SPLANCHNOLOGIA PĂSĂRILOR DOMESTICE

Structurate în general asemănător celor de la mamifere, diversele aparate prezintă o serie de adaptări specifice, unele reprezentând perfecționări ale particularităților legate de filogenia acestora din reptile.

APARATUL DIGESTIV

Sistematizat în aceleași segmente ca și la mamifere, aparatul digestiv la păsări prezintă o mult mai redusă delimitare netă între cele două mari porțiuni cunoscute, cea prediafragmatică și respectiv postdiafragmatică, datorită prezenței la păsări a două diafragme, dintre care diafragma fibroasă are relații particulare cu stomacul glandular.

Segmentele orale ale aparatului digestiv la păsări sunt reprