc să caute încheierea unui acord, să iniţieze o discuţie; în practică, această etapă în sine poate să se dovedească a fi decisivă pentru depăşirea blocajului dintr-o situ-aţie contencioasă.

151. În orice caz, părţilor trebuie de asemenea să li se permită să refuze recurgerea la mediere; un astfel de refuz nu trebuie să încalce dreptul unei părţi de a i se decide cazul.

152. Cît despre rolul judecătorului în medierea penală, este evident că, dacă un caz penal este deviat de la procesul obişnuit de urmărire înainte de începerea procedu-rilor, judecătorul nu va avea de obicei niciun rol. În cazul în care cauza este deviată către justiţia restaurativă după începerea acesteia, va fi necesar un ordin emis de către un judecător pentru a putea fi efectuată devierea. În anumite ţări există, de asemenea, diferenţe legate de adoptarea principiilor urmăririi penale discreţionare sau obligatorii.

153. Avînd în vedere faptul că în cadrul sistemului de justiţie restaurativă obligaţiile sunt impuse făptuitorului, iar restricţiile pot fi aplicate în interesul victimei, CCJE con-sideră că ar constitui o bună practică să se acorde tuturor aranjamentelor de justiţie restaurativă (sau, dacă este cazul, acelora care reprezintă mai mult decît simple aver-tizări fără relevanţă juridică) formalitatea unei aprobări judiciare. Aceasta va permite controlarea infracţiunilor care ar putea da naştere justiţiei restaurative şi a condiţiilor care reglementează respectul pentru dreptul la un proces echitabil şi alte dispoziţii ale CEDO.

154. Este necesar ca operaţiile de mediere să fi e confi denţiale? Discuţiile CCJE indică faptul că la această întrebare trebuie să se răspundă afi rmativ în privinţa disputelor civile şi administrative. Căutarea unui acord înseamnă, în general, că părţile trebuie să fi e capabile să discute cu mediatorul în mod confi denţial despre posibilele propu-neri de înţelegere, fără să existe posibilitatea ca aceste informaţii să fi e divulgate.

155. Cu toate acestea, ar fi util de specifi cat dacă această confi denţialitate trebuie să fi e absolută sau dacă poate fi ridicată prin acordul dintre părţi. De asemenea, trebuie adresată întrebarea dacă documentele utilizate în timpul medierii pot fi introduse în instanţă în cazul în care medierea nu are succes.

156. Deoarece procedura de mediere se bazează pe un acord, CCJE consideră drept posibilă ridicarea confi denţialităţii în cazul unui acord între părţi; pe de altă parte, fără un astfel de acord nu este adecvat ca judecătorul să ia în considerare docu-mentele care dezvăluie atitudinile uneia dintre părţi sau propunerile făcute de către mediator pentru soluţionarea disputei. Este deschis interpretărilor dacă şi cît de mult poate judecătorul (după cum este permis în anumite jurisdicţii) să ia în considerare refuzul de acces la mediere sau să accepte soluţionarea pe cale amiabilă atunci cînd emite ordine legate de cheltuielile sau costurile unui proces.


157. Referitor la confi denţialitatea SAD în chestiuni penale, CCJE consideră că, deoa-rece făptuitorul trebuie încurajat să vorbească franc în timpul procesului de justiţie restaurativă, trebuie, de asemenea, aplicată confi denţialitatea pentru acest tip de SAD. Acest fapt ridică problema, în special în acele sisteme în care urmărirea penală este obligatorie, referitor consecinţele recunoaşterii altor infracţiuni din partea făp-tuitorului sau a persoanelor care nu participă la procesul de mediere.1

158. Atît în materie penală, cît şi în materie civil-administrativă, CCJE accentuează necesitatea ca schemele SAD să fi e strîns legate de sistemul instanţelor, deoarece mediatorii trebuie să deţină atît aptitudini şi califi cări relevante, cît şi imparţialitatea şi independenţa necesare pentru un astfel de serviciu public.

159. Prin urmare, CCJE accentuează importanţa formării în mediere.

160. Recurgerea la mediatori sau instituţii de mediere în afara sistemului judiciar re-prezintă un aranjament adecvat, cu condiţia ca instituţiile judiciare să poată suprave-ghea atît competenţa acestor mediatori sau a instituţiilor private, cît şi a acordurilor pentru intervenţia şi costul acestora. CCJE consideră că dispoziţiile juridice cores-punzătoare sau practicile judiciare trebuie să confere judecătorului competenţa de a îndruma părţile să apară în faţa unui mediator numit în mod judiciar.

161. CCJE consideră că este posibil ca judecătorii să acţioneze ei înşişi ca mediatori. Acest fapt permite know-how-ului judiciar să fi e pus la dispoziţia publicului. Este totuşi esenţial ca aceştia să îşi menţină imparţialitatea în special prin prevederea ca aceştia să îndeplinească această sarcină în alte dispute decît cele pe care sunt soli-citaţi să le audieze şi să le judece. CCJE consideră că trebuie luată o măsură similară în cadrul acelor sisteme care prevăd deja datoria unui judecător de a prezida consi-lierea părţilor într-un caz.

162. Supravegherea judiciară a numirii de mediatori reprezintă unul singur dintre elementele unui sistem conceput pentru a preveni pericolele legate de privatizarea unei soluţionări de dispute (şi posibilele restricţii ale drepturilor substanţiale şi pro-cedurale ale părţilor) care pot rezulta din recurgerea la SAD. CCJE consideră că este de asemenea esenţial ca instanţele să controleze procedurile de mediere şi dezno-dămîntul acestora.

163. A rezultat din discuţiile CCJE faptul că în anumite circumstanţe părţilor li se poate garanta dreptul la soluţionarea unei dispute printr-un acord care nu este supus con-fi rmării de către un judecător. Cu toate acestea, astfel de confi rmări se pot dovedi esenţiale în anumite cazuri, în special în situaţiile în care trebuie luate în considerare măsuri de punere în aplicare a acestora.

1 Alin. 14 din Anexa la Recomandarea nr. R (99) 19 a stipulat numai că „Participarea la mediere nu trebuie utilizată ca probă de recunoaştere a vinovăţiei în procedurile juridice ulterioare”.


164. Cel puţin în acest caz judecătorul trebuie să se bucure de puteri depline de su-praveghere, în special cu privire la respectarea egalităţii dintre părţi, a realităţii con-simţămîntului acestora pentru măsurile prevăzute de către acord şi respectarea legii şi a politicii publice. Cît despre aspectele specifi ce cu privire la medierea în materie penală, CCJE poate reaminti aici consideraţiile de la alin. 147 de mai sus.

REZUMATUL RECOMANDĂRILOR ŞI AL CONCLUZIILOR

A. Accesul la justiţie

A.1. Statele trebuie să prevadă difuzarea informaţiilor corespunzătoare privind func-ţionarea sistemului judiciar (natura procedurilor disponibile; durata în medie a pro-cedurilor în diversele instanţe; costurile şi riscurile implicate într-un caz de utilizare incorectă a căilor legale; mijloace alternative de soluţionare a litigiilor propuse păr-ţilor; decizii ferme pronunţate de către instanţe – vezi alin. 12-15 de mai sus).

A.2. În special:

– trebuie puse la dispoziţie ghiduri pentru cetăţeni;– instanţele însele trebuie să participe la difuzarea informaţiilor; – programele educaţionale trebuie să includă o descriere a sistemului judiciar şi

trebuie să ofere vizite în instanţe (vezi alin. 16-17 de mai sus).

A.3. Trebuie adoptate formate simplifi cate şi standardizate pentru documentele ju-ridice necesare pentru iniţierea şi demararea de acţiuni în instanţă, cel puţin pentru cîteva sectoare de litigii (vezi alin. 18 de mai sus).

A.4. Trebuie dezvoltată tehnologia prin care părţile din cadrul unui litigiu, prin inter-mediul facilităţilor informatice, pot:

– obţine documentele necesare pentru introducerea unei acţiuni în faţa unei instanţe;

– fi puse în contact direct cu instanţele;– obţine informaţii complete, chiar şi înainte de instituirea procedurilor, în pri-

vinţa naturii şi totalului cheltuielilor pe care urmează să le suporte, şi indicaţii referitoare la durata anticipată a procedurilor pînă la hotărîre (vezi alin. 19 de mai sus).

A.5. Remunerarea avocaţilor şi a ofi ţerilor instanţei trebuie fi xată astfel încît să nu încurajeze măsuri procedurale inutile (vezi alin. 28 de mai sus).

A.6. Trebuie să existe dispoziţii, în temeiul Recomandării nr. R (84) 5 (Principiul 2-1 din anexă), pentru sancţionarea abuzului de proceduri în instanţă (vezi alin. 28 de mai sus).


A.7. Statele trebuie să garanteze dreptul unei părţi din cadrul unui litigiu de a pleda cauza în faţa unei instanţe fi e personal, fi e printr-un reprezentant la alegerea sa, în special cînd sunt implicate proceduri simplifi cate, litigii de importanţă fi nanciară mi-noră şi cazuri privind consumatorii; trebuie, cu toate acestea, să existe o dispoziţie care să permită judecătorului, ca o măsură excepţională, să dispună intervenţia unui apărător în situaţia în care cazul prezintă probleme specifi ce (vezi alin. 24-26 de mai sus).

A.8. Trebuie să existe un sistem de asistenţă juridică organizat de către stat pentru a permite fi ecăruia să benefi cieze de acces la justiţie, care să acopere nu doar cheltu-ielile instanţei ci şi asistenţa juridică în privinţa alegerii sau necesităţii de a intenta o acţiune; acesta nu trebuie rezervat doar persoanelor fără resurse materiale, ci ar trebui, de asemenea, să fi e disponibil, cel puţin parţial, celor al căror venit mediu nu le permite să suporte costul unei acţiuni fără asistenţă; judecătorului trebuie să i se permită să ia parte la deciziile care privesc acordarea asistenţei, asigurîndu-se de faptul că este respectată obligaţia de imparţialitate obiectivă (vezi alin. 21 şi 22 de mai sus).

A.9. Asistenţa juridică trebuie fi nanţată de către o autoritate publică şi acoperită de un buget special, astfel încît cheltuielile corespunzătoare să nu fi e suportate din bu-getele de funcţionare a instanţelor (vezi alin. 23 de mai sus).

B. Calitatea sistemului de justiţie şi evaluarea acestuia; date statistice cantitative; proceduri de monitorizare

B.1. Calitatea sistemului de justiţie depinde atît de calitatea infrastructurilor, care poate fi măsurată prin criterii similare cu cele utilizate pentru alte servicii publice, cît şi de capacitatea profesioniştilor din domeniul juridic (judecători, dar şi avocaţi, procurori şi funcţionari), a căror activitate poate fi evaluată numai în comparaţie cu referinţe din cadrul legii şi din practica şi deontologia judiciară sau profesională (vezi alin. 31 de mai sus).

B.2. Este necesară evaluarea calităţii activităţii judiciare, cu referire, de asemenea, la efi cienţa socială şi economică, prin criterii care uneori sunt similare acelora utilizate pentru alte servicii publice (vezi alin. 32 şi 33 de mai sus).

B.3. Evaluarea activităţii sistemului instanţelor ca întreg sau a fi ecărei instanţe indi-viduale sau grup local de instanţe nu trebuie confundată cu evaluarea capacităţii profesionale a fi ecărui judecător în parte, care are alte scopuri. Consideraţii similare pot fi aplicate şi activităţilor altor profesionişti din domeniul juridic, implicaţi în func-ţionarea sistemului instanţelor (vezi alin. 33-34 de mai sus).

B.4. Trebuie, de asemenea, evitată suprapunerea dintre evaluarea calităţii justiţiei şi evaluarea din punct de vedere profesional a unui judecător atunci cînd sunt întoc-mite statistici judiciare; utilizarea ratelor de anulare ca singurul sau chiar în mod ne-cesar un indicator important pentru evaluarea activităţii judiciare este neadecvată;


aceeaşi consideraţie se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea unei decizii individuale luată de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de ob-servarea ratei de anulare (vezi alin. 35-37 de mai sus).

B.5. Deşi nu există în prezent criterii general acceptate în privinţa datelor care ur-mează a fi colectate, obiectivul de colectare a datelor trebuie să constea în evaluarea justiţiei în contextul său mai larg, de exemplu în interacţiunile justiţiei cu alte varia-bile (judecători şi avocaţi, justiţie şi poliţie, jurisprudenţă şi legislaţie etc.), deoarece o mare parte a funcţionării defectuoase a sistemului justiţiei decurge din lipsa de coordonare dintre mai mulţi factori (vezi alin. 39 de mai sus).

B.6. Este, de asemenea, esenţială sublinierea interacţiunii dintre calitatea justiţiei şi prezenţa infrastructurilor adecvate, precum şi a personalului auxiliar (vezi alin. 31 şi 39 de mai sus).

B.7. În plus, „calitatea” justiţiei nu trebuie înţeleasă ca sinonim pentru „productivi-tatea” sistemului judiciar pur şi simplu; o abordare calitativă trebuie mai degrabă să se adreseze capacităţii sistemului de a răspunde necesităţii de justiţie în conformi-tate cu scopurile generale ale sistemului juridic, în care viteza procedurilor repre-zintă numai un singur element (vezi alin. 38-42 de mai sus).

B.8. Indicatorii de calitate trebuie să fi e aleşi prin consens larg între profesionişti din domeniul juridic (vezi alin. 43 de mai sus).

B.9. Colectarea şi monitorizarea datelor trebuie să fi e efectuate în mod regulat, iar procedurile desfăşurate de către un organism independent trebuie să permită o adaptare rapidă a organizării instanţelor la modifi cările volumului de cazuri (vezi alin. 46-48 de mai sus).

B.10. Pentru a reconcilia realizarea acestei necesităţi cu garanţiile de independenţă a sistemului judiciar, organismul independent menţionat la alin. 37 şi 45 din Avizul nr. 1 al CCJE (2001) trebuie să aibă competenţă în alegerea şi colectarea datelor refe-ritoare la „calitate”, în conceperea procedurii de colectare a datelor, în evaluarea re-zultatelor, în difuzarea acesteia ca răspuns, precum şi în procedurile de monitorizare şi urmărire. Statele trebuie, în orice caz, să se asigure că astfel de activităţi rămîn în sfera publică pentru a păstra interesele politice relevante legate de tratarea datelor care privesc justiţia (vezi alin. 43-48 de mai sus).

C. Volumul de cazuri şi gestionarea cazurilor

Prevederi generale

C.1. Trebuie puse în aplicare recomandările privind reducerea volumului de muncă al instanţelor, din Recomandarea nr. R (87) 18 .

C.2. Statele trebuie să furnizeze resurse adecvate pentru instanţele penale şi civile, iar judecătorii trebuie să fi e consultaţi (chiar şi atunci cînd aceştia nu au un rol admi-


nistrativ direct) şi să aibă un cuvînt de spus în cazul deciziilor fundamentale cu privire la forma justiţiei moderne şi în priorităţile implicate (vezi alin. 52-55 de mai sus).

C.3. Judecătorii trebuie să încurajeze soluţionarea consensuală (fi e direct între părţi, fi e prin mediere) deoarece aceasta are o valoare independentă, refl ectînd valorile libertăţii de alegere şi înţelegere, comparativ cu o soluţie impusă de instanţă (vezi alin. 50 de mai sus şi secţiunea D de mai jos).

C.4. În general este de dorit, în ţările ale căror aranjamente constituţionale o permit, să existe o fl exibilitate care să permită ca judecătorii şi/sau cazurile să fi e transfe-rate relativ cu uşurinţă între instanţe, cel puţin temporar şi să fi e supuse aprobării acestora, pentru a răspunde fl uctuaţiilor în volumul de muncă. Trebuie să se aibă în vedere întotdeauna, atunci cînd se iau în considerare închideri ale unor instanţe, drepturile cetăţenilor de a avea acces la instanţele lor în mod convenabil (vezi alin. 57-60 de mai sus).

C.5. Trebuie facilitată utilizarea unui singur judecător pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia în condiţiile menţionate la alin. 61-64 de mai sus. CCJE consideră, de ase-menea, că ţările trebuie să încurajeze formarea şi dezvoltarea carierei pentru a pro-fi ta pe deplin de pe urma utilizării judecătorilor individuali care să audieze cazurile de primă instanţă, de cîte ori este posibil, proporţional cu experienţa şi capacităţile judecătorilor disponibili şi cu natura procedurilor (vezi alin. 61-64 de mai sus).

C.6. Judecătorii trebuie să aibă unul sau mai mulţi asistenţi personali cu califi cări bune în domeniul juridic cărora să le poate delega anumite activităţi (vezi alin. 65 de mai sus).

C.7. Activităţile non-judiciare enumerate în Recomandarea nr. R (86) 12 trebuie de-semnate altor organisme sau indivizi decît judecătorii, şi trebuie acordată atenţie riscului inerent care apare atunci cînd judecătorilor li se permite să desfăşoare alte activităţi private, care pot avea impact asupra sarcinilor publice ale acestora. Judecă-torii nu trebuie descurajaţi să facă parte din alte comisii relevante sau alte organisme din afara instanţelor, dar trebuie să aibă o grijă deosebită înainte de a accepta numiri în cazuri în care sunt implicate hotărîri non-juridice esenţiale (vezi alin. 66-69 de mai sus).

C.8. În cazuri penale trebuie să fi e disponibile asistenţa juridică sau reprezentarea legală fără evaluarea caracteristicilor poziţiei acuzatului. CCJE recomandă analiza su-plimentară a diferenţelor dintre natura şi gravitatea cazurilor pentru care, în diferite ţări, sunt disponibile asistenţa şi reprezentarea de acest fel. În cazurile civile este ne-cesară introducerea sistemelor de control adecvate pentru evaluarea în prealabil a caracteristicilor solicitărilor (vezi alin. 70 de mai sus).

C.9. Pentru toate aspectele gestionării cazurilor, studiul comparativ privind experi-enţa celorlalte state oferă perspective valoroase pentru măsurile procedurale speci-


fi ce care pot fi introduse, al căror număr este discutat mai detaliat în textul de mai sus.

Cazuri penale

C.10. Trebuie încurajate studiile suplimentare în statele individuale care în prezent nu au niciun sistem de urmărire penală discreţionară sau echivalent al acestuia, în vederea aplicării Recomandării nr. R (87) 18 (vezi alin. 73-77 de mai sus).

C.11. Toate ţările trebuie să ia în considerare faptul că un sistem de reducere a pe-depsei în cazul unei pledoarii pentru vinovăţie ar putea să nu aducă benefi cii justiţiei penale a acestora. Orice astfel de pledoarie trebuie să aibă loc în instanţă şi să fi e audiată de către un judecător. Avocaţii trebuie să aibă ca sarcină profesională asigu-rarea că pledoaria pentru vinovăţie este introdusă în mod voluntar şi cu intenţia de a admite fi ecare dintre elementele infracţiunii (vezi alin. 79-80 de mai sus).

Cazuri civile

C.12. Pentru a-şi respecta sarcinile în temeiul art. 6 din CEDO de a asigura „o audiere echitabilă şi publică într-un termen rezonabil”, statele trebuie să furnizeze resurse adecvate, iar instanţele să desfăşoare cazurile individuale într-o maniară corectă şi proporţională între părţile în cauză şi să ia în considerare interesul altor părţi din ca-drul unui litigiu şi public în general; aceasta înseamnă desfăşurarea litigiilor de acest fel într-o manieră care să permită părţilor din cadrul acestuia să obţină dreptate cu un preţ proporţional cu chestiunile implicate, valorile afl ate în joc şi (fără a prejudicia sarcina statului de a furniza resurse adecvate) propriile resurse ale instanţei şi aceasta permite altor părţi din cadrul unor litigii să obţină o perioadă de timp echitabilă din timpul instanţei alocată propriului lor litigiu (vezi alin. 103-104 de mai sus).

C.13. Cheia desfăşurării proporţionale a litigiilor o reprezintă gestionarea activă a ca-zurilor de către judecători, ale cărei principii esenţiale sunt prevăzute de Recoman-darea nr. R (84) 5. Cel mai important punct îl reprezintă faptul că judecătorii trebuie să controleze, de la început şi prin intermediul procedurilor judiciare, orarul şi durata procedurilor, stabilind date ferme şi avînd competenţa de a respinge amînările, chiar şi împotriva voinţelor părţilor (vezi alin. 90-102 de mai sus).

C.14. Trebuie să li se solicite părţilor să defi nească şi să se angajeze în propriile ca-zuri şi probe de la început, iar judecătorii trebuie să aibă competenţa, atît în primă instanţă, cît şi la fi ecare recurs, de a exclude modifi cări şi/sau materiale noi care ar putea fi introduse după această etapă (vezi alin. 122-125 de mai sus).

C.15. Statele trebuie să introducă (a) măsuri efi ciente de protecţie, (b) proceduri sumare, simplifi cate şi/sau accelerate şi (c) proceduri pentru stabilirea din timp a chestiunilor preliminare (inclusiv chestiuni legate de jurisdicţie) şi pentru rezolvarea rapidă a oricărui recurs în privinţa unor astfel de chestiuni preliminare (vezi alin. 111-131 de mai sus).


C.16. Hotărîrile instanţelor trebuie să poată intra în vigoare imediat, fără să aducă atingere niciunui recurs, sub rezerva dispoziţiilor de garantare acolo unde este cazul de asigurare a protecţiei părţii perdante în cazul unui recurs cu succes (vezi alin. 129-130 de mai sus).

C.17. Ţările trebuie să trateze cu înţelegere posibilitatea introducerii în sistemul aces-tora a unor controale privind recursurile nefondate, pentru a se asigura că nu este perturbată dispunerea rapidă a recursurilor fondate (vezi alin. 138 de mai sus).

D. Soluţionarea alternativă a disputelor (SAD)

D.1. Este necesară încurajarea dezvoltării schemelor SAD şi pentru creşterea conşti-entizării publice despre existenţa acestora, a modului în care funcţionează acestea şi a cheltuielilor acestora (vezi alin. 141 de mai sus).

D.2. Trebuie să fi e disponibilă asistenţa juridică pentru SAD astfel cum este aceasta disponibilă pentru procedurile judiciare; atît resursele asistenţei juridice, cît şi ori-care alte cheltuieli pentru susţinerea SAD trebuie să utilizeze un buget special, astfel încît cheltuielile corespunzătoare să nu fi e suportate din bugetul de funcţionare a instanţelor (vezi alineatul 142 de mai sus).

D.3. Cu toate că, spre deosebire de SAD în materie civilă, medierea în domeniul penal nu serveşte la diminuarea volumului de muncă al sistemului instanţelor, aceasta poate să aibă un efect de prevenire a infracţiunilor ulterioare; deoarece Recoman-darea nr. R (99) 19 se concentrează numai asupra „medierii” dintre făptuitor şi vic-timă, există necesitatea unei cercetări ulterioară cu privire la conceptul mai larg de „justiţie restaurativă”, cum ar fi proceduri care să permită deturnarea de la procesul penal obişnuit înainte de începerea acestuia (imediat după arestare), după ce acesta a început ca parte din procesul de condamnare sau chiar în timpul executării pe-depsei; deoarece schemele pentru justiţia restaurativă necesită o punere în aplicare mai atentă decît cea a SAD în disputele civile, avînd în vedere că aducerea victimelor în contact cu făptuitorii ar însemna un proces mult mai sensibil decît aducerea la-olaltă a două părţi într-o dispută civilă, succesul schemelor de acest fel depinde parţial de o schimbare culturală pentru practicanţii din domeniul penal al justiţiei obişnuiţi cu procesul şi modelul de pedepsire normale ale justiţiei (vezi alin. 146-149 de mai sus).

D.4. Recurgerea la mediere, în procedurile civile şi administrative, poate fi aleasă la iniţiativa părţilor, sau, în mod alternativ, judecătorului trebuie să i se permită să o recomande; părţilor trebuie să li se permită refuzul de a recurge la mediere; un astfel de refuz nu trebuie să încalce dreptul uneia dintre părţi de a i se decide cazul (vezi alin. 150-152 de mai sus).

D.5. În medierea penală, devierea unui caz penal de la procesul obişnuit de urmărire după începerea acestuia trebuie să se facă printr-un ordin al unui judecător; toate


aranjamentele justiţiei restaurative (sau, dacă este cazul, acelea care reprezintă mai mult decît simple avertizări fără relevanţă legală) trebuie să îndeplinească formali-tatea de aprobare judiciară (vezi alin. 151-152 de mai sus).

D.6. Informaţiile furnizate pe parcursul operaţiunilor de mediere a litigiilor civile şi administrative trebuie să fi e confi denţiale; confi denţialitatea poate fi ridicată în cazul unui acord între părţi; rămîne întrebarea dacă şi cît de departe va merge judecă-torul cu luarea în considerare a refuzului de acces la mediere sau acceptarea unei înţelegeri amiabile atunci cînd emite ordine legate de cheltuielile sau costurile unui proces (vezi alin. 154-156 de mai sus).

D.7. Confi denţialitatea trebuie să se aplice, de asemenea, în SAD în chestiuni pe-nale, în special în acele ţări în care urmărirea penală este obligatorie. Acest fapt ridică problema consecinţelor recunoaşterii altor infracţiuni din partea făptuitorului sau a persoanelor care nu participă la procesul de mediere (vezi alin. 157 de mai sus).

D.8. Atît în materie penală, cît şi în materie civil-administrativă, schemele SAD trebuie să fi e strîns legate de sistemul instanţelor; dispoziţiile juridice sau practicile judiciare corespunzătoare trebuie să confere judecătorului puterea de a îndruma părţile să se prezinte în faţa unui mediator desemnat în mod judiciar şi pregătit, care poate dovedi că deţine atît califi cări şi capacităţi relevante, cît şi imparţialitatea şi indepen-denţa necesare pentru un astfel de serviciu public (vezi alin. 157-159 şi 161 de mai sus).

D.9. Judecătorii pot acţiona ei înşişi ca mediatori, deoarece acest fapt permite know-how-ului judiciar să fi e pus la dispoziţia publicului; cu toate acestea este esen-ţial să îşi păstreze imparţialitatea în special prin prevederea că aceştia vor îndeplini această sarcină în alte litigii decît cele pe care sunt solicitaţi să le audieze şi asupra cărora trebuie să se pronunţe (vezi alin. 161 de mai sus).

D.10. Acordurile de înţelegere SAD trebuie supuse confi rmării de către un judecător, în special atunci cînd trebuie luată în considerare intrarea în vigoare; în acest caz ju-decătorul trebuie să se bucure de puteri substanţiale de supraveghere, în special în ceea ce priveşte respectarea egalităţii dintre părţi, realitatea consimţămîntului aces-tora faţă de măsurile prevăzute prin acord şi respectul faţă de lege şi politica publică; referitor la aspectele specifi ce privind medierea în domeniul penal, trebuie aplicate garanţii suplimentare (vezi alin. 162-164 de mai sus).


Anexă

Lista textelor şi instrumentelor Consiliului Europei citate în prezentul Aviz

Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind standardele de independenţă a sistemului judiciar şi inamovibilitatea judecătorilor.

Avizul nr. 2 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind fi nanţarea şi gestionarea instanţelor privire la efi cienţa sistemului judiciar şi la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Avizul nr. 3 (2002) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind principiile şi normele care guvernează conduita profesională a judecătorilor, în spe-cial etica, comportamentul incompatibil şi imparţialitatea.

Rezoluţia (78) 8 privind asistenţa şi consilierea juridică.

Recomandarea (84) 5 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind principiile de procedură civilă menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei.

Recomandarea (86) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind măsurile de prevenire şi reducere a volumului excesiv de muncă din instanţe.

Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la independenţa, efi cacitatea şi rolul judecătorilor.

Recomandarea (87) 18 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la simplifi carea justiţiei penale.

Recomandarea (95) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la gestionarea justiţiei penale.

Recomandarea (98) 1 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie de dreptul familiei.

Recomandarea (99) 19 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie penală.

Recomandarea (2001) 9 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind alternativele la litigiile dintre autorităţile administrative şi persoanele private.

Recomandarea (2002) 10 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre pri-vind medierea în materie civilă.

***




PRIVIND „JUSTIŢIA ŞI SOCIETATEA”

Strasbourg, 25 noiembr ie 2005 CCJE (2005) OP No. 7 [cc je/doc2005/

cc je(2005)op n° 7 ]

Introducere

1. Pentru anul 2005 Conciliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) i s-a pus sarcina1 adoptării unei opinii pe tema „Justiţia şi Societatea” în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

2. În această privinţă, CCJE a examinat următoarele puncte care apar în Planul-Cadru de Acţiuni Globale pentru Judecători în Europa:

– relaţiile cu publicul, rolul educaţional a judecătoriilor în democraţie (vezi Par-tea V b din Planul de Acţiuni),

– relaţiile cu cei implicaţi în proceduri judiciare (vezi Partea V c din Planul de Acţiuni),

– accesibilitatea, simplitatea şi claritatea limbii utilizate de către judecată în pro-ceduri şi în luarea deciziilor (vezi Partea V d din Planul de Acţiuni).

3. Lucrul pregătitor a fost efectuat în baza:

– examinării acquis-ului Comunitar, precum şi a rezultatelor Adunării a 5-a a Pre-şedinţilor Curţilor Supreme Europene pe tema „Curtea Supremă: publicitatea, vizibilitatea şi transparenţa” (Ljubljana, 6-8 octombrie 1999), Conferinţa Pre-şedinţilor Asociaţiilor Judecătorilor (Vilnius, 13-14 decembrie 1999) şi Confe-

1 Vezi termenii specifi ci de referinţă ai CCJE pentru 2004-2005, adoptaţi de către Comitetul de Miniştri la cea de a 856-ea adunare a vice Miniştrilor (17 martie 2004, punctul 10.1).


rinţa Ministerială Europeană referitoare la Politica Mass-media (Kiev, Ucraina, 10-11 martie 2005);

– răspunsurile delegaţiilor la un chestionar (cu o notă explicativă) pregătită de către Vicepreşedintele CCJE şi depusă la adunarea plenară a CCJE care a avut loc la Strasbourg la 22-24 noiembrie 2004;

– un raport pregătit de către specialistul CCJE în acest domeniu, Dl Eric COTTIER (Elveţia);

– contribuţiile participanţilor la a 2-a Conferinţă Europeană a Judecătorilor pe tema „Justiţia şi Media”, organizată de către Consiliul European în cadrul Pre-şedinţiei poloneze în Comitetul de Miniştri la iniţiativa CCJE în cooperare cu Comitetul Naţional Polonez pentru Jurisprudenţă şi cu suportul Ministerului Justiţiei al Poloniei (Cracovia, Polonia, 25-26 aprilie 2005)1;

– un proiect de opinie pregătit de către Grupul de Lucru a CCJE (CCJE-GT) în 2005.

4. La pregătirea acestei opinii, CCJE de asemenea a examinat „Declaraţia de la Var-şovia”, emisă de către Summit-ul al III-lea a Şefi lor de Stat şi de Guvern a Consiliului Europei, ţinut în Varşovia la 16-17 mai 2005, cînd Summit-ul a reafi rmat angaja-mentul de „consolidare a supremaţiei legii pe tot continentul, fortifi care a potenţia-lului Consiliului Europei de înfi inţare a standardelor”. În acest sens, Şefi i de Stat şe de Guvern au accentuat „rolul unei practici judiciare independente şi efi ciente în Statele membre”.

5. Această opinie se referă la (A) relaţiile instanţelor judiciare cu publicul, cu referinţe speciale la rolul instanţelor judiciare în democraţie, (B) relaţiile instanţelor judiciare cu cei implicaţi în procedura judiciară, (C) relaţiile instanţelor cu mass-media şi (D) accesibilitatea, simplicitatea şi claritatea limbii folosite de către judecătorii în proce-durile judiciare şi la luarea deciziilor.

A. Relaţiile instanţelor cu publicul cu referire specială la rolul instan-ţelor într-o democraţie

6. Dezvoltarea democraţiei în statele europene semnifi că faptul că cetăţenii acestor state ar trebui să fi e informaţi intr-un mod mai potrivit despre organizarea autorită-ţilor publice şi a condiţiilor procesului legislativ. Mai mult ca atît, este foarte impor-tant pentru cetăţeni de a cunoaşte şi modul în care activează instituţiile judiciare.

1 inclusiv reprezentanţi ai mass media şi ai organizaţiilor internaţionale, parlamentari şi experţi în subiectul discutat – accentuînd, pe de o parte, asupra prevederilor relevante a Convenţiei Europene pentru Drep-turile Omului şi Libertăţile Fundamentale, precum şi textele Consiliului Europei şi alte instrumente referi-toare la dreptul la informaţia publică, ocrotită de organele de presă, şi, pe de altă parte, asupra exigenţelor dreptului la o judecată publică echitabilă de către o instanţă independentă şi imparţială în vederea apărării demnităţii umane, intimităţii, reputaţiei altora şi prezumţia nevinovăţiei, scopul fi nal fi ind găsirea căilor de a delimita o balanţă între drepturile şi libertăţile afl ate în confl ict.


7. Justiţia este o parte componentă esenţială a societăţilor democratice. Ea are scopul de a rezolva disputele dintre părţi şi, prin deciziile luate, de a îndeplini funcţii „normative” şi „educative”, servind cetăţenilor drept călăuză, informaţie şi garanţie în privinţa legii şi în privinţa aplicării sale practice1.

8. Instanţele de judecată sunt, şi sunt acceptate de către public în majoritate ca fi ind forul potrivit de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor şi de soluţionare a disputelor referitoare la ele; în majoritatea sa publicul are respect şi încredere în capacitatea instanţelor judiciare de a îndeplini această funcţie2. Totuşi, înţelegerea rolului puterii judecătoreşti în democraţie – în special, înţelegerea că datoria judecătorului este de a aplica legea într-o manieră echitabilă şi nepărtinitoare, independent de presiunile de conjunctură politică sau socială - variază considerabil în diferite ţări şi formaţiuni social-politice europene. Nivelurile de încredere în activitatea judecătoriilor sunt în mod consecvent neuniforme3. Informaţia adecvată despre funcţionarea puterii ju-decătoreşti în completă independenţă de alte ramuri ale puterii statale, pot, astfel, contribui la o înţelegere mai deplină despre instanţele judiciare ca piatră de funda-ment a sistemelor constituţionale democratice, precum şi despre limitele activităţii lor.

9. Experienţa majorităţii cetăţenilor legată de sistemul lor judiciar se limitează la vreo oarecare participare pe care ei puteau s-o aibă în calitate de parte litigantă, martor sau jurat. Rolul mass-media este esenţial în comunicarea informaţiei despre rolul şi activitatea judecătoriilor către public (vezi secţia C mai jos); dar pe lîngă comunicarea cu mass-media, discuţiile CCJE au accentuat importanţa creării unor relaţii directe între instanţele de judecată şi publicul larg. Integrarea justiţiei în societate deter-mină sistemul judiciar de a se deschide şi a deveni mult mai accesibil pentru a fi stu-diat. Ideea nu constă în a preface judecătoriile într-un circ pentru mass-media, dar de a contribui la transparenţa procesului judiciar. Desigur, o transparenţă deplină este imposibilă, în particular din cauza necesităţii de a proteja efi cacitatea investigaţiilor şi interesele persoanelor implicate, dar o înţelegere despre modul în care activează justiţia are, fără îndoială, valoare educativă şi ar trebui să contribuie la mărirea încre-derii publicului în funcţionarea judecătoriilor.

10. Prima cale de a face instituţiile judiciare mai accesibile este de a introduce măsuri generale de informare a publicului despre activitatea judecătoriilor.

11. În această privinţă, CCJE s-ar putea referi la recomandările sale date în Opinia No.6 (2004) referitoare la lucrul educativ a judecătoriilor şi necesitatea organizării vizitelor pentru elevi şi studenţi sau oricăror alte grupuri cu interes în activităţile ju-

1 Vezi concluziile celei de a 5-a Adunări a Preşedinţilor a Curţilor Supreme Europene, Ljubljana, 6-8 octom-brie 1999, paragraful 2.

2 Vezi, de exemplu, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, cazul Sunday Times v Regatul Unit, sentinţa din 26 aprilie 1979, Seria A, nr. 30 unde noţiunile menţionate în text vor fi incluse în fraza „autoritate a pu-terii judecătoreşti” conţinută în art. 10 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului

3 Vezi Concluziile Adunării Preşedinţilor Aasociaţiilor Judecătorilor pe tema „Justiţia şi Societatea”, Vilnius, 13-14 decembrie 1999, paragraful 1


diciare. Aceasta, însă, nu infl uenţează faptul că este de asemenea şi datoria statului de a furniza tuturor, în şcoli şi universităţi, instrucţiuni civice în care o importanţă semnifi cativă se acordă sistemului judiciar.

12. Această formă de comunicare este mult mai efi cientă cînd cei care activează în sistem sunt implicaţi direct. Programe didactice şcolare şi universitare relevante (care nu au legătură cu facultăţile de drept) ar trebui să includă o descriere a sistemului judiciar (inclusiv discuţii directe în auditorii cu judecătorii), vizite în judecătorii şi pre-dări active a procedurilor judiciare (jucarea rolurilor, participarea la şedinţe, etc.)1. Judecătoriile şi asociaţiile judecătorilor pot coopera în această privinţă cu şcolile, universităţile alte agenţii didactice, făcînd viziunea specifi că judecătorească accesi-bilă programelor didactice şi dezbaterilor publice.

13. CCJE deja a anunţat în termeni generali că judecătoriile însăşi trebuie să participe în răspîndirea informaţiei referitoare la accesul la justiţie (prin metoda rapoartelor pe-riodice, îndrumătoare imprimate, internet, ofi cii informaţionale, etc.); de asemenea CCJE deja a recomandat elaborarea programelor didactice îndreptate la furnizarea informaţiei specifi ce (de exemplu, referitoare la natura procedurilor disponibile, durata medie a procedurilor în diferite instanţe, cheltuielile de judecată, mijloacele alternative de soluţionare a litigiilor oferite părţilor, deciziile noi, creatoare de prece-dent emise de judecătorii) (vezi paragrafele 12-15 a Opiniei No. 6 (2004)).

14. Judecătoriile ar trebui să participe la programele-cadru generale organizate de către alte instituţii de stat (Ministerele Justiţiei, a Educaţiei, Universităţile etc.). Dar, în Opinia CCJE, judecătoriile ar trebui să aibă iniţiativa proprie în această privinţă.

15. Odată ce de relaţiile cu benefi ciarii individuali ai justiţiei în mod tradiţional se ocupau judecătoriile, deşi într-un mod nestructurat, ele nu erau dispuse de a avea relaţii directe cu publicul general care nu era implicat în proceduri judiciare. Publi-citatea şedinţelor judiciare în sensul Art. 6 al Convenţiei Europene pentru Dreptu-rile Omului a fost în mod tradiţional privită ca unicul contact între judecători şi pu-blicul general, dînd mijloacelor de informare în masă statutul de unic interlocutor pentru judecătorii. O asemenea atitudine se schimbă în mod rapid. Imparţialitatea şi discreţia, care erau responsabilitatea judecătorilor nu pot fi considerate astăzi ca obstacole în rolul judecătoriilor de informare a publicului, odată ce acest rol este o garanţie adevărată a independenţei justiţiei. CCJE consideră că statele membre ar trebui să încurajeze judecătorii să joace un asemenea rol activ în această privinţă prin lărgirea şi îmbunătăţirea funcţiei „rolului lor educativ” după cum a fost descris în paragrafele 9-12 mai sus. Acest rol nu mai poate fi redus la doar emiterea deciziilor; judecătoriile ar trebui să acţioneze în calitate de „comunicatori” şi „facilitatori”. CCJE consideră că odată ce judecătoriile pentru moment doar au acceptat să participe în



programe didactice atunci cînd sunt invitate, acum este necesar ca judecătoriile să devină promotori ai asemenea programe.

16. CCJE a examinat iniţiativele directe a judecătoriilor cu publicul, independent de activitatea mass-media sau/şi acţiunile pentru care alte instituţii sunt responsabile. Ca rezultat următoarele măsuri au fost examinate şi recomandate:

– crearea în judecătorii a ofi ciilor responsabile de servicii de recepţie şi infor-mare;

– distribuirea de materiale imprimate, deschiderea site-urilor în Internet sub responsabilitatea judecătoriilor;

– organizarea de către judecătorii a unor foruri didactice calendaristice şi/sau întruniri regulate deschise în particular cetăţenilor, organizaţiilor de interes public, politicienilor, studenţilor („programe de răspîndire”).

17. O discuţie specifi că a fost dedicată de către CCJE acestor „programe de răspîn-dire”. CCJE menţionează cu interes că în unele ţări judecătoriile au fost observate organizînd, deseori cu suportul altor actori sociali, iniţiative didactice care aduc pedagogi, studenţi, părinţi, jurişti, lideri locali şi mass-media în judecătorii pentru a colabora cu judecători şi sistemul judiciar. Asemenea programe de obicei implică aportul profesioniştilor cu mijloace speciale şi pun la dispoziţie oportunităţi pentru dezvoltarea profesională a pedagogilor.

18. Unele acţiuni sunt proiectate pentru indivizi care din cauza condiţiilor social-economice şi culturale nu sunt totalmente conştienţi de drepturile şi obligaţiunile lor, astfel încît ei nu-şi exercită drepturile sau, şi mai rău, ajung să fi e implicaţi în proceduri judiciare din cauza neexecutării obligaţiunilor sale. Din această cauză cu imaginea justiţiei în grupurile sociale vulnerabile se lucrează prin intermediul pro-gramelor care sunt strîns legate de aranjamentele referitoare la accesul la justiţie, inclusiv, dar fără a se limita la asistenţă juridică, servicii de informaţie publică, con-sultaţii juridice gratis, acces direct la judecători în cazurile acţiunilor civile de valoare neînsemnată, etc. (vezi secţiunea A a Opiniei CCJE Nr. 6 (2004)).

19. CCJE recomandă un suport general din partea judecătorilor şi statelor europene la nivel naţional şi internaţional pentru „programele judiciare de răspîndire” descrise mai sus; aceasta ar trebui să devină o practică obişnuită. CCJE consideră că ase-menea programe depăşesc sfera informării generale a publicului. Ele sunt îndrep-tate la formarea unei perceperi corecte a rolului judecătorilor în societate. În acest context CCJE consideră că – deşi este în competenţa Ministerelor Justiţiei şi a Învă-ţămîntului de a furniza informaţie generală referitoare la funcţionarea sistemului ju-diciar şi defi nirea programelor didactice şcolare şi universitare – judecătoriile însăşi, conform principiilor independenţei justiţiei, ar trebui să fi e recunoscute în calitate de agenţii potrivite pentru instituirea acestor „programe de răspîndire” şi de a ţine iniţiative regulate, care ar consta în efectuarea monitorizărilor, crearea grupurilor de sondaje, angajarea juriştilor şi savanţilor pentru foruri publice etc. De fapt, asemenea


programe au scopul de a imbunătăţi înţelegerea şi încrederea societăţii referitor la sistemul judiciar şi, la nivel mai general, de a consolida independenţa justiţiei.

20. În opinia CCJE, pentru a elabora aceste programe judecătorilor ar trebui să le fi e oferită posibilitatea de a obţine instruire specifi că în privinţa relaţiilor cu publicul. Judecătoriile, de asemenea, ar trebui să aibă posibilitatea de a angaja personal spe-cial împuternicit cu funcţia de a face legătură cu agenţii didactice (ofi ciile relaţiilor cu publicul, menţionate mai sus de asemenea ar putea îndeplini această funcţie).

21. CCJE are impresia că rolul de coordonare a multiplelor iniţiative locale, precum şi promovarea „programelor de răspîndire” la nivel naţional ar trebui să fi e dat unei organizaţii independente menţionate la paragrafele 37 şi 45 din Opninia nr. 1 (2001). Această organizaţie independentă, de asemenea, ar putea, prin implicarea profesi-oniştilor cu resurse pregătite, satisface necesităţi informaţionale mai sofi sticate din partea politicienilor, savanţilor, grupurilor de interes public.

22. CCJE de asemenea a recomandat deja alocarea unor fonduri adecvate, indepen-dente de fl uctuaţiile politice, pentru activităţile judiciare şi că instituţiile judiciare ar trebui implicate în deciziile referitoare la alocaţiile bugetare locale, de exemplu prin rolul coordonator a organului independent menţionat anterior (vezi Opinia nr. 2 (2001), paragrafele 5, 10 şi 11). CCJE recomandă fi nanţarea adecvată a activităţilor de explicare şi de atribuire a unui caracter mai transparent sistemului judiciar şi prin-cipiilor justiţiei în societate de către însăşi sistemul judecătoresc în conformitate cu principiile statuate în Opinia nr. 2 (2001). Cheltuielile referitoare la „programele de răspîndire” ar trebui să fi e acoperite dintr-un capitol special al bugetului, în aşa mod ca ele să nu fi e achitate din bugetul propriu-zis al judecătoriilor.

23. Discuţiile CCJE au arătat că, pentru a forma o percepţie corectă a justiţiei de către societate, principii similare celor elaborate pentru judecători ar fi aplicabile şi pro-curaturii. Luînd în consideraţie acquis-ul Consiliului Europei referitor la procurori1, pentru CCJE pare a fi important ca procurorii să contribuie la furnizarea informaţiei către public în privinţa părţii procedurilor judiciare care sunt în competenţa lor.

B. Relaţiile judecătoriilor cu participanţii la procedurile judiciare

24. Imaginea pe care publicul larg o are despre sistemul judiciar este infl uenţat de către mass-media, dar este într-o mare măsură format şi de către impresiile colectate de către indivizi în urma participării lor în proceduri judiciare în calitate de părţi, juraţi şi martori.

25. Asemenea impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar prin actorii săi (judecă-tori, procurori, funcţionari judecătoreşti) apare părtinitoar sau inefi cient în orice alt mod. Percepţii negative de acest fel se vor răspîndi cu uşurinţă.

1 Vezi la acest subiect Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pe tema Rolul Procuraturii în Sistemul Justiţiei Penale


26. CCJE s-a referit în Opiniile sale precedente (în special Opinia nr. 1 (2001), nr. 3 (2002) şi nr. 6 (2004)) la necesitatea ca judecătorii să menţină (de fapt şi în aparenţă) o imparţialitate strictă şi ca judecătoriile să atingă o soluţionare justă a disputelor în termeni rezonabili. Prezenta Opinie este legată de evitarea sau corectarea ignoranţei sau conceperii eronate a sistemului judiciar şi a activităţii sale.

27. CCJE consideră că pentru a cultiva o înţelegere mai bună a rolului judecătorilor este necesar un efort în scopul asigurării, în măsura în care este posibil, că ideile pe care le are publicul despre sistemul judiciar sunt corecte şi refl ectă eforturile depuse de către judecători şi funcţionarii judecătoreşti pentru a cîştiga respectul şi încre-derea referitoare la aptitudinea judecătoriilor de a-şi îndeplini funcţiile. Această ac-ţiune va trebui să demonstreze clar ce poate face sistemul judiciar.

28. Pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile sale cu publicul un anumit număr de sisteme ju-diciare sau judecătorii aparte şi-au elaborat programe care ajută de a forma: (a) in-struirea etică a judecătorilor, personalului judecătoriilor, avocaţilor, etc; (b) facilităţi judecătoreşti; (c) proceduri judiciare.

a) instruirea etică a judecătorilor, personalului judecătoresc, avocaţilor, etc

29. Unele programe de instruire sunt destinate de a asigura că judecătoriile sunt văzute, sub toate aspectele comportamentului lor, ca tratînd părţile în acelaşi mod, adică imparţial şi fără vre-o discriminare bazată pe rasă, sex, religie, origine etnică sau statut social. Judecătorii şi personalul judecătoresc sunt instruiţi să recunoască situaţii cînd indivizilor poate să li se pară că a judecătoria a luat o atitudine părtini-toare şi să trateze asemenea cazuri într-un mod care ar mări încrederea şi respectul faţă de judecătorie. Avocaţii organizează şi primesc instruiri speciale etice pentru a nu li se permite contribuirea, intenţionată sau neintenţionată la neîncrederea în sistemul judiciar.

b) facilităţile judecătoreşti

30. Unele programe abordează cauzele potenţialei neîncrederi în judecătorii care provin din organizarea lor internă. De exemplu mutarea fotoliului procurorului mai departe de judecător şi plasarea lui la acelaşi nivel cu cel al apărătorului va consolida impresia egalităţii părţilor pe care judecata trebuie s-o promoveze. În acelaşi mod, înlăturarea din incinta judecătoriei a oricăror aluzii vizuale, de exemplu la anumită religie sau autoritate politică, ar putea spulbera temerea de partinitate sau lipsă de independenţă din partea instanţei. Permiterea acuzatului de a apărea în sala de şe-dinţă fără cătuşe chiar în cazurile cînd el sau ea a fost supusă arestului preventiv – cu excepţia cazurilor unde există risc pentru securitate – şi înlocuirea gratiilor de la banca acuzaţilor cu alte măsuri de securitate pot lăsa o impresie clară că prezumţia nevinovăţiei este în mod efi cient garantată de către judecată. De asemenea ar trebui făcută o menţiune despre benefi ciile referitoare la îmbunătăţirea transparenţei judi-ciare, pe care le aduce înfi inţarea serviciilor care pun la dispoziţia benefi ciarilor de


servicii judiciare informaţie despre ducerea procedurilor judiciare sau despre pro-gresul atins într-un anumit caz, în scopul de a oferi benefi ciarilor anumite formalităţi şi, dacă o cere amplasarea incintei, de a-i acompania la ofi ciul sau sala de care ei au nevoie.

c) procedurile judiciare

31. Unele măsuri sunt destinate a pune sfîrşit acelor părţi ale procedurilor care pot cauza anumite ofense (referinţe obligatorii religioase în jurăminte, forme de adre-sare etc.). Altele sunt destinate de a introduce proceduri care asigură, de exemplu că, înainte de a apărea în judecată părţile, juraţii sau martorii să fi e primiţi în grup sau aparte de către personal al instanţei, pentru a li se descrie oral sau folosind materiale audiovizuale produse în colaborare cu savanţi sociologi, care ar trebui să fi e impresia lor despre experienţa lor în judecătorie. Scopul acestor prezentări este de a elimina orice concepţii greşite despre ceea ce se întâmplă de fapt în instanţele de judecată.

32. CCJE susţine toţi paşii descrişi în paragrafele 29, 30 şi 31 cînd ei consolidează percepţia publicului referitor la imparţialitatea judecătorilor şi permit ca justiţia să fi e înfăptuită în mod cuvenit.

C. Relaţia judecătoriilor cu mass-media

33. Mass-media are acces la informaţia şi şedinţele judiciare, în conformitate cu mo-dalităţile şi cu limitele stabilite de legislaţie (vezi, de ex. Recomandarea Rec(2003) 13 referitoare la furnizarea informaţiei referitoare la procedurile penale către mass-media). Profesioniştii mass-media sunt totalmente liberi de a decide care anume ca-zuri ar putea oferite atenţiei publicului şi cum ele ar trebui tratate. Nu ar trebui să existe tentative de a preveni mass-media de a critica organizarea şi funcţionarea sis-temului judiciar. Sistemul judiciar ar trebui să accepte rolul mijloacelor de informare, care, în calitate de observatori externi, pot atrage atenţia asupra neajunsurilor şi ar putea aduce o contribuţie constructivă la îmbunătăţirea metodologiei judecătoriilor şi calitatea serviciilor pe care ele le oferă benefi ciarilor.

34. Judecătorii îşi expun părerile în special prin deciziile sale şi nu ar trebui să le ex-plice în presă sau să facă declaraţii publice în presă referitor la cazurile pentru care ei au fost responsabili. Totuşi ar fi foarte folositor de a îmbunătăţi contactele între judecătorii şi mass-media:

i) pentru a consolida înţelegerea rolurilor lor;ii) pentru a informa publicul despre natura, domeniul, limitele şi complexitatea

activităţii de judecător;iii) de a corecta posibilele erori faptice în reportajele referitoare la anumite ca-

zuri.

35. Judecătorii ar trebui să aibă un rol de supraveghere asupra purtătorilor de cuvînt a judecătoriilor sau persoanelor responsabile de relaţiile cu mass-media.


36. CCJE s-a referit la concluziile Conferinţei II Europene a Judecătorilor (vezi para-graful 3 de mai sus) unde Consiliul Europei a fost rugat atît să faciliteze purtarea de întrevederi regulate dintre reprezentanţii corpului judecătoresc şi mass-media, cît şi să examineze posibilitatea elaborării proiectului unei Declaraţii europene asupra relaţiilor dintre justiţie şi mass-media complementar Recomandării Rec(2003)13 re-feritor la furnizarea informaţiei prin mass-media în privinţa procedurilor penale.

37. Statele ar trebui să încurajeze schimbul de experienţă, în particular prin interme-diul meselor rotunde, în privinţa regulilor şi practicilor fi ecărei profesii pentru a elu-cida şi explica problemele cu care ele se confruntă. CCJE consideră că Consiliul Eu-ropei ar putea foarte folositor să înfi inţeze şi promoveze asemenea contacte la nivel european în scopul de a conferi atitudinilor europene o mai mare consecvenţă.

38. Şcolile de jurnalism ar trebui încurajate în vederea iniţierii cursurilor de instituţii şi proceduri judiciare.

39. CCJE consideră că fi ecare profesie (judecătorii şi jurnaliştii) ar trebui să elabo-reze un cod al practici în relaţiile cu reprezentanţii celeilalte profesii şi la relatarea despre cauzele judiciare. După cum arată experienţa statelor unde deja există ase-menea sistemă, corpul judecătoresc defi neşte condiţiile în care va fi posibil a se face declaraţii referitoare la cauzele judiciare, atunci cînd jurnaliştii vor elabora propriile puncte de reper referitor la relatarea cauzelor recente, publicarea numelor (sau fo-tografi lor persoanelor implicate în procese (părţi, victime, procurori, judecători care duc ancheta judiciară, judecători care examinează cazul etc.) şi relatarea despre sen-tinţele în cauzele de interes public major. În conformitate cu Opinia sa nr. 3 *(2002), paragraful 40, CCJE recomandă ca judecătorii naţionali să întreprindă paşi conform acestor principii.

40. CCJE recomandă crearea unui mecanism efi cient, care ar putea lua forma unei or-ganizaţii independente şi care s-ar ocupa cu problemele cauzate de relatările mass-media despre un anumit caz judiciar sau difi cultăţile cu care s-a confruntat un jurna-list la îndeplinirea sarcinilor sale de informare. Acest mecanism ar face recomandări generale destinate să prevină repetarea unor probleme deja observate.

41. Este, de asemenea necesar de a încuraja înfi inţarea serviciilor de recepţie şi infor-mare în judecătorii, nu numai, cum a fost menţionat anterior, pentru a invita publicul şi de a acorda asistenţă benefi ciarilor serviciilor judiciare, dar şi pentru a ajuta mass-media de a înţelege mai bine activitatea sistemului judiciar.

42. Aceste servicii asupra cărora judecătorii ar trebui să aibă un rol de supraveghere ar putea urmări următoarele scopuri:

– a comunica mass-media rezumate ale deciziilor judecătoreşti;– a pune la dispoziţia mass-media informaţi faptice despre deciziile judiciare;– a servi drept legătură cu mass-media în privinţa şedinţelor în cauzele de inte-

res public particular;


– a pune la dispoziţie clarifi cări şi corectări faptice referitor la cauze relatate de mass-media (vezi, de asemenea paragraful 34, iii de mai sus). Serviciile de re-cepţie sau purtătorul de cuvînt1 al judecătoriei ar putea atrage atenţia mass-media asupra problemelor şi difi cultăţilor juridice implicate într-o anumită cauză, organiza logistica şedinţelor şi de a face aranjamentele practice potri-vite, în particular în vederea protejării persoanelor care participă în calitate de părţi, juraţi şi martori.

43. Toată informaţia furnizată mass-media ar trebui comunicată de către judecătorii în mod transparent şi nediscriminatoriu.

44. Chestiunea referitoare la faptul dacă ar trebui oare să fi e permise fi lmările în sala de şedinţă în scopuri altele decît cele pur procedurale a fost subiectul unor discuţii largi atît la cea de a II Conferinţă a Judecătorilor Europeni (paragraful 3 mai sus) cît şi la adunările CCJE. Unii membri ai CCJE şi-au exprimat rezerve serioase referitor la această nouă formă de expunere a activităţii judecătoriilor.

45. Publicitatea şedinţelor judiciare este una din garanţiile procedurale fundamen-tale a societăţilor democratice. Atunci cînd dreptul internaţional şi legislaţia naţi-onală permit unele excepţii de la principiul publicităţii procedurilor judiciare este important ca aceste excepţii să fi e restrînse la acele permise de articolul 6.1. al Con-venţiei Europene pentru Drepturile Omului.

46. Principiul procedurilor publice implică şi faptul că cetăţenilor şi profesioniştilor mass-media li se permite accesul în sala de şedinţe, dar echipamentul audiovizual modern conferă un asemenea impact evenimentelor despre care se raportează, încît transformă întreaga noţiune a publicităţii şedinţelor. Aceasta poate avea avantaje în ce priveşte mărirea informării publicului despre faptul cum se petrec şedinţele şi a îmbunătăţirii imaginii sistemului judiciar, dar poate exista şi un risc, legat de faptul că prezenţa camerelor de luat vederi în judecată poate deranja procesul şi modi-fi ca comportamentul celor implicaţi în judecată (judecători, procurori, avocaţi, părţi, martori, etc.).

47. Cînd este implicată imprimarea televizată a şedinţelor judiciare ar trebui să fi e folosite camere fi xate şi judecătorul ar trebui să aibă posibilitatea de a decide asupra condiţiilor de fi lmare şi de a întrerupe fi lmările în orice moment. Aceste măsuri, precum şi multe altele sunt necesare pentru protejarea drepturilor altor persoane implicate şi să asigure că şedinţa se petrece într-un mod corespunzător.

48. Opinia persoanelor implicate în proceduri de asemenea ar trebui luată în consi-deraţie, în particular pentru anumite cauze legate de viaţa personală a indivizilor.

1 Vezi Concluziile Celei de-a 5-a Adunare a Preşedinţilor Curtelor Supreme Europene, Ljubljana, 6-8 octom-brie 1999, paragraful 4, unde de asemenea se clarifi că faptul că un purtător de cuvînt nu ar trebui să-şi exprime vre-o opinie personală referitor la o decizie deja emisă sau un caz afl at în stare de examinare.


49. Luînd în consideraţie impactul puternic al difuzării televizate şi riscul unei ten-dinţe spre o curiozitate nesănătoasă, CCJE încurajează mass-media de a-şi elabora propriul cod de conduită care are ca scop asigurarea unei refl ectări balanţate a şe-dinţei fi lmate, în aşa mod ca relatarea să fi e obiectivă.

50. Pot exista cauze majore care justifi că fi lmările şedinţelor pentru cauze specifi ce care sunt strict defi nite, de exemplu în scopuri educative sau pentru a păstra înregis-trarea fi lmării unei şedinţe de o importanţă particulară istorică pentru a fi folosită în viitor. În aceste cazuri CCJE accentuează necesitatea protejării persoanelor implicate în judecată, în particular prin asigurarea că metodele fi lmării nu deranjează cursul cuvenit al şedinţelor.

51. În timp ce mass-media joacă un rol important în asigurarea dreptului publicului la informare şi activează, conform terminologiei Convenţiei Europene pentru Dreptu-rile Omului ca un „cîine de pază a democraţiei”, mass-media poate uneori să intervină în viţa privată a oamenilor, dăunîndu-le reputaţiei şi ştirbind prezumţia nevinovăţiei, acţiuni pentru care indivizii pot în mod legitim acţiona în judecată. Goana după is-torii senzaţionale şi concurenţa comercială între mijloacele de informare poartă în sine un risc de abuzuri şi erori. În cauze penale inculpaţii uneori sunt descrişi sau presupuşi de către mass-media drept vinovaţi înainte ca judecata să le stabilească vi-novăţia. În cazul achitării lor ulterioare, relatările mass-media puteau deja să fi cauzat daune iremediabile reputaţiei lor şi acest fapt nu poate fi înlăturat de către sentinţă.

52. De aceea judecătoriile trebuie să-şi îndeplinească datoria în conformitate cu precedentul judiciar al CEDO, a face o balanţă între valorile confl ictuale a protejării demnităţii, intimităţii, reputaţiei şi prezumţiei nevinovăţiei pe de o parte şi libertatea informaţiei pe de altă parte.

53. Cum se statuează în concluziile celei de a II Conferinţe a Judecătorilor Europeni (paragraful 3 de mai sus) reacţia penală la violări a drepturilor omului cum ar fi repu-taţia, demnitatea şi intimitatea ar trebui limitată la cazuri excepţionale1. Totuşi jude-cătoriile au obligaţiunea de a asigura că, iau în consideraţie nu numai compensarea daunei suferite de către victimă, dar de asemenea şi seriozitatea încălcării şi anver-gura publicării.

54. Judecătoriile ar trebui să aibă dreptul, în cazurile strict defi nite cu scopul evitării acuzaţiilor de cenzură, de a lua măsuri urgente de a stopa imediat cele mai serioase încălcări a drepturilor omului (cum ar fi reputaţia, demnitatea sau intimitatea), prin confi scarea publicaţiilor sau prin interzicerea difuzării.

55. Cînd un judecător sau o judecată este provocată sau atacată de către mass-media (sau de unii actori politici sau sociali prin intermediul mass-media) pentru cauze le-

1 Vezi paragraful 28 al Planului de Acţiuni adoptat de către Conferinţa Ministerială pentru Politica Mass Media (Kiev, 10-11 martie 2005), unde a fost afi rmată necesitatea unei treceri în revistă situaţiei în Statele membre referitor la legislaţia cu privire la calomnie.


gate de administrarea justiţiei, CCJE consideră că, luînd în consideraţie datoria dis-creţiei judiciare, judecătorul implicat ar trebui să se abţină de la anumite reacţii prin aceleaşi canale. Dat fi ind faptul că judecătoriile pot corecta informaţia eronată difu-zată în presă, CCJE consideră că ar fi de dorit ca puterea judecătorească naţională să benefi cieze de suportul unor persoane sau organizaţii (de exemplu Consiliul Supe-rior al Magistraturii sau unele asociaţii ale judecătorilor) apte şi disponibile de a răs-punde prompt şi efi cient la asemenea provocări sau atacuri în cazurile respective.

D. Accesibilitatea, simplicitatea şi claritatea limbii utilizate de către judecătorii în proceduri şi decizii

56. Limba utilizată de către judecătorii în proceduri şi la luarea deciziilor este nu numai un instrument puternic disponibil lor pentru a-şi îndeplini rolul educativ (pa-ragraful 6 de mai sus), dar este şi, mai direct, „legea în practică” pentru părţi specifi ce litigante ale cauzelor. De aceea accesibilitatea, simplicitatea şi claritatea limbajului instanţelor judiciare sunt dezirabile1.

57. CCJE atrage atenţia că în unele state europene judecătorii sunt convinşi că carac-terul scurt şi laconic al sentinţelor consolidează autoritatea acestora; în unele state judecătorii se simt obligaţi sau sunt obligaţi de lege sau practică de a explica ex-tensiv în scris toate aspectele deciziilor.

58. Fără a-şi pune scopul de a pătrunde într-un subiect care este foarte puternic in-fl uenţat de stilul juridic naţional, CCJE consideră că un limbaj simplu şi clar este be-nefi c deoarece face procesul de aplicare al legii mai accesibil şi mai predicabil pentru cetăţeni, dacă este necesar şi cu asistenţa unui expert juridic, cum sugerează CEDO.

59. CCJE consideră că limbajul judiciar ar trebui să fi e concis şi clar, evitîndu-se, atunci cînd nu este necesar, terminologia juridică latină sau altă terminologie care este difi -cilă pentru înţelegerea publicului larg2. Concepţiile şi normele juridice pot fi sufi cient explicate prin citarea legislaţiei sau precedentului judiciar.

60. Totuşi, odată ce pentru judecători este de asemenea important de a păstra pre-cizia şi completitudinea temeiurilor deciziilor, claritatea şi concizia nu ar trebui să fi e un scop absolut. În opinia CCJE legislaţia sau practica judiciară referitoare la moda-litatea de argumentare a deciziilor ar trebui să prevadă că o anumită formă de argu-mentare tot timpul există, lăsîndu-se la discreţia judecătorului o posibilitate largă de a decide cînd este necesar, în cazurile cînd se permite, de a da o sentinţă orală (care poate fi transcrisă dintr-o înregistrare sau în caz de necesitate) şi/sau o sentinţă scurtă, în scris şi întemeiată (de ex. În forma unei decizii în stil „attendu” adoptată în unele ţări) sau o sentinţă extinsă, în scris şi întemeiată în toate acele cazuri cînd

1 Vezi Concluziile celei de a 5-a Adunări a Preşedinţilor Curţilor Supreme de Justiţie, Ljubljana, 6-8 octombrie 1999, paragraful 1



referinţa la precedentele stabilite nu este posibilă sau/şi aceasta este cerută de argu-mentarea faptică. Formele simplifi cate de argumentare se pot aplica faţă de ordine judiciare, citaţii, hotărîri intermediare şi alte decizii care au o valoare procedurală şi nu se referă la drepturile substanţiale ale părţilor.

61. Un aspect important al accesibilităţii legii, după cum este fi xat în deciziile judi-ciare, este reprezentat prin posibilitatea imediată de a fi obţinută de publicul general1. În privinţa acestui scop CCJE recomandă ca cel puţin deciziile Judecătoriei Supreme şi a altor instanţe importante să fi e accesibile gratis prin intermediul site-urilor In-ternet, precum şi prin materiale imprimate cu achitarea doar a costului imprimării; ar trebui luate măsuri adecvate pentru răspîndirea deciziilor judiciare pentru a proteja intimitatea intereselor persoanelor implicate, în special a părţilor şi martorilor.

REZUMATUL RECOMANDĂRILOR ŞI CONCLUZIILOR

A. Relaţiile instanţelor de judecată cu publicul cu referinţă specială la rolul judecătoriilor în democraţie

A.1. Statul are o obligaţiune foarte importantă de a pune la dispoziţia fi ecăruia, în timpul studiilor şcolare şi universitare, instrucţiuni civice în care se acordă o impor-tanţă considerabilă sistemului judiciar (paragraful 11 de mai sus).

A.2. Programele didactice relevante ar trebui să cuprindă descrierea sistemului ju-diciar, vizite la judecătorii, şi o predare activă a procedurilor judiciare. Judecătoriile şi asociaţiile judecătorilor pot coopera în această privinţă cu şcolile, universităţile şi alte organizaţii didactice, făcînd viziunea specifi că a judecătorilor disponibilă pro-gramelor didactice şi dezbaterilor publice (paragraful 12 de mai sus).

A.3. Judecătoriile ar trebui să ia parte în programe de cadru general organizate de alte instituţii de stat şi să joace un rol activ în furnizarea informaţiei către public (pa-ragrafele 14 şi 15 de mai sus).

A.4. Aşadar, următoarele măsuri sunt recomandate (paragrafele 16 şi 19 de mai sus):

– crearea ofi ciilor în judecătorii responsabile de recepţii şi servicii informaţio-nale;

– distribuirea de materiale imprimate, înfi inţarea site-urilor Internet sub res-ponsabilitatea judecătoriilor;

– organizarea de către judecătorii de forumuri didactice calendaristice şi/sau întruniri regulate deschise cetăţenilor, organizaţiilor de interes public, politici-eni, studenţi, etc.;

– „programe de răspîndire” şi programe de acces la justiţie.

1 Vezi Concluziile celei de a 5-a Adunări a Preşedinţilor Curţilor Supreme de Justiţie, Ljubljana, 6-8 octombrie 1999, paragraful 1


A.5. Judecătorii ar trebui să aibă posibilitatea de a primi instruire specifi că referitor la relaţiile cu publicul şi judecătoriile ar trebui să aibă posibilitatea de a angaja personal responsabil de legături cu organizaţiile didactice (paragraful 20 de mai sus).

A.6. Organizaţiei independente menţionate în paragrafele 37 şi 45 al Opiniei CCJE nr. 1 (2001) ar trebui să i se ofere un rol de coordonare a iniţiativelor locale, precum şi de promovare a „programelor de răspîndire” de nivel naţional (paragraful 22 de mai sus).

A.7. Judecătoriile ar trebui să fi e asigurate cu fi nanţare adecvată, care să nu fi e făcută din bugetul judecătoriilor, pentru activităţile de explicare şi atribuire a transparenţei principiilor şi mecanismelor justiţiei şi societăţii, precum şi pentru cheltuielile legate de „programele de răspîndire” (vezi paragraful 22 de mai sus).

A.8. Procurorii, de asemenea ar trebui să contribuie la furnizarea informaţiei către public în privinţa părţii procedurilor judiciare de care ei sunt responsabili (vezi para-graful 23 de mai sus).

B. Relaţiile judecătoriilor cu participanţii la procedurile judiciare

B.1. CCJE consideră că pentru a cultiva o înţelegere mai bună a rolului corpului jude-cătoresc se cere un efort pentru a asigura, în măsura în care este posibil, că ideile pe care publicul le are despre sistemul judiciar corespund realităţii şi refl ectă eforturile depuse de către judecători şi funcţionarii judecătoreşti de a cîştiga respectul şi în-crederea în aptitudinea judecătoriilor de a-şi îndeplini funcţia. Această acţiune va demonstra clar limitele efi cienţei activităţii sistemului judiciar (vezi paragrafele 24 – 27 de mai sus).

B.2. CCJE susţine toţi paşii îndreptaţi spre consolidarea concepţiei publicului despre imparţialitatea judecătorilor şi abilitarea justiţiei cu posibilitatea de a fi realizată (pa-ragrafele 28-32).

B.3. Asemenea iniţiative pot include (paragrafele 28-32):

– programe de instruire în materie de tratament egal şi non discriminatoriu or-ganizate de judecătorii pentru judecători şi personal judecătoresc (suplimen-tar programelor similare organizate de avocaţi sau pentru avocaţi);

– facilităţi şi aranjamente judecătoreşti desemnate pentru evitarea oricăror im-presii de inegalitate dintre instanţe;

– proceduri desemnate pentru a evita săvîrşirea încălcărilor neintenţionate şi de a simplifi ca implicarea persoanelor interesate în procedurile judiciare.

C. Relaţiile judecătoriilor cu presa

C.1. CCJE consideră că ar fi folositor de a îmbunătăţi contactele dintre judecătorii şi mass-media (paragraful 34):


– pentru a consolida înţelegerea rolurilor respective fi ecăreia;– pentru a informa publicul despre natura, anvergura, limitele şi complexităţile

activităţii judiciare;– pentru a corecta posibilele erori faptice în relatările presei referitoare la anu-

mite cazuri.

C.2. Judecătorii ar trebui să aibă un rol de supraveghere asupra purtătorilor de cuvînt sau personalului responsabil de comunicarea cu presa (paragraful 35).

C.3. CCJE consideră că statele ar trebui să încurajeze schimbul de păreri şi experienţă, în particular prin intermediul meselor rotunde, referitor la regulile şi practicile fi e-cărei profesii şi că Consiliul Europei ar putea înfi inţa şi promova asemenea contacte la nivel European, ceea ce ar putea consolida consecvenţa atitudinilor în diferite ţări europene (paragraful 36 şi 37).

C.4. Şcolile de jurnalism ar trebui încurajate în vederea înfi inţării cursurilor pentru instituţiile şi procedurile judiciare (paragraful 38).

C.5. CCJE consideră că fi ecare profesie (judecători şi jurnalişti) ar trebui să-şi elabo-reze un cod al practicii referitoare la relaţiile cu reprezentanţii celeilalte profesii şi în vederea relatării despre cazurile judiciare (paragraful 39).

C.6. CCJE recomandă elaborarea unui mecanism efi cient, care ar putea lua forma unui organ independent care s-ar ocupa de problemele cauzate de comunicatele de presă referitoare la unele cauze judiciare sau difi cultăţile cu care se confruntă jurnaliştii în îndeplinirea sarcinilor de informare, precum şi de a face recomandări destinate a preveni apariţia oricăror alte probleme observate (paragraful 40).

C.7. De asemenea este necesar de a încuraja instituirea serviciilor de recepţie şi infor-mare în judecătorii sub supravegherea judecătorilor pentru a ajuta presa a înţelege activitatea sistemului judiciar mai bine prin (paragrafele 41 şi 42):

– comunicarea rezumatelor deciziilor judiciare către presă;– furnizarea informaţiei faptice despre deciziile judiciare;– contactarea cu presa în privinţa şedinţelor în cauzele de interes public deose-

bit;– clarifi carea sau corectarea informaţiei despre cauzele judiciare publicate în

presă.

