ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE - Finanţe Asigurări Bănci şi Burse de Valori -

Supravegherea prudenţială şi rolul acesteia în gestionarea riscului

sistemic

Master: Bănci şi Politici Monetare An I

Studenţi: Gr.4: Tancu Alina-Stephany

Purcărescu Constantin

Voicu Marius Luis

Bucureşti, 2011

CUPRINS

Introducere..............................................................................................................pg

Capitolul I – Supravegherea prudenţială..........................................................pg

1.1 Modele si instrumente ale supravegherii prudenţiale.........pg

1.2 Importanţa supravegherii prudenţiale..................................pg

Capitolul II – Conceptul de risc sistemic............................................................pg 2.1 Gestionarea riscului sistemic.................................................. pg 2.2 Efecte ale manifestării riscului sistemic................................. pg

2.3 Cauzele manifestării riscului sistemic....................................pg

Capitolul III – Instrumente de analiză macro-prudenţială............................. pg 3.1 Testul de rezistenţă bancară................................................... pg 3.2 Testul de contaminare interbancară...................................... pg

Concluzii.................................................................................................................pg

Bibliografie.............................................................................................................pg

2

Introducere

În ultimele două decenii, studiul băncilor şi activităţii bancare a

constituit, pentru cercetători, unul dintre cele mai fascinante domenii de

exploatare. Acestui sector i-au fost dedicate numeroase lucrări cu

caracter fundamental sau aplicativ.

Băncile operează într-un mediu în continuă schimbare, ele fiind

expuse unor riscuri din ce în ce mai complexe care devin o ameninţare

pentru abordările tradiţionale ale managementului bancar.

În această perioadă de criză financiară, indicatorii de eficienţă şi de

profitabilitate ce caracterizează sistemul bancar au fost afectaţi, astfel

prudenţa bancară a devenit o preocupare permanentă a instituţiilor ce

compun sistemul bancar.

Aplicând principiul prudenţialităţii la nivelul întregului sistem bancar

se evidenţiază o formă de verificare a activităţii bancare şi anume,

supravegherea bancară.

Această formă de supraveghere a apărut ca o necesitate a

generalizării unor principii care să asigure o modalitate de urmărire a

eficienţei activităţii bancare desfăşurate de fiecare instituţie de credit -

componentă a sistemului, dar şi a sistemului în ansamblul său, cu scopul

de a menţine stabilitatea financiară.

În domeniul bancar, supravegherea prudenţială presupune

observarea permanentă a fiecărei componente a sistemului şi a efectelor

activităţii acesteia asupra sistemului. Evoluţia necorespunzătoare a unei

instituţii de credit poate produce consecinţe care pot fi uneori

dezastruoase asupra altor instituţii din sistem, ceea ce poate duce la

periclitarea sistemului, chiar până la pragul colapsului.

3

De aceea, societatea şi statul nu pot rămâne indiferente la

asemenea riscuri, fapt pentru care, în fiecare ţară, a fost creată o instituţie

publică însărcinată cu funcţia de supraveghetor al sistemului bancar.

Cadrul metodologic de monitorizare şi gestionare a riscului sistemic

a evoluat atât la nivel macro-prudenţial cât si la nivel micro-prudenţial,

progresul înregistrat referindu-se atât la dezvoltarea instrumentarului

folosit cât si la procesul de standardizare şi cooperare la nivel

internaţional.

În România, instituţia care se ocupă cu prevenirea riscului sistemic

prin promovarea unei supravegheri bancare eficiente este Banca Naţională

a României. Problemele fundamentale ce stau în atenţia sectorului

bancar privesc atât dezvoltarea şi creşterea eficienţei acestuia cât şi

restructurarea şi soluţionarea portofoliului de credite neperformante, care

continuă să înregistreze niveluri ridicate.

Aceasta presupune din partea BNR o abordare strategică a

problemelor sistemului bancar care s-a concretizat, până în prezent, în

consolidarea sistemului printr-o politică prudentă de autorizare de noi

bănci şi instituirea unui regim sever de supraveghere sau retragerea

autorizaţiilor de funcţionare unor bănci aflate în incapacitate de plată.

Obiectivul major al BNR contribuie la realizarea stabilităţii întregului

sistem financiar. S-au dezvoltat numeroase metode şi procese pentru

realizarea unei supravegheri şi a unei evaluări continue a băncilor, având

drept scop prevenirea apariţiei crizelor bancare.

Lucrarea de faţã, "Supravegherea prudenţială şi rolul acesteia în

gestionarea riscului sistemic ", prezintă o analiză a supravegherii

prudenţiale, a conceptului de risc sistemic şi a principalelor instrumente de

gestionare a acestuia.

Supravegherea prudenţialã reprezintã unul dintre obiectivele majore

ale unei bãnci centrale, prin intermediul cãreia se promoveazã o

monitorizare bancarã eficientã, care sã contribuie la realizarea stabilitãţii

întregului sistem financiar.

De aceea, în prezent se acordã o atenţie particularã îmbunãtãţirii

calitãţii supravegherii şi monitorizării bancare.

În primul capitol, am sintetizat cele mai importante consideraţii din

literatura de specialitate privind supravegherea prudenţială, prezentând

modelele, instrumentele, dar şi importanţa acesteia.

În cel de-al doilea capitol, am adus în discuţie conceptul de risc

sistemic, punând accent pe gestionarea riscului sistemic, efectele

manifestării şi cauzele care determină manifestarea unui astfel de risc.

4

În ultimul capitol, am analizat principalele instrumente de

cuantificare şi gestionare a riscului sistemic, făcând referire la

instrumentele de analiză macro-prudenţială.

Scopul acestei lucrări este de a face o prezentare succintă a modului

în care supravegherea prudenţială este esenţială în gestionarea riscului

sistemic, analizând instrumentele utilizate de către băncile centrale în

activitatea de monitorizare şi supraveghere prudenţială, pentru

asigurarea stabilităţii sistemelor financiare şi, totodată, pentru

evidenţierea principalelor dificultăţi cu care se confruntă autorităţile

centrale în procesul de implementare a unor astfel de instrumente.

Capitolul I – Supravegherea prudenţială

În timp ce reglementarea bancară se defineşte prin ansamblul de

legi şi norme aplicabile băncilor în activitatea lor, cea de supraveghere se

referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a instituţiilor

bancare şi la verificarea modului cum sunt respectate şi aplicate

reglementările bancare.