C.8. CCJE consideră că toată informaţia pusă la dispoziţie presei de către judecătorii ar trebui să fi e comunicată într-un mod transparent şi nediscriminatoriu (paragraful 43).

C.9. CCJE consideră că atunci cînd se foloseşte fi lmarea televizată a şedinţelor judi-ciare ar trebui folosite camere fi xate de luat vederi, iar judecătorul ar avea posibili-tatea de a decide asupra condiţiilor de fi lmare şi de a întrerupe difuzarea fi lmărilor


în orice moment. Această măsură şi multe altele au destinaţia de a proteja drepturile persoanelor implicate şi de a asigura că şedinţele sunt petrecute în mod cuvenit. Mai mult ca atît opinia persoanelor implicate în procedură, de asemenea ar trebui luată în consideraţie, în particular în anumite cauze referitoare la aspectele intime ale in-divizilor (paragrafele 44-48).

C.10. CCJE încurajează presa în elaborarea propriilor coduri de conduită care ar avea scopul de asigurare a unei relatări balansate a şedinţelor fi lmate, în aşa mod ca ra-poartele presei să fi e obiective (paragraful 49).

C.11. CCJE consideră că pot exista temeiuri majore care ar justifi ca fi lmarea şedin-ţelor pentru uz restrîns specifi cat de judecată (de exemplu în scopuri educative sau pentru a păstra înregistrarea fi lmării unei şedinţe de o importanţă istorică particulară pentru a fi folosită în viitor), în aceste cazuri este necesar de a proteja persoanele im-plicate în proces, în mod particular prin asigurarea că metodele fi lmării nu întrerup conducerea adecvată a şedinţei (paragraful 50).

C.12. CCJE consideră că reacţia penală la violarea drepturilor personale ar trebui să se limiteze doar la cazuri excepţionale. Totuşi, judecătorii au datoria de a asigura că dauna a fost compensată, luînd în consideraţie nu numai dauna suferită de către victimă, dar, de asemenea şi seriozitatea încălcării şi proporţiile publicaţiei. Judecă-toriile ar trebui să aibă dreptul în cazuri excepţionale de a lua măsuri urgente pentru a stopa imediat încălcările serioase ale drepturilor personalităţii individului prin con-fi scarea publicaţiilor sau prin interzicerea difuzării (paragrafele 51-54).

C.13. Cînd un judecător sau o judecată este provocată sau atacată de către mass-media (sau de unii actori politici sau sociali prin intermediul mass-media) pentru cauze legate de administrarea justiţiei, CCJE consideră că, luînd în consideraţie da-toria discreţiei judiciare, judecătorul implicat ar trebui să se abţină de la anumite reacţii prin aceleaşi canale. Dat fi ind faptul că judecătoriile pot corecta informaţia eronată difuzată în presă, CCJE consideră că ar fi de dorit ca corpurile judecătoreşti naţionale să benefi cieze de suportul unor persoane sau organizaţii (de exemplu Consiliul Superior al Magistraturii sau unele asociaţii ale judecătorilor) apte şi dispo-nibile de a răspunde prompt şi efi cient la asemenea provocări sau atacuri în cazurile respective.

D. Accesibilitatea, simplicitatea şi claritatea limbajului utilizat de către judecătorii în proceduri şi la luarea deciziilor

D.1. CCJE consideră că accesibilitatea, simplicitatea şu claritatea limbajului judecăto-riilor sunt dezirabile (paragrafele 56-58).

D.2. CCJE consideră că limbajul judiciar ar trebui să fi e concis şi clar, evitîndu-se, atunci cînd nu este necesar, terminologia juridică latină sau altă terminologie care este difi cilă pentru înţelegerea publicului larg. Concepţiile şi normele juridice pot fi sufi cient explicate prin citarea legislaţiei sau precedentului judiciar (paragraful 59).


D.3. În opinia CCJE argumentarea judecătorească trebuie să fi e precisă şi completă, deşi argumentarea simplifi cată de asemenea poate fi adecvată în unele chestiuni procedurale şi judecătorii pot, unde este admisibil să dea argumentări orale decît scrise (paragraful 60).

D.4. CCJE recomandă ca cel puţin deciziile Judecătoriei Supreme şi a altor instanţe importante să fi e accesibile gratis prin intermediul site-urilor Internet, precum şi prin materiale imprimate prin achitarea doar a costului imprimării; ar trebui luate măsuri adecvate pentru răspîndirea deciziilor judiciare pentru a proteja intimitatea intere-selor persoanelor implicate, în special a părţilor şi martorilor.

***


Avizul nr. 8 (2006)a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)Spre atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

PRIVIND ROLUL JUDECĂTORILOR ÎN CEEA CE PRIVEŞTE PROTECŢIA SUPREMAŢIEI LEGII ŞI A DREPTURILOR OMULUI ÎN CONTEXTUL

TERORISMULUI

Strasbourg, 10 Noiembr ie 2006 CCJE (2006) Op. N° 8

A. Introducere

a. Context general

1. Pentru a implementa Planul de acţiune adoptat la cel de-al treilea summit al Şe-fi lor de stat şi Guvern din cadrul Consiliului Europei1, invitînd statele europene să asi-gure o protecţie efi cientă a drepturilor omului în timp ce intensifi că lupta împotriva terorismului, Comitetul de Miniştri a însărcinat Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni cu misiunea de a adopta în 2005 o Opinie cu privire la rolul judecătorului şi echilibrul dintre protecţia publicului şi a dreptulurilor omului şi lupta împotriva terorismului.2

2. Consiliul Europei a întreprins eforturi deosebite în lupta împotriva terorismului, pentru a ajunge la un echilibru între apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi securitatea publică. Acţiunile Consiliului Europei sunt bazate pe trei obiective:

• consolidarea acţiunilor legale împotriva terorismului;• apărarea valorilor democratice fundamentale;• redresarea cauzelor terorismului.

1 Varşovia, 16-17 mai 2005.2 A 956-a întîlnire a Miniştrilor adjuncţi (15 februarie 2006).


3. Această acţiune specifi că s-a materializat într-un număr de instrumente legale ale Consiliului Europei, care inter alia sunt următoarele :

• Convenţia Europeană pentru Suprimarea Terorismului [ETS Nr. 90] şi Protoco-lul Adiţional [ETS Nr. 190];

• Convenţia Europeană privind Extrădarea [ETS Nr. 24] şi primul şi al doilea Pro-tocol Adiţional [ETS Nr. 86 şi ETS Nr. 98];

• Convenţia Europeană privind Asistenţa Reciprocă în Materie Penală [ETS Nr. 30] şi primul şi al doilea Protocol Adiţional [ETS Nr. 99 şi ETS Nr. 182];

• Convenţia Europeană privind Transferul Procedurilor în Materie Penală [ETS No. 73];

• Convenţia Europeană privind Recompensarea Victimelor Infracţiunilor Vio-lente [ETS Nr. 116];

• Convenţia privind Spălarea, Perchiziţia, Sechestrul şi Confi scarea Bunurilor re-zultate din infracţiuni [ETS No. 141];

• Convenţia privind infracţiunile electronice [ETS Nr. 185] şi Protocolul Adiţional privind incriminarea actelor de natură rasistă sau xenofobă comise prin inter-mediul sistemelor computerizate [ETS Nr. 189];

• Convenţia Consiliului Europei privind Prevenirea Terorismului [CETS Nr. 196];• Convenţia privind Spălarea, Perchiziţia, Sechestrul şi Confi scarea Bunurilor re-

zultate din infracţiuni şi fi nanţarea terorismului [CETS Nr. 198].

4. În contextul acestei Opinii, CCJE face de asemenea referire la instrumentele inter-naţionale relevante ale Uniunii Europene (vezi în mod special Planul de Acţiune UE privind combaterea terorismului)1 şi ale Naţiunilor Unite, şi inter alia:

• Convenţia privind Prevenirea şi Pedepsirea Imfracţiunilor împotriva persoa-nelor protejate internaţional, inclusiv agenţi diplomatici, adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1973;

• Convenţia Internaţională împotrivă luării de ostatici adoptată de către Aduna-rea Generală a Naţiunilor Unite la 17 decembrie 1979;

• Convenţia Internaţională pentru Suprimarea bombardamentelor teroriste, adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 15 decembrie 1997;

• Convenţia Internaţională pentru Suprimarea fi nanţării terorismului, adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1999;

• Convenţia Internaţională pentru Suprimarea actelor de terorism nuclear, New York, 13 aprilie 2005;

• Convenţia privind infracţiunile şi alte fapte comise la bordul aeronavelor, sem-nată la Tokyo la 14 septembrie 1963;

1 Consiliul UE, 5771/1/06.


• Convenţia pentru Suprimarea sechestrului ilegal al aeronavelor, semnat la Haga la 16 decembrie 1970;

• Convenţia pentru Suprimarea actelor ilegale împotriva siguranţei aviaţiei ci-vile, semnată la Montreal la 23 septembrie 1971;

• Convenţia privind Protecţia Fizică a Materialului Nuclear, semnată la Viena la 3 martie 1980;

• Protocolul privind Suprimarea actelor ilegale de violenţă comise pe aeropor-turile internaţionale de aviaţie civilă, în completarea Convenţiei privind com-baterea actelor ilegale împotriva siguranţei aviaţiei civile, semnată la Mon-treal la 24 februarie 1988;

• Convenţia pentru combaterea actelor ilegale împotriva siguranţei navigaţiei maritime, adoptată la Roma la 10 martie 1988;

• Protocolul pentru combaterea actelor ilegale împotriva siguranţei platforme-lor fi xe localizate pe platoul continental, adoptată la Roma la 10 martie 1988;

• Convenţia privind fabricarea explozivelor de plastic în scopul detectării, sem-nată la Montreal la 1 martie 1991.

5. Întrucît unele dintre dispoziţiile acestor documente sunt relevante în acest con-text specifi c, CCJE doreşte, de asemenea, să amintească Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949:

• Convenţia (I) pentru ameliorarea condiţiei persoanelor din cadrul forţelor ar-mate, rănite şi bolnave pe cîmpul de luptă;

• Convenţia (II) pentru ameliorarea condiţiei persoanelor din cadrul forţelor ar-mate rănite, bolnave şi naufragiate pe mare;

• Convenţia (III) privind tratamentul prizonierilor de război;• Convenţia (IV) privind protecţia civililor pe timp de război.

6. În plus, CCJE mai doreşte să amintească Opinia sa nr. 6 (2004) privind dreptul al un proces echitabil într-un timp rezonabil şi rolul judecătorului în procesele care au în vedere şi mijloacele de soluţionare alternativă a confl ictelor şi Opinia Nr. 7 (2005) privind justiţia şi societatea.

a. Reconcilierea drepturilor omului cu necesitatea de a adopta măsuri împotriva terorismului

7. Consiliul Europei a subliniat deja, în cîteva ocazii, faptul că lupta împotriva teroris-mului este posibilă în condiţiile respectării drepturilor omului.

8. Cu acest scop, în iulie 2002, Comitetul Miniştrilor a adoptat1 Liniile directoare pri-vind drepturile omului şi lupta împotriva terorismului. Aceste linii directoare afi rmă obligaţia statului de a proteja pe oricine împotriva terorismului, reiterînd în acelaşi

1 A 804 –a întîlnire a Miniştrilor adjuncţi, 11 iulie 2002.


timp necesitatea de a evita măsurile arbitrare şi de a se asigura că toate măsurile luate pentru combaterea terorismului sunt legale şi că tortura este interzisă.

9. Cadrul legal transpus în aceste linii directoare priveşte, în mod special, colectarea şi procesarea datelor personale, măsuri care interacţionează cu intimitatea, arestul, reţinerea şi arestarea preventivă, cu procedurile legale, extrădarea şi compensarea victimelor.

10. Urmărind acest scop, în martie 2005, Comitetul de Miniştri a adoptat1 Liniile di-rectoare privind protecţia victimelor actelor teroriste, recunoscînd suferinţa acestora şi necesitatea de a le sprijini.

11. Experienţa de zi cu zi şi evenimentele curente au arătat că, în timp ce terorismul nu este o problemă nouă, recent a atins o scală internaţională fără precedent. Lupta împotriva terorismului este o provocare specifi că şi foarte difi cilă pentru state şi pentru agenţiile de aplicare a legii şi în mod subsecvent pentru sistemele judiciare care trebuie să reacţioneze cu creativitate, în cadrul Convenţiei Europene a Dreptu-rilor Omului.

12. Nu există nici un confl ict evident între terorism şi exerciţiul individual al dreptu-rilor şi libertăţilor, întrucît terorismul nu numai că pune serios în pericol drepturile fundamentale, inclusiv dreptul la viaţă şi integritate corporală şi subminează prin-cipiile domniei legii şi ale democraţiei pluraliste, dar este de asemenea posibil să determine statele să impună restricţii care ele însele pot fi în detrimentul drepturilor fundamentale, dacă nu se are grijă grijă în acest sens.

13. În acest cadru, CCJE a considerat adecvat, ca organism compus numai din ju-decători, să examineze rolul judecătorului în protecţia domniei legii şi a drepturilor omului în contextul terorismului.

14. CCJE consideră că judecătorul, însărcinat cu dubla răspundere de a traspune legea şi de a proteja drepturile şi libertăţile individuale, trebuie să aibă un rol esen-ţial în cadrul legal creat de state şi trebuie să îi fi e conferite toate puterile necesare pentru a-şi aduce la îndeplinire aceste atribuţii.

15. CCJE consideră că, în situaţia în care terorismul este privit ca generînd o situaţie specifi că care justifi că măsuri temporare şi specifi ce care limitează anumite drepturi datorită pericolului deosebit pe care îl impune, aceste măsuri trebuie determinate prin lege, să fi e necesare şi proporţionale cu scopurile unei societăţi democratice (vezi, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, articolul 10 alin.2 din Convenţia Eu-ropeană a Drepturilor Omului şi, în general, principiul 3 din Liniile Directoare privind drepturile omului şi lupta împotriva terorismului) şi să fi e supuse scrutinului şi con-trolului cu privire la legitimitatea lor, de către acei judecptori care, potrivit tradiţiilor legale ale statelor, au în mod obişnuit competenţă în domeniul dreptului în cauză

1 A 917-A ÎNTÎLNIRE A Miniştrilor adjuncţi, 2 martie 2002


(instanţe civile, penale sau administrative – în opoziţie cu tribunalele excepţionale care funcţionează în afara sistemului judiciar obişnuit – vezi de asemenea paragra-fele 16, 33-34 şi 42, precum şi următorul).

16. Aceste măsuri nu pot în nici un caz să încalce drepturile şi libertăţile cetăţenilor într-o asemenea măsură încît principiile de bază ale societăţilor democratile să fi e ele însele în pericol.

17. În considerarea celor de mai sus, este adecvat să fi e examinate implicaţiile mă-surilor care pot fi adoptate în cadrul dreptului administrativ (partea B) şi a dreptului penal (partea C) în lupta împotriva terorismului, şi, de asemenea, rolul judecătorului în protecţia libertăţii de exprimare (partea D).

B. Măsuri de drept administrativ

18. În efortul lor de a a-şi îndeplini obligaţia de protejare a populaţiei prin prevenirea actelor teroriste, statele pot, prin intermediul autorităţilor lor administrative să ad-opte măsuri distincte de sancţiunile penale aplicate infracţiunilor de terorism deja comise.

19. Deportarea străinilor, cerinţele de acordare a vizelor şi de acordare a permiselor de rezidenţă, controalele de identitate, interzicerea asociaţiilor, interzicerea adună-rilor, înregistrarea, instalarea de camere video şi monitorizarea activităţilor prin inter-mediul tehnologiei informatice sunt toate exemple de astfel de măsuri preventive.

20. Asemenea măsuri preventive – precum măsurile penale – cer să fi e menţinut un echilibru între obligaţia de protejare a oamenilor împotriva actelor teroriste şi obli-gaţia de apărare a drepturilor omului.

21. Judecătorii ar trebui să aibă un rol foarte important în asigurarea faptului că un astfel de echilibru este menţinut în mod corespunzător. Desigur, este primordial pentru state să adopte şi pentru autorităţile administrative să aplice măsurile nece-sare pentru păstrarea acestui echilibru. Atunci cînd instanţele vor lua în considerare legislaţia adoptată pentru a combate ameninţările teroriste, o astfel de legislaţie, precum şi acţiunile administrative trebuie să fi e supuse scrutinului şi revizuirii judi-ciare pentru a se asigura că sunt legale, necesare şi proporţionale.

22. În acest context, instrumentele legale internaţionale şi europene trebuie res-pectate, inclusiv obligaţiile care reies din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Protecţia securităţii naţionale se poate concretiza în restricţia unor drepturi individuale prevăzute de Convenţie1.

1 Articolul 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) Articolul (liberatatea de gîndire, conştiinţă şi religie) Articolul 10 (libertatea de exprimare) şi Articolul 11 (libertatea de asociere)


23. Măsurile preventive împotriva terorismului trebuie, cu toate acestea, să nu în-calce niciodată drepturile fundamentale precum dreptul la viaţă (articolul 2 CEDO) sau interzicerea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (articolul 3 CEDO).

24. În ceea ce priveşte articolul 3, CCJE notează că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că terorismul nu poate justifi ca derogarea de la interzicerea abso-lută a torturii sau a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei.1 Curtea a pus în vedere că, evaluînd dacă există un risc real de încălcare a articolului 3 al CEDO în cazurile de extrădare, faptul că persoana este percepută ca un pericol pentru siguranţa naţională a statutului nu este o consi-deraţie materială.2

25. Accesul efectiv la controlul judiciar al actelor administrative menite să prevină terorismul ar trebui să fi e asigurat astfel cum este prevăzut de Recomandarea Rec (2004) 20 a Comitetului de Miniştri a statelor membre privind controlul judiciar al actelor administrative.3 Pentru a fi incident articolul 13 CEDO, remediul ar trebui să existe indiferent dacă persoana în cauză este privită ca un pericol pentru siguranţa naţională.4

26. Controlul judiciar conţine controlul oricărei încălcări a legii, control realizat de către acei judecători care, potrivit tradiţiilor legale ale unora dintre state, au în mod normal competenţă în materia vizată (pentru aceasta şi cerinţele subsecvente, vezi Rec (2004) 20 menţionată în paragraful 24). Curtea – de obicei o instanţă civilă sau administrativă – ar trebui să fi e în poziţia de a examina situaţia de fapt şi de drept şi nu ar trebui să fi e ţinută de constatarea situaţiei de fapt de către autorităţi.

27. Dreptul la un proces echitabil ar trebui în mod special garantat (art. 6 CEDO). Acest fapt implică inter alia că va exista egalitate de mijloace între părţile unui proces şi că procedura este interogatorie.

1 Vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Chahal împotriva Regatului Unit (15.11.1996), para-graful 79: „[Curtea Europeană a Drepturilor Omului] este pe deplin conştientă de difi cultăţile cu care se confruntă statele în timpuri moderne pentru protejarea comunităţilor lor de violenţa teroristă. Cu toate acestea, chiar şi în aceste circumstanţe, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei.”

2 Vezi curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Chahal împotriva Regatului Unit (15.11.1996), para-grafele 80 şi 149.

3 Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 15 decembrie 2004.4 Vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Chahal împotriva Regatului Unit (15.11.1996), para-

graful 151: „În asemenea cazuri, date fi ind natura ireversibilă a răului care poate apărea dacă riscul relelor tratamente s-ar fi materializat şi importanţa pe care Curtea o ataşează articolului 3, noţiunea de remediu efi cient din cadrul articolului 13 cere ca scrutinul independent al cererii să arate că există temeiuri substan-ţiale pentru temerea unui risc real al unui tratament contrar articolului 3. Acest scrutin trebuie realizat fără a ţine cont de ceea ce persoana a întreprins pentru a garanta extrădarea sau orice altă ameninţare pentru siguranţa naţională a statului care urmează să o extrădeze.”


28. Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate probele admise de instanţă să fi e în principiu puse la dispoziţia părţilor pentru a putea aduce argumente contra.1 Întrebarea este însă, în ce măsură limitarea accesului la documente, martori şi alte surse ale probatoriului poate fi admisă, dacă este vorba în speţă de considerente de securitate. Atunci cînd accesul la probe este acordat avocaţilor şi nu părţilor personal, întrucît expunerea directă către persoanele implicate a surselor de probă poate periclita interesul public, se ridică întrebări deosebit de difi cile, dacă nu cumva este vorba despre o limitare substanţială a remediului efectiv şi a apărării.2 Oricare ar fi soluţia în ceea ce priveşte accesul la probe al părţilor şi al avocaţilor apărării, CCJE consideră că nu trebuie aplicată nici o limitare judecătorului care trebuie să aibă acces direct şi personal la documente, martori şi alte probe, pentru a permite instanţei să evalueze toate faptele relevante şi astfel să se pronunţe asupra unui re-mediu efectiv (articolul 13 CEDO).

29. Principiul menţionat mai sus este de asemenea aplicabil deciziilor privind extră-darea sau deportarea unui străin sau refuzul unui permis de şedere sau a oricărei alte forme de protecţie (de exemplu statutul de refugiat sau protecţia subsidiară), dacă există acuzaţii privind un pericol terorist.

30. Deşi articolul 6 CEDO nu este aplicabil în ceea ce priveşte extrădarea şi depor-tarea străinilor3, dreptul la un proces echitabil trebuie să fi e de asemenea respectat cu privire la aceste măsuri (vezi Recomandarea Rec (2004) 20, paragraful 4).

31. CCJE consideră că atribuţii similare de supraveghere judiciară ar trebui garan-tate efectiv şi în ceea ce priveşte aplicarea limitărilor libertăţii de circulaţie în cazul procedurilor în curs de soluţionare pentru extrădare şi deportare. În plus, controlul

1 Vezi Recomandarea (2004) 20: Procedura trebuie să fi e adversă. Toate probele admise de către tribunal trebuie să fi e în principiu puse la dispoziţia părţilor pentru ca acestea să poată aduce argumente contra (paragraful B.4.d).

2 CEDO tranşează problema accesului părţilor şi al avocaţilor apărării la probele în cauza Chahal, referindu-se indirect la legislaţia canadiană: „Intervenienţii (...) au fost toţi de părere că, revizuirea judiciară nu a con-stituit un remediu efectiv în cauzele care implică securitatea naţională. Articolul 13 cere cel puţin ca un organism independent să evalueze toate faptele şi probele şi să fi e îndreptăţit să dea o soluţie care va fi obligatorie pentru Secretarul de Stat. În legătură cu aceasta, Amnesty International, Liberty, Centrul AIRE şi JCWI (…) au atras atenţia Curţii cu privire la procedura aplicată în Canada în asemenea cauze. Conform Legii Canadiene privind Imigrarea din 1976 (astfel cum a fost modifi cată de Legea imigraţiei din 1988), un judecător de la instanţa federală face o examinare cu uşile închise a tuturor probelor, asupra cărora partea este apoi înştiinţată prin intermediul unei declaraţii rezumat, însă ep cît posibil, acuzaţiile sunt aduse îm-potriva lui sau ei şi are dreptul de a fi reprezentat şi de a cere probe. Confi denţialitatea materialului care ri-dică probleme de securitate este menţinută prin solicitatea ca asemenea probe să fi e examinate în absenţa atît a părţii, cît şi a reprezentantului său. Cu toate acestea, în aceste circumstanţe, locul lor este luat de către un consiliu de securitate instruit de către instanţă, care interoghează martorii şi care ajută în general instanţa să verifi ce dacă statul are un caz solid. Un rezumat al probelor obţinute prin această procedură, cu toate omisiunile necesare, este înaintat părţii.”

3 Vezi, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Maaouia împotriva Franţei, soluţia Marii Camere (5.10.2000), paragraful 40: „Curtea concluzionează că deciziile privind intrarea, şederea şi depor-tarea străinilor nu se referă la stabilirea drepturilor sau obligaţiilor civile ale reclamantului sau a unei acu-zaţii penale aduse împotriva sa, în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie”.


condiţiilor unor astfel de limitări ar trebui să fi e garantat în mod similar pentru con-diţiile de detenţie.

32. În orice caz, nici o acţiune cu urmări ireversibile nu poate fi luată în timp ce pro-cesul se afl ă în curs de soluţionare.1 Acest lucru presupune că o deportare în cursul procesului nu este niciodată admisibilă, dacă drepturi absolute precum cele prote-jate de articolul 2 sau articolul 3 din CEDO se afl ă în pericol. 2 Interese de ordine pu-blică sau securitate naţională – precum cele menţionate în articolul 1 al Protocolului nr.7 al CEDO din 22 noiembrie 1984 – sunt imateriale, dacă drepturi absolute sunt implicate.

33. CCJE consideră că, datorită sarcinii delicate de garantare a drepturilor şi libertă-ţilor fundamentale, supravegherea tuturor măsurilor de drept administrativ privind extrădarea străinilor (precum şi supravegherea lor provizorie), cerinţele de acordare a vizei, controalele de identitate, interzicerea asocierii, interzicerea adunărilor, în-registrarea, instalarea de camere video, percheziţia persoanelor prin intermediul tehnologiei informatice, ar trebui să cadă în sarcina instanţelor ordinare (inclusiv a instanţelor administrative) formate din judecători profesionişti, înfi inţate prin lege, cu garanţii depline de independenţă.

34. Sarcina de a furniza un remediu efectiv poate fi încredinţată numai sistemelor judiciare ordinare şi/sau judecătorilor, întrucît sunt formate în conformitate cu tra-diţiile legale ale statelor, avînd cunoştinţe specializate (e.g. judecătorii adminstrativi – vezi paragraful 26 de mai sus ).

C. Măsuri de drept penal

35. Necesitatea de a răspunde actelor de terorism prin măsuri de drept penal a fost afi rmată de mult timp în textele Consiliului Europei (vezi Recomandarea 703 (1973) a Adunării Parlamentare cu privire la terorismul internaţional); un asemenea răspuns atrage adoptarea de către state a măsurilor corespunzătoare privind dreptul sub-stanţial (a); partea (b) va fi dedicată rolului neschimbat al judecătorului în procesele penale în care se judecă terorismul.

a) Dreptul substanţial

36. Multe state au inclus infracţiunea specifi că de „terorism” în legile lor penale naţi-onale, refl ectînd astfel o dorinţă comună exprimată în diverse instrumente internaţi-onale ale Naţiunilor Unite, ale Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene.

1 Vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia Mamatkulov şi Askarom împotriva Turciei, 4.02.2005, paragraful 124: „Într-adevăr poate fi spus, că, indiferent de sistemul de drept în discuţie, administrarea adecvată a actului de justiţie cere ca nici o acţiune ireversibilă să nu poată fi luată în cursul soluţionării procesului”.

2 Vezi de asemenea decizia Chahal deja menţionată, conform căreia Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura.


37. Avînd în vedere gravitatea infracţiunilor care sunt considerate terorism, precum şi consecinţele procedurale care rezultă din acestea, este important ca principiile de bază ale dreptului penal să fi e aplicabile infracţiunilor de terorism asemenea oricărei alte infracţiuni şi ca elementele unei asemenea infracţiuni să fi e clar şi precis defi nite.

38. Conformitatea cu aceste criterii este esenţială, nu numai pentru dovedirea vino-văţiei în infracţiunile care implică un atac direct asupra persoanelor şi bunurilor, dar, de asemenea şi în orice altă situaţie în care legislaţiile naţionale clasifi că anumite alte fapte, precum pregătirea sau fi nanţarea activităţilor teroriste, ca terorism.

39. Întrucît terorismul nu ţine cont de frontierele naţionale, răspunsul legal al sta-telor la terorism trebuie să fi e internaţional. Instrumentele legale internaţionale care există în domeniu furnizează o bază normativă comună pentru lupta împotriva terorismului. Dacă comunitatea internaţională ar crea defi niţii comune ale infrac-ţiunilor de terorism conform standardelor articolului 7 CEDO, judecătorii naţionali ar fi sprijiniţi, în special în domeniul cooperării interstatale (de exemplu în legătură cu schimbul de informaţii şi asistenţa judiciară). Judecătorii, ca interpreţi ai legii, ar trebui – în ceea ce îi priveşte – să ţină cont de dimensiunea internaţională a fenome-nului atunci cînd aplică legea.

b) Rolul judecătorului rămîne neschimbat în procesele penale de judecare a terorismului

40. În contextul dreptului penal, judecătorii au de asemenea un rol central în asigu-rarea faptului că un echilibru adecvat este menţinut, atît în ceea ce priveşte dreptul substanţial, cît şi dreptul procedural, între necesitatea de a descoperi şi urmări in-fracţiunile de terorism şi apărarea drepturilor omului ale celor suspectaţi sau acuzaţi de astfel de infracţiuni.

41. Avînd în vedere necesităţile menţionate mai sus, pot fi ridicate unele probleme privind rolul judecătorului în procesul de judecare a terorismului.

I) INTERZICEREA TRIBUNALELOR EXCEPŢIONALE 42. CCJE remarcă că un răspuns aproape universal al statelor europene la cerinţa de a asigura un echilibru între securitatea împotriva terorismului şi apărarea drepturilor omului, a fost refuzul de a înfi inţa tribunale extraordinare (vezi paragraful 15 de mai sus), ca o reacţie la ameninţarea actuală impusă de terorism.

43. Statele ar trebui să aibă încredere în structurile lor judiciare existente pentru a asigura acest echilibru – în conformitate cu legea general aplicabilă în statele de-mocratice, inclusiv convenţiile internaţionale şi în special Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

44. CCJE consideră că rolul judecătorului în cauzele privind actele teroriste nu tre-buie să difere de rolul pe care judecătorul îl are în judecarea oricăror altor infracţiuni


şi că natura acestor infracţiuni nu justifi că o derogare de la regulile obişnuite care guvernează competenţa instanţelor.

45. Cu toate acestea, importanţa terorismului sugerează că infracţiunile din aceeaşi categorie ar trebui judecate de către instanţele care au competenţa de a audia şi soluţiona cele mai grave infracţiuni, atunci cînd această competenţă este împărţită între instanţele naţionale.

46. CCJE recunoaşte că circumstanţele şi necesităţile locale privind securitatea jude-cătorilor pot uneori justifi ca recurgerea la instanţe specializate competente pentru judecarea terorismului.

47. În orice caz, este important ca aceste instanţe speciale să fi e alcătuite din judecă-tori independenţi, membri ai sistemului judiciar în conformitate cu paragraful 15 de mai sus şi care să aplice reguli procedurale obişnuite respectînd întru totul dreptul la apărare şi, în principiu, dreptul la o audiere publică, astfel încît echitatea procesului să fi e în toate cazurile garantată.

48. Este necesar să fi e evitate situaţiile în care pe de o parte, cei care investighează infracţiunile de terorism au o experienţă specifi că în acest domeniu, iar, pe de altă parte, judecătorii şi procurorii să întîmpine difi cultăţi datorită lipsei de informaţii şi cunoştinţe.

49. Formarea profesională a judecătorilor trebuie să abordeze toate domeniile de drept penal şi fi nanciar relevante pentru înţelegerea activităţilor teroriste, şi trebuie să implice o dimensiune internaţională cu scopul de a promova crearea de reţele ju-diciare care sunt esenţiale pentru schimbul de informaţii şi alte forme de cooperare transfrontalieră.

50. Iniţiativele de pregătire ar trebui să aibă de asemenea scopul de a pune accent pe funcţia deosebită pe care o au judecătorii, care trebuie întotdeauna să păstreze un echilibru între necesitatea de reprimare a infracţiunilor şi respectul drepturilor fundamentale chiar şi atunci cînd este vorba despre activităţile teroriste.

II) ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN CURSUL INVESTIGAŢIILOR 51. CCJE consideră că, indiferent de gravitatea infracţiunilor, instanţele ar trebui, în orice fază a cercetărilor, să se asigure că restricţionările drepturilor individuale să fi e limitate la acele acţiuni strict necesare pentru protejarea interesului public.1 Instan-ţele ar trebui să evalueze valabilitatea şi legitimitatea probelor adunate de către or-ganele de cercetare şi să aibă puterea legală de a refuza probele obţinute ca urmare a torturii sau tratamentelor inumane sau degradante, sau prin încălcarea dreptului

1 Vezi, de asemenea, rolul pe care procuratura îl poate avea în asigurarea protecţiei drepturilor omului, Re-comandarea Rec(2000)19 privind rolul procurorilor în justiţia penală. CCJE va examina în detaliu, într-o opinie viitoare, relaţii dintre sistemul judiciar şi procuratură (vezi Planul de Acţiune Cadrul Global pentru judecătorii din Europa, Document CCJE (2001) 24).


la apărarea sau prin alte acţiuni ilegale. Instanţele ar trebuie să se asigure că deciziile privind cercetarea sunt în conformitate cu regulile unui proces echitabil şi a egalităţii armelor.

52. Deşi cercetările sunt efectuate în unele state de către servicii speciale de infor-maţii, care sunt un instrument esenţial de investigare şi prevenire a infracţiunilor, activităţile unor astfel de servicii de infromaţii trebuie să nu aibă loc cu încălcarea legilor aplicabile şi trebuie să fi e supuse controlului democratic conform cerinţelor CEDO1.

53. CCJE consideră că toate dispoziţiile de îngheţare, sechestru sau confi scare a bu-nurilor, menite să prevină fi nanţarea terorismului, ar trebui să fi e prevăzute expres de lege şi, să fi e supuse autorizării de către instanţe şi supravegherii regulate, întrucît pot încălca grav dreptul la intimitate şi dreptul de proprietate.

54. Consiliul Europei a adoptat Recomandarea Rec (2005) 10 a Comitetului de Mi-niştri privind „tehnicile speciale de investigare” în cazul infracţiunilor grave, inclusiv actele de terorism.2

55. Această recomandare subliniază faptul că utilizarea tehnicilor speciale de investi-gare este o unealtă crucială în contextul luptei împotriva infracţiunilor grave, comise efectiv sau afl ate în faza de pregătire, dar, stipulează totodată că se poate recurge la asemenea tehnici în cadrul şi în condiţiile prevăzute expres de lege, sub suprave-gherea adecvată a autorităţilor judiciare sau a altor „autorităţi independente”. CCJE se îndoieşte că supravegherea poate fi încredinţată în competenţa „instituţiilor inde-pendente”, altele decît acei judecători care, conform tradiţiilor legale din unele state, au în mod obişnuit competenţă în materia de drept vizată (vezi paragraful 16 de mai sus; conceptului de „instituţii independente” îi lipseşte precizia şi nu garantează echitatea procesului cerută de articolul 6.1 CEDO.

56. CCJE consideră că astfel de tehnici speciale de investigare trebuie să respecte principiile legalităţii şi proporţionalităţii, că trebuie în orice caz privite ca măsuri pro-vizorii şi că aplicarea acestora trebui să fi supravegheată în mod regulat (inclusiv, în principiu, o autorizare prealabilă) de către instanţa competentă.

III) ROLUL JUDECĂTORULUI PE TIMPUL DEŢINERII (ARESTĂRII PREVENTIVE)

57. CCJE aminteşte că prevederile articolului 5 paragrafele 3 şi 4 din CEDO vor fi res-pectate şi în cazul deţinerii în timpul procesului în curs de desfăşurare sau ca urmare

1 Vezi de exemplu: „Comisia de la Veneţia: Serviciile de Securitate Interne în Europa „ (CDL/Inf (98)6).2 Conform Recomandării Rec(2005)10, tehniciile speciale de investigare sunt: „tehnicile aplicate de către

autorităţile competente în contextul investigaţiilor penale în scopul detectării şi investigării infracţiunilor grave şi suspecţilor, care au drept fi nalitate culegerea de informaţii într-o asemenea manieră încît să nu alerteze persoanele vizate „.


a condamnării persoanelor acuzate de terorism.1 Detenţia este o sancţiune impusă de instanţă persoanelor a căror vinovăţie a fost stabilită. Cu toate acestea, în cazuri excepţionale, persoanele pot fi deţinute înainte ca o decizie să fi e luată, ca o măsură preventivă (reţinere, refuzul de eliberare pe cauţiune, ambele înainte sau în cursul procesului).

• Arestarea suspecţilor

58. În privinţa reţinerii sau a arestării anterior unei decizii care să stabilească vinovăţia, practica diferă de la stat la stat cu privire la măsurile care restricţionează drepturile omului. Astfel, în timp ce anumite ţări au extins perioada de reţinere în arestul poliţiei, în cauzele de terorism, sau chiar arestarea la cerere, pe care legea o prevede, altele nu intenţionează să deroge de la prevederile legii ordinare.

59. Întrucît libertatea de circulaţie este unul dintre drepturile fundamentale ale sta-telor democratice, CCJE consideră nu numai că măsurile de natură să aducă atingere exerciţiului acestui drept trebuie prevăzute expres de lege, dar şi că judecătorii – în capacitatea lor de garanţi ai libertăţilor fundamentale – trebuie să aibă sarcina de a superviza măsurile de reţinere şi arestare dispuse înainte ca vinovăţia să fi e stabi-lită.

60. Această supraveghere implică faptul că judecătorul va putea să verifi ce exsi-tenţa condiţiilor legale şi de fapt pentru detenţie (inclusiv şi verifi carea suspiciunilor, pe baza acuzaţiilor care trebuie de îndată aduse la cunoştinţa persoanei reţinute), pentru a se asigura că demnitatea personală şi dreptul la apărare sunt garantate şi pentru ca restricţiile acestor drepturi impuse de natura faptelor să fi e strict proporţi-

1 Articolele 5-3 CEDO: „Toţi cei arestaţi sau deţinuţi în conformitate cu prevederile paragrafului 1.c al acestui articol trebuie aduşi de îndată în faţa unui judecător sau a altui ofi ţer autorizat prin lege să exercite puteri judiciare şi va fi îndreptăţit la un proces într-un timp rezonabil sau la eliberare pe timpul judecăţii. Elibe-rarea poate fi condiţionată de garanţiile de prezentare la termene.”; Articolele 5-4 CEDO: „Toţi cei privaţi de libertate ca urmare a arestului sau reţinerii vor fi îndreptăţiţi să introducă acţiuni prin intermediul cărora legalitatea deţineriii lor va fi decisă cu celeritate de către instanţă sau pronunţarea eliberării dacă detenţia nu este legală.„ Mai mult decît atît, în Decizia Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit (29.11.1988), CEDO afi rmă în paragraful 61 că cercetarea infracţiunilor de terorism ridică în mod evident probleme speciale autorităţilor. Curtea acceptă că, condiţionat de existenţa unor apărări adecvate, contextul terorismului în cauza supusă judecăţii „are efectul de a prelungi perioada în care autorităţile pot, fără a încălca articolul 5 paragraful 3, să reţină o persoană suspectată de infracţiuni grave de terorism în custodie înainte de a-l înfăţişa înaintea unui judecător sau a altui ofi ţei judiciar. Difi cultăţile la care se referă Guvernul privind controlul judiciar asupra deciziile de arestare şi deţinere a suspecţilor terorişti pot afecta modul de imple-mentare a articolului 5 paragraful 3, de exemplu la solicitarea garanţiilor procedurale corespunzătoarea avînd în vedere natura infracţiunilor suspectate. Cu toate acestea, nu se poate justifi ca, conform articolului 5 paragraful 3, dispensarea totală a controlului judiciar „prompt”. Curtea adaugă că scopul pentru fl exibili-tate în interpretarea şi aplicarea noţiunii de „promptitudine” este foarte limitat (paragraful 62). În viziunea Curţii, chiar şi cea mai scurtă dintre cele patru perioade de deţinere în cauza supusă judecăţii, patru zile şi 6 ore pretrecute în custodia poliţiei, este în afara constrîngerilor stricte cu privire la timpul permis de către prima parte a articolului 5 paragraful 3. „Faptul incontestabil că arestul şi detenţia reclamanţilor au fost determinate de scopul legitim de protejare a comunităţii împotriva terorismului nu este, prin el însuşi, sufi cient pentru a asigura conformitatea cu cerinţele specifi ce ale articolului5 paragraful 3.”


onale cu scopul ce doreşte a fi atins şi să nu aibă efecte ele însele asupra principiului dreptului la apărare, precum şi pentru a testa că persona deţinută nu este supusă torturii sau vreunui tratament inuman sau degradant, pentru a declara măsurile de detenţie secrete sau nelimitate ca durată sau care nu permit înfăţişarea în faţa in-stanţei, ca fi ind ilegale (revenind judecătorului atribuţia de a stabili perioada de de-ţinere). Dacă, în îndeplinirea acestor funcţii, judecătorul afl ă că o persoană este posibil să fi fost supusă unui arest, detenţie sau trasportare secrete, ar trebui să sesizeze autorităţile competente cu cercetarea penală.

• Detenţia post-condamnatorie

61. În ceea ce priveşte detenţia persoanelor a căror vinovăţie a fost stabilită, CCJE consideră că seriozitatea infracţiunilor de terorism nu justifi că nici o derogare de la regulile generale stabilite de lege în domeniul procedurilor penale şi a măsurilor de deţinere; în special, nu poate fi autorizat un judecător să aplice o pedeapsă penală conform standardelor care derogă de la regulile generale.

• Condiţiile de detenţie

62. Această Opinie nu este dedicată discuţiilor despre condiţiile de detenţie, deşi această chestiune merită o examinare viitoare într-o Opinie a CCJE1. acest subiect refl ectă difi cultatea în întrunirea cerinţelor privind atît drepturile omului, cît şi pro-tecţia interesului public. În multe state există o mare tentaţie în a da o prioritate automată problemelor de securitate, care poate genera un risc de abuz.

63. CCJE, doar pentru scopurile curente, atrage atenţia asupra Recomandării Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri privind Regulile Europene de Încarcerare, adoptată la 11 ianuarie 2006.

64. Persoanelor deţinute ca suspecţi terorişti ar trebui să le fi e garantat accesul prompt la asistenţă judiciară a unui avocat la alegere, oriunde ar fi arestaţi. Instanţele ar trebui fi e capabile de a garanta o eliberare adecvată şi de a emite mandate co-respunzătoare pentru a se asigura că toate persoanele deţinute nu sunt supuse tra-tamentelor inumane sau degradante şi, în acest scop, ar trebui să fi e capabili (dacă decid în acest sens, din ofi ciu) să inspecteze orice loc de detenţie şi să aibă acces liber la orice deţinut.

IV) ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROTEJAREA MARTORILOR, VICTIMELOR ŞI COLABORATORILOR JUSTIŢIEI

65. Procesele de judecare a infracţiunilor de terorism sunt deseori bazate pe de-claraţiile persoanelor care au legături strînse cu grupările teroriste şi care sunt mai vulnerabile decît alţii la folosirea intimidării împotriva lor şi a oamenilor din jurul lor; acest fapt ridică problema protecţiei acestor persoane.

1 Planul de Acţiune Cadru Global pentru judecătorii europeni, adoptat de Comitetul de Miniştri la a 740a întîlnire, Document CCJE (2001) 24.


66. Victimele actelor teroriste ar trebui să fi e protejate împotriva presiunilor sau ame-ninţărilor care le-ar putea împiedica să apară în faţa instanţelor.

67.Protecţia martorilor s-ar dovedi difi cilă pe o scară pur naţională, date fi ind condi-ţiile din ţara unde aceştia se afl ă. Cooperarea internaţională în conformitate cu stan-dardele care au fost deja impuse în domeniu, este aşadar necesară1.

68. Un judecător trebuie să găsească echilibru între necesitatea de protejare a marto-rilor/victimelor infracţiunilor şi dreptul pîrîtului la un proces echitabil. Acest echilibru ridică difi cultăţi atunci cînd martorii şi victimele se afl ă sub un program de protecţie, caz în care, contactul dintre suspecţi şi/sau avocaţii apărării poate fi împiedicat, chiar şi în cursul procesului.

69. CCJE sugerează că, de vreme ce rolul judecătorului include asigurarea deplină a dreptului la apărare şi egalitatea armelor, judecătorii – în cauzele în care martorii sunt absenţi la înfăţişări sau sunt anonimi şi prin urmare acuzatul nu are posibilitatea de a-i interoga – ar trebui să nu îşi întemeieze condamnarea doar şi într-o măsură decisivă pe declaraţiile martorilor şi investigatorilor.

70. În continuare există provocări pentru sistemele judiciare atunci cînd lupta îm-potriva terorismului este bazată pe elemente obţinute prin intermediul serviciilor secrete (care implică deseori servicii secrete tranfrontaliere. Protejarea surselor, mar-torilor şi a membrilor serviciilor secrete este aşadar la mijloc. CCJE consideră că în acest domeniu principii similare celor menţionate în paragraful 69 trebuie aplicate.

71. Pe de altă parte, CCJE consideră că judecătorul ar trebui să ia de asemenea în calcul şi prevederile legale internaţionale, inclusiv legislaţia anti terorism, apărînd si-tuaţia victimelor infracţiunilor grave, în special cînd există martori în cauză. Depinde de judecător să se asigure în fi ecare etapă a procedurii că toate măsurile efi ciente sunt luate pentru ca presupusele victime să-şi exercite pe deplin drepturile lor, res-pectînd în acelaşi timp drepturile acuzatului. Atunci cînd puterea relevantă nu este acordată altor autorităţi sau în cazurile în care aceste autorităţi nu reuşesc să adopte măsuri adecvate, judecătorul ar trebui să poată asigura siguranţa victimelor, pro-tecţia familiei acestora şi a vieţii lor intime, accesul la justiţie şi tratamentul echitabil, precum şi asistenţa judiciară gratuită. Aceste atribuţii nu trebui să fi e supune nici unei limitări nerezonabile de către alte organe ale statului, din motive fi nanciare sau de altă natură.

72. CCJE sugerează de asemenea, că, atunci cînd condiţiile specifi ce prevăzute de lege sunt întrunite, victimei să îi fi e acordate despăgubiri corespunzătoare, de

1 Recomandarea (2005) 9 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei pentru statele membre privind Protecţia martorilor şi colaboratorilor justiţiei. Vezi de asemenea liniile directoare privind protecţia victimelor actelor teroriste, adoptate de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 2 martie 2005; Recomandarea Nr. R (85) 11 a Comitetului de Miniştră pentru statele membre asupra statutului de victimă în cadrul dreptului şi procedurii penale; Recomandarea Nr. R (97) 13 a Comitetului de Miniştri pentru statele membre privind intimidarea martorilor şi drepturile la apărare.


exemplu de la stat sau ca urmare a confi scării proprietăţii făptuitorilor pentru a fi folosite în vederea despăgubirii victimelor.1

73. În fi nal, CCJE subliniază că este necesar ca statul să asigure siguranţa organelor de cercetare, a judecătorilor şi a personalului judiciar implicat în soluţionarea cazu-rilor de terorism.

D. Rolul judecătorului în vederea protecţiei libertăţii de exprimare şi a altor drepturi şi libertăţi

74. Terorismul afectează bazele democraţiei.

75. În ciuda intensifi cării activităţilor teroriste, CCJE consideră că judecătorul naţional ar trebui întotdeauna să respecte principiile de bază ale supremaţiei legii, care sunt esenţiale în societatea democratică, inclusiv libertatea de exprimare şi alte drepturi individuale. Întrucît lupta împotriva terorismului nu trebuie să conducă niciodată la subminarea valorilor şi libertăţilor pe care teroriştii încearcă să le distrugă, este vital pentru democraţii ca instanţele să rămînă apărătorii care garantează linia crucială de demarcaţie între o societate democratică şi o societate care răspunde la aceste atacuri utilizînd metodele care prin ele însele suprimă libertatea de exprimare sau încalcă alte drepturi şi libertăţi fundamentale, precum drepturile minorităţilor sau libertăţile politice.

76. În cadrul discuţiilor privind rolul judecătorului, ca interpret al legii, în procesul de identifi care a conduitelor ce cad sub incidenţa defi niţiei de terorism, CCJE va face referire la, de exemplu, Decizia Cadru a Consiliului 2002/475/JAI prin care Uni-unea Europeană a cerut statelor membre să trateze infracţiunile de terorism şi să incrimineze o listă de infracţiuni naţionale, care, dată fi ind natura sau contextul lor, pot afecta grav un stat sau o organizaţie internaţională atunci cînd sunt săvîrşite cu scopul de intimida serios o populaţie sau să constrîngă pe nedrept un Guvern sau o organizaţie internaţională să întreprindă sau să se abţină de la întreprinderea unei acţiuni, sau să destabilizeze sau să distrugă grav structurile politice, constituţionale, economice si sociale fundamentale ale unui stat sau ale unei organizaţii internaţi-onale”. Statelor membre le-a fost de asemenea solicitat să incrimineze actele inter-naţionale de „conducere a unui grup terorist” sau de participare la activităţile sale...avînd în vedere că o astfel de participare va contribui la activităţile sale infracţionale şi de a incrimina instigarea şi complicitatea sau înlesnirea sau în general tentativa de săvîrşire a oricăror infracţiuni la care ne-am referit mai sus.

1 Vezi Liniile directoare de protecţie a victimelor împotriva actelor teroriste (adoptate de Comitetul de Miniştri

la 2 martie 2005):” Victimele actelor teroriste ar trebui să primească despăgubiri drepte, corespunzătoare şi prompte pentru pagubele suferite. Atunci cînd despăgubirile nu sunt disponibile din alte surse, în special ca urmare a confi scării proprietăţii făptuitorilor, organizatorilor sau sponsorilor actelor teroriste, statul pe teritoriul căruia a avut loc actul terorist trebuie să contribuie la despăgubirea victimelor pentru prejudiciile fi zice şi psihice suferite, indiferent de naţionalitatea lor (principiul 7.1)”.


77. Cu toate acestea, Decizia cadru notează că nimic din conţinutul său nu trebuie interpretat ca fi ind menit să reducă sau să restricţioneze drepturile şi libertăţile fun-damentale (inclusiv dreptul de asociere, libertatea de exprimare, dreptul de a face parte din sindicate, dreptul la grevă şi demonstraţie etc); articolul 5 prevede de ase-menea că sancţiunile ce urmează a fi impuse nu trebuie să fi e doar efi ciente, dar şi proporţionale. CCJE împărtăşeşte o asemenea abordare.

78. În special, CCJE înţelege şi acceptă necesitatea şi îndatorirea statelor de a asigura o societatea liberă şi sigură, dar consideră că acest lucru trebuie obţinut prin inter-mediul legii şi a aplicării sale corecte, fără sacrifi carea libertăţilor fundamentale.

79. Probleme specifi ce sunt ridicate de voci care caută să justifi ce terorismul ca o reacţie la oprimarea politică, ideologică, religioasă şi economică în anumite zone ale lumii. De vreme ce în unele cazuri acest comportament poate reprezenta un pe-ricol pentru societăţile democratice, interzicerea expresiilor de laudă sau glorifi care (Apologia terorismului) a devenit astfel, în ultima vreme, un răspuns adiţional sem-nifi cativ la ameninţarea terorismului.

80. O distincţie clară există în principiu între declaraţii şi alte comportamente re-prezentînd exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, deşi motivate politic şi instigarea, încurajarea, sprijinul şi lauda nelegitime a actelor de terorism. Această distincţie trebuie făcută în primul rînd de către puterile legislative şi aplicate de către executiv, dar modalitatea în care este făcută şi aplicată trebuie să rămînă susceptibilă de revizuire de către instanţe. În timp ce instanţele într-o democraţie pot şi ar trebui să aibă în vedere părerile altor ramuri ale statului, au o îndatorire independentă de a evalua necesitatea şi proporţionalitatea măsurilor care pot aduce atingere dreptu-rilor fundamentale garantate de constituţia naţională sau de către Convenţia Euro-peană a Drepturilor Omului.

81. Infracţiunile de terorism ar trebui defi nite de către lege şi supuse legii penale ordinare. Stabilirea dacă o anumită activitate contravine legii ar trebui de asemenea să fi e realizată de către instanţele de drept comun, în conformitate cu supremaţia legii şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe baza probelor obţinute prin mijloacele admise, care nu implică presiuni necuvenite. Instanţele pot adopta măsuri preventive disponibile în dreptul civil sau penal pentru interzicerea şi restrîn-gerea pregătirii şi diseminării materialelor a căror editare sau utilizare ar implica sau incita la săvîrşirea infracţiunilor de terorism.

82. Judecătorii se confruntă cu decizii difi cile şi uneori contradictorii atunci cînd tre-buie să stabilească daca legislaţiile naţionale se conformează cu drepturile şi liber-tăţile fundamentale şi atunci cînd stabilesc dacă o anumită conduită constituie in-fracţiune de terorism în cadrul unei asemenea legislaţii. Difi cultăţile pot fi şi mai mari cînd problema care se pune este dacă cuvintele sau comportamentul pot constitui o instigare ilegală de a comite un act terorist sau o laudă a terorismului. Practica arată de asemenea că judecătorii, pe baza defi niţiilor actuale ale terorismului la nivel naţi-


onal şi internaţional, se pot confrunta cu difi cultăţi în stabilirea dacă anumite acţiuni politice violente, de obicei comise sau care urmează a fi comise în străinătate, şi/sau fi nanţarea lor sau formarea sau recrutarea în vederea comiterii unor astfel de infrac-ţiuni ar trebui privite ca activităţi teroriste sau nu, cum este cazul unor situaţii care implică autoapărare individuală sau colectivă conform art. 51 din Carta Naţiunilor Unite.

83. Cazurile de terorism, mai ales cele care ridică difi cultăţile sus menţionate, sunt de obicei urmărite îndeaproape de public şi de mass-media, de obicei cu criticism şi generează dezbateri privind deciziile judiciare. Eforturile statelor de a preveni te-rorismul a dus la incriminarea anumitor acte pentru care elementele infracţiunii pot duce la încălcarea graniţei dintre catalogarea unei fapte ca infracţiune şi exprimarea liberă a opiniilor politice. CCJE consideră că decizia statelor de a conferi instanţelor responsabilitatea acestei distincţii obligă ca procesele să se desfăşoare într-o atmo-sferă calmă.

84. Astfel, atît politicienii, cît şi mass-media trebuie să se abţină de la a presa sau a ataca judecătorii, mai departe decît a critica legitim. Este datoria unui organism independent de a reacţiona la asemenea atacuri (a se vedea Opinia CCJE nr. 6, para-graful C13). CCJE consideră că sistemul judiciar trebuie să asigure că procesele sunt conduse de judecători profesionişti; acţiuni de pregătire adecvate vor ajuta judecă-torii să înţeleagă mai bine conceptul de terorism, precum şi contextul social, politic şi istoric.

85. Mesajul de bază este că ameninţările la adresa securităţii şi a regulii de drept ridicate de terorism nu pot genera luarea de măsuri care pot aduce atingeri valorilor fundamentale democratice, drepturilor omului sau principiilor de drept. Acest mesaj, dacă va fi implementat, va reduce riscul ca luarea de măsuri pentru combaterea tero-rismului vor duce la crearea de noi tensiuni sau chiar vor promova terorismul. Acest mesaj trebuie să fi e înţeles şi acceptat în cadrul sistemelor democratice de public, politicieni, mass-media şi instanţe.

SUMARUL RECOMANDĂRILOR ŞI CONCLUZIILORÎn lumina celor menţionate mai sus, CCJE recomandă statelor:

a. să se consulte cu reprezentanţii sistemului judiciar atunci cînd elaborează o lege care va afecta drepturile fundamentale şi procedurale şi să se asigure că orice măsuri administrative sau represive care se vor lua, care pot afecta drep-turile omului în lupta împotriva terorismului , să fi e controlate de o autoritate judiciară independentă;

b. să refuze înfi inţarea de tribunale excepţionale sau adoptare unei legislaţii in-compatibile cu drepturile recunoscute pe plan internaţional, fi e în contextul acţiunilor administrative menite să prevină actele de terorism, fi e în contextul unui proces penal;


c. să se asigure că principiile fundamentale ale dreptului penal se aplică în ace-laşi fel actelor de terorism ca şi altor infracţiuni, iar elementele constitutive ale acestor infracţiuni sunt clar precizate şi defi nite;

d. să faciliteze cooperarea internaţională în lupta împotriva terorismului, mai ales pentru elaborarea, sub auspiciile unei organizaţii internaţionale, a unei defi niţii a terorismului şi a infracţiunilor corelate;

e. să garanteze securitatea martorilor şi a victimelor actelor de terorism, ca şi a investigatorilor, judecătorilor şi altui personal judiciar implicat în aceste ca-zuri;

CCJE recomandă de asemenea autorităţilor judiciare naţionale:

a. aprofundarea înţelegerii aspectelor privind terorismul, contextul politic, so-cial şi istoric al acestuia, precum şi cunoaşterea aprofundată a instrumentelor legale naţionale şi internaţionale relevante;

b. în exercitarea funcţiei de interpretare a dreptului şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, să se asigure, pe de o parte, că infracţiunea de terorism (inclusiv incitarea, pregătirea pentru realizarea unor asemenea acte sau fi nanţarea comiterii unor asemenea acte) concordă cu obiectivele stabi-lite de legiuitor, şi, pe de altă parte, că nu se abuzează de cercetarea actelor de terorism şi că protejarea interesului public este conformă cu drepturile şi libertăţile fundamentale;

c. asigurarea constantă a balanţei dintre nevoia de a proteja martorii şi victimele actelor de terorism şi drepturile persoanelor implicate în astfel de acte.

***


Avizul nr. 9 (2006)al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) În atenţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei

PRIVIND ROLUL JUDECĂTORILOR NAŢIONALI ÎN ASIGURAREA APLICĂRII EFECTIVE A DREPTULUI INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN


Introducere

1. Comitetul de Miniştri a cerut Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni să examineze în particular anumite chestiuni (care apar în cadrul Planului de Acţiuni global pentru judecătorii europeni1), precum aplicarea de către judecătorii naţionali a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau altor instrumente legale internaţio-nale, dialogul dintre instituţiile judiciare europene şi naţionale şi disponibilitatea de a accesa informaţiile privind textele internaţionale relevante.

2. CCJE a notat că toate sistemele naţionale se confruntă, din ce în ce mai mult, cu chestiuni juridice de natură internaţională, din cauza globalizării şi a accentului pus pe aplicarea dreptului european2 în relaţiile dintre indivizi mai mult decît în relaţiile dintre state. Această dezvoltare necesită schimbări în cadrul pregătirii judiciare, în practică şi chiar cultura magistraţilor, dacă avem în vedere că judecătorii, în adminis-trarea actului de justiţie, vor trebui să facă faţă aşteptărilor societăţii moderne, prin respectarea în acelaşi timp a principiilor legale recunoscute de statele democratice.

3. O asemenea evoluţie ar avea, mai ales, consecinţe importante asupra pregătirii ju-decătorilor, asupra relaţiilor dintre instituţiile internaţionale judiciare şi ierarhia nor-

1 Document adoptat de Comitetul de Miniştrii, în cadrul celei de-a 740-a întîlniri, Document CCJE (2001) 24.

2 Noţiunea de drept european este folosită în continuare într-un sens mai larg, pentru a include instrumen-tele Consiliului Europei, mai ales Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dreptul comunitar european şi alte instrumente ale Uniunii Europene, atunci cînd sunt aplicabile statelor membre.


melor care trebuie respectate de judecător în contextul creşterii resurselor legale; în al doilea rînd, acest lucru presupune ca autorităţile de stat vor asigura resurse suplimentare pentru implementarea activităţilor sus menţionate.

4. De aceea, CCJE a considerat necesară revizuirea mijloacelor puse la dispoziţia ju-decătorilor pentru a lucra efi cient în cadrul unui context internaţional, adresîndu-se astfel chestiunii privind aplicarea dreptului internaţional şi european de către jude-cătorul naţional. Obiectivul acestei opinii este de a obţine o aplicare consecventă a dreptului european şi internaţional, mai ales a drepturilor omului. Mijloacele pentru îndeplinirea acestui obiectiv sunt următoarele: pregătirea judecătorilor, disponibili-tatea informaţiilor relevante şi a documentaţiei necesare, asigurarea traducerii sau interpretării.

5. În această privinţă, CCJE subliniază că judecătorii naţionali sunt garanţii respec-tării şi implementării adecvate a tratatelor europene şi internaţionale la care statul respectiv este parte, inclusiv la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

6. Această opinie completează opinia CCJE nr. 4 (2003) privind pregătirea continuă şi

iniţială adecvate pentru judecători la nivel naţional şi la nivel european; consideraţiile cuprinse în opinia sus-menţionată se pot aplica chestiunilor la care se referă pre-zenta opinie.

A. Asigurarea judecătorilor naţionali cu informaţii şi documentaţia privind toate instrumentele legale internaţionale şi europene relevante1

a) Buna cunoaştere a dreptului internaţional şi european de către judecători

7. În contextul internaţionalizării crescînde a societăţii, legislaţia şi jurisprudenţa in-ternaţională şi europeană au o infl uenţă crescîndă asupra legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale; aceste domenii de drept trebuie să fi e corect înţelese de către judecători pentru a-şi îndeplini atribuţiile judiciare în conformitate cu principiului suprema-ţiei legii, împărtăşit de societăţile democratice. De aceea, judecătorii trebuie să cu-noască şi să fi e pregătiţi să participe la evaluarea internaţională a practicii judiciare. Ei trebuie să cunoască şi să poată aplica dreptul internaţional şi european, mai ales în ceea ce priveşte domeniul drepturilor omului.

b) Asigurarea pentru judecători a mijloacelor necesare pentru accesarea informaţiei privind dreptul internaţional şi european

8. Normele internaţionale şi europene, precum şi jurisprudenţa se dezvoltă rapid atît din punct de vedere al complexităţii, cît şi numeric. Dacă judecătorii unui stat se regăsesc în contextul european şi internaţional, statul, pentru a respecta obligaţiile asumate pe plan internaţional, trebuie să adopte măsurile adecvate pentru a se asi-

1 A se vedea pct. IV (d) privind Cadrul global pentru Planul de Acţiuni al judecătorilor din Europa.


gura, că judecătorii înţeleg pe deplin textele de referinţă europene şi internaţionale, mai ales cele privind drepturile omului, pentru a-şi îndeplini astfel mai bine atribu-ţiile.

c) Includerea în programa universităţilor şi a cursurilor de pregătire pen-tru judecători a normelor de drept internaţional şi european

9. În multe ţări, cursurile de drept internaţional, drept european, inclusiv drepturile omului, sunt parte din programa universităţilor de drept. Cu toate acestea, numai în anumite ţări este necesar ca şi candidaţii să aibă cunoştinţe aprofundate a acestor materii pentru a obţine un post cu specialitate juridică.

10. CCJE consideră că este important ca anumite chestiuni de drept internaţional şi european să fi e parte din programa universitară şi să fi e probă de examen la admi-terea în profesie, atunci cînd se organizează astfel de examene.

11. Ar trebui organizate scheme de pregătire iniţială şi continuă privind chestiuni internaţionale, în domenii de activitate generale şi particulare. Deşi există diferenţe în statele europene privind sistemul de pregătire iniţială şi continuă a judecătorilor, pregătirea în domeniul dreptului internaţional şi european este necesară în cadrul tuturor sistemelor tradiţionale din Europa.

12. În anumite ţări, sunt organizate iniţiative speciale de pregătire în domeniul drep-tului internaţional şi european pentru judecători, sau pentru judecători şi procurori, prin intermediul instituţiilor de pregătire judiciară (inclusiv prin intermediul comisi-ilor de servicii judiciare) sau a Ministerului Justiţiei, precum şi prin intermediul agen-ţiilor de cooperare1. În alte ţări, nu este asigurată o pregătire specială în domeniul dreptului internaţional şi european; în astfel de ţări, judecătorii iau parte la cursuri de pregătire profesională organizate de către sistemul judiciar sau de alte organizaţii (universităţi, barouri, şcoli de pregătire străine, etc)

13. În acest sens, CCJE notează acquis-ul Consiliului Europei privind pregătirea jude-cătorilor în aplicarea tratatelor internaţionale2, afi rmînd ca necesităţi următoarele: a) dezvoltarea în cadrul programelor universitare a studiului asupra dreptului inter-naţional, tratatelor şi a altor instituţii; b) atunci cînd este cazul, introducerea testelor privind aplicarea normelor internaţionale în cadrul examenelor şi admiterilor pentru judecători; c) dezvoltarea unei dimensiuni internaţionale în pregătirea continuă şi iniţială a judecătorilor; d) organizarea, în cadrul Consiliului Europei, şi în colaborare cu instituţiile europene şi alte organizaţii internaţionale, a seminarelor de pregătire pentru judecători şi procurori, avînd ca obiect promovarea unei cunoaşteri mai bune a instrumentelor internaţionale.

1 Statele membre ale Consiliului Europei participă la aşa-numita Reţea Lisabona (Reţeaua pentru schimb de informaţii privind pregătirea judecătorilor şi procurorilor), formată din agenţii naţionale responsabile de pregătirea judecătorilor şi procurorilor.

2 A se vedea în particular concluziile celei de-a doua întîlniri a Reţelei Lisabona (Bordeaux, 2-4 iulie 1997)


d) Asigurarea unei pregătiri profesionale de calitate în domeniul dreptului internaţional şi european

14. În ceea ce priveşte pregătirea în domeniul dreptului internaţional şi european, CCJE consideră că membrii sistemului judiciar ar trebui să fi e reprezentaţi în mod substanţial printre formatori. O astfel de pregătire profesională ar trebui să includă aspecte specifi ce relevante pentru activitatea de judecată, alături de prezentarea materialelor de studiu relevante, inclusiv prin asigurarea unui învăţămînt la distanţă prin publicarea materialelor de curs în reţeaua internet. CCJE încurajează cooperarea dintre instituţiile internaţionale de pregătire profesională în acest domeniu şi solicită asigurarea unei transparenţe a informaţiei privind programele de pregătire şi moda-lităţile de participare.

e) Asigurarea pentru judecători a unor informaţii privind dreptul internaţional şi european, în mod continuu şi accesibil

15. CCJE notează că judecătorilor nu le este asigurat accesul la informaţii complete şi la zi privind legislaţia şi jurisprudenţa europenană şi internaţională. Chiar în acele cazuri, în care informaţia legală este asigurată pentru judecători în mod electronic sau pe format de hîrtie, monitoarele ofi ciale ale ţărilor respective conţin rareori infor-maţii despre dreptul internaţional şi european. Cu toate acestea, anumite state pu-blică circulare legale speciale care cuprind informaţii despre dreptul internaţional. Alte instituţii, precum academiile judiciare, centrele de pregătire sau administraţiile instanţelor asigură informaţii privind jurisprudenţa recentă a instanţelor europene şi internaţionale. Informaţiile pot fi de asemenea găsite în periodice legale naţionale.

16. Nu este sufi cient ca statul să asigure acces la internet, ci trebuie să se prevadă în lege şi alte mijloace de asigurare a informaţiilor sau a mijloacelor de dobîndire a informaţiilor privind chestiuni juridice internaţionale şi europene.

17. CCJE recomandă ca toţi judecătorii să aibă acces la versiuni electronice şi pe format de hîrtie a instrumentelor legale, pentru a asigura cercetarea în cadrul sfe-relor legale internaţionale şi europene. Asemenea oportunităţi trebuie să fi e oferite judecătorilor prin asigurarea unui sprijin specializat, dacă este nevoie prin interme-diul descentralizării sistemului, asigurîndu-se astfel că judecătorii sunt informaţi şi în aspecte care exced activitatea acestora.

18. Numai în anumite ţări, Ministerul Justiţiei sau Ministerul Afacerilor Externe asi-gură judecătorilor traducerea hotărîrilor internaţionale relevante, inclusiv a hotă-rîrilor CEDO care privesc ţara respectivă. În opinia CCJE, această situaţie ar trebui modifi cată cît mai curînd de către state; sprijinul de stat adecvat ar trebui să asigure crearea serviciilor de traducere efi ciente pentru textele legale care pot folosi activi-tăţii judecătorilor (a se vedea de asemenea paragraful 23).

19. Pentru a facilita munca judecătorilor, la dispoziţia acestora trebuie să fi e puse informaţii complete, la zi, corect arhivate, pentru că numai aceştia pot, să evalueze relevanţa informaţiilor cu ajutorul serviciilor de documentare ale instanţei şi cu aju-


torul asistenţilor judiciari1. Ar trebui de asemenea încurajată colaborarea dintre ser-viciile de documentare centralizate şi locale şi/sau bibliotecilor cu literatură juridică şi a centrelor de documentare din afara sistemului judiciar.

f) Asigurarea pentru judecători a mijloacelor de acces la informaţii redactate în limbi străine

20. Avînd în vedere cele menţionate mai sus, CCJE notează importanţa cunoaşterii limbilor străine, ca un instrument esenţial pentru ca judecătorii naţionali să fi e infor-maţi asupra modifi cărilor operate în legislaţia internaţională şi europeană.

21. În prezent, cursurile de limbi străine pentru judecători sunt disponibile în mod gratuit în anumite state; în alte părţi, statul suportă o parte din costurile cursului; în alte cazuri, astfel de cursuri sunt asigurate pentru judecătorii care lucrează în mod curent cu instituţii internaţionale şi europene.

22. CCJE încurajează luarea de măsuri adecvate, inclusiv alocarea de granturi, în scopul pregătirii continue sau specializate a judecătorilor în domeniul limbilor străine.

23. Statele trebuie să se asigure că instanţele benefi ciază de servicii juridice şi inter-naţionale pentru traducerea documentelor solicitate de judecători în vederea cu-noaşterii aprofundate a anumitor domenii de drept internaţional şi european. CCJE cunoaşte importanţa costurilor implicate de traducerea documentelor, şi de aceea propune statelor să prevadă pentru instanţe un fond bugetar separat, special pentru traducerea documentelor relevante, asigurîndu-se astfel că bugetul global al instan-ţelor nu este redus.

24. Traducerile şi interpretările trebuie să fi e realizate de profesionişti, a căror com-petenţe pot fi verifi care de judecători, deoarece privesc îndeplinirea unei atribuţii judiciare.

B. Dialogul dintre instituţiile judiciare naţionale şi europene2

a) Un dialog necesar, formal sau informal

25. Instanţele naţionale au obligaţia de a administra dreptul european. În multe ca-zuri, instanţele trebuie să aplice în mod direct dreptul european sau să interpreteze dreptul naţional în conformitate cu prevederile dreptului european.

26. Pentru judecătorii naţionali, jurisprudenţa CEDO sau jurisprudenţa Curţii de Jus-tiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) constituie termeni de referinţă în procesul de dezvoltare a dreptului european.

1 A se vedea de asemenea paragraful 65 al Opiniei CCJE nr. 6(2004) privind fi nalizarea procesului într-un termen rezonabil şi privind rolul judecătorilor în cadrul proceselor, avîndu-se în vedere mijloacele alterna-tive de soluţionare a disputelor.

2 A se vedea pct. IV (c) din Cadrul global al Planului de acţiuni pentru judecători în Europa.


27. Dialogul dintre instituţiile judiciare naţionale şi europene există în prezent şi este necesar; el trebuie să fi e susţinut şi încurajat în continuare.

28. Pentru a încuraja dialogul efectiv dintre instanţele naţionale şi cele europene, tre-buie să existe iniţiative ca judecătorii să efectueze schimburi de informaţii şi, atunci cînd este posibil, contact direct între instituţii.

29. Acest dialog poate avea loc la diferite nivele. La nivel procedural, formal, un exemplu de dialog inter-instituţional îl constituie procedura recursului preliminar în faţa CJCE . De asemenea, judecătorii naţionali benefi ciază de oportunităţi diverse pentru a participa la funcţionarea CEDO. La nivel informal, pot constitui forme de dialog următoarele: organizarea de vizite de studiu şi/sau stagii pentru judecători la CEDO, CJCE sau la alte instituţii sau instanţe europene, organizarea de seminarii şi colocvii la nivel naţional sau internaţional.

30. CCJE notează că dialogul informal este considerat parte din programele de pre-gătire. La astfel de dialoguri informale participă mai ales judecători de la instanţele superioare (Curtea Supremă, Curtea Constituţională). CCJE consideră că,deşi este foarte important ca judecătorii de la instanţele superioare să aibă contacte pe plan internaţional, agenţiile naţionale de pregătire trebuie să se asigure că şi judecătorii de la judecătorii sau alte instanţe cu grad inferior participă la acest dialog, avînd în vedere că de cele mai multe ori, judecătorii de la instanţele de prim grad sunt soli-citaţi să aplice, să evalueze şi să implementeze dreptul european sau jurisprudenţa aferentă. Experienţa diferitelor state a arătat că dialogurile informale care s-au de-rulat in cadrul unor întîlniri la scară mică s-au dovedit a fi cele mai productive.

b) Interacţiunea directă dintre judecătorii naţionali

31. Dialogul dintre instanţele naţionale şi cele internaţionale este doar un aspect al interacţiunii dintre judecători la nivel european: relaţia dintre judecători din ţări diferite este la fel de importantă. Judecătorii naţionali trebuie să ia în considerare modul în care alte state au aplicat sau interpretat dreptul internaţional şi european. Acest dialog dintre judecătorii din diferite state este important şi pentru a reafi rma principiul încrederii reciproce între sistemele judiciare europene, pentru a facilita cir-culaţia internaţională a hotărîrilor şi pentru a simplifi ca procedurile pentru punerea hotărîrilor în aplicare în diferite state.

32. Contactele directe dintre judecătorii din diferite state, inclusiv cele organizate de instituţii de pregătire naţionale, respectiv seminarii, schimburi de experienţă, vizite de studiu, etc, sunt de o relevanţă deosebită. În acest domeniu, parteneri utili pot fi găsiţi în cadrul schemelor de cooperare active la nivel european.

33. Judecătorii trebuie să fi e informaţi în ceea ce priveşte schimburile specifi ce or-ganizate în acest cadru şi trebuie să li se asigure acces egal la aceste schimburi de experienţă, atunci cînd doresc să fi e implicaţi în astfel de activităţi.


C. Aplicarea de către instanţele naţionale a dreptului internaţional şi european1

a) Rolul judecătorului şi ierarhia normelor

34. Aplicarea standardelor de drept internaţional şi european de către un anumit stat depinde într-o mare măsură de statutul acestor norme în dreptul naţional, in-clusiv statutul consacrat în Constituţie.

35. S-a observat că există obstacole în îndeplinirea acestui obiectiv. Aceste obstacole au fost considerate ca fi ind rezultatele problemelor privind accesul la informaţii, pro-bleme de natură psihologică şi probleme de natură juridică2.

36. Primele două obstacole pot fi rezolvate prin acţiunile prezentate mai sus, menite să realizeze un acces mai bun la documentaţia juridică internaţională şi să îmbună-tăţească dialogul dintre instituţii.

37. În ceea ce priveşte obstacolele de natură legală, CCJE notează că, în general, ţă-rile recunosc faptul că prevederile tratatelor internaţionale primează asupra preve-derilor legilor naţionale, atunci cînd sunt ratifi cate şi/sau incorporate în dreptul na-ţional. În majoritatea statelor, acest fapt este prevăzut în Constituţie, asigurîndu-se primordialitatea acesteia. În anumite ţări, dreptul internaţional primează conform hotărîrilor Curţii Supreme. De obicei, prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt inferioare prevederilor Constituţiei, dar Convenţia are o poziţie specială faţă de actele ordinare ale parlamentului; implementarea practică a acestui principiu prezintă cîteva variante.

38. În majoritatea cazurilor legile naţionale şi cutumele permit instanţelor, atunci cînd apare un confl ict între prevederile supranaţionale şi prevederile naţionale, să decidă în favoarea prevederilor unei convenţii internaţionale sau unui tratat inter-naţional. Există şi o alternativă, care solicită instanţele naţionale să suspende proce-durile şi să defere cauza Curţii Constituţionale. Există însă şi state în care instanţele sunt obligate să aplice prevederile dreptului naţional, chiar dacă acestea sunt , spre exemplu, în confl ict cu normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

39. Fiecare stat are un sistem propriu pentru interpretarea acestor instrumente şi pentru incorporarea în dreptul naţional, în funcţie de statutul acordat. Pentru a evita situaţiile neclare, instanţele ar trebui să interpreteze dreptul naţional şi să dezvolte o jurisprudenţă naţională care să fi e conforme cu dreptul internaţional şi european, şi cu principiile şi conceptele europene.

40. Judecătorii, asemenea reprezentanţilor puterii legislative şi executive, sunt ţinuţi de litera legii. CCJE consideră că este important pentru judecători să vegheze res-pectarea dreptului internaţional şi european, care promovează principiul respectării dreptului, fără a avea în vedere sistemele legale naţionale.

1 A se vedea pct IV(b) Cadrul global al Planului de acţiuni pentru judecători în Europa2 A se vedea mai ales concluziile celei de-a doua întîlniri a Reţelei Lisabona (2-4 iulie 1997, Bordeaux).


b) Jurisprudenţa şi instrumentele naţionale şi internaţionale / europene, în particular recomandările Consiliului Europei

41. Jurisprudenţa infl uenţează aplicarea normelor dreptului internaţional şi euro-pean, deoarece sistemul judiciar trebuie să interpreteze dreptul naţional în lumina dreptului supranaţional, avînd în acelaşi timp în vedere normele constituţionale.

42. Apar două tendinţe în cadrul rolului pe care îl joacă jurisprudenţa CEDO şi CJCE, respectiv: instanţele naţionale iau în calcul hotărîrile instanţelor internaţionale sus-menţionate chiar şi atunci, cînd nu este obligatoriu; jurisprudenţa dobîndeşte statut de precedent, iar instanţele naţionale se simt obligate să urmeze aceeaşi cale.

43. Deşi judecătorii naţionali au în vedere şi aplică dreptul internaţional şi european, acest lucru nu asigură că legislaţia naţională se conformează recomandărilor Consi-liului Europei, care sunt considerate „soft law”.

44. Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei a făcut recomandări statelor membre în chestiuni pentru care s-a stabilit o politică unitară. Recomandările nu sunt obliga-torii pentru stat, deşi Statutul Consiliului Europei prevede dreptul Comitetului de Mi-niştrii de a solicita guvernelor membre să informeze asupra acţiunilor pe care le-au luat conform recomandărilor anterioare (a se vedea art. 15(b) din Statutul Consiliului Europei).

45. CCJE subliniază că este recomandabil ca, la momentul modifi cării legislaţiei, le-giuitorii să ţină cont de recomandările Consiliului Europei. În mod similar, judecă-torii, atunci cînd interpretează legea, ar trebui să se conformeze standardelor inter-naţionale, chiar şi celor care sunt considerate „soft law”.

c) Respectarea hotărîrilor CEDO

46. În anumite state este posibil, anterior înaintării unei plîngeri către CEDO, să se aplice revizuirea judiciară a unei decizii fi nale care pare a fi în confl ict cu deciziile CEDO. Cu toate acestea, CCJE notează că, într-un număr mare de state, este necesar ca CEDO să pronunţe o decizie fi nală împotriva statului respectiv anterior revizuirii unei decizii fi nale.

47. O cerere de acordare a despăgubirilor pentru violări ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi înaintată numai după ce CEDO a constatat existenţa unei astfel de violări. În majoritatea statelor nu este posibilă înaintarea unei astfel de cereri de acordare a despăgubirilor anterior recunoaşterii de către CEDO a existenţei unei violări a Convenţiei.

48. CCJE este conştient că în majoritatea statelor implementarea hotărîrilor CEDO nu se prescrie prin lege naţională; în anumite state, implementarea măsurilor poate fi hotărîtă prin decizia Curţii Constituţionale.

49. Luînd în considerare importanţa implementării drepturilor fundamentale, aşa cum sunt statuate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi avînd în vedere


că judecătorii naţionali sunt judecători europeni, CCJE încurajează judecătorii să utilizeze toate resursele disponibile pentru interpretarea dreptului şi în limitele normelor procedurale în vigoare, pentru a : a) redeschide cazurile dacă ulterior a apărut o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, chiar înainte ca CEDO să emită o constatare; b) să acorde despăgubiri pentru violări în timpul cel mai scurt posibil. Legiuitorii ar trebui să aibă în vedere introducerea modifi cărilor în dreptul procesual pentru a facilita această atribuţie europeană a judecătorilor naţionali1.

SUMARUL RECOMANDĂRILOR ŞI CONCLUZIILOR

A. Referitor la pregătirea judecătorilor în domeniul dreptului interna-ţional şi european, accesul judecătorilor la informaţii relevante, cursuri de limbi străine şi facilităţi de traducere, CCJE recomandă ca:

a) statele, respectînd independenţa sistemului judiciar, prin intermediul orga-nismelor independente responsabile cu pregătirea membrilor sistemului ju-diciar, să asigure măsuri adecvate pentru pregătirea judecătorilor în domeniul dreptului internaţional şi european;

b) Cunoştinţe privind dreptul internaţional şi european şi jurisprudenţa euro-peană trebuie cuprinse în programele facultăţilor de drept;

c) La numirea în funcţie, trebuie evaluate cunoştinţele privind dreptul internaţi-onal şi european şi jurisprudenţa europeană;

d) Un rol important în pregătirea iniţială şi continuă a judecătorilor îl reprezintă cursurile de drept internaţional şi european; pregătirea în acest domeniu tre-buie să benefi cieze de cooperare internaţională între instituţiile naţionale de pregătire în domeniul judiciar;

e) Trebuie puse la dispoziţia judecătorilor informaţii privind dreptul internaţio-nal şi european, inclusiv decizii ale instanţelor europene; judecătorilor trebuie să li se asigure accesul la informaţii îndosariate, cu sprijinul şi cooperarea între serviciile de documentare juridică, biblioteci şi asistenţi judiciari; informaţiile astfel dobîndite trebuie să fi e complete şi oricînd la îndemînă;

f ) Măsuri adecvate - inclusiv alocarea granturilor - trebuie să asigure învăţarea de către judecători a limbilor străine; în plus, instanţele trebuie să benefi cieze de servicii de traducere şi interpretare, precum şi de un buget alocat acestor servicii, distinct de bugetul total al instanţei.

1 CCJE consideră relevant să amintească următoarele: conform Protocolului 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deschis spre semnare în mai 2006, Comitetul de Miniştrii va avea atribuţia de a decide, prin majoritate de 2/3, de a sesiza CEDO dacă un stat nu respectă o hotărîre a acestei instanţe. Comitetul de Miniştrii va putea de asemenea să ceară CEDO să interpreteze o hotărîre. Aceste modifi cări sunt menite să asiste Comitetul de Miniştrii în îndeplinirea sarcinii sale de monitorizarea a executării hotărîrilor şi în particular de determinare a măsurilor necesare pentru executarea unei hotărîri.


B. Avînd în vedere importanţa relaţiilor şi cooperării dintre instituţiile judiciare naţionale şi internaţionale / europene, CCJE încurajează:

a) dezvoltarea contactelor directe şi dialogului dintre instituţiile sus-menţionate, spre exemplu prin organizarea de conferinţe, seminarii şi întîlniri bilaterale, o valoare aparte avînd întîlnirile la scară mică;

b) organizarea vizitelor de studiu şi programelor de studiu, precum cele organizate de instituţiile naţionale de training judiciar, de instanţele europene (pentru judecători naţionali) în cooperare cu alte instituţii judiciare, naţionale sau internaţionale;

c) inmplicarea în cadrul acestor contacte, dialoguri, vizite de studiu, vizite şi programe, a judecătorilor de la toate gradele de jurisdicţie;

d) prevederea expresă a accesului la informaţii şi luarea de măsuri pentru facilitarea accesului judecătorilor naţionali la website-urile şi bazele de date disponibile altor sisteme judiciare, naţionale sau internaţionale.

C. CCJE încurajează, în ciuda diferenţelor dintre sistemele legale din Europa, eforturile pe care sistemele naţionale le pot face, în calitatea lor de interpreţi şi garanţi ai statului de drept, dacă este necesar prin organizarea schimbului de experienţă, pentru:

a) crearea premiselor ca legislaţia naţională, inclusiv jurisprudenţa, să fi e con-formă cu legislaţia internaţională aplicabilă în statele relevante;

b) reducerea, în măsura posibilităţilor, a aplicării diferite a acestui principiu în cadrul sistemelor care respectă aceleaşi standarde internaţionale;

c) asigurarea faptului că dreptul naţional, inclusiv jurisprudenţa, respectă juris-prudenţa CEDO; în particular, prin asigurarea redeschiderii unui caz, după ce CEDO a statuat existenţa unei violări a Convenţiei şi a Protocoalelor Adiţionale, iar violarea nu poate fi îndepărtată sau reparată în alt fel, decît prin audierea cauzei;

d) luarea în consideraţiel a recomandărilor Consiliului Europei. ***


Avizul nr. 10 (2007) Al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)


PRIVIND CONSILIUL JUDICIAR ÎN SERVICIUL SOCIETĂŢII*


Adoptat de CCJE în cadrul ce le i de a 8-a reuniuni

(St rasbourg, 21-23 noiembr ie 2007) .

I. Introducere

1. În anul 2007 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a încredinţat Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) sarcina de a adopta un Aviz privind structura şi rolul Înaltului Consiliu al Judecătorilor sau al unui alt organ independent echivalent, care îndeplineşte rolul elementului esenţial, într-un stat guvernat în baza principiului supremaţiei legii, în atingerea unui echilibru între puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

2. Diversitatea sistemelor europene se refl ectă în alegerea făcută de diferite state privind denumirea organelor însărcinate cu protecţia independenţei judecătorilor. Pentru a facilita citirea prezentului Aviz, CCJE a hotărît să folosească termenul unic de „Consiliu judiciar” în acest text1.

3. În conformitate cu scopurile sale, CCJE a luat în considerare următoarele puncte, care apar în Planul-cadru global de acţiuni pentru judecători în Europa2:

– respectarea garanţiilor de independenţă a judecătorilor în statele-membre la nivel constituţional, legislativ şi instituţional (a se vedea Partea I (a), (b), (c) şi (d) a Planului de acţiuni);

1 Sintagma „Consiliu Judiciar” este deja folosită de Reţeaua Europeană a Consiliilor Judiciare (RECJ).2 Adoptat de Comitetul de Miniştri la cea de a 740-ea reuniune - documentul CCJE(2001)24.


– stabilirea sau consolidarea organelor care sunt independente de autorităţile legislative şi/sau executive, avînd responsabilitatea de a administra cariera ju-decătorilor (a se vedea Partea I (e) a Planului de acţiuni).

4. Avizul urmăreşte scopul de a identifi ca elementele de bază ce ţin de misiunea generală, componenţa şi funcţiile Consiliului judiciar în vederea consolidării demo-craţiei şi apărării independenţei judecătoreşti. Avizul dat nu reprezintă o descriere minuţioasă a principiilor privind componenţa şi funcţiile Consiliului judiciar şi nici nu încearcă să impună un model unic al Consiliului judiciar în Europa.

5. Componenţa şi funcţiile Consiliului judiciar pot să difere de la o ţară la alta1. Con-ştientizînd această diversitate, dar, în acelaşi timp, remarcînd tendinţa de a crea un Consiliu judiciar independent, CCJE consideră necesar de:

– a sublinia importanţa existenţei unui organ specifi c, însărcinat cu apărarea independenţei judecătorilor în contextul respectării principiului separării pu-terilor;

– a elabora anumite îndrumări şi standarde pentru Statele-membre, care do-resc să implementeze sau să reformeze Consiliul judiciar din ţară.

6. Prevederile prezentului Aviz sunt relevante pentru toţi participanţii din sistemul judecătoresc, în special în acele state unde există un sistem separat de judecătorii pe cauze administrative, fi e bazat pe Consiliul judiciar unic (competent în domeniul justiţiei pe cauze ordinare şi cele administrative), fi e pe Consilii separate2.

7. La pregătirea prezentului Aviz, CCJE a studiat şi a luat în considerare îndeosebi:

– acquis-ul Consiliului Europei şi, în special, Recomandarea nr. R(94)12 a Comite-tului de Miniştri către statele-membre privind independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorului3, Carta Europeană privind statutul judecătorilor din 1998, pre-cum şi Avizele nr. 1, 2, 3, 4, 6 şi 7 ale CCJE;

– raportul privind „Numirea judecătorilor”, adoptat în martie 2007 de către Co-misia de la Veneţia în cadrul celei de-a 70-a Sesiune plenară, în calitate de aport la lucrul efectuat de CCJE4;

– răspunsurile celor 40 de delegaţii la chestionarul privind Consiliul judiciar, adoptat de către CCJE în cadrul celei de a 7-a şedinţe plenare (8-10 noiembrie 2006);

1 Situaţia în statele-membre este descrisă minuţios în rapoartele experţilor (a se vedea alineatul 7) şi în răs-punsurile statelor membre la chestionarele care pot vi accesate pe pagina web a CCJE: www.coe.int/CCJE.

2 Unele consilii sunt responsabile pentru asigurarea independenţei judecătorilor, dar şi pentru procurori. CCJE a ales să se concentreze asupra rolului Consiliilor judiciare în raport cu judecătorii, conform misiunii generale. Aceasta, însă, nu înseamnă că Avizul dat nu trebuie aplicat, în măsura în care se referă la jude-cători, consiliilor care sunt responsabile atît pentru judecători cît şi pentru procurori. Aspectele ce ţin de procurori nu au fost reglementate în prezentul Aviz. Acestea pot fi examinate la o etapă ulterioară, în cazuri relevante, în cooperare cu Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE).

3 În special Principul I, 2.c. şi Principiul VI.3.4 A se vedea documentul CDL-AD(2007)028


– rapoartele pregătite de specialiştii CCJE, Dra Martine VALDES-BOULOUQUE (Franţa) privind situaţia curentă în Statele-membre ale Consiliului Europei, în care există Înaltul Consiliu al Judecătorilor sau un alt organ independent echi-valent, şi de Lordul Justice THOMAS (Marea Britanie) privind situaţia curentă în statele în care nu există astfel de organ;

– contribuţiile aduse de participanţi la cea de a 3-a Conferinţă europeană a ju-decătorilor cu genericul „Ce fel de Consiliu judiciar?” organizat de Consiliul Eu-ropei în colaborare cu Reţeaua Europeană a Consiliilor Judiciare (RECJ), Înaltul Consiliu al Magistraţilor şi Ministerul Justiţiei din Italia (Roma, 26-27 martie 2007).

II. Misiunea generală: garantarea independenţei judecătorilor şi supremaţiei legii

8. Consiliul judiciar urmăreşte scopul de a garanta atît independenţa sistemului ju-decătoresc, cît şi independenţa judecătorilor individuali. Existenţa instanţelor jude-cătoreşti independente şi imparţiale este cerinţa structurală pentru statul guvernat în baza principiului supremaţiei legii.

9. Independenţa judecătorilor într-o societate globalizată şi interdependentă tre-buie să fi e văzută de fi ecare cetăţean ca o garanţie a adevărului, a libertăţii, a respec-tării drepturilor omului şi a justiţiei imparţiale şi independente de orice infl uenţă. Independenţa judecătorilor reprezintă o prerogativă sau un privilegiu acordat nu în interesul judecătorilor, dar în interesul supremaţiei legii şi al fi ecărei persoane care caută şi aşteaptă dreptate. Independenţa, ca premisă a imparţialităţii judecătorilor, oferă astfel garanţia egalităţii cetăţenilor în faţa instanţelor judecătoreşti.

10. De asemenea, CCJE susţine opinia, că Consiliul judiciar trebuie să promoveze efi -cienţa şi calitatea justiţiei, astfel contribuind la implementarea deplină a Articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului şi la sporirea încrederii cetăţe-nilor în sistemul de justiţie. În acest context Consiliul judiciar are sarcina de a stabili instrumentele necesare pentru a evalua sistemul de justiţie, a raporta despre starea serviciilor şi a solicita autorităţilor relevante să ia măsurile necesare pentru îmbună-tăţirea înfăptuirii justiţiei.

11. CCJE recomandă ca la baza Consiliului judiciar să fi e prevederi constituţionale, în acele state care au Constituţie scrisă, sau la nivelul unei legi de bază cu valoare egală sau altui instrument constituţional, care este aplicat în alte state. Trebuie să se conţină prevederi referitoare la crearea unui astfel de organ, defi nirea atribuţiilor acestuia şi a domeniilor din care membrii acestuia pot fi aleşi, precum şi la stabilirea anumitor criterii pentru calitatea de membru şi a metodelor de selectare1.

12. În afară de exercitarea rolului său administrativ şi managerial vizavi de sistemul judecătoresc, Consiliul judiciar, de asemenea, trebuie să reprezinte guvernarea au-

1 Principiul dat a fost formulat în Avizul nr. 1 (2001) al CCJE.


tonomă a puterii judecătoreşti, care permite judecătorilor individuali să îşi îndepli-nească atribuţiile în afara controlului din partea puterii executive şi puterii legisla-tive, precum şi în afara oricăror presiuni abuzive exercitate din interiorul sistemul judecătoresc.

13. În acest context CCJE consideră, că ar fi nepotrivit ca alte autorităţi să impună restricţii asupra Consiliului judiciar în ceea ce priveşte independenţa acestuia de a hotărî asupra metodelor sale de lucru şi subiectelor de discuţii. Relaţiile dintre Consi-liul judiciar şi Ministerul Justiţiei, şeful statului şi Parlament trebuie să fi e bine deter-minate. Mai mult, luînd în consideraţie faptul, că Consiliul judiciar nu face parte din ierarhia sistemului de instanţe judecătoreşti şi, astfel, nu poate decide asupra esenţei cauzelor, relaţiile cu instanţele judecătoreşti şi, în special, cu judecătorii trebuie să fi e tratate cu o deosebită atenţie.

14. Consiliul judiciar, de asemenea, este obligat să protejeze de orice presiune ex-ternă sau prejudecată cu caracter politic, ideologic sau cultural libertatea nerestricţi-onată a judecătorilor de a judeca imparţial şi hotărî în conformitate cu conştiinţa lor şi interpretarea faptelor, precum şi respectînd prevederile Legii1.

III. Calitatea de membru: asigurarea funcţionării optime a unui consiliu judiciar independent şi transparent

III. A. Consiliul judiciar compus în majoritate din judecători

15. Componenţa Consiliului judiciar trebuie să garanteze independenţa acestui organ şi să-i permită să-şi îndeplinească efi cient atribuţiile.

16. Consiliul judiciar poate să fi e compus numai din judecători sau să activeze în componenţă mixtă de judecători şi non-judecători. În ambele cazuri trebuie să se evite percepţia urmăririi intereselor personale, propriei protecţii şi nepotismului.

17. În cazul în care Consiliul judiciar este compus doar din judecători, CCJE este de părerea, că aceşti judecători trebuie să fi e aleşi de egalii lor.

18. În cazul în care este o componenţă mixtă (judecători şi non-judecători), CCJE consideră, că, în scopul prevenirii oricăror manipulări sau presiuni nepotrivite, ma-joritatea substanţială a membrilor Consiliului judiciar trebuie să fi e judecători aleşi de egalii lor2.

19. În opinia CCJE componenţa mixtă a Consiliului judiciar ar putea comporta anu-mite avantaje atît pentru evitarea urmăririi intereselor personale, propriei protecţii şi nepotismului, cît şi pentru refl ectarea diferitor opinii în societate, astfel sistemul judecătoresc fi ind asigurat cu o sursă suplimentară de legitimitate. Totuşi, chiar în

1 A se vedea Recomandarea nr. R(94)12.2 În prezentul document CCJE nu a luat în considerare întrebările referitoare la Consiliul judiciar compus atît

din judecători, cît şi din procurori – a se vedea la fel referinţa 4 de mai sus.


cazul unei componenţe mixte, funcţionarea Consiliului judiciar nu va admite nici un fel de cedări în faţa infl uenţei majorităţilor parlamentare şi în faţa presiunii din partea puterii executive, şi va fi liberă de orice subordonare partidelor politice, astfel, încît Consiliul judiciar să poată proteja valorile şi principiile fundamentale ale justiţiei.

20. În cazul componenţei mixte a Consiliul judiciar, CCJE consideră, că unele dintre sarcinile acestuia pot fi rezervate pentru şedinţele Consiliului judiciar în componenţa exclusivă a membrilor-judecători.

III.B. Califi carea pentru calitatea de membru

21. Membrii Consiliului judiciar, judecători sau non-judecători, trebuie să fi e selectaţi în baza competenţei, experienţei, înţelegerii activităţii judecătoreşti, capacităţii de a purta discuţii şi culturii de independenţă.

22. Membrii non-judecători ai Consiliului judiciar pot fi selectaţi din rîndul altor ju-rişti eminenţi, profesori universitari, care au anumită vechime în profesie, sau din rîndul cetăţenilor cu poziţie socială notorie. Managementul modern al sistemului judecătoresc poate, de asemenea, solicita contribuţii mai largi din partea membrilor cu experienţă de lucru în domeniile ce nu ţin de cel juridic (de exemplu, în domeniile de management, fi nanţe, tehnologii informaţionale (TI), ştiinţe sociale).

23. Membrii Consiliului judiciar, judecători sau non-judecători, nu trebuie să fi e politi-cieni activi, sau să deţină funcţia de parlamentar sau funcţii în cadrul puterii executive sau organelor administraţiei publice. Aceasta înseamnă, că nici şeful statului, în cazul în care el este şi şeful guvernului, nici un ministru nu poate să fi e membru al Consiliului judiciar. Fiecare stat trebuie să adopte prevederi legislative speciale în acest sens.

24. CCJE consideră, că componenţa Consiliului judiciar trebuie să refl ecte, pe cît este posibil, diversitatea în societate.

III.C. Metode de selectare

III. C. 1. Selectarea membrilor-judecători

25. Pentru a garanta independenţa organului responsabil pentru selectarea şi dez-voltarea judecătorilor, trebuie să existe reguli care să asigure, că membrii-judecători sunt selectaţi de corpul judecătoresc.

26. Selectarea poate să fi e efectuată prin alegeri sau, pentru un număr limitat de membri (ca preşedinţi ai Curţii Supreme sau ai Curţilor de apel), prin numirea aces-tora în calitate de membri din ofi ciu.

27. Fără a impune o anumită metodă de alegere, CCJE consideră, că judecătorii din cadrul Consiliului judiciar trebuie să fi e aleşi de către egalii lor în baza metodelor ce garantează cea mai mare reprezentare a sistemului judecătoresc la toate nivele1.

1 A se vedea Carta Europeană cu privire la statutul judecătorilor, alineatul 1.3.


28. Deşi rolurile şi sarcinile asociaţiilor profesionale de judecători şi ale Consiliului ju-diciar diferă, anume independenţa sistemului judecătoresc stă la baza intereselor am-belor structuri. Uneori organizaţiile profesionale sunt într-o poziţie perfectă pentru a se expune în discuţiile privind politica judiciară. Totuşi, în multe state, marea majori-tate a judecătorilor nu sunt membri ai asociaţiilor profesionale. Participarea ambelor categorii de judecători (atît membri şi cei care nu sunt membri ai asociaţiilor) în for-marea pluralismului în cadrul Consiliului judiciar ar fi mult mai reprezentativ pentru imaginea instanţelor judecătoreşti. Astfel, asociaţiilor de judecători trebuie să li se permită să propună candidaturile judecătorilor (sau o listă de candidaţi) pentru ale-geri, şi acelaşi aranjament trebuie să fi e oferit şi judecătorilor care nu sunt membri ai acestor asociaţii. Este de datoria statelor să elaboreze un sistem potrivit de alegeri, cu includerea aranjamentelor menţionate.

29. Pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor referitoare la faptul, că Consiliul judi-ciar trebuie să fi e „depolitizat”, CCJE este de acord cu părerea, că competiţia în alegeri trebuie să se conformeze regulilor stabilite de însuşi Consiliul judiciar, pentru a mini-miza orice risc de pierde a încrederii cetăţenilor în sistemul judecătoresc.

30. CCJE nu are obiecţii faţă de elaborarea altor metode, decît cele de alegeri directe, care vor garanta reprezentarea largă a sistemului judecătoresc în Consiliul judiciar. Una din metodele, care ar garanta o reprezentanţă diversifi cată şi teritorială, poate fi adoptată în baza experienţei unor ţări privind formarea completelor de judecată prin alegerea membrilor prin tragere la sorţi în baza unei sau mai multor liste terito-riale cu candidaţi eligibili, nominalizaţi de un număr sufi cient de judecători.

31. CCJE nu susţine sistemele care implică autorităţile politice, aşa ca Parlamentul sau puterea executivă, la oricare etapă a procesului de selectare. Toate interferenţele ierarhiei judecătoreşti în acest proces trebuie să fi e evitate. Toate formele de numire a judecătorilor de către autorităţi interne sau externe sistemului judecătoresc tre-buie să fi e excluse.

III. C. 2. Selectarea membrilor non-judecători

32. Membrii non-judecători nu trebuie să fi e desemnaţi de puterea executivă. Deşi este de datoria fi ecărui stat în parte să găsească un echilibru între diferite interese, CCJE ar recomanda formarea unui sistem care ar prevedea desemnarea membrilor-non-judecători de către autorităţi apolitice. În cazul în care, într-un stat membrii non-judecători sunt aleşi de Parlament, aceştia nu trebuie să fi e membri ai Parlamentului şi trebuie să fi e aleşi de o majoritate califi cată, care să refl ecte susţinerea esenţială a opoziţiei, şi trebuie să fi e persoane care, în cadrul componenţei generale a Consi-liului judiciar, să ofere o reprezentare diversifi cată a societăţii.

III. C. 3. Alegerea conducerii Consiliului judiciar

33. Este necesar de asigurat ca preşedinţia Consiliului judiciar să fi e deţinută de o persoană imparţială, care nu este apropiată partidelor politice. Astfel, în statele cu


sistem parlamentar, unde şeful statului deţine doar puteri formale, se acceptă ca şeful statului să fi e Preşedintele Consiliului judiciar, în timp ce în statele cu alte sis-teme, Preşedintele Consiliului trebuie să fi e ales de Consiliu din rîndul judecătorilor.

III.D. Numărul de membri şi durata mandatului

34. CCJE consideră, că numărul de membri al Consiliului judiciar trebuie să refl ecte mărimea sistemului judecătoresc şi, subsecvent, volumul de sarcini care urmează a fi îndeplinite. Deşi statele trebuie să decidă dacă membrii Consiliul judiciar vor lucra permanent sau cu sarcină de muncă redusă, CCJE ţine să sublinieze, că angajarea cu sarcină deplină înseamnă activitate mai efi cientă şi o mai bună protejare a inde-pendenţei. Totuşi, este nevoie de asigurat că judecătorii, care se întrunesc în cadrul Consiliului judiciar, nu vor lipsi prea mult timp de la serviciul nemijlocit de judecător, astfel încît, atunci cînd este posibil, contactul cu practica judecătorească să fi e păs-trat. Mandatele care presupun dreptul exclusiv de a participa în şedinţele Consiliului judiciar trebuie să fi e limitate în număr şi în timp1.

35. CCJE recomandă ca, în scopul garantării continuităţii activităţilor Consiliului judi-ciar, membrii acestuia să nu fi e înlocuiţi toţi concomitent.

III. E. Statutul de membru

36. Membrii Consiliului judiciar (judecători şi non-judecători) trebuie să fi e asigu-raţi cu garanţii privind independenţa şi imparţialitatea lor. Remunerarea membrilor Consiliului judiciar trebuie să corespundă poziţiei pe care o ocupă şi să fi e proporţio-nală cu volumul de lucru pe care îl îndeplinesc în cadrul Consiliului.

IV. Resursele (pentru asigurare fi nanciară, cu personal şi expertiză tehnică) şi deciziile legale ale consiliului judiciar

IV. A. Bugetul şi personalul

37. CCJE subliniază importanţa asigurării fi nanţării Consiliul judiciar în măsura exis-tenţei posibilităţii de funcţionare în modul corespunzător. Consiliul judiciar trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru a activa independent şi autonom, precum şi de capacitate de a negocia şi de a organiza efectiv bugetul său.

38. Consiliul judiciar trebuie să dispună de sediu propriu, secretariat, calculatoare şi libertate de a se organiza, fără a fi obligat să răspundă pentru activităţile sale în faţa unei autorităţi politice sau de alt gen. Consiliul judiciar trebuie să fi e liber să-şi orga-nizeze şedinţele şi agenda întrunirilor, şi trebuie să aibă dreptul să comunice direct cu instanţele judecătoreşti în vederea exercitării atribuţiilor sale. Consiliul judiciar trebuie să dispună de personal conform necesităţilor sale, şi fi ecare membru trebuie să fi e asigurat cu personal în conformitate cu sarcinile îndeplinite de el.

1 A se vedea, cu referire la judecătorii implicaţi în activităţile de formare profesională, Avizul nr. 4 (2003) al CCJE, alineatul 21.


IV. B. Deciziile Consiliului judiciar

39. Unele decizii ale Consiliului judiciar ce ţin de managementul şi administrarea sistemului judecătoresc, precum şi deciziile ce ţin de numirea, transferarea, promo-varea, disciplina şi revocarea judecătorilor (dacă Consiliul este împuternicit în acest sens) trebuie să includă şi temeiurile pentru adoptarea lor, să aibă forţă obligatorie, şi să fi e pasibile unui recurs judecătoresc. De fapt, independenţa Consiliului judiciar nu înseamnă că acesta este în afara legii şi este absolvit de supravegherea judiciară.

IV. C. Expertiza tehnică

40. Consiliul judiciar poate să solicite asistenţa experţilor de alte profesii asupra unor aspecte specifi ce. Cu siguranţă aceşti experţi nu sunt membri ai Consiliului judiciar şi nu pot participa în procesul de luare a hotărîrilor.

V. Împuterniciri extensive pentru garantarea independenţei şi efi cienţei justiţiei

41. În general, Consiliul judiciar trebuie să aibă un rol important în ce priveşte com-petenţele interdependente, în scopul unei mai bune protecţii şi promovării inde-pendenţei şi efi cienţei justiţiei.

42. CCJE recomandă Consiliului judiciar, ca nemijlocit sau în colaborare cu alte or-gane, să asigure exercitarea în mod independent a următoarelor sarcini:

– selectarea şi numirea judecătorilor (a se vedea punctul V.A); – promovarea judecătorilor (a se vedea punctul V.A); – evaluarea judecătorilor (a se vedea punctul V.B); – aspecte ce ţin de disciplină şi etică (a se vedea punctul V.C); – formarea profesională a judecătorilor (a se vedea punctul V.D); – controlul şi administrarea bugetului separat (a se vedea punctul V.E); – administrarea şi managementul instanţelor judecătoreşti (a se vedea punctul

V.F); – protecţia imaginii judecătorilor (a se vedea punctul V.G); – prezentarea de opinii altor puteri ale Statului (a se vedea punctul V.H); – cooperarea cu organele relevante la nivel naţional, european şi internaţional

(a se vedea punctul V.I).– responsabilitatea în faţa publicului: transparenţă, responsabilitate, raportare

(a se vedea punctul VI).

43. Trebuie conştientizat şi luat în considerare faptul, că pot să apară confl icte între diferite funcţii ale Consiliului judiciar, spre exemplu între cele de numire şi de for-mare profesională a judecătorilor, sau între cele de formare profesională şi funcţiile disciplinare, precum şi între atribuţiile ce ţin de formarea profesională şi evaluarea


judecătorilor. O cale de a evita apariţia unor astfel de confl icte ar fi repartizarea sar-cinilor între diferite subdiviziuni ale Consiliului judiciar1.

44. CCJE accentuează, că diverse sarcini ale Consiliului judiciar sunt strîns legate de rolul constituţional al Consiliului judiciar şi că aceste sarcini trebuie să fi e prevăzute în Constituţie sau la nivelul unei legi de bază cu valoare egală sau altui instrument constituţional. Pentru a asigura îndeplinirea cu efi cienţă maximă a responsabilită-ţilor Consiliului, trebuie prevenite problemele legate de exercitarea eventualelor presiuni externe şi interne (spre exemplu, presiuni din partea puterii legislative / executive) prin defi nirea tipurilor de sarcini şi a modului în care acestea trebuie să fi e exercitate.

45. De asemenea trebuie să existe o legătură strînsă între componenţa şi competen-ţele Consiliului judiciar. În special, componenţa trebuie să fi e constituită în baza sar-cinilor executate de Consiliul judiciar. Pentru exercitarea anumitor atribuţii ale Consi-liului judiciar poate fi necesară, spre exemplu, participarea membrilor din avocatură, a profesorilor de drept sau chiar a unor reprezentanţi ai societăţii.

46. Poate fi făcută distincţie între Consiliul judiciar care exercită atribuţii tradiţionale (spre exemplu, în baza aşa-numitului „model al Europei de Sud”, care are competenţe de numire a judecătorilor şi de evaluare a sistemului judiciar) şi Consiliul judiciar care exercită atribuţii noi (spre exemplu, în baza aşa-numitului „model al Europei de Nord”, competenţele căruia ţin de administrare şi chestiuni de buget). CCJE încura-jează atribuirea Consiliului judiciar atît funcţiilor tradiţionale, cît şi celor noi.

47. În plus, competenţele Consiliului judiciar pot să depindă de funcţiile altor or-gane similare, precum Consiliul procurorilor sau, în alte ţări, Consiliul judecătorilor pe cauze administrative. Stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor cu aceste organe, precum şi extinderea cooperării / contactelor europene şi internaţionale reprezintă o altă responsabilitate a Consiliului judiciar.

V. A. Selectarea, numirea şi promovarea judecătorilor

48. Pentru menţinerea independenţei sistemului judiciar este esenţial, ca numirea şi promovarea judecătorilor să fi e făcute independent şi nu de puterea legislativă sau cea executivă, dar preferabil de Consiliul judiciar2.

49. Cu toate că este pe larg acceptată practica de numire şi promovare în baza unui act ofi cial din numele şefului statului, luînd în considerare importanţa judecătorilor în societate şi pentru accentuarea caracterului fundamental al funcţiei acestora, şeful statului trebuie să se conformeze propunerii Consiliului judiciar. Organul respectiv nu poate să fi e consultat doar pentru prezentarea opiniei referitoare la propunerea de numire a judecătorului, pregătită în prealabil de puterea executivă, deoarece în-

1 A se vedea Avizul nr. 4 (2003) al CCJE.2 A se vedea Avizul nr. 1(2001) al CCJE.


suşi faptul, că propunerile vor parveni de la o autoritate politică va avea un impact negativ asupra imaginii de independenţă a judecătorului, indiferent de calităţile personale ale candidatului propus.

50. Deşi sistemul dat de numire în funcţie şi promovare este esenţial, aceasta însă nu este sufi cient. Trebuie să existe transparenţă totală în condiţiile de selectare a candi-daţilor, astfel încît judecătorii şi chiar societatea să fi e convinşi, că numirea în funcţie a unui candidat s-a făcut exclusiv pentru meritele acestuia şi în baza califi cării, abi-lităţilor, integrităţii, independenţei, imparţialităţii şi efi cienţei acestuia. Astfel, este esenţial, ca, în conformitate cu practicile anumitor state, fi ecare Consiliu judiciar să facă publice criteriile de selectare şi numire a judecătorilor. De asemenea, la reali-zarea sarcinii de administrare a instanţelor judecătoreşti şi, în particular, de formare profesională, Consiliul judiciar va asigura, ca procedurile de numire şi promovare în funcţie a judecătorilor în baza meritelor să fi e accesibile pentru mai mulţi candidaţi care vor reprezenta cît mai larg societatea la diverse nivele.

51. În plus, în cazul posturilor mai înalte, în special funcţia de preşedinte al instanţei, Consiliul judiciar trebuie să distribuie ofi cial descrierea generală cu specifi carea pos-turilor relevante şi calităţilor solicitate de la candidaţi, pentru a asigura transparenţa şi răspunderea pentru alegerea făcută de autoritatea angajatoare. La baza acestei alegeri trebuie să fi e doar calităţile candidatului şi nu motivele subiective, precum interesele personale, politice sau ale asociaţiei / sindicatelor.

V. B. Evaluarea profesională a judecătorilor

52. Chestiunile ce ţin de evaluarea profesională a judecătorilor sunt de natură dublă: în primul rînd este vorba despre evaluarea calităţii sistemului judiciar şi, în al doilea rînd, despre deprinderile profesionale ale judecătorilor.

53. Problema privind evaluarea calităţii sistemului judiciar a fost refl ectată de către CCJE în Avizul nr. 61. Cît priveşte Avizul dat, este foarte important, ca în fi ecare stat membru Consiliul judiciar să deţină rolul principal în determinarea criteriilor şi stan-dardelor de calitate ale activităţii judecătoreşti, pe de o parte, şi în implementarea şi monitorizarea datelor calitative de către diferite jurisdicţii, pe de altă parte.

54. Desigur, calitatea justiţiei poate fi măsurată prin date obiective, precum condi-ţiile de acces la justiţie şi tratamentul publicului în incinta instanţelor judecătoreşti, gradul de implementare a procedurilor disponibile şi termenele de soluţionare a cauzelor, iar hotărîrile judecătoreşti sunt executate. Totuşi, aici se implică şi o apre-ciere mai subiectivă a valorii deciziilor judecătoreşti enunţate şi a modului în care aceste decizii sunt percepute de publicul general. Merită a fi luată în consideraţie informaţia cu caracter preponderent politic, precum ar fi ponderea mijloacelor din

1 Avizul nr. 6(2004) al CCJE menţionează că această întrebare nu trebuie să fi e confundată cu evaluarea capa-cităţilor profesionale ale judecătorilor şi că trebuie să fi e luat în considerare caracterul specifi c al activităţii judecătoreşti pentru a evita asimilarea acesteia cu un serviciu public ordinar.


bugetul de stat care sunt alocate sistemului de justiţie şi modul în care indepen-denţa sistemului judiciar este percepută de celelalte două ramuri ale puterii de stat. Toate aceste considerente justifi că participarea activă a Consiliilor judiciare în eva-luarea calităţii justiţiei şi în implementarea tehnicilor de lucru ce ar asigura efi cienţa activităţii judecătorilor.

55. În cazuri relevante întrebarea privind evaluarea profesională a judecătorilor de-pinde de faptul, dacă judecătorul este recrutat la începutul carierei sale din rîndul altor candidaţi, care nu au experienţă de lucru în domeniu, sau după mulţi ani de practică în profesia juridică - din rîndul celor mai merituoşi practicieni cu cea mai bună experienţă. Calităţile profesionale ale candidatului trebuie să fi e evaluate atît în primul caz, pentru a determina deprinderile lui nedezvăluite anterior, cît şi în ul-timul caz, avînd în vedere rolul judecătorului şi evoluţia constantă a practicii judi-ciare, precum şi a competenţelor pe care aceasta le prevede.

56. Este important de menţionat, că evaluarea trebuie să constituie nu doar din exa-minarea cunoştinţelor juridice şi deprinderilor profesionale ale judecătorilor la ge-neral, dar şi din dezvăluirea datelor personale, aşa precum calităţile de personalitate şi deprinderile de comunicare ale judecătorilor. Dacă profesarea funcţiilor judiciare presupune calităţi tehnice şi personale deosebite, atunci ar fi de dorit ca la nivelul european să fi e atins un acord comun referitor la identifi carea acestora. În acest sens Consiliul judiciar trebuie să joace rolul fundamental în procesul de identifi care a criteriilor generale de evaluare. Totuşi, Consiliul judiciar nu trebuie să substituie or-ganul judecătoresc relevant, care este însărcinat cu producerea evaluării individuale a judecătorilor.

V. C. Etica şi disciplina judecătorilor

V. C. 1. Etica

57. Referitor la chestiunile de etică şi disciplină, CCJE, în Avizul nr. 3 (2002), menţio-nează necesitatea de a diferenţia foarte clar aceste două noţiuni.

58. Deosebirea dintre disciplina şi etica profesională face necesar de a pune la dis-poziţia judecătorilor un set de principii ale eticii profesionale, care trebuie să fi e con-cepute ca un instrument de lucru folosit atît pentru instruirea judecătorească, cît şi în practica cotidiană. Diseminarea jurisprudenţei privind chestiuni de disciplină de către organul disciplinar marchează o îmbunătăţire majoră în asigurarea cu infor-maţie a judecătorilor; aceasta le permite să discute precedentele lor şi să creeze „un grup de experţi” pentru astfel de discuţii. Totuşi, aceasta nu este sufi cient în sine: deciziile ce ţin de procedurile disciplinare nu acoperă în întregime regulile ce ţin de etica profesională şi nici nu constituie un ghid al bunelor practici necesar judecăto-rilor.

59. Setul de principii ale eticii profesionale trebuie să reprezinte o sinteză a bunelor practici, cu exemple şi comentarii; acest set nu trebuie să se echivaleze unui cod,


rigiditatea şi caracterul exhaustiv fals al căruia sunt foarte criticate. Acest ghid al bu-nelor practici trebuie să constituie rezultatul lucrului judecătorilor înseşi, căci ar fi nepotrivit ca părţile terţe şi în special alte ramuri ale puterii de stat să impună jude-cătorilor careva principii.

60. Ţinînd cont de distincţia dintre etica profesională şi disciplina, formulată de CCJE, cu elaborarea acestui set de principii ale eticii profesionale trebuie să se ocupe un alt organ, decît cel responsabil pentru disciplina judecătorilor. Există cîteva soluţii pentru a determina acel organ competent care trebuie să îşi asume răspunderea pentru etica judecătorească:

(i) a încredinţa această activitate Consiliului judiciar în cazul în care acest Consi-liu nu are funcţii disciplinare sau include un organ special responsabil pentru chestiuni disciplinare şi avînd o componenţă separată în cadrul Consiliului ju-diciar (a se vedea punctul 64 mai jos); sau

(ii) a crea în cadrul Consiliului judiciar o comisie de etică, care va avea unica atribuţie de a elabora şi monitoriza regulile etice. Dacă va fi aleasă această opţiune, pot să apară probleme la nivelul criteriilor de selectare a membrilor comisiei şi din cauza riscului de a fi creat un confl ict sau o neînţelegere între comisia respectivă şi Consiliul judiciar;

Organul, căruia îi este încredinţat domeniul eticii, la fel ar trebui, conform recoman-dărilor CCJE în Avizul nr. 3, să-i consulte pe judecători în privinţa chestiunilor ce ţin de etică profesională, cu care ei cu siguranţă se vor întîlni în cariera lor.

61. În plus, CCJE consideră, că atragerea persoanelor din afara sistemului judiciar (avocaţi, academicieni, reprezentanţi ai societăţii, alte autorităţi guvernamentale) în procesul de elaborare a principiilor etice este justifi cată, aceasta pentru a preveni apariţia perceperilor posibile de urmărire a intereselor personale şi de auto-pro-tecţie, dar în acelaşi timp asigurîndu-se că judecătorii nu sunt privaţi de împuterni-cirea de a-şi determina de sine stătător etica profesională.

V. C. 2. Disciplina

62. În Avizul nr. 3 (2002), CCJE a abordat întrebarea referitoare la responsabilitatea judecătorului. Evoluţiile recente din unele state demonstrează necesitatea protejării judecătorilor de tentaţia de a lărgi aria responsabilităţilor lor în chestiuni pur juris-dicţionale. Rolul Consiliului judiciar este de a arăta, că un judecător nu poate să îşi asume aceleaşi responsabilităţi ca şi membrii altor profesii: el îndeplineşte o atri-buţie publică şi nu poate refuza judecarea unei cauze. Mai mult, în cazul în care jude-cătorul este expus sancţiunilor legale şi disciplinare în legătură cu deciziile sale, nu pot fi menţinute nici independenţa judecătorească, nici echilibrul de puteri. Astfel, Consiliul judiciar trebuie, fără echivoc, să dezaprobe toate proiectele politice ela-borate cu scopul limitării libertăţii judecătorilor în luarea deciziilor. Aceasta însă, nu diminuează datoria judecătorilor de a respecta Legea.


63. Judecătorul care examinează cauzele cu indiferenţă sau care este fl agrant incom-petent în soluţionarea acestora, trebuie să fi e supus sancţiunilor disciplinare. Chiar şi în aceste cazuri, precum este menţionat de CCJE în Avizul nr. 3(2002), este important ca judecătorii să benefi cieze de protecţia procedurilor disciplinare, care garantează respectarea principiului de independenţă şi sunt efectuate de un organ total inde-pendent de infl uenţă politică, în baza abaterilor disciplinare bine defi nite: şeful sta-tului, ministrul justiţiei sau alt reprezentant al autorităţilor politice nu pot fi membri al organului disciplinar.

64. Consiliul judiciar este împuternicit să soluţioneze problemele de etică; în plus, acesta poate să examineze şi plîngerile cetăţenilor împotriva judecătorilor. Pentru a evita apariţia confl ictelor de interese, în cazul în care procedura disciplinară nu este intentată sub jurisdicţia curţii disciplinare pentru judecători, este de dorit ca aceasta să fi e soluţionată de comisia disciplinară compusă din majoritatea substanţială1 a judecătorilor care nu sunt membri ai Consiliului judiciar, aleşi de egalii lor, cu drept de recurs într-o instanţă judecătorească superioară.

V.D. Formarea profesională a judecătorilor2

65. În fi ecare stat responsabilitatea pentru organizarea şi supravegherea cursurilor de formare profesională a judecătorilor trebuie să fi e încredinţată nu ministerului justiţiei sau unei alte autorităţi subordonate legislativului sau puterii executive, dar anume sistemului judiciar sau, preferabil, Consiliului judiciar; asociaţiile judecătorilor, de asemenea, pot juca un rol important în acest sens. Mai mult, conceperea pro-gramelor de formare profesională a judecătorilor şi implementarea acestora trebuie să fi e încredinţate, sub autoritatea sistemului judiciar sau, preferabil, a Consiliului judiciar, unui organ autonom special (spre exemplu, unei academii de formare pro-fesională) cu buget separat şi care trebuie să activeze în consultaţii permanente cu judecătorii. Este recomandată o delimitare clară între Consiliul judiciar şi academia de formare profesională, dacă ultima există.

66. CCJE este de părerea că, în cazul în care Consiliul judiciar va deţine competenţa în formarea profesională şi numirea sau promovarea judecătorilor, trebuie să fi e făcută o diferenţiere clară între ramurile Consiliului care vor fi responsabile pentru exerci-tarea acestor sarcini şi trebuie să se evite stabilirea legăturilor atît cu ministerul justi-ţiei (pe marginea desemnării formatorilor, alocării bugetului etc.), cît şi cu ministerul educaţiei (acreditarea, recunoaşterea diplomelor, etc.).

67. Consiliul judiciar trebuie să coopereze cu organul de formare profesională, în ceea ce priveşte prestarea cursurilor de formare iniţială şi continuă, pentru a asigura formare profesională efi cientă şi de calitate înaltă şi pentru a garanta că judecătorii

1 A se vedea alineatul 71 în Avizul nr. (2003) 3 al CCJE.2 Importanţa formării profesionale pentru păstrarea şi dezvoltarea competenţelor profesionale ale judecă-

torilor este subliniată în diferite documente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei. A se vedea Avizul nr. 4 (2003) al CCJE şi Raportul Reţelei de la Lisabona privind contribuţia organelor de formare profesională la implementare exactă a Avizului nr. 4 (2003) al CCJE din 11.10.2006.


sunt selectaţi în baza unor criterii obiective şi pasibile evaluării, a unui sistem de merite şi a pregătirii profesionale corespunzătoare.

V. D. 1. Formarea iniţială

68. În scopul asigurării candidaţilor la funcţia de judecător cu cursuri de formare profesională calitativă, CCJE recomandă ca Consiliul judiciar să participe direct sau să coopereze în alte moduri cu instituţiile de formare profesională în procesul de elaborare a programelor de formare iniţială a judecătorilor, datorită cărora candidaţii îşi vor dezvolta şi aprofunda nu doar cunoştinţele juridice în domeniul dreptului na-ţional / internaţional material şi procesual şi a practicii judiciare, dar vor dezvolta şi abilităţi adiţionale, spre exemplu cunoştinţe în domeniul limbilor străine, eticii, soluţionării alternative a disputelor, astfel încît în serviciul societăţii să fi e judecătorii capabili să aplice corect legea, cu gîndire critică şi independentă, cu sensibilitate socială şi lipsiţi de prejudecăţi.

69. În plus, Consiliul judiciar trebuie să ofere evaluare externă a cursurilor de formare iniţială, în sens că prin urmărirea evoluţiei şi succeselor profesionale ale judecătorilor în activitatea de rutină în primii ani după numirea acestora în funcţie, Consiliul va evalua efi cacitatea cursului de formare iniţială şi va fi în stare să facă recomandări pe marginea perfecţionării acestuia.

V. D. 2. Formarea continuă

70. Consiliul judiciar trebuie să încurajeze participarea judecătorilor în toate activi-tăţile de instruire, ca parte importantă a activităţii lor profesionale. Obligaţia legală şi etică a judecătorilor este de a-şi perfecţiona pregătirea profesională prin partici-pare la cursurile de formare continuă, care este un proces permanent de studiere. În timpul exercitării obligaţiilor de serviciu judecătorii trebuie să fi e la curent cu mo-difi cările în legislaţia şi practica naţională şi internaţională1, să cunoască tendinţele sociale şi să se familiarizeze cu metodele soluţionării alternative a disputelor. CCJE recomandă, ca în procesul promovării în funcţie a judecătorilor, Consiliul judiciar să ia în considerare participarea acestora în programele de formare profesională.

71. Rapoartele şi datele statistice privind evaluarea lucrului judecătorilor şi al instan-ţelor judecătoreşti, care sunt anual pregătite de Consiliul judiciar, trebuie să conţină şi date despre problemele critice pe care trebuie să se axeze formarea profesională2, spre exemplu administrarea cauzelor, gestionarea timpului, planifi carea bugetului,

1 A se vedea Avizul nr. 9 (2006) al CCJE.2 În special problema duratei proceselor în anumite categorii de cauze, cele mai comune încălcări ale drep-

turilor omului, tergiversarea examinării cauzelor, încălcări ale legislaţiei, care cel mai des rezultă în anularea şi modifi carea deciziilor judecătoreşti, modifi cări şi completări ale legislaţiei, lacunele de drept, care rezultă în interpretări diferite ale legii, necesitatea de armonizare a jurisprudenţei, procedurile disciplinare şi rezul-tatele acestora.


îmbunătăţirea tehnicilor de lucru, formarea deprinderilor în domeniul relaţiilor cu publicul, metode de comunicare, cercetare juridică, etc.

72. În linii generale, Consiliul judiciar trebuie să consulte pe larg instituţiile de for-mare profesională în procesul de selectare a subiectelor care vor fi incluse în pro-gramele anuale de formare profesională; de asemenea, Consiliul judiciar trebuie să monitorizeze modul de implementare a acestor programe şi să evalueze impactul acestora asupra calităţii performanţei sistemului judecătoresc.

V. E. Bugetul sistemului judecătoresc

73. Deşi instanţele sunt fi nanţate din bugetul de stat, astfel de fi nanţare nu trebuie să fi e supusă riscurilor fl uctuaţiilor politice. Deciziile privind alocarea de fonduri pentru instanţele judecătoreşti trebuie să fi e luate cu respectarea strictă a independenţei judecătoreşti. În pregătirile pentru adoptarea în Parlament a bugetului sistemului ju-decătoresc trebuie să se ţină cont şi de opiniile exprimate de sistemul judecătoresc1. Dacă Consiliul judiciar nu joacă rolul de administrare şi management al instanţelor judecătoreşti, atunci acesta trebuie, cel puţin, să fi e în stare să emită opinii referi-toare la alocarea bugetului minim, necesar pentru efectuarea justiţiei. La fel Consiliul judiciar trebuie să poată clarifi ca nevoile sistemului judecătoresc în scopul justifi cării mărimii bugetului.

74. CCJE consideră că instanţele judecătoreşti pot să fi e cu adevărat independente doar dacă acestea sunt asigurate cu un buget separat şi administrate de un organ in-dependent de puterea executivă şi puterea legislativă, fi e acesta un Consiliu judiciar sau o agenţie independentă.

75. Deşi unele state susţin, că ministerul justiţiei se afl ă într-o poziţie mai bună pentru a negocia bugetul instanţelor judecătoreşti vizavi de alte autorităţi, în special ministerul de fi nanţe, CCJE consideră că acele ţări, în care pentru moment Consi-liul judiciar nu are competenţe fi nanciare extinse, trebuie să supună posibilitatea formării unui astfel de sistem celei mai serioase considerări. Trebuie de subliniat că pentru Consiliul judiciar existenţa împuternicirilor fi nanciare extinse presupune un grad înalt al responsabilităţii acestuia nu doar faţă de puterea executivă şi puterea legislativă dar şi faţă de instanţele judecătoreşti şi societate.

V. F. Administrarea şi managementul instanţelor judecătoreşti

76. Determinarea condiţiilor de alocare a bugetelor diferitor instanţe judecătoreşti şi decizia privind stabilirea organului de examinare şi raportare asupra efi cienţei acti-vităţii judecătoriilor reprezintă probleme sensibile. CCJE consideră că anume Consi-liului judiciar trebuie să îi fi e atribuite competenţe în acest sens.

77. Consiliul judiciar nu trebuie să dispună de competenţe referitoare la adminis-trarea performanţei judecătorilor individuali.

1 A se vedea Avizul nr. 2 (2001) al CCJE.


78. CCJE este de părerea, că Consiliul judiciar poate să contribuie pozitiv la promo-varea şi creşterea calităţii justiţiei. Pe lîngă dezvoltarea politicilor în acest sens, in-stanţele judecătoreşti vor fi fi nanţate sufi cient, pentru a-şi putea exercita obligaţiile. În unele ţări au fost create sisteme de raportare şi evaluare a calităţii justiţiei; este necesar de studiat rezultatele acestor realizări. În ceea ce priveşte dezvoltarea poli-ticilor de evaluare a calităţii, este important ca instanţele judecătoreşti să aprovizio-neze Consiliul judiciar cu informaţii şi statistici relevante.

79. Consiliul judiciar trebuie să supravegheze organizarea serviciului de inspecţie, astfel încît acesta să fi e compatibil cu independenţa judecătorească. Aceasta este deosebit de important în acele state unde serviciile de inspecţie aparţin executi-vului.

V.G. Protejarea imaginii justiţiei

80. În Avizul nr. 7(2005) CCJE recomandă crearea anumitor programe, care urmează să fi e susţinute de statele şi sistemele judiciare europene şi care au ca scop nu doar oferirea publicului a informaţiilor generale din domeniul justiţiei, dar şi asistenţa în asigurarea perceperii corecte a rolului judecătorului în societate. CCJE consideră că instanţele judecătoreşti însăşi trebuie să fi e recunoscute ca instituţii potrivite pentru organizarea programelor de îmbunătăţire şi sporire a înţelegerii şi încrederii cetăţe-nilor în sistemul de justiţie într-un stat. Paralel, rolul de coordonare a diferitor iniţi-ative locale, precum şi promovarea la nivel naţional a „programelor de deschidere” trebuie să fi e încredinţată Consiliului judiciar, care poate, de asemenea, să ofere in-formaţii mai complexe cu ajutorul profesioniştilor.

81. Tot în Avizul nr. 7(2005) CCJE a subliniat rolul organului independent – care poate fi Consiliul judiciar sau una din comisiile acestuia, dacă este nevoie cu participarea profesioniştilor din domeniul presei – în soluţionarea problemelor cauzate de re-fl ectarea informaţională a proceselor de judecată sau a difi cultăţilor întîmpinate de jurnalişti în procesul de îndeplinire a muncii lor.

82. În sfîrşit, în Avizul menţionat mai sus, CCJE – întru soluţionarea problemelor re-feritoare la judecători sau instanţe judecătoreşti provocate sau atacate de presă sau de actori politici sau sociali prin intermediul presei – este de părerea că, în timp ce judecătorul sau instanţa judecătorească în cauză trebuie să se abţină de la reacţii prin aceleaşi canale, Consiliul judiciar sau un organ judiciar trebuie să fi e capabil şi pregătit să dea un răspuns prompt şi efi cient la astfel de provocări şi atacuri în cazu-rile corespunzătoare.

83. Consiliul judiciar trebuie să fi e împuternicit nu doar să îşi exprime public opiniile, dar şi să ia toate măsurile necesare în faţa publicului, autorităţilor politice şi, în caz de necesitate, a instanţelor judecătoreşti pentru a apăra reputaţia instituţiei judecă-toreşti şi/sau membrilor acesteia.

84. De asemenea, Consiliul judiciar poate să fi e organul indicat pentru realizarea unui rol mai larg în domeniul promovării şi protecţiei imaginii justiţiei, deoarece îndepli-


nirea acestei atribuţii des necesită găsirea unui echilibru între libertatea cetăţenilor, actorii sociali şi politici şi mass-media pe de o parte, şi interesul public într-un sistem de justiţie independentă şi efi cientă, pe de altă parte.

85. În acest context Consiliul judiciar, de asemenea, ar putea să fi e împuternicit cu examinarea plîngerilor din partea utilizatorilor serviciilor justiţiei (a se vedea punctul 64 mai sus).

86. CCJE recomandă ca Consiliul judiciar să îndeplinească o astfel de funcţie, folosind asistenţa profesională necesară, deoarece personalul Consiliului, la acest capitol, nu trebuie să se limiteze doar la avocaţi, dar trebuie să includă şi jurnalişti, sociologi, statisticieni etc.

V.H. Prezentarea de opinii altor puteri ale Statului

87. Consiliul judiciar trebuie să-şi prezinte opinia referitor la toate proiectele de texte privind statutul judecătorilor, înfăptuirea justiţiei, dreptul procesual şi, în linii mai generale, la toate proiectele de acte legislative şi normative care ar putea avea un impact asupra sistemului de justiţie, spre exemplu privind independenţa justiţiei sau care ar putea să diminueze garanţia cetăţenilor (dar şi a judecătorilor) privind accesul la justiţie, înainte ca acestea să fi e dezbătute în Parlament. Această funcţie consultativă a Consiliul judiciar trebuie să fi e recunoscută în toate statele-membre şi trebuie să fi e afi rmată de Consiliul Europei ca o recomandare.

V.I. Activităţi de cooperare cu alte organe la nivel naţional, european şi internaţional

88. CCJE subliniază că în unele state responsabilităţile Consiliului judiciar sunt împăr-ţite între cîteva agenţii. Varietatea aranjamentelor naţionale se complică prin faptul, că în unele domenii (ca de exemplu formarea profesională) poate fi competentă o singură instituţie, iar în altele - competenţele sunt împărţite. La această etapă CCJE nu doreşte să se exprime în privinţa unui concept optimal pentru relaţiile dintre di-ferite agenţii. Conştientizînd importanţa tradiţiilor juridice naţionale în privinţa mo-dului în care aceste organe au evoluat, CCJE consideră, totuşi, necesar să recomande crearea unui cadru de cooperare sub conducerea Consiliului judiciar, astfel încît, în situaţia divizării sarcinilor Consiliului între cîteva agenţii, să fi e asigurată implemen-tarea optimă a acestor sarcini. Un asemenea proces poate, de asemenea, să favori-zeze dezvoltarea instituţională în sensul unifi cării progresive a acestor organe (spre exemplu în domeniul formării profesionale). Acelaşi lucru se referă şi la cooperarea cu Consiliile judecătorilor pe cauze administrative. Cooperarea cu Consiliile procuro-rilor, dacă asemenea instituţii separate există, poate fi binevenită.

89. CCJE, de asemenea, subliniază importanţa cooperării la nivel european şi inter-naţional dintre Consiliile judiciare în toate domeniile în care Consiliile activează la nivel naţional.


90. CCJE confi rmă că activitatea Reţelei europene a Consiliilor judiciare (care are rolul de cooperare generală între toate Consiliile judiciare) şi cea a Reţelei de la Lisabona şi a Reţelei Europene de Instruire Juridică (care sunt competente în domeniul instru-irii judiciare) merită recunoaştere şi susţinere. Aceste reţele au fost interlocutori de valoare pentru CCJE.

VI. Consiliul judiciar în serviciul responsabilităţii şi transparenţei sistemului judecătoresc

91. Luînd în consideraţie perspectiva implicării semnifi cative a Consiliului judiciar în administrarea sistemului judecătoresc, trebuie să fi e garantată transparenţa ac-ţiunilor implementate de Consiliu. Transparenţa reprezintă factorul esenţial pentru încrederea cetăţenilor în funcţionarea sistemului judecătoresc, şi este o garanţie în faţa pericolului reprezentat de infl uenţa politică sau de urmărirea intereselor perso-nale, propriei protecţii şi nepotismului în cadrul judiciarului.

92. Toate deciziile luate de Consiliul judiciar cu referire la numirea, promovarea, eva-luarea, disciplina judecătorilor sau alte decizii privind cariera judecătorilor trebuie să fi e motivate (a se vedea punctul 39 mai sus).

93. Cum a fost menţionat mai sus, la numirea şi promovarea judecătorilor transpa-renţa va fi asigurată prin publicarea criteriilor de numire şi prin diseminarea descri-erii funcţiei. Orice persoană interesată trebuie să aibă posibilitatea de a studia ale-gerea făcută şi a verifi ca dacă Consiliul judiciar a aplicat regulile şi criteriile bazate pe merite, în raport cu numirea şi promovarea judecătorilor.

94. În cazul în care Consiliul judiciar dispune de puteri bugetare este logic ca acesta să îşi asume răspunderea pentru folosirea fondurilor în faţa Parlamentului, care a adoptat bugetul. Partea bugetului alocată pentru sistemul judecătoresc trebuie să fi e verifi cată de Curtea de conturi, responsabilă pentru supravegherea utilizării ba-nilor publici, în cazul în care acest organ există.

95. În cazul în care Consiliul judiciar dispune de puteri disciplinare, judecătorilor supuşi procedurilor disciplinare li se vor oferi informaţii complete despre motivele deciziilor luate, astfel încît aceşti judecători vor putea aprecia dacă merită sau nu să facă recurs împotriva unei astfel de decizii (a se vedea punctul 39 mai sus). În plus, Consiliul judiciar ar putea să examineze posibilitatea publicării deciziilor fi nale, în scopul informării nu doar a sistemului judecătoresc în întregime, dar şi a publicului general cu privire la modul de implementare a procedurilor disciplinare, precum şi în scopul de a arăta, că sistemul judecătoresc nu intenţionează să muşamalizeze ac-ţiunile condamnabile ale membrilor lui.

96. Consiliul judiciar trebuie să publice periodic rapoarte de activitate, scopul cărora va fi , pe de o parte, descrierea lucrărilor efectuate şi a difi cultăţilor întîlnite de Consi-liul judiciar, iar, pe de altă parte, propunerea măsurilor de îmbunătăţire a funcţionării sistemului judecătoresc în interesul publicului general. Pentru a îmbunătăţi disemi-


narea informaţiei şi interacţiunea între instituţiile judiciare, publicarea unor astfel de rapoarte poate fi susţinută de conferinţe de presă cu participarea jurnaliştilor, întruniri cu judecători şi purtători de cuvînt ai instituţiilor judecătoreşti.

SUMARUL RECOMANDĂRILOR ŞI CONCLUZIILORÎn Avizul nr. 10 (2007) cu privire la „Consiliul judiciar în serviciul societăţii”, CCJE re-comandă:

A. În linii generale:

b) este important de format un organ special, spre exemplu un Consiliu judi-ciar, însărcinat cu protecţia independenţei judecătorilor ca element esenţial într-un stat guvernat în baza principiului supremaţiei legii, astfel respectînd principiul separării puterilor;

c) Consiliul judiciar urmează să protejeze independenţa atît a sistemului judecă-toresc, cît şi a judecătorilor individuali şi, concomitent, să garanteze efi cienţa şi calitatea justiţiei conform prevederilor Articolului 6 al Convenţiei europene pentru drepturile omului, pentru a spori încrederea cetăţenilor în justiţie;

d) Consiliul judiciar urmează să fi e protejat de riscul de a-i fi restrînsă autonomia din partea puterii legislative sau a puterii executive prin menţiuni în Constitu-ţie sau texte echivalente.

B. Cu privire la componenţa Consiliului judiciar:

a) pentru a evita urmărirea intereselor personale, propriei protecţii şi nepotis-mului şi pentru a refl ecta diferite opinii în societate, componenţa Consiliului judiciar trebuie să fi e mixtă, cu o majoritate substanţială de judecători, chiar dacă anumite sarcini specifi ce trebuie să fi e rezervate şedinţelor Consiliului în componenţa exclusivă a membrilor-judecători. Consiliul judiciar pot să fi e compus exclusiv din judecători;

b) membrii Consiliului judiciar, fi e aceştia judecători sau non-judecători, vor fi desemnaţi în baza competenţei lor, experienţei, înţelegerii activităţii judecă-toreşti şi a culturii independenţei. La fel, aceştia nu trebuie să fi e politicieni activi sau membri ai executivului sau ai legislativului;

c) membrii-judecători trebuie să fi e aleşi de egalii lor, fără nici o interferenţă din partea autorităţilor politice sau a ierarhiei judecătoreşti, prin metodele care ar garanta reprezentarea cît mai largă a sistemului judecătoresc; în cazul în care pentru selectare se organizează alegeri directe, Consiliul judecătoresc trebuie să emită reguli în vederea minimizării riscului de a pierde încrederea cetăţeni-lor în sistemul de justiţie;

d) desemnarea membrilor non-judecători, cu sau fără experienţă în profesii ju-ridice, trebuie să fi e încredinţată unui organ apolitic; în cazul în care aceşti


membri sunt, totuşi, aleşi de către Parlament, ei nu trebuie să fi e membri ai Parlamentului şi trebuie să fi e aleşi de o majoritate califi cată, care să refl ecte susţinerea esenţială a opoziţiei, şi trebuie să fi e persoane care, în cadrul com-ponenţei generale a Consiliului judiciar, să ofere o reprezentare diversifi cată a societăţii.

C. Cu privire la funcţionarea Consiliului judiciar:

a) Mandatele membrilor pot fi cu normă deplină de muncă, însă limitate în nu-măr şi timp, în scopul menţinerii legăturii cu practica judecătorească; mem-brilor Consiliului (judecători şi non-judecători) trebuie să li se acorde garanţii referitoare la independenţa şi imparţialitatea lor;

b) Consiliul judiciar trebuie să îşi gestioneze bugetul propriu şi să fi e fi nanţat în măsură sufi cientă pentru funcţionarea optimă şi independentă;

c) unele decizii ale Consiliului judiciar vor trebui motivate şi vor avea putere obli-gatorie, cu posibilitate de a fi supuse unui recurs judecătoresc;

d) în calitate de element esenţial al încrederii cetăţenilor în justiţie, Consiliul judi-ciar trebuie să activeze transparent şi să îşi asume răspunderea pentru activi-tăţile sale, în special prin intermediul unui raport periodic, care de asemenea va propune măsuri de îmbunătăţire a funcţionării sistemului de justiţie.

D. Cu privire la împuternicirile Consiliului judiciar:

a) Consiliul judiciar trebuie să implementeze un spectru larg de sarcini, avînd ca scop protecţia şi promovarea independenţei judecătoreşti şi a efi cienţei justiţiei; la fel Consiliul judiciar trebuie să asigure, că în procesul de realizare a diferitor sarcini nu va apărea nici-un confl ict de interese în cadrul acestui organ;

b) este preferabil ca Consiliul judiciar să fi e împuternicit cu selectarea, numirea şi promovarea judecătorilor; aceste atribuţii trebuie să fi e desfăşurate în baza in-dependenţei absolute de puterea legislativă şi de puterea executivă, precum şi a transparenţei absolute a criteriilor de selectare a judecătorilor;

c) Consiliile judiciare trebuie să se implice activ în evaluarea calităţii justiţiei şi în implementarea tehnicilor ce asigură efi cienţa lucrului judecătorilor, însă ele nu trebuie să substituie organul judecătoresc relevant, care este însărcinat cu evaluarea individuală a judecătorilor;

d) Consiliul judiciar poate fi însărcinat cu soluţionarea problemelor de etică, mai mult, acesta poate să examineze plîngerile utilizatorilor serviciilor justiţiei;

e) Consiliului judiciar îi pot fi încredinţate organizarea şi supravegherea formării profesionale a judecătorilor, însă elaborarea şi implementarea programelor de formare profesională rămîn a fi responsabilitatea unui centru de formare profesională, cu care Consiliul trebuie să coopereze pentru a garanta calitatea formării profesionale iniţiale şi continue a judecătorilor;


f ) Consiliul judiciar poate avea competenţe fi nanciare extinse pentru a negocia şi administra bugetul alocat sistemului de justiţie, precum şi competenţe în raport cu administrarea şi managementul diferitor instanţe judecătoreşti pen-tru o mai bună calitate a justiţiei;

g) de asemenea, Consiliul judiciar poate fi organul potrivit pentru implementa-rea unui rol larg în domeniul promovării şi protecţiei imaginii sistemului de justiţie;

h) Consiliul judiciar trebuie să fi e consultat în privinţa oricărui proiect de act legis-lativ, care poate avea impact asupra sistemului judecătoresc, ca, de exemplu, vizînd independenţa judiciarului, sau care ar putea să diminueze garanţiile ac-cesului cetăţenilor la justiţie, înainte de a fi supus dezbaterilor în Parlament;

i) cooperarea cu diferite Consilii judiciare la nivel european şi la nivel internaţio-nal trebuie să fi e încurajată.

***


Avizul nr.11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)


PRIVIND CALITATEA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI

Strasbourg, 18 decembr ie 2008 CCJE (2008)5

Introducere generală

1. Calitatea justiţiei este o preocupare veche şi constantă a Consiliului Europei, după cum atestă în special convenţiile, rezoluţiile sau recomandările date sub egida Con-siliului asupra mijloacelor de facilitare a accesului la justiţie, îmbunătăţirea şi simpli-fi carea procedurilor, reducerea suprasarcinii de lucru a instanţelor şi redirecţionarea intervenţiei judecătorilor spre o activitate pur jurisdicţională1.