În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de

reglementare şi supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o

tendinţă de dereglementare a sistemului bancar, activitatea bancară

continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice cele

mai normate.

Supravegherea bancară este activitatea pe care o desfăşoară

autoritatea de supraveghere bancară asupra tuturor entităţilor

componente ale sistemului bancar românesc care constă în urmărirea

modului în care aceste respectă reglementările prin care sunt decise

cerinţele prudenţiale care să asigure atât aplicarea unei politici şi practici

bancare prudente în interesul băncii respective şi a clienţilor acesteia, cât

şi credibilitatea şi viabilitatea întregului sistem.

Supravegherea bancară constă în monitorizarea stării financiare a

fiecărei instituţii de credit şi la nivel agregat, şi verificarea modului în care

sunt aplicate şi respectate reglementările bancare.

5

Supravegherea prudenţială bancară constă în ansamblul proceselor

prin care una sau mai multe autorităţi naţionale asigură siguranţa şi

stabilitatea sistemului bancar. Termenul

este utilizat atât în sens restrâns, cât şi în sens larg.

O supraveghere prudenţială de calitate reprezintă o condiţie

necesară, dar nu şi suficientă pentru a avea un sistem bancar sănătos.

Alte condiţii includ asigurarea unui cadru macroeconomic stabil, a

unui sistem juridic funcţional, a unui sistem contabil care să permită

reflectarea situaţiei patrimoniale corecte a companiilor, a unui sistem

echitabil de

impozitare a profiturilor băncilor, a unui sistem financiar nebancar bine

dezvoltat.

Practica a arătat că, deşi crize bancare au apărut şi în economii

puternic dezvoltate, ele au fost mai frecvente în economii în tranziţie sau

în curs de dezvoltare, la care o parte dintre condiţiile de mai sus nu erau

îndeplinite.

Având în vedere că supravegherea prudenţială a unei bănci se

desfaşoară pe întregul interval cuprins între acordarea autorizaţiei de

funcţionare a acesteia şi retragerea autorizaţiei, raportul juridic dintre

banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere şi o bancă

comercială există şi se manifestă, în mod diferenţiat în raport cu aspectele

specifice momentului analizat, pe tot parcursul supravegherii.

Supravegherea prudenţială a activităţii băncilor-persoane juridice

române şi a sucursalelor băncilor străine este realizată de BNR pe baza

raportărilor de prudenţă bancară transmise de acestea către Banca

Centrală, precum şi prin inspecţii la sediul băncilor.

Supravegherea pe baza raportărilor băncilor s-a axat , conform

normelor şi reglementărilor de prudenţă bancară internaţionale, pe

urmărirea următoarelor obiective:

- primirea în termen de la bănci a raportărilor privind indicatorii de

prudenţă bancară (raportul de solvabilitate, împrumuturile mari acordate

clienţilor, poziţia valutară zilnică, clasificarea creditelor şi constituirea

provizioanelor specifice de risc);

- analiza în dinamică şi evaluarea performanţelor financiare ale

fiecărei bănci, determinarea evoluţiilor şi a tendinţelor în cadrul sistemului

bancar;

- semnalarea cazurilor de neîncadrare a indicatorilor de prudenţă

bancară în nivelul prevăzut de reglementările în materie, în vederea luării

măsurilor pentru prevenirea deteriorării situaţiei financiare a băncilor şi

aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege în cazurile de încălcare repetată a

acestor norme.

6

În cadrul Băncii Naţionale a fost iniţiat proiectul de raportare

statistică în baza căruia băncile vor transmite raportări prin utilizarea

reţelei de telecomunicaţii interbancare.

Acest sistem de raportare prezintă o serie avantaje atât pentru

emitentul, cât şi pentru beneficiarul de informaţii, cum ar fi : eficienţa

(prin scurtarea timpului de transmitere şi de prelucrare a datelor);

creşterea gradului de securitate (prin cunoaşterea persoanelor care au

acces la informaţii); standardizarea şi uniformizarea raportării statistice.

1.1 Modele şi instrumente ale supravegherii prudenţiale

Există mai multe modele de supraveghere prudenţială: modelul

instituţional sau sectorial, modelul integrat sau unificat, modelul în funcţie

de obiective, modelul combinat şi modelul funcţional.

Modelul instituţional ( sectorial )În urmă cu câteva decenii, specialiştii apreciau că supravegherea

prudenţială trebuie plasată sub "umbrela" Băncii Centrale. O asemenea

abordare era esenţială pentru elaborarea şi implementarea politicii

monetare, respectiv pentru asigurarea stabilităţii moenatare, precondiţie a

stabilităţii financiare.

Multe ţări au decis să externalizeze această funcţie a Băncii

Centrale, către o entitate independentă şi chiar implementarea acesteia la

nivelul unei Agenţii de Supraveghere Unificată.

Ţările dezvoltate, cu un sistem financiar matur, au fost primele care

au trecut de la supravegherea sectorială la cea integrată şi ulterior alte

ţări, dintre cele emergente, au pus sub "umbrela" unei singure agenţii.

Acest model urmăreşte segmentarea clasică a sistemului financiar în

3 pieţe (piaţa bancară, piaţa de capital, piaţa de asigurări), şi vizează o

categorie specifică de instituţii financiare, indiferent de activitatea pe care

o desfăşoară. Există deci, câte o autoritate de supraveghere pentru fiecare

din aceste segmente ale pieţei financiare.

Supravegherea instituţională este eficientă în cazul intermediarilor

financiari, deoarece nu creează duplicări ale controalelor prudenţiale şi

determină costuri scăzute. În situaţia în care există intermediari

aparţinând unor sectoare diferite, dar cărora li se permite să desfăşoare

aceleaşi activităţi, modelul poate conduce la distorsiuni de reglementare

datorită faptului că este posibil să se aplice reguli prudenţiale diferite faţă

de acelaşi tip de operaţiuni. Distorsiunile respective pot genera arbitraje

7

de reglementare, cu consecinţe destabilizatoare asupra sistemului

financiar.

O variantă recentă a acestui model este supravegherea prudenţială

consolidată, consecinţă a modificărilor care au avut loc în ultimul timp în

structura sistemului financiar, în diluarea segmentelor specifice acestei

pieţe financiare.

Această consolidare presupune o mai bună cooperare între

autorităţile de supraveghere, fie prin adoptarea unor memorandumuri de

cooperare, fie prin crearea unor consilii ale supraveghetorilor financiari,

care au menirea coordonării activităţilor ce nu sunt specifice unui singur

segment al sistemului financiar.