2. În acest context şi pentru a da curs prevederilor mandatului său, Consiliul consul-tativ al judecătorilor europeni (CCJE) a decis să consacre avizul nr. 11 calităţii hotărî-rilor judecătoreşti, care este o componentă majoră a calităţii justiţiei.

3. O motivaţie şi o analiză clare sunt cerinţele fundamentale ale hotărîrilor judecăto-reşti şi un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare denumită CEDO), de exemplu, dis-pune obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a pro-mova instaurarea procedurilor efi ciente. Îndeplinirea acestei obligaţii capătă sens cînd are drept rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi

1 Ansamblul textelor consacrate acestor probleme arată spiritul, potrivit căruia Consiliul Europei înţelege cerinţa calităţii justiţiei: „Pentru Consiliul Europei, abordarea calităţii nu poate fi cea a unei hotărîri izolate, ci depinde, în cadrul unei abordări globale, de calitatea sistemului judiciar, incluzînd judecătorii, avocaţii, grefi erii, precum şi calitatea procesului care conduce la luarea deciziilor. Aşadar asupra fi ecăruia din aceste puncte Consiliul recomandă să se depună eforturi în vederea îmbunătăţirii”. (Jean-Paul JEAN, „Calitatea hotărîrilor judecătoreşti în înţelesul Consiliului Europei”, seminar organizat în zilele de 8 şi 9 martie 2007 de Facultatea de drept şi ştiinţe sociale din Poitiers pe tema „Calitatea hotărîrilor judecătoreşti”, a se vedea Studiile CEPEJ nr. 4).


corect justiţia, atît în drept, cît şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor. O hotărîre ju-decătorească de mare calitate este cea care conduce la un rezultat bun – cîtă vreme judecătorul dispune de mijloacele necesare atingerii acestui scop – în mod echitabil, rapid, clar şi defi nitiv.

4. În această perspectivă, CCJE a subliniat deja că independenţa judiciară trebuie concepută ca un drept al cetăţenilor, enunţînd în avizul său cu nr. 1 (2001), că această independenţă a judecătorilor „nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în in-teresul lor personal, ci le este garantată în interesul supremaţiei dreptului celor ce caută şi cer dreptatea”. CCJE, în avizele sale din 2001, a formulat un anumit număr de sugestii care permit fi ecărui sistem nu numai să asigure justiţiabililor un drept de acces la justiţie ci şi, prin calitatea hotărîrilor pronunţate, să facă în aşa fel, încît justi-ţiabilii să aibă încredere în succesul procesului judiciar1.

5. Obiectul prezentului aviz nu este de a reanaliza principiul fundamental potrivit căruia aprecierea calităţii intrinsece a fi ecărei hotărîri judecătoreşti ţine numai de exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Acest principiu este o consecinţă esen-ţială a garanţiei constituţionale a independenţei judecătorilor, concepută drept una din caracteristicile majore ale statului de drept în societăţile democratice.

6. CCJE a constatat că judecătorii, avînd sarcina de a pronunţa hotărîri judecătoreşti de calitate, sunt în măsură să înceapă să cugete asupra calităţii hotărîrilor judecăto-reşti şi să defi nească factorii acestei calităţi şi condiţiile evaluării sale.

7. Indiferent de caracteristicile proprii fi ecărui sistem judiciar şi de practicile puse în aplicare de instanţele diferitelor state, hotărîrea judecătorească trebuie să îndepli-nească un anumit număr de cerinţe din care să reiasă principii comune. Hotărîrile judecătoreşti au drept scop primordial nu numai soluţionarea unui anumit litigiu asigurîndu-le părţilor securitatea juridică, ci şi, deseori, stabilitatea jurisprudenţei pentru a evita apariţia altor litigii şi a asigura pacea socială.

8. Raportul doamnei Giuliana Civinini, pregătit pe baza răspunsurilor date de mem-brii CCJE la un chestionar2 evidenţiază o foarte mare diversitate de abordări ale sta-telor în privinţa evaluării şi ameliorării calităţii hotărîrilor judecătoreşti. El subliniază de asemenea că, dacă modalităţile de apreciere ale acestei calităţi depind de tradi-ţiile specifi ce ale fi ecărui sistem judiciar, există totuşi în toate statele o dorinţă co-mună de a urmări îmbunătăţirea condiţiilor în care judecătorii trebuie să-şi pronunţe hotărîrile.

1 A se vedea de asemenea concluziile Conferinţei asupra calităţii hotărîrilor judecătoreşti care s-a ţinut la Curtea Supremă a Estoniei la Tartu (la data de 18 iunie 2008) şi care a reunit comunitatea judiciară estonă precum şi Grupul de lucru al CCJE.

2 A se vedea chestionarul asupra calităţii hotărîrilor judecătoreşti şi răspunsurile asupra site-ului CCJE: www.coe.int/ccje.


9. În prezentul aviz, prin „hotărîri judecătoreşti” se înţeleg hotărîrile care statuează asupra cauzelor sau problemelor specifi ce şi care sunt pronunţate de instanţe inde-pendente şi imparţiale, în temeiul art. 6 al CEDO, în special:

• hotărîri pronunţate în materie civilă, socială, penală şi în cea mai mare parte a problemelor administrative;

• hotărîri pronunţate în primă instanţă, în apel sau hotărîri ale instanţelor supe-rioare şi ale curţilor constituţionale;

• hotărîri provizorii;• hotărîri defi nitive;• hotărîri luate sub formă de sentinţă sau de ordonanţă, de instanţele care sta-

tuează în completul de judecată sau cu un singur judecător;• hotărîri pronunţate cu sau fără posibilitatea de exprimare a opiniilor minori-

tare;• hotărîri pronunţate de judecătorii specializaţi sau nespecializaţi sau de in-

stanţe avînd componenţă mixtă (sistemul completului de judecată şi al curţii cu juraţi).

PARTEA I. FACTORI DE CALITATE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI

A. Mediul extern: legislaţia şi contextul economic şi social

10. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti depinde nu numai de fi ecare judecător implicat, ci şi de un anumit număr de variabile care sunt în afara procesului de administrare a justiţiei, cum ar fi calitatea legislaţiei, resursele adecvate alocate sistemului judiciar, calitatea pregătirii juridice.

1. Legislaţia

11. Hotărîrile judecătoreşti se bazează în primul rînd pe legile adoptate de Parlament sau, în sistemul common law, pe acele legi sau principii stabilite de regula preceden-tului judiciar. Aceste surse ale dreptului stabilesc nu numai drepturile de care dispun justiţiabilii şi acţiunile pedepsite de legea penală, ci defi nesc de asemenea cadrul procedural în care se iau hotărîrile judecătoreşti. Prin urmare, opţiunile Parlamen-telor condiţionează genul şi volumul cauzelor care vor fi promovate în faţa instan-ţelor, precum şi felul cum vor fi soluţionate. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti poate fi afectată de schimbările prea dese ale legislaţiei, de o redactare prea puţin satisfă-cătoare sau de un conţinut neclar al legilor sau de un cadru procedural insufi cient.

12. CCJE consideră de asemenea, că este de dorit ca Parlamentele naţionale să eva-lueze şi să controleze impactul legilor existente şi în curs de elaborare privind sis-temului judiciar şi să introducă dispoziţii tranzitorii şi procedurale adecvate pentru a se asigura, că judecătorii sunt în măsură să le aplice prin hotărîri judecătoreşti de calitate. Legiuitorul trebuie să acţioneze în aşa fel, încît legislaţia să fi e clară şi simplu


de folosit şi să fi e conformă cu CEDO. Pentru a facilita interpretarea, lucrările pre-gătitoare ale legilor trebuie să fi e accesibile într-un limbaj inteligibil. Orice proiect de lege privind administrarea justiţiei şi legile procedurale ar trebui să facă obiectul unui aviz al Consiliului Judiciar sau al unui organ echivalent mai înainte ca Parla-mentul să delibereze asupra sa.

13. În vederea asigurării unor hotărîri de calitate în consens cu interesele puse în joc, judecătorii trebuie să acţioneze în cadrul structurilor legale care să le permită să decidă liber şi să dispună efectiv, de exemplu, de timpul necesar examinării co-recte a cauzei. CCJE reaminteşte discuţia privind „gestionarea cauzelor” despre care se face menţiune în avizul său cu nr. 6 (2004)1.

2. Resursele

14. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti este direct determinată de mijloacele buge-tare atribuite sistemului judiciar. Instanţele nu pot acţiona efi cient cu resurse umane şi materiale inadecvate. Este necesară o retribuire adecvată a judecătorilor pentru a-i pune la adăpostul presiunilor vizînd infl uenţarea sensului hotărîrilor lor şi, în general, a comportamentului lor2 şi asigurarea intrării în magistratură a celor mai buni candidaţi. Asistenţa din partea unui personal administrativ de grefi eri califi caţi precum şi colaborarea asistenţilor judiciari, care degrevează judecătorii de munca de rutină şi pregătesc dosarele, pot contribui în mod evident la favorizarea calităţii hotărîrilor pronunţate de o instanţă. În lipsa resurselor fi nanciare adecvate, funcţio-narea efectivă a sistemului judiciar în vederea obţinerii unui produs de calitate este imposibilă3.

3. Factorii implicaţi în sistemul judiciar şi pregătirea juridică

15. Chiar dacă sistemul judiciar se sprijină numai pe factorii implicaţi, calitatea funcţi-onării sistemului judiciar depinde evident de interacţiunea dintre numeroşi interve-nienţi: poliţia, procurorii, avocaţii, grefi erii, membrii completului de judecată, în caz de necesitate etc. Judecătorul nu este decît una din verigile acestui lanţ de factori şi nu neapărat ultimul deoarece etapa executării hotărîrii are aceeaşi importanţă. Chiar dacă ne concentrăm numai asupra calităţii hotărîrilor judecătoreşti, din cele menţi-onate rezultă deja, că performanţa judecătorilor este, fără îndoială, primordială, dar nu este singurul factor care condiţionează pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti de calitate.

1 În ceea ce priveşte în special legile procedurale, CCJE ţine să reamintească aici Avizul său nr. 6(2004) prin care recomandă, pentru a asigura hotărîri judecătoreşti de calitate pronunţate într-un termen rezonabil, ca legiuitorul să facă cele mai bune alegeri în echilibrul dintre durata proceselor şi disponibilitatea mo-dalităţilor alternative de reglementare a confl ictelor, mecanismele de negociere a apărării, procedurile simplifi cate şi/sau accelerate şi procedurile sumare, precum şi drepturile procedurale ale părţilor, etc. De asemenea, ar trebui asigurată fi nanţarea modurilor alternative de reglementare a confl ictelor.

2 A se vedea Avizul nr. 1(2001) al CCJE, paragraful 61.3 A se vedea Avizul nr. 2 al CCJE.


16. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti depinde, printre altele, de pregătirea juridică a ansamblului de specialişti în drept care intervin în cursul procedurii. Acesta este motivul pentru care CCJE doreşte să insiste asupra rolului predării dreptului şi al pre-gătirii în general.

17. În special pentru judecători aceasta implică o pregătire juridică de nivel înalt la începutul carierei juridice1, urmată de un program de pregătire continuă pentru a menţine şi a îmbunătăţi tehnicile profesionale. Prin aceste pregătiri nu ar trebui numai să se acorde judecătorilor competenţele necesare pentru a pune în practică schimbările în cadrul legislaţiei şi regulile de drept naţionale şi internaţionale, ci ar trebui de asemenea să se promoveze alte capacităţi şi cunoştinţe suplimentare în materii nejuridice, permiţînd judecătorului să aibă o mai bună înţelegere a situaţiilor supuse aprecierii sale.

18. Judecătorii ar trebui de asemenea să dispună de o pregătire privind etica şi co-municarea pentru a-i ajuta în relaţiile cu părţile implicate în proces, precum şi cu publicul şi mass-media. Pregătirile vizînd îmbunătăţirea capacităţilor organizatorice au o importanţă deosebită pentru pregătirea şi gestionarea efi cientă a cauzelor (de exemplu, informatica, gestionarea cauzelor, tehnicile de lucru, tehnicile de redactare a sentinţelor/hotărîrilor – incluzînd liniile directoare cu modelele generale pentru redactarea hotărîrilor, lăsînd evident judecătorului posibilitatea de a-şi alege stilul personal), toate acestea în scopul de a administra cauzele fără întîrziere şi a evita demersurile inutile2.

19. De asemenea vor trebui pregătiţi preşedinţii instanţelor în gestionarea resurselor umane, în organizarea strategică pentru a adapta şi administra circulaţia cauzelor, precum şi în planifi carea şi folosirea efi cientă a bugetului şi resurselor fi nanciare. Personalul administrativ şi asistenţii judecătorilor vor trebui să benefi cieze de un in-structaj special privind pregătirea şedinţelor şi controlul şi urmărirea bunei derulări a cauzelor (de exemplu în ceea ce priveşte utilizarea informaticii, tehnicile de gesti-onare a cauzei şi a timpului, redactarea hotărîrilor, limbile străine, comunicarea cu părţile şi cu publicul, cercetarea juridică). Aceasta vizează uşurarea judecătorilor de sarcinile administrative şi tehnice şi permite concentrarea acestora asupra aspec-tului intelectual şi asupra gestionării procedurii şi luării deciziei.

B. Mediul intern: profesionalismul, procedura, şedinţa şi hotărîrea

20. Calitatea hotărîrilor judecătoreşti depinde de asemenea de elementele interne cum ar fi profesionalismul judecătorului, procedura, gestionarea cauzelor, şedinţa şi elementele legate de hotărîre.

1 A se vedea Avizul nr. 4(2003) al CCJE.2 În rîndul magistraţilor ar putea fi amplu difuzate broşuri, studii de caz cu exemple de practici bune şi rele,

modele-standard de redactare a sentinţelor însoţite de metodologie, de fi şe tehnice, de cărţi de referinţă, elaborate în scopul pregătirii.


1. Profesionalismul judecătorului

21. Profesionalismul judecătorului este prima garanţie a unei hotărîri de calitate. Aceasta include pregătirea juridică de înalt nivel, potrivit principiilor formulate de CCJE în avizele sale nr. 4 (2003) şi nr.9 (2005), precum şi dezvoltarea unei culturi de independenţă, de etică şi deontologie potrivit principiilor formulate în Avizele nr. 1 (2001) şi nr.3 (2002).

22. Hotărîrea judecătorească va lua în calcul nu numai instrumentele juridice rele-vante, ci şi noţiunile şi realităţile nejuridice proprii contextului disputei, cum ar fi , de exemplu, consideraţiile etice, sociale sau economice. Aceasta necesită din partea judecătorului o sensibilizare asupra acestor consideraţii în momentul luării deciziei.

23. Procedurile de evaluare sau faptul de a oferi orientări în privinţa performanţelor judecătorilor de către autorităţile judiciare sunt de natură să le îmbunătăţească com-petenţa şi calitatea hotărîrilor judecătoreşti.

2. Procedura şi instrumentarea dosarului

24. Pentru a ajunge la o hotărîre de calitate, acceptată atît de justiţiabil, cît şi de societate, este nevoie de o procedură clară, transparentă şi conformă cu cerinţele CEDO.

25. Cu toate acestea, simpla existenţă a unei legi procedurale care să răspundă ce-rinţelor nu este sufi cientă. CCJE este de părere, că judecătorul trebuie să aibă po-sibilitatea de a organiza şi de a dirija procedura într-un mod activ şi prompt. Buna derulare a procedurii este într-adevăr de natură să favorizeze calitatea produsului fi nal, care va fi hotărîrea1.

26. Faptul că o hotărîre este pronunţată într-un termen rezonabil în temeiul art. 6 al CEDO poate fi de asemenea considerat drept un element important al calităţii. Cu toate acestea, poate exista o nepotrivire între rapiditatea cu care se derulează procesul şi alte aspecte relevante ale calităţii, cum ar fi dreptul la un proces echitabil garantat tot de art. 6 al CEDO. Importanţa de a asigura pacea socială şi securitatea ju-ridică include obligatoriu dar nu în exclusivitate elementul timp. CCJE doreşte să se refere la Avizul său nr. 6 (2004), în care subliniază că elementul „calitate” în justiţie nu poate fi asimilat simplei „productivităţi”. Abordarea calitativă trebuie de asemenea să ia în calcul capacitatea sistemului judiciar de a soluţiona cererea potrivit obiecti-velor generale ale acestui sistem a cărui rapiditate a procedurii nu constituie decît un aspect.

1 În Avizul său nr. 6 (2004), CCJE, care se bazează pe principiile enunţate în Recomandarea nr. R (84) 5, a subliniat importanţa rolului activ al judecătorului în gestionarea procesului civil (a se vedea în special pa-ragrafele 90-102 şi 126).


27. Unele ţări au stabilit modele standardizate de bună practică în materie de gestio-nare a procedurii şi de conduită a şedinţei. Asemenea iniţiative trebuie încurajate de-oarece favorizează o bună gestionare a procedurilor din partea fi ecărui judecător.

28. Trebuie de asemenea subliniată importanţa consultărilor dintre judecători, în cursul cărora pot avea loc schimburi de informaţii şi de experienţe. Acestea permit judecătorilor să discute despre gestionarea cauzelor şi să abordeze difi cultăţile întîl-nite în aplicarea regulilor de drept şi a eventualelor divergenţe de jurisprudenţă.

3. Şedinţa

29. Şedinţa trebuie să dea curs tuturor cerinţelor CEDO, asigurînd atît justiţiabililor, cît şi societăţii în ansamblul său respectarea standardelor minime ale unui proces bine condus şi echitabil. De buna sa derulare va depinde buna înţelegere şi accep-tarea de către justiţiabil şi de către societate a hotărîrii fi nale. Ea trebuie să ofere de asemenea judecătorului toate elementele de apreciere necesare şi are deci un efect hotărîtor asupra calităţii hotărîrilor judecătoreşti. În toate cazurile prevăzute de juris-prudenţa CEDO ar trebui să existe o şedinţă.

30. O şedinţă transparentă şi deschisă, precum şi respectarea contradictorialităţii şi egalităţii armelor constituie cerinţele preliminare necesare pentru ca părţile însele şi publicul în general să recunoască şi să accepte hotărîrea.

4. Elementele inerente hotărîrii

31. Pentru a fi de calitate, hotărîrea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fi ind exe-cutabilă. Justiţiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că a fost soluţionată corect şi societatea va percepe hotărîrea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială. Pentru a atinge aceste obiective trebuie respectat un anumit număr de condiţii.

a. Claritatea

32. Orice hotărîre judecătorească trebuie să fi e inteligibilă, redactată într-un limbaj clar şi simplu, condiţie esenţială pentru a fi înţeleasă de părţi şi de public. Această inteligibilitate necesită o structură coerentă a hotărîrii şi enumerarea argumentaţiei într-un stil clar şi accesibil tuturor1.

33. Fiecare judecător îşi poate alege propriul stil şi propria structură sau se poate baza în acest sens pe modelele standardizate, dacă există. CCJE recomandă ca au-torităţile judiciare să instituie culegeri de bune practici pentru a facilita redactarea hotărîrilor.

1 În această privinţă se face trimitere la Avizul nr. 7 (2005) al CCJE, îndeosebi la paragrafele 56-61 ale aces-tuia.


b. Motivarea

34. Hotărîrea trebuie, în principiu, să fi e motivată1. Calitatea hotărîrii depinde în prin-cipal de calitatea motivării. O motivare bună este o necesitate imperioasă care nu poate fi neglijată în favoarea celerităţii. O motivare bună cere ca judecătorul să aibă timpul necesar pregătirii hotărîrii.

35. Motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărîrii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze ele-mentele care îi justifi că decizia şi o fac să fi e conformă legii şi, pe de altă parte, ea permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate.

36. Motivarea trebuie să fi e coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contra-dicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta.

37. Motivarea trebuie să exprime respectarea de către judecător a principiilor enun-ţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în special respectarea drepturilor la apărare şi dreptul la un proces echitabil). Atunci, cînd hotărîrile provizorii afectează libertatea individuală (de exemplu mandatele de arest) sau pot afecta drepturile persoanei sau bunurilor (de exemplu dreptul de aplicare a custodiei asupra unui copil, sechestrul asigurător al unui imobil sau sechestrul conturilor bancare), se cere o motivaţie adecvată.

38. Motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloacelor de apărare. Această garanţie este esenţială, deoarece permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi deci că judecătorul a ţinut cont de ele. Motivarea trebuie să fi e lipsită de orice apreciere jignitoare sau neplăcută a justiţiabilului.

39. Fără să aducă atingere posibilităţii, ba chiar obligaţiei din partea judecătorului de a acţiona în unele cazuri după bunul plac, acesta nu ar trebui să răspundă decît mijloacelor pertinente ce ar putea infl uenţa asupra soluţionării litigiului.

40. Motivarea nu trebuie neapărat să fi e lungă. Trebuie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărîrii.

41. Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărîrile nu trebuie înţeleasă ca necesitînd un răspuns la fi ecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărîrii. În conformi-

1 Excepţiile pot include, între altele, hotărîri ale administraţiei judiciare (ca cele privind amînarea cauzei pînă la un termen ulterior), chestiuni procedurale minore sau în esenţă necontencioase (sentinţe pronunţate în lipsa sau cu acordul părţilor), decizii ale curţilor de apel de confi rmare a unei hotărîri pronunţate în primă instanţă după ascultarea argumentelor similare avînd aceleaşi temeiuri, hotărîri luate de un complet precum şi unele hotărîri privind permisiunea de a exercita un recurs sau de a intenta o acţiune, în ţările unde se cer asemenea permisiuni.


tate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului1, întinderea motivării de-pinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărîrilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că jude-cătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate2. În cazul unui complet, judecătorul responsabil de completul de judecată trebuie să explice clar faptele şi chestiunile asupra cărora completul trebuie să se pronunţe.

42. În ceea ce priveşte conţinutul său, hotărîrea judecătorească cuprinde examinarea chestiunilor în fapt şi în drept afl ate la baza controversei.

43. La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întîlni contestaţii referitoare la probatoriu, mai exact asupra legalităţii acestuia. El va examina de asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluţionarea litigiului.

44. Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept naţional, european3 şi internaţional4. Motivarea va trebui neapărat să facă referire la prevederile constituţionale relevante şi la dreptul naţional sau european şi internaţi-onal aplicabil. La nevoie, orice referire la jurisprudenţa naţională, europeană sau in-ternaţională, inclusiv referirea la jurisprudenţa instanţelor altor ţări, precum şi la doc-trină se poate dovedi preţioasă, ba chiar esenţială într-un sistem de common law.

45. În ţările common law-ului hotărîrile instanţelor superioare care soluţionează o chestiune în drept au valoare de precedent cu caracter obligatoriu în litigiile ulte-rioare identice. Dacă în ţările de drept continental hotărîrea nu are acest efect, ea poate totuşi să constituie o învăţătură specială pentru alţi judecători confruntaţi cu un caz sau o chestiune similară, în cauzele care ridică o problemă de societate sau o chestiune în drept importantă. De aceea motivarea, fructul unui studiu aprofundat al chestiunilor în drept care se pun, va trebui să fi e extrem de îngrijită în aceste cazuri pentru a răspunde aşteptărilor părţilor şi societăţii.

46. Examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare număr de cazuri, prin inter-pretarea regulii de drept.

47. Această putere de interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul tre-buie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atît a conţinutului regulii de drept, cît şi a aplicării sale şi contribuie la calitatea sistemului judiciar.

1 A se vedea în special CEDO: Boldea împotriva României din 15 februarie 2007, paragraful 29; Van den Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, paragraful 61.

2 A se vedea în special CEDO: Boldea împotriva României din 15 februarie 2007, paragraful 29; Helle împo-triva Finlandei din 19 februarie 1997, paragraful 60.

3 Prin drept european se înţelege acquis-ul Consiliului Europei şi dreptul comunitar.4 A se vedea Avizul nr. 9 (2006) al CCJE.


48. În acest scop, judecătorul va aplica principiile interpretative aplicabile atît în dreptul naţional, cît şi internaţional. În ţările common law-ului, se va lăsa condus de regula practicii anterioare. În ţările de drept continental se va inspira din jurispru-denţă, îndeosebi din cea a instanţelor superioare a căror misiune este în special de a veghea la unitatea jurisprudenţei.

49. În general, judecătorii ar trebui să aplice legea în mod constant. Cu toate acestea, atunci cînd o instanţă decide o schimbare a jurisprudenţei, aceasta va trebui clar indicată în hotărîrea sa. În împrejurări excepţionale ar fi potrivit ca instanţa să indice că această nouă interpretare nu este aplicabilă, decît începînd cu data hotărîrii sau cu o dată precizată în aceasta.

50. Volumul cauzelor care ajung la instanţele superioare poate afecta de asemenea celeritatea şi calitatea luării deciziilor. CCJE recomandă introducerea de mecanisme proprii tradiţiilor juridice ale fi ecărui stat, reglementînd accesul la aceste instanţe.

c. Opiniile separate

51. Unele ţări prevăd posibilitatea din partea judecătorilor de a exprima o opinie diferită sau separată. În aceste cazuri, opinia separată va trebui publicată odată cu opinia majoritară. Astfel, aceşti judecători fac cunoscută dezaprobarea lor totală sau parţială faţă de hotărîrea luată cu majoritate de voturi de instanţa care a pronunţat hotărîrea şi din care fac parte, precum şi motivele acestei dezaprobări, sau menţi-onează că hotărîrea luată de instanţă poate de asemenea sau trebuie să se bazeze pe alte motive decît cele reţinute. Aceasta poate contribui la îmbunătăţirea conţi-nutului hotărîrii şi poate permite înţelegerea în acelaşi timp a hotărîrii şi a evoluţiei dreptului.

52. Opinia separată trebuie să fi e motivată adecvat, refl ectînd o apreciere gîndită de judecător asupra chestiunilor în fapt şi în drept.

d. Executarea

53. Orice dispozitiv al unei hotărîri judecătoreşti ar trebui să fi e redactat în termeni clari şi lipsiţi de orice ambiguitate, astfel încît să poată produce uşor efecte sau, în cazul unui dispozitiv ce conduce la obligaţia de a face, de a nu face sau de a plăti, să fi e uşor de executat.

54. Potrivit interpretării pe care o dă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hotărîrea judecătorească să fi e pronunţată într-un termen rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări efective în avantajul părţii cîştigătoare, cînd acest lucru este adecvat. Într-adevăr, Convenţia nu instaurează o protecţie teoretică a drepturilor omului, din contră, încearcă să permită o realizare concretă a protecţiei pe care o instaurează în favoarea cetăţenilor Europei.


55. În această perspectivă, acest dispozitiv trebuie să prezinte caracteristicile majore următoare:

(i) El trebuie mai întîi, atunci cînd este adecvat, să fi e executabil: aceasta în-seamnă că hotărîrea trebuie să conţină un dispozitiv care să enunţe clar, fără nici-un dubiu sau confuzie, condamnările, obligaţiile sau somaţiile pronun-ţate de instanţă. Orice hotărîre neclară duce la interpretări diferite, dăunează efi cienţei şi credibilităţii intervenţiei judiciare.

(ii) Dispozitivul trebuie, de asemenea, să fi e executoriu: prin caracterul său exe-cutoriu hotărîrea judecătorească va putea primi o execuţie efectivă. În cea mai mare parte a sistemelor judiciare există proceduri prin care executarea poate fi oprită sau suspendată. O hotărîre sau o suspendare are incontestabil un ca-racter legitim în unele cazuri. Dar poate fi folosit drept un mijloc tactic şi o hotărîre sau o suspendare inadecvată, poate conduce la o blocare a acţiunii judiciare şi permite strategii procedurale care tind să priveze de orice interes hotărîrile pronunţate de judecători. Pentru a asigura efi cienţa justiţiei, toate statele ar trebui să aibă proceduri de executare provizorie1.

56. O hotărîre de calitate (în materie nepenală) ar fi inutilă fără o procedură simplă şi efi cientă care să permită executarea ei. E necesar ca această procedură să fi e super-vizată de puterea judiciară, căreia îi revine sarcina de a reglementa toate difi cultăţile ce pot apărea în cursul executării hotărîrilor judecătoreşti, potrivit procedurilor efi ci-ente care nu implică costuri procedurale excesive pentru părţi.

PARTEA A II-A. EVALUAREA CALITĂŢII HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI57. CCJE subliniază. că meritele fi ecărei hotărîri individuale sunt înainte de toate con-trolate de căile de atac oferite de procedurile naţionale şi de accesul justiţiabililor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Statele ar trebui să vegheze ca procedurile lor naţionale să respecte cerinţele impuse de hotărîrile acestei Curţi.

A. Obiectul evaluării

58. Din anii 1990 s-a conştientizat faptul, că nu poate fi evaluată corect calitatea ho-tărîrilor judecătoreşti verifi cînd doar valoarea juridică intrinsecă a hotărîrilor. Cali-tatea hotărîrilor judecătoreşti este infl uenţată, aşa cum o demonstrează prima parte a acestui aviz, de cea a tuturor etapelor pregătitoare care le preced. Astfel organi-zarea judiciară trebuie să fi e examinată în ansamblul său. Mai mult, din punct de vedere al justiţiabililor, nu numai calitatea juridică stricto sensu a hotărîrii contează; trebuie de asemenea să se ţină cont de alte aspecte cum ar fi durata, transparenţa şi conduita procedurilor, de felul în care judecătorul comunică cu părţile şi de felul în care puterea judiciară justifi că în faţa societăţii funcţionarea sa.

1 A se vedea Avizul nr. 6 (2004) al CCJE, paragraful 130.


59. CCJE subliniază că nici-o procedură de evaluare a calităţii hotărîrilor judecătoreşti nu trebuie să ameninţe independenţa puterii judecătoreşti în ansamblul său sau a judecătorilor luaţi separat.

60. Evaluarea calităţii hotărîrilor judecătoreşti trebuie realizată înainte de toate pe baza principiilor fundamentale consacrate de CEDO. Nu va putea fi făcută numai în lumina consideraţiilor de natură economică sau de gestionare a procedurilor. Folo-sirea anumitor metode reieşite din lumea economică trebuie analizată cu prudenţă. Rolul sistemului judiciar este într-adevăr înainte de toate de a aplica legea şi de a-i conferi efecte şi nu poate fi analizat în termeni de efi cienţă economică.

61. Orice sistem de evaluare a calităţii ar trebui să încerce să promoveze calitatea hotărîrilor judecătoreşti şi nu poate servi drept instrument pur birocratic sau ca scop în sine. Nu este un instrument de control exterior al puterii judiciare.

62. CCJE reaminteşte, că evaluarea calităţii justiţiei, în special a funcţionării instan-ţelor în ansamblul lor sau a oricărei instanţe luate separat. sau a unui grup de in-stanţe, nu trebuie confundată cu evaluarea făcută în alte scopuri, capacităţilor pro-fesionale ale oricărui judecător luat separat1.

63. Orice procedură de evaluare trebuie să vizeze înainte de toate identifi carea nevo-ilor de amendare a legislaţiei, de schimbare sau îmbunătăţire a procedurilor sau de pregătire continuă a judecătorilor sau personalului administrativ al instanţelor.

64. Obiectul, metodele şi procedura de evaluare trebuie să fi e defi nite corect şi să fi e inteligibile. Ar trebui să fi e stabilite de judecători sau în colaborare strînsă cu jude-cătorii.

65. Evaluarea trebuie să fi e transparentă. Datele personale ale judecătorilor sau care permit identifi carea acestora trebuie să rămînă confi denţiale.

66. Evaluarea calităţii hotărîrilor judecătoreşti nu trebuie să constrîngă judecătorii să urmeze o anumită apreciere a faptei sau să decidă asupra fondului în mod uniform, fără a ţine cont de circumstanţele proprii fi ecărei cauze.

67. Orice evaluare a hotărîrilor judecătoreşti trebuie să ia în calcul diferitele tipuri şi grade de instanţe, competenţele acestora, felurile controverselor şi capacităţile diferite de a le soluţiona.

B. Metodele de evaluare (inclusiv instanţele desemnate cu evaluarea calităţii hotărîrilor judecătoreşti)

68. CCJE subliniază, că este de dorit să se combine mai multe metode de evaluare (îndeosebi dacă se folosesc metode statistice calitative şi cantitative) legate de di-

1 A se vedea Avizul nr. 6 (2004) al CCJE, partea B, paragraful 34 şi Avizul nr. 10 (2007) al CCJE, paragrafele 52-56 şi 78.


verşi indicatori de calitate şi obţinînd mai multe surse de informare. Într-adevăr, nici-o metodă deosebită nu ar trebui să prevaleze asupra altora. Pot fi acceptate metode de evaluare cu condiţia să fi e analizate cu rigoarea, cunoştinţele şi precauţiile ştiin-ţifi ce cerute şi defi nite în mod transparent. Nu pot repune în discuţie legitimitatea hotărîrilor judecătoreşti.

69. CCJE consideră, că dacă statele nu sunt obligate să adopte acelaşi sistem de eva-luare şi aceeaşi abordare metodologică şi chiar dacă scopul prezentului aviz nu este de a comenta în detaliu diferitele sisteme de evaluare a calităţii, cu toate acestea este posibil să se întocmească, pornind de la experienţele naţionale, o listă cu metodele cele mai adecvate.

1. Evaluarea de către judecători şi alţi actori ai sistemului judiciar

70. CCJE încurajează evaluarea de către colegi şi autoevaluarea de către judecători, precum şi participarea persoanelor „din afară” (de exemplu avocaţi, procurori, profe-sori de la facultăţile de drept, cetăţeni, organizaţii neguvernamentale naţionale şi in-ternaţionale) la evaluare, cu condiţia ca independenţa judecătorilor să fi e respectată din plin. O asemenea evaluare din afară nu poate fi evident folosită drept metodă vizînd punerea în discuţie a independenţei judiciare sau a integrităţii procesului ju-diciar. Principalul element de referinţă al evaluării hotărîrilor judecătoreşti trebuie să fi e existenţa unei proceduri de apel oportune şi efi ciente.

71. Instanţele superioare, prin jurisprudenţa lor, examinarea practicilor judiciare şi raporturile lor anuale, pot contribui la calitatea hotărîrilor judecătoreşti şi la evalu-area lor. De aceea este esenţial ca jurisprudenţa lor să fi e clară, coerentă şi constantă. Instanţele superioare pot contribui de asemenea la calitatea hotărîrilor judecătoreşti pregătind ghiduri metodologice în atenţia instanţelor inferioare, în care principiile aplicabile sunt reamintite în conformitate cu jurisprudenţa relevantă.

2. Metodele statistice

72. Metoda statistică cantitativă conduce la intervenţia statisticilor la nivelul instanţei (statistici asupra stocului de cauze la instanţă, numărului de cauze noi şi de cauze ju-decate, asupra numărului de şedinţe pentru fi ecare cauză, asupra invalidărilor şedin-ţelor, asupra duratei procedurii etc.). Calitatea muncii depuse de instanţă constituie unul din criteriile care permit asigurarea măsurării capacităţii de administrare a jus-tiţiei care să răspundă nevoilor cetăţenilor. Această capacitate este unul din indica-torii calităţii justiţiei. Această metodă de analiză evidenţiază activitatea instanţelor, dar ea singură nu este sufi cientă pentru a aprecia dacă hotărîrile sunt pronunţate în condiţii satisfăcătoare. Natura hotărîrilor depinde de temeinicia fi ecărei cauze luată separat. Un judecător poate, de exemplu, să fi e chemat să pronunţe o serie de ho-tărîri legate între ele privind cauze de importanţă mică. Statisticile nu pot fi utile în toate situaţiile şi trebuie de fi ecare dată să fi e puse într-un anumit context. Această metodă permite cel puţin să se analizeze dacă termenele de soluţionare a dosarelor sunt convenabile sau dacă există întîrzieri care să justifi ce acordarea mijloacelor su-plimentare şi punerea la punct a metodelor capabile să le reducă sau să le elimine.


73. În metoda statistică calitativă hotărîrile sunt clasifi cate în funcţie de categoria lor, de obiectul lor şi de complexitatea lor. Această metodă permite un echilibru al diferitelor categorii de cauze pentru a determina o repartizare efi cientă şi corectă a muncii precum şi a sarcinii de lucru minime şi maxime ce poate fi cerută unei instanţe. Această metodă prezintă interesul de a lua în considerare caracteristicile specifi ce ale unor dosare sau litigii, astfel încît să se evidenţieze cele care, în ciuda numărului redus de hotărîri pronunţate, reprezintă o sarcină de lucru considerabilă. Inconvenientul aprecierii statistice calitative se leagă în schimb de difi cultatea de a defi ni parametrii de luat în considerare şi de stabilirea autorităţilor abilitate să le conceapă.

74. Numărul mic de recursuri şi numărul de recursuri respinse pot fi de asemenea şi unul, şi celălalt indicatori ai calităţii ce se pot stabili în mod obiectiv şi care sunt relativ fi abili. CCJE subliniază totuşi că numărul de recursuri şi rata respingerilor nu refl ectă neapărat o calitate slabă a hotărîrilor luate. Într-adevăr, o respingere poate exprima pur şi simplu o evaluare diferită a unei probleme difi cile de către judecă-torul de apel, hotărîrea de respingere putînd fi ea însăşi contrazisă dacă respectiva cauză ar fi dusă în faţa unei instanţe superioare1.

3. Rolul Consiliului Judiciar

75. Instanţele naţionale şi internaţionale desemnate să evalueze hotărîrile judecăto-reşti trebuie să fi e formate din membri absolut independenţi de puterea executivă. În statele care au un Consiliu Judiciar2, pentru a evita orice presiune, acesta ar trebui să fi e împuternicit cu evaluarea calităţii hotărîrii judecătoreşti. În cadrul Consiliului Judiciar prelucrarea datelor şi evaluarea calităţii ar trebui încredinţate unor altor ser-vicii decît cele desemnate cu disciplina judecătorilor. Din acelaşi motiv, în statele care nu au un Consiliu Judiciar, evaluarea calităţii hotărîrilor judecătoreşti ar trebui să ţină de competenţa unei instanţe specifi ce care dispune de garanţiile de indepen-denţă a judecătorilor comparabile cu cele pe care le oferă un Consiliu Judiciar.

PRINCIPALELE CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRIa) Printre indicatorii externi de care depind calitatea hotărîrilor judecătoreşti fi -

gurează calitatea legilor adoptate de Parlamente. De aceea este important ca Parlamentele naţionale să evalueze şi să controleze impactul legilor existente şi în curs de elaborare asupra sistemului.

b) Calitatea adoptării deciziilor este condiţionată de atribuirea, fi ecărui sistem judiciar, a mijloacelor umane, bugetare şi materiale adecvate precum şi de menţinerea siguranţei fi nanciare a fi ecărui judecător în cadrul acestui sistem.

c) Calitatea predării dreptului şi a pregătirii judecătorilor şi a altor specialişti în drept este de o importanţă primordială pentru ca o hotărîre judecătorească să fi e de calitate.

1 A se vedea Avizul nr. 6 (2004) al CCJE, paragraful 36.2 Aceste Consilii ale Justiţiei trebuie puse la punct şi să funcţioneze potrivit metodelor recomandate de CCJE

în Avizul său nr. 10 (2007).


d) Este la fel de important să se asigure judecătorilor o pregătire privind mate-riile nejuridice, precum şi să se pregătească personalul instanţelor pentru a degreva judecătorii de sarcinile administrative şi tehnice şi a le permite să se concentreze asupra aspectului intelectual al luării deciziei.

e) Nivelul calităţii hotărîrilor judecătoreşti reiese clar din interacţiunile dintre nu-meroşii actori ai sistemului judiciar.

f ) Profesionalismul judecătorului este prima garanţie a unei hotărîri de calitate şi constituie o parte importantă a mediului intern care infl uenţează hotărîrea judecătorească. Profesionalismul include o pregătire juridică de înalt nivel, precum şi evoluţia unei culturi de independenţă, de etică şi de deontologie. Aceasta necesită din partea judecătorului o sensibilizare nu numai asupra in-strumentelor juridice, ci şi asupra noţiunilor nejuridice.

g) Procedura şi instrumentarea dosarului constituie alte elemente ale mediului intern care afectează hotărîrea judecătorească. Procedura trebuie să fi e clară, transparentă şi previzibilă. Judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a orga-niza şi de a orienta procedura într-un mod activ şi prompt. Hotărîrea trebuie pronunţată într-un termen rezonabil. Cu toate acestea, rapiditatea procedurii nu este singurul factor de luat în calcul, în măsura în care hotărîrea judecăto-rească trebuie să asigure dreptul la un proces echitabil, pacea socială şi secu-ritatea juridică.

h) Trebuie încurajate modelele standardizate ale bunelor practici în materie de gestionare a procedurii precum şi consultările între judecători.

i) Şedinţa trebuie să existe în toate cazurile prevăzute de jurisprudenţa Cur-ţii Europene a Drepturilor Omului şi trebuie să răspundă tuturor cerinţelor CEDO, asigurînd astfel justiţiabililor şi societăţii în ansamblul său respectarea standardelor minime ale unui proces bine desfăşurat şi echitabil.

j) O procedură desfăşurată echitabil, o aplicare corectă a regulii de drept, o bună apreciere a faptelor şi faptul de a fi executabilă sunt elemente cheie care per-mit unei hotărîri să fi e de calitate.

k) Hotărîrea trebuie să fi e inteligibilă, redactată într-un limbaj clar şi simplu, per-miţînd cu toate acestea fi ecărui judecător să-şi aleagă liber stilul sau să se ba-zeze pe modele standardizate.

l) CCJE recomandă ca autorităţile judiciare să instituie culegeri de bune practici pentru a facilita redactarea hotărîrilor.

m) Hotărîrea judecătorească trebuie în principiu să fi e motivată. Calitatea sa de-pinde în principal de calitatea motivării. Motivarea înseamnă de asemenea interpretarea regulii de drept, asigurînd securitatea juridică şi uniformitatea regulii de drept. Cu toate acestea, atunci cînd o instanţă decide o schimbare a jurisprudenţei, aceasta va trebui clar indicată în hotărîrea sa.

n) CCJE recomandă introducerea de mecanisme proprii tradiţiilor juridice ale fi -ecărui stat, reglementînd accesul la instanţele superioare.


o) Opiniile separate ale judecătorilor, atunci cînd sunt autorizate, pot contribui la îmbunătăţirea conţinutului hotărîrii şi pot permite înţelegerea în acelaşi timp a hotărîrii şi a evoluţiei dreptului. Aceste opinii trebuie motivate adecvat şi publicate.

p) Orice dispozitiv al unei hotărîri judecătoreşti ar trebui să fi e redactat în ter-meni clari şi lipsiţi de orice ambiguitate, astfel încît să poată produce uşor efecte sau, în cazul unui dispozitiv ce conduce la obligaţia de a face, de a nu face sau de a plăti, să fi e uşor de executat.

q) CCJE subliniază, că considerentele fi ecărei hotărîri individuale sunt înainte de toate controlate de căile de atac oferite de procedurile naţionale şi de accesul justiţiabililor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

r) Organizarea judiciară în ansamblul său trebuie să fi e examinată pentru a eva-lua calitatea hotărîrilor judecătoreşti. Trebuie să se ţină cont de durata, trans-parenţa şi administrarea procedurilor.

s) Evaluarea trebuie realizată pe baza principiilor fundamentale consacrate de CEDO. Aceasta nu va putea fi făcută numai în lumina consideraţiilor de natură economică sau de gestionare a procedurilor.

t) Procedurile de evaluare a calităţii hotărîrilor judecătoreşti nu trebuie să ame-ninţe independenţa puterii judiciare în ansamblul său sau a judecătorilor luaţi separat, nici nu poate servi drept instrument pur birocratic şi nu poate fi un scop în sine. Nu pot evalua capacităţile fi ecărui judecător luat separat, nici nu pot pune în discuţie legitimitatea hotărîrilor judecătoreşti.

u) Orice procedură de evaluare trebuie să vizeze înainte de toate identifi carea nevoilor de modifi care a legislaţiei, de schimbare sau îmbunătăţire a procedu-rilor sau de pregătire continuă a judecătorilor sau a personalului administrativ al instanţelor.

v) CCJE subliniază, că este de dorit să se combine mai multe metode. Acestea trebuie să fi e analizate cu rigoarea, cunoştinţele şi precauţiile ştiinţifi ce cerute şi defi nite în mod transparent.

w) CCJE încurajează evaluarea de către egali şi autoevaluarea de către judecători, precum şi participarea persoanelor „din afară” la evaluare, cu condiţia ca inde-pendenţa judecătorilor să fi e respectată din plin.

x) Instanţele superioare, prin jurisprudenţa lor, examinarea practicilor judiciare şi raporturile lor anuale, pot contribui la calitatea hotărîrilor judecătoreşti şi la evaluarea lor. De aceea este esenţial ca jurisprudenţa lor să fi e clară, coerentă şi constantă.

y) Evaluarea calităţii hotărîrilor trebuie să facă parte din competenţele Consiliu-lui Judiciar, atunci cînd există, sau de o instanţă independentă care să dispună de aceleaşi garanţii de independenţă ca ale judecătorilor.

***


Avizul nr. 12 (2009) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) şi

Avizul nr. 4 (2009) al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) În atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

PRIVIND RELAŢIA DINTRE JUDECĂTORI ŞI PROCURORI

Strasbourg, 08 decembr ie 2009

Acest aviz, adoptat în comun de către CCJE şi CCPE conţine:§ o declaraţie, intitulată «Declaraţia Bordeaux» ;§ o Notă explicativă.

DECLARAŢIA BORDEAUX„JUDECĂTORI ŞI PROCURORI ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ”1

2 iulie 2009Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) şi Consiliul Consultativ al Pro-curorilor Europeni (CCPE), la solicitarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei de a oferi un aviz privind relaţia dintre judecători şi procurori, au convenit asupra următoarelor aspecte:

1. Este în interesul societăţii ca statul de drept să fi e garantat de către o administrare a justiţiei efectuată în mod independent, imparţial şi efi cient. Procurorii şi judecătorii trebuie să se asigure, în cadrul tuturor stadiilor procedurale, că drepturile şi libertăţile cetăţeanului, inclusiv cele ale victimelor infracţiunilor sunt garantate şi că ordinea pu-blică este protejată. Aceasta presupune respectarea in totalitate a drepturilor persoa-

1 Această Declaraţie este însoţită de o Notă Explicativă. Această Declaraţie a fost redactată în comun de către Grupurile de Lucru ale CCJE şi CCPE la Bordeaux (Franţa) şi a fost adoptată ofi cial de către CCJE şi CCPE la Brdo (Slovenia) în 18 noiembrie 2009.


nelor acuzate precum şi cele ale victimelor. O decizie a procurorului de a nu începe ur-mărirea penală trebuie să poată fi supusă revizuirii de către o instanţă. O posibilitate în acest sens ar putea fi dreptul victimei de a înainta o plîngere direct către instanţă.

2. Administrarea corectă a justiţiei necesită existenţa principiului egalităţii armelor între acuzare şi apărare, dar şi respect pentru independenţa instanţei, a principiului separării puterilor şi a forţei juridice obligatorii a hotărîrilor defi nitive şi irevocabile.

3. Performanţa corespunzătoare a rolurilor distincte, dar complementare, ale jude-cătorilor şi ale procurorilor reprezintă o garanţie necesară pentru o administrare a justiţiei efectuată în mod corect, imparţial şi efi cient. Judecătorii şi procurorii trebuie să benefi cieze de independenţă în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei şi trebuie să fi e independenţi unii faţă de ceilalţi.

4. Sistemul judiciar trebuie să benefi cieze de resurse fi nanciare, materiale şi umane.

5. Rolul judecătorilor – şi unde este cazul, al juraţilor – este de a hotărî în cauzele trimise în judecată, în mod corespunzător, de către procuratură, fără nici-o infl uenţă necorespunzătoare din partea procuraturii, a apărătorilor sau a oricărei alte surse.

6. Aplicarea legii şi, acolo unde este cazul, puterile discreţionare ale procuraturii în cadrul etapei premergătoare trimiterii în judecată fac necesar ca statutul procuro-rilor să fi e garantat prin lege la cel mai înalt nivel posibil, într-o manieră similară celei pentru judecători. Procurorii trebuie să fi e independenţi şi autonomi în adoptarea deciziilor şi să îşi desfăşoare activitatea în mod corect, obiectiv şi imparţial.

7. CCJE şi CCPE fac trimitere la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Dreptu-rilor Omului privind articolul 5 alineatul 3 şi articolul 6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În special, se referă la hotărîrile în care Curtea a recunoscut cerinţa independenţei faţă de Executiv şi de părţi a oricărui ofi ţer autorizat prin lege să exercite puteri judiciare, dar care nu exclude subordo-narea faţă de o instanţă judiciară ierarhică independentă. Atribuirea oricăror funcţii judiciare procurorilor trebuie să fi e restrînsă la cazurile care implică în special sanc-ţiuni minore, nu trebuie să fi e exercitate în paralel cu dreptul de a efectua urmărirea penală in acelaşi caz şi nu trebuie să prejudicieze dreptul persoanei acuzate de a be-nefi cia în asemenea cauze de o hotărîre pronunţată de către o autoritate imparţială şi independentă care exercită o funcţie judiciară.

8. Pentru existenţa unui statut independent al procurorilor, sunt necesare în special cîteva cerinţe minime:

– poziţia şi activităţile desfăşurate nu trebuie să fi e subiect al infl uenţei sau in-terferenţei din partea vreunei surse afl ată în afara parchetului;

– recrutarea, evoluţia carierei şi siguranţa funcţiei, incluzînd şi transferul, care poate fi efectuat doar în conformitate cu legea sau prin exprimarea consimţă-mîntului, dar şi remunerarea trebuie să fi e salvgardate prin garanţii prevăzute de lege.


9. Într-un stat de drept, atunci cînd structura procuraturii este ierarhică, efi cienţa ser-viciului procuraturii este, în ceea ce priveşte procurorii, puternic legată de transpa-renţa autorităţii, răspunderii şi responsabilităţii. Rezoluţiile date procurorilor trebuie să fi e în scris, în conformitate cu legea, şi, unde este cazul, în conformitate cu ghi-durile şi criteriile publice ale procuraturii. Orice revizuire, în conformitate cu legea, a deciziei unui procuror de a începe sau de a nu începe urmărirea penală trebuie să fi e imparţială şi obiectivă. În orice caz, trebuie luat în considerare şi interesul legitim al victimei.

10. O viziune comună a tuturor profesioniştilor implicaţi în activitatea judiciară re-feritoare la valorile etice şi juridice este esenţială pentru funcţionarea efi cientă a justiţiei. Formarea, inclusiv pregătirea administrativă, reprezintă atît dreptul, cît şi obligaţia fi ecărui judecător sau procuror. Dacă este posibil, formarea comună a pro-curorilor şi a judecătorilor, care poate să fi e disponibilă şi pentru avocaţi pe temele de interes comun, reprezintă un pas important pentru înfăptuirea unei justiţii de înaltă calitate. Această formare trebuie organizată periodic, în condiţii imparţiale şi să fi e evaluată obiectiv.

11. Interesul societăţii cere ca mass-media să primească informaţiile necesare din partea autorităţilor competente, pentru a permite informarea corespunzătoare a publicului referitor la funcţionarea sistemului judiciar, luînd în considerare în special prezumţia nevinovăţiei persoanei acuzate, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la viaţă privată şi de familie. Atît judecătorii, cît şi procurorii trebuie să redacteze un cod al bunelor practici sau linii directoare pentru fi ecare profesie referitoare la relaţiile acesteia cu mass-media.

12. Atît procurorii, cît şi judecătorii sunt actori-cheie în cooperarea internaţională în materie penală. Este necesară sporirea încrederii reciproce între procuratură şi in-stanţele din diferite ţări. În acest context, este imperativ ca judecătorilor să le fi e puse la dispoziţie informaţii transparente, din punct de vedere al conţinutului şi al sursei, colectate de către procurori prin intermediul cooperării internaţionale şi utili-zate în cadrul procedurilor judiciare, astfel încît să fi e asigurată o protecţie efi cientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

13. În statele-membre în care procurorii publici au o serie de funcţii în afara do-meniului dreptului penal, principiile menţionate în prezenta declaraţie se aplică şi acelor funcţii.

NOTĂ EXPLICATIVĂ

I. Introducere

a. Scopul avizului

1. Este o sarcină esenţială, ca un stat democratic, întemeiat pe principiile statului de drept, să garanteze că drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi egalitatea


în faţa legii sunt respectate în special în conformitate cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea). În acelaşi timp este important să se asigure siguranţa şi justiţia în cadrul societăţii, prin garantarea unei lupte efi ciente împotriva unei conduite care este de-fi nită drept infracţiune. De asemenea, siguranţa în societate trebuie să fi e garantată de către un stat democratic prin executarea efi cientă a pedepselor ca rezultat al con-duitei infracţionale. (alineatul 1 al Declaraţiei).

2. Astfel, este misiunea statului de a organiza o justiţie efi cientă care să garanteze drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Deşi o serie de actori participă la această misiune, fi e din cadrul organelor publice, precum poliţia sau alte autorităţi judiciare, sau din sectorul privat, precum avocaţii, un rol cheie în asigurarea func-ţionării sistemului judiciar într-un mod independent şi imparţial îl au judecătorii şi procurorii.

3. În avizele precedente, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) şi Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) au tratat mai multe aspecte importate ale efi cienţei justiţiei, punînd accentul asupra drepturilor omului şi a li-bertăţilor fundamentale. Trebuie evidenţiat, că obiectivul comun al judecătorilor şi al procurorilor, incluzînd şi procurorii care au asemenea sarcini în afara domeniului dreptului penal, este de a asigura o justiţie corectă, imparţială şi efi cientă. Noutatea acestui aviz este că a fost redactat de judecători şi procurori care îşi reprezintă colegii din ţările din care fac parte şi că se referă la aspecte asupra cărora judecătorii şi pro-curorii şi-au exprimat acordul, pe baza experienţei din activitatea profesională.

4. De aceea textul se concentrează asupra aspectelor esenţiale din aceste două puncte de vedere şi, in special, asupra: independenţei, a respectului pentru dreptu-rile si libertăţile individuale, a obiectivităţii şi a independenţei, a formării, a eticii şi a deontologiei şi a relaţiilor cu mass-media.

5. Conţinutul prezentului aviz trebuie interpretat în contextul relaţiilor judecătorilor şi ale procurorilor cu profesioniştii implicaţi în actul de justiţie în cadrul diverselor etape procedurale, precum avocaţi, experţi judiciari, grefi eri, executori judecătoreşti, agenţi de poliţie, aşa cum se sugerează în Planul Global de Acţiune pentru Judecă-tori, adoptat de Comitetul de Miniştri la 7 februarie 2001 şi în Recomandarea (2000) 19 privind rolul procuraturii în sistemul justiţiei penale, adoptat de Comitetul de Mi-niştri la 6 octombrie 2000.

b. Diversitatea sistemelor naţionale

6. În cadrul statelor-membre ale Consiliului Europei coexistă mai multe sisteme ju-diciare:

(i) Sistemul common law, în care există o separare clară între funcţiile judecători-lor şi cele ale procurorilor şi în care tendinţa este de a nu combina funcţia de urmărire penală cu alte funcţii;


(ii) Sistemul de drept continental, în care se pot observa tipologii diferite în care judecătorii şi procurorii sunt parte a „autorităţii judiciare” sau în care, din con-tra doar judecătorii pot face parte din această autoritate.

Suplimentar, în cadrul diverselor sisteme, autonomia procuraturii faţă de executiv poate să fi e completă, relativă sau limitată.

7. Obiectivul acestui aviz este de a lua în considerare atît punctele comune, dar şi diferenţele, pentru a găsi, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, un fundament pentru principiile şi abordările care pot să fi e aplicate.

8. Garanţia separării funcţiilor reprezintă o condiţie esenţială pentru imparţialitatea judecătorilor faţă de părţi, în cadrul procedurilor judiciare. Imparţialitatea, aşa cum este prevăzută în Avizul nr.1 a CCJE privind standardele referitoare la independenţa sistemului judiciar şi a inamovibilităţii judecătorilor (2001), este prima între garan-ţiile instituţionale care defi nesc funcţia judecătorului. Mai mult, se porneşte de la premiza, că procuratura are sarcina probaţiunii şi a pornirii acţiunii penale, ceea ce constituie una dintre primele garanţii procedurale ale deciziei fi nale.

9. Astfel, în fi ecare sistem, rolul judecătorului este diferit de cel al procuraturii. Totuşi, aceste misiuni ale fi ecărei funcţii rămîn complementare. Nu există legături ierarhice între judecător şi procuror. (alineatul 3 al Declaraţiei).

10. Independenţa procuraturii constituie un corolar indispensabil al independenţei sistemului judiciar. Rolul procurorului în proclamarea şi asumarea drepturilor omului, atît cele ale învinuiţilor, cît şi cele ale victimelor, poate să fi e asigurat în mod optim doar dacă procurorul este independent în adoptarea deciziilor atît faţă de Executiv, cît şi faţă de Legislativ şi doar dacă rolul distinct al judecătorilor şi al procurorilor este respectat. Într-o democraţie fundamentată pe principiile statului de drept, legea oferă temeiul pentru activitatea procuraturii (alineatul 3 al Declaraţiei).

c. Particularităţi ale funcţiilor

11. Procurorii şi judecătorii trebuie să îşi desfăşoare activitatea în mod corect, impar-ţial, obiectiv şi consistent, trebuie să respecte şi să promoveze drepturile omului şi să încerce să asigure funcţionarea promptă şi efi cientă a sistemului judiciar.

12. În exercitarea funcţiilor pe care le deţin, procurorii se bazează fi e pe un sistem dis-creţionar de urmărire penală (principiul oportunităţii) sau pe sistemul obligatoriu de urmărire penală (principiul legalităţii), însă în ambele cazuri procurorii nu numai că acţionează în numele societăţii, dar şi îndeplinesc sarcini faţă de anumite persoane fi zice, şi anume persoanele învinuite faţă de care este necesară corectitudinea şi faţă de victimele infracţiunilor cărora trebuie să li se asigure respectarea drepturilor de care benefi ciază. În acest sens şi fără a aduce atingere principiului egalităţii armelor, procurorul nu poate fi considerat un egal al părţilor (alineatul 2 al Declaraţiei).

Procurorii trebuie să acorde atenţia cuvenită părerilor şi temerilor victimelor şi să întreprindă demersuri pentru a se asigura că victimele sunt informate despre drep-


turile şi evoluţia procedurilor judiciare. Procurorii nu trebuie să înceapă sau să con-tinue urmărirea penală dacă o investigaţie imparţială dovedeşte că acuzaţia nu este întemeiată.

d. Instrumente internaţionale existente

13. La nivel european mai multe texte, precum şi jurisprudenţa Curţii, se referă direct sau implicit la subiectele privind relaţia dintre judecători şi procurori.

14. În primul rînd, este cazul CEDO, care trasează sarcini pentru judecători potrivit calităţii lor de protectori ai drepturilor şi libertăţilor, în special în Articolele 5 (dreptul la libertate şi securitate) şi 6 (dreptul la un proces echitabil), dar, de asemenea, şi pentru procurori (prin articolele 3, 6 şi 5 paragraful 1a).

15. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, una din sarcinile căreia este interpre-tarea CEDO, a adoptat numeroase hotărîri în materie ce ţine de relaţiile dintre jude-cători şi procurori.

16. In particular, Curtea a judecat cauza unei persoane care a avut, pe rînd, funcţia de judecător şi procuror în acelaşi caz (hotărîrea din 1 octombrie 1982 în cauza Piersack împotriva Belgiei, §§ 30-32), necesitatea de a garanta. că nici un fel de presiune nu a fost exercitată asupra instanţelor sau organelor procuraturii (hotărîrea din 12 fe-bruarie 2008, în cauza Guja împotriva Moldovei, §§ 85-91), necesitatea de a proteja judecătorii şi procurorii, în contextul libertăţii de exprimare (hotărîrea din 8 ianu-arie 2008, în cauza Saygili şi alţii împotriva Turciei, §§ 34-40), obligaţiile procedurale ale instanţelor şi organelor procuraturii de a investiga, acuza şi pedepsi încălcările drepturilor omului (hotărîrea din 15 mai 2007, în cauza Ramsahai şi alţii împotriva Olandei, §§ 321-357) şi, în cele din urmă, contribuţia procuraturii la standardizarea jurisprudenţei (hotărîrea din 10 iunie 2008, în cauza Martins de Castro şi Alves Cor-reia de Castro împotriva Portugaliei, §§ 51-66).

17. În materia procedurii penale, Curtea a examinat statutul şi atribuţiile organelor procuraturii şi cerinţele Articolului 5, paragraful 3, din Convenţie (cu privire la alţi ofi ţeri „autorizaţi de lege să exercite puterea judiciară”) în contextul numeroaselor circumstanţe de fapt (inter alia, în hotărîrile din 4 decembrie 1979, în cauzele Schi-esser împotriva Elveţiei §§ 27-38, De Jong, Baljet şi Van den Brink împotriva Olandei, §§ 49-50, Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, §§ 146-150, Niedbala împotriva Poloniei, §§ 45-47, Pantea împotriva României, §§ 232-243 şi din 10 iulie 2008, în cauza Medve-dyev şi alţii împotriva Franţei, §§ 61, 67-69). Curtea a examinat statutul, jurisdicţia şi atribuţiile de supraveghere ale organelor procuraturii în cazul interceptărilor tele-fonice (hotărîrea din 26 aprilie 2007, în cauza Dumitru Popescu împotriva României, §§ 68-86) şi în prezenţa procurorilor la deliberările Curţii Supreme (hotărîrile din 30 octombrie 1991, în cauzele Borgers împotriva Belgiei, §§ 24-29 şi 8 iulie 2003, în cauza Fontaine şi Berlin împotriva Franţei, §§ 57-67).

18. Finalmente, în afara sferei penale, Curtea are un corp de jurisprudenţă foarte bine defi nit în privinţa „doctrinei de apariţii”, potrivit căreia prezenţa procurorilor la


deliberările instanţelor este contrară Articolului 6 paragraful 1 din CEDO (hotărîrile din 20 februarie 1996, în cauzele Lobo Machado împotriva Portugaliei, §§ 28-32 şi 12 aprilie 2006, în cauza Martinie împotriva Franţei [GC], §§ 50-55).

19. Alte texte elaborate de către Consiliul Europei:

– Recomandarea Rec (94) 12 privind independenţa, efi cienţa şi rolul judecători-lor recunoaşte o legătură între judecători şi procurori, cel puţin în ţările unde cei din urmă au autoritate judiciară în sensul în care s-a exprimat Curtea;

– Recomandarea Rec (2000) 19 privind rolul procurorilor în sistemul justiţiei pe-nale arată explicit relaţiile dintre judecători şi procurori, subliniind că aceste principii generale sunt cruciale pentru a asigura că aceste relaţii contribuie fără echivoc la realizarea adecvată a atribuţiilor judecătorilor şi procurorilor. În particular, subliniază obligaţia Statului de a „lua măsurile care se impun pen-tru a asigura ca statutul legal, competenţele şi rolul procedural al procurorilor să fi e stabilite de lege, într-un mod care să nu ofere vre-un dubiu asupra inde-pendenţei şi imparţialităţii judecătorilor.

– Recomandarea Rec (87) 18 a Comitetului de Miniştri privind simplifi carea justi-ţiei penale oferă exemple diferite de atribuţii afl ate în trecut exclusiv în sarcina judecătorilor, care, în prezent, sunt încredinţate şi procurorilor (a căror misi-une principală încă mai constă în conducerea anchetelor). Aceste noi atribuţii creează necesităţi suplimentare privind organizarea serviciilor procuraturii şi privind selectarea persoanelor chemate să îşi asume aceste funcţii.

II. Statutul judecătorilor şi procurorilor

a. Garanţii pentru independenţa internă şi externă a judecătorilor şi procurorilor; statul de drept ca o condiţie a independenţei lor

20. Judecătorii şi procurorii trebuie să fi e independenţi unii de alţii şi, de asemenea, să se bucure de independenţă în respectivele funcţii. Ei au diferite sarcini în sistemul de justiţie şi în societate, în general. Prin urmare, există diferite perspective ale inde-pendenţei instituţionale şi funcţionale (alineatul 3 al Declaraţiei).

21. Sistemul judiciar este bazat pe principiul independenţei faţă de orice alta pu-tere externă şi faţă de orice instrucţiuni venite din orice sursă, precum şi pe absenţa ierarhiei interne. Rolul său şi, unde e cazul, acela al juraţilor este să judece cazurile cu care au fost sesizaţi, cu respectarea procedurilor, de către procuratură sau părţi. Aceasta implică absenţa oricăror infl uenţe nejustifi cate ale procurorilor sau apărării. Judecătorii, procurorii şi avocaţii apărării trebuie să respecte fi ecare rolul celuilalt (alineatul 5 al Declaraţiei).

22. Principiul fundamental al independenţei judecătorilor este consacrat de Articolul 6 al CEDO şi accentuat în Opiniile precedente ale CCJE.

23. Calitatea de judecător implică responsabilitatea pentru luarea deciziilor obliga-torii pentru persoanele implicate şi soluţionarea litigiilor în baza legii. Ambele con-


stituie prerogativa judecătorului în calitate de autoritate judiciara independenta de celelalte puteri ale Statului1. Aceasta în general nu este misiunea procurorilor, care sunt responsabili pentru iniţierea şi continuarea procedurilor penale.

24. În acest sens, CCJE şi CCPE indică jurisprudenţa consistentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la articolele 5.3 şi 6 ale CEDO. În particular, se face referinţă la decizia în cauza Schiesser împotriva Elveţiei, unde Curtea Europeana a Drepturilor Omului a recunoscut necesitatea independenței faţă de Executiv sau părţi, a oricărui „ofi ţer autorizat de lege să exercite atribuţii judiciare”, dar care nu exclude subordonarea faţă de o înaltă autoritate judiciară independentă (alineatul 7 al Declaraţiei).

25. În numeroase State-membre există tendinţa de a oferi procurorilor competenţa de luare a deciziilor obligatorii în anumite domenii în schimbul atribuţiilor de an-chetă penală sau pentru protejarea anumitor interese. CCJE şi CCPE consideră, că delegarea acestor atribuţii judiciare procurorilor trebuie sa fi e limitată la cazuri care implică pedepse minore, nu trebuie să fi e exercitaă în combinaţie cu funcţia de în-vinuire în anumite cazuri şi nu trebuie să prejudicieze drepturile acuzatului la o de-cizie din partea unei autorităţi judiciare independente şi imparţiale. Sub nici o formă aceste atribuţii nu trebuie să le permită procurorilor să ia măsuri de natură să re-strîngă libertăţile individuale şi să ia decizii defi nitive privative de libertate (alineatul 7 al Declaraţiei).

26. Serviciul procuraturii este o funcţie independentă, a cărei existenţă este funda-mentată de lege. În statele democratice, nici Parlamentul, nici o altă instituţie gu-vernamentală nu trebuie să încerce să infl uenţeze deciziile luate de procuratură în relaţie cu cazurile individuale, nici măcar să determine cum trebuie condusă o an-chetă intr-un caz particular, sau să forţeze procurorii să schimbe decizia (alineatele 8 şi 9 ale Declaraţiei).

27. Independenţa procurorilor este indispensabilă în procesul îndeplinirii misiunii. Aceasta consolidează rolul lor într-un stat de drept şi în societate şi, de asemenea, garantează, că sistemul de justiţie va funcţiona corect şi efi cient şi că vor fi obţinute toate benefi ciile independenţei judiciare (alineatele 3 şi 8 ale Declaraţiei). Prin ur-mare, fi ind asemănătoare cu independenţa garantată judecătorilor, independenţa procurorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu conferite în interesul procuro-rilor, ci o garanţie în interesul unei justiţii corecte, imparţiale şi efi ciente care să pro-tejeze interesele publice şi private ale persoanelor implicate.

28. Calitatea de procuror, care poate fi caracterizata de principiile coerciţiei obliga-torii sau discreţionare, diferă în funcţie de sistemele naţionale existente, de statutul procuraturii în cadrul instituţional şi în procedurile penale.

1 Vezi, în particular, Opinia nr. 1 a CCJE privind standardele independenţei justiţiei şi inamovibilităţii judecă-torilor (2001) şi Recomandarea Rec(94)12 privind independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorilor.


29. Oricare ar fi statutul lor, procurorii trebuie să se bucure de independenţă func-ţională completă în realizarea atribuţiilor legale, fi e ele penale sau nepenale. Fie ca sunt sau nu subordonaţi unei autorităţi ierarhice, întru asigurarea responsabilităţii lor şi pentru prevenirea instituirii unor proceduri într-o maniera arbitrară sau incon-sistentă, procurorii trebuie sa ofere linii directoare clare şi transparente, în ceea ce priveşte exerciţiul atribuţiilor lor (alineatul 9 al Declaraţiei).

30. În acest sens, CCJE şi CCPE doresc în special să reamintească Recomandarea (2000)19, care recunoaşte că, pentru a favoriza echitatea, consistenţa şi efi cienţa acţiunilor procu-rorilor, statul trebuie să caute să defi nească principiile generale şi criteriile utilizate ca mod de referinţă împotriva deciziilor luate de procurori în cazuri individuale.

31. Instrucţiunile oferite procurorilor trebuie să fi e în formă scrisă, în concordanţă cu legea şi, după caz, în conformitate cu criteriile şi liniile directoare trasate în mod public pentru procuratură (alineatul 9 al Declaraţiei)1.

32. Orice decizie de a urmări sau nu pe cineva în justiţie trebuie să fi e fundamentată din punct de vedere legal. Orice revizuire în conformitate cu legea a deciziei unui procuror de a urmări sau nu pe cineva în justiţie, trebuie să fi e realizată imparţial şi obiectiv, fi e în cadrul procuraturii, fi e de către o autoritate judiciară independentă. Totodată, în fi ecare caz trebuie luat in considerare atît interesul victimei, cît şi intere-sele altor persoane (alineatul 9 al Declaraţiei).

33. Natura complementară a funcţiilor de judecător şi procuror implică faptul, că fi ecare dintre ei este conştient, că o justiţie imparţială solicită egalitatea armelor între procuratură şi apărare, şi că procurorii trebuie să acţioneze întotdeauna onest, obiectiv şi imparţial. Judecătorii şi procurorii trebuie întotdeauna să respecte inte-gritatea bănuitului, acuzatului şi a victimelor, precum şi drepturile părţii apărării (ali-neatele 2 şi 6 ale Declaraţiei).

34. Independenţa judecătorului şi a procurorului este indispensabilă statului de drept. Atît judecătorii, cît şi procurorii acţionează în interes comun, în numele socie-tăţii şi al cetăţenilor în vederea garantării sub toate aspectele a drepturilor şi libertă-ţilor fundamentale. Aceştia intervin în domeniile în care cele mai sensibile drepturi ale omului (libertatea individuală, viaţa privată, protecţia proprietăţii, etc.) necesită o protecţie sporită. Procurorul trebuie să verifi ce dacă probele au fost colectate şi dacă procedurile au fost pornite şi continuate în conformitate cu legea. În acest sens, trebuie să fi e respectate principiile prevăzute atît de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cît şi de alte instrumente legale internaţionale, cu respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei, a dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil. Cît despre judecător, acesta/aceasta trebuie să se preocupe de respectarea acestor principii identice în procedurile pe care le va judeca.

1 Vezi, de asemenea, Opinia nr. 3 a CCPE asupra rolului procurorului în afara sferei penale.


35. Procurorului i se permite să se adreseze judecătorului cu acţiuni şi cereri pre-văzute de lege. Totodată procurorul nu poate interveni în nici un fel în procesul de luare a deciziei de către judecător şi este obligat să respecte hotărîrea. Acesta nu se poate opune procesului de executare a hotărîrilor, cu excepţia cazului, în care o astfel de acţiune este prevăzută de lege (alineatele 4 şi 5 ale Declaraţiei).

36. Acţiunile şi conduita procurorului şi a judecătorului nu trebuie sa pună la îndoială imparţialitatea lor subiectivă şi obiectivă şi trebuie să fi e clar că ei au misiuni diferite. Judecătorii şi procurorii trebuie să se bucure de independenţă în raport cu funcţia pe care o deţin şi, de asemenea, să fi e independenţiunul de altul şi să pară a fi ca atare. În ochii societăţii şi ai, părţilor afl ate în litigiu nu trebuie sa existe nici-un semn de com-plicitate între judecători şi procurori sau vre-o confuzie în privinţa celor doua funcţii.

37. Respectarea principiilor de mai sus implică faptul, că statutul procurorilor trebuie să fi e garantat de lege la cel mai înalt nivel posibil, similar cu statutul judecătorilor. Natura proximă şi complementară a misiunilor judecătorilor şi procurorilor gene-rează cerinţe şi garanţii similare referitoare la statut şi condiţiile de muncă, în special cu privire la recrutare, pregătire profesională, dezvoltare a carierei, disciplină, transfer (doar în condiţiile legii sau cu consimţămînt), remunerare, revocare din funcţie şi li-bertatea de asociere profesională (alineatul 8 al Declaraţiei).

38. În funcţie de sistemul naţional aplicabil, atît judecătorii, cît şi procurorii fi e în comun sau separat, trebuie să fi e asociaţi în mod direct cu administrarea şi mana-gementul instanţelor şi al serviciului lor. Pentru aceasta, la dispoziţia judecătorilor şi procurorilor trebuie să fi e puse mijloace fi nanciare sufi ciente, infrastructura şi re-sursele umane şi materiale, care urmează să fi e utilizate sub autoritatea acestora. (alineatul 4 al Declaraţiei).

b. Etica şi deontologia judecătorilor şi procurorilor

39. Judecătorii şi procurorii trebuie să fi e persoane de înaltă integritate şi cu abilităţi profesionale şi organizaţionale adecvate. Avînd în vedere natura funcţiei acceptată de aceştia cu bună ştiinţă, judecătorii şi procurorii sunt expuşi permanent criticilor publice, şi, în consecinţă, trebuie să manifeste un anumit grad de reţinere, care nu ar trebui să afecteze, din punct de vedere legal, obligaţia acestora de a furniza in-formaţii despre dosarele pe care le instrumentează. În calitate de actori principali actori în administrarea justiţiei, judecătorii şi procurorii trebuie să apere permanent onoarea şi demnitatea profesiei şi să se comporte în orice situaţie într-un mod demn de funcţia pe care o exercită1.

1 Pentru judecători, a se vedea Opinia nr. 3 a CCJE privind principiile şi regulile referitoare la conduita profe-sională a judecătorilor, în special chestiunile de etică, comportament incompatibil şi imparţialitate (2002) şi principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (2001), adoptate de către Grupul pentru consoli-darea integrităţii judiciare, revizuite cu ocazia Mesei Rotunde a judecătorilor, ce a avut loc la Palatul Păcii din Haga ( 25-26 noiembrie 2002) şi Carta Universală a Judecătorului, adoptată de către Consiliul central al Asociaţiei Internaţionale a Judecătorilor din data de 17 noiembrie 1999 la Taipei (Taiwan). Pentru pro-curori, în afară de Principiile ONU referitoare la rolul procurorilor, Ghidul European cu privire la etica şi conduita procurorilor (Ghidul de la Budapesta) a fost adoptat de către procurorii generali din Europa la 31 mai 2005, cu prilejul conferinţei de la Budapesta.


40. Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la acţiuni sau comportamente care le-ar putea afecta imparţialitatea. Dosarele ar trebui soluţionate cu diligenţă şi într-un timp rezonabil, în mod obiectiv şi imparţial.

41. Procurorii trebuie să se abţină să facă comentarii şi afi rmaţii publice care pot crea impresia exercitării unei presiuni directe sau indirecte asupra instanţei în vederea pronunţării unei anumite soluţii, sau care pot afecta negativ echitatea procedurii judiciare.

42. Judecătorii şi procurorii trebuie să facă demersuri pentru a se familiariza cu stan-dardele de etică ale profesiei lor şi reciproc. Acest lucru va permite o mai bună înţe-legere şi respect pentru misiunea celeilalte părţi, ceea ce va asigura în timp o relaţie adecvată între judecători şi procurori.

c. Formarea judecătorilor şi procurorilor

43. O cerinţă prealabilă pentru existenţa încrederii publice în judecători şi procurori este înaltul nivel al capacităţii profesionale şi reprezintă baza principală a legitimi-tăţii acestora. Pregătirea profesională adecvată are un rol crucial din moment ce per-mite îmbunătăţirea performanţei acestore două categorii de protagonişti ai justiţiei, contribuind la creşterea calităţii justiţiei per ansamblu (alineatul 10 al Declaraţiei).

44. Formarea judecătorilor şi procurorilor nu vizează numai capacităţile profesionale necesare pentru a avea acces la funcţia judiciară, dar presupune, în acelaşi timp, for-marea continuă a acestora pe durata întregii cariere. Cariera acestora este investită cu cele mai diverse aspecte ale activităţii judiciare, inclusiv administrarea instanţelor, şi trebuie să răspundă necesităţilor de specializare. În interesul unei bune adminis-trări a justiţiei, pregătirea profesională continuă impune un nivel înalt al califi cării profesionale judiciare şi reprezintă atît un drept, cît şi o obligaţie pentru judecători şi procurori (alineatul 10 al Declaraţiei).

45. Avînd în vedere similaritatea statutului judecătorilor şi procurorilor, precum şi faptul că funcţiile acestora sunt complementare, este important ca formarea profesi-onală să fi e, cel puţin în parte, comună pentru judecători şi procurori. Pregătirea pro-fesională comună ar trebui să faciliteze crearea unei baze pentru o cultură juridică comună (alineatul 10 al Declaraţiei).

46. Sistemele judiciare europene asigură formarea profesională a judecătorilor şi procurorilor prin metode variate. În unele state au fost înfi inţate academii, şcoli naţi-onale sau instituţii specializate; în alte state competenţa în această materie este atri-buită unor organe diverse. La fel trebuiesc asigurate cursuri internaţionale pentru judecători şi procurori. Esenţial în toate cazurile este caracterul autonom al instituţi-ilor responsabile pentru organizarea formării profesionale, drept o garanţie a plura-lismului cultural şi independenţei1.

1 A se vedea Opinia nr. 4 a CCJE cu privire la formarea profesională iniţială şi continuă adecvată pentru jude-cători la nivel naţional şi european ( 2003) şi Opinia nr. 10 a CCJE cu privire la rolul Consiliilor Judiciare în serviciul societăţii , paragrafele 65-72 ( 2007)


47. În acest context, o importanţă majoră este acordată contribuţiei directe a jude-cătorilor şi procurorilor faţă de cursurile de pregătire, fapt ce permite exprimarea unor puncte de vedere bazate pe experienţa proprie a acestora. Cursurile ar trebui să cuprindă nu numai normele legale şi protecţia libertăţilor individuale, dar ar trebui să includă şi module privind practicile manageriale, precum metode de cercetare şi rezolvare a unor situaţii privind misiunea judecătorilor şi procurorilor. În acelaşi timp, contribuţii suplimentare din partea avocaţilor şi a mediului academic sunt esenţiale pentru a împiedica abordările de tip minte închisă. Calitatea formării profesionale trebuie evaluată periodic şi de o manieră obiectivă.

III. Rolul şi funcţia judecătorilor şi procurorilor în procedura penală

a. Rolul judecătorilor şi procurorilor în procedura prealabilă procesului penal

48. În faza de urmărire penală judecătorul, în mod independent sau împreună cu procurorul, verifi că legalitatea actelor de urmărire penală, în special a celor care afec-tează drepturile fundamentale (decizii cu privire la arestare preventivă, transmiterea în custodie, confi scare, implementarea unor tehnici investigative speciale, etc.).

49. Ca regulă generală, procurorii trebuie să verifi ce legalitatea cercetării penale şi să monitorizeze respectarea drepturilor omului de către organele de urmărire penală atunci, cînd se pronunţă cu privire la intentarea acţiunii penale.

50. Recomandarea REC (2000) 19 statuează, că atunci, cînd poliţia este plasată sub autoritatea procuraturii sau cînd ofi ţerii de poliţie sunt supravegheaţi de către pro-curor, statul trebuie să ia măsuri efective pentru a garanta posibilitatea ca procurorul să poată da instrucţiuni, să poată evalua şi controla cercetarea penală şi să poată sancţiona eventualele încălcări. În cazul, în care poliţia este independentă de procu-ratură, aceeaşi Recomandare prevede, că statele trebuie să ia măsuri efective pentru a asigura existenţa unei cooperări funcţionale şi adecvate între procuratură şi po-liţie.

51. Chiar şi în sistemele în care cercetarea penală este supravegheată de către procu-rori, care prin statut reprezintă o autoritate judiciară, este de dorit ca măsurile luate în acest context şi care reprezintă ingerinţe asupra libertăţilor fundamentale, în spe-cial cele privind arestarea preventivă, să fi e monitorizate de către judecători.

b. Relaţia dintre judecători şi procurori în cazul trimiterii dosarului în judecată şi pe parcursul procesului penal în faţa instanţei

52. În unele state, procuratura poate controla infl uxul dosarelor, avînd drept de de-cizie cu privire la trimiterea în judecată sau la soluţionarea în alt mod a dosarului (conciliere, înţelegere amiabilă prin consimţămîntul părţilor, declaraţie de recunoaş-tere a vinovăţiei, proceduri simplifi cate şi rapide, mediere) - ceea ce contribuie la reducerea încărcăturii cu dosare şi stabilirea priorităţilor de trimitere în judecată.


53. Aceste metode utilizate de către procurori, refl ectînd modernitate, umanitate, socializare şi raţionalizare a administrării justiţiei penale, sunt utile pentru reducerea încărcăturii cu dosare la nivelul instanţelor. Pe de altă parte, avînd în vedere faptul că procurorii au dreptul de a nu susţine anumite dosare în faţa instanţelor, este necesar să se evite presiuni posibile din partea celorlalte două puteri în stat în vederea prote-jării drepturilor victimelor. În plus, transferul unor competenţe noi către procurori nu trebuie să priveze de accesul la instanţă persoanele trimise în judecată, în condiţiile în care pot fi aplicate sancţiuni penale.

54. De aceea, în statele cu sistem al puterii discreţionare a procurorilor, procurorul trebuie să asigure o analiză atentă cu privire la trimiterea în judecată, luînd în consi-derare orice îndrumări generale sau criterii publicate în vederea asigurării unei prac-tici unitare coerente a organelor procuraturii.

55. Imparţialitatea procurorilor pe parcursul procedurii penale, trebuie înţeleasă în sensul că aceştia trebuie să acţioneze în mod echitabil şi să asigure în mod obiectiv furnizarea către instanţă a tuturor factorilor relevanţi şi a argumentelor de drept re-levante, şi, în mod special, să asigure, că probele în favoarea inculpatului sunt cu-noscute/ dezvăluite; trebuie să consemneze exact poziţia inculpatului şi a victimei; trebuie să refuze utilizarea probelor obţinute în mod ilegal sau prin violarea unor drepturi ale omului, de exemplu prin tortură (alineatul 6 al Declaraţiei).

56. Procurorii nu trebuie să iniţieze sau să continue urmărirea penală şi vor depune eforturi pentru a pune capăt procedurii judiciare atunci, cînd cercetarea penală im-parţială demonstrează că învinuirea nu este fundamentată.

57. În esenţă, pe parcursul procedurii judiciare, judecătorii şi procurorii îşi îndepli-nesc rolurile în scopul unui proces penal echitabil. Judecătorii verifi că respectarea legalităţii probelor administrate de către procurori sau poliţie şi pot achita inculpaţii atunci, cînd probele sunt insufi ciente sau sunt obţinute în mod ilegal. Procuratura are, de asemenea, dreptul de a ataca o hotărîre judecătorească pronunţată de către instanţă.

c. Dreptul la apărare, la toate nivelurile de procedură

58. Judecătorii trebuie să aplice normele de procedură penală cu respectarea de-plină a dreptului la apărare (oferind inculpaţilor posibilitatea de a-şi exercita drep-turile, aducîndu-le la cunoştinţă acuzaţiile, etc.), drepturilor victimelor în cadrul pro-cesului, principiului egalităţii şi a dreptului la o audiere/judecată publică, astfel încît un proces echitabil să poată fi garantat în toate cauzele1 (alineatele 1, 2, 6 şi 9 ale Declaraţiei).

59. Rechizitoriul joacă un rol crucial în procesul penal: din momentul elaborării sale inculpaţii sunt în mod ofi cial înştiinţaţi cu privire la aspectele de fapt şi de drept ale

1 A se vedea Opinia nr. 8 din CJCE privind rolul judecătorilor în ocrotirea statului de drept şi a drepturilor omului în contextul terorismului (2006).


acuzaţiilor ce le sunt aduse (Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărîrea din 19 decembrie 1989 Kamasinski v. Austria, § 79). Într-un proces penal „judecata echitabilă”, prevăzută de articolul 6 alineatul 1 din CEDO, indică faptul, că inculpaţii trebuie să poată contesta probele aduse împotriva lor, precum şi fundamentarea legală a acuzaţiilor.

60. În statele în care organele de urmărire penală supraveghează ancheta penală, procurorul trebuie să asigure respectarea dreptului la apărare în cazul, în care ju-decătorul decide aplicarea unei măsuri precum arestul preventiv. În statele, în care urmărirea penală este realizată de către organele de poliţie, judecătorii sunt garanţii libertăţilor individuale (habeas corpus), în special în ceea ce priveşte măsurile pre-ventive privative de libertate şi este obligaţia lor să asigure respectarea dreptul la apărare.

61. Cu toate acestea, în multe ţări judecătorul şi procurorul devin responsabili de monitorizarea exercitării dreptului la apărare doar în momentul în care urmărirea penală a fost fi nalizată şi începe examinarea acuzaţiilor. Acesta este momentul în care procurorul, care primeşte rapoartele organelor de cercetare penală ale poliţiei, şi judecătorul, care examinează acuzaţiile şi probele, trebuie să asigure ca orice per-soană acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni să fi fost informată cu promptitudine şi în mod individual, într-o limbă pe care aceasta o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.

62. În funcţie de rolul lor într-un anumit stat, procurorul şi judecătorul trebuie să se asigure, că persoana a avut sufi cient timp şi posibilitatea necesară pregătirii apărării şi că această persoană este în mod efectiv apărată, dacă este necesar, de către un avocat numit din ofi ciu, plătit de către comunitate, şi că are acces, după caz, la un interpret, precum şi că este în măsură să solicite anumite acţiuni care sunt necesare pentru stabilirea adevărul în cauză.

63. Odată ce cauza a fost adusă în faţa instanţei de judecată, competenţele judecă-torului şi ale procurorului variază în funcţie de rolul pe care aceştia îl au pe parcursul procesului. În orice caz, dacă oricare dintre elementele respectării dreptului la apă-rare lipseşte, fi e judecătorul, fi e procurorul, sau ambii, în funcţie de sistemul judiciar naţional, ar trebui să fi e capabil să atragă atenţia asupra situaţiei şi să o remedieze.

IV. Relaţiile judecătorilor şi ale procurorilor în afara legii penale şi în curţile supreme

64. În funcţie de statul în care îşi exercită activitatea, procurorii pot sau nu să aibă atribuţii şi funcţii în afara domeniul dreptului penal1. În cazul în care au astfel de atribuţii şi funcţii, acestea pot include, inter alia, procedura civilă, dreptul muncii, dreptul administrativ, comercial, social, dreptul electoral, precum şi protecţia me-

1 A se vedea Opinia CCPE nr. 3 privind rolul procuraturilor în afara domeniului dreptului penal


diului, drepturile sociale ale grupurilor vulnerabile precum minorii, persoanele cu di-sabilităţi şi persoanele cu venituri foarte mici. În acest sens procurorul nu ar trebui să permită exercitarea unei infl uenţe nejustifi cate în făptuirea actului de justiţie privind hotărîrea defi nitivă pronunţată de judecători (alineatul 13 al Declaraţiei).

65. Trebuie menţionat rolul pe care procurorii îl au uneori, în anumite ţări, în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Acest rol este comparabil cu cel al avocatului general în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. În faţa acestor instanţe, avocatul acuzării nu este parte la fel ca toate celelalte părţi şi nu reprezintă statul. El este un organism independent care pune concluzii în oricare cauză sau numai în cauzele care prezintă un interes special, pentru a aduce lămuriri instanţei cu privire la toate aspectele juridice prezentate în vederea aplicării corecte a legii.

66. În conformitate cu principiile statului de drept, într-o societate democratică toate aceste competenţe ale procurorilor, precum şi procedura exercitării lor trebuie să fi e expres prevăzute de lege. Cînd procurorii activează în afara domeniului dreptului penal, trebuie să respecte competenţa exclusivă a judecătorului şi să ia în conside-rare principiile prevăzute, în special, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, după cum urmează:

i. Participarea organelor de urmărire penală în cadrul procedurilor judiciare nu ar trebui să afecteze independenţa instanţelor judecătoreşti;

ii. Principiul separaţiei puterilor trebuie să fi e respectat în legătură cu atribuţiile procurorilor şi cu activităţile din afara domeniului dreptului penal, precum şi cu rolul instanţelor privind respectarea drepturilor omului;

iii. Fără a aduce atingere prerogativelor de a reprezenta interesul public, procu-rorii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice altă parte şi nu ar trebui să se situeze într-o poziţie privilegiată în cadrul procedurilor judiciare (principiul egalităţii);

iv. Activitatea procurorilor, ca reprezentanţi ai statului, de a apăra interesul pu-blic nu poate încălca principiul forţei obligatorii a hotărîrilor defi nitive ale in-stanţelor/puterea lucrului judecat (res judicata), cu unele excepţii stabilite în conformitate cu obligaţiile internaţionale, inclusiv jurisprudenţa Curţii.

Alte principii menţionate în această opinie se aplică tuturor atribuţiilor procurorului în afara domeniul dreptului penal, mutatis mutandis (alineatul 11 al Declaraţiei).

V. Judecătorii, procurorii şi mass-media (alineatul 11 al Declaraţiei)

67. Mass-media joacă un rol esenţial într-o societate democratică, în special în ceea ce priveşte relaţia cu sistemul judiciar. Percepţia calităţii actului de justiţie în socie-tate este puternic infl uenţată de felul în care mass-media priveşte funcţionarea sis-temului judiciar. De asemenea mediatizarea contribuie la desfăşurarea unui proces


echitabil, deoarece protejează justiţiabilii şi inculpaţii împotriva unei administrări netransparente a justiţiei.

68. Extinderea atenţiei publice şi a mass-media spre procedurile penale şi civile a condus la o nevoie tot mai mare de informaţii obiective care urmează să fi e puse la dispoziţia mass-media atît de către instanţele judecătoreşti, cît şi de procuratură.

69. Este de importanţă fundamentală într-o democraţie ca instanţele să inspire în-credere pentru public1. Caracterul public al procedurilor este unul din mijloacele esenţiale prin care se poate mentţine încrederea în instanţe.

70. În cadrul Consiliului Europei două documente principale se referă la această pro-blemă: a) Recomandarea Rec (2003) 13 privind furnizarea de informaţii prin interme-diul mass-media în legătură cu procesul penal şi b) Opinia nr. 7 a CJCE privind justiţia şi societatea (2005).

71. Avînd în vedere că publicul are dreptul să primească informatii de interes ge-neral, jurnaliştilor ar trebui să li se pună la dispoziţie informaţiile necesare pentru a fi în măsură să prezinte şi să facă comentarii pe marginea funcţionării sistemului judiciar. Totodată aceştia trebuie să ţină cont de obligaţia de discreţie a judecătorilor şi procurorilor pe marginea dosarelor afl ate pe rol şi de limitele stabilite de legislaţia naţională, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO.

72. Media, la fel ca şi judecatorii şi procurorii, va respecta principiile fundamentale, precum prezumţia nevinovăţiei2 şi dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţa pri-vată a persoanelor implicate şi necesitatea de a evita o încălcare a principiului impar-ţialităţii judecatorilor şi procurorilor implicaţi într-o anumită cauză.

73. Mediatizarea cauzelor pe durata urmăririi penale sau care se afl ă pe rolul instan-ţelor de judecată poate constitui un mod invaziv de a interfera şi de a infl uenţa într-un mod nepotrivit, precum şi de a pune presiune asupra judecătorilor şi procurorilor învestiţi cu aceste cauze. De aceea, aptitudinile profesionale adecvate, standardele etice înalte şi reţinerea de comentarii prealabile privind cauzele afl ate pe rol/ ante-pronunţarea, sunt necesare pentru a face faţă acestor provocări.

74. Personalul de legătură cu mass-media, cum ar fi funcţionarii responsabili de relaţii cu publicul sau un grup de judecători şi procurori instruiţi să coopereze cu mass-media, ar putea ajuta mass-media să ofere informaţii exacte privind activitatea instanţelor şi deciziile adoptate şi ar putea, de asemenea, să-i asiste pe judecători şi procurori.

75 Judecătorii şi procurorii ar trebui să-şi respecte reciproc rolul specifi c în sistemul judiciar. Atît judecătorii, cît şi procurorii ar trebui să elaboreze ghiduri sau coduri ale

1 A se vedea cauza Olujic v. Croatia, (Aplicatia nr. 22330/05)2 A se vedea printre altele: principiul I din Anexa Recomandării Rec (2003)13 şi Memorandumul explicativ

corespunzător.


bunelor practici pentru fi ecare profesie, care să se refere la relaţiile cu mass-media1. Unele coduri naţionale de etică cer judecătorilor să se abţină de la comentarii pu-blice privind cauzele afl ate pe rol, pentru a nu face declaraţii care ar putea periclita imparţialitatea judecătorilor2 şi pentru a evita încălcarea prezumţiei nevinovăţiei. În orice caz, judecătorii ar trebui să se exprime mai presus de toate prin hotărîrile pe care le pronunţă, iar aprecierea şi alegerea cuvintelor de către judecători în cazul în care fac declaraţii pentru mass-media, în conformitate cu legea3. Procurorul ar trebui să fi e prudent atunci, cînd face comentarii cu privire la procedura urmată de jude-cător înainte de pronunţarea unei hotărîri, exprimîndu-şi eventualul dezacordfaţă de decizia pronunţată prin intermediul unei căi de atac.

VI. Judecătorii, procurorii şi cooperarea internaţională (alineatul 12 al Declaraţiei)

76. Pentru a asigura o apărare efi cientă a drepturilor omului şi a libertăţilor funda-mentale, este importantă cooperarea internaţională efi cientă, în special între sta-tele-membre ale Consiliului Europei, pe baza valorilor inserate în instrumentele internaţionale relevante, cum ar fi CEDO. Cooperarea internaţională şi procedurile judiciare trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă. Informaţiile colectate prin in-termediul cooperării internaţionale şi utilizate în cadrul procedurilor judiciare tre-buie să fi e transparente şi disponibile pentru judecători şi pentru procurori. Aceasta este necesar pentru a preveni realizarea cooperării judiciare internaţionale în afara unei monitorizări judiciare şi fără a se lua în mod adecvat în considerare, în special, dreptul la apărare şi protecţia datelor cu caracter personal.

***

1 Propunere pentru judecători şi pentru jurnalişti prin Opinia nr. 7 a CJCE privind justiţia şi societatea, punctul 39 (2005).

2 A se vedea de exemplu, Opinia nr. 3 din CJCE privind etica şi răspunderea judecătorilor, punctul 40 (2003).

3 A se vedea de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Daktaras v. Lituania (Cererea nr. 42095/98) şi Olujić v. Croaţia, (Cererea nr. 22330/05).

AVOCATURA. ASISTENŢA JURIDICĂ.

MIJLOACELE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A

DISPUTELOR


Rezoluţia (76) 5a Comitetului Miniştrilor către statele membre

PRIVIND ASISTENŢA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ, COMERCIALĂ, ADMINISTRATIVĂ

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 18 februar ie 1976 ,


Comitetul Miniştrilor,

Considerînd că, pentru eliminarea obstacolelor economice cu privire la accesul la justiţie şi pentru a permite persoanelor defavorizate economic să îşi exercite dreptu-rile ce le revin în statele membre, este utilă asigurarea unui tratament egal în acor-darea asistenţei judiciare1 între cetăţenii statelor membre ale Consiliului Europei şi străinii pentru care acordarea unui asemenea tratament se justifi că;

Recomandă guvernelor statelor membre să acorde, sub aceleaşi condiţii ca şi cele ale naţionalilor, asistenţă judiciară în materie civilă, comercială, administrativă, indi-ferent de natura instanţei competente:

a) resortisanţilor2, persoane fi zice, ai oricărui stat membru;b) tuturor celorlalte persoane fi zice care locuiesc pe teritoriul unui stat în care se

desfăşoară procedurile legale.

***

1 Expresia utilizată în limba engleză este „legal aid” (n.t.).2 Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, „resortisant” desemnează „persoana fi zică sau juridică

aparţinînd unui stat, unui teritoriu aliat sub administraţia altui stat” (n.t.).

Rezoluţii şi recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei


Rezoluţia (78) 8a Comitetului Miniştrilor către statele membre

PRIVIND ASISTENŢA JURIDICĂ ŞI CONSULTANŢA JURIDICĂ

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 2 mar t ie 1978 ,


Comitetul Miniştrilor,

Considerînd că dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, aşa cum este garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituie o carac-teristică esenţială a oricărei societăţi democratice;

Considerînd că, în consecinţă, este important de a lua toate măsurile necesare în scopul eliminării obstacolelor economice care împiedică accesul la justiţie şi că exis-tenţa unor sisteme de asistenţă juridică corespunzătoare va contribui la realizarea acestui scop, în mod particular pentru persoanele cu venituri reduse1;

Considerînd că acordarea asistenţei juridice nu ar trebui să fi e considerată ca un act de caritate făcut persoanelor cu venituri reduse, ci ca o obligaţie a comunităţii în ansamblu;

Considerînd că facilitarea accesului la consultanţă juridică, pe lîngă asistenţa juri-dică, a persoanelor cu venituri reduse, este de natură să contribuie în mod egal la eliminarea obstacolelor privind accesul la justiţie;

Recomandă guvernelor statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a implementa în mod progresiv prin-cipiile enunţate în anexa prezentei rezoluţii;

1 Expresia utilizată de varianta ofi cială din limba franceză semnifi că „persoane defavorizare din punct de vedere economic” (n. t.).


Invită guvernele statelor membre să-l informeze periodic pe Secretarul General al Consiliului Europei asupra măsurilor luate pentru a da curs recomandărilor conţi-nute în prezenta rezoluţie.

Anexă la Rezoluţia nr. (78) 8

Partea I - Asistenţa juridică1 1. Nimeni nu trebuie să fi e împiedicat de obstacole cu caracter economic să îşi sus-ţină dreptul sau să îşi apere drepturile sale în faţa tuturor jurisdicţiilor de natură civilă, comercială, administrativă, de dreptul muncii sau fi scală. În acest sens, orice persoană trebuie să aibă dreptul la asistenţa juridică necesară. Pentru a aprecia dacă această asistenţă este necesară sau nu, trebuie să se ţină cont:

a. de resursele fi nanciare şi obligaţiile celui interesat;b. de costul aproximativ al procedurii.

2. Asistenţa juridică trebuie să fi e acordată chiar dacă cel interesat poate să suporte o parte a cheltuielilor pentru procedură. În acest caz, asistenţa juridică poate consta într-o contribuţie fi nanciară a persoanei asistate a cărei plată să nu genereze anu-mite lipsuri pentru aceasta.

3. Asistenţa juridică trebuie să acopere toate cheltuielile judiciare suportate în mod necesar de persoana asistată în revendicarea sau apărarea drepturilor sale, referi-toare mai ales la remunerarea avocaţilor, costurile expertizelor, indemnizaţia marto-rilor sau cheltuielile pentru traducere.

Acordarea asistenţei juridice trebuie să antreneze scutirea de cauţiuni sau depozite constituite pentru a garanta plata cheltuielilor judiciare.

4. Asistenţa juridică trebuie să poată fi obţinută de o parte şi în cursul procedurii dacă intervine vre-o schimbare în resursele sau posibilităţile sale fi nanciare sau dacă are loc un alt eveniment care impune acordarea asistenţei juridice obligatorii.

5. Asistenţa juridică trebuie întotdeauna să presupună concursul unei persoane califi cate pentru exercitarea unei profesii juridice conform reglementarilor statului interesat, nu doar atunci cînd sistemul naţional de asistenţă juridică implică un ase-menea concurs, dar şi:

a. atunci cînd reprezentarea părţilor în faţa unei jurisdicţii a statului interesat trebuie, în mod obligatoriu, să fi e asigurată de o asemenea persoană conform legii acelui stat;

b. atunci cînd autoritatea competentă pentru a decide asupra cererii de asis-tenţă juridică constată că aceasta este necesară, ţinînd cont de circumstanţele proprii fi ecărei cauze.

1 A se vedea nota 10 (n. t.).


Persoana asistată trebuie, pe cît posibil, să fi e liberă în alegerea persoanei califi cate care o va asista. Persoana astfel desemnată trebuie să primească o remuneraţie co-respunzătoare în schimbul prestaţiei efectuate.

6. Pentru a aprecia dacă asistenţa juridică trebuie să fi e acordată, autorităţile pot:

a. să examineze dacă, ţinînd cont de circumstanţele proprii fi ecărei cauze, este convenabilă iniţierea unei acţiuni sau apărării într-o acţiune;

b. să ţină cont de natura procedurii şi, dacă este necesar, să acorde asistenţă doar pentru alte cheltuieli decît cele ocazionate de asistenţa persoanei califi cate la care se referă principiul 5.

7. Sistemul de asistenţă juridică trebuie să prevadă posibilitatea unei reexaminări a deciziei de a refuza acordarea asistenţei juridice.

8. Responsabilitatea fi nanţării asistenţei juridice trebuie să fi e asumată de către stat.

9. Condiţiile de eligibilitate pentru acordarea asistenţei juridice trebuie să fi e revă-zute în special în legătură cu creşterea costurilor de trai.

10. Sistemul de asistenţă juridică trebuie să prevadă acordarea asistenţei juridice după principiile enunţate în prezenta rezoluţie pentru toate procedurile privind re-cunoaşterea sau executarea într-un stat a unei decizii luate de autorităţile altui stat.

11. Statul trebuie să ia măsurile necesare pentru a aduce prevederile sistemului de asistenţă juridică la cunoştinţa publicului şi altor părţi interesate, mai ales a acelor instituţii ale statului cărora potenţialii solicitanţi li se pot adresa după ajutor.

Partea a II-a - Consultanţa juridică1 12. Statul trebuie să asigure ca persoanele cu venituri reduse să poată obţine consul-tanţa juridică necesară asupra oricărei probleme susceptibile să le afecteze dreptu-rile sau interesele privind materiile arătate la principiul 1.

13. Consultanţa juridică trebuie să fi e acordată ori gratuit, ori prin plata parţială de către persoana care cere consultanţa, în raport de resursele sale.

14. Statul trebuie să se asigure, că informaţiile privind modalităţile de acordare a consultanţei juridice sunt accesibile publicului şi acelor instituţii cărora se pot adresa persoanele ce au nevoie de consultanţă juridică.

15. Statul trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru ca informaţiile asupra legis-laţiei să fi e puse la dispoziţia organismelor de consultanţă juridică.

16. Statul trebuie să acorde o atenţie sporită necesităţii consultării juridice atunci, cînd o procedură ar putea să fi e declanşată într-un alt stat.

1 Expresia utilizată în limba engleză este „legal advice” (n. t.).


Comentariu la dispoziţiile specifi ce prevăzute în anexa la Rezoluţia nr. (78) 8

Partea I – Asistenţă juridică

Principiul 1

9. Principiul dat stabileşte unul din obiectivele de bază ale rezoluţiei, şi anume că nimeni nu trebuie să fi e împiedicat prin obstacole cu caracter economic să îşi susţină dreptul sau să îşi apere drepturile sale în faţa jurisdicţiilor de natură civilă, comercială, administrativă, socială sau fi scală. Noţiunea ”jurisdicţie” trebuie să fi e înţeleasă aici şi în sensul de „judecată”. Devine clar că chestiunile de natură penală nu intră în raza de aplicare a rezoluţiei date. În principiul respectiv se subliniază, că asistenţa juridică trebuie să fi e pusă la dispoziţia oamenilor ca un drept. Folosit în contextul rezoluţiei date, sensul termenului de asistenţă juridică este diferit în cîteva state membre, spre exemplu, în statele de drept comun termenul dat mereu presupune şi asistenţa unui avocat, pe cînd în alte state nu este aşa şi noţiunea poate include doar sensul de ce-lelalte cheltuieli sau ambele. Este de datoria fi ecărui stat să elaboreze legile şi regula-mentele astfel, încît acestea să prevadă asistenţa juridică ca necesitate. De exemplu, unele procese pot fi atît de simple şi atît de necostisitoare, încît asistenţa juridică să nu fi e necesară, fi e în formă de reprezentare juridică sau prin dispensarea sau achi-tarea altor materii procedural-administrative. Totuşi, principiul se referă evident la doi factori, de care, conform prevederilor Principiului 6, trebuie să se ţină cont la luarea deciziei, dacă, într-un caz particular, asistenţa juridică este o necesitate sau nu.

10. La acordarea asistenţei juridice în cazul unui solicitant individual se va ţine cont de următorii factori: situaţia lui fi nanciară şi costul procesului preconizat.

11. Rezoluţia dată nu încearcă să propună o metodă de determinare a limitei fi nan-ciare pentru asistenţa juridică sau de evaluare a situaţiei fi nanciare a solicitantului individual. Există o divergenţă mare în schemele existente privind atît limitele, cît şi evaluarea. Unele state aplică sistemul de limite fi nanciare fi xate şi predeterminate, pe cînd altele defi nesc în linii generale condiţiile de eligibilitate şi anume instituţia care oferă asistenţă juridică trebuie să determine, dacă cerinţele sunt îndeplinite sau nu. Deşi cerinţele fi nanciare sunt în mare măsură decisive la determinarea dacă sistemul de asistenţă juridică atinge sau nu scopul său de a elimina obstacolele cu caracter economic, care pot să împiedice accesul la justiţie, condiţiile fi nanciare pri-vind eligibilitatea sunt în mare măsură dictate de condiţiile economice şi resursele bugetare ale ţării, şi acest fapt este recunoscut în principiul dat. Totuşi, este esenţial ca condiţiile fi nanciare privind eligibilitatea asistenţei juridice să fi e în aşa fel, încît să asigure că serviciul dat este disponibil celor care au nevoie de el şi că o parte rezo-nabilă din populaţie poate să benefi cieze de el. Condiţiile fi nanciare nu trebuie să fi e atît de stricte, încît să creeze unui solicitant nevoia de a vinde casa sau de a amaneta profi tul pe mulţi ani înainte şi eventual să trăiască în sărăcie, din simplu motiv de a avea acces la judecătorii. Aceasta nu înseamnă că este lipsită de logică cererea de la unii solicitanţi să împrumute suma necesară sau o parte din ea sub garanţie conve-nabilă, dacă aceasta nu generează anumite privaţiuni.


12. Unele tipuri de proceduri sunt considerabil mai costisitoare decît altele, fapt recunoscut şi în punctul b. şi, pe cînd ar putea fi raţional să fi e refuzată asistenţă juridică persoanei cu posibilităţi modeste în cazul în care procedura este simplă şi necostisitoare, aceeaşi persoană trebuie să fi e eligibilă în cazul în care procedura va fi una considerabilă.

Principiul 2

13. În principiul dat se subliniază, că asistenţa juridică nu trebuie să se limiteze doar la persoanele care cad sub linia de sărăcie. Aceasta trebuie să fi e disponibilă şi pentru persoanele capabile să achite o parte din costurile procedurii. În aceste cazuri, se poate solicita de la persoana asistată să achite contribuţia fi nanciară, plata căreia nu va genera anumite privaţiuni pentru aceasta. Această contribuţie poate, spre exemplu, să consiste în achitarea unei contribuţii specifi ce în costul total al proce-durii sau în renunţarea la obligaţia de a achita anumite taxe sau în achitarea anu-mitor cheltuieli suplimentare (vezi Principiul 4).

Principiul 3

14. Obiectul acestui principiu este de a asigura că asistenţa juridică acoperă toate costurile necesare suportate de persoana asistată la susţinerea şi apărarea drep-turilor sale legale. Pe lîngă remunerarea serviciilor avocatului (vezi Principiul 5), asistenţa juridică trebuie să acopere toate cheltuielile de judecată sau alte cheltu-ieli legate de procedura judecătorească (impozite, taxe, remunerarea „executorilor judecătoreşti”, indemnizaţiile martorilor şi experţilor, cheltuielile pentru traducere, etc.) sau să asigure scutirea de achitarea lor. La fel este de dorit ca asistenţa juridică să includă achitarea cheltuielilor persoanei asistate pentru garantarea prezenţei sale la şedinţă (cheltuieli de călătorie şi posibil venitul nerealizat), atunci cînd prezenţa lui/ei la şedinţa de judecată este necesară.

Principiul dat, de asemenea, prevede garantarea acoperirii cheltuielilor, din motiv că astfel de cerinţă poate să constituie un obstacol serios, împiedicînd accesul la justiţie.1 Astfel, se recomandă ca statele să asigure că garantarea nu trebuie să aibă loc atunci, cînd reclamantul dispune de asistenţă juridică. Ca soluţie alternativă, asis-tenţa juridică poate, desigur, să asigure volumul garanţiei.

Pot apărea anumite probleme pe marginea depoziţiilor experţilor şi pot fi cazuri în care este justifi cată neadmiterea cheltuielilor care depăşesc fondul pentru asistenţa juridică.

Principiul 4

15. Principiul dat recunoaşte că circumstanţele se pot schimba după iniţierea proce-durii, chiar dacă o parte la începutul procedurii nu solicită asistenţă juridică. Totuşi, asistenţa juridică poate fi solicitată la o etapă ulterioară, spre exemplu dacă partea

1 Tipul de securitate la care s-a referit în text este cunoscut în multe sisteme legale ca cautio judicatum solvi


este obligată să plătească cheltuieli de expertiză sau dacă posibilităţile fi nanciare ale părţii s-au diminuat.

Principiul 5

16. Principiul dat este de o importanţă deosebită. Acesta prevede, că asistenţa juridică trebuie întotdeauna să includă asistenţa unei persoane profesional califi cate pentru practicarea dreptului în cazuri, în care se consideră necesară asigurarea cu această asistenţă: în primul rînd, unde regulamentele de stat, în care procedura are loc, impun părţilor reprezentare de către o astfel de persoană califi cată în faţa instanţei judecăto-reşti; şi, în al doilea rînd, şi aceasta poate constitui o inovaţie, unde autoritatea respon-sabilă pentru acordarea asistenţei juridice afl ă că, chiar şi în cazurile în care această reprezentare nu este obligatorie conform legii, astfel de asistenţă este necesară, luînd în consideraţie circumstanţele cauzei particulare sau ale situaţiei concrete a solicitan-tului, în special unde este necesar de stabilit o balanţă în relaţia cu cealaltă parte, dacă este reprezentată. Trebuie de menţionat că, în prima propoziţie a principiului dat se va lua în consideraţie situaţia, în care legea naţională cu privire la asistenţă juridică include asistenţa persoanei califi cate în fi ecare caz de acordare a asistenţei juridice.

Se poate observa că, în unele state, regulamentele prevăd acordarea serviciilor de asis-tenţă juridică atît de avocaţi cu practică privată, cît şi de avocaţi salariaţi, spre exemplu din organele de drept, pe cînd în alte state astfel de servicii sunt prestate doar de avo-caţi cu practică privată. Scopul acestei prevederi este de a asigura că persoana, căreia i se acordă asistenţă juridică, este asistată de o persoană absolut califi cată şi să nu se limiteze, spre exemplu, la studenţii Facultăţii de Drept. Principiul fundamental constă în faptul că persoana, căreia i se acordă asistenţă juridică, trebuie să posede dreptul de a fi asistată de o persoană cu aceeaşi califi care, pe care o are persoana aleasă, în mod normal, în aceleaşi circumstanţe, de partea care nu necesită asistenţă juridică. Aceasta nu trebuie înţeles la general pentru a exclude avocaţii stagiari din cazurile pentru care ei, de altfel, ar putea fi aleşi. Se are în vedere că în cazul în care solicitantul înfruntă difi cultăţi pentru a găsi un avocat care să-l reprezinte, trebuie să existe un organ la care această persoană ar putea aplica pentru a-i fi desemnat un avocat.

17. Principiul dat, de asemenea, prevede că persoana asistată trebuie, pe cît este de posibil, să fi e liberă să-şi aleagă avocatul care doreşte să o asiste. Aceasta nu presupune neapărat, că avocatul ales de persoana asistată trebuie să fi e obligat să o reprezinte. În plus, este clar că cererea persoanei asistate în privinţa unui anumit avocat poate fi refuzată, dacă aceasta bunăoară, fără motiv justifi cat, doreşte să fi e reprezentată de un avocat care activează în altă parte a ţării, ceea ce va cauza cheltuieli iraţionale. Mai mult decît atît, avocatul ales de persoana asistată trebuie să fi e împuternicit, în conformitate cu legile şi regulamentele ţării, să apară în faţa instanţei judecătoreşti în cauză.

18. Conform principiului dat, avocatul desemnat trebuie să fi e remunerat într-un mod adecvat pentru lucrul efectuat din contul persoanei asistate. Această prevedere este de o importanţă prioritară pentru funcţionarea bună a unui sistem efi cient de asistenţă juridică. Serviciile prestate de avocat merită remunerare chiar dacă avocaţii


tradiţional consideră activitatea de asistenţă juridică ca o datorie naturală a profesiei juridice. De asemenea, este de dorit ca, în scopul apărării intereselor persoanei asis-tate şi garantării egalităţii armelor între părţi, avocatul să primească o remunerare adecvată. Referinţa la remunerare adecvată nu trebuie să fi e interpretată ca exclu-derea absolută a sistemului, conform căruia remunerarea este plătită fi e ca salariu fi e nu, direct avocatului, dar în contul organizaţiei profesionale de avocaţi, spre exemplu în calitate de contribuţie în fondul de pensii. Scopul prevederii date, totuşi, nu este de a impune anumite reguli referitor la modul de plată a remunerării. Aşadar, statele trebuie să fi e libere să asigure modalitatea în care va fi plătită remunerarea.

Principiul 6

19. Principiul dat modifi că prevederile de bază stabilite în Principiul 1 şi vine să ba-lanseze, din motive practice, dreptul fi ecărei persoane cu venituri reduse la obţi-nerea asistenţei juridice.

Autorităţilor competente li se lasă dreptul să nu acorde asistenţă juridică în două situaţii:

– cînd, ţinîndu-se cont de circumstanţele fi ecărui caz, se consideră neraţională intentarea procedurii sau apărarea cazului. O astfel de condiţie pentru acorda-rea asistenţei juridice este prevăzută în multe sisteme de asistenţă juridică şi, în special, în sistemele, în care cerinţele fi nanciare pentru acordarea asistenţei juridice sunt comparativ generoase şi, astfel, o mare parte din populaţie este eligibilă pentru obţinerea asistenţei juridice, cu sau fără contribuţia fi nanciară din partea persoanei asistate. Trebuie de menţionat, totuşi, că astfel de condi-ţii nu sunt prevăzute în legislaţia altor state în materie de asistenţă juridică, în care unica condiţie, referitoare la esenţa cauzei, este că ea nu este tratată ca evident neîntemeiată. În virtutea acestui principiu, statele nu sunt chemate să introducă astfel de testare cu privire la raţionalitate acolo, unde aceasta nu există. Mai mult, trebuie de subliniat că, acolo unde examinarea posibilităţii de realizare cu succes a procedurii intentate reprezintă o condiţie pentru acor-darea asistenţei juridice, această examinare nu trebuie să împiedice partea de la intentarea procedurii pe cauza, care în mod rezonabil ar putea fi adusă în instanţa de judecată, chiar dacă rezultatul soluţionării cauzei este nesigur.

– Cînd, pe motivul cheltuielilor mici, a simplităţii procedurii sau a ajutorului disponibil din partea instanţei judecătoreşti, natura procedurii, nu ar justifi ca asistenţa acordată, în special în cazurile, în care sunt incluse serviciile avoca-tului. Această situaţie se poate aplica, în particular, în acele state, în care siste-mul de asistenţă juridică întotdeauna include şi asistenţa unui avocat. Totuşi, în acest caz, dacă apar cheltuieli suplimentare exagerate, accentul se face pe posibilitatea de acordare a asistenţei pentru achitarea acestor cheltuieli.

20. În orice caz, această prevedere nu trebuie să fi e interpretată ca investirea auto-rităţilor cu libertatea totală de a refuza acordarea asistenţei juridice în baza naturii procedurii; prevederea asigură faptul că, din motive practice, acordarea asistenţei ju-


ridice nu este necesară în cazurile, în care aceasta nu va aduce avantaje reale părţilor, fi ind o povară pentru autorităţile competente. Aceasta poate fi aplicată, în particular, în anumite proceduri administrative.

Principiul 7

21. Decizia de refuz în acordarea asistenţei juridice în raport cu anumite proceduri specifi ce implică faptul, că solicitantului nu i se asigură accesul la justiţie – în acest caz particular -, din motivul incapacităţii de a suporta cheltuielile sau de a se apăra în procedură fără asistenţă. Din punct de vedere al importanţei unei astfel de decizii, este, aşadar, raţional să existe o posibilitate de a revizui această decizie. Aceasta nu înseamnă neapărat, că trebuie să existe apel la un alt organ, dar hotărîrea poate fi reconsiderată de acelaşi organ.

Principiul 8

22. Principiul dat solicită ca responsabilitatea pentru fi nanţarea sistemului de acor-dare a asistenţei juridice să fi e asumată de „stat”. Cuvîntul „stat” nu indică, totuşi, în ce mod sistemul este fi nanţat în statul în cauză, spre exemplu din fondurile guverna-mentale locale sau cele de stat. Principalul este că comunitatea îşi asumă responsa-bilitatea pentru cheltuielile legate de serviciile juridice prestate şi că acestea, în mare parte, nu sunt prestate ca acţiune de caritate de organisme individuale sau private. Dacă asistenţa juridică este acordată de organe sau organizaţii precum sindicate, asociaţiile consumatorilor, atunci ea poate fi în continuare acordată fără contribuţii fi nanciare din partea statului. Astfel de contribuţie este necesară doar în legătură cu persoanele care nu ar fi în stare să suporte cheltuielile sau să îşi apere drepturile.

Principiul 9

23. Creşterea costurilor de trai şi a infl aţiei, care au loc în statul în cauză, afectează semni-fi cativ persoanele cu venituri scăzute. Creşterea costurilor pentru procedurile judecăto-reşti la fel poate crea difi cultăţi. Aşadar, este necesar ca limitele de eligibilitate fi nanciară privind asistenţa juridică (vezi Principiul 1 a. mai sus) să fi e permanent revăzute în ve-derea asigurării, că eligibilitatea fi nanciară nu este erodată şi că numărul de populaţie, care poate să benefi cieze de asistenţă juridică, nu este redus din această cauză. Trebuie de menţionat că, în ultima parte a propoziţiei din Principiul 9 se referă, în primul rînd, la sistemele de asistenţă juridică care operează cu limitele de venituri fi xe.

Principiul 10

24. Principiul dat se bazează pe faptul că, în ultimii ani există o posibilitate mare de recunoaştere şi executare a hotărîrii unei instanţe judecătoreşti pronunţate într-un alt stat. Este, aşadar, de dorit ca persoanele cu venituri reduse să poată, de asemenea, ob-ţine asistenţă juridică necesară pentru astfel de proceduri. Trebuie de menţionat că pre-vederile, conform cărora o persoană, căreia i-a fost acordată asistenţă juridică într-un


proces poate de asemenea să obţină o asemenea asistenţă pentru recunoaşterea sau executarea hotărîrii judecătoreşti, sunt incluse în numeroase acorduri bilaterale şi mul-tilaterale, precum Convenţia de la Haga din 1958 cu privire la Recunoaşterea şi execu-tarea obligaţiilor privind copii şi Convenţia de la Brussel din 1968 cu privire la Jurisdicţie şi executarea hotărîrilor pe cauze civile şi comerciale, precum şi proiectele convenţiilor europene cu privire la recunoaşterea şi executarea deciziilor legate de custodie asupra copiilor şi cu privire la tribunalul internaţional pe cauzele de custodie a copiilor.

25. Se înţelege că acordarea asistenţei juridice pentru recunoaşterea sau executarea într-un stat a hotărîrilor, pronunţate într-un alt stat în circumstanţele referitoare la principiul dat, este independentă de orice întrebare privind reciprocitatea.

Principiul 11

26. În principiul dat se recunoaşte faptul că, nu este sufi cientă doar stabilirea sis-temului de asistenţă juridică, fi ind absolut necesar ca persoanele eligibile pentru obţinerea acestei asistenţe să fi e la fel informate cu privire la drepturile lor în acest context. Trebuie de menţionat, în special, că o mare parte a persoanelor care au ne-voie de serviciile disponibile conform schemei nu numai că se afl ă într-o poziţie eco-nomică slabă, dar şi sunt dezavantajaţi vizavi de poziţia socială şi culturală. Aşadar, informaţia trebuie să fi e distribuită în aşa mod, încît să fi e recepţionată de un număr cît mai mare de potenţiali benefi ciari.

27. Pe lîngă faptul, că publicul trebuie să cunoască despre existenţa sistemului de asistenţă juridică, în măsură egală este important ca acei, care sunt chemaţi să pre-steze servicii ca parte a sistemului de asistenţă juridică, să fi e bine informaţi şi in-struiţi pe marginea desfăşurării acesteia. Această informaţie trebuie să fi e perma-nent actualizată.

28. Probabil este şi mai important faptul, că organele sau persoanele intermediare, la care potenţialii solicitanţi pot să se adreseze în primul rînd (spre exemplu, servi-ciile sociale, biroul de consultare a cetăţenilor, administraţia locală, asociaţiile con-sumatorilor, sindicatele şi organismele religioase), trebuie să fi e capabile de a oferi informaţie detaliată despre condiţiile în care poate fi obţinută asistenţa juridică şi modalitate de solicitare a asistenţei juridice.

Partea a II-a – Consultanţă juridică

Consideraţii generale

29. Principiile referitoare la consultanţa juridică necesită o consideraţie deosebită. Din răspunsurile la chestionar este clar, că statele membre au ajuns la puţini numitori comuni în acest sens. Deşi aproape toate statele au un sistem de asistenţă juridică mai mul sau mai puţin format, căile de acordare a consultanţei juridice şi întrebarea dacă există vre-o dispoziţie în baza căreia aceasta va fi disponibilă persoanelor cu


venituri reduse, diferă mult de la un stat la altul. Totuşi, unele principii referitoare la standardele minime de consultanţă juridică sunt, incluse în rezoluţie.

30. De regulă consultanţa juridică este defi nită ca asistenţă în chestiuni juridice, acor-dată în afara sau anterior procedurilor judecătoreşti. Totuşi, un sistem satisfăcător de consultanţă juridică nu trebuie să se limiteze la cauze care, de fapt, prevăd desfăşu-rarea procedurilor judecătoreşti. Un număr mare de probleme juridice, afl ate în raza de aplicare a rezoluţiei, cum ar fi problemele de familie, contractele, moştenirea, im-pozitele, etc., pot fi uşor soluţionate, dacă persoana implicată poate să obţină toată informaţia necesară de la o persoană califi cată. La fel, atunci, cînd problema juridică este de natură să fi e soluţionată de o instanţă judecătorească, consultanţa juridică la o etapă timpurie poate elimina nevoia desfăşurării procedurilor judecătoreşti ca atare.

31. Este important de menţionat, că consultanţa juridică, în special în cazurile în care se poate evita sau găsi o alternativă procedurilor judecătoreşti, este o posibilitate mai puţin costisitoare pentru statele care exprimă dorinţa de a îmbunătăţi poziţia legală a persoanelor cu venituri reduse. Acest factor poate să prezinte un interes deosebit pentru statele care sunt pe cale de a introduce sisteme noi de asistenţă şi consultanţă juridică.

32. Consultanţa juridică, spre deosebire de asistenţa juridică, nu trebuie neapărat să fi e acordată de avocaţi profesionişti, dar, în anumite cazuri, poate fi acordată la nivel satisfăcător de persoanele care nu practică profesia de avocat, însă cunosc proble-mele pe marginea cărora acordă consultanţă.

33. Diversitatea reglementărilor în statele membre privind acordarea consultanţei juridice complică procedura de solicitare a fi nanţării acestor scheme din fondurile publice. Este, totuşi, de o importanţă fundamentală ca statul să-şi asume responsa-bilitatea pentru asigurarea funcţionării la nivel satisfăcător a sistemului de acordare a consultanţei juridice şi că această consultanţă cu adevărat este acordată persoa-nelor care o necesită.

Principiul 12

34. Aşa cum este menţionat în introducere, este raţional de a impune statelor obli-gaţia de asigurare a acordării consultaţiei juridice în cazuri, în care aceasta este cu adevărat necesară.

Este adevărat că în multe state membre, în comparaţie cu sistemul formal de asistenţă juridică, anumite aspecte de consultanţă juridică sunt acoperite de organizaţii private, precum organele de protecţie a consumatorilor, sindicatele şi organizaţiile studenţeşti care activează pe bază de voluntariat. În statele în care asigurarea consultanţei juridice acordate de către aceste organizaţii este sufi cientă în calitate şi volum pentru a face faţă nevoilor societăţii, nu este necesară stabilirea sistemului de consultanţă juridică.

Ca şi asistenţa juridică, consultanţa juridică este necesară în cazul persoanelor, care nu îşi pot permite achitarea costului total a serviciilor unui avocat şi, deşi consultanţa


juridică poate fi disponibilă tuturor persoanelor independent de situaţia fi nanciară, pare a fi raţional să fi e impusă statului doar obligaţia privind persoanele cu venituri reduse, însă nu trebuie să se facă diferenţă între cetăţenii statului şi străini.

Principiul 13

35. De regulă, acordarea consultanţei juridice persoanelor cu venituri reduse presupune cheltuieli mai mici decît asistenţa juridică acordată pentru procedurile judecătoreşti. In-dependent de faptul, dacă consultanţa face parte din asistenţă juridică şi consultanţă juridică obligatorie sau dacă ea este oferită voluntar, o atenţie sporită trebuie acordată asigurării indivizilor cu consultanţă juridică în termeni cît mai reduşi din momentul apa-riţiei problemei. Aceştia nu trebuie să fi e împiedicaţi în obţinerea consultanţei din cauza costului acesteia, şi datorită căreia oamenii ar putea să evite multe difi cultăţi. Totuşi, principiul dat recunoaşte că, în domeniul consultanţei juridice, poate fi rezonabilă so-licitarea unei contribuţii proporţionale cu mijloacele, de care dispune solicitantul con-sultanţei juridice. Evaluarea acestei contribuţii, în cazul în care aceasta este solicitată, precum şi acordul pentru prestarea consultanţei juridice, trebuie să fi e făcute cu mi-nimum de formalităţi. Totuşi, dacă un individ este încurajat să solicite consultanţă, este foarte important ca, înainte de a solicita consultanţa, el să cunoască, care va fi costul maximal. Prin urmare, principiul dat trebuie să fi e citit împreună cu Principiul 14.

36. Principiul dat nu presupune stabilirea unei prevederi referitoare la remunerarea persoanei care acordă consultanţă juridică. Acest serviciu poate fi prestat fără re-munerare. Serviciul poate fi remunerat din mijloacele persoanei asistate dacă plata nu generează anumite privaţiuni. De asemenea, în cazul în care consultanţa este acordată ca parte a schemei obligatorii de asistenţă juridică, remunerarea poate să reprezinte o anumită plată din partea statului.

Principiul 14

37. Principiul dat cheamă statele să asigure accesibilitatea pentru public a informaţi-ilor privind modalităţile de acordare a consultanţei juridice. De asemenea principiul se adresează mai întîi de toate organismelor care pot avea rol de intermediari în sta-bilirea relaţiei între persoana care solicită consultanţă şi persoanele care o pot acorda. Principiul dat vine în conexiune cu prevederile Principiului 11 referitoare la informaţia despre asistenţa juridică. Pentru multe persoane cu venituri reduse principala difi cul-tate în orice problemă legală o constituie întrebarea: cum să se informeze despre mo-dalităţile de obţinere a asistenţei. În unele cazuri, oamenii pot nici să nu realizeze, că pentru soluţionarea problemei lor este nevoie de asistenţă juridică. Din acest motiv este de dorit ca statele să se asigure că persoanele, la care solicitanţii deprivaţi se pot adresa pentru ajutor în prima instanţă, trebuie să cunoască informaţiile despre con-sultanţa juridică prevăzute în aceste state. Chiar şi în acele state, în care această con-sultanţă juridică este acordată voluntar de către avocaţi sau alte organizaţii şi nu este organizată de stat, numai statul dispune de resurse şi organizează accesul publicului la informaţiile privind modalităţile de obţinere a consultanţei juridice.


Principiul 15

38. În principiul dat se recunoaşte că, în cazurile în care consultanţa juridică este acor-dată, statul este responsabil în faţa organismelor care acordă asistenţă şi consultanţă şi a publicului pentru disponibilitatea informaţiei care permite acordarea unei con-sultanţei moderne şi corecte. Astfel de informaţii sunt deosebit de binevenite luînd în consideraţie toate schimbările care au loc în legislaţia în vigoare. Această consultanţă nu trebuie privită ca o povară de către avocaţi sau sindicate, aşa ca în multiple cazuri de acordare a consultanţei juridice. Aceştia de sine stătător vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura acordarea consultanţei corecte şi moderne. Totuşi, în unele state vor exista organizaţii care vor îndeplini funcţia utilă de acordare a consultanţei juridice şi care nu vor dispune de condiţii sau resurse fi nanciare pentru a fi la curent cu modifi cările apărute în legislaţie. În acest caz, principiul dat cheamă statele să între-prindă măsuri pentru asigurarea disponibilităţii informaţiei pentru aceste organisme. Informaţia poate fi sub forma copiilor de legislaţie, rapoartelor ofi ciale, notelor expli-cative şi memorandumurilor întocmite de autorităţile de stat şi alte organisme, dacă acestea sunt produse pentru informarea publicului. Este evident că în numeroase ca-zuri nu va fi sufi cientă simpla publicare a legii în monitorul ofi cial. Dacă o persoană cu venituri reduse va fi în stare să revendice sau să apere drepturile sale legale, în special în condiţiile noii legislaţii în stat, şi va fi pusă pe picior egal cu cei care ar putea să-şi permită să plătească pentru obţinerea informaţiei relevante, este clar că agenţiile care acordă consultanţă acestor persoane cu venituri reduse trebuie să posede cea mai ac-tualizată şi corectă informaţie. Întrucît la baza rezoluţiei (vezi paragraful 4) este faptul, că consultanţa juridică trebuie să fi e o obligaţie a comunităţii faţă de persoanele cu venituri reduse, statul trebuie să ia măsurile pe care le consideră potrivite pentru a satisface prevederile principiului dat. În acele state, în care fondurile publice sunt dis-ponibile pentru a permite persoanelor cu venituri reduse să se consulte cu un avocat, informaţia dată în conformitate cu principiul dat poate să se limiteze la asigurarea celor interesaţi cu referinţe generale la textele şi documentele legislative, care sunt accesibile publicului împreună cu trimiterea la locul unde acestea pot fi obţinute.

Principiul 16

39. Principiul dat cheamă statele să acorde atenţie deosebită necesităţii acordării con-sultanţei juridice atunci, cînd persoanele care necesită o asemenea consultanţă, ini-ţiază procedurile într-un alt stat. Posibila nevoie de a iniţia procedurile judecătoreşti peste hotare implică difi cultăţi excepţionale şi, astfel, plasează persoana interesată într-o poziţie deosebit de vulnerabilă, şi necesită suport special. Aspectul internaţi-onal al problemei de consultanţă juridică este pe cale de a obţine o importanţă spo-rită în rezultatul comunicării internaţionale crescînde. Obligaţia statului va depinde de efi cacitatea mecanismului existent de consultanţă juridică. Totuşi, dacă astfel de mecanism nu există, statul trebuie să acorde atenţie deosebită acestor probleme în vederea asigurării asistenţei raţionale. Astfel de consultanţă poate duce spre asistenţă juridică în statul, în care procedurile trebuie să fi e implementate în conformitate cu Acordul european privind transmiterea cererilor de asistenţă juridică.

***


Recomandarea nr. (85)11 a Comitetului de Miniştri către statele membre

PRIVIND POZIŢIA VICTIMEI ÎN CADRUL DREPTULUI PENAL ŞI AL PROCEDURII PENALE

(adoptată de Comitetu l de M iniş t r i la 28 iunie 1985


Comitetul de Miniştri, în virtutea articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Luînd în considerare că obiectivele sistemului de justiţie penală tradiţional au fost exprimate în termeni, care în primul rînd se referă la relaţia dintre stat şi infractor;

Luînd în considerare că funcţionarea sistemului tindea uneori spre a înmulţi şi nu a reduce problemele victimei;

Luînd în considerare că funcţia fundamentală a sistemului justiţiei penale constă în respectarea necesităţilor şi asigurarea intereselor victimei;

Luînd în considerare că este, de asemenea, important de a spori încrederea victimei în sistemul de justiţie penală şi de a încuraja cooperarea acesteia, în special în cali-tate de martor;

Luînd în considerare că, în această ordine de idei, este necesar de a se referi, în sis-temul de justiţie penală, într-o măsură mai mare, la prejudiciul fi zic, psihologic, ma-terial sau social suferit de victimă, şi de a analiza care sunt măsurile dorite pentru satisfacerea necesităţilor acesteia în acest sens;

Considerînd că măsurile respective nu trebuie obligatoriu să contrazică alte obiec-tive ale dreptului penal şi ale procedurii penale, aşa ca consolidarea normelor sociale şi reabilitarea infractorilor, dar poate, de fapt, să fi e un ajutor în atingerea lor şi în reconciliere eventuală între victima şi infractor;


Considerînd că necesităţile victimei trebuie să fi e luate în considerare într-o măsură mai mare, la toate etapele înfăptuirii justiţiei penale;

Ţinînd cont de Convenţia Europeană privind despăgubirea victimelor infracţiunilor violente,

I. Recomandă guvernelor statelor membre să revadă legislaţia şi practica naţi-onală în conformitate cu următoarele îndrumări:

A. La nivelul organelor de poliţie

1. Ofi ţerii de poliţie trebuie să fi e instruiţi în privinţa lucrului cu victimele în mod înţelegător, constructiv şi liniştitor;

2. Poliţia trebuie să aducă la cunoştinţa victimei posibilităţile de obţinere a asistenţei, consultaţiilor practice şi juridice, compensării prejudiciului de către infractor şi com-pensării din partea statului;

3. Victima trebuie să fi e în stare să obţină informaţia despre rezultatele investigaţiei;

4. În fi ecare raport prezentat autorităţilor de învinuire, poliţia trebuie să aducă de-claraţii clare şi complete, pe cît este posibil, despre pagubele şi pierderile suportate de victimă;

B. În privinţa învinuirii

5. Decizia discreţionară privind tragerea sau nu la răspundere penală a infractorului nu trebuie să fi e luată fără examinarea riguroasă a problemei referitoare la compen-sarea prejudiciului cauzat victimei, inclusiv a efortului serios depus de infractor în acest scop;

6. Victima trebuie să fi e informată despre decizia fi nală privind învinuirea, cu excepţia cazului cînd el/ea indică că nu doreşte să cunoască această informaţie;

7. Victima trebuie să dispună de dreptul de a solicita revederea deciziei de a nu porni urmărirea penală de către autoritatea competentă sau dreptul de a porni procedura privată;

C. Interogarea victimei

8. La toate etapele de investigare victima trebuie să fi e interogată într-o manieră care să ia în considerare situaţia personală a acesteia, drepturile şi demnitatea ei. Atunci cînd este posibil şi potrivit, copiii şi persoanele cu boli mintale sau cu handicap tre-buie să fi e interogate în prezenţa părinţilor sau a tutorilor sau a altor persoane apte de a-i asista;


D. Procedura în instanţa judecătorească

9. Victima trebuie să fi e informată despre

– data şi locul şedinţei de judecată pe cauza infracţiunii prin care i-a fost cauzat prejudiciu;

– oportunităţile de a fi restabilită în drepturi şi despăgubită în cadrul procesului de justiţie penală, de obţinere a asistenţei şi consultaţiei juridice;

– modul cum poate face cunoştinţă cu decizia pe cauza ei.

10. Trebuie să existe posibilitatea ca judecata penală să poată dispune compensarea prejudiciului cauzat victimei de către infractor. În acest scop trebuie să fi e înlăturate limitările, restricţiile sau impedimentele tehnice existente, care nu permit realizarea pe larg a acestei posibilităţi;

11. Legislaţia trebuie să stipuleze, că compensarea poate să reprezinte fi e o pedeapsă penală, fi e un echivalent al pedepsei penale sau să fi e impusă pe lîngă pedeapsa pe-nală;

12. Toate informaţiile relevante referitoare la prejudiciile şi pierderile suportate de victimă trebuie să fi e puse la dispoziţia instanţei judecătoreşti pentru ca aceasta, ad-optînd hotărîrea privind forma şi cuantumul pedepsei, să poată lua în consideraţie:

– necesitatea victimei de a fi despăgubită; – orice compensare sau despăgubire făcută de infractor sau orice alt efort sin-

cer făcut în acest scop;

13. În cazurile în care instanţa judecătorească are posibilitatea să aplice măsuri cu caracter fi nanciar la sentinţa de amînare sau suspendare, la dispoziţia privind pro-batoriul sau alte măsuri, o importanţă deosebită trebuie să fi e acordată – pe lîngă aceste condiţii – despăgubirii victimei de către infractor;

E. La etapa de executare

14. În cazul în care compensarea reprezintă o pedeapsă penală, ea trebuie să fi e co-lectată în acelaşi mod ca şi penalităţile şi să poarte un caracter prioritar în raport cu orice sancţiune fi nanciară impusă infractorului. În alte cazuri victima trebuie să fi e asistată, pe cît este posibil, în recuperarea banilor;

F. Protecţia vieţii private

15. În politicile de informare şi de relaţii cu publicul în materie de cercetare şi jude-care a infracţiunilor trebuie să fi e luată în considerare necesitatea de a proteja vic-tima de orice publicitate care poate afecta pe nedrept viaţa privată sau demnitatea ei. Dacă tipul infracţiunii, statutul particular, situaţia personală sau siguranţa victimei fac obiectul unei astfel de protecţii speciale, atunci şedinţa de judecată trebuie să


se desfăşoare cu uşile închise sau trebuie să fi e limitată divulgarea sau publicarea informaţiei personale sub orice formă;

G. Protecţia specială a victimei

16. Oricînd este necesar, şi în special cînd este vorba despre infracţiune organizată, victimei şi familiei ei trebuie să i se acorde protecţie efectivă de la ameninţările şi riscul de răzbunare din partea infractorului;

II. Recomandă guvernelor statelor membre:

1. să studieze avantajele posibile ale sistemelor de mediere şi conciliere;

2. să promoveze şi să stimuleze studierea efi cacităţii prevederilor referitoare la vic-time.

***



PRIVIND ACCESUL EFECTIV1 LA JUSTIŢIE AL PERSOANELOR AFLATE ÎN SITUAŢIE DE MARE DIFICULTATE MATERIALĂ2

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 8 ianuar ie1993 la a 484-a reuniune a delegaţ i lor miniş t r i lor )

Comitetul Miniştrilor, în virtutea art.15.b din Statutul Consiliului Europei,

Amintind că, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre au proclamat ataşamentul lor faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale;

Avînd în vedere Rezoluţiile (76) 5 privind asistenţa judiciară în materie civilă, comer-cială şi administrativă şi (78) 8 referitoare la asistenţa judiciară şi consultanţa juri-dică, Recomandarea nr. (81) 7 a Comitetului Miniştrilor a statelor membre referitoare la mijloacele de facilitare a accesului la justiţie şi rezoluţiile Naţiunilor Unite asupra drepturilor omului şi sărăciei, mai ales Rezoluţia 46/121 din 17 decembrie 1991 a Adunării Generale şi Rezoluţia 1992/11 din 18 februarie 1992 a Comisiei pentru drep-turile omului, cît şi studiul pregătit de Mişcarea Internaţională ATD – Fourth World3 intitulat „Pentru o justiţie la care să aibă acces oricine: o privire asupra familiilor să-race şi mecanismele de asistenţă judiciară şi anumite iniţiative locale” (H(92)2);

Preocupat de situaţia persoanelor în mare difi cultate materială - persoanele cu lip-suri majore, marginalizate sau excluse de societate atît pe plan economic, cît şi pe plan social şi cultural;

Considerînd că această situaţie de mare difi cultate materială privează bărbaţii şi fe-meile de a se bucura efectiv de drepturile omului care trebuie recunoscute tuturor

1 În sens de „acces neîngrădit” (n.t.).2 Odată cu aplicarea prezentei recomandări, în temeiul art.10.2, lit. c din Regulamentul interior al reuniunilor

delegaţilor miniştrilor, delegatul Austriei a rezervat dreptul Guvernului din care face parte de a se conforma sau nu acestei recomandări.

3 Această organizaţie reprezintă la nivel internaţional populaţia foarte săracă. Mai multe informaţii la http://www.atd-quartmonde.org/accueil-uk.html şi http://www.old.atd.17oct.org/accueil-uk.html (n.t.).


fără nici-o discriminare, aşa cum se afi rmă în art.14 din Convenţia Europeană a Drep-turilor Omului;

Convins fi ind că eforturile făcute în ceea ce priveşte promovarea accesului la legis-laţie şi la justiţie nu-şi vor găsi efi cacitatea deplină decît prin intermediul unei politici globale, coerente şi prospective contra sărăciei, în colaborare cu sectorul de popu-laţie interesată;

Reamintind principiul indivizibilităţii drepturilor omului, care implică faptul, că re-alizarea drepturilor politice şi civile, mai ales a celor prevăzute de art.6 par.3 lit. c şi art.13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este efectivă atîta timp, cît drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt în aceeaşi măsură protejate;

Reafi rmînd faptul că respectarea drepturilor omului este legată de respectarea dem-nităţii umane, în special prin accesul la legislaţie şi la justiţie a persoanelor în situaţie de mare difi cultate materială;

Reamintind că dincolo de accesul la legislaţie şi justiţie prevăzut de art.6 din Con-venţia Europeană a Drepturilor Omului, persoanele în situaţie de mare difi cultate ma-terială au vocaţia de a li se aplica în egală măsură şi celelalte dispoziţii din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai ales articolele 2, 3 şi 8, precum şi cele prevăzute în alte instrumente juridice ale Consiliului Europei cum ar fi Carta Socială Europeană;

Considerînd că prezenta recomandare vizează îmbunătăţirea, mai ales pentru per-soanele afl ate în situaţie de mare difi cultate materială, a sistemelor de consultanţă juridică şi asistenţă judiciară existente şi că prezintă un caracter complementar în raport cu dispoziţiile existente în ceea ce priveşte alte categorii de persoane pentru care aceste sisteme au fost concepute,

Recomandă guvernelor statelor membre următoarele:

1. Să faciliteze accesul la legislaţie („dreptul de a fi protejat prin lege”) pentru persoa-nele afl ate în situaţie de mare difi cultate materială prin:

a. promovarea, cînd se impune, a sensibilizării profesiilor juridice la problemele persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială;

b. promovarea serviciilor de consultanţă juridică pentru persoanele afl ate în si-tuaţie de mare difi cultate materială;

c. acoperirea fi nanciară a costurilor pentru consultanţa juridică a persoanelor în situaţie de mare difi cultate materială cu titlul de ajutor judiciar, fără a afecta obligaţia persoanei care benefi ciază de consultanţă de a aduce o contribuţie modestă, dacă dreptul intern o cere;

d. să promoveze, acolo unde este nevoie, înfi inţarea unor centre de consultanţă în regiunile defavorizate.