În prezent, în multe ţări, Banca Centrală are în responsabilitate

supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.

În cazul acestui model, există mai multe argumente pro şi contra:

Argumente pro: - sinergia informaţiei – relevă importanţa informaţiei

colectată de Banca Centrală, esenţială în

elaborarea şi implementarea politicii

monetare

- riscul sistemic – se sprijină pe relaţia de

cauzalitate dintre controalele prudenţiale

exercitate asupra instituţiilor de credit şi

evaluarea riscului la nivelul întegului sistem

financiar;

- independenţa şi expertiza – reflectă calitatea

Băncii Centrale şi aportul acesteia la

realizarea stabilităţii financiare, independenţa

ei de interferenţă a politicului fiind esenţială.

Argumente contra: - conflictul de interese – se creează premizele

unei presiuni inflaţioniste, care poate afecta

obiectivul fundamental de stabilitate a

preţurilor;

- hazardul moral – Banca Centrală poate salva

băncile care se confruntă cu probleme acute

de lichiditate (prin manevrarea ratei dobânzii)

pentru a acoperi posibilele nereguli din

activitatea de supraveghere;

-conglomeratele financiare – pe plan

internaţional, asistăm la crearea de mari

grupuri financiare, unde se integrează

activităţi din domeniul bancar cu cel de la

asigurări sau alte domenii.

8

Modelul integrat ( unificat ) Trendul actual de creare a unei structuri integrate a început în urmă

cu 20 de ani, în ţările scandinave, pentru ca apoi sa se creeze asemenea

agenţii intregrate şi în ţările din Europa sau alte regiuni geografice.

Modelul supravegherii integrate (supraveghere unică) implică că

o singură agenţie, de regulă diferită de Banca Centrală, supraveghează

piaţa financiară în ansamblul ei. Acest model îşi are geneza în procesul de

erodare continuă a barierelor tradiţionale între activităţile financiare şi în

apariţia conglomeratelor financiare.

Ca şi în cazul modelului instituţional, acest model prezintă atât

argumente pro, cât şi argumente contra:

Argumente pro: - oferă o imagine concretă a riscurilor specifice

sectorului financiar;

- este o structură mai transparentă, înlăturându-

se astfel suprapunerea pe linia supravegherii;

- generează reduceri de costuri întrucât

permite dezvoltarea serviciilor comune de analiză a

riscurilor;

- se realizează o mai bună cooperare între

autorităţile cu responsabilităţi specifice acestui

domeniu.

Argumente contra: - o structură centralizată nu asigură o dispersie a

riscului, făcând supravegherea mai vulnerabilă faţă

de deficienţele manageriale existente într-o singură

agenţie;

- elimină avantajele potenţiale care decurg de

pe urma competiţiei între agenţiile de

supraveghere specializate;

- omogenizarea excesivă a practicilor de

supraveghere poate duce la scăderea calităţii de

ansamblu a acesteia, în condiţiile în care profilul de

risc şi natura activităţii diferă de la un segment la

altul al sectorului financiar;

- o autoritate unică de supraveghere poate spori

riscul moral dacă publicul va percepe că sectorul

financiar se află sub controlul unei simple entităţi.

Modelul în funcţie de obiective

9

Modelul în funcţie de obiective are o utilizare mai restrânsă

comparativ cu primele 2 modele. Fiecare autoritare de supraveghere are

drept atribuţii exercitate în funcţie de un anumit obiectiv indiferent de

instituţia financiară sau indiferent de activitatea pe care o desfăşoară.

Altfel spus, avem o autoritate care este responsabilă cu

supravegherea mai multor sau a tuturor tipurilor de instituţii financiare şi o

altă autoritate responsabilă cu supravegherea regurilor de conducere a

afacerilor.

Avantajele acestui model sunt: - înlătură conflictul de interese dintre

necesitatea asigurării confidenţiale în situaţia unei crize a unei instituţii

financiare, pe de-o parte, şi necesitatea asigurării transparenţei

informaţiei către clienţi, pe de altă parte; conflictul este evitat pentru că

aceste atribuţii revin unor autorităţi de supraveghere distincte;

- asigură o mai clară distincţie între sarcinile autorităţilor de

supraveghere, sporind astfel gradul de răspundere şi de transparenţă în

faţa clienţilor;

- asigură o egalitate competitivă întrucât aceleaşi reguli prudenţiale

şi de transparenţă se aplică tuturor instituţiilor;

- facilitează coordonarea dintre diferitele autorităţi în cazul

supravegherii conglomeratelor financiare multi-naţional, prin reducerea

numărului de agenţii implicate.

Modelul combinat În multe ţări, atât modelul supravegherii instituţionale, cât şi

modelul supravegherii integrate, au fost implementate în forma lor pură.

În practică, modelele de supraveghere cunosc o mare diversitate

combinându-se elementele de la fiecare dintre ele.

Acest tip de supraveghere se realizează fie de către agenţii

independent de Banca Centrală, fie este implicată şi Banca Centrală.

Modelul funcţional Acest model este utilizat destul de puţin în practica financiară.

Fiecare autoritate este responsabilă cu supravegherea unei singure

activităţi, indiferent de tipul instituţiei financiare care desfăşoară această

activitate.

Instrumente ale supravegherii bancare

10

1. Sistemul de rating bancar

Prin utilizarea lui se urmăreşte identificarea într-o fază incipientă a

acelor instituţii de credit, care se confruntă cu dificultăţi financiare şi

operaţionale. Pe fundamente similare au fost construite sistemele de

rating şi în alte ţări, inclusiv în România.

Acesta se bazează pe evaluarea mai multor componente care

reflectă performanţele unei bănci, potrivit reglementărilor în vigoare în

fiecare ţară. Fiecare instituţie de credit primeşte câte un rating (pe o scală

de la 1 la 5) pentru fiecare componentă, şi un rating compus şi un scor ce

reprezintă punctajul total aferent indicatorilor ce definesc elementele

sistemului.

Importanţa acestui instrument de supraveghere este că permite la

evaluarea instituţiilor de credit în mod sistematic, atât în timpul

inspecţiilor la faţa locului (on-side), cât şi între aceste verificări periodice

(off-side).

Acest instrument contribuie la identificarea instituţiilor financiare şi

a activităţilor lor, care se confruntă cu dificultăţi (sau acestea se pot ivi în

viitor) şi la ierarhizarea evaluării instituţiilor de credit în funcţie de

priorităţi pentru o alocare optimă a resurselor autorităţilor de

supraveghere.

Instituţiile de credit care au primit un rating de credit scăzut, vor fi

mult mai atent supravegheate sau se poate ajunge la ridicarea licenţei de

funcţionare (pentru a nu genera o neîncredere în instituţiile financiare).

2. Testul de rezistenţă bancară

Testul de rezistenţă bancară presupune utilizarea unor serii de

tehnici statistice care permit evaluarea vulnerabilităţilor caracteristice

riscului sistemic şi aprecierea capacităţilor instituţiilor de credit de a

absorbi şocurile în condiţiile unor evenimente excepţionale.

Acesta combină datele macroeconomice (creşterea economică,

evoluţia ratei dobânzilor, deficitul bugetar, evoluţia ratei de schimb) cu

informaţii microprudenţiale

într-o abordare sistemică, care măsoară impactul şocurilor asupra

stabilităţii financiare.

Iniţial, în modelele statistice erau incluse doar componente ale

riscului de piaţă, ulterior fiind inclus şi riscul de credit.

Rolul acestor teste este de a identifica expunerile posibile care pot

genera efecte endemice la nivelul sistemului bancar.

3. Sistemele de avertizare timpurie

11

Crizele bancare din ultimele decenii au generat nevoia unor sisteme

de avertizare timpurie, care să prevadă în timp util vulnerabilităţile

indicatorilor macroeconomici.

Ele au fost proiectate ca insturmente de anticipare a iminenţei

crizelor bancare.

Unele dintre aceste sisteme sunt utilizate pentru estimarea

degradării ratingului unei instituţii de credit, indicând deteriorarea situaţiei

financiare în intervalul cuprins între 2 inspecţii on-side consecutive. Mai

există sistemele de predicţie a falimentului, care identifică corelaţiile

dintre anumite rate financiare şi ipoteza unui posibil faliment. Al treilea tip

de sisteme este cel ce evaluează pierderile potenţiale la nivel agregat şi

urmăresc estimarea solvabilităţilor viitoare a băncilor pentru determinarea

pierderilor potenţiale viitoare.

Aceste modele, a căror utilizare a cunoscut o deosebită amploare în

ultimele decenii, efectuează analize cantitative riguroase.

4. Sistemele de raportare a creditului

Se utilizează în practica bancară şi cunosc 2 forme:

a. Sistemul public de raportare aflat sub umbrela Autorităţii de

Supraveghere;

b. Biroul de Credit, sub umbrela unei entităţi private.

5. Schemele de garantare a depozitelor

Riscul ca deponenţii să înregistreze pierderi cumulat cu riscul de

contagiune, care ar putea declanşa o criză bancară, au determinat

Autoritatea de Supraveghere să dezvolte scheme de asigurare, respectiv

de protecţie a deponenţilor.

1.2 Importanţa supravegherii prudenţiale

Procesul de globalizare a generat în ultimii ani o creştere a

interdependenţelor economice, inclusiv la nivelul sistemelor bancare. O

consecinţă directă a acestui fenomen este aceea că impactul negativ al

crizelor bancare din anumite ţări tinde să afecteze şi alte economii. Din

12

acest motiv, eforturile la nivel naţional ale autorităţilor de supraveghere

au fost suplimentate în ultimii ani într-o măsură din ce în ce mai mare, de

eforturi pentru asigurarea stabilităţii financiare la nivel global. Cea mai

importantă realizare din ultimii ani în acest domeniu a constituit-o

elaborarea, sub egida Comitetului de la Basel pentru supraveghere

bancară, a celui de-al doilea acord privind cerinţele de capital, pe scurt

Basel II.

Deşi aplicarea Basel II este facultativă, un mare numar de ţări l-a

introdus deja în legislaţia naţională. Este şi cazul Uniunii Europene, şi

implicit al României, care aplică acest acord începand cu 1 ianuarie 2007

(2008 pentru băncile din România).

Supravegherea are o dimensiune naţională şi una internaţională.

Dimensiunea naţională este dată de rolul major al sistemului bancar

în alocarea resurselor în economie, iar dimensiunea internaţională.

Dimensiunea internaţională este dată de interdependenţele

crescânde care caracterizează economia mondială.

În contextul globalizării pieţei financiare, vulnerabilităţile apărute la

nivelul unui sistem bancar, pot contamina alte sisteme bancare şi se

ajunge la o criză financiară mondială.

Rolul supravegherii este acela de prevenire a riscului sistemic cu

respectarea autonomiei fiecărei bănci şi a desfăşurării activităţii bancare

pe baze concurenţiale.

Într-o primă etapă, în mod tradiţional, supravegherea a fost o

prioritate direcţionată pe verificarea conformităţii cu legile şi

reglementările ce gurvernează instituţiile de credit şi activităţile lor

specifice.

Astăzi, supravegherea este orientată tot mai mult spre analiza

profilului de risc a instituţiilor de credit, a mijloacelor şi instrumentelor de

administrare eficientă a riscurilor.

Supravegherea reprezintă unul din mecanismele-cheie ale menţinerii

stabilităţii financiare din 3 considerente:

a. permite evaluarea la nivelul individual şi agregat a robusteţei

instituţiilor, pieţelor şi infrastructurii sistemelor bancare;

13

b. permite identificarea principalelor surse de risc şi vulnerabilităţile

care pot afecta stabilitatea financiară;

c. permite evaluarea capacităţii sistemelor bancare de a face faţă

crizelor, în eventualitatea în care riscurile s-ar putea concretiza.

Deşi în prezent sistemul bancar se caracterizează prin stabilitate,

provocările pentru activitatea de supraveghere ramân importante. Se

impun ritmuri de creştere deosebit de rapide pentru activitatea bancară,

iar această creştere trebuie realizată fără a compromite sănătatea

sectorului. În plus, tendinţele care se manifestă în activitatea bancară în

ultimii ani (inovaţia, automatizarea, internaţionalizarea) ascund pericole

care trebuie cunoscute şi înţelese de către supraveghetori. Pentru a putea

face acestor provocări sunt necesare în continuare perfecţionări în

activitatea de supraveghere.

Principiile unei supravegheri eficiente sunt:

- responsabilitate şi obiective clar definite pentru fiecare

autoritate implicată în activitatea bancară;

- independenţa operaţională şi resurseşe adecvate;

- cadrul legal adecvat care să includă prevederi clare privind

autorizarea intrării pe piaţa bancară, autorizarea funcţionării şi

reglementarea ieşirii de pe piaţa bancară.