2. Să faciliteze accesul efectiv la mijloacele parajudiciare de soluţionare a confl ictelor pentru persoanele în situaţie de mare difi cultate materială:


a. prin dezvoltarea implicării organizaţiilor non-guvernamentale sau a asocia-ţiilor de întrajutorare a persoanelor în situaţie de mare difi cultate materială în formele para-judiciare de soluţionare a confl ictelor, cum sunt medierea şi concilierea;

b. prin extinderea benefi ciului asistenţei judiciare sau al oricărei alte forme de asistenţă la aceste modalităţi de soluţionare a confl ictelor;

3. Să faciliteze accesul efectiv la justiţie pentru persoanele afl ate în situaţie de mare difi cultate materială, mai ales prin următoarele modalităţi:

a. extinderea asistenţei judiciare sau a altor forme de asistenţă la toate catego-riile de instanţe (civile, penale, comerciale, administrative, de dreptul muncii, etc.) şi la toate procedurile, contencioase sau necontencioase, oricare ar fi ca-litatea în care intervin persoanele interesate;

b. extinderea asistenţei judiciare la persoanele în situaţie de mare difi cultate ma-terială care sunt apatride sau de naţionalitate străină, în toate cazurile în care au rezidenţa stabilă pe teritoriul statului membru unde trebuie să se deruleze procedura;

c. recunoaşterea dreptului la asistenţă din partea unui consilier competent, în măsura în care este posibil, ales liber, care va primi o remuneraţie adecvată;

d. limitarea refuzului de asistenţă judiciară de către autorităţile competente, ba-zat în principal pe caracterul de inadmisibilitate a cererii, pe existenţa unor şanse mici de succes sau în cazul în care interesul justiţiei nu necesită acorda-rea asistenţei judiciare;

e. simplifi carea procedurii de acordare a asistenţei judiciare persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială şi, în măsura în care este posibil, oferi-rea imediată de asistenţă judiciară provizorie;

f. examinarea posibilităţii de implicare a organizaţiilor non-guvernamentale sau a asociaţiilor de întrajutorare a persoanelor afl ate în situaţie de mare di-fi cultate materială de a oferi asistenţă, în ceea ce priveşte accesul la justiţie, persoanelor care sunt într-o asemenea situaţie de dependenţă sau privare şi nu pot să se apere singure; această apreciere trebuie să se aplice atît procedu-rilor în faţa instanţelor naţionale, dar şi celor în faţa Comisiei1 şi în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi în faţa altor instanţe internaţionale cu caracter jurisdicţional.

4. Să consulte, oricînd este posibil, în cadrul politicii generale de luptă împotriva sărăciei, organizaţiile non-guvernamentale interesate de domeniul reglementat de prezenta recomandare şi asociaţiile de întrajutorare a persoanelor afl ate în situaţie de mare difi cultate materială.

***

1 Protocolul nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. Începînd cu această dată, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a fost desfi inţată (n.t.).



PRIVIND MEDIEREA FAMILIALĂ

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor pe 21 ianuar ie 1998 ,


1. Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

2. Conştientizînd creşterea numărului de litigii familiale, în special a celor generate de separarea în fapt sau de divorţ şi luînd în considerare consecinţele dăunătoare ale unor astfel de confl icte asupra familiilor, precum şi costurile ridicate, atît cele sociale, cît şi cele economice, pe care statele trebuie să le suporte;

3. Luînd în considerare nevoia de a proteja interesele prioritare ale copilului şi bunăs-tarea acestuia consacrate de către instrumentele juridice internaţionale, ţinînd cont mai ales de situaţiile ce privesc custodia şi dreptul la vizită, ca urmare a separării sau a divorţului;

4. Avînd în vedere dezvoltarea mijloacelor de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă şi recunoaşterea nevoii de a reduce proporţiile confl ictului în interesul tuturor mem-brilor familiei;

5. Recunoscînd caracterul specifi c al litigiilor familiale, şi anume:

– faptul că în litigiile familiale sunt implicate persoane între care există, prin de-fi niţie, relaţii continue şi de interdependenţă;

– faptul că litigiile familiale apar într-un context emoţional nefericit şi îl pot agrava;

– faptul că separarea sau divorţul au un impact puternic asupra tuturor mem-brilor familiei, îndeosebi a copiilor;


6. Amintind Convenţia Europeană cu privire la Exercitarea Drepturilor Copiilor1, şi în mod special articolul 13 al acestei Convenţii, care prevede recurgerea la mediere sau la alte mijloace pentru a soluţiona confl ictele în care sunt implicaţi copii;

7. Luînd în considerare rezultatele cercetărilor privind folosirea medierii şi experi-enţele mai multor ţări în acest domeniu, care demonstrează faptul, că recurgerea la medierea familială ar putea:

– să îmbunătăţească comunicarea între membrii familiei;– să reducă proporţiile confl ictului dintre părţile afl ate în litigiu;– să conducă la o rezolvare amiabilă;– să asigure continuitatea legăturilor dintre părinţi şi copii;– să contribuie la reducerea costurilor economice şi sociale produse de sepa-

rare sau divorţ, atît pentru părţi, cît şi pentru State;– să reducă perioada de timp necesară soluţionării confl ictului;

8. Subliniind amploarea luată de fenomenul internaţionalizării relaţiilor familiale şi problemele specifi ce care derivă de aici;

9. Realizînd că o serie de state au în vedere introducerea medierii familiale;

10. Fiind convins de necesitatea de a recurge mai des la medierea familială, înţeleasă ca fi ind procesul în care un terţ, imparţial şi neutru, numit mediator, asistă părţile în persoană la negociere asupra chestiunilor afl ate în litigiu, încercînd să ajungă la acorduri comune,

11. Recomandă guvernelor statelor membre:

i. să introducă sau să promoveze medierea familială sau, acolo unde este cazul, să o consolideze;

ii. să ia sau să consolideze toate măsurile necesare în vederea implementării următoarelor principii pentru promovarea şi utilizarea medierii familiale, ca metodă adecvată soluţionării litigiilor familiale.

Principiile medierii familiale

I. Domeniul de aplicare al medierii

a. Medierea familială poate fi aplicată în orice litigiu dintre membrii aceleiaşi familii, între care există fi e legături de sînge, fi e prin căsătorie, precum şi a celor între care există sau au existat legături de familie, aşa cum prevede legislaţia naţională.

b. Cu toate acestea, statele sunt libere să stabilească chestiunile sau cazurile speci-fi ce care pot fi soluţionate prin recurgere la medierea familială.

1 Convenţia a fost adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1996, dar România nu a ratifi cat-o încă (n.t.).


II. Organizarea medierii

a. În principiu, medierea nu trebuie să fi e obligatorie.

b. Statele sunt libere să organizeze şi să exercite medierea aşa cum consideră de cuviinţă, prin sectorul public sau cel privat.

c. Indiferent de modul în care medierea este organizată şi exercitată, statele trebuie să se asigure de existenţa unor mijloace care să presupună:

– proceduri de selectare, instruire şi califi care a mediatorilor; – elaborarea şi respectarea de către mediatori a unor norme de „bune prac-

tici”1.

III. Procesul de mediere

Statele trebuie să se asigure de existenţa unor metode adecvate care să permită des-făşurarea procesului de mediere conform următoarelor principii:

i. mediatorul este imparţial faţă de părţile afl ate în confl ict;ii. mediatorul este neutru în ceea ce priveşte rezultatul procesului de mediere;iii. mediatorul respectă punctele de vedere ale părţilor şi garantează egalitatea

părţilor în procesul de negociere;iv. mediatorul nu are puterea de a impune părţilor o anumită soluţie;v. condiţiile în care se desfăşoară medierea familială trebuie să garanteze drep-

tul la viaţă privată;vi. discuţiile care au loc pe durata procesului de mediere sunt confi denţiale şi nu

pot fi dezvăluite, decît cu acordul părţilor sau dacă legislaţia naţională per-mite acest lucru;

vii. cînd este cazul, mediatorul trebuie să informeze părţile de posibilitatea de a recurge la consiliere maritală sau la alte forme de consiliere, ca mijloc de solu-ţionare a problemelor conjugale sau familiale;

viii. mediatorul trebuie să acorde o atenţie sporită bunăstării şi interesului supe-rior ale copilului, trebuie să încurajeze părinţii să se concentreze asupra nevo-ilor copilului şi trebuie să reamintească părinţilor faptul că principala lor res-ponsabilitate este de a asigura bunăstarea copiilor lor, precum şi necesitatea de a-şi informa şi consulta copiii în acest sens;

ix. mediatorul trebuie să se preocupe în mod special să afl e dacă una din părţi a fost supusă în trecut violenţelor sau dacă acest lucru se poate întîmpla în viitor, şi ce efecte ar putea să aibă acestea asupra părţilor implicate în nego-

1 Varianta engleză prevede o condiţie care se traduce oarecum diferit: „atingerea şi menţinerea unor stan-darde de către mediatori” (n.t.).


ciere; în aceste condiţii, mediatorul trebuie să decidă dacă este recomandat procesul de mediere;

x. mediatorul poate oferi informaţii cu caracter juridic, dar nu trebuie să ofere consultanţă juridică. Dacă este necesar, mediatorul trebuie să informeze păr-ţile cu privire la posibilitatea de a consulta un avocat sau un alt profesionist.

IV. Statutul acordurilor obţinute pe calea medierii

Statele trebuie să faciliteze aprobarea acordurilor obţinute pe calea medierii de către o autoritate judiciară sau o altă autoritate competentă, dacă acest lucru este cerut de părţi, şi să asigure mecanismele de executare a acestor acorduri, conform legislaţiei naţionale.

V. Medierea şi procedurile din faţa autorităţilor judiciare sau altor autorităţi competente

a. Statele trebuie să recunoască autonomia procesului de mediere şi posibilitatea ca acesta să se desfăşoare înaintea, în timpul sau ulterior unei proceduri judiciare.

b. Statele trebuie să garanteze mecanisme care:

i. să permită întreruperea procedurilor judiciare în curs în scopul medierii;ii. să asigure posibilitatea ca, în aceste cazuri, autoritatea judiciară sau altă auto-

ritate competentă să poată lua decizii urgente pentru a proteja părţile, copiii sau patrimoniul acestora;

iii. să permită informarea autorităţii judiciare sau altei autorităţi competente dacă părţile continuă sau nu procesul de mediere şi dacă au ajuns sau nu la un acord.

VI. Promovarea şi accesul la mediere

a. Statele trebuie să promoveze dezvoltarea medierii familiale, îndeosebi prin pro-grame de informare a publicului, pentru o mai bună înţelegere a acestui mijloc de soluţionare amiabilă a litigiilor familiale.

b. Statele sunt libere să stabilească, în cazuri specifi ce, metodele adecvate de infor-mare cu privire la mediere ca proces alternativ de soluţionare a litigiilor familiale (de exemplu, prevăzînd o întîlnire între părţi şi mediator), şi permiţînd prin aceasta păr-ţilor să hotărască dacă este posibil şi indicat pentru ele să recurgă la mediere asupra chestiunilor care fac obiectul litigiului.

c. De asemenea, statele trebuie să se străduiască să ia măsurile necesare pentru a permite accesul la medierea familială, inclusiv la medierea internaţională şi să con-tribuie astfel la răspîndirea acestui mijloc de soluţionare în mod amiabil a litigiilor familiale.


VII. Alte mijloace de soluţionare a litigiilor

Statele pot examina aplicabilitatea principiilor referitoare la procesul de mediere, enunţate în prezenta Recomandare, şi în cazul altor mijloace de soluţionare a litigi-ilor.

VIII. Elemente internaţionale

a. Statele trebuie să aibă în vedere înfi inţarea unor mecanisme care să permită, atunci, cînd este cazul, recurgerea la mediere în situaţiile care implică elemente de extranei-tate, mai ales în chestiunile legate de copii, cu deosebire în cele care privesc custodia şi dreptul la vizită atunci, cînd părinţii locuiesc sau vor locui în state diferite.

b. Medierea internaţională poate fi considerată o metodă adecvată ce permite pă-rinţilor să organizeze sau să reorganizeze custodia şi dreptul la vizită, sau să rezolve neînţelegerile apărute ulterior hotărîrilor care privesc aceste chestiuni. Cu toate acestea, în eventualitatea îndepărtării sau a reţinerii copilului împotriva legii, nu tre-buie să se recurgă la medierea internaţională, dacă acest lucru va întîrzia returnarea rapidă a copilului.

c. Toate principiile subliniate mai sus sunt aplicabile şi în cazul medierii internaţio-nale.

d. Statele trebuie să promoveze cît mai mult cooperarea între serviciile existente ce se ocupă de medierea familială, în scopul facilitării accesului la medierea internaţi-onală.

e. Avînd în vedere natura deosebită a medierii internaţionale, mediatorii internaţio-nali trebuie să fi e instruiţi special în acest scop.

***



PRIVIND MEDIEREA ÎN MATERIE PENALĂ

(adoptată de Comitetu lu i M in iş t r i lor la 15 septembr ie 1999 ,


Comitetul Miniştrilor, în virtutea art.15.b. din Statutul Consiliului Europei,

Observînd că statele membre tind din ce în ce mai mult să recurgă la mediere în materie penală, ca opţiune fl exibilă şi cuprinzătoare1, axată pe rezolvarea problemei şi pe implicarea părţilor, în completarea sau ca alternativă a procedurii penale tradi-ţionale;

Considerînd că e necesar a permite o participare personală activă a victimei2, a in-fractorului şi a tuturor celor care sunt priviţi ca părţi, dar şi implicarea comunităţii în procedura penală;

Recunoscînd interesul legitim al victimelor de a li se face auzită vocea în ceea ce pri-veşte consecinţele victimizării lor, de a comunica cu infractorii şi de a obţine scuze şi reparaţii;

Considerînd că este important a întări inculpaţilor sentimentul responsabilităţii şi de a oferi acestora ocazii concrete de a se îndrepta, ceea ce ar facilita reinserţia şi reabilitarea,

1 Varianta în limba franceză este, „une option souple, axée sur le règlement du problème et l’implication des

parties, iar cea în limba engleză: „as a fl exible, comprehensive, problem-solving, participatory option” (n.t.).2 Despre drepturile victimelor, a se vedea concluziile celei de a 27-a Conferinţe a miniştrilor europeni de

justiţie, desfăşurată la 12-13 octombrie 2006 în Armenia http://www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/min-just/mju27/default_en.asp precum şi Declaraţia ONU asupra Principiilor de bază ale justiţiei pentru victi-mele infracţiunilor şi abuzului de putere (1985) la http://www.unhchr.ch/html/menu3/b/h_comp49.htm (n.t.).


Recunoscînd că medierea poate să contribuie la conştientizarea rolului important pe care individul şi comunitatea îl au în generarea şi instrumentarea infracţiunilor şi în rezolvarea confl ictelor legate de acestea, precum şi la ceea ce justiţia penală aspiră, adică la rezultate mai constructive şi mai puţin represive;

Recunoscînd că medierea presupune abilităţi particulare şi cere coduri de practică şi pregătire acreditată;

Considerînd importanţa contribuţiei potenţialelor organisme non-guvernamentale şi a comunităţilor locale în medierea în materie penală şi necesitatea de a se conjuga eforturile iniţiativelor publice şi private,

Luînd în considerare exigenţele Convenţiei europene a drepturilor omului şi a liber-tăţilor fundamentale;

În spiritul Convenţiei europene privind exerciţiului drepturilor copiilor ca şi Reco-mandările nr. (85) 11 asupra poziţiei victimei în dreptul penal şi procedura penală, nr. (87) 18 privind simplifi carea justiţiei penale, nr. (87) 21 asupra asistenţei victimelor şi a prevenirii victimizării, nr. (87) 20 privind reacţiile sociale faţă de delicvenţă juve-nilă, nr. (88) 6 privind reacţiile sociale faţă de comportamentul infracţional al tinerilor proveniţi din familiile emigrante, nr. (92) 16 privind reglementările europene asupra sancţiunilor şi măsurilor aplicate în comunitate, nr. (95) 12 privind administrarea jus-tiţiei penale şi nr. (98) 1 privind medierea familială;

Recomandă guvernelor statelor membre să ia în considerare principiile enunţate în anexa prezentei Recomandări, atunci cînd statele vor dezvolta medierea în materie penală şi să acorde acestui text cea mai largă aplicare posibilă.


I. Defi niţie

Prezentele principii directoare se aplică în toate situaţiile, permiţînd victimei şi in-fractorului să participe activ, dacă aceştia îşi dau consimţămîntul, la soluţionarea di-fi cultăţilor rezultate din infracţiune cu ajutorul unui terţ independent (mediator).

II. Principii generale

1. Medierea în materie penală nu ar trebui să intervină, decît dacă părţile îşi dau acordul în mod liber. În plus părţile ar trebui, să aibă posibilitatea de a reveni asupra consimţămîntului în orice moment pe parcursul medierii.

2. Discuţiile privitoare la mediere sunt confi denţiale şi nu pot să fi e utilizate ulterior, fără acordul părţilor.

3.Medierea în materie penală ar trebui să fi e un serviciu disponibil în mod general.


4. Medierea în materie penală ar trebui să fi e posibilă în toate fazele procedurii pe care le parcurge justiţia penală.

5. Serviciile medierii ar trebui să dispună de o autonomie sufi cientă în cadrul siste-mului de justiţie penală.

III. Temeiul juridic

6. Legislaţia ar trebui să faciliteze medierea în materie penală.

7. Ar trebui să fi e stabilite nişte principii directoare privind recurgerea la mediere în materie penală. Principiile ar trebui să se refere la condiţiile de trimitere a cauzelor la serviciile de mediere şi la instrumentarea cauzelor ulterior medierii.

8. Procedura medierii ar trebui să fi e conformă garanţiilor fundamentale; în parti-cular, părţile ar trebui să benefi cieze de dreptul la asistenţă judiciară şi, după caz, să aibă dreptul la traducător/interpret. În plus, minorii ar trebui să aibă dreptul la asistenţă parentală.

IV. Funcţionarea justiţiei penale în relaţie cu medierea

9. Decizia de a trimite un caz penal spre mediere, ca şi evaluarea rezultatului proce-durii de mediere, ar trebui să fi e de competenţa exclusivă a autorităţilor judiciare1.

10.Înainte de acceptarea medierii, părţile ar trebui să fi e pe deplin informate în le-gătură cu drepturile lor, cu natura procedurii de mediere şi în legătură cu posibilele consecinţe ale deciziei lor.

11. Nici victima, nici infractorul nu ar trebui să fi e determinaţi prin mijloace incorecte să accepte medierea.

12. Pentru minorii care participă la procedura de mediere în materie penală ar trebui să existe o reglementare specială şi garanţii legale.

13. Medierea nu ar trebui să fi e urmată, dacă una din părţile principale nu este capa-bilă să înţeleagă scopul procedurii.

14. Punctul de plecare în mediere ar trebui să fi e, în principiu, recunoaşterea de către cele două părţi a faptelor principale ale cauzei. Participarea la mediere nu ar trebui să fi e utilizată ca o probă în dovedirea vinovăţiei în procedurile judiciare ulterioare.

15. Înainte de a se decide să se recurgă la mediere ar trebui să fi e luate în considerare aspecte privind anumiţi factori, precum vîrsta, maturitatea sau capacitatea intelec-tuală a părţilor. .

1 Varianta în limba engleză precizează că este vorba de „autorităţile judiciare penale” (n.t.).


16. Decizia de a supune medierii o cauză penală ar trebui să fi e însoţită de un termen limită rezonabil, în cadrul căruia autorităţile judiciare competente să fi e informate asupra stadiului procedurii de mediere.

17. Soluţiile date în funcţie de rezultatele medierii ar trebui să aibă acelaşi statut precum deciziile sau hotărîrile judecătoreşti şi ar trebui să interzică urmărirea penală pentru aceleaşi fapte (ne bis in idem).

18. Atunci, cînd cazul este retrimis autorităţilor judiciare1 fără să se ajungă la un acord între părţi sau după ce părţile nu au reuşit să pună în aplicare acordul, decizia asupra modului în care urmează a se proceda trebuie luată fără amînare.

V. Funcţionarea medierii

V1. Norme2

19. Serviciile de mediere ar trebui să fi e guvernate de norme recunoscute.

20. Serviciile de mediere ar trebui să benefi cieze de o autonomie sufi cientă pentru a-şi îndeplini funcţiile ce le revin. Trebuie dezvoltate norme de competenţă şi reguli de etică, ca şi o procedură de selectare, de formare şi de apreciere a mediatorilor.

21. Serviciile de mediere ar trebui să fi e plasate sub supravegherea unui organ com-petent.

V2. Califi carea şi formarea mediatorilor

22. Mediatorii ar trebui să fi e recrutaţi din toate sectoarele societăţii şi să posede în general o bună înţelegere a culturilor şi comunităţilor locale.

23. Mediatorii ar trebui să fi e capabili să facă dovada unei judecaţi sănătoase şi a unor calităţi interpersonale necesare exerciţiului funcţiei lor.

24. Mediatorii ar trebui să benefi cieze de o formare iniţială înainte de a fi numiţi în funcţie, precum şi o formare continuă pe parcursul activităţii lor. Formarea lor ar trebui să privească asigurarea unui nivel de competenţă ridicat, ţinînd cont de apti-tudinile de a soluţiona confl ictele, de exigenţele specifi ce pe care le implică munca cu victimele şi infractorii, de cunoştinţele de bază ale sistemului judiciar penal.

V3. Instrumentarea cazurilor individuale

25. Înainte de a începe să se ocupe de un caz, mediatorul ar trebui să fi e informat despre toate faptele pertinente şi ar trebui să primească toate documentele nece-sare de la autorităţile judiciare3 competente.

1 A se vedea nota 46 (n.t.).2 Varianta în limba engleză utilizează noţiunea de „standards” (n.t.).3 A se vedea nota 46 (n.t.).


26. Medierea ar trebui să se desfăşoare într-o manieră imparţială, bazată pe faptele cauzei şi pe nevoile şi dorinţele părţilor. Mediatorul ar trebui să respecte întotdeauna demnitatea părţilor şi să vegheze ca părţile să se trateze cu respect reciproc.

27. Mediatorul are sarcina de a asigura un mediu sigur şi confortabil pentru mediere. Mediatorul ar trebui să fi e sensibil la vulnerabilitatea părţilor.

28. Medierea ar trebui să fi e condusă efi cient, dar într-un ritm acceptabil pentru părţi.

29. Medierea ar trebui să se facă cu uşile închise (in camera).

30. Respectînd principiul confi denţialităţii, mediatorul ar trebui să sesizeze autori-tăţile competente sau persoanele vizate cu toate informaţiile privind iminenţa unei infracţiuni grave, despre care el ar putea lua cunoştinţă în timpul medierii.

V4. Rezultatul medierii

31. Înţelegerea părţilor ar trebui să fi e fi nalizată în mod voluntar de către părţi. Acor-durile ar trebui să conţină doar nişte obligaţii rezonabile şi proporţionale.

32. Mediatorul ar trebui să raporteze autorităţilor judiciare1 măsurile luate şi rezul-tatul medierii. Raportul mediatorului nu ar trebui să destăinuiască conţinutul şe-dinţei de mediere, nici să exprime aprecieri cu privire la comportamentul părţilor în timpul medierii.

VI. Evoluţia medierii

33. Ar trebui să aibă loc consultări regulate între autorităţile judiciare penale şi servi-ciile de mediere în vederea dezvoltării colaborării lor.

34. Guvernele statelor membre ar trebui să promoveze cercetarea şi evaluarea me-dierii în materie penală.

***

1 Ibidem.



PRIVIND LIBERTATEA DE A EXERCITA PROFESIA DE AVOCAT

(adoptată de Comitetu l de M iniş t r i pe 25 oc tombr ie 2000 ,


Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15. b din Statutul Consiliului Europei,

Avînd în vedere prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;Avînd în vedere Principiile de Bază ale Naţiunilor Unite privind Rolul Avocatului1, aprobate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite din decembrie 1990;

Avînd în vedere Recomandarea nr. (1994) 12 cu privire la independenţa, efi cienţa şi rolul judecătorilor, adoptată de către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei pe 13 octombrie 1994;

Subliniind rolul fundamental pe care îl au avocaţii şi totodată asociaţiile profesionale de avocaţi în a asigura protejarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

Dorind să promoveze libertatea de a practica profesia de avocat pentru a întări statul de drept2, proces la care iau parte şi avocaţii, în special în a apăra libertăţile indivi-duale;

Fiind conştient de necesitatea de a avea un sistem echitabil de administrare a justi-ţiei, care să garanteze independenţa avocaţilor în exercitarea profesiei fără restricţii nejustifi cate şi fără a face obiectul unor infl uenţe, sugestii, presiuni, ameninţări sau imixtiuni, directe ori indirecte, indiferent din partea cui şi sub ce motiv ar fi făcute;

1 Principiile sunt disponibile la http://www.unhchr.ch/html/menu3/b/h_comp44.htm. De observat că în va-rianta franceză, termenul folosit referitor la aceste principii este „bareau” (n.ns., CD).

2 Varianta franceză utilizează sintagma „l`Etat de droit”, iar cea engleză „the Rule of Law”; traducerea în limba română se face prin „stat de drept”, dar şi prin sintagma constituţională „supremaţia legii” (n.t.).


Fiind conştient de nevoia de a asigura exercitarea responsabilităţilor avocaţilor într-o manieră adecvată şi, în special, de necesitatea pentru avocaţi de a benefi cia de o pregătire sufi cientă şi de a găsi un echilibru între îndatoririle lor faţă de instanţele judecătoreşti şi cele faţă de clienţi;

Luînd în considerare faptul că accesul la justiţie ar putea presupune ca persoane cu o situaţie fi nanciară precară să fi e în situaţia de a benefi cia de serviciile unor avocaţi,

Recomandă guvernelor statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea aplicării principiilor conţinute de prezenta recomandare.

În contextul prezentei recomandări, prin „avocat” se înţelege o persoană califi cată şi autorizată în conformitate cu dreptul naţional să pledeze şi să acţioneze în numele clienţilor săi, să se angajeze în a practica dreptul, să se înfăţişeze înaintea instanţelor sau să îşi sfătuiască şi să îşi reprezinte clienţii în chestiuni legale.

Principiul I - Principii generale privind libertatea de a exercita profesia de avocat

1. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a respecta, a proteja şi a promova libertatea de a exercita profesia de avocat, fără discriminare şi fără imixtiuni din partea autorităţilor sau a publicului, în special avînd în vedere prevederile relevante ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

2. Deciziile privind autorizarea de a practica avocatura sau de a accede în această profesie, trebuie luate de către un corp independent. Astfel de decizii, indiferent dacă sunt sau nu luate de către un corp independent, trebuie să poată face obiectul unei reanalizări de către o instanţă independentă şi imparţială.

3. Avocaţii trebuie să se bucure de libertatea la opinie, exprimare, mişcare, asociere şi întrunire şi, în special, de dreptul de a lua parte la dezbateri publice privind legea şi administrarea justiţiei, şi de a propune reforme legislative.

4. Avocaţii nu trebuie să sufere sau să rişte să suporte sancţiuni ori să fi e supuşi unor presiuni atunci, cînd acţionează în concordanţă cu standardele profesionale.

5. Avocaţii trebuie să aibă acces la clienţii proprii, în mod special la cei privaţi de libertate, să-i consilieze în particular şi să-şi reprezinte clienţii în conformitate cu de-ontologia lor profesională.

6. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru ca relaţia de confi denţialitate dintre avocat şi client să fi e respectată. Excepţiile de la acest principiu vor fi permise doar în măsura, în care ele sunt în conformitate cu principiile statului de drept.

7. Avocaţilor nu li se va refuza accesul la instanţa în faţa căreia sunt califi caţi să se înfăţişeze şi trebuie să aibă acces la toate dosarele relevante pentru apărarea dreptu-rilor şi intereselor clientului, în conformitate cu deontologia lor profesională.


8. Toţi avocaţii care lucrează în aceeaşi cauză trebuie să fi e trataţi în mod egal de instanţă.

Principiul II - Pregătirea juridică, formarea şi admiterea în profesia de avocat

1. Pregătirea juridică, admiterea în profesie şi exercitarea acesteia nu trebuie să fi e refuzate unei persoane pe motive cum ar fi cele legate de sex sau orientare sexuală, rasă, culoare, religie, opinii politice sau de altă natură, origine etnică ori socială, apar-tenenţă la o minoritate naţională, avere, handicap din naştere sau fi zic.

2. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a asigura un înalt grad de pregătire juridică şi de moralitate drept condiţii prealabile admiterii în profesia de avocat, şi apoi pentru a asigura o formare continuă a avocaţilor.

3. Pregătirea juridică, inclusiv programele de formare continuă, trebuie să urmă-rească să consolideze abilităţile juridice, să crească gradul de conştientizare faţă de etica juridică şi respectarea drepturilor omului, să instruiască avocaţii în respectarea, protejarea şi promovarea drepturilor şi intereselor clienţilor şi să contribuie la buna administrare a justiţiei.

Principiul III - Rolul şi îndatoririle avocaţilor

1. Baroul sau celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie să stabilească stan-darde profesionale şi norme deontologice şi să vegheze ca avocaţii să acţioneze in-dependent, cu conştiinciozitate şi corectitudine în apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale clienţilor.

2. Avocaţii trebuie să respecte secretul profesional în concordanţă cu legislaţia in-ternă, reglementările şi deontologia lor. Orice violare a secretului profesional fără consimţămîntul clientului trebuie să fi e sancţionată în mod adecvat.

3. Îndatoririle avocatului faţă de client includ:

a. consilierea clienţilor atît în privinţa drepturilor şi obligaţiilor lor legale, cît şi cu privire la soluţia probabilă, precum şi consecinţele cauzei, inclusiv costurile fi nanciare;

b. încercarea de a rezolva cauza mai întîi pe cale amiabilă;c. luarea de măsuri legale pentru a proteja, respecta şi a exercita drepturile şi

interesele clienţilor lor;d. evitarea confl ictelor de interese;f. evitarea acceptării unui număr mai mare de cazuri, decît cel pe care îl pot ges-

tiona în mod rezonabil.


4. Avocaţii trebuie să respecte autoritatea judiciară şi să-şi îndeplinească îndatoririle în faţa instanţelor în conformitate cu legea sau alte reglementări, şi cu deontologia lor profesională. Orice neîndeplinire de către avocaţi a obligaţiilor profesionale nu trebuie să aducă prejudicii intereselor clienţilor sau altora care le solicită serviciile.

Principiul IV - Accesul tuturor persoanelor la avocaţi

1. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a asigura accesul efectiv al tuturor persoanelor la serviciile juridice oferite de către avocaţi independenţi.

2. Avocaţii trebuie încurajaţi să ofere servicii juridice persoanelor cu o situaţie eco-nomică dezavantajată.

3. Pentru a permite accesul efectiv la justiţie, guvernele statelor membre trebuie să asigure existenţa serviciilor juridice de care să benefi cieze persoanele cu o situaţie economică dezavantajată şi în special cele private de libertate.

4. Îndatoririle avocaţilor faţă de clienţi nu trebuie afectate de faptul, că onorariile sunt plătite integral sau doar în parte din fonduri publice.

Principiul V - Asociaţiile

1. Avocaţilor trebuie să li se permită şi să fi e încurajaţi să constituie şi să adere la aso-ciaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale care, singure sau alături de alte organizaţii, au sarcina de a îmbunătăţi deontologia şi de a proteja independenţa şi interesele avocaţilor.

2. Baroul şi celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie să se autoguverneze, independent de autorităţi şi de cetăţeni.

3. Trebuie respectat rolul barourilor şi al celorlalte asociaţii profesionale ale avoca-ţilor în protejarea membrilor săi şi a independenţei faţă de orice restricţie sau inge-rinţă nejustifi cată.

4. Barourile şi celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie încurajate să asi-gure independenţa avocaţilor şi, printre altele:

a. să promoveze şi să apere interesele justiţiei, fără nici-un fel de teamă;b. să apere rolul avocaţilor în societate şi, în special, să vegheze la respectarea

onoarei, demnităţii şi integrităţii lor;c. să promoveze participarea avocaţilor la mecanisme care garantează accesul

la justiţie al persoanelor cu o situaţie economică defavorizată, în special la asistenţă judiciară şi consiliere juridică;

d. să promoveze şi să susţină reforma cadrului legislativ şi discuţiile pe tema le-gislaţiei existente şi propunerilor legislative;


e. să încurajeze protecţia socială a membrilor profesiei şi să îi asiste pe ei sau familiile lor, dacă împrejurările o cer;

g. să colaboreze cu avocaţii altor ţări pentru a promova rolul avocatului, luînd în considerare în special activitatea organizaţiilor internaţionale ale avocaţilor şi a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi non-guvernamentale;

h. să promoveze cele mai înalte standarde de competenţă a avocaţilor şi să ve-gheze la respectarea de către aceştia a deontologiei şi disciplinei;

5. Barourile şi celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie să întreprindă orice acţiune necesară, inclusiv cele privind apărarea intereselor avocaţilor pe lîngă organismul corespunzător, în cazul:

a. reţinerii sau arestării unui avocat;b. oricăror decizii de a lua măsuri care pun la îndoială integritatea unui avocat;c. oricărei percheziţii a persoanei sau proprietăţilor avocaţilor;d. oricărei confi scări de documente sau materiale afl ate în posesia avocaţilor;e. publicării unor articole de presă ce necesită luarea unei atitudini în numele

avocaţilor.

Principiul VI - Procedurile disciplinare

1. Dacă avocaţii nu respectă deontologia profesiei lor prevăzută în codurile de con-duită, concepute de către barouri sau celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor sau de legislaţie, trebuie luate măsurile adecvate, inclusiv declanşarea procedurilor disciplinare.

2. Barourile şi celelalte asociaţii profesionale ale avocaţilor trebuie să fi e responsabile de desfăşurarea procedurilor disciplinare faţă de avocaţi sau, acolo unde este cazul, au dreptul de a participa la desfăşurarea acestora.

3. Procedurile disciplinare trebuie să se desfăşoare respectînd pe deplin principiile şi regulile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv dreptul avocatului de a lua parte la proceduri şi de a contesta decizia prin apel.

4. În stabilirea sancţiunii pentru abaterea disciplinară comisă de către avocat, trebuie respectat principiul proporţionalităţii.

***



PRIVIND CĂILE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR DINTRE AUTORITĂŢILE ADMINISTRATIVE ŞI PERSOANELE PRIVATE1

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 5 septembr ie 2001


1. Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15 pct. b din Statutul Consiliului Europei,

2. Avînd în vedere că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai strînse între statele membre;

3. Luînd în considerare Recomandarea nr. (81) 7 cu privire la mijloacele de facilitare a accesului la justiţie, în a cărei anexă sunt indicate măsurile ce trebuie luate pentru a facilita concilierea şi medierea;

4. Luînd în considerare de asemenea Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de prevenire şi reducere a încărcăturii instanţelor şi care încurajează, acolo unde este cazul, reglementarea pe cale amiabilă a litigiilor, fi e în afara jurisdicţiei, fi e înaintea sau în timpul procedurilor jurisdicţionale;

5. Considerînd, pe de o parte, că numărul mare de cazuri, afl at în continuă creştere în anumite state, poate afecta posibilitatea instanţelor competente în materie admi-nistrativă de a instrumenta cazurile într-un termen rezonabil, după cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;

6. Considerînd, pe de altă parte, faptul că procedurile jurisdicţionale nu sunt întot-deauna în practică cele mai potrivite pentru soluţionarea unui litigiu administrativ în mod efi cient;

1 Prin „persoane private”, prezenta recomandare are în vedere persoanele fi zice, precum şi persoanele juridice

de drept privat (n.t.).


7. Luînd în considerare faptul, că generalizarea folosirii unor căi alternative de solu-ţionare a litigiilor poate rezolva aceste difi cultăţi şi poate aduce autorităţile adminis-trative mai aproape de cetăţeni;

8. Avînd în vedere, că principalele avantaje ale căilor alternative de soluţionare a litigiilor administrative constau, în funcţie de caz, în: proceduri mai simple şi mai fl exibile care sunt mai rapide şi mai puţin costisitoare, rezolvarea pe cale amiabilă, implicarea unor specialişti, recurgerea la principiul echităţii şi nu doar la litera legii, precum şi o mai mare discreţie;

9. Luînd aşadar în considerare, acolo unde este cazul, posibilitatea soluţionării litigi-ilor administrative prin intermediul altor mijloace, decît prin recurgerea la instanţele de judecată;

10. Ţinînd cont de faptul, că utilizarea unor căi alternative nu trebuie să servească autorităţilor administrative sau persoanelor private ca mijloc de a se sustrage obli-gaţiilor lor sau de a încălca principiul legalităţii;

11. Avînd în vedere că, în toate cazurile, căile alternative trebuie să permită un con-trol din partea instanţelor de judecată, întrucît acesta reprezintă ultima garanţie atît pentru drepturile celui care apelează la administraţie, cît şi pentru cele ale organului administrativ;

12. Avînd în vedere că modalităţile alternative de soluţionare a litigiilor trebuie să respecte principiile egalităţii şi imparţialităţii, precum şi drepturile părţilor;

13. Recomandă ca guvernele statelor membre să promoveze utilizarea căilor alter-native de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele pri-vate urmînd, în legislaţie şi în practică, principiile ce se regăsesc în anexa prezentei recomandări.


I. Prevederi generale

1. Obiectul recomandării

i. Prezenta recomandare se referă la căile alternative de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private.

ii. Prezenta recomandare se referă la următoarele căi alternative: recursul admi-nistrativ intern, concilierea, medierea, tranzacţia1 şi arbitrajul.

iii. Deşi recomandarea se referă la soluţionarea litigiilor dintre autorităţile admi-nistrative şi persoanele private, unele căi alternative pot servi, de asemenea, la prevenirea litigiilor anterior apariţiei acestora; acest lucru este valabil în special în cazul concilierii, medierii şi tranzacţiei.

1 În limba engleză se utilizează expresia „negotiated settlement” (n.t.).


2. Domeniul de aplicare a căilor alternative

i. Căile alternative de soluţionare a litigiilor trebuie aplicate fi e la modul gene-ral, fi e pentru litigii de o anumită natură, îndeosebi cele referitoare la acte ad-ministrative individuale, contracte, obligaţii civile şi, în general, pentru litigii care au ca obiect pretenţii băneşti.

ii. Stabilirea celei mai potrivite căi alternative de soluţionare depinde de chesti-unea afl ată în litigiu.

3. Reglementarea căilor alternative

i. Reglementarea căilor alternative trebuie să fi e făcută fi e prin instituţionaliza-rea acestora, fi e într-un mod care să permită adoptarea lor, de la caz la caz, în funcţie de decizia părţilor implicate.

ii. Reglementarea căilor alternative trebuie:a. să asigure părţilor o informare adecvată referitoare la posibilitatea de a re-

curge la căile alternative;b. să asigure independenţa şi imparţialitatea conciliatorilor, a mediatorilor şi a

arbitrilor;c. să garanteze proceduri echitabile care să asigure respectarea drepturilor păr-

ţilor şi a principiului egalităţii;d. să garanteze, cît mai mult posibil, transparenţa în folosirea căilor alternative şi

un anumit grad de discreţie;e. să asigure executarea soluţiilor găsite prin recurgerea la căile alternative.iii. Reglementarea trebuie să prevadă ca soluţionarea confl ictului prin interme-

diul procedurilor alternative să se realizeze într-un interval de timp rezonabil, prin introducerea unor termene-limită sau prin alte mijloace.

iv. Reglementarea trebuie să prevadă faptul, că recurgerea la asemenea căi al-ternative de soluţionare a litigiilor poate avea drept efect, în anumite cazuri, suspendarea punerii în executare a actului fi e în mod automat, fi e ca urmare a hotărîrii unei autorităţi competente.

II. Relaţia cu instanţele

i. Anumite căi alternative, cum ar fi recursul administrativ intern, concilierea, medierea şi tranzacţia, pot fi folosite înainte de a recurge la instanţa jude-cătorească. Utilizarea acestor modalităţi ar putea fi obligatorie, constituind o condiţie prealabilă declanşării procedurilor legale.

ii. Unele căi alternative, ca de exemplu concilierea, medierea şi tranzacţia, pot fi folosite în timpul procedurilor legale, eventual la recomandarea judecătorului.

iii. Folosirea arbitrajului ar trebui, în principiu, să excludă procedura jurisdicţio-nală.

iv. În toate cazurile, folosirea căilor alternative trebuie să permită controlul judi-ciar, întrucît acesta reprezintă ultima garanţie atît pentru drepturile celui care apelează la administraţie, cît şi pentru cele ale organului administrativ;


v. Controlul judiciar variază în funcţie de calea aleasă. Tipurile şi întinderea aces-tui control vor privi chestiunile de procedură, avîndu-se în vedere îndeosebi respectarea principiilor enumerate în secţiunile I.3. ii. a, b, c şi d şi/sau chesti-unile de fondul cauzei.

vi. În principiu şi sub rezerva reglementării aplicabile, folosirea căilor alternative ar trebui să ducă la suspendarea sau întreruperea termenelor de prescripţie prevăzute pentru introducerea acţiunilor în justiţie.

III. Trăsături specifi ce fi ecărei metode alternative

1. Recursul administrativ intern

i. În principiu, recursurile administrative interne ar trebui să fi e permise în cazul oricărui act. Ele pot viza oportunitatea şi/sau legalitatea unui act administra-tiv.

ii. Recursurile administrative interne pot deveni obligatorii în anumite cazuri, ca o condiţie prealabilă recurgerii la instanţă.

iii. Recursurile administrative interne vor fi examinate şi asupra lor vor decide numai organele competente.

2. Concilierea şi medierea

i. Concilierea şi medierea pot fi iniţiate de părţile implicate, de către un judecă-tor sau pot fi declarate obligatorii prin lege.

ii. Conciliatorii şi mediatorii trebuie să stabilească întîlniri separate cu fi ecare parte sau simultan, cu scopul de a găsi o soluţie.

iii. Conciliatorii şi mediatorii pot invita autoritatea administrativă să anuleze, să retragă sau să modifi ce actul administrativ, pe motive de oportunitate sau de legalitate.

3. Tranzacţia

i. Autorităţile administrative nu vor apela la tranzacţie pentru a se sustrage obli-gaţiilor lor, decît dacă legea prevede aceasta.

ii. În conformitate cu legea, agenţii publici care iau parte la o procedură cu sco-pul de a negocia un acord trebuie învestiţi cu autoritatea necesară pentru a ajunge la un compromis.

4. Arbitrajul

i. Părţile vor putea decide în privinţa legii şi a procedurii de urmat în cazul arbi-trajului, respectînd limitele impuse de lege. Deciziile arbitrilor se pot baza pe echitate, dacă legea prevede sau părţile au decis astfel.

ii. Chiar dacă nu sunt autorizaţi să se pronunţe, în principal, asupra legalităţii unui act în scopul anulării sale, arbitrii vor putea să o facă ca etapă prelimi-nară, în scopul luării unei decizii cu privire la fondul cauzei.

***



PRIVIND MEDIEREA ÎN MATERIE CIVILĂ

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 18 septembr ie 2002

în cadrul ce le i de -a 808-a reuniuni a de legaţ i lor miniş t r i lor )

Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Salutînd dezvoltarea unor modalităţi de soluţionare a litigiilor, care sunt alternative hotărîrilor judecătoreşti şi căzînd de acord asupra oportunităţii unor reguli care să stabilească garanţii atunci, cînd sunt utilizate asemenea proceduri;

Subliniind necesitatea depunerii eforturilor pentru îmbunătăţirea în permanenţă a me-todelor de soluţionare a litigiilor, ţinîndu-se cont de nevoile proprii fi ecărei jurisdicţii;

Convins de interesul de a stabili reguli particulare în ceea ce priveşte medierea, defi -nită ca proces de dezvoltare în care un „mediator” ajută părţile să negocieze asupra chestiunilor în litigiu şi să ajungă la un acord care să le convină;

Recunoscînd avantajele, în unele cazuri, ale medierii în litigiile de drept civil;

Conştientizînd necesitatea organizării medierii în alte ramuri de drept;

În spiritul Recomandării nr. (98) 1 privind medierea familială, a Recomandării nr. (99) 19 privind medierea în materie penală şi a Recomandării nr. (2001) 9 privind căile alternative de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private, ca şi re-zultatelor altor activităţi şi cercetări efectuate de Consiliul Europei şi pe plan naţional;

Avînd în vedere în mod particular Rezoluţia nr. 1 privind „Administrarea justiţiei în secolul XXI” adoptată de miniştrii de justiţie europeni la conferinţa nr. 23 din 8-9 iunie 2000 de la Londra1 şi, în special, invitaţia adresată de miniştrii de justiţie euro-

1 Disponibilă la adresa http://www.coe.int/t/e/legal_aff airs/legal_co-operation/conferences_and_high-level_meetings/european_ministers_of_justice/2000(London).asp (n.ns., CD).


peni către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei de a elabora, în colaborare cu Uniunea Europeană, un program de lucru destinat să încurajeze recurgerea, dacă e cazul, la procedurile extrajudiciare de rezolvare a litigiilor;

Cunoscînd rolul important al instanţelor în favorizarea medierii;

Observînd că, deşi medierea poate să contribuie la reducerea numărului de litigii şi la uşurarea activităţii în instanţe, ea nu poate înlocui un sistem judiciar echitabil, efi cace şi uşor accesibil;

A. Recomandă guvernelor statelor membre:

i. să faciliteze, oricînd este necesar, medierea în materie civilă;ii. să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile necesare pentru a aplica

treptat „Principiile directoare privind medierea în materie civilă”, enunţate mai jos.

Principiile directoare privind medierea în materie civilă

I. Defi nirea medierii

1. În înţelesul prezentei recomandări, „medierea” semnifi că o procedură prin care părţile negociază probleme litigioase pentru a ajunge la un acord, cu asistenţa unuia sau a mai multor mediatori.

II. Domeniul de aplicare

2. Prezenta recomandare se aplică medierii în materie civilă. În sensul prezentei re-comandări, expresia „în materie civilă” reprezintă toate materiile implicînd drepturi şi obligaţii cu caracter civil, inclusiv cele privind dreptul comercial, dreptul consuma-torului şi dreptul muncii, dar excluzînd materii de natură administrativă sau penală1. Prezenta recomandare nu contravine Recomandării nr. (98) 1 privind medierea fa-milială.

III. Organizarea medierii

3. Statele sunt libere să creeze şi organizeze medierea în materie civilă în maniera cea mai potrivită, care poate fi apanajul sectorului public sau a celui privat.

4. Medierea poate să aibă loc în cadrul procedurii judiciare sau în afara acesteia.

5. Chiar dacă părţile utilizează medierea, accesul la justiţie trebuie să fi e disponibil, fi indcă aceasta constituie ultima garanţie a protecţiei drepturilor părţilor.

1 Pentru acestea există recomandări distincte – este vorba de Recomandarea nr. (2001) 9 asupra căilor alter-native de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private, respectiv Recoman-darea nr. (99) 19 asupra medierii în materie penală (n.t.).


6. Prin reglementarea medierii, statele ar trebui să asigure un echilibru între nevoile şi efectele duratei procedurii necesare pentru a se adresa justiţiei şi promovarea pro-cedurilor de mediere rapide şi uşor accesibile.

7. Prin reglementarea medierii, statele ar trebui să supravegheze evitarea (I) tergiver-sărilor inutile şi (II) recurgerii la mediere ca o tactică de tergiversare.

8. Medierea poate să fi e în mod particular utilă atunci, cînd procedura judiciară nu e convenabilă părţilor, mai ales datorită costurilor implicate sau a naturii sale formale, ori din cauza necesităţii de a menţine dialogul sau relaţiile între părţi.

9. Statele ar trebui să ţină cont de oportunitatea de a crea şi de a propune medierea gratuită în tot sau în parte ori de a prevedea asistenţă (ajutor) judiciară pentru me-diere, mai ales dacă interesele uneia dintre părţi necesită o protecţie specială.

10. Atunci, cînd medierea presupune cheltuieli, acestea din urmă ar trebui să fi e re-zonabile în raport cu importanţa problemei în cauză şi să ţină cont de volumul de muncă depus de mediator.

IV. Procesul de dezvoltare al medierii

11. Statele ar trebui să decidă dacă şi în ce măsură clauzele privind medierea pot să restrîngă dreptul părţilor de a apela la justiţie.

12. Mediatorul ar trebui să acţioneze într-o manieră imparţială şi independentă şi să vegheze la respectarea principiului egalităţii armelor în timpul medierii. Mediatorul nu poate impune o soluţie părţilor.

13. Informaţiile din timpul medierii sunt confi denţiale şi nu pot fi folosite ulterior, decît cu acordul părţilor sau în cazurile permise de dreptul naţional.

14. În procesul de desfăşurare a medierii părţilor ar trebui să li se ofere sufi cient timp pentru a examina problemele ridicate şi pentru a găsi o eventuală soluţie în litigiu.

V. Pregătirea şi responsabilitatea mediatorilor

15. Statele ar trebui să ia măsuri pentru a promova adoptarea normelor necesare pentru selectarea, responsabilitatea, formarea şi califi carea mediatorilor, inclusiv mediatorii care sunt implicaţi în tratarea problemelor internaţionale.

VI. Acordurile stabilite în urma medierii

16. În mod obişnuit, la fi nalul fi ecărei proceduri de mediere ar trebui să fi e redactat un document scris pentru a defi ni obiectul, întinderea şi soluţia înţelegerii. Părţile ar trebui să poată să benefi cieze de un termen limită pentru refl ecţie, acceptat de părţi, între momentul la care este redactată şi data la care este semnat acordul.


17. Mediatorii ar trebui să informeze părţile în legătură cu efectele acordurilor sta-bilite prin mediere şi în legătură cu demersurile care necesită a fi făcute dacă una sau ambele părţi doresc să execute respectivele acorduri. Asemenea acorduri nu ar trebui să contravină ordinii publice.

VII. Informaţii cu privire la mediere

18. Statele ar trebui să furnizeze publicului şi persoanelor implicate în litigiile civile o informaţie generală asupra medierii.

19. Statele ar trebui să grupeze şi să distribuie informaţii detaliate asupra medierii în materie civilă, inclusiv cu privire la costurile şi efi cienţa medierii.

20. Ar trebui să fi e luate măsuri conform practicii şi dreptului naţional pentru a crea o reţea de centre regionale şi/sau locale, unde particularii să poată obţine o opinie imparţială şi informaţii despre procedura medierii, chiar prin telefon, prin scrisoare sau prin e-mail.

21. Statele ar trebui să informeze profesioniştii implicaţi în funcţionarea justiţiei, asupra medierii în materie civilă

VII. Aspecte internaţionale

22. Statele ar trebui să încurajeze crearea modalităţilor care să permită promovarea utilizării medierii pentru a rezolva probleme conţinînd elemente de extraneitate.

23. Statele ar trebui să promoveze colaborarea între serviciile interesate de mediere în materie civilă pentru a facilita recurgerea la medierea internaţională.

B. Pune în sarcina Secretarului General al Consiliului Europei să transmită pre-zenta Recomandare autorităţilor competente ale Uniunii Europene cu scopul:

– de a promova cooperarea între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană în le-gătură cu toate urmările rezultate din prezenta recomandare şi, mai ales, de a difuza prin mijloacele unei pagini-web informaţii despre legile şi procedurile statelor în domeniile citate în prezenta recomandare; şi

– de a încuraja Uniunea Europeană, atunci, cînd elaborează reguli la nivelul Comunităţii Europene, să redacteze dispoziţii menite să completeze sau să întărească dispoziţiile prezentei recomandări sau să faciliteze aplicarea princi-piilor pe care le consacră1.

***

1 Despre preocupările Uniunii Europene în această materie http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l33251.htm (n.t.).



CONŢINÎND FORMULARUL PENTRU SOLICITAREA ASISTENŢEI JUDICIARE ÎN STRĂINĂTATE ÎN VIRTUTEA ACORDULUI EUROPEAN

ASUPRA TRANSMITERII CERERILOR DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ (CETS NR. 092) ŞI A PROTOCOLULUI SĂU ADIŢIONAL (CETS NR. 179)

(adoptată de Comitetu l M in iş t r i lor la 15 iunie 2005


Comitetul Miniştrilor, în baza art.15 b din Statutul Consiliului Europei,

Făcînd cunoştinţă cu Acordul european asupra transmiterii cererilor de asistenţă judiciară1 (CETS Nr. 092), încheiat la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 (numit aici „Acordul”);

Conştient de importanţa asigurării unei cooperări efi ciente între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană pentru a se permite persoanelor cu o situaţie economică pre-cară să-şi exercite drepturile mult mai uşor, pretutindeni în Europa;

Ţinînd cont de Recomandarea nr. (99) 6 asupra îmbunătăţirii punerii în aplicare a Acordului;

Ţinînd cont de concluziile Consiliului european de la Tampere din 1999;

Ţinînd cont de Rezoluţia nr. 1 adoptată de miniştrii de justiţie europeni în cadrul celei de-a 20-a conferinţă ce a avut loc la Budapesta în 1996, referitoare la măsurile

1 Este vorba de asistenţa constînd în accesul la un avocat (legal aid), şi nu de asistenţa juridică internaţională (comisii rogatorii, înmînare de acte etc). România a ratifi cat acest Acord prin Legea nr. 356 din 2005, publi-cată în Monitorul Ofi cial al României, Partea I, nr. 1103 din 7 dec. 2005, nu însă şi Protocolul (n.t.).


de asigurare a corectitudinii şi efi cienţei justiţiei şi, în mod deosebit, de reducerea amînărilor nejustifi cate1;

Ţinînd cont de Directiva Consiliului 2002/8/CE din 27 ianuarie 2003 şi de avantajul practic al autorităţilor centrale, care funcţionează pe baza Directivei şi a Acordului, de a folosi aceleaşi formulare,


a. să semneze şi să ratifi ce, cît de curînd posibil, Acordul şi Protocolul său adiţio-nal (CETS nr. 179), în cazul în care nu au făcut deja acest lucru;

b. cînd se transmite o cerere de asistenţă judiciară către una din părţile Acordu-lui să se utilizeze formularul din Anexa I a acestei recomandări, împreună cu formularul din Anexa I a Recomandării nr. (2003) 18 şi, oricînd este posibil, să se accepte aceste formulare primite de la o altă parte contractantă;

c. să completeze şi să trimită imediat formularul de confi rmare cuprins în Anexa I a Recomandării nr. (2003) 18 către autoritatea care a transmis cererea, cu confi rmare de primire;

d. să trimită o copie a traducerii formularului din Anexa I Secretarului General al Consiliului Europei, care se va asigura de trimiterea unei copii către toate autorităţile centrale desemnate conform Acordului;

Decide că Anexa I la prezenta recomandare va înlocui Anexa I a Recomandării nr. (99) 6 vizînd îmbunătăţirea punerii în practică a Acordului European de transmitere a cererilor de asistenţă judiciară.

Anexa I la Recomandarea (2005)12

Formular de cerere a asistenţei judiciare în străinătate

Instrucţiuni1. Înainte de completarea formularului, vă rugăm să citiţi cu atenţie aceste in-strucţiuni.

2. Trebuie completate toate informaţiile solicitate în acest formular.

3. Orice informaţie inexactă, eronată sau incompletă poate întîrzia soluţionarea cererii dumneavoastră.

4. Completarea acestei cereri cu informaţii false sau incomplete poate avea con-secinţe negative pe plan judiciar, de exemplu: respingerea cererii de asistenţă ju-diciară, punerea dvs. sub acuzare penală.

1 Rezoluţia este disponibilă la http://www.coe.int/t/e/legal_aff airs/legal_co-operation/conferences_and_high-level_meetings/european_ministers_of_justice/1996(Budapest).asp (n.t.).


5. Vă rugăm să ataşaţi întreaga documentaţie necesară susţinerii informaţiilor completate.

6. Vă rugăm să reţineţi că această cerere nu afectează termenul care trebuie res-pectat pentru începerea procedurilor judiciare sau înaintarea unei căi de atac.

7. Vă rugăm dataţi, semnaţi şi trimiteţi formularul completat către autoritatea competentă după cum urmează:

– 7.a. Puteţi alege să trimiteţi cererea dumneavoastră către autoritatea com-petentă solicitantă a statului membru în care aveţi stabilită rezidenţa. Această autoritate o va transmite, la rîndul ei, către autoritatea competentă a statului membru în cauză. Dacă decideţi să procedaţi astfel, vă rugăm să indicaţi:– Denumirea autorităţii competente din statul membru unde aveţi rezi-

denţa:– Adresa:– Telefon/fax/e-mail:

– 7.b. Puteţi alege să trimiteţi această cerere direct către autoritatea compe-tentă a altui stat membru, în condiţiile în care ştiţi autoritatea competentă. Dacă decideţi să procedaţi astfel, vă rugăm indicaţi:

Denumirea autorităţii: Adresa: Telefon/fax/e-mail:

Înţelegeţi limba ofi cială sau una din limbile ofi ciale ale acestei ţări?

– DA Vă rugăm indicaţi care limbă:– NU

Dacă nu, în ce limbă se poate comunica cu dumneavoastră în privinţa acordării asis-tenţei judiciare?

A. Date despre persoana care solicită asistenţă judiciară:

A.1. Gen: O Masculin O Feminin

Nume şi prenume (sau denumirea companiei, dacă este cazul ):Data şi locul naşterii:Naţionalitate:Tipul documentului de identitate şi numărul:Adresa:Telefon:Fax:E-mail:


A.2. Dacă este cazul, date despre persoana care reprezintă solicitantul, cînd acesta este minor sau incapabil:

Nume şi prenume:Adresa:Telefon:Fax:E-mail:

A.3. Dacă este cazul, date despre reprezentantul legal al solicitantului (avocat, agent…):

– În statul membru de reşedinţă al solicitantului:Nume şi prenume:Adresa:Telefon:Fax:E-mail:

– În statul membru unde asistenţa judiciară urmează să fi e acordată:Nume şi prenume:Adresa:Telefon:Fax:E-mail:

B. Informaţii legate de cauza pentru care se solicită asistenţă judiciară:

Vă rugăm ataşaţi copii de la orice documentaţie care poate fi folositoare.

B.1. Natura cauzei (de ex: divorţ, custodia copilului, litigiu de muncă, litigiu comer-cial, protecţia consumatorului etc.)

B.2. Valoarea cauzei dacă obiectul acesteia poate fi exprimat în termeni monetari (vă rugăm specifi caţi moneda):

B.3. Descrierea circumstanţelor cauzei, inclusiv locul şi data celor întîmplate şi exis-tenţa unor elemente de probă (de ex: martori):

C. Detalii ale procedurii:

Vă rugăm ataşaţi copii de la orice documentaţie care poate fi folositoare.

C.1. Dumneavoastră sunteţi reclamantul sau acuzatul?

Descrieţi reclamaţia dumneavoastră sau acuzaţia care vă este adusă:


Nume şi date de contact ale părţii adverse:

C.2. Motive speciale, dacă există, pentru solicitarea unei acţiuni urgente în baza ce-rerii, de ex: stabilirea limitei de timp pentru începerea procedurilor:

C.3. Solicitaţi asistenţă judiciară totală sau parţială?

Dacă solicitaţi asistenţă parţială, vă rugăm specifi caţi ce ar trebui să fi e acoperit:

C.4. Vă rugăm să specifi caţi dacă asistenţa judiciară este solicitată pentru a se ob-ţine:

– consiliere pre-contencioasă;– asistenţă (consiliere şi/sau reprezentare) în cadrul unei proceduri extrajudici-

are;– asistenţă (consiliere şi/sau reprezentare) în cadrul unei proceduri judiciare

proiectate;– asistenţă (consiliere şi/sau reprezentare) în cadrul procedurilor judiciare în

curs. În acest caz, precizaţi:– numărul de înregistrare;– termenele de judecată;– numele instanţei judecătoreşti;– adresa instanţei judecătoreşti.

– consiliere şi/sau reprezentare în cadrul unei proceduri vizînd o decizie deja luată de către o autoritate judiciară. În caz afi rmativ, precizaţi:– numele şi adresa autorităţii judiciare;– data deciziei;– natura cazului: – recurs împotriva deciziei;– executarea silită a deciziei.

C.5. Vă rugăm specifi caţi ce costuri suplimentare prevedeţi datorită naturii transfron-taliere a cazului (de ex: traduceri, transport);

C.6. Aveţi asigurare sau orice alte drepturi şi facilitaţi care pot acoperi parţial sau total cheltuielile judiciare? În caz afi rmativ, vă rugăm să specifi caţi:

D. Situaţia familială:

Cîte persoane locuiesc în casa dumneavoastră?

Vă rugăm specifi caţi relaţia lor cu dumneavoastră (solicitantul):


Nume şi prenume

Relaţia cu solicitantul

Data naşterii(în cazul copiilor)

Această persoană depinde fi nanciar de solicitant?

Solicitantuldepinde fi nanciar de această persoană?

Da/Nu Da/NuDa/Nu Da/NuDa/Nu Da/NuDa/Nu Da/NuDa/Nu Da/NuDa/Nu Da/NuDa/Nu Da/Nu

Există vreo persoană care este dependentă fi nanciar de dumneavoastră, dar care nu locuieşte cu dumneavoastră? Dacă da, specifi caţi:

Nume şi prenume Relaţia cu solicitantul Data naşterii (în cazul copiilor)

Există vre-o persoană de care depindeţi fi nanciar care nu locuieşte cu dumnea-voastră? Dacă da, specifi caţi:

Nume şi prenume Relaţia cu solicitantul

E. Informaţii fi nanciare:

Vă rugăm să menţionaţi toate informaţiile despre dumneavoastră (I), despre soţul/soţia ori partenerul dumneavoastră (II) şi despre orice persoană care este depen-dentă fi nanciar de dumneavoastră şi locuieşte cu dumneavoastră (III) sau orice per-soană de care depindeţi fi nanciar şi cu care locuiţi (IV).

Dacă primiţi alt ajutor fi nanciar, decît pensia de întreţinere din partea unei persoane de care depindeţi fi nanciar şi cu care nu locuiţi, specifi caţi astfel de benefi cii la ru-brica „alte venituri” la rubrica E.1.

Dacă oferiţi alt ajutor fi nanciar, decît pensia de întreţinere a unei persoane care de-pinde fi nanciar de dumneavoastră şi care nu locuieşte cu dumneavoastră, specifi caţi astfel de benefi cii la rubrica „alte cheltuieli” la rubrica E.3.

Trebuie prezentate documente justifi cative, ca de ex: declaraţii de impozit pe venit, certifi cat prin care se prevede dreptul la alocaţii de la stat, etc.


Cînd completaţi tabelele de mai jos, vă rugăm specifi caţi moneda pentru sumele menţionate.

E.1. Detalii desprevenitul mediu lunar

I. Solicitant II. Soţ/Soţie sau partener

III. Persoane afl ate la întreţinerea solicitantului

IV. Persoane care sprijină fi nanciar solicitantul

– salariu:– profi t din afaceri:– pensii:– ajutor de

întreţinere:– alocaţii de stat:Va rugăm identifi caţi:1. sume alocate pt. cheltuieli familiale şi de locuinţă:2. ajutor de şomaj şi ajutor social:– venit din capital

(bunuri mobile şi imobile):

– alte venituri:Total:

E.2. Valoareaproprietăţii




– bun imobil utilizat ca reşedinţă permanentă:

– alte bunuri imobile:

– teren:– economii:– acţiuni:– vehicule cu

motor:– alte active:Total:


E.3. Cheltuielilunare




– taxa pe venit:– contribuţii de

asigurare socială:– taxe locale– rate ipotecare:– cheltuieli cu chiria

sau de întreţinere– taxe şcolare:– cheltuieli de

întreţinere a copiilor

– plata datoriilor:– plata unor

împrumuturi:– întreţinere

plătită unei alte persoane pe baza unei obligaţii legale:

– alte cheltuieli:Total:

Declar că informaţiile oferite aici sunt exacte şi complete şi mă angajez să declar fără întîrziere autorităţii care soluţionează cererea orice schimbare apăruta în cadrul situaţiei mele fi nanciare.

Data şi locul: Semnătura:

***

PROCURATURA


Recomandarea 1604 (2003)1

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

PRIVIND ROLUL PROCURATURII ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ GUVERNATĂ ÎN BAZA PRINCIPIULUI SUPREMAŢIEI LEGII

1. Adunarea Parlamentară recunoaşte şi apreciază rolul esenţial al procurorului în domeniul de asigurare a securităţii şi libertăţii în întreaga societate europeană: prin protecţia principiului supremaţiei legii, prin protecţia drepturilor şi libertăţilor contra infracţiunilor penale, prin asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor bănuite sau acuzate de comiterea infracţiunilor penale, şi prin supravegherea func-ţionării corespunzătoare a organelor responsabile pentru investigarea şi urmărirea penală a infracţiunilor.

2. Adunarea consideră, că obligaţia statelor de a proteja drepturile şi libertăţile cetă-ţenilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), afl aţi în aria de jurisdicţie a acestor state, a condus la consecinţele, care sunt aplicate în mod egal faţă de procurori şi de persoane implicate în procesul de urmărire penală. În plus, respectarea principiilor democraţiei şi supremaţiei legii necesită o separare efectivă a puterilor / împuternicirilor de stat, în particular între procurori (în funcţie de agent administrativ fi e a puterii executive, fi e a puterii legislative) pe de o parte, şi judecă-tori, pe de altă parte.

3. Adunarea ţine cont de Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului Miniştrilor cu privire la rolul procuraturii în sistemul de justiţie penală şi consideră că acest instru-ment reprezintă un text de referire minuţios, care poate fi folosit ca îndrumar pentru exercitarea operaţiilor curente şi a viitoarelor reforme privind procuratura în toate statele membre ale Consiliului Europei. Adunarea Parlamentară menţionează, în particular, recunoaşterea în această recomandare a necesităţii de a intensifi ca lupta atît împotriva infracţiunilor la nivel naţional, cît şi împotriva celor la nivel internaţi-

1 Textul este adoptat de Comisia permanentă, care acţionează din numele Adunării Parlamentare, la 27 mai 2003 (vezi Doc. 9796, raportul Comisiei pentru Afaceri Juridice şi Drepturile Omului, raportor: dl Arabad-jiev).

Parliamentary AssemblyAssemblée parlementaire


onal, şi chemarea la cooperarea internaţională în domeniul sporirii soluţionării ma-teriilor penale, în baza respectării totale a principiilor CEDO. Adunarea recomandă statelor membre să depună efort în aplicarea totală, imediată şi efi cace a instrumen-tului dat.

4. Adunarea consimte că, în Europa, care este din ce în ce mai interconectată şi mo-bilă, în care cetăţenii sunt tot mai mult expuşi (direct sau indirect) sistemelor juridice şi culturilor altor state, este important să fi e atins un anumit nivel în domeniul armo-nizării sistemelor de justiţie penală ale altor state membre, astfel, încît să păstreze efi cienţa lor în faţa noilor provocări din partea criminalităţii organizate transnaţio-nale, precum şi respectarea din partea publicului general a principiului supremaţiei legii şi a încrederii în previzibilitatea aplicării acestui principiu. Deşi trebuie să fi e recunoscute anumite practici şi tradiţii naţionale, acolo unde anumite aspecte ale rolului diferitor procuraturi naţionale devine dubios, acestea pot fi , în mod cores-punzător, tratate la nivel european în cadrul Consiliului Europei.

5. În acest sens Adunarea salută formarea Conferinţei Procurorilor Generali din Eu-ropa, care va fi ideală pentru a juca rolul central dinamic şi important în sintetizarea diferitor culturi şi a experienţei procuraturilor din toate statele membre ale Consi-liului Europei. Cu această experienţă la bază şi în calitate de un forum larg şi specia-lizat de discuţie, acest organ dispune de potenţialul enorm pentru a face şi a studia propuneri, pentru a oferi servicii de consultare, a compara circumstanţele diferitor ţări şi a identifi ca cele mai bune practici, spre marele avantaj al activităţilor Con-siliului Europei organizate în acest domeniu. Adunarea, aşadar, consideră că acest organ merită să fi e stabilit în bază permanentă la acelaşi nivel, pe care îl are Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), şi că pentru acest scop trebuie să-i fi e acordate resurse corespunzătoare.

6. Reieşind din răspunsurile statelor membre date în chestionar, Adunarea consi-deră că următoarele particularităţi, caracteristice practicilor naţionale ale unor state membre, stîrnesc preocupări în ceea ce ţine de compatibilitatea lor cu principiile de bază ale Consiliului Europei:

i. poliţia este responsabilă pentru exercitarea urmăririi penale, ii. procurorul este responsabil pentru, sau are rol de intermediar în, pretenţiile

iniţiale legate de hotărîrea cu privire la detenţie; iii. suspendarea hotărîrii judecătoreşti privind eliberarea persoanei deţinute ca

rezultat al recursului depus de procuror;iv. luarea hotărîrii privind pornirea automată a urmării penale imediat după sta-

bilirea bazei probante; şi v. variate responsabilităţi, care nu se referă la domeniul dreptului penal, îndepli-

nite de procurori.

7. În legătură cu astfel de preocupări Adunarea face guvernelor statelor membre următoarele recomandări:


i. este necesar ca responsabilitatea pentru exercitarea urmării penale să fi e asu-mată de un organ separat şi independent de poliţie;

ii. este necesară trimiterea imediată, directă şi automată a hotărîrii privind de-tenţia spre examinare în instanţa judecătorească competentă, astfel fi ind asi-gurată complianţa totală cu articolul 5, paragraful 3 al CEDO.

iii. recursul depus de procuratură nu trebuie să aibă efect de suspendare, fi e generală sau automată, unica excepţie fi ind cazul în care instanţa judecăto-rească constată că factorii determinaţi obiectiv, care indică la detenţie preven-tivă sau de precauţiune, sunt clar stabiliţi (de exemplu, în cazul în care instanţa judecătorească de nivel mai jos a emis ordinul de eliberare doar cu condiţia aplicării unei forme mai slabe de constrîngere, şi există o hotărîre judecăto-rească subsecventă aparte privind suspendarea ordinului de eliberare);

iv. în interesul justiţiei în domeniul examinării efi ciente şi efective a cauzelor, pre-cum şi în interesele inculpatului şi ale părţii vătămate, este rezonabil să fi e aplicat sistemul, care prevede elementul de discreţie la pornirea urmăririi pe-nale. În acest sens, Adunarea se referă la Recomandarea nr. R (87) 18 a Comite-tului Miniştrilor privind simplifi carea justiţiei penale, şi consideră că principiul de „urmărire penală discreţionară” trebuie să fi e adoptat universal; şi

v. în ceea ce priveşte responsabilităţile, care nu ţin de domeniul dreptului penal, este esenţial ca: a. orice funcţie a procurorului în domeniul protecţiei generale a drepturilor

omului nu trebuie să conducă la confl icte de interese sau să fi e privită ca un obstacol de persoanele care încearcă să obţină protecţia drepturilor lor din partea statului;

b. separarea efectivă a puterilor de stat între ramurile guvernamentale să fi e respectată în cazurile de repartizare a îndatoririlor suplimentare pro-curorilor, cu condiţia respectării independenţei absolute a procuraturii de diferite intervenţii la nivelul de cazuri individuale din partea vreunei din ramurile guvernamentale; şi

c. împuternicirile şi responsabilităţile procurorilor să se limiteze la urmărirea penală a persoanelor, care au comis infracţiuni penale, şi la rolul general în apărarea intereselor publice prin intermediul sistemului de justiţie penală, iar pentru exercitarea altor funcţii să fi e formate organele separate, efec-tive şi plasate corespunzător;

în plus;vi. Recomandările Comitetului Miniştrilor nr. R (87) 18 Rec(2000)19 trebuie să fi e

implementate imediat, totalmente şi efectiv.

8. Adunarea, aşadar, recomandă Comitetului de Miniştri:

i. să continue eforturile sale în asigurarea implementării efective şi cu desăvîr-şire a Recomandărilor nr. Rec (87) 18 şi Rec(2000)19 în toate statele membre;


ii. să susţină activităţile importante ale Conferinţei Procurorilor Generali din Eu-ropa, în particular, în procesul de formare a organului vizat în baza perma-nentă, la nivelul echivalent cu cel al CCJE, şi cu resurse corespunzătoare,

iii. să instruiască organele relevante – cu implicarea directă a Conferinţei Procu-rorilor Generali din Europa – pentru efectuarea unui studiu minuţios, avînd ca scop întocmirea unei recomandări pentru statele membre, al acelor aspecte ce ţin de rolul procurorului, care nu este vizat în Recomandarea Rec (2000)19, cu acordarea atenţiei deosebite recomandărilor Adunării Parlamentare pre-văzute în paragraful 7, sub-paragrafele i-v de mai sus; acest studiu, de aseme-nea, trebuie să includă propunerea aprobării universale a principiului urmări-rii penale discreţionare.

***


Recomandarea (2000)19 a Comitetului Miniştrilor către statele membre

PRIVIND ROLUL PROCURATURII ÎN SISTEMUL DE JUSTIŢIE PENALĂ

(Adoptată de Comitetu l de M iniş t r i la data de 6 oc tombr ie 2000

la cea de -a 724-a reuniune a delegaţ i lor M in iş t r i lor )

Comitetul de Miniştri, în virtutea articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Reamintind că scopul Consiliului Europei este de a atinge o unitate mai mare între membrii săi,

Amintind că scopul Consiliului Europei este de asemenea de a promova supremaţia legii; ceea ce constituie baza tuturor democraţiilor veritabile;

Luînd în considerare că sistemul de justiţie penală joacă un rol cheie în protejarea supremaţiei legii;

Fiind conştienţi de nevoia comună a tuturor statelor membre de a urgenta lupta împotriva infracţiunilor atît la nivel naţional, cît şi internaţional;

Luînd în considerare că, în acest scop, ar trebui sporită nu numai efi cienţa sistemelor naţionale de justiţie penală, dar de asemenea şi cooperarea internaţională pe pro-bleme penale, în acelaşi timp protejîndu-se principiile consfi nţite în Convenţia Euro-peană a Drepturilor Omului;

Fiind conştienţi de faptul că procuratura joacă de asemenea un rol cheie în sistemul de justiţie penală ca şi în cooperarea internaţională pe probleme penale;

Fiind convinşi că, în acest scop, ar trebui încurajată defi nirea principiilor comune re-feritoare la procuratură în statele membre;

Luînd în considerare toate principiile şi regulile prevăzute în textele privind proble-mele penale, adoptate de Comitetul de Miniştri,



Recomandă guvernelor statelor membre să-şi fundamenteze legislaţia şi practica cu privire la rolul procuraturii în sistemul de justiţie penală pe următoarele principii:

Funcţiile procurorului

1. „Procurorii” sunt autorităţi publice care, în numele societăţii şi în interes public, asi-gură aplicarea legii atunci, cînd încălcarea acesteia atrage o sancţiune penală, luînd în considerare atît drepturile individului, cît şi efi cacitatea necesară sistemului de justiţie penală.

2. În toate sistemele de justiţie penală, procurorii:

– decid asupra pornirii sau continuării urmăririi penale;– aduc urmărirea în faţa instanţei;– pot ataca sau dirija atacarea tuturor sau a unora din deciziile instanţei.

3. În anumite sisteme de justiţie penală, procurorii, de asemenea:

– implementează politica naţională penală în adaptarea ei, cînd este cazul, la condiţiile regionale şi locale;

– conduc, dirijează sau supraveghează urmărirea penală;– se asigură că victimele sunt asistate efi cient;– decid asupra alternativelor la urmărirea penală;– supraveghează executarea hotărîrilor judecătoreşti;– etc.

Garanţiile oferite Procurorilor pentru îndeplinirea funcţiilor lor

4. Statele ar trebui să adopte măsuri efi ciente pentru a garanta că procurorii sunt capabili să îşi îndeplinească îndatoririle şi responsabilităţile profesionale în condiţii legale şi organizaţionale adecvate, precum şi în condiţii adecvate în ceea ce priveşte mijloacele, în special mijloacele bugetare puse la dispoziţia lor. Astfel de condiţii ar trebui stabilite în cooperare strînsă cu reprezentanţii procurorilor.

5. Statele ar trebui să ia măsuri pentru a asigura că:

a. recrutarea, promovarea şi transferul procurorilor să fi e efectuate conform unor proceduri echitabile şi imparţiale care ar prevedea garanţii împotriva ori-cărei abordări care favorizează interesele anumitor grupuri specifi ce, şi exclud discriminarea pe orice motiv cum ar fi cele de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de alt gen, origine socială sau naţională, apartenenţă la o minoritate naţională, proprietate, naştere sau alt statut;

b. Cariera procurorilor, promovarea şi mobilitatea lor sunt guvernate de criterii obiective şi cunoscute, cum ar fi competenţa şi experienţa;


c. Mobilitatea procurorilor publici este guvernată de asemenea de necesităţile serviciului;

d. Procurorii publici posedă condiţii rezonabile de serviciu cum ar fi remunera-rea, durata serviciului şi pensia corespunzătoare rolului lor crucial, precum şi o vîrstă de pensionare adecvată, şi aceste condiţii să fi e reglementate de lege;

e. Procedurile disciplinare împotriva procurorilor publici sunt reglementate de lege şi garantează echitatea şi obiectivitatea evaluării şi luării deciziilor şi ar putea fi supuse unei revizuiri independente şi imparţiale;

f. Procurorii publici au acces la o procedură satisfăcătoare de apel, inclusiv, în caz de necesitate, accesul la judecată, cînd este afectat statutul lor juridic;

g. Procurorii publici, împreună cu familiile lor, sunt protejaţi fi zic atunci, cînd este ameninţată securitatea lor personală ca rezultat al îndeplinirii corespun-zătoare a funcţiilor lor.

6. Statele ar trebui de asemenea să ia măsuri pentru a se asigura că procurorii au drepturi efective la libertatea de exprimare, credinţă şi asociere. În special, ei ar trebui să aibă dreptul de a participa la discuţii publice pe chestiuni de drept, admi-nistrarea justiţiei şi promovarea şi protecţia drepturilor omului, şi să se alăture sau să formeze organizaţii locale, naţionale sau internaţionale, şi să participe la întrunirile acestora în calitate particulară, fără a suferi dezavantaje profesionale din cauza ac-ţiunii lor legitime sau a calităţii de membru al unei organizaţii legitime. Drepturile menţionate mai sus pot fi limitate doar atunci, cînd aceasta este prevăzut de lege şi este necesară păstrarea poziţiei constituţionale1 a procurorilor publici. În cazul în care drepturile menţionate mai sus sunt încălcate, ar trebui să fi e disponibilă o com-pensare efi cientă.

7. Instruirea este atît o datorie, cît şi un drept al tuturor procurorilor, înainte de nu-mirea lor în funcţie şi în mod permanent. Statele ar trebui astfel să ia măsuri efi ciente pentru a asigura, că procurorii au o educaţie şi o pregătire adecvate, atît înainte, cît şi după numirea în funcţie. În special, procurorii ar trebui să cunoască:

a. principiile şi îndatoririle etice ale funcţiei lor;b. protecţia constituţională şi legală a bănuiţilor, victimelor şi martorilor;c. drepturile omului şi libertăţile, după cum au fost stabilite în Convenţia Euro-

peană a Drepturilor Omului în special drepturile stabilite în Articolul 5 şi 6 din această Convenţie;

d. principiile şi practicile organizării activităţii, management şi resurse umane în context juridic;

e. mecanismele şi materialele care contribuie la consecvenţa în activitatea lor;

1 Cuvîntul constituţional este folosit aici cu referire la scopurile stabilite legal şi puterile procurorului public, nu la Constituţia vreunui stat.


Mai mult decît atît, statele ar trebui să adopte măsuri efi ciente pentru a oferi pre-gătire suplimentară pe chestiuni specifi ce sau în domenii specifi ce, avînd în vedere condiţiile prezente, luînd în considerare în special tipurile şi dezvoltarea criminali-tăţii, ca şi cooperarea internaţională pe probleme penale.

8. Pentru a răspunde mai bine formelor criminalităţii afl ate în dezvoltare, în special ale crimei organizate, specializarea ar trebui privită ca o prioritate, în ceea ce priveşte organizarea procurorilor, precum şi în privinţa pregătirii şi carierei lor. Ar trebui de asemenea dezvoltată recurgerea la o echipă de specialişti, inclusiv echipe multi-dis-ciplinare destinate să asiste procurorii în exercitarea activităţilor lor.

9. În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea internă a Procuraturii, în special atribuirea şi re-atribuirea dosarelor, aceasta ar trebui să îndeplinească cerinţele de imparţialitate şi independenţă şi să maximizeze funcţionarea potrivită a sistemului de justiţie penală, în special nivelul de califi care juridică şi de specializare pentru fi ecare domeniu.

10. Toţi procurorii benefi ciază de dreptul de a solicita ca indicaţiile ce le sunt adre-sate să fi e exprimate în scris. Atunci cînd acesta consideră că un ordin este ilegal sau împotriva conştiinţei sale, ar trebui să fi e disponibilă o procedură internă care să ducă la o eventuală înlocuire a sa.

Relaţia dintre procurori şi puterile executivă şi legislativă

11. Statele ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a asigura, că procurorii îşi pot efectua îndatoririle şi responsabilităţile profesionale fără intervenţie nejustifi cată sau expunere nejustifi cată la răspundere civilă, penală sau de alt tip. Totuşi, procura-tura ar trebui să raporteze în mod periodic şi public asupra activităţii sale în general şi asupra modului în care priorităţile sale au fost îndeplinite în special.

12. Procurorii nu ar trebui să intervină în competenţa puterilor legislative şi executive.

13. În statele unde procuratura face parte din sau este subordonată guvernului, sta-tele ar trebui să adopte măsuri efi ciente pentru a garanta că:

a. natura şi întinderea puterilor guvernului faţă de procuratură sunt stabilite de lege;

b. guvernul îşi exercită puterile într-un mod transparent şi în conformitate cu tratatele internaţionale, legislaţia naţională şi principiile generale de drept;

c. atunci cînd guvernul emite ordine de natură generală, astfel de ordine trebuie exprimate în scris şi publicate într-un mod adecvat;

d. atunci cînd guvernul are puterea de a da ordine în privinţa urmăririi penale a unui caz, astfel de ordine trebuie să poarte garanţii adecvate de respectare a transparenţei şi echităţii în conformitate cu legea internă, guvernul avînd datoria, de exemplu:


– de a solicita în prealabil avizul în scris de la procurorul respectiv sau de la organul care se ocupă de urmărirea penală;

– să explice ordinele sale scrise, mai ales atunci, cînd acestea nu urmează avizul procurorului şi să le transmită prin intermediul canalelor ierarhice;

– să urmărească ca, înainte de proces, avizul şi ordinele să facă parte din do-sar astfel ca celelalte părţi să ia cunoştinţă de ele şi să le comenteze;

e. procurorul să fi e liber să prezinte instanţei orice argumente legale la alegerea sa, chiar şi atunci, cînd au îndatorirea să refl ecte în scris ordinele primite;

f. ordinele de a nu porni urmărirea penală într-un anumit caz ar trebui să fi e în principiu interzise. Dacă nu este cazul, astfel de ordine trebuie să fi e excepţio-nale şi nu numai să fi e conforme cerinţelor din paragrafele d) şi e) de mai sus, dar şi să fi e supuse unui control specifi c în vederea garantării transparenţei.

14. În ţările în care procuratura este independentă de guvern, statul ar trebui să ad-opte măsuri efi ciente pentru a garanta că natura şi întinderea independenţei procu-rorului să fi e stabilite de lege.

15. Pentru a promova corectitudinea şi efi cacitatea politicii infracţionale, procurorii ar trebui să coopereze cu agenţiile şi instituţiile guvernamentale în măsura în care aceasta corespunde legii.

16. Procurorii publici ar trebui să aibă posibilitatea să efectueze în orice caz urmă-rirea penală, fără a fi împiedicaţi, în privinţa funcţionarilor publici pentru infracţiuni comise de aceştia, în special corupţie, abuz de putere, încălcări grave ale drepturilor omului şi alte infracţiuni recunoscute de dreptul internaţional.

Relaţia dintre procurori şi judecători

17. Statele ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a se asigura, că statutul legal, com-petenţa şi rolul procedural al procurorului sunt stabilite de lege astfel, încît să nu poată exista vre-o îndoială legitimă privind independenţa şi imparţialitatea judecă-torului. În special, statele ar trebui să garanteze, că o persoană nu poate să îndepli-nească în acelaşi timp funcţiile de procuror şi de judecător.

18. Totuşi, dacă sistemul legal o permite, statele ar trebui să ia măsuri pentru a face posibil ca această persoană să desfăşoare în mod succesiv funcţia de procuror cu cea de judecător şi invers. Astfel de schimbări ale funcţiei sunt posibile doar la cererea expresă a persoanei respective şi cu respectarea garanţiilor.

19. Procurorii trebuie să respecte strict independenţa şi imparţialitatea judecătorilor; în special ei nu vor pune la îndoială deciziile judecătoreşti şi nici nu vor împiedica executarea acestora, în afara exercitării căilor de recurs sau procedurilor similare.

20. Procurorii trebuie să fi e obiectivi şi nepărtinitori pe durata procedurilor în in-stanţă. Ei ar trebui să se asigure, că instanţa deţine toate faptele relevante şi argu-mentele legale necesare pentru administrarea corectă a justiţiei.


Relaţia dintre procurori şi poliţie

21. În general, procurorii ar trebui să cerceteze legalitatea investigaţiilor poliţiei cel tîrziu atunci, cînd decid asupra pornirii sau continuării urmăririi penale. În această privinţă, procurorii vor monitoriza de asemenea respectarea drepturilor omului de către poliţie.

22. În ţările în care poliţia este subordonată procuraturii sau atunci, cînd investiga-ţiile poliţiei sunt fi e conduse, fi e supravegheate de procuror, statul ar trebui să ia măsuri efi ciente pentru a garanta ca procurorul:

a. să poată da ordine în mod adecvat poliţiei în vederea implementării efi ciente a priorităţilor politicii penale, mai ales în ceea ce priveşte a decide care cate-gorii de cazuri ar trebui să fi e prelucrate primele, metodele folosite pentru a căuta dovezi, personalul folosit, durata investigaţiilor, informaţia care trebuie să fi e prezentată procurorului, etc.

b. acolo unde sunt disponibile mai multe servicii de poliţie, să fi e alocate cazuri individuale serviciului care este cel mai potrivit pentru a se ocupa de acestea;

c. să poată efectua evaluări şi controale în măsura în care este necesar pentru a monitoriza conformitatea cu ordinele sale şi cu legea;

d. să poată sancţiona sau promova sancţionări, dacă este posibil, a eventualelor încălcări.

23. Statele, în care poliţia este independentă de procurori, ar trebui să ia măsuri efi ci-ente pentru a garanta existenţa cooperării potrivite şi funcţionale între Procuratură şi poliţie.

Îndatoririle procurorului faţă de cetăţeni (indivizi)

24. În îndeplinirea funcţiilor sale, procurorii ar trebui, în special:

b. să şi le exercite în mod echitabil, imparţial şi obiectiv;c. să respecte şi să protejeze drepturile omului, aşa cum au fost prevăzute în

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;d. să tindă să asigure ca sistemul justiţiei penale să funcţioneze cît mai rapid

posibil.

25. Procurorii ar trebui să se abţină de la discriminare de orice fel cum ar fi pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de alt fel, origine socială sau naţională, apartenenţa la o minoritate naţională, proprietate, naştere, sănătate, han-dicapuri sau alt statut.

26. Procurorii ar trebui să asigure egalitatea în faţa legii, şi să ia în consideraţie toate circumstanţele relevante, inclusiv cele ce îl afectează pe bănuit, indiferent dacă acestea sunt în avantajul sau dezavantajul acestuia.


27. Procurorii nu ar trebui să pornească sau să continue urmărirea penală atunci, cînd investigaţiile imparţiale dovedesc că acuzaţia nu este întemeiată.

28. Procurorii nu ar trebui să aducă probe împotriva suspecţilor, ştiind sau crezînd în mod fundamentat că acestea au fost obţinute prin recurgerea la metode contrare legii. În caz de îndoială, procurorii ar trebui să solicite instanţei să se pronunţe asupra admisibilităţii unor astfel de probe.

29. Procurorii ar trebui să ocrotească principiul egalităţii armelor, în special dezvă-luind celorlalte părţi, cu excepţia cazurilor, cînd legea prevede altfel, orice informaţie pe care o posedă şi care poate afecta imparţialitatea procedurilor.

30. Procurorii ar trebui să păstreze confi denţialitatea informaţiei obţinute de la terţi, în special atunci, cînd este vorba despre prezumţia nevinovăţiei, cu excepţia cazului în care divulgarea este necesară în interesul justiţiei sau este prevăzută de lege.

31. Atunci, cînd procurorii sunt îndreptăţiţi să ia măsuri care cauzează o intervenţie în drepturile şi libertăţile fundamentale ale bănuitului, trebuie să fi e posibil un con-trol judiciar privind aceste măsuri.

32. Procurorii ar trebui să ia în consideraţie interesele martorilor, în special să ia şi să promoveze măsuri pentru protejarea vieţii lor, a siguranţei şi intimităţii, sau să aibă grijă să fi e luate aceste măsuri.

33. Procurorii ar trebui să ia în consideraţie punctele de vedere şi preocupările vic-timelor atunci, cînd sunt afectate interesele lor personale şi să ia sau să promoveze acţiuni pentru a se asigura, că victimele sunt informate cu privire la drepturile lor şi evoluţiile procesului.

34. Părţile interesate cu statut recunoscut sau identifi cabil, în special victimele, ar trebui să poată ataca deciziile procurorilor de a nu pune sub urmărire penală; un astfel de atac poate fi efectuat, în urma unei revizuiri ierarhice, printr-o revizuire ju-diciară sau prin autorizarea părţilor de a angaja urmărire privată.

35. Statele ar trebui să asigure că, în desfăşurarea sarcinilor lor, procurorii trebuie să se conformeze „codurilor de conduită”. Încălcările acestor coduri pot duce la sanc-ţiuni adecvate în conformitate cu paragraful 5 de mai sus. Performanţa procurorilor ar trebui să facă obiectul revizuirii interne regulate.

36.

a. În vederea promovării unei activităţi corecte, consecvente şi efi ciente a procu-rorilor, statele ar trebui să:– acorde atenţie principală metodelor ierarhice de organizare, fără a permite

acestor metode organizaţionale să ducă la structuri birocratice inefi ciente sau obstructive;

– să defi nească direcţiile generale pentru implementarea politicii penale;


– să defi nească principiile şi criteriile generale ce trebuie folosite prin refe-rire, împotriva cărora ar trebui luate deciziile în cazuri individuale, pentru a se proteja împotriva deciziilor arbitrare.

b. Metodele de organizare, direcţiile, principiile şi criteriile menţionate mai sus ar trebui decise de parlament sau de guvern sau, dacă legea naţională con-sfi nţeşte independenţa procurorilor, de reprezentanţii acestora.

c. Publicul trebuie informat despre organizarea, direcţiile, principiile şi criteriile de mai sus; acestea vor fi comunicate oricărei persoane la cerere.

Cooperarea internaţională

37. În pofi da rolului care ar putea aparţine altor organe în chestiuni legate de coo-perarea judiciară internaţională, contactele directe între procurori din diferite ţări ar trebui sporite, în cadrul acordurilor internaţionale acolo, unde acestea există sau pe baza unor aranjamente practice.

38. Ar trebui efectuate anumite acţiuni în numeroase domenii pentru a spori contac-tele directe între procurori în contextul cooperării judiciare internaţionale. Astfel de acţiuni ar trebui să constea în principal în:

a. Difuzare documentară;b. Crearea unei liste de contacte şi adrese cu indicarea numelor persoanelor de

contact relevante din diferite organe ale procuraturii, în privinţa domeniilor de specializare, arii de responsabilitate, etc.;

c. Stabilirea de contacte personale regulate între procurorii din diferite ţări, în special prin organizarea întîlnirilor regulate între Procurorii Generali;

d. Organizarea sesiunilor de formare şi perfecţionare profesională;e. Iniţierea şi dezvoltarea funcţiei de ofi ţer de legătură stabilit în altă ţară;f. Instruirea în limbi străine;g. Dezvoltarea utilizării transmiterii electronice de date;h. Organizarea seminarelor de lucru cu alte state, pe probleme ce privesc ajuto-

rul reciproc şi chestiuni comune privind infracţiunile.

39. Pentru a îmbunătăţi raţionalizarea şi a atinge coordonarea procedurilor de asis-tenţă reciprocă, ar trebui făcute eforturi pentru a promova:

a. între procurori în general, conştiinţa necesităţii de participare activă la coope-rarea internaţională, şi

b. specializarea unor procurori în domeniul cooperării internaţionale,În acest sens, statele ar trebui să întreprindă măsuri pentru a asigura că procurorii statului solicitant, acolo unde acesta este responsabil de cooperarea internaţională, pot adresa solicitări de asistenţă reciprocă, direct autorităţii celuilalt stat care este competent să efectueze acţiunea solicitată, şi al cărui autoritate îi poate restitui di-rect dovezile obţinute.

***


Ghidul european al eticii şi conduitei procurorilor„GHIDUL DE LA BUDAPESTA”

Adoptat la Confer inţa Procuror i lor Genera l i d in Europa ,

St rasbourg, 31 Mai 2005

Introducere

1. Procurorii joacă un rol cheie în sistemul justiţiei penale şi, mai mult ca atît, în unele jurisdicţii le sunt atribuite alte sarcini de exemplu în domeniul dreptului comercial, civil sau administrativ, în calitate de garanţi ai legalităţii.

2. Avînd în vedere acest lucru, Conferinţa Procurorilor Generali din Europa este con-vinsă că defi nirea unor principii comune pentru procurorii publici ar trebui să fi e încurajată, şi în cadrul sesiunii plenare de la Budapesta din mai 2005 a aprobat pre-zentul Ghid European al Eticii şi Conduitei Procurorilor.

3. În conformitate cu Recomandarea (2000) 19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la rolul Procuraturii în sistemul de justiţie penală, documentul de bază al Conferinţei Procurorilor Generali Europeni, procurorii publici sunt reprezen-tanţii autorităţii publice care, în numele societăţii şi în interes public asigură apli-carea legii în cazurile în care încălcarea legii atrage după sine o sancţiune penală, luînd în considerare atît drepturile individului, cît şi efi cienţa necesară a sistemului de justiţie penală.

4. În toate sistemele de justiţie penală procurorii decid dacă să iniţieze sau să con-tinue urmărirea penală, prezintă învinuirea în faţa instanţelor de judecată şi pot face recurs sau conduce recursurile privind toate sau unele decizii judecătoreşti.

5. Prezentul ghid nu este obligatoriu pentru serviciile naţionale ale procuraturii, dar ar trebui să fi e privit drept conţinînd principii generale acceptate pe scară largă pentru procurorii publici în exerciţiul atribuţiilor lor, şi poate fi considerat ca ghid pentru reglementări la nivel naţional în ceea ce priveşte etica şi chestiunile similare.

Documente adoptate de către Consiliul Consultativ a Procurorilor Europeni (CCPE) şi alte organe sub egida

Consiliului Europei


6. Ghidul stabileşte standarde de conduită şi activitate aşteptată de la toţi procurorii care lucrează pentru sau în numele unui serviciu public al procuraturii.

7. Pentru a se asigura că procurorii sunt capabili să îşi îndeplinească responsabilităţile lor profesionale autonom şi în conformitate cu acest ghid, Conferinţa atenţionează asupra măsurilor de protecţie încorporate în paragrafele 4 - 10 din Recomandarea (2000) 19 privind rolul procuraturii în sistemul de justiţie penală.

I. Îndatoriri de bază

Procurorii publici întotdeauna şi în orice circumstanţe vor:

– onora obligaţiunile lor, inclusiv obligaţiunea de a acţiona întotdeauna în con-formitate cu legislaţia naţională şi internaţională relevantă,

– exercita atribuţiile just, imparţial, consecvent şi prompt,– respecta, proteja şi susţine demnitatea umană şi drepturile omului,– conştientiza faptul că acţionează din numele societăţii şi în interes public,– strădui să menţină echilibrul dintre interesul general al societăţii şi interesele

şi drepturile fi ecărui cetăţean.

II. Conduita profesională în general

Procurorii publici se vor conduce de cele mai înalte standarde profesionale şi întot-deauna vor tinde să:

a. menţină întotdeauna onoarea şi demnitatea profesiei lor,b. dea dovadă întotdeauna de o conduită profesională,c. corespundă celor mai înalte standarde de integritate şi responsabilitate,d. exercite funcţiile în baza evaluării personale a faptelor şi în conformitate le-

gea, liberi de orice infl uenţă,e. rămînă bine informaţi, instruiţi şi în pas cu evoluţiile juridice şi sociale,f. fi e imparţiali şi consecvenţi şi să fi e percepuţi ca atare, inclusiv prin adoptarea

şi publicarea principiilor şi criteriilor generale ce se conţin în alin. 36 (a). din Recomandarea Rec (2000) 19, care trebuie să le fi e călăuză în procesul de exer-citare individuală şi colectivă a atribuţiilor de serviciu, în tendinţa de a asigura, atunci, cînd este nevoie, dialogul şi lucrul în echipă,

g. onoreze obligaţiunile de serviciu just, fără teamă, favoritism sau prejudecăţi,h. rămînă liberi de infl uenţa intereselor individuale sau colective şi în afara presi-

unilor publice sau din partea mijloacelor de informare în masă,i. respecte dreptul tuturor persoanelor la egalitate în faţa legii şi să se abţină de

discriminarea altor persoane pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, con-vingere politică, orientare sexuală, origine naţională sau socială, apartenenţă


la o minoritate naţională, avere, naţionalitate, sănătate, handicap sau orice alt statut,

j. respecte confi denţialitatea profesională,k. ţină cont de viziunile, interesele legitime, viaţa privată şi preocupările persoa-

nelor pe care le întîlnesc în procesul de exercitare a atribuţiilor de serviciu, l. caute să se asigure, în măsura în care procurorul este competent, că persoa-nele sunt corect informate în privinţa drepturilor lor şi a statutului juridic,

m. trateze cu respect şi amabilitate instanţele de judecată, organele poliţiei şi alte autorităţi publice, precum şi membrii profesiei juridice,

n. acorde asistenţă procurorilor şi autorităţilor publice din alte jurisdicţii în conformitate cu legea şi în vederea promovării maxime a cooperării internaţionale,

o. nu admită ca interesele fi nanciare sau personale ale procurorilor publici sau familiilor acestora, relaţiile sociale sau de altă natură să infl uenţeze negativ conduita procurorilor publici în calitatea lor ofi cială. În special, aceştia se vor abţine de a ac-ţiona în calitate de procurori publici în cazurile în care ei, familiile lor sau partenerii de afaceri au un interes personal, privat sau fi nanciar sau o asociere.

III. Conduita profesională în contextul procedurilor penale

În cadrul procedurii penale procurorii publici trebuie întotdeauna să:

a. respecte principiile judecăţii echitabile cum sunt prevăzute în articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului,

b. îndeplinească funcţiile just, imparţial, obiectiv şi, în limitele prevederilor le-gale, independent,

c. asigure ca sistemul justiţiei penale să opereze cît de rapid posibil, în concor-danţă cu interesele justiţiei,

d. respecte principiul prezumţiei nevinovăţiei,e. asigure că toate investigaţiile şi cercetările necesare şi rezonabile sunt sau au

fost efectuate pînă la luarea deciziei de a porni sau nu urmărirea penală, sau pînă la luarea altor decizii care pot afecta mersul justiţiei,

f. ia în consideraţie toate circumstanţele cauzei, inclusiv cele care îl afectează pe bănuit, indiferent de faptul dacă acestea sunt în avantajul sau dezavantajul său,

g. nu iniţieze sau să continue procedura de urmărire penală cînd o cercetare im-parţială indică faptul că învinuirea nu este întemeiată,

h. conducă urmărirea penală cu fermitate, dar just, fără a depăşi limitele celor indicate de probe,

i. examineze probele propuse pentru a vedea dacă ele au fost obţinute legal,


j. refuze folosirea probelor despre care sunt suspiciuni rezonabile că au fost ob-ţinute prin metode ilegale, cu încălcarea gravă a drepturilor bănuitului sau altor persoane, contra altor persoane, decît cele care au aplicat asemenea mă-suri,

k. asigure că se vor lua acţiunile legale potrivite în privinţa celora care sunt res-ponsabili pentru folosirea unor astfel de metode,

l. asigure aplicarea principiul egalităţii armelor, în particular dezvăluind infor-maţia învinuitului sau apărătorului său în conformitate cu legea şi principiul unui proces echitabil,

m. ia în consideraţie în mod corespunzător interesele martorilor şi a victimelor,n. acorde asistenţă instanţei în luarea unei decizii juste,o. ia decizii bazîndu-se pe o evaluare imparţială şi profesională a probelor admi-

nistrate.

IV. Conduita în viaţa privată

a. Procurorii publici nu trebuie să compromită integritatea, probitatea şi impar-ţialitatea reală sau rezonabil percepută a sistemului procuraturii prin activită-ţile din viaţa lor privată.

b. Procurorii publici întotdeauna vor respecta şi se vor conforma legii.c. Procurorii publici se vor comporta într-un aşa mod, încît să promoveze şi să

menţină încrederea publicului în profesia lor.d. Procurorii publici nu vor utiliza nici o informaţie la care au avut acces în legă-

tură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a promova nejustifi cat pro-priile lor interese sau interesele altora.

e. Procurorii publici nu trebuie să accepte cadouri, benefi cii, recompense sau semne de ospitalitate de la terţe persoane sau să îndeplinească unele însărci-nări care ar putea fi percepute drept compromiţînd integritatea, probitatea şi imparţialitatea lor.1

***

Strasbourg, 30 noiembrie 2007 CCPE (2007)25

1 Prezentul ghid a fost inspirat, în particular de:– Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale,– Recomandarea Rec (2000) 19 cu privire la rolul procuraturii în sistemul justiţiei penale,– Recomandarea Rec (2000) 10 cu privire la codurile de conduită a funcţionarilor publici,– Ghidul cu privire la Rolul Procurorilor adoptat la Congresul 8 al Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea

crimei şi tratamentul delicvenţilor (Havana, 27 august – 7 septembrie 1990)– alte coduri de etică sau profesionale, propuse sau adoptate de organe publice sau private şi de orga-

nizaţii internaţionale.


Avizul nr. 1 (2007) al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE)

PRIVIND MODALITĂŢILE DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A COOPERĂRII INTERNAŢIONALE ÎN DOMENIUL JUSTIŢIEI PENALE

adoptat de CCPE la a I I -a şedinţă p lenară

(St rasbourg, 28 – 30 noiembr ie , 2007)

Introducere

1. Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) a fost înfi inţat de către Co-mitetul de Miniştri al Consiliului Europei pe 13 iulie 2005 pentru a elabora avize pri-vind chestiuni referitoare la procuratură şi pentru a promova implementarea efec-tivă a Recomandării Rec (2000)19 din 6 octombrie 2000 privind rolul procuraturii în sistemul de justiţie penală. Supremaţia legii şi respectul pentru drepturile omului constituie principii de bază pentru procurori în calitatea lor de „…autorităţi publice

care, în numele societăţii şi în interesul acesteia, asigură aplicarea legii în cazul în care

încălcarea legii implică o sancţiune penală, ţinînd cont atît de drepturile individului, cît

şi de efi cienţa care trebuie să caracterizeze sistemul de justiţie penală1”.

2. Declaraţia de la Varşovia şi Planul de Acţiuni adoptate de cel de-al treilea Summit al Şefi lor de Stat şi de Guvern ai Statelor Membre ale Consiliului Europei2 au evi-denţiat la cel mai înalt nivel politic rolul Consiliului Europei în promovarea dreptu-rilor omului, democraţiei şi supremaţiei legii, precum şi angajamentul acestuia în combaterea terorismului, corupţiei şi criminalităţii organizate şi în dezvoltarea în continuare a instrumentelor juridice şi mecanismelor de cooperare juridică ale Con-siliului Europei. Summit-ul de la Varşovia a mai cuprins şi un angajament în direcţia consolidării cooperării şi interacţiunii cu Uniunea Europeană, în special în domeniul drepturilor omului3, democraţiei şi supremaţiei legii.

1 Alineatul 1 din Recomandarea Rec(2000)19. 2 Varşovia, 16-17mai, 2005 – vezi documentele CM(2005)79 fi nal si CM(2005)80 fi nal. 3 CCPE va aborda chestiunea formării procurorilor în domeniul drepturilor omului la o dată ulterioară.


3. Alineatele 37-39 din Recomandarea Rec(2000)19 cuprind un număr de prevederi privind cooperarea internaţională în materie penală, dezvoltate ulterior în Memoran-dumul Explicativ. În speţă, Comitetul de Miniştri reţine că „avînd în vedere numărul

existent de instrumente internaţionale şi recomandări şi faptul că acest domeniu se afl ă

sub supraveghere atentă în cadrul Consiliului Europei, comitetul s-a concentrat pe iden-

tifi carea măsurilor practice pentru îmbunătăţirea situaţiei actuale, avînd în vedere rolul

important pe care îl joacă în mod normal procurorul în cadrul cooperării judiciare in-

ternaţionale în materie penală”. Comitetul de Miniştri este conştient de obstacolele în calea cooperării internaţionale existente în practica instituţională, precum şi de necesitatea unor mecanisme de coordonare, în special în cadrul fi ecărei ţări. În Re-comandare se arată că procurorii „participă… fi e direct, fi e prin înaintarea de cereri, la

toate procedurile legate de executarea solicitărilor de asistenţă judiciară mutuală”. În majoritatea sistemelor naţionale, procurorii au responsabilităţi atît ca participanţi activi în cadrul cooperării internaţionale, cît şi atunci cînd ţările lor primesc solicitări de cooperare fi e sub formă de extrădări, mandate de arestare sau comisii rogatorii. Această dublă responsabilitate implică o gamă de cunoştinţe care vizează toate as-pectele cooperării şi posibilităţilor de coordonare la un nivel general.

4. Prezentul Aviz a fost elaborat conform Planului-cadru general de acţiune pentru activitatea CCPE adoptat de Comitetul de Miniştri pe 29 noiembrie 20061. El urmă-reşte să sublinieze elementele esenţiale care contribuie la întărirea cooperării inter-naţionale în materie penală şi asistenţă judiciară reciprocă din punctul de vedere al procurorilor ca practicanţi şi principali actori în cadrul acestei cooperări.

5. CCPE este conştient că problemele legate de cooperarea internaţională în materie penală sunt aspecte importante care îi preocupă nu doar pe procurori. Extrădarea, mandatele de arestare şi culegerea probelor în străinătate constituie în primul rînd responsabilitatea colegilor noştri judecători care au propriul lor organ reprezentativ în Consiliul Europei – Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE). Există alte comitete în cadrul Consiliului Europei, cum ar fi Comitetul European pentru Probleme de Infracţionalitate (CDPC), care prin intermediul Comitetului de Experţi privind Funcţionarea Convenţiilor Europene pentru Cooperarea în Materie Penală (PC-OC), joacă un rol predominant în acest domeniu2, precum şi Comisia Europeană pentru Efi cienţa Justiţiei (CEPEJ).

6. În cadrul acestui Aviz, CCPE a avut în vedere instrumentele juridice universale şi regionale, în special convenţiile relevante ale Consiliului Europei care apar în Anexă. Se face trimitere de asemenea la Avizul nr.9 (2006) al Consiliului Consultativ al Jude-cătorilor Europeni (CCJE) privind rolul judecătorilor naţionali în asigurarea aplicării efective a dreptului internaţional şi european.

1 CCPE(2006)05 Revizuit fi nal.2 Vezi, în special, deciziile CDPC în privinţa cooperării internaţionale în domeniul penal luate la cea de-a 56-a

plenară (Strasbourg, 18-22 iunie 2007).


7. CCPE a avut în vedere activitatea şi concluziile diverselor forumuri în cadrul cărora autorităţi politice, legislative şi reprezentanţi ai procuraturilor au abordat probleme legate de cooperarea internaţională în domeniul justiţiei penale, în special prima Conferinţă Paneuropeană a procurorilor specializaţi în cauzele legate de crima or-ganizată (Caserte, 2000)1, a VII-a Conferinţă Europeană a Procurorilor Generali (Mos-cova, 2006)2 şi Conferinţa la Nivel Înalt a Miniştrilor de Justiţie şi de Interne (Moscova, 2006)3.

8. Pentru a elabora prezentul Aviz, CCPE a analizat, cu sprijinul unui expert ştiinţifi c4, răspunsurile din partea a 30 de State Membre la un chestionar5 conceput în acest scop. Raportul elaborat a fost discutat la Conferinţa Europeană a procurorilor privind cooperarea internaţională în materie penală (Varşovia, 4 – 5 iunie 2007)6, în prezenţa reprezentanţilor procuraturilor din majoritatea statelor membre şi ai organismelor de cooperare judiciară din Uniunea Europeană (Eurojust şi Reţeaua Judiciară Euro-peană în materie penală).

9. Prin abordarea sa, CCPE a dorit să acţioneze în conformitate cu Memorandumul de Înţelegere7 dintre Consiliul Europei şi UE care include printre „priorităţile comune

şi domeniile vizate pentru cooperare” şi „drepturile omului şi libertăţile fundamentale;

supremaţia legii, cooperarea juridică şi abordarea noilor provocări”.

Situaţia actuală şi neajunsurile existente

10. Întărirea cooperării internaţionale în domeniul justiţiei penale este esenţială ca reacţie a comunităţii statelor la atacurile la adresa societăţii din partea criminalităţii la nivel internaţional, a terorismului şi corupţiei. Deşi Rezoluţia Comitetului de Miniştri din 19978 s-a referit în mod specifi c la corupţie, ea merită menţionată aici deoarece are şi o aplicaţie mai extinsă: „corupţia reprezintă o ameninţare serioasă la adresa prin-

cipiilor şi valorilor de bază ale Consiliului Europei, subminează încrederea cetăţenilor în

democraţie, erodează domnia legii, constituie o negare a drepturilor omului şi împiedică

dezvoltarea socială şi economică”.

11. Recomandarea Rec(2000)19 a fost îmbogăţită printr-un număr de realizări sem-nifi cative în domeniul avut în vedere:

1 Organizată de Consiliul Europei împreună cu Biroul Naţional Anti-Mafi a si Universitatea din Neapole, care s-a desfăşurat la Caserta (Italia) pe 8 – 10 septembrie, 2000.

2 A 7-a Sesiune a Conferinţei Procurorilor Generali din Europa (Moscova, 5 – 6 iulie, 2006), organizată de Consiliul Europei în cooperare cu Biroul Procurorului General al Federaţiei Ruse, privind „Rolul procurorilor în protecţia indivizilor”.

3 Conferinţa la Nivel Înalt a Miniştrilor de Justiţie si de Interne (Moscova, 9 – 10 noiembrie, 2006), privind „Îmbunătăţirea cooperării europene în domeniul justiţiei penale”.

4 Dna. Joana GOMES-FERREIRA, Procuror, Ministerul Public (Portugalia). Vezi raportul în CCPEBU (2007)12.5 Document CCPE-Bu (2006) 06.6 Concluziile se regăsesc în documentul CPE(2007)Concl1.7 Semnat la Strasbourg pe 23 mai, 2007.8 Rezoluţia (97) 24 privind cele douăzeci principii directoare pentru lupta împotriva corupţiei adoptate de

Comitetul de Miniştri pe 6 noiembrie 1997.


• În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate convenţii majore, cum ar fi Al II-lea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Asistenţa Reciprocă în Materie Penală (CETS nr. 182), Convenţia privind Criminalitatea Informatică (CETS nr. 185) şi Protocolul său Adiţional privind încriminarea actelor de na-tură rasistă şi xenofobă comise prin sistemele computerizate (CETS nr. 189), Protocolul de modifi care a Convenţiei Europene privind Reprimarea Tero-rismului (CETS nr. 190), Convenţia privind Prevenirea Terorismului (CETS nr. 196), Convenţia privind Acţiunea împotriva Trafi cului de Fiinţe Umane (CETS nr. 197) sau Convenţia privind Spălarea, Depistarea, Capturarea şi Confi scarea Veniturilor Provenite din Activităţile Infracţionale şi Finanţarea Terorismului (CETS nr. 198). În plus, Convenţia ONU de la Palermo împotriva Criminalităţii Organizate Transnaţionale1, Convenţia ONU împotriva Corupţiei2, Convenţia Internaţională pentru Reprimarea Actelor de Terorism Nuclear3, Convenţia privind Asistenţa Reciprocă în Materie Penală între Statele Membre ale UE4 şi Convenţia CIS privind asistenţa judiciară şi relaţiile juridice în materie civilă, penală şi privind familia5 au servit de asemenea la consolidarea cooperării ju-diciare. Totuşi, trebuie subliniat faptul că nu toate statele implicate au devenit deja parte la aceste Convenţii şi de aceea unele nu au intrat încă în vigoare. Acest lucru le minimalizează impactul şi încetineşte implementarea lor efec-tivă de către practicienii din domeniul juridic. Mai mult, neajunsurile legate de instrumentele relevante existente ale Consiliului Europei au fost evidenţiate în cadrul Conferinţe Europene a Procurorilor Generali de la Moscova menţio-nată anterior.

• În cadrul Uniunii Europene au fost adoptate noi instrumente cum ar fi De-cizia Cadru a Consiliului din 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între Statele Membre ale UE, şi au fost înfi inţate noi organisme cum ar fi Eurojust, magistraţii de legătură şi Reţeaua Judiciară Eu-ropeană în materie penală, ca efect al principiului recunoaşterii reciproce.

• Contactele directe în domeniul asistenţei judiciare reciproce prin acorduri bilaterale, regionale sau internaţionale între organisme judiciare6 din diverse State Membre devin din ce în ce mai frecvente.

12. Totuşi, adevărata noutate rezidă în opţiunea suplimentară prevăzută de aceste acorduri. Acordurile menţionate prevăd transmiterea spontană de informaţii de la o autoritate judiciară naţională7 la alta dintr-o altă ţară. Instrumentele juridice care

1 Convenţia ONU împotriva Criminalităţii Organizate Transnaţionale, semnată la Conferinţa de la Palermo din 12 – 15 decembrie 2000.

2 Semnată la Conferinţa Politică la Nivel Înalt de la Merida (Mexic) din 9 – 11 decembrie 2003.3 Adoptată pe 13 aprilie 2005 în timpul celei de a 91-a şedinţe plenare a Adunării General ONU prin Rezoluţia

A/RES/59/290.4 Stabilită prin Actul Consiliului din 29 mai 2000 pe baza art. 34 din Tratatul UE.5 Semnată la Chişinău (Moldova) pe 7 octombrie 2002.6 Expresia „organisme judiciare” are aici sensul larg care cuprinde judecători, procurori si autorităţi superi-

oare de impunere a legii care răspund de cooperarea judiciară internaţională în materie penală.7 Idem.


operează în majoritatea Statelor Membre ale Consiliului Europei autorizează autori-tăţile judiciare naţionale să raporteze infracţiunile penale şi să transmită informaţiile relevante. Această practică a fost susţinută de Comitetul de Miniştri în Recoman-darea Rec(2000)19, conform căreia „în ultimul rînd, trebuie avută în vedere posibili-

tatea extinderii mecanismelor existente de facilitare a schimbului spontan de informaţii

între procurorii din diverse ţări”1.

13. Acum trebuie analizate răspunsurile practice la aceste noutăţi, respectiv dacă acordurile internaţionale avute în vedere au condus la nişte schimbări semnifi cative în legislaţia şi practica internă a Statelor Membre şi cel puţin dacă şi în ce măsură, procurorii folosesc aceste noi instrumente şi sunt conştienţi de schimbările recente care au avut loc.

14. Studiul preliminar întreprins de CCPE2 arată că, din anii ’90 şi pînă acum, coo-perarea internaţională s-a îmbunătăţit, cîteodată datorită soluţiilor pragmatice im-plementate prin cooperare şi stabilirea de contacte directe între actorii implicaţi în procesul respectiv. Unele state subliniază specializarea sporită a actorilor relevanţi şi o fl uidizare a informării interne privind oportunităţile oferite în cadrul sistemului de asistenţă judiciară reciprocă.

15. Totuşi, sunt evidenţiate multe elemente care stînjenesc dezvoltarea necesară a asistenţei judiciare reciproce în materie penală şi care constituie cauza prelungirii excesive actuale a procedurilor de cooperare internaţională, în special faptul că:

• mecanismele paneuropene de cooperare judiciară nu răspund întotdeauna provocărilor şi cerinţelor actuale;

• întocmirea cererilor de asistenţă (de ex. prea scurte sau cu prea multe detalii, nesemnate sau bazate pe o cercetare insufi cientă, traduse incorect, imprecise sau fără respectarea procedurii corespunzătoare, etc.) poate submina proce-sul de cooperare; lipsa de califi care, complexitatea procedurilor, lipsa resurse-lor explică în cele mai multe cazuri aceste neajunsuri;

• transmiterea solicitărilor rămîne prea des legată doar de canalele diplomatice, deşi Convenţia Europeană privind asistenţa judiciară mutuală în materie pe-nală (CETS nr. 30) şi Al Doilea Protocol Adiţional al acesteia (CETS nr. 182) fac posibile contactele directe între autorităţile judiciare competente cu prezen-tarea şi executarea acestor solicitări; lipsa informaţiilor (detalii de la autorită-ţile competente) face adesea necesară transmiterea solicitărilor prin interme-diul autorităţilor centrale; mai mult, utilizarea simultană a diverselor canale de comunicare constituie un factor de natură să perturbe implementarea fl uentă a procedurii de cooperare;

• creşterea numărului de solicitări de asistenţă reciprocă este un factor care con-tribuie la paralizarea procedurilor, autorităţile cărora le sunt acestea adresate

1 Comentariu la Recomandarea 39.2 Raportul CCPE-BU(2007)12, menţionat anterior.


fi ind în mod repetat blocate cu executarea unor solicitări referitoare cîteodată la cauze minore;

• în ceea ce priveşte executarea solicitărilor, lipsa unei culturi europene în do-meniul cooperării judiciare şi o anumită rezistenţă la nivel practic s-au soldat cu faptul că procedurile interne au împins sistematic pe ultimul plan procedu-rile de cooperare.

16. Difi cultăţile serioase se nasc însă din diferenţele existente între sistemele juridice. Mijloacele prin care se obţin probele, problema dublei încriminări sau cea privind ne

bis in idem, competenţa autorităţii solicitante sau sistemul de pronunţări in absentia sunt principalele exemple de concepte şi proceduri care ar avea de cîştigat de pe urma creşterii coerenţei dintre ele la nivel internaţional pentru facilitarea cooperării între sisteme. O mai bună cunoaştere a acestor sisteme ar oferi, de asemenea, posi-bilitatea sprijinirii acestei cooperări.

17. Aceste difi cultăţi cresc atunci cînd vorbim de extrădare. De exemplu, proceduri de extrădare abandonate din cauza unor motive politice, abordarea diferită a acelu-iaşi concept juridic sau reiterarea imposibilităţii de extrădare a propriilor cetăţeni.

18. Un alt aspect negativ general criticat este cel al întîrzierilor fără motiv obiectiv. Aici nu mai este vorba despre probleme structurale sau juridice, ci pur şi simplu de disfuncţii profesionale, fără nici un fel de complicaţii juridice.

19. Prin urmare, trebuie concepute măsuri şi instrumente pentru construirea unei reale culturi a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, atît la nivelul au-torităţilor centrale, cît şi la nivelul actorilor individuali din cadrul acestei cooperări.

20. În acest sens, CCPE reaminteşte că Prima Conferinţă Paneuropeană a procuro-rilor specializaţi în cauze privind criminalitatea organizată1 a formulat recomandări în această privinţă şi a propus „organizarea contactelor şi schimburilor de informaţii

între procurori într-un mod mai structurat”, invitînd „Consiliul Europei să creeze un grup

de legătură format dintr-un număr mai mic de procurori care să organizeze contacte şi

schimburi de informaţii neofi ciale între procurori în general pentru a suplimenta astfel

aranjamentele deja existente, în special între procurorii specializaţi în cauzele privind cri-

minalitatea organizată”, specifi cînd că „aceste contacte ar trebui stabilite între grupul

de legătură al Consiliului Europei şi Eurojust (...)”.

21. În mod similar, Miniştrii europeni de justiţie şi de interne care s-au întîlnit la Mos-cova în noiembrie 20062 au sprijinit ideea de „creare a unei reţele de puncte de contact

naţionale pentru facilitarea contactelor între cei care răspund de cooperarea judiciară

internaţională în special în domeniile combaterii terorismului, corupţiei şi criminalităţii

organizate, trafi cului de fi inţe umane şi criminalităţii informatice”.

1 Vezi mai sus.2 Vezi mai sus.


Recomandări din partea CCPE

22. CCPE a subliniat îmbunătăţirile majore suferite de cooperarea internaţională în materie penală în privinţa instrumentelor europene şi internaţionale adoptate în ultimii ani, structurile instituţionale create pentru facilitarea schimburilor între ac-torii din cadrul acestei cooperări, precum şi contactele propriu-zise stabilite între practicieni. CCPE încurajează organismele relevante ale Consiliului Europei şi statele membre să îşi continue şi să îşi intensifi ce eforturile pentru a crea condiţiile instituţi-onale, normative şi interpersonale necesare dezvoltării unei reale culturi europene a cooperării în domeniul penal între diversele State Membre şi chiar dincolo de acest nivel.

Măsuri privind cadrul normativ al cooperării internaţionale

23. Pentru a consolida cadrul normativ al cooperării internaţionale şi pentru a per-mite îmbunătăţirea activităţii zilnice a practicienilor din domeniul judiciar cărora le este încredinţată aplicarea concretă a asistenţei judiciare, CCPE reaminteşte că este esenţială ratifi carea şi aplicarea efectivă a Convenţiilor relevante, adică cele menţio-nate în alineatul 11 de mai sus, de către statele implicate, în special Statele Membre ale Consiliului Europei.

24. Mai mult, CCPE sprijină în totalitate activitatea care se desfăşoară actualmente în cadrul PC-OC destinată modernizării instrumentelor relevante ale Consiliului Eu-ropei. În urma concluziilor celei de a VII-a Conferinţe Europene a Procurorilor Gene-rali (Moscova 2006)1, CCPE invită Comitetul de Miniştri şi comitetele relevante ale Consiliului Europei să menţină caracterul prioritar al activităţii de actualizare a in-strumentelor de extrădare, asistenţă reciprocă şi transfer de proceduri penale pentru stabilirea unor proceduri de cooperare mai fl exibile bazate pe încredere reciprocă şi între diversele sisteme, pentru accelerarea procedurii de predare a persoanelor prin simplifi carea acesteia pe baza consimţămîntului persoanei a cărei extrădare este so-licitată şi ale cărei drepturi fundamentale rămîn evident pe deplin garantate.

25. În acest sens, CCPE recomandă Comitetului de Miniştri să refl ecteze la pregătirea unei convenţii de anvergură a Consiliului Europei pe tema cooperării internaţionale în materie penală22.

26. CCPE invită de asemenea legislativele Statelor Membre să studieze posibilitatea simplifi cării procedurilor naţionale care urmăresc funcţionarea efi cientă a cooperării internaţionale, astfel încît ponderea acestor proceduri să nu stînjenească solicitărilor

1 Vezi mai sus.2 Pe 18 iunie 2007, în discursul său de inaugurare a celei de a 56-a sesiuni a Comitetului European pe Pro-

bleme de Criminalitate (CDPC), Dl. T. Davis, Secretarul General al Consiliului Europei, a sugerat reactivarea acestei iniţiative de acum aproximativ zece ani: „Scopul ar fi de actualizare, efi cientizare şi aducere sub ace-laşi ”acoperiş” a tuturor convenţiilor noastre actuale privind cooperarea internaţională în materie penală. Ştiu că acesta este un proiect pe termen lung, ambiţios şi poate chiar controversat, însă nu cred că putem fi consideraţi excesiv de ambiţioşi cînd vorbim de lupta împotriva criminalităţii.” Proiectul unei astfel de Convenţii a fost elaborat acum cîţiva ani, dar a fost dat deoparte la vremea respectivă.


de cooperare, în special în ceea ce priveşte procedurile de extrădare. În orice caz, astfel de proceduri simplifi cate vor trebui să respecte în totalitate drepturile persoa-nelor vizate.

Măsuri privind calitatea cooperării internaţionale

27. Ţinînd cont de Recomandarea Rec(2000)19 (în special art. 38), de Avizul Consi-liului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) nr. 4 (2003) privind formarea cores-punzătoare iniţială şi la locul de muncă a judecătorilor la nivel naţional şi european1, şi nr. 9 (2006) privind rolul judecătorilor naţionali în asigurarea unei aplicări efi ci-ente a legislaţiei internaţionale şi europene2, precum şi de concluziile Conferinţei Europene a procurorilor de la Varşovia3, CCPE recomandă ca formarea procurorilor angajaţi în cooperarea judiciară internaţională ca şi a altor actori din cadrul acestei cooperări să fi e puternic consolidată. O mai bună formare profesională în domeniul cooperării internaţionale ar trebui să ţină cont nu doar de convenţiile existente în această privinţă, ci şi de informaţiile operaţionale culese de organizaţiile şi sistemele existente. Ea ar trebui să îi doteze pe practicieni cu abilităţile necesare pentru o mai bună formulare a cererilor de asistenţă şi o mai bună înţelegere şi executare a soli-citărilor care le sunt adresate. Pot fi întreprinse şi eforturi pentru creşterea gradului de conştientizare al actorilor din domeniul cooperării judiciare internaţionale pentru dezvoltarea abilităţilor acestora în aşa fel încît să îşi poată formula cererile de asis-tenţă mai precis, evitînd supraîncărcarea sistemelor cu solicitări privind infracţiuni mai puţin grave.

28. S-ar putea să nu fi e necesar, sau chiar posibil, ca toţi procurorii sau judecătorii să cunoască foarte bine instrumentele şi canalele internaţionale relevante. Este însă esenţial ca unii dintre ei să fi e specialişti în această problemă şi deci să dispună de formare specială în acest sens. Ca urmare, CCPE recomandă ca fi ecare stat membru să îşi creeze o structură corespunzătoare prin care să se garanteze această speciali-zare.

29. Această formare concentrată pe cooperarea internaţională în domeniul justiţiei penale trebuie să cuprindă formarea în domeniul drepturilor omului pentru judecă-tori şi procurori, precum şi pentru avocaţii apărării acolo unde este cazul. Pe lîngă o privire generală asupra elementelor fundamentale ale legislaţiei în domeniul drep-turilor omului, este esenţială identifi carea explicită a acelor drepturi fundamentale şi standarde relevante care privesc direct persoanele implicate în proceduri penale, referitoare la executarea cererilor de asistenţă internaţională în materie penală.

1 Vezi în special alineatele 43 şi 44 din Avizul nr. (2003) 4 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE).

2 Vezi în special alineatele 7, 8 si 11 din Avizul nr. (2006) 9 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Euro-peni.

3 „Avînd în vedere că factorul uman este crucial în îmbunătăţirea şi folosirea la maximum a cooperării interna-

ţionale, Conferinţa atrage atenţia asupra importanţei pe care o acordă Recomandarea Rec(2000)19 formării

procurorilor şi subliniază cu tărie faptul că formarea trebuie asigurată mai ales pentru a se putea ţine pasul cu

evoluţiile înregistrate de criminalitatea internaţională”.


Acest lucru trebuie să se soldeze cu comentarii referitoare la fi ecare dintre sursele relevante de legislaţie, întrucît drepturile şi standardele în materie diferă în funcţie de formele de cooperare. Aceste comentarii sau documente specializate trebuie, de asemenea, să se bazeze pe practica şi jurisprudenţa prevalentă.

30. Aceste cunoştinţe trebuie distribuite prin mijloace corespunzătoare şi prin orga-nizaţii de formare, în special instituţii naţionale de formare judiciară şi în domeniul activităţii de procuratură. Organismele europene relevante de formare judiciară şi în domeniul activităţilor specifi ce procurorilor, ca de exemplu Reţeaua de la Lisabona a Consiliului Europei şi Reţeaua Europeană de Formare Judiciară pot de asemenea juca un rol important în acest context.

31. Această formare trebuie totodată completată cu formarea în domeniul limbilor străine, respectiv stimularea contactelor directe între practicieni, îmbunătăţirea cali-tăţii solicitărilor lor de asistenţă şi o mai bună înţelegere a solicitărilor adresate lor.

32. În plus, CCPE recomandă elaborarea de către autorităţile naţionale competente a instrumentelor de informare necesare practicienilor. În special, subliniază utilitatea elaborării unui manual privind asistenţa judiciară reciprocă care să cuprindă o gamă largă de informaţii privind sistemele naţionale de investigare, cum ar fi aşa numitul Fiches belges1 care este folosit de Reţeaua Judiciară Europeană în materie penală ca instrument de lucru şi care facilitează înţelegerea sistemelor juridice ale diverselor state. Pot fi elaborate, actualizate şi diseminate în rîndul practicienilor, inclusiv prin Internet, circulare sau îndrumări care rezumă mecanismul aplicabil, compendii de bune practici şi formulare multilingve menite să uniformizeze şi să faciliteze imple-mentarea celor mai uzuale măsuri de asistenţă.

Cînd este cazul, acest lucru trebuie făcut cu sprijinul CCPE. În acest context, CCPE aminteşte că Miniştrii de justiţie europeni şi de interne au încurajat la Moscova în noiembrie 20062 „crearea unei baze de date cu procedurile în vigoare în statele membre

privind diversele tipuri de cooperare care ar permite un acces mai uşor la aceste infor-

maţii” şi îşi reiterează sprijinul pentru această propunere.

33. În ceea ce priveşte formarea profesională şi informarea procurorilor, CCPE ar putea de asemenea să joace un rol în organizarea întîlnirilor procurorilor specializaţi din Statele Membre, cum ar fi conferinţa de la Caserta menţionată anterior, în coope-rare, dacă este cazul, cu alte organisme interesate din cadrul Consiliului Europei şi în parteneriat cu alte instituţii şi organizaţii europene şi internaţionale.

34. Efi cienţa modului cum sunt transmise solicitările de asistenţă şi modul în care sunt adresate depind şi de dezvoltarea metodelor de transmisie. CCPE subliniază că oportunităţile oferite de noile tehnologii informatice ar putea fi astfel folosite pentru

1 Aşa-numitele „Fise belgiene” oferă practicienilor din domeniul asistenţei judiciare reciproce toate informa-ţiile utile privind legislaţia si organizarea din statele UE cu care se confruntă orice acţiune de cooperare judiciară.

2 Vezi mai sus.


facilitarea schimburilor prin canale electronice sigure, cu condiţia ca principiul confi -denţialităţii şi autentifi carea documentelor să fi e pe deplin garantate.

Extinderea schimburilor între practicienii din domeniul juridic

35. La nivelul Consiliului Europei, CCPE invită Comitetul de Miniştri să refl ecteze la relevanţa creării unei structuri şi a unui schimb de informaţii structurate pe direcţiile trasate de Reţeaua Judiciară Europeană în materie penală şi de Eurojust, ceea ce, în primul rînd, ar permite Statelor Membre care nu fac parte din aceste organisme ale UE să benefi cieze de servicii similare pe baza instrumentelor relevante ale Consiliului Europei.

36. Pe baza argumentelor şi iniţiativelor din „Memorandumul de Înţelegere între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană”1, o posibilă abordare ar fi aceea de a atribui un rol ofi cial sau neofi cial de mediere Consiliului Europei în toate situaţiile în care apar probleme legate de cooperarea în domeniul justiţiei penale.

37. Fără a afecta căile directe şi descentralizate de transmisie, Statele Membre ar putea avea în vedere şi identifi carea, în fi ecare ţară şi la un nivel adecvat în funcţie de sistemul judiciar naţional, unei „unităţi specializate” însărcinată cu sprijinirea so-luţionării difi cultăţilor întîmpinate de practicienii din statele solicitante şi din cele solicitate în privinţa cererilor de asistenţă judiciară. Această unitate ar avea sarcina specifi că de a se ocupa de problemele care împiedică sau încetinesc procedurile de asistenţă.

38. CCPE îndeamnă de asemenea Statele Membre să îşi consolideze disponibilitatea în privinţa cooperării internaţionale în domeniul justiţiei penale şi să faciliteze par-ticiparea totală şi directă a practicienilor din domeniul judiciar. CCPE invită Statele Membre să întocmească o listă de contacte şi adrese cu numele persoanelor de contat relevante şi domeniile lor de specializare, zonele lor de responsabilitate, etc. şi să publice această listă pe o pagină restricţionată de web care ar putea fi adminis-trată de Consiliul Europei. Statele ar trebui să actualizată cu regularitate această listă pentru a asigura efi cienţa sistemului. Acest lucru ar da posibilitatea realizării schim-burilor directe între practicieni, cu respectarea concomitentă a Convenţiilor, fără a mai fi necesară parcurgerea canalelor diplomatice care îngreunează procedurile.

39. În plus, CCPE consideră că schimbul de judecători/procurori de legătură între state, aşa cum se încurajează prin art. 38 din Recomandarea Rec(2000)19, constituie o practică bună care ar trebui dezvoltată cît mai mult întrucît facilitează contactele dintre sistemele de justiţie naţionale, favorizează o mai bună cunoaştere reciprocă a acestor sisteme, contribuind deci la sporirea încrederii reciproce între actorii din cadrul cooperării internaţionale.

40. CCPE recomandă ca serviciile de procuratură să încurajeze cooperarea reciprocă şi în faza de elaborare şi executare a cererilor, acolo unde este cazul.

1 Vezi alineatul 29 din acest Memorandum.


Favorizarea cooperării cu terţe ţări şi instanţe penale internaţionale

41. În cadrul activităţii Consiliului Europei în domeniul cooperării internaţionale în materie penală trebuie acordată o atenţie sporită problemelor care apar în ca-drul cooperării cu instanţele penale internaţionale. O astfel de abordare ar trebui să aibă în vedere şi eforturile necesare pentru asigurarea deplinei cooperării a Sta-telor Membre cu instanţele penale internaţionale, cu condiţia recunoaşterii juridice a competenţei acestor instanţe de către Statele Membre respective.

42. Ar mai trebui să se ţină mai mult cont de faptul că acele convenţii relevante ale Consiliului Europei sunt de asemenea aplicabile şi în unele ţări din afara spaţiului european.

43. Pentru a lărgi baza juridică a cooperării dintre Statele Membre şi terţe ţări, CCPE recomandă Comitetului de Miniştri să aibă în vedere invitarea unor state din afara Europei să acceadă la Convenţia Europeană privind Extrădarea şi la Convenţia Euro-peană privind Asistenţa Judiciară Reciprocă în Materie Penală şi protocoalele aces-tora.

Măsuri privind resursele alocate cooperării internaţionale

44. CCPE recomandă guvernelor Statelor Membre să aloce resursele corespunzătoare fi nanciare, materiale şi umane, în aşa fel încît cooperarea internaţională în materie penală să poată fi amplifi cată atît cantitativ, cît şi calitativ, respectiv la nivelul instan-ţelor şi procuraturilor. Aceste eforturi ar trebui concentrate mai ales pe numirea în cadrul instanţelor vizate a unor judecători şi procurori specializaţi în asistenţa judi-ciară reciprocă în materie penală. Aceste eforturi ar trebui de asemenea să permită practicienilor să dedice abordării corespunzătoare a solicitărilor timpul necesar, atît în privinţa modului cum sunt redactate, cît şi a modului în care se răspunde la ele. În fi nal, trebuie alocate resurse îmbunătăţirii calităţii lingvistice a cooperării internaţio-nale, acordîndu-se instanţelor şi serviciilor de procuratură mijloacele de traducere şi interpretare corespunzătoare.

Disponibilitatea CCPE de a coopera cu alte organisme

45. Dacă este cazul, CCPE este pregătit să coopereze pentru orice astfel de iniţiativă şi îşi reiterează totala disponibilitate de a lucra în primul rînd împreună cu alte comi-tete relevante din cadrul Consiliului Europei, precum şi cu alte instituţii şi organizaţii relevante europene şi internaţionale. Procuraturile care vor deveni astfel din ce în ce mai bine pregătite din punct de vedere profesional să se ocupe de astfel de pro-bleme ar putea apoi deveni „custozii intereselor cooperării internaţionale”, aşa cum se evidenţiază în Recomandarea Rec(2000)191.

1 Vezi alineatul 3.


Rezumatul recomandărilorPentru îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale, normative şi interpersonale în scopul dezvoltării unei reale culturi judiciare europene de cooperare în domeniul penal, CCPE recomandă Comitetului de Miniştri şi Statelor Membre ale Consiliului Europei:

• să ia măsuri în privinţa cadrului normativ al cooperării internaţionale:– păstrînd caracterul prioritar al activităţii de actualizare a convenţiilor eu-

ropene existente în sfera justiţiei penale, în special Convenţia Europeană privind Extrădarea;

– accelerînd ratifi carea şi aplicarea efectivă a convenţiilor relevante şi simpli-fi cînd procedurile interne destinate sprijinirii asistenţei reciproce;

• să acţioneze în privinţa calităţii cooperării internaţionale:– dezvoltînd un sistem corespunzător de formare a procurorilor şi a altor ac-

tori din domeniul cooperării judiciare internaţionale;– creînd în fi ecare Stat Membru o structură adecvată pentru a garanta spe-

cializarea unor procurori şi judecători în domeniul cooperării internaţio-nale;

– emiţînd documente sau comentarii specializate privind drepturile omului şi standardele aplicabile în domeniul procedurilor penale internaţionale, actualizate cu regularitate;

– oferind practicienilor instrumente de informare reciprocă în privinţa siste-melor şi procedurilor judiciare, inclusiv prin crearea unei baze de date în cadrul Consiliului Europei;

– înmulţind ocaziile prin care practicienii din diverse State Membre să se poată întîlni şi schimba informaţii, prin colocvii şi seminare specializate pentru procurori;

– îmbunătăţind transmiterea solicitărilor de asistenţă şi modul în care aces-tea sunt abordate prin noi tehnologii informatice şi îmbunătăţirea calităţii cererii în ceea ce priveşte redactarea şi utilizarea limbilor străine;

– facilitînd transmiterea spontană şi directă de informaţii;• să extindă schimburile între practicienii din domeniul juridic:

– stabilind la nivelul Consiliului Europei un sistem structurat de cooperare şi schimb de informaţii corelat corespunzător cu Reţeaua Judiciară Euro-peană în materie penală şi cu Eurojust;

– creînd în fi ecare ţară, la nivelul corespunzător în funcţie de sistemul judi-ciar naţional, o „unitate specializată” însărcinată cu sprijinirea rezolvării difi -cultăţilor întîmpinate de practicienii din statele solicitante şi cele solicitate în privinţa solicitărilor de asistenţă judiciară;

– întocmind o listă cu numele persoanelor relevante de contact, adresele acestora şi domeniile lor de specialitate, de responsabilitate, etc. şi publi-cînd această listă pe o pagină web restricţionată, administrată de Consiliul Europei;


– dezvoltînd schimburile de judecători/procurori de legătură;– cooperînd şi în faza de elaborare şi executare a solicitărilor de asistenţă;

• în cadrul oferit de Consiliul Europei, să stimuleze cooperarea cu terţe ţări, in-stanţe penale internaţionale şi instituţii şi organizaţii internaţionale şi euro-pene relevante;

• să mărească resursele bugetare şi umane alocate cooperării internaţionale în materie penală în cadrul instanţelor şi procuraturilor.

Anexă

Convenţiile Consiliului Europei privind cooperarea judiciară în materie penală

024 Convenţia Europeană privind Extrădarea030 Convenţia Europeană privind Asistenţa Mutuală în Materie Penală051 Convenţia Europeană privind Supravegherea Infractorilor Condamnaţi sau

Eliberaţi Condiţionat052 Convenţia Europeană privind Pedepsirea Infracţiunilor de Circulaţie070 Convenţia Europeană privind Valabilitatea Internaţională a Hotărîrilor

Judecătoreşti Penale071 Convenţia Europeană privind Repatrierea Minorilor *073 Convenţia Europeană privind Transferul de Procedură în Materie Penală082 Convenţia Europeană privind Neaplicabilitatea Termenului de Prescripţie

în Cazul Infracţiunilor împotriva Umanităţii şi al Crimelor de Război086 Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Extrădarea088 Convenţia Europeană privind Efectele Internaţionale ale Privării de Dreptul

de a Conduce un Vehicul cu Motor090 Convenţia Europeană privind Reprimarea Terorismului097 Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Informarea asupra

Legislaţiei Străine098 Al Doilea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Extrădarea099 Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Asistenţa Reciprocă în

Materie Penală101 Convenţia Europeană privind Controlul Achiziţionării şi Posesiei de Arme

de Foc de către Persoane Individuale112 Convenţie privind Transferul Persoanelor Condamnate116 Convenţia Europeană privind Compensarea Victimelor Infracţiunilor cu

Violenţă119 Convenţia Europeană privind Infracţiunile legate de Proprietatea Culturală *141 Convenţie privind Spălarea, Depistarea, Capturarea şi Confi scarea

Veniturilor Provenite din Activităţi Infracţionale


156 Acord privind trafi cul ilicit pe mare, implementarea art. 17 din Convenţia ONU împotriva trafi cului ilicit de droguri şi substanţe psihotrope

167 Protocol Adiţional la Convenţia privind Transferul Persoanelor Condamnate

172 Convenţie privind Protejarea Mediului prin Legislaţia Penală *173 Convenţia în Domeniul Legislaţiei Penale Privind Corupţia182 Al Doilea Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Asistenţa

Reciprocă în Materie Penală185 Convenţia privind Criminalitatea Informatică189 Protocol Adiţional la Convenţia privind criminalitatea informatică,

referitor la încriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă comise prin intermediul sistemelor computerizate

190 Protocol de Modifi care a Convenţiei Europene privind Reprimarea Terorismului *

191 Protocol Adiţional la Convenţia în Domeniul Legislaţiei Penale Privind Corupţia

196 Convenţia Consiliului Europei privind Prevenirea Terorismului197 Convenţia Consiliului Europei privind Acţiunea împotriva Trafi cului cu

Fiinţe Umane *198 Convenţia Consiliului Europei privind Spălarea, Depistarea, Capturarea şi

Confi scarea Veniturilor Provenite din Activităţi Infracţionale şi Finanţarea Terorismului *

Convenţiile însemnate cu * nu intrase în vigoare la momentul adoptării avizului.

***


Avizul nr. 2 (2008)al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE)

„MĂSURI ALTERNATIVE URMĂRIRII PENALE”

Strasbourg, 16 oc tombr ie 2008 CCPE(2008)2

adoptat de CCPE la cea de a 3- ea şedinţă p lenară

(St rasbourg, 15-17 oc tombr ie 2008)

Introducere

1. Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) a fost înfi inţat de către Comi-tetul de Miniştri al Consiliului Europei pe 13 iulie 2005 pentru a elabora avize privind chestiuni referitoare la procuratură şi pentru a promova implementarea efectivă a Recomandării Rec (2000)19 din 6 octombrie 2000 privind rolul procuraturii în sis-temul de justiţie penală.

2. În art. 3 al Recomandării menţionate se afi rmă că „în unele sisteme de justiţie penală,

Procuratura, (…) decide asupra măsurilor alternative de urmărire”. Art. 24-c al aceleaşi Recomandări prevede că procurorii urmează, în special „să vegheze ca sistemul de jus-

tiţie penală să funcţioneze în cel mai rapid ritm”.

3. Prezentul Aviz a fost elaborat în conformitate cu Termenii de referinţă prezentaţi CCPE de către Comitetul de Miniştri1, luînd în consideraţie Planul-cadru general de acţiune pentru activitatea CCPE2 şi concluziile făcute la Conferinţa Europeană a Pro-curorilor Generali, care a avut loc la Celle (Germania) între 23-25 iunie 2004, cu ge-nericul „Puterile discreţionare ale procuraturii: principiul oportunităţii sau legalităţii. Avantaje şi dezavantaje”.

1 Termenii de referinţă adoptaţi la cea de a 1019-ea şedinţă a Viceminiştrilor (27 februarie 2008)2 Aprobat de către Comitetul de Miniştri la cea de a 981-a şedinţă a Viceminiştrilor la 26 noiembrie 2006.


4. În cadrul conferinţei menţionate Procurorii Generali europeni au evidenţiat cu satisfacţie tendinţa ca scopurile propuse spre realizare în ţările europene să fi e ar-monizate cu principiile de interes public, de egalitate a tuturor cetăţenilor în faţa legii şi de individualizare a justiţiei penale, şi să fi e în conformitate cu Recomandarea Rec(2000)19. În cadrul Conferinţei Europene a Procurorilor Generali a fost solicitată aplicarea următoarelor principii:

a. trebuie să existe posibilitatea de a alege între măsura de răspuns a justiţiei penale şi alte tipuri de răspuns la actele criminale, indiferent de sistemul apli-cat de urmărire obligatorie sau discreţionară, dar avînd în vedere că în interes public este necesar de a pedepsi pentru infracţiuni grave;

b. necesitatea aplicării de măsuri alternative urmăririi penale trebuie să fi e seri-oasă, credibilă şi capabilă de a preveni recidiva, în acelaşi timp avînd în vedere interesul victimelor;

c. necesitatea ca măsurile alternative urmării penale să fi e aplicate în confor-mitate cu prevederile legii, echilibrînd drepturile victimelor cu tratamentul obiectiv, echitabil şi imparţial faţă de infractor.

5. La elaborarea prezentului Aviz CCPE, de asemenea, au fost luate în consideraţie următoarele Recomandări ale Comitetului de Miniştri: Recomandarea (87) 18 privind simplifi carea justiţiei penale, Recomandarea (85) 11 privind situaţia victimei în ca-drul legislaţiei şi procedurii penale şi Recomandarea (99) 19 privind medierea în ma-terie penală, precum şi rezultatele activităţii Consiliului Europei în domeniul justiţiei restaurative1. La fel s-a ţinut cont de Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procesului penal2.