Capitolul II – Conceptul de risc sistemic

Pentru a defini noţiunea de risc sistemic trebuie să clarificăm mai

întâi conceptul de proces sistemic. Procesul sistemic este acela in cadrul

căruia apariţia unor informaţii negative despre o instituţie financiară (sau

14

chiar falimentul acesteia) declanşează o serie de efecte adverse altor

instituţii financiare.

Un proces sistemic este considerat puternic dacă cel puţin o

entitate afectată de şocul iniţial va intra în faliment, deşi era solvabilă

înainte. În orice alt caz, procesul sistemic este considerat slab.

Numim criză sistemică, un proces sistemic puternic care implică un

număr suficient de entităţi care afectează buna funcţionare a sectorului

financiar. Buna funcţionare a sistemului financiar se referă la eficienţa cu

care sunt alocate economiile deponenţilor către sectorul real.

Riscul sistemic este probabilitatea ca sistemul de plăţi şi decontări

să nu mai funcţioneze ca urmare a unor factori perturbatori, cum ar fi

neîndeplinirea obligaţiilor de plată de către un participant care poate sa

provoace dificultăţi altora, declanşând o reacţie în lanţ şi apariţia unei

crize financiare.

Creşterea deosebit de puternică a volumului de decontări,

extinderea acestora pe plan mondial, globalizarea şi plăţile electronice cu

decontare rapidă fac ca partenerii să se cunoască din ce in ce mai puţin şi

să se expună la decontări care depăşesc cu mult fondurile lor proprii şi

posibilităţile de a obţine lichiditate imediată de valori mari.

Combinarea riscului dintre partenerii nonbancari cu riscurile dintre

intermediari (bănci), poate amplifica foarte mult aspectele negative. De

cele mai multe ori, datorita lipsei de informatie asupra actiunii celorlati

participanti si a informatiei privind disponibilitatea băncilor de a mai

acorda credite, apare fenomenul "domino", adica în lanţ.

La aceasta se mai poate adauga si influenta altor factori ca lipsa de

lichiditate, retragerea unilaterala din tranzactii angajate, vanzari rapide si

soldari care declanseaza riscul sistemic.

In principiu, spectrul riscului sistemic se intinde de la nivel individual,

respectiv afectarea unei singure entitati de catre o dificultate financiara la

nivelul unei altei institutii de credit, pana la cel general, respectiv cel al

sectorului de activitate. De asemenea, impactul riscului sistemic se poate

identifica la nivel national, regional sau chiar international.

Daca toti managerii isi jefuiesc firmele avem o problema de risc

sistemic. Atunci cand traditiile economice dintr-o tara impun ca fiecare sa

ia cat poate toate firmele vor fi afectate, iar acest risc nu poate fi eliminat

prin diversificarea portofoliului.

Exista o inclinatie naturala de a privi procesele sistemice puternice,

si mai ales a crizelor bancare, ca fiind evenimente rare. Totusi, crizele

bancare au devenit, in ultima perioada, din ce in ce mai obisnuite, in

special in tarile aflate in tranzitie. In perioada 1986-2003, peste doua

treimi din tarile membre FMI au cunoscut probleme bancare semnificative.

15

In multe regiuni, aproape toate economiile au trecut cel putin o data prin

experienta indezirabila a socurilor bancare.

Bilantul recent, atat de costisitor, al esecurilor sistemelor bancare, este

cheia prevenirii recurentelor. Crizele bancare sunt in mod tipic complexe si

diferite unele de altele prin specificul factorilor determinanti, al modului de

manifestare si al efectelor cauzate.

Deoarece mecanismele cauzale nu sunt intru totul intelese, putem

apela la clasificarea dupa simptomele caracteristice depistate, respectiv

sindromul crizei. In acest sens, este important de distins intre elementele

epidemice (contagioase) de la nivel macro cu cele de la nivel micro, si

intre acestea si sindromul esecurilor endemice, asociat in special

imixtiunilor guvernamentale si generalizarea lipsei de eficienta in

functionarea intregului sistem bancar.

Riscul in sistemele de plati cu decontare neta. Majoritatea platilor

interbancare se desfasoara in sistemul de compensare multilaterala cu

decontare neta, care s-a dovedit a fi cel mai eficient. Ca urmare acestei

concentrari de plati pe un anumit sistem si riscul, inerent oricarui sistem,

are o valoare mai mare si poate deveni un risc sistemic. Riscul apare

datorita lipsei de lichiditate a unuia din participanti la sfarsitul zilei de

decontare si se poate rasfrange asupra celorlalti participanti care nu pot

sa-si primeasca fondurile pentru clientii lor. Uneori, bancile afectate sunt

intr-o pozitie si mai dificila, intrucat acestea au avansat fondurile clientilor,

bazandu-se pe sumele care trebuia sa le incaseze la compensare. In

sistemul de compensare, bancile nu cunosc soldurile debitoare nete

(sumele de plata) decat la sfarsitul zilei, deci este o incertitudine in ce

priveste marimea acestuia si trebuie sa-si rezerve o lichiditate

confortabila. Daca lichiditatea este prea mare inseamna un management

mai putin performant, intrucat resursele raman neplasate si invers, daca

sumele sunt insuficiente se apeleza pe piata la credite ³over night´ care se

obtin cu costuri ridicate si deci ineficiente. Grija pentru evitarea riscului

impune totusi mentinerea unei rezerve de siguranta in limite considerate

acceptabile, adica sa nu influenteze semnificativ veniturile bancii.Pentru

prevenirea riscului specific, BNR a stabilit unele reglementari privind: (a)

incheierea unor conventii de creditare intre bancile participante la

compensare pentru acoperirea eventualului deficit de lichiditate; (b)

constituirea de garantii la banca centrala sub forma de titluri; (c) stabilirea

unor plafoane de creditare de catre banca centrala ca imprumutator de

ultima instanta.

Pana in 1990, masurile care se luau pentru evitarea riscului sistemic

erau de natura selectiva, adica bancile cu deficite cronice si cu probleme

in acoperirea imediata a acestora erau excluse din sistemul de

compensare. Raportul Lamfalussy din 1990 stabileste pentru tarile din

16

Uniunea Europeana o serie de masuri, in primul rand pentru platile care se

adreseaza tranzactiilor externe, menite sa intareasca capacitatea

institutiilor de compensare si sa reduca riscul sistemic, dintre care

mentionam:

- asigurarea unei baze legale bine fundamentate pentru furnizorul de

servicii de compensare in vederea executarii pozitiilor nete;

- intelegerea clara de catre fiecare participant a impactului schemei

de decontare asupra expunerilor la riscul de credit si riscul de

lichiditate (platile forward care prin natura lor implica o diferenta

intre cursul stabilit inaintea decontarii si cursul din momentul

decontarii);

- stabilirea unor limite de expunere maxima (plafoane debitoare) a

fiecarui participant;

- asigurarea de catre sistemele de compensare a finalizarii zilnice a

decontarilor (disponibilitatea unor resurse de credit si lichiditati la

care sa se poata apela in cazul in care participantul cu pozitia net-

debitoare se gaseste in imposibilitatea de a-si acoperi aceasta

datorie);

- divizarea responsabilitatii privind managementul riscului intre casa

de compensatii si participanti.

Deosebit de aceste masuri, unele tari au mai introdus

obligativitatea impartirii pierderilor intre participanti, solicitarea de

garantii, supravegherea si aletele care au ca scop stabilitatea sistemului

de compensare cu decontare neta.

Tarile dezvoltate practica sisteme de decontare bruta cu credit pe

parcursul zilei, cu exceptia Elvetiei care nu asigura asemenea credite. In

unele tari ca Germania, Japonia, Franta si SUA sistemele de decontare

bruta coexista cu sitemele de transfer de mare valore pe baza neta. In alte

tari, sistemele de plati cu decontare bruta in timp real sunt unicele

sisteme. Uneori aceste sisteme se folosesc si pentru decontarea platilor de

retail (detaliu).

Evenimentele care au avut loc in domeniul bancar in deceniul trecut

au readus in prim plan rolul bancii centrale de supraveghere si

responsabilitate asuupra bunei functionari a sistemelor de plati.

Majoritatea bancilor centrale europene si-au modificat reglementarile care,

in noile conditii prevad: preocuparea pentru stabilitatea sistemului

financiar si monetar, implicarea directa a bancii centrale in supravegherea

sistemelor de plati, private si de stat, solutionarea prin acte de autoritate

unilaterala a problemelor circulatiei banesti, restrangerea refinantarii,

functionarea unei piete libere a fondurilor si impunerea unor mecanisme

de control a riscurilor.

17

Banca centrala poarta in ultima instanta responsabilitatea pentru

lichiditatea activelor financiare, pentru platile in moneda nationala si

prevenirea riscului de a se folosi alta moneda, pentru asigurarea unor

circuite sigure si stabile.

In acest sens, Banca Reglementelor Internationale a emis in 1990

³Recomandari privind sistemele de compensare multilaterala pe baza neta

a platilor in strainatate´, cunoscute si sub numele deStandardele

Lamfalussy, care responsabilizeaza integral banca centrala pentru

promovarea criteriilor minime de performanta. De asemenea, Institutul

Monetar European a emis in 1992 documentul ³Trasaturi comune minime

pentru sisteme nationale de plati´ cunoscute sub numele de Standardele

Padoa-Schioppa prin care se prevede: accesul la conturile centralizate ale

bancii centrale, standarde pentru decontarea pe baze nete a sumelor

mari, imbunatatirea cadrului legal, perfectionari tehnice, corelarea orelor

de functionare a sistemelor de comunicatii.

Comitetul pentru sistememle de plati si decontari de la Basel a emis

in anul 2001 conceptul de sistem de plati de importanta sistemica pentru

a departaja de alte sisteme de plati de importanta mai mica, in sensul ca

orice sistem care nu asigura o protectie suficienta impotriva riscurilor si

poate provoca perturbatii sistemice in sfera financiara trebuie supus unei

supravegheri din partea bancii centrale in sensul prevenirii riscului

sistemic. Sistemele de plati de importanta sistemica fac obiectul unor

reglementari la nivel international obligatorii penru bancile centrale care

adera la conventiile privind platile internationale pentru a preveni ca

eventuale riscuri dintr-o tara sa se transmita catre alte tari sau chiar zone

geografice.

La baza riscului sistemic se afla o serie de cauze ,care pot fi

sintetizate astfel:

- gradul sporit de indatorare al firmelor, ca urmare a

comportamentului irational al managerilor, ceea ce conduce la o

incetare generalizata a platilor,(in anumite perioade de

supraindatorare este necesara interventia guvernului pentru

solutionarea problemelor);

- hazardul moral, prin care o parte din riscurile agentilor economici

sunt reistribuite in societate;

- gradul sporit de contagiune, datorat complexitatii retelei

comerciale si a sistemului de plati;

- reducerea rapida a lichiditatii pe piata financiara, cauzata de

pierderea

increderii in sistemul bancar si retragerea sau falimentul unor

dealer;

18

- corelarea necorespunzatoare, intre obligatiile pe termen scurt si

activele cu maturitate indepartata, manifestata la nivelul

bancilor(retragerile massive de fonduri de catre deponenti antreneaza

crize de proportii).

2.1 Gestionarea riscului sistemic

Bancile centrale precum si alte autoritati comptetente au devenit

mai interesate in intelegerea mecanismului prin care se acumuleaza

vulnerabiliattile la nivelul sisitemului bancar. In acelas timp aceastea au

facut eforturi considerabile pe linaia perfectionartii tehnicilor cae ajuta la

prevenirea crizelor. Astfel cadrul metodologic de monitorizare si cel de

gestionare a riscului sistemic au evoluat atat in ceea ce priveste

instrumentarul folosit cat si ceea ce priveste procesul de standardizare si

cooperare la nivel intrnational.

Scopul analizei macroprundetiale este de a limita riscul sistemic

astfel incat efectele sale nocive sa fie minime. Supravegherea macro-

prundetiala utilizeaza tehnici standard d emonitorizare a riscului sistemic in

combinatie cu doua instrumente de analza respectiv: tstul de rezistenta si

testul de contaminare interbancara.

Procesul de analiza macro-prundentiala presupune monitorizarea la

nivel agregat a vulnebilitatilor pietei bancare inclusiv prin studierea

legaturilor marco-finianciare, precum si furnizarea de solutii de prevwnire a

crizelor bancare sau de rezolvare a acestora atunci cand apar. Analiza

marco-economica mai cuprinde si problematica baalantei d eplati,

susstenabilitatea deficitului bugetar si alte aspecte macroeconomice.

Realizarea obiectivului analizei marco-prudentiale este condititonata

de existenta unor date valide privind performanta individuala a bancilor

(informarti micro-prundentiale), indicatori de stabilitate finainciara precum

si contextul macroeconimic general.