6. În vederea abordării acestei chestiuni, CCPE a hotărît să efectueze un studiu pe marginea măsurilor alternative urmăririi penale pentru a stabili şi promova bunele practici aplicate în statele membre ale Consiliului Europei. În acest scop, CCPE a or-ganizat un sondaj pentru membrii naţionali ai CCPE, solicitînd răspunsuri pentru a organiza dezbateri pe tema respectivă în cadrul celei de a 2-a şedinţe plenare a CCPE (Strasbourg, 28-30 noiembrie 2007). În prezentul Aviz sunt luate în consideraţie răs-punsurile prezentate de 23 state membre.

Defi niţii şi noţiuni

7. În sensul prezentului Aviz, prin „măsuri alternative urmăririi penale” se înţeleg mă-surile care se aplică odată cu întreruperea defi nitivă, temporară sau condiţionată a urmăririi penale, în cazul în care a fost comisă o infracţiune, care în caz contrar ar face infractorul pasibil de aplicarea sancţiunii penale cum ar fi : pedeapsa cu privaţiune

1 A se vedea în special Rezoluţia nr.1 adoptată la ediţia a 27-ea a Conferinţei Miniştrilor Justiţiei din Europa (Erevan, 12-13 octombrie 2006)

2 2001/220 JHA


de libertate sau pedeapsa cu privaţiune de libertate cu suspendare sau amendă, îm-preună cu sancţiuni complementare aşa ca privarea de anumite drepturi.

8. În consecinţă, s-a convenit că procedura de „recunoaştere a vinovăţiei” în faţa unei instanţe nu intră în domeniul de aplicare a prezentului Aviz, deoarece aceasta nu înlătură procesul penal şi duce la condamnare.

9. La fel noţiunea de „eliberare de răspunderea penală”, care este aplicată în unele state membre, nu este privită ca alternativă la urmărire penală, din moment ce aceasta urmează o condamnare.

Consideraţii generale

10. Recurgerea la măsuri alternative urmăririi penale nu este în contradicţie cu sis-temul de urmărire penală obligatorie, care estre general acceptat în Europa şi care de regulă se interpretează în felul următor: pentru fi ecare infracţiune există o măsură de răspuns, fără ca tipul de răspuns să se limiteze doar la pedeapsa cu privaţiune de libertate; asemenea măsuri sunt cunoscute în toate sistemele.

11. În unele state membre se aplică sistemul de urmărire discreţionară. În alte state membre se foloseşte sistemul de urmărire obligatorie, dar codurile lor de procedură penală prevăd astfel de excepţii precum:

− cauzele în care urmărire penală este evident inoportună avînd în vedere obiectivele stabilite, unul dintre care constă în prevenirea recidivei de infracţi-une;

− cauzele în care se acordă despăgubiri fi nanciare sau de altă natură;− cauzele în care este implicat un infractor minor.

12. În unele ţări obligaţia de a efectua urmărirea penală poate să fi evitată doar în cazul minorilor în contextul „măsurilor de corecţie”, şi în cazuri foarte speciale ce se referă la infracţiuni minore comise de către infractor pentru prima dată, sau atunci cînd în cazul unei infracţiuni de gravitate medie infractorul sincer regretă săvîrşirea acesteia.

13. În majoritatea ţărilor autoritatea responsabilă de urmărirea penală este pe o po-ziţie foarte bună pentru a propune şi pentru a supraveghea aplicarea măsurilor alter-native, care constituie în mod întemeiat un răspuns judiciar la infracţiunile săvîrşite. În unele cazuri alegerea este făcută doar la discreţia procurorului, dar judecătorul ar putea fi ţinut să-şi dea acordul în acest sens pentru încetarea urmăririi penale.

14. Însă, în alte state rolul procurorului este mai puţin semnifi cativ în raport cu cel al judecătorului - singura persoană care hotărăşte încetarea urmăririi penale, procu-rorul fi ind obligat să respecte strict principiul de urmărire obligatorie.


15. Măsurile alternative trebuie să fi e în concordanţă cu obiectivele de care trebuie să se conducă acţiunea justiţiei penale şi anume prevenirea recidivei de infracţiune, repararea prejudiciul suferit de către societate, respectarea intereselor victimei, res-pectarea drepturilor apărării, formarea unui răspuns efi cient la acţiunile ilicite şi evi-tarea repetării infracţiunii.

16. În unele state legislaţia prevede că măsurile alternative trebuie să fi e aplicate cînd o sancţiune penală nu pare a fi necesară pentru evitarea repetării infracţiunii.

17. Conceptul unui act care nu pune societatea în pericol în mod semnifi cativ este refl ectat în legislaţia multor state. Totuşi, aplicarea măsurilor alternative urmării pe-nale este uneori foarte strict reglementată în ceea ce priveşte cele mai grave tipuri de infracţiuni, cum ar fi trafi cul de fi inţe umane sau terorism şi infracţiunile grave care afectează considerabil interesul public.

18. Măsurile alternative urmăririi penale, a căror sferă de aplicare poate fi lărgită în mod progresiv, ilustrează o etapă evolutivă în dezvoltarea societăţii şi modernizarea justiţiei (care este absolut binevenită) vizavi de sistemul tradiţional care constă ex-clusiv în pedepse cu privaţiune de libertate sau pedepse cu privaţiune de libertate cu suspendare sau amenzi, în special în privinţa infractorilor minori sau minorilor fără condamnări anterioare.

19. Asemenea măsuri pot favoriza acceptarea răspunsului judiciar de către infractor şi, posibil, de către victima, în cazul în care aceasta din urmă se asociază în mod corespunzător cu ele. În unele cazuri codul prevede că victima poate să se opună abandonării urmăririi penale. Acest lucru se realizează printr-o revizuire a deciziei luate de către autoritatea responsabilă pentru urmărirea penală, fi e de către procu-rorul ierarhic superior fi e de instanţa ierarhic superioară. În unele state membre nici o măsură alternativă nu poate fi aplicată fără consimţămîntul victimei.

20. De asemenea, măsurile alternative au avantajul de a nu face din infractori parii sociale, dar din contra să încurajeze reabilitarea acestora: în unele ţări procedura pe-nală recomandă adoptarea măsurilor alternative în cazul în care infracţiunea pare să fi fost săvîrşită mai degrabă din imprudenţă decît din nerespectarea legilor şi inter-dicţiilor legale.

21. De multe ori măsurile alternative fac o redresare sau reparaţie mult mai clară pentru societate, decît simpla plată de bani (care este o consolare prea superfi cială) sau privaţiunea de libertatea.

22. Ca alternative la privaţiune de libertate, asemenea măsuri reduc numărul popu-laţiei penitenciarelor din Europa, unde multe penitenciare sunt suprapopulate, iar bugetul penitenciarilor în multe cazuri solicită o parte extrem de mare din bugetul general alocat justiţiei.


23. Măsurile alternative pot diminua volumul de lucru a instanţelor judecătoreşti, însă de multe ori acestea creează un volum mare de lucru pentru departamentele responsabile de urmărire penală la etapa aplicării acestora.

24. Cu toate acestea, măsurile alternativele nu trebuie să fi e privite ca măsuri de eco-nomisire a mijloacelor; de fapt, asemenea măsuri necesită resurse materiale consi-derabile - în special sedii - precum şi resurse umane, pregătire riguroasă, instruirea şi informarea publicului despre natura măsurilor alternative urmăririi penale, persoane bine instruite cu misiunea de a le implementa şi de a le supraveghea (de exemplu, mediatorii) alături de procurori; aceste persoane trebuie să benefi cieze de remune-rarea corespunzătoare şi să fi e mai curînd profesionişti decît voluntari, la fel precum asociaţiile care oferă servicii publice se califi că pentru obţinerea de subsidii.

25. În unele state membre legislaţia enumără şi limitează cauzele în care pot fi apli-cate măsurile alternative. În alte cazuri, aceasta se face prin instrumente juridice fără caracter obligatoriu. În conformitate cu Recomandarea (2000) 191 şi în scopul promovării unei activităţi echitabile, consecvente şi efi ciente a procurorilor în acest domeniu, statele membre ar trebui să:

− determine linii directoare generale pentru implementarea acestei politicii pe-nale;

− determine principiile şi criteriile generale care urmează să fi e folosite drept referinţe la luarea deciziilor în cazuri individuale, în scopul de a proteja împo-triva deciziilor arbitrar.

26. Publicul trebuie să fi e informat despre sistemul, liniile directoare, principiile şi cri-teriile menţionate mai sus. Se recomandă să fi e elaborate planuri specifi ce cu scopul de a ţine cont de implementarea concretă a liniilor directoare menţionate mai sus.

27. Înaintea adoptării măsurilor alternative urmăririi penale, ar trebui evaluate con-diţiile economice, administrative şi structurale pentru a verifi ca capacitatea de im-plementare a acestor măsuri în mod practic şi concret.

Exemple de alternative la urmărire penală din practica statelor membre ale consiliului europei

28. În statele membre ale Consiliului Europei pot fi remarcate diferite practici bune de aplicare a măsurilor alternative urmăririi penale. CCPE doreşte să atragă atenţia asupra unor din ele.

29. Măsura alternativă „rapel a la loi” (avertismentul emis de judecător) este foarte frecvent aplicată în unele state membre, unde aceasta se numeşte „avertisment” cînd este emisă cu unele formalităţi de către un intermediar special califi cat, şi în particular pentru minori: procurorul sau oricare alt organ judiciar competent întreţine discuţii

1 A se vedea alin. 36 al Memorandumului Explicativ


serioase cu infractorul sau reprezentantul acestuia, în cadrul cărora ultimului trebuie să i se aducă aminte despre prevederile legale şi riscurile pedepsei care urmează a fi suportate în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni. Obiectivul este de a promova conştien-tizarea de către infractori a consecinţelor faptelor săvîrşite, care afectează societatea, victima şi pe ei înşişi. Asemenea avertisment se aplică în cazul unor deranjuri minore ale societăţii sau unor indivizii, comise de persoanele fără condamnări anterioare. O altă formulă asemănătoare se aplică în sistemele de justiţie restaurativă, care implică discuţii pe marginea gravităţii faptelor săvîrşite, etc.

30. Infractorii pot fi trimişi la o instituţie medicală, socială sau profesională: procu-rorul sau oricare alt organ judiciar competent impune autorului unor fapte ilicite să ia legătura cu organul desemnat, cum ar fi o asociaţie, unde acesta va urma un curs de instruire pe o tema referitoare la infracţiunea săvîrşită; de exemplu, în cazul infracţiunilor rutiere, ar putea fi impus un curs care include, suplimentar la regulile de conducere, întîlniri cu persoanele grav afectate de pe urma accidentelor rutiere şi, astfel infractorii vor realiza consecinţele unui şofat interzis. Un alt exemplu: cînd educaţia minorilor suferă de serioase defecte, poate fi impus un curs de „parentali-tate” pentru părinţii „care nu se descurcă de sine stătător”. Pentru un infractor care suferă de alcoolism: organele ce se ocupă de securitatea alimentaţiei şi nutriţiei pot să organizeze sesiuni de instruire; pentru tinerii infractori vinovaţi de comportament care duce la perturbări ale ordinii publice, sau conduită rasială sau antisocială, poate fi propus un curs de instruire privind cetăţenia, astfel încît minorii să realizeze gravi-tatea actelor comise de ei şi să îşi schimbe comportamentul.

31. Regularizarea unei situaţii care constituie o infracţiune tinde să înlăture în mod rapid şi efi cient perturbarea ce rezultă din încălcarea legii, de exemplu şoferii care nu pot să prezinte permisul de conducere în cadrul unui simplu control rutier vor fi in-vitaţi să facă aceasta a doua zi. În domeniul protecţiei mediului şi planifi cării urbane, readucerea la situaţia iniţială reprezintă de multe ori un remediu corespunzător şi descurajează încălcările prin munca pe care o atrag după sine.

32. Suferinţa cauzată de infracţiuni poate uneori să fi e reparată fi e prin înapoierea proprietăţii sustrase în mod fraudulos fi e printr-o compensare bănească, fi e printr-o scrisoare cu scuzele de rigoare adresată victimei. Reparaţia este uneori convenită ca parte a unui proces de mediere între inculpat şi victimă, care determină acordul părţilor la anumite condiţii şi, în cazul în care contactul dintre părţi este probabil în viitor, protejează împotriva comiterii unei noi infracţiuni – de exemplu munca în folosul comunităţii.

33. Repararea penală pentru infractorii minori poate constitui o acţiune educaţio-nală cu caracter obligatoriu pentru minor, de exemplu munca neremunerată în casa unei persoane de vîrstă înaintată, o scrisoare cu scuzele de rigoare adresată victimei, etc.

34. Separarea de familie poate fi impusă celui vinovat de violenţă în familie.


35. Persoana poate fi pusă sub supraveghere fără a fi aplicată o acţiune penală ulte-rioară împotriva ei, dacă aceasta nu este în continuare bănuită de săvîrşirea sau de intenţia de a comite alte infracţiuni.

36. Încheierea tranzacţiei de împăcare poate fi propusă infractorului, care acceptă o sancţiune care urmează a fi validată de justiţie: sustendarea permisului de con-ducere, muncă neremunerată, interzicerea de a apărea în anumite locuri, achitarea unei sume băneşti. Asemenea tranzacţie, validată de către judecător, seamănă mult cu recunoaşterea vinovăţiei, dar este considerată o „alternativă la urmărire penală” prin faptul că nu constituie o condamnare în sine şi nu este introdusă în cazierul ju-diciar. În unele ţări amenda poate fi considerată ca un tip de măsură alternativă.

37. Utilizatorilor de droguri le poate fi dispus un tratament medical (în unele ţări simpla utilizare a substanţelor stupefi ante nu duce acum la intentarea unui proces penal, dimpotrivă, se preferă tratamentul medical.

38. În unele ţări se iau în consideraţie şi motivele pentru care un fapt ilicit a fost comis, precum şi comportamentul autorului acestuia: anumite motive cum ar fi ra-sismul, discriminarea sau sexul pot exclude orice recurgere la măsuri alternative.

39. „Căinţa activă” poate fi aplicată cu următoarele condiţii: dacă infracţiunea nu este gravă şi a fost comisă pentru prima dată; predarea infractorului cu recunoaşterea deplină a vinovăţiei sale şi contribuirea activă la descoperirea infracţiunii; infractorul colaborează cu sistemul de justiţie: repararea prejudiciului suportat de pe urma in-fracţiunii şi dacă infracţiunea nu mai prezintă pericol social datorită acestei căinţe.

40. Medierea şi concilierea în materie penală pot fi util aplicate, unde este cazul, îm-preună cu măsurile alternative urmăririi penale.

41. Dacă persoanele în cauză se conformează măsurilor alternative aplicate, ele nu sunt supuse urmăririi penale. În unele state nu se introduc referinţe la aplicarea mă-surilor respective în cazierul judiciar. Însă, atunci cînd măsura alternativă aplicată nu este respectată, procurorul poate să ia decizia în privinţa intentării urmăririi penale şi condamnării.

Rolul victimei

42. Este important ca drepturile victimelor să fi e protejate şi, în statele în care este recunoscută urmărirea discreţionară, victimele, fi e persoane fi zice sau grupuri recu-noscute, urmează să aibă posibilitatea să solicite revizuire în cazul în care plîngerea lor a fost respinsă în rezultatul aplicării unei măsuri alternative urmăririi penale. În unele ţări, în anumite cazuri strict determinate de infracţiuni nu afectează comuni-tatea, victima chiar poate să decidă, dacă urmărirea penală urmează să fi e efectuată sau nu.


43. Mai mult decît atît, măsura alternativă ar trebui să reprezinte un răspuns temeinic şi proporţionat infracţiunii săvîrşite, precum şi perturbării sau suferinţei cauzate de către aceasta.

44. În prevenirea dezvoltării unor tendinţe de ostilitate, lipsei de înţelegere faţă de victime şi persistenţei unor confl icte periculoase, apare a fi oportună şi efi cientă an-trenarea victimelor în alegerea procedurii şi în determinarea esenţei măsurii alterna-tive care urmează să fi e aplicată (mediere, reparare sau înţelegere amiabilă).

Concluzii

45. În lumina sondajului efectuat între statele membre ale Consiliului Europei şi în conformitate cu recomandările Conferinţei Procurorilor Generali care a precedat acest sondaj, CCPE este de opinia că:

a. sistemul modern de justiţie penală potrivit pentru necesităţile societăţilor noastre ar trebui să utilizeze alternativele la urmărirea penală, în cazurile în care natura şi circumstanţele infracţiunilor permit aceasta, iar autorităţile pu-blice relevante ar trebuie să asigure instruirea şi informarea publicului despre natura şi avantajele în interesul public ale măsurilor alternative urmăririi pe-nale;

b. impunerea de penalităţi fi nanciare şi de pedepse cu privaţiune de libertate nu constituite în sine un răspuns destul de efi cient şi precis la încălcarea legii la începutul secolului XXI, fi e pentru evitarea recidivei, repararea prejudiciului, lichidarea confl ictelor, sau pentru satisfacerea aşteptărilor societăţii şi victi-melor;

c. statele membre ar trebui să ia în consideraţie instrumentele şi noile posibili-tăţi care constituie răspunsuri corespunzătoare şi variate la infracţiune;

d. în scopul promovării activităţii echitabile, consecvente şi efi ciente a procu-rorilor, ar trebui să fi e stabilite norme clare, linii directoare generale şi criterii pentru implementarea politicii penale referitoare la măsurile alternative ur-măririi penale; autorităţilor publice relevante, aşadar, li se recomandă să ad-opte astfel de prevederi care vor fi puse la dispoziţia publicului în vederea aplicării efi ciente a acestor măsuri alternative;

e. măsurile alternative trebuie să fi e aplicate în mod echitabil şi consecvent în conformitate cu linii directoare naţionale, în cazul în care acestea există, în conformitate cu principiului egalităţii în faţa legii şi în scopul evitării adoptării deciziilor arbitrare în cauze individuale.

f. pentru a garanta transparenţa şi responsabilitatea, procurorii ar trebui să aibă posibilitatea să raporteze pe marginea motivelor de utilizare a măsurilor al-ternative la nivel local, regional sau naţional, prin rapoarte media sau publice, fără a aduce atingere nejustifi cată independenţei sau autonomiei procuroru-lui;


g. trebuie să fi e alocate resurse materiale şi umane corespunzătoare în serviciul procuraturii şi în activitatea altor autorităţi publice relevante, astfel încît prin măsuri alternative să fi e oferit răspunsul efi cient, relevant şi prompt;

h. introducerea măsurilor alternative nu trebuie să fi e ghidată de motive de eco-nomie, dar de scopul atingerii nivelului de justiţie de înaltă calitate şi rezulta-telor rapide şi efi ciente;

i. procurorii ar trebui să iniţieze şi, acolo unde dispun de competenţe necesare, să aplice în mod efi cient asemenea măsuri alternative; nu trebui să existe vreo intervenţie necuvenită în activităţile procurorilor, atunci cînd ei folosesc pute-rile lor discreţionare referitoare la asemenea măsuri;

j. statele membre şi autorităţile publice relevante ar trebui să elaboreze struc-turi şi programe de instruire relevante şi să acorde suport asociaţiilor şi orga-nizaţiilor profesionale capabile de a oferi asistenţă calitativă în aplicarea alter-nativelor la urmărire penală;

k. măsurile alternative trebuie să protejeze interesele victimelor şi, mai mult decît atît, să permită ca poziţia acestora să fi e luate mai mult în consideraţie prin calitatea reparării prejudiciului, rapiditatea răspunsului şi, dacă este ca-zul, dialogului între infractor şi victima;

l. măsurile alternative urmăririi penale niciodată nu trebuie să priveze victimele de drepturile lor de a cere protecţia drepturilor care le sunt garantate;1

m. măsurile alternative niciodată nu trebuie să ducă la eludarea normelor unui proces judiciar echitabil prin impunerea unei măsuri în privinţa persoanei nevinovate sau care nu a putut fi condamnată datorită obstacolelor proce-suale, cum ar fi : prescripţia urmăririi penale, sau cînd există dubiu în privinţa responsabilităţii infractorului identifi cat sau mărimii prejudiciului cauzat prin infracţiune;

n. acceptarea unei măsuri alternative ar trebui să excludă, odată ce este exe-cutată, orice urmărire penală referitoare la aceleaşi fapte (principul ne bis in

idem);o. în cazul în care bănuiţilor li se propune o măsură alternativă, aceştia trebuie

să fi e informaţi că refuzul sau respectarea nesatisfăcătoare din partea lor a acestei măsuri îi face pasibili de urmărirea penală;

p. statele membre şi autorităţile publice relevante asiguraţe în special cu infor-maţii colectate de către CCPE ar putea să ţină cont de bunele practici utilizate în alte sisteme pentru a spori calitatea răspunsurilor la infracţiuni;

q. statele membre pot să ţină cont de opţiunea încheierii acordurilor bilaterale sau multilaterale pentru a aplica pe teritoriul unui alt stat anumite măsuri al-ternative, cum ar fi dispunerea unui tratament medical, cursurile de instruire pentru şoferi, sau cursuri de parentalitate, etc.

1 A se vedea Recomandarea nr R(85)11 a Comitetului de Miniştri cu privire la poziţia victimei în cadrul drep-tului şi procedurii penale


46. CCPE recomandă Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei să ia în conside-raţie chestiunea măsurilor alternative urmăririi penale în ceea ce priveşte aplicarea efi cientă a acestora în statele membre, precum şi la eventuala elaborare a instru-mentelor corespunzătoare cu caracter obligatoriu sau neobligatoriu referitoare la măsurile alternative urmăririi penale şi executarea transfrontalieră a acestora.

47. CCPE exprimă dorinţa de a invita la una din şedinţele sale unul sau mai mulţi procurori reprezentanţi ai diferitor sisteme judiciare, cu experienţă de lucru în do-meniul implementării efi ciente a alternativelor la urmărire penală, pentru a cunoaşte experienţa respectivă şi a pregăti un document audiovizual pentru a fi distribuit au-torităţilor competente.

48. CCPE este dispus să coopereze cu CDPC (Comitetul European pentru Probleme de Criminalitate), CCJE şi CEPEJ pentru a aduce opiniile procurorilor pe care îi re-prezintă în discuţiile purtate de către aceste organe pe tema măsurilor alternative urmăririi penale.

***


Avizul nr. 3 (2008)al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE)

„ROLUL PROCURATURII ÎN AFARA DREPTULUI PENAL”

Strasbourg, 21 oc tombr ie 2008 CCPE(2008)3

Adoptat de CCPE la cea de a 3- ea şedinţă p lenară

(St rasbourg, 15-17 oc tombr ie 2008)

I. Introducere

1. Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) a fost înfi inţat de către Comi-tetul de Miniştri al Consiliului Europei la 13 iulie 2005 pentru a elabora avize privind chestiuni referitoare la procuratură şi pentru a promova implementarea efectivă a Recomandării Rec (2000) 19 din 6 octombrie 2000 privind rolul procuraturii în sis-temul de justiţie penală (denumită în continuare „Recomandarea”)1.

2. Prezentul Aviz a fost elaborat în conformitate cu Planul-cadru de acţiuni pentru activitatea CCPE, adoptat de către Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 20062, CCPE

1 Supremaţia legii şi respectul pentru drepturile omului constituie principiile de bază ale procurorilor în cali-tate de ”…autorităţi publice care, în numele societăţii şi în interes public, asigură aplicarea legii acolo unde încălcarea acesteia generează răspundere penală, ţinînd cont atît de drepturile persoanei, cît şi de efi cienţa necesară a sistemului de justiţie penală”. Recomandarea nu vizează în mod expres sarcinile procurorilor în afara sferei penale, însă articolul 1, aşa cum este specifi cat în memorandumul explicativ, recunoaşte im-plicit că ”procurorii pot avea astfel de misiuni”, iar memorandumul explicativ precizează clar că ”procurorilor,

în unele ţări, pot fi atribuite şi alte sarcini importante din domeniul dreptului comercial sau civil, de exemplu”. 2 Planul-cadru de acţiuni pentru activitatea CCPE nu a ignorat această situaţie şi a luat în considerare faptul

că „Funcţiile procurorilor în Europa variază considerabil datorită diferenţelor în statutul şi rolul lor în sistemele

de justiţie din Statele membre ale Consiliului Europei... funcţiile posibile ale procurorilor ar putea fi abordate fi e

prin realizarea unui studiu sau efectuarea unei cercetări privind exercitarea acestora (atribuţiile şi limitele lor

legale, precum şi modul în care sunt implementate în practică) în Statele membre ale Consiliului Europei, sau

prin elaborarea unui aviz (de exemplu, cu privire la necesitatea de a elabora linii directorii sau standarde privind

exercitarea lor)”.


fi ind în acelaşi timp solicitat de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei să colecteze informaţii despre funcţionarea procuraturii în Europa1.

3. Recomandarea precizează situaţia procurorilor şi procuraturilor în sistemul justi-ţiei penale şi principiile lor de bază de funcţionare, însă nu menţionează rolul pro-curorilor dincolo de sistemul justiţiei penale. Totuşi, în majoritatea Statelor membre, acest rol şi îndatoririle cuprind, de asemenea, în măsuri diferite, competenţe, juris-dicţionale sau nu, în afara dreptului penal.

4. În Europa există o mare varietate de sisteme privind rolul procuraturilor, inclusiv în afara dreptului penal, provenite din diferite tradiţii juridice şi istorice2. Statele membre singure îşi defi nesc structurile lor juridice şi funcţionarea lor, cu condiţia ca acestea să respecte pe deplin drepturile omului şi libertăţile fundamentale, princi-piul supremaţiei legii şi obligaţiile lor internaţionale, inclusiv cele prevăzute de Con-venţia Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare ”Convenţia”). Rolul procuraturilor şi extinderea competenţelor lor, inclusiv protecţia drepturilor omului şi interesului public, sunt defi nite de legislaţia internă a Statelor membre. Prezenţa sau absenţa şi extinderea funcţiilor procurorilor în afara sferei penale sunt adînc înră-dăcinate în patrimoniul cultural, tradiţia juridică şi istoria constituţională a naţiunii3.

5. La elaborarea prezentului Aviz, CCPE a avut ca punct principal de referinţă juris-prudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare ”Curtea”) şi a acordat o deosebită atenţie obiectivelor Consiliului Europei, principiului supre-maţiei legii, dezvoltării identităţii culturale europene şi diversităţii. Curtea a făcut referire la încălcările Convenţiei referitoare la îndatoririle procurorilor în afara sferei penale şi a subliniat necesitatea procedurilor adecvate4. Recomandarea 1604 (2003) a Asambleii Parlamentare privind rolul procuraturii într-o societate democratică gu-vernată de statul de drept5, precum şi răspunsul din partea Comitetului de Miniştri, au fost, de asemenea, luate în considerare6.

6. Chiar de la primele lor considerări, Procurorii Generali ai Europei au fost conştienţi de faptul că ”intervenţia din partea procuraturilor dincolo de sfera penală ar putea fi jus-

tifi cată doar ţinînd seama de îndatorirea lor generală de a acţiona ”în numele societăţii şi

în interesul public pentru a asigura aplicarea legii”, după cum este refl ectat în Recoman-

darea (2000) 19, şi că astfel de funcţii nu ar putea repune în discuţii principiul de separare

1 Vezi doc. CCPE (2006) 05 rev. fi nală. Termenii de referinţă pentru 2007-2008, vezi doc. CCPE (2006) 04 rev. fi nală.

2 Ibidem. Vezi, de asemenea, doc. CPGE (2008) 3.3 Conferinţa de la Budapesta: „Conferinţa a accentuat din nou varietatea sistemelor procuraturii în acest do-

meniu, reieşind din diferite tradiţii din Europa „, vezi doc. CPGE (2005) Concl.4 Vezi, de exemplu, cazurile Brumărescu v. România (28342/95), Nikitin v. Rusia (50187/99), Grozdanoski v.

Macedonia (21510/03), Roşca v. Moldova (6267/02), LM v. Portugalia (15764/89), P. v. Republica Slovacia

(10699/05).5 Text adoptat de către Comitetul Permanent care acţionează în numele Asambleii la 27 mai 2003.6 Vezi doc. CM/AS (2004) Rec. 1604 fi nală, 4 februarie 2004.


a puterilor legislativă, executivă şi judiciară, sau faptul că este doar de competenţa in-

stanţelor de judecată soluţionarea litigiilor după ce au audiat ambele părţi”1 2.

7. După încheierea Conferinţei de la Bratislava referitoare la îndatoririle procurorilor în afara sferei penale, punctul de plecare a fost recunoaşterea de către Conferinţa de la Celle că ”...în majoritatea sistemelor juridice procurorii au avut, de asemenea, respon-

sabilităţi, uneori substanţiale, în materie civilă, comercială, socială şi administrativă, şi

chiar responsabilitatea pentru supravegherea legalităţii deciziilor guvernelor”3. Totuşi, această Conferinţă a mai recunoscut lipsa unor principii directoare internaţionale în acest domeniu şi şi-a instruit Biroul să prezinte un document de refl ectare la urmă-toarea sesiune plenară.

8. În consecinţă, documentul de refl ectare prezentat la Conferinţa de la Budapesta în 20054, rezumînd şi evaluînd răspunsurile la un chestionar pregătit de Birou, a servit ca o primă examinare a activităţilor desfăşurate de procurori în afara dreptului penal, iar concluziile sesiunilor CPGE bazate pe aceasta au fost primele considerări euro-pene la acest subiect. Conferinţa ”a concluzionat că această problemă importantă şi

complexă a meritat o atenţie sporită la o etapă mai anterioară5”.

9. Conferinţa de la Moscova (2006) a concluzionat că ”...cele mai bune practici discu-

tate în timpul Conferinţei privind protecţia efi cientă de către procuraturi a persoanelor

... în afara dreptului penal care intră în competenţa lor ar putea fi examinate în vederea

posibilei aplicării a acestei experienţe pozitive de către Statele membre în care procura-

turile au o astfel de autoritate”6.

10. Conferinţa Procurorilor Generali din Europa (Saint Petersburg 2008) a atenţionat asupra „necesităţii crescînde a societăţii noastre de a proteja efi cient drepturile grupu-

rilor vulnerabile, în special a copiilor şi tinerilor, martorilor, victimelor, persoanelor cu

handicap, precum şi drepturile sociale şi economice a populaţiei în general. Conferinţa

a expus opinia că procurorii ar putea juca un rol crucial în acest sens şi că implicarea

tot mai activă a Statului în rezolvarea problemelor de actualitate, precum protecţia me-

1 CCPE a luat în considerare, de asemenea, documentele de lucru şi concluziile mai multor sesiuni ale Conferinţei Procurorilor Generali ai Europei (CPGE), cum ar fi cea de-a 4-a (Bratislava, Republica Slo-vacia, 1-3 iunie 2003) unde problema a fost propusă pentru discuţie pentru prima oară la următoareaconferinţă; cea de-a 5-a (Celle, Saxonia de Jos, Germania, 23-24 mai 2004) unde s-a condus o primăexaminare a subiectului; cea de-a 6-a (Budapesta, Ungaria, 29-31 mai 2005) unde un prim raport privindsubiectul a fost discutat şi problema a fost înaintată pentru consideraţii suplimentare; cea de-a 7-a Conferinţă (Moscova, Federaţia Rusă, 5-6 iulie 2006) şi Conferinţa Procurorilor Generali aiEuropei (CPGE), care a avut loc la Sankt Petersburg (Federaţia Rusă, 2-3 iulie 2008), dedicată în întregime acestei probleme.

2 Conferinţa de la Celle, vezi doc. CPGE (2008) Concl.3 Vezi doc. CPGE (2004) Concl.4 Vezi doc. CPGE (2005) 02.5 Vezi doc. CPGE (2005) Concl.6 Vezi doc. CPGE (2006), 6 iulie 2006, alin. 7.


diului, drepturilor consumatorilor sau sănătăţii publice, poate duce la lărgirea scopului

şi rolului procuraturilor1”.

11. Considerările Conferinţei Procurorilor Generali din Europa au fost urmărite de CCPE. Chestionarul anterior a fost modifi cat de către Biroul CCPE în timpul celei de-a 3 întruniri în Popowo (Polonia, 4-5 iunie 2007) pentru a avea un studiu detaliat. Bazat pe răspunsurile celor 43 State membre2 la chestionar, aşa cum a fost modi-fi cat în Popowo (Polonia, 4-5 iunie 2007), un nou raport detaliat a fost elaborat şi prezentat la Conferinţa de la Saint Petersburg3. Această Conferinţă a formulat mai multe cerinţe speciale pentru atribuţiile în afara sferei penale4 care sunt refl ectate în prezentul Aviz.

12. În plus, în timpul elaborării acestui Aviz au fost luate în considerare unele docu-mente adoptate de alte organe şi organizaţii internaţionale, inclusiv Naţiunile Unite5 şi Comunitatea Statelor Independente6.

13. Scopul acestui Aviz este de a defi ni statutul, atribuţiile, practicile şi experienţele rodnice pe care procuraturile din majoritatea Statelor membre ale Consiliului Eu-ropei le au în activităţile lor în afara dreptului penal şi de a face unele concluzii care vizează dezvoltarea şi îmbunătăţirea acestor activităţi, pe baza lucrului efectuat îna-inte de către CPGE, sesiunile CPE şi CCPE. Elaborarea Avizului a arătat, de asemenea, necesitatea de a lua în considerare, în activităţile viitoare, relevanţa principiilor Reco-mandării pentru competenţele procuraturilor în afara sferei penale.

II. Situaţia actuală

14. Luînd în considerare răspunsurile la chestionar şi concluziile CPGE, sesiunilor CPE, CCPE s-a constatat că situaţia actuală a sistemului procuraturilor europene în ceea ce priveşte competenţele în afara sferei penale poate fi prezentată după cum urmează.

15. Pot fi identifi cate două grupe principale ale Statelor membre: cele în care pro-curaturile nu au competenţe în afara dreptului penal şi cele în care procuraturile au cîteva competenţe sau competenţe extinse în afara dreptului penal.

1 Conferinţa de la Saint Petersburg, vezi doc. CPE (2008) 3.2 Chestionarul a luat în considerare tipurile de competenţe în afara sferei penale, condiţiile lor, rolul procu-

rorilor, utilizarea lor efi cace şi cele mai importante dintre aceste competenţe, reformele avute în vedere, organizaţiile speciale ale procuraturilor, competenţele speciale şi posibilul rol de decizie al procurorilor, jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene şi a Curţilor Constituţionale din Statele membre.

3 Vezi raportul Assoc. Prof. Andras Zs. Varga în CCPE-Bu (2008) 4 rev.4 Vezi doc. CPE (2008) 3, alin. 8. 5 Vezi Rezoluţia 17/2 ”Consolidarea statului de drept prin integritate îmbunătăţită şi capacitatea procura-

turii”, adoptată de Comisia ONU pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală (doc. ONU E/2008/30), Standardele de Responsabilitate Profesională şi Declaraţia privind Drepturile şi Obligaţiile Esenţiale ale Procurorilor, adoptată de Asociaţia Internaţională a Procurorilor în 1999 şi anexată la această Rezoluţie.

6 Vezi Legea-model cu privire la Procuratură, adoptată de Asambleea Inter-Parlamentară a Statelor membre ale CSI la 16 noiembtie 2006.


16. În majoritatea Statelor membre ale Consiliului Europei procuraturile au cel puţin cîteva competenţe şi funcţii în afara dreptului penal1. Domeniile de competenţă sunt diverse şi includ, inter alia, dreptul civil, al familiei, muncii, administrativ, electoral, precum şi protecţia mediului înconjurător, drepturilor sociale şi drepturilor grupu-rilor vulnerabile, cum ar fi minorii, persoanele cu handicap şi persoanele cu venituri foarte mici. În unele State membre competenţele şi volumul de lucru al procurorilor în acest domeniu poate prevala chiar peste rolul procuraturii în sistemul justiţiei pe-nale. Pe de altă parte, procuraturile anumitor State declară că competenţele lor în acest domeniu nu sunt foarte importante sau sunt exercitate foarte rar în practică2.

17. În unele State membre procuraturile nu au competenţe în afara sferei penale3.

18. Sarcinile dreptului civil aparţin diferitor domenii de drept, cum ar fi dreptul civil, al familiei, muncii, comercial, mediului, social şi constau din competenţe ce ţin, de exemplu, de nulitatea căsătoriei, declaraţia de deces, negarea paternităţii sau anu-larea adopţiei, menţinerea persoanelor în instituţiile de îngrijire a sănătăţii, limitarea capacităţii juridice, protecţia drepturilor copiilor, descalifi carea directorilor sau lichi-darea companiilor, drepturile de proprietate şi interesele de stat, privatizare, des-păgubiri pentru daune cauzate de sistemul judiciar, supravegherea conduitei etice a unor profesionişti (stabiliţi), dizolvarea asociaţiilor civile, declaraţia de încălcare a regulamentelor dreptului muncii sau social, gestionarea mediului natural. În plus, în anumite state procurorii pot acţiona în calitate de reprezentanţi juridici ai Statului de a iniţia acţiuni, de exemplu, de a intenta un proces împotriva persoanelor care au cauzat daune bunurilor publice.

19. În unele State membre procuratura poate nu numai să protejeze interesele le-gale şi drepturile unei sau mai multor persoane, dar şi să reacţioneze la încălcările care afectează drepturile mai multor persoane în acelaşi timp. Aşa competenţă ca supravegherea asupra aplicării legilor şi legalităţii actelor juridice, emise de orga-nele de stat şi autorităţile locale, face procuratura un instrument de protecţie reală a drepturilor şi libertăţilor grupurilor mari de persoane sau a publicului larg.

20. Două particularităţi comune pot fi găsite în situaţii cu privire la activităţile de drept public. În toate acele ţări în care procurorii au competenţe de a controla ac-tivitatea autorităţilor administrative, procurorii sunt împuterniciţi să iniţieze acţiuni în justiţie împotriva deciziilor acestor organe. Unele procuraturi au dreptul de a for-mula opinii referitor la proiectele de legi privind, de exemplu, structura sistemului judiciar, normele de procedură sau dreptul material. Competenţe speciale au fost

1 Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Cipru, Danemarca, Franţa, Macedonia, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Mol-dova, Monaco, Muntenegru, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Rusia, San Marino, Republica Slovacă, Slovenia, Spania, Turcia, Ucraina.

2 Albania, Austria, Azerbaijan, Danemarca, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Luxemburg, Mol-dova, San Marino, Slovenia.

3 Estonia, Finlanda, Georgia, Islanda, Malta, Norvegia, Suedia, Elveţia şi în sistemul judiciar al Regatului Unit.


acordate unor procuraturi, de exemplu, în deciziile administrative: furnizarea opi-niilor juridice cu privire la propunerile de elaborare a legislaţiei, cererea de mediere obligatorie sau soluţionarea extrajudiciară înainte de a intenta în instanţă orice altă acţiune împotriva Statului, supravegherea respectării normelor de detenţie, monito-rizarea şi respectarea implementării legislaţiei, prevenirea protestului sau disputei, cu sau fără puterea de suspendare a executării, împotriva unei decizii date de autori-tatea administrativă, acţiunea bazată pe excepţia de neconstituţionalitate, acţiunea de contestare a validităţii alegerilor sau a referendumului, participarea la sesiunile Cabinetului de miniştri şi calitatea de membru în comisiile de anchetă parlamentare. În unele ţări procurorii au unele misiuni consultative privind dreptul civil, adminis-trativ, muncii sau social; furnizarea avizelor consultative poate fi singura cerinţă pe care o exercită.

21. Din punct de vedere al dreptului procedural, unele competenţe sunt limitate la iniţierea acţiunilor în instanţă (acest lucru este tipic pentru sarcinile dreptului civil, dar este adecvat şi pentru unele competenţe de drept public), în timp ce altele, de obicei cele privind dreptul public, sunt exercitate prin activităţi (extrajudiciare) di-recte (inter alia proteste, cauţiuni, examinări), cu posibilitatea ca părţile implicate să meargă în instanţă. În unele ţări – pentru a evita supraîncărcarea instanţelor – pro-curorilor li s-a dat puterea de a decide asupra unor cereri făcute de persoanele fi zice, cu posibilitatea ca partea implicată să recurgă la o instanţă.

22. Acţiunile de judecată – indiferent de normele procedurale care le guvernează (norme procedurale civile sau norme de drept administrativ special) – sunt legate de procedurile judiciare: procurorii acţionează aici în calitate de părţi. Procuraturile n-au raportat nici o împuternicire specială sau autoritate atunci cînd procurorii par-ticipă în cadrul procedurilor judiciare civile în calitate de petiţionari, ei au aceleaşi prerogative ca şi alte părţi. Poziţia lor nu este exclusivă, procedurile pot fi iniţiate şi de alte persoane interesate. În astfel de cazuri procurorii, cu siguranţă, nu au puterea de a lua decizii în ceea ce priveşte fondul cauzelor, deciziile lor se referă doar la iniţi-erea unui caz: depunerea unei petiţii la instanţa de drept civil.

23. Aproape în toate ţările, în care procurorii au competenţe în afara sferei penale, procurorii sunt împuterniciţi să dea curs noilor acţiuni de judecată, să folosească căile ordinare şi extraordinare de atac (recursuri) în calitate de părţi ale procedurii. Totuşi, unele norme ar putea fi identifi cate (interzicerea recursului extraordinar sau propu-nerea pentru redeschiderea procedurii; interzicerea soluţionării în numele părţii).

24. În unele State membre, procurorii au, de asemenea, anumite competenţe spe-cializate, cum ar fi rolul lor în administrarea şi gestionarea sistemului de justiţie, sau funcţiile consultative pentru puterea judecătorească, executivă şi legislativă.

25. Obiectivele activităţilor procurorilor în afara sferei penale, indiferent de diferen-ţele lor substanţiale sau procedurale, sunt mult mai concordante: asigurarea supre-maţiei legii (integritatea deciziilor democratice, legalitatea, respectarea legii, căi de atac împotriva încălcării legii), protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor (în spe-


cial a celor incapabili să-şi protejeze drepturile – minorii, persoanele cu domiciliu ne-cunoscut, persoanele mintal incapabile), protecţia bunurilor şi intereselor Statului, protecţia interesului public (sau ordinii publice), armonizarea jurisdicţiei instanţelor (căi speciale de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti defi nitive în cel mai bun in-teres al legii, acţionarea în calitate de părţi în astfel de proceduri de cele mai înalte niveluri judecătoreşti).

26. Procuraturile cu competenţe extinse în afara dreptului penal deseori au unităţi speciale sau mixte în cadrul structurii lor organizatorice, care se ocupă de sarcini în afara sferei penale. Unele State membre nu au departamente speciale, însă aceste sarcini sunt îndeplinite de procurori speciali numiţi în conformitate cu necesităţile unităţilor lor, în dependenţă de numărul de cazuri, aceşti procurori pot fi excluşi de la participarea în procedurile de drept penal.

27. Pe de altă parte, CCPE este conştient de practicile necorespunzătoare ocazio-nale ale procurorilor care acţionează în afara domeniului justiţiei penale, evaluate de Curte sau de anumite Curţi Constituţionale1 sau criticate de alte organe ale Consi-liului Europei. Cele mai deconcertante evenimente au fost în legătură cu respingerea fără motiv a cererilor de iniţiere a acţiunilor de judecată civile; intervenţia în proce-durile judecătoreşti fără interes rezonabil (al Statului, al interesului public sau bazat pe protecţia drepturilor), încălcarea principiului egalităţii armelor; anularea hotărîrii defi nitive a instanţelor, încălcînd principiul siguranţei juridice (res judicata)2; partici-parea procurorilor în lista de juraţi ai curţilor supreme, confundînd rolul judecătorilor de a lua decizii cu sarcinile procurorilor; dreptul nelimitat de a iniţia un litigiu.

28. Contribuţia procurorilor la consolidarea jurisprudenţei instanţelor este o realitate în multe State membre. Rolul procurorilor în acest sens nu ar trebui să le permită să exercite o infl uenţă nejustifi cată asupra procesului de luare a deciziilor fi nale de către judecători.

III. Concluzii şi recomandări

29. În prezent activităţile procuraturilor în afara dreptului penal sunt determinate, în primul rînd, de nevoile societăţii pentru a asigura în mod corespunzător drepturile omului şi interesul public.

30. Pe lîngă rolul instanţelor şi altor instituţii cum ar fi ombudsmanul, rolul procura-turilor în protecţia drepturilor omului, defi nit de legislaţia internă, în anumite State membre este apreciat ca fi ind foarte valoros3.

1 Vezi doc. CCPE-Bu (2008) 4 rev.2 Principiul res judicata nu este unul absolut, după cum se precizează în unele hotărîri ale CEDO, pot exista

unele derogări de la acest principiu prevăzute de lege (vezi cazul Ryabykh v. Rusia (Cererea nr. 52854/99); Pravednaya v. Rusia (Cererea nr. 69529/01); Sergei Pettrov v. Rusia (Cererea nr. 1861/05)).

3 Conferinţa de la Saint Petersburg, vezi CPE (2008) 3; la fel vezi contribuţiile Secretarului General Terry Davis şi Comisarului pentru Drepturile Omului Thomas Hammarberg la această Conferinţă (www.coe.int.ccpe).


31. Nu există norme juridice internaţionale comune şi reguli privind sarcinile, func-ţiile şi organizarea procuraturii în afara dreptului penal. În acelaşi timp, în toate sis-temele juridice, procuratura joacă un rol important în protecţia drepturilor omului, în salvgardarea legalităţii şi supremaţiei legii, în consolidarea societăţii civile. Varie-tatea funcţiilor procuraturii în afara dreptului penal rezultă din tradiţiile juridice na-ţionale şi istorice. Este dreptul suveran al statului de a-şi defi ni procedurile juridice şi instituţionale de realizare a funcţiilor sale privind protecţia drepturilor omului şi a intereselor publice, respectînd principiul supremaţiei legii şi obligaţiile sale interna-ţionale. Armonizarea varietăţii de sisteme a ”Europei mari” se bazează pe prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ţinînd cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

32. Există o sarcină pentru toate statele din Europa de a dezvolta şi consolida poten-ţialul drepturilor omului al tuturor organelor, inclusiv instanţele şi procuraturile. Re-alizarea cu succes a funcţiilor privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fun-damentale ar putea fi atinsă nu prin slăbirea unor drepturi ale omului şi proceduri de consolidare a altora, ci prin dezvoltarea lor simultană. Toate au un singur scop – protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor, intereselor societăţii şi ale statului.

33. În multe state europene rolul omundsmanului este în creştere (atît în compe-tenţe comune, cît şi specializat în protecţia drepturilor persoanelor – de exemplu, femei şi copii). Este necesar ca destule organe, organizaţii şi funcţionari să abordeze problema protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului. Oamenii trebuie să aibă dreptul de a alege procedura ofi cială sau neofi cială pentru protecţia intereselor lor, inclusiv acele proceduri care implică structurile societăţii civile.

34. Într-un stat democratic procurorii pot avea sau nu pot avea competenţe în afara dreptului penal. CCPE solicită acelor State membre, în care procuratura este însărci-nată cu funcţii în afara dreptului penal, să se asigure că aceste funcţii sunt îndeplinite în conformitate cu următoarele principii:

a. principiul separării puterilor ar trebui să fi e respectat în legătură cu sarcinile şi activităţile procurorilor în afara dreptului penal şi rolul instanţelor de a proteja drepturile omului;

b. respectarea imparţialităţii şi corectitudinii ar trebui să caracterizeze activita-tea procurorilor care activează şi în afara sferei dreptului penal;

c. aceste funcţii sunt îndeplinite ”în numele societăţii şi în interes public”1 pentru a asigura aplicarea legii, respectînd drepturile şi libertăţile fundamentale, şi în limitele competenţelor acordate procurorilor de lege, precum şi de Convenţie şi jurisprudenţa Curţii;

d. astfel de competenţe ale procurorilor ar trebui să fi e reglementate de lege cît mai exact posibil;

1 Conferinţa de la Saint Petersburg, vezi doc. CPGE (2008) 3.


e. în activitatea procuraturilor n-ar trebui să existe nici o intervenţie nejustifi -cată;

f. atunci cînd activează în afara dreptului penal, procurorii ar trebui să bene-fi cieze de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice altă parte şi n-ar trebui să se bucure de o poziţie privilegiată în procedurile judiciare (principiul egalităţii armelor);

g. activitatea procuraturilor în numele societăţii de a apăra interesul public în afara sferei penale nu trebuie să încalce principiul caracterului obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti defi nitive (res judicata), cu unele excepţii stabilite în conformitate cu obligaţiile internaţionale, inclusiv jurisprudenţa Curţii;

h. obligaţia procurorilor de a motiva acţiunile lor şi de a face aceste motive pu-blice pentru persoanele sau instituţiile implicate sau interesate de caz ar tre-bui să fi e prevăzută de lege;

i. dreptul persoanelor sau instituţiilor, implicate sau interesate în cauzele de drept civil, de a se plînge împotriva acţiunilor sau inacţiunilor procurorilor să fi e asigurat;

j. evoluţiile în jurisprudenţa Curţii privind activităţile procuraturilor în afara dreptului penal ar trebui să fi e urmărite îndeaproape pentru a se asigura că bazele legale pentru astfel de activităţi şi practici corespunzătoare sunt în conformitate deplină cu hotărîrile relevante.

35. În funcţie de numărul de cazuri, procuraturilor cu competenţe în afara dreptului penal li se recomandă să aibă unităţi specializate sau, dacă nu este posibil, procurori din cadrul structurii lor organizatorice şi resurse umane califi cate şi fi nanciare sufi ci-ente pentru a îndeplini sarcinile în afara sferei penale.

36. Procuraturile în cauză sunt invitate, în activităţile lor în afara dreptului penal, să stabilească şi să dezvolte, atunci cînd este cazul, cooperarea sau contactele cu om-budsmanul sau cu instituţiile asemănătoare ombudsmanului, precum şi cu organi-zaţiile societăţii civile, inclusiv mass-media.

37. Ar trebui să fi e emise prospecte sau principii care rezumă bunele practici şi re-comandări îndreptate spre a armoniza, dacă este cazul, în fi ecare sistem, abordarea activităţilor procuraturilor în afara dreptului penal.

38. Statele membre sau procuraturile în cauză ar trebui să stimuleze instruirea pro-curorilor implicaţi în activităţi în afara dreptului penal.

39. Statele membre sau procuraturile în cauză ar trebui să facă schimb de experienţă, inclusiv cele mai bune practici, acte legislative şi alte materiale normative.

40. CCPE sfătuieşte Comitetul de Miniştri să ia în considerare principiile europene elaborate în comun privind, în special, statutul, competenţele şi practica procurorilor în afara sferei dreptului penal. Problema ar trebui să fi e luată în considerare în funcţie de importanţa protecţiei drepturilor omului, libertăţilor fundamentale, principiului democratic de separare a puterilor şi principiului egalităţii armelor.


Rezumatul recomandărilor

sCCPE este de părere că Statele în care procuraturile au competenţe în afara sferei penale ar trebui să se asigure că aceste funcţii sunt îndeplinite în conformitate cu principiile care guvernează un stat democratic în care este respectată supremaţia legii şi, în special, că:

a. principiul separării puterilor este respectat în legătură cu sarcinile şi activită-ţile procurorilor în afara dreptului penal şi rolul instanţelor de a proteja drep-turile omului;

b. respectarea imparţialităţii şi corectitudinii caracterizează activitatea procuro-rilor care exercită atribuţii în afara sferei dreptului penal;

c. aceste funcţii sunt îndeplinite ”în numele societăţii şi în interes public” pentru a asigura aplicarea legii, respectînd drepturile şi libertăţile fundamentale, şi în limitele competenţelor acordate procurorilor de lege, precum şi de Convenţie şi jurisprudenţa Curţii;

d. astfel de competenţe ale procurorilor ar trebui să fi e reglementate de lege cît mai exact posibil;

e. în activitatea procuraturilor n-ar trebui să existe nici o intervenţie nejustifi cată;f. atunci cînd activează în afara dreptului penal, procurorii ar trebui să bene-

fi cieze de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice altă parte şi n-ar trebui să se bucure de o poziţie privilegiată în procedurile judiciare (principiul egalităţii armelor);

g. activitatea procuraturilor în numele societăţii de a apăra interesul public în afara sferei penale nu trebuie să încalce principiul caracterului obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti defi nitive (res judicata), cu unele excepţii stabilite în conformitate cu obligaţiile internaţionale, inclusiv jurisprudenţa Curţii;

h. obligaţia procurorilor de a motiva acţiunile lor şi de a face aceste motive pu-blice pentru persoanele sau instituţiile implicate sau interesate de caz ;

i. dreptul persoanelor sau instituţiilor, implicate sau interesate în cauzele de drept civil, de a se plînge împotriva acţiunilor sau inacţiunilor procurorilor să fi e asigurat;

j. evoluţiile în jurisprudenţa Curţii privind activităţile procuraturilor în afara dreptului penal ar trebui să fi e urmărite îndeaproape pentru a se asigura că bazele legale pentru astfel de activităţi şi practici corespunzătoare sunt în conformitate deplină cu hotărîrile relevante;

k. procuraturile în cauză stabilesc şi dezvoltă, atunci cînd este cazul, cooperarea sau contactele cu ombudsmanul sau cu instituţiile asemănătoare ombud-smanului, precum şi cu organizaţiile societăţii civile, inclusiv mass-media;

l. Statele membre sau procuraturile în cauză fac schimb de experienţă, inclusiv cele mai bune practici, acte legislative şi alte materiale normative;

m. Statele membre sau procuraturile stimulează instruirea procurorilor implicaţi în activităţi în afara dreptului penal;


n. sunt emise prospecte sau principii care rezumă bunele practici şi recomandări îndreptate spre a armoniza, dacă este cazul, în fi ecare sistem, abordarea acti-vităţilor procuraturilor în afara dreptului penal.

CCPE recomandă Comitetului de Miniştri să ia în considerare principiile europene elaborate în comun privind, în special, statutul, competenţele şi practica procurorilor în afara sferei dreptului penal. Problema ar trebui să fi e luată în considerare în funcţie de importanţa protecţiei drepturilor omului, libertăţilor fundamentale, principiului democratic de separare a puterilor şi principiului egalităţii armelor.

***

SISTEMUL DE EXECUTARE

SILITĂ



PRIVIND EXECUTAREA DECIZIILOR ADMINISTRATIVE ŞI JUDECĂTOREŞTI ÎN MATERIA DREPTULUI ADMINISTRATIV



Comitetul Miniştrilor, în conformitate cu articolul 15 b din Statutul Consiliului,


Considerînd că e necesar să se menţină încrederea persoanelor private1 în sistemul administrativ şi judiciar şi că, din acest motiv, trebuie executate atît deciziile luate de autorităţile administrative care prevăd obligaţii pentru persoanele private, cît şi deciziile judiciare în materia dreptului administrativ ce recunosc drepturi ale acestor persoane ce ar trebui executate;

Considerînd că acţiunea autorităţilor administrative presupune ca deciziile lor să fi e executate în mod efi cient de persoanele private;

Considerînd că executarea deciziilor administrative ar trebui să ţină cont de dreptu-rile şi interesele persoanelor private;

Reamintind în această privinţă principiile generale asupra protecţiei individului în raport de actele autorităţilor administrative stabilite în Rezoluţia nr. (77) 31 şi princi-piile referitoare la exercitarea puterii discreţionare2 de către autorităţile administra-tive stabilite în Recomandarea nr. (80) 2 ale Comitetului Miniştrilor;

1 Prin „persoane private” se înţelege persoanele fi zice şi persoanele juridice de drept privat (n.t.).2 În sensul de a fi la latitudinea exclusivă, lăsat la puterea de apreciere a organului administrativ (n.t.).


Amintind de asemenea Recomandarea nr. (89) 8 asupra protecţiei jurisdicţionale provizorii în materie administrativă, care împuterniceşte autoritatea judiciară com-petentă să ia măsuri adecvate de protecţie provizorie dacă executarea unei decizii administrative poate cauza o daună severă persoanei private la care se referă;

Considerînd că efi cienţa justiţiei impune ca deciziile jurisdicţionale în domeniul dreptului administrativ să fi e executate, mai ales cînd sunt ele privesc autorităţile administrative;

Invocînd în această privinţă drepturile protejate de Convenţia Europeană a Dreptu-rilor Omului, din care face parte integrantă executarea hotărîrilor judecătoreşti într-un termen rezonabil;

Invocînd de asemenea Recomandarea nr. (84) 15 referitoare la responsabilitatea pu-blică, care recomandă ca statele membre să pună în practică reglementări adecvate pentru a se asigura că lipsa de fonduri nu împiedica autorităţile publice să-şi îndepli-nească obligaţiile care le revin;

Invocînd în fi nal Rezoluţia nr. 3 a celei de-a 24-a Conferinţe a miniştrilor europeni de justiţie care a avut loc la Moscova la 4 şi 5 octombrie 2001, cu tema „Abordare gene-rală şi mijloace de executare efectivă a hotărîrilor judecătoreşti”1, care invită Consiliul Europei să stabilească standarde şi principii comune la nivel european pentru exe-cutarea hotărîrilor judecătoreşti;

Recomandă guvernelor statelor membre să asigure executarea efectivă2 a deciziilor administrative şi a hotărîrilor judecătoreşti în materia dreptului administrativ, con-ducîndu-se în legislaţia şi practica lor de principiile de bună practică anexate pre-zentei recomandări:


I. Executarea deciziilor administrative cu privire la persoanele private

Domeniul de aplicare: principiile conţinute în această secţiune se aplică oricărei mă-suri sau decizii individuale, luată în exercitarea autorităţii publice şi care e de natură să producă efecte directe asupra drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanelor fi zice sau juridice.

1. Executare voluntarăa. Statele membre trebuie să ofere un cadru legal potrivit pentru a se asigura

că persoanele private se conformează deciziilor administrative care le-au fost aduse la cunoştinţă în conformitate cu legea, sub rezerva protecţiei drepturi-lor şi intereselor lor de către autorităţile jurisdicţionale.

1 Rezoluţia este disponibilă la http://www.coe.int/t/e/legal_aff airs/legal_co-operation/conferences_and_high-level_meetings/european_ministers_of_justice/2001(Moscow).asp (n.t.).

2 Varianta în limba franceză utilizează termenul „effi cace” (n.t.).


b. Cînd legea nu prevede că introducerea unei contestaţii împotriva unei de-cizii determină suspendarea automată a punerii sale în aplicare, persoanele private trebuie să aibă posibilitatea de a cere unei autorităţi administrative sau jurisdicţionale să suspende aplicarea deciziei contestate, pentru a asigura protecţia drepturilor şi intereselor lor.

c. Această posibilitate trebuie exercitată într-un termen limită rezonabil pentru a evita blocarea acţiunii autorităţilor administrative şi pentru a asigura securi-tatea juridică.

d. Pentru a decide asupra cererii de suspendare, autorităţile administrative şi, dacă nu sunt excluse prin lege, autorităţile judiciare trebuie să ţină cont de interesul public şi drepturile şi interesele terţilor.

2. Executare silită

a. Utilizarea executării silite de către autorităţile administrative trebuie să fi e în-soţită de următoarele garanţii:i. executarea silită este prevăzută în mod expres în lege;ii. persoanele private împotriva cărora s-a declanşat executarea silită au po-

sibilitatea să se conformeze deciziei administrative într-un timp rezonabil, cu excepţia cazurilor urgente justifi cate la timp;

iii. folosirea şi justifi carea mijloacelor de executare silită sunt aduse la cunoş-tinţa persoanelor private care fac obiectul unei astfel de proceduri;

iv. măsurile de executare utilizate, inclusiv sancţiunile pecuniare, respectă principiul proporţionalităţii.

b. În cazuri urgente, extinderea procedurii de executare silită trebuie să fi e pro-porţională cu urgenţa cazului.

c. Persoanele private trebuie să aibă posibilitatea să conteste în faţa unei au-torităţi jurisdicţionale procedura de executare silită pentru a le fi asigurate protecţia drepturilor şi intereselor lor;

d. Dacă autorităţile administrative nu utilizează o procedură de executare silită, cei ale căror drepturi şi interese sunt protejate de o decizie neexecutată volun-tar trebuie să aibă posibilitatea de a se adresa unei autorităţi jurisdicţionale.

II. Executarea hotărîrilor judecătoreşti cu privire la autorităţile administrative

1. Prevederi generale

a. Statele membre trebuie să se asigure că autorităţile administrative pun în exe-cutare hotărîrile judecătoreşti într-un termen rezonabil. Pentru ca aceste deci-zii să aibă efect maxim, autorităţile administrative trebuie să ia toate măsurile necesare în conformitate cu legea.


b. În cazul neexecutării unei hotărîri judecătoreşti de către o autoritate adminis-trativă, trebuie găsită o procedură potrivită pentru executarea acestei hotărîri, mai ales printr-un ordin sau aplicarea unei amenzi coercitive.

c. Statele membre trebuie să se asigure că, în caz de refuz sau de neglijenţă în executarea hotărîrilor judecătoreşti, este angajată responsabilitatea autorită-ţii administrative. De asemenea, în caz de neexecutare a hotărîrilor poate fi antrenată responsabilitatea disciplinară, civilă sau penală a agenţilor publici însărcinaţi cu executarea hotărîrilor judecătoreşti.

2. Executarea obligaţiilor pecuniare

a. Statele membre trebuie să se asigure că, dacă autorităţile administrative sunt obligate să plătească o sumă de bani, vor executa aceste obligaţii într-o peri-oadă de timp rezonabilă.

b. Dobînzile pe care o autoritate administrativă trebuie să le plătească în urma neexecutării unei hotărîri judecătoreşti n-ar trebui să fi e mai mici decît dobîn-zile plătibile de o persoană privată unei autorităţi administrative într-o situa-ţie similară.

c. Trebuie luate asigurări că autorităţile administrative dispun de mijloacele fi -nanciare necesare potrivite pentru a evita o situaţie în care lipsa acestora le-ar împiedica să-şi onoreze obligaţia de a plăti o sumă de bani.

d. În cazul neexecutării de către autorităţile administrative a hotărîrilor judecă-toreşti cu privire la obligaţia plăţii unei sume de bani, statele membre ar tre-bui să ia în considerare posibilitatea confi scării anumitor bunuri ale autorităţii administrative, în limitele prevăzute de lege.

***



PRIVIND EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI



Comitetul Miniştrilor, în baza art. 5 lit.b din Statutul Consiliului Europei,

Recunoscînd că supremaţia legii pe care se bazează democraţiile europene e susţi-nută şi întărită de sisteme juridice echitabile, efi ciente şi accesibile;

Considerînd că executarea unei hotărîri judecătoreşti este parte integrantă din dreptul fundamental al omului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, con-form art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO);

Conştient fi ind de faptul, că principiul supremaţiei legii poate deveni realitate numai dacă cetăţenii au posibilitatea să-şi afi rme drepturile legale şi să se opună actelor ilegale;

Considerînd că statele membre au obligaţia de a se asigura că toate persoanele în favoarea cărora se pronunţă o hotărîre judecătorească obligatorie în ultimă instanţă au dreptul la executarea ei şi că neexecutarea hotărîrii sau o întîrziere a producerii efectelor sale poate transforma acest drept într-unul inoperant şi iluzoriu, în detri-mentul uneia din părţi;

Convins de necesitatea de a favoriza o mai mare efi cienţă şi echitate pentru execu-tarea hotărîrilor judecătoreşti în materie civilă şi de a stabili un just echilibru între drepturile şi interesele părţilor implicate în procedura de executare;

Conştient de riscul că, fără un sistem efi cient de executare, pot să apară alte forme de „justiţie privată” şi să aibă consecinţe negative asupra încrederii publice în sistemul judiciar şi asupra credibilităţii acestuia;


Reamintind Rezoluţia nr. 3 a celei de-a 24-a Conferinţe a miniştrilor europeni de jus-tiţie cu tema „Abordare generală şi mijloace de executare efectivă a hotărîrilor jude-cătoreşti”, ţinută la Moscova pe 4-5 octombrie 2001, la care s-a convenit că „execu-tarea adecvată, efectivă şi efi cientă a hotărîrilor judecătoreşti este de o importanţă capitală pentru statele membre în vederea creării, consolidării şi dezvoltării unui sistem judiciar puternic şi respectat”;

Avînd în vedere Rezoluţia nr. (2002) 12 de înfi inţare a Comisiei Europene pentru Efi ci-enţa Justiţiei (CEPEJ), adoptată de Comitetul Miniştrilor la 18 septembrie 2002;

Ţinînd cont de importanţa tehnologiei informaţiei în îmbunătăţirea efi cienţei proce-durii de executare şi de instrumentele internaţionale relevante ale Consiliului Euro-penei în acest domeniu, care includ Recomandarea nr. (2003) 14 privind interopera-bilitatea sistemelor de informare din sectorul de justiţie şi Recomandarea nr. (2003) 15 privind arhivarea datelor electronice în sectorul juridic;


– să faciliteze executarea efi cientă şi rentabilă a hotărîrilor judecătoreşti, pre-cum şi a altor titluri executorii, indiferent că sunt judiciare sau extrajudiciare;

– să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră nece-sare pentru aplicarea progresivă a „Principiilor directoare privind executarea” enunţate mai jos:

Principii directoare privind executarea

I. Defi niţii

În înţelesul prezentei recomandări,

a) „executarea” înseamnă faptul de a da efect hotărîrilor judecătoreşti, precum şi altor titluri, judiciare sau extrajudiciare, în conformitate cu legea care impune debitorului să facă sau să nu facă ceva ori să dea ceea ce a fost stabilit;

b) ”agentul de executare” reprezintă orice persoană, angajat al statului sau nu, autorizată de către stat să se ocupe de procedurile de executare;

c) „Creditor” reprezintă partea ce solicită executarea;d) „Debitor” reprezintă partea împotriva căruia este îndreptată acţiunea de exe-

cutare;

II. Domeniul de aplicare

1. Această recomandare se aplică în materie civilă, inclusiv dacă priveşte dreptul co-mercial, protecţia consumatorului, dreptul muncii şi dreptul familiei. Ea nu se aplică


cauzelor administrative1. Recomandarea se poate aplica şi chestiunilor cu caracter penal care nu implică privarea de libertate.

2. Această recomandare se aplică atît pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti, cît şi pentru alte titluri executorii, judiciare sau extrajudiciare.

III. Proceduri de executare

1. Pentru ca procedurile de executare să fi e cît mai efective şi efi ciente posibil,

a. executarea trebuie defi nită şi fi xată de un cadru legal clar, stabilind puterile, drepturile şi responsabilităţile părţilor şi ale terţilor;

b. executarea trebuie făcută în conformitate cu legislaţia şi hotărîrile judecăto-reşti relevante. Orice lege trebuie să fi e sufi cient de detaliată pentru a oferi securitate juridică şi transparenţă procedurii, precum şi pentru a face că pro-cedura să fi e cît mai previzibilă şi efi cientă;

c. părţile au datoria de a coopera în mod adecvat la procesul de executare; mai ales în chestiuni ce privesc dreptul familiei, autorităţile trebuie să faciliteze această cooperare;

d. debitorii trebuie să furnizeze informaţii la zi asupra veniturilor lor, al bunurilor lor şi a altor chestiuni relevante;

e. statele trebuie să stabilească un mecanism pentru a preveni abuzurile din partea părţilor pe parcursul procedurii de executare, dar care nu trebuie să ducă la o rejudecare a cazului;

f. nu trebuie să existe amînări în procedura de executare, decît dacă motivele sunt prevăzute de lege. Amînarea trebuie să fi e subiect de analiză din partea unui judecător;

g. în timpul procedurii de executare, trebuie găsit un echilibru adecvat între in-teresele creditorilor şi cele ale debitorilor, avînd în vedere mai ales prevederile art. 6 şi 8 ale CEDO. Dacă se impune, interesele terţilor trebuie, de asemenea, luate în considerare. Cînd procedura de executare are în vedere chestiuni de dreptul familiei, trebuie luate în considerare interesele membrilor familiei. În plus, cînd procedura de executare are în vedere drepturile copilului, interesul superior al copilului trebuie să prevaleze, în conformitate cu legislaţia interna-ţională şi naţională;

h. trebuiesc protejate anumite bunuri esenţiale şi o anumită parte din veniturile debitorului, cum ar fi bunuri de bază ale gospodăriei, venituri sociale de bază, bani pentru nevoi medicale esenţiale şi unelte de lucru necesare.

2. Procedurile de executare trebuie:

1 Pentru această materie, a se vedea Recomandarea nr. (2003) 16 privind executarea deciziilor administrative şi a celor judiciare în materia dreptului administrativ (n.t.).


a. să fi e defi nite în mod clar şi uşor de administrat de către agenţii de execu-tare;

b. să prescrie o defi niţie şi o listă exhaustivă a titlurilor executorii şi modul în care devin aplicabile;

c. să defi nească în mod clar drepturile şi obligaţiile debitorilor, creditorilor şi ale terţilor, inclusiv, pentru ultimele două categorii, a rangului lor şi a dreptului la sumele de bani recuperate şi distribuite;

d. să asigure cele mai efi ciente şi adecvate moduri de a transmite documentele (de exemplu, prin remitere manuală de către agentul de executare, mijloace electronice, poştă);

e. să asigure măsuri pentru a preveni sau împiedica abuzurile procedurale;f. să instituie dreptul părţilor de a solicita suspendarea executării, în vederea

asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor lor;g. să instituie, cînd e cazul, dreptul de recurs la hotărîrile judecătoreşti şi extraju-

diciare luate în cursul procesului de executare.

3. Costurile de executare trebuie să fi e rezonabile, prevăzute de lege şi trebuie să fi e aduse la cunoştinţa părţilor în prealabil.

4. Încercările de a pune în practică procedura de executare ar trebui să fi e propor-ţionale cu miza procesului, cu sumele ce urmează a fi incasate, cît şi cu interesele debitorului.

5. Costurile de executare trebuie să fi e în general suportate de către debitor, dar cu luarea în considerare a posibilităţii ca acestea să fi e suportate de către alte părţi dacă acestea abuzează de procedură.

6. Căutarea şi confi scarea bunurilor debitorilor trebuie să fi e pe cît posibil efectivă, ţinînd cont de dispoziţiile aplicabile în materia drepturilor omului şi de prevederile privind protecţia datelor. Trebuie să existe posibilitatea de culegere rapidă şi efi ci-entă a informaţiilor despre bunurile debitorului, prin accesul la informaţii relevante, conţinute în registre şi alte surse. Debitorul trebuie să aibă de asemenea posibili-tatea de a face declaraţii cu privire la bunurile sale.

7. Bunurile trebuie vîndute rapid, căutînd să se obţină cea mai mare valoare a bunu-rilor pe piaţă şi evitînd deprecierea care nu este necesară.

IV. Agenţii de executare

1. Cînd statele folosesc agenţi de executare pentru a pune în aplicare procedura de executare, aceştia trebuie să respecte principiile conţinute în această recomandare.

2. Statutul, rolul, responsabilităţile şi puterile agenţilor de executare trebuie să fi e prevăzute de lege astfel, încît să se imprime o cît mai mare siguranţă şi transparenţă


procedurii de executare. Statele trebuie să fi e libere să determine statutul profesi-onal al agenţilor de executare.

3. Pentru recrutarea agenţilor de executare, trebuie avută în vedere moralitatea can-didaţilor, precum şi cunoştinţele juridice şi pregătirea în materie de legislaţie şi de procedură. Pentru aceasta, agenţii de executare trebuie să fi e supuşi unei examinări prin care să li se evalueze cunoştinţele teoretice şi practice.

4. Agenţii de executare trebuie să se bucure de o bună reputaţie, să fi e competenţi în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin şi trebuie să acţioneze mereu în conformitate cu standardele profesionale şi etice recunoscute. Trebuie să fi e imparţiali în relaţia cu părţile, trebuie să fi e supuşi unui control profesional şi unei monitorizări care poate include controlul judiciar.

5. Împuternicirile şi responsabilităţile agentului de executare trebuie să fi e defi nite în mod clar şi delimitate în raport cu cele ale judecătorului.

6. Agenţii de executare care sunt bănuiţi de abuz în funcţia lor trebuie să fi e supuşi unei proceduri disciplinare, civile şi/sau penale prevăzîndu-se, în caz de abuz, sanc-ţiuni adecvate.

7. Agenţii de executare angajaţi de stat trebuie să aibă condiţii de muncă potrivite, resurse materiale adecvate şi personal auxiliar sufi cient. Trebuie, de asemenea, să fi e remuneraţi în mod adecvat.

8. Agentul de executare trebuie să urmeze stagii de pregătire iniţială şi continuă, conform unor scopuri şi obiective clar defi nite şi structurate.

***

standarde_justitie 2010

Documents