Atunci cand mediul macroconomic este instabil aceasta stare se

regaseste si intr-o stare de instabiloitate a mediului bancar. Analiza

dinamica a variabillelor macroeconomice ofera o imagine asupra

probabiliattii aparitiei unor dezechilobre majore care pot interveni asupra

stabiliatii finainciare.

Principalele elemente sunt: cursul de schimb, cresterea econoimica

si rata dobanzii precum si preturile activelor si echilibrul extern.

Cadrul de analiza macroprundetiala este completat de instrumente

de evaluare a riscului sistemic precum testele de rezistenta bancar si cele

19

de contaminare interbancara. Acestea au meritul de intrgra date si

informatii aferente elementelor analizei macroprundetiale pentru a studia

aparitia fenomenului de criza bancara.

Politica de gestionare a unei crize bancare trebuie sa cuprinsda

proceduri clar definite si testate periodic prin simulari pentru a spori

eficacitatea. Pe de alta parte exeperienta a numeroase tari confruntate cu

probleme sisitemice la nivelul sectorului bancar arata ca strategia de

gestionare a crizei trebuie sa fie flexibila.

Unele crize sunt determinate de o acumulare persisitenta de jocuri

reduse si nu de evenimente subite de amploare; in aceste cazuri analiza

macroprudentiala bazata prin date raportate prin date si informatii de piata

permite indentificarea vulnerabilitatilor inca din faza timpurie.

Pentru a reactiona in mod adecvat in fata unei crize autoritatile

trebuie sa fie prgatite sa adopte masuri corespunzatoare intr-un timp scurt.

2.2 Efecte ale manifestării riscului sistemic

Folosind un rationament general, se poate spune ca efectele

manifestarii generalizate a riscului sistemic pot afecta toate categoriile de

persoane implicate in activitatea bancara. Deponentii si clientii creditori

sunt afectati prin pierderea totala sau partiala a sumelor avanste bancii,

actionarii prin reducerea sau pierderea totala a valorii participatiunilor

investite in capitalul bancii, managerii prin pierderea locului de munca,

autoritatea de supraveghere prin reducerea reputatiei si, nu in ultimul

rand, clientii debitori care isi vad blocate surse de finantare pentru

dezvoltarea afacerilor. Distorsiunile create de insolvabilitatea bancilor pot

avea efecte grave asupra intregii economii.

Efectele pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:

1. Dezintermediere bancară

Cunoasterea de catre public a insolvabilitatii chiar a unei singure

banci poate determina o scadere a increderii in intregul sistem bancar

care poate conduce la retragerea depozitelor de catre clienti (proces numit

Äbank run´). Aceste retrageri conduc la un proces de demonetizare si fuga

a capitalurilor. Repercusiunile asupra economiei constituie un obstacol

pentru cresterea economica si succesul politicilor macroeconomice.

2. Alocare ineficientă a resurselor

Concentrarea creditelor catre debitorii mari nu poate fi doar o

cauza a crizelor bancare, ci si un efect al acestora. O banca va tinde sa

20

refinanteze si sa reinnoiasca creditele catre debitorii cu probleme pentru a

nu agrava starea financiara a acestora prin stoparea creditarii lor. Astfel,

resursele bancii pot tinde sa fie alocate in credite pentru clienti ineficienti

in detrimentul acelor clienti care ar putea desfasura activitati productive

(fenomen numit "crowding- out").

3. Creşterea ratelor de dobândă

Instabilitatea in sistemul bancar este perceputa de clienti ca o

crestere a riscului care trebuie remunerata prin cresterea ratelor de

dobanda.Pe de alta parte, bancile ajunse in stare de insolvabilitate vor

incerca sa atraga la dobanzi mai ridicate noi depozite pentru a-si mentine

lichiditatea, dobanzi care se vor repercuta intr-o crestere a dobanzilor la

creditele acordate (cele noi). Astfel, ratele de dobanda ridicate pot

influenta negativ economia reala (prin nivelul investitiilor), nivelul

preturilor si cresterea economica.

4. Distorsiuni fiscale şi monetare

O practica adesea intalnita la nivel international este aceea ca

guvernele sa absoarba pierderile bancilor de stat si chiar private prin

nationalizare sau siatemul subventiilor (directe sau indirecte) care se vor

reflecta in deficitul bugetar. Astfel de costuri fiscale au inregistrat valori de

peste 50% din PIB in unele tari in anumite perioade (de exemplu,

Indonezia in 1997 si Argentina in 1980), iar cei care pierd de fapt sunt

contribuabilii la bugetul de stat.

5. I neficacitatea politicilor macroeconomice

In cazul existentei insolvabilitatii bancilor deciziiile monetare

adoptate de banca centrala pot deveni ineficace. De exemplu, o politica de

liberalizare a ratelor de dobanda indreptata in scopul incurajarii

concurentei in sistemul bancar cu efecte benefice asupra creditelor

acordate economiei poate deveni inadecvata in contextul existentei

insolvabilitatii bancare. In acest caz, dereglementarea conduce la un efect

advers neasteptat: cresterea ratelor de dobanda din economie. Un alt

exemplu este legat de cresterea de catre banca centrala a ratei rezervei

minime obligatorii, masura indreptata in scopul absorbtiei de lichiditate

din sistem. Dar, in cazul insolvabilitatii bancare, aceasta masura conduce

la o reactie de mentinere a marjei de dobanda din partea acestor banci si

a profiturilor transferand costurile aferente cresterii rezervei minime

obligatorii in crsteri ale dobanzilor la creditele acordate.

21

Pornind de la consideratiile anterioare, efectele nocive ale

producerii crizelor bancare se manifesta asupra PIB, determinand pierderi

asociate. Un studiu efectuat in anul 2001 arata ca pierderile din PIB sunt in

medie 4.6% atunci cand crizele bancare nu sunt insotite de crize valutare

si depasesc 22% atunci cand acestea se petrec impreuna. Totusi, sensul

cauzalitatii este dificil de identificat in situatiile de acest gen. Unul dintre

aspecte se refera la faptul ca manifestarea crizelor valutare poate

determina atat direct, cat si indirect pierderile din PIB.

2.3 Cauzele manifestării riscului sistemic

În ultimele decenii, natura riscului sistemic a căpătat noi valenţe

datorită, în special, proceselor de liberalizare, integrare şi globalizare a

pietelor financiare.

În aceste situaţii, riscul este transferat foarte uşor şi rapid, prin

intermediul instituţiilor de credit în mai multe pieţe financiare şi asupra

unui grup diversificat de investitori.

Pe de o parte, această modalitate de segregare a riscului, cu efect de

diminuare a riscului de concentrare şi, implicit, de reducere a probabilităţii

unei entităţi de a se confrunta cu dificultăţi financiare, constituie beneficii

sistemice.

Însă, pe de altă parte, aceste beneficii sunt contracarate de

vulnerabilitatea mai mare la şocurile unui sistem extins, prin expunerea

agregată la pieţele financiare, ceea ce implică influenţe simultane din pieţe,

generate în perioade de recesiune economică.

a) Fenomenul de globalizare şi integrare a pieţelor de

financiare

Pe lângă efectele pozitive, evidente ale fenomenului de globalizare,

în literatura de specialitate există numeroase opinii legate de implicaţiile

negative ale acestuia asupra stabilităţii financiare la nivel global.

Maurice Obstfeld si J.Taylor consideră că procesul de globalizare

financiară caracterizează în special ţările industrializate1.

Prin urmare cea mai mare parte a capitalului străin nu are ca

finalitate dezvoltarea ţărilor emergente, ceea ce generează efecte

asimetrice.

1 “Globalization and Capital Markets” – Obstfeld, M., Taylor,A.M., 2002, Cambridge

22

Astfel, ţările în curs de dezvoltare care nu sunt suficient de integrate

financiar cu alte state şi nu deţin un aparat de supraveghere performant,

din cauza unei probabilităţi ridicate de gestionare inadecvată a influxurilor

de capital, se supun unor riscuri a căror materializare poate avea efecte

dezastruoase pentru economie. Joseph Stiglitz (2002) este extrem de

critic la adresa globalizării financiare condiderând că deschiderea

graniţelor pentru influxurile de capital străin în astfel de ţări poate duce la

un colaps economic.

Astfel, ca urmare a existenţei interdependenţelor şi a sincronizărilor

la nivel global, pieţele financiare devin mai vulnerabile la şocuri şi

volatilitate ridicată în perioade de turbulenţe.

b) Utilizarea instrumentelor financiare derivate

În urma dezvoltărilor tehnologice şi a inovaţiei financiare, au luat

naştere instrumente exotice cu un grad ridicat de risc. Un astfel de

exemplu îl constituie procesul de securitizare. Securitizarea a generat o

scădere a calităţii portofoliilor, acestea din urma devenind tot mai

riscante, chiar toxice.

J.Taylor denumeşte problema determinată de utilizarea pe scară

largă a acestor instrumente “Queen of Spade Problem”2 şi consideră că

aspecte ce ţin de inovaţia financiară au avut o contribuţie majoră la

generarea unui grad ridicat de risc ce ulterior s-a materializat sub forma

unei crize financiare şi economice globale.

Capitolul III – Instrumente de analiză macro-prudenţială

3.1 Testul de rezistenţă bancară – instrument de evaluare a

riscului sistemic

Conceptul de test de rezistenta bancara se refera la o serie de

tehnici statistice care permit evaluarea vulnerabilitatilor enedemice si

aprecierea capacitatii sistemului bancar de a absorbi socurile

evenimentelor exceptionale. Testul de rezistenta bancara combina date

2 “The Financial Crisis and the Policy Responses : An Empirical Analysis of What Went Wrong” – Taylor , J.B., 2008, Ottawa

23

macroeconomice cu informatii microprudentiale intr-o abordare sistemica

care masoara impactul socurilor asupra stabilitatii financiare.

Natura sistemica a stress-testului pune in evidenta starea sectorului

si este important ca acesta sa se deruleze la nivel individual. Cele mai bune

practici recomanda ca stress-testul sa fie relaizat pentru fiecare institutie in

parte. Informatiile privind activul total permite masurarea severitatii

menifestarii riscului sistemic, in timp ce probabilitatea asociata scenariului

denumita si probabilitatea de aparitie a endemiei bancare.

Elementul-cheie al definirii scenariului testului de rezistenta este

clarificarea conceptului de eveniment exceptional, dar plauzibil. Pentru

asigurarea consistentei scenariului se pot utiliza modele macroeconomice,

care aplicate pentru situatii exceptionale, genereaza valori coerente

pentru socurile incluse in analiza.

Practicile initiale ale testului de rezistenta includ componente ale

riscului de piata, respectiv riscul de curs de schimb, riscul de rata a

dobanzii si riscul modificarii pretului unor active, precum si cursul actiunilor

si al proprietatilor imobiliare.

Ulterior, a fost inclus si riscul de credit ca urmare a Directivei „Capital

Adequacy Directive II”. Aspectele sistemic incurajate de cadrul Acordului

Basel II, au condus la dezvoltarea functionalitatilor tehniclior de stress-test

la nivelul evaluarii riscului sistemic pe baza efectului de endemie.

Rolul principal al testului de rezistenta este de a accelera efecte de

endemie la nivelul sectorului bancar. Tehnicile de stress-test nu au functie

predictiva. Rezultatele stress-testului trebuie interpretate ca stari in care ar

putea ajunge sistemul financiar in conditii extreme si nu ca preziviuni cu o

sansa mare de materializare.

3.2 Testul de contaminare interbancară

Testul de contaminare interbancara analizeaza riscul asociat

expunerilor intre banci folosind metoda simularilor. Institutiilor de credit

aflate in dificultate ar putea fi nevoite sa nu-si plateasca datoriile

interbancare cauzand astfel insolvabilitatea altor banci.

Metoda presupune investigarea situatiilor de contaminare ce rezulta

din falimentul individual al unor institutii de credit.

Astfel sunt analizate legaturile financiare interbancare si rolul

acestora in propagarea socurilor la nivelul sistemului bancar.

Testul de contaminare interbancara este un instrument care izoleaza

sursele riscului sistemic, respectiv legaturile interbancare si ignora

problemele endemice activate de socurile macro-economice.

24

Unul dintre cele mai importante avantaje ale unui asemenea model

de gestionare a riscului sistemic rezulta din posibilitatea identificarii cu o

probabilitate foarte buna a traseului prin care se propaga un proces

sistemic puternic printre entitatile sectorului bancar.

Prin faptul ca se poate determina care va fi urmatoarea institutie

asupra careia se va indrepta socul sistemic, se acorda mai mult timp

autoritaiilor de supraveghere in vederea adoptarii masurilor pentru evitarea

falimentului bancii.

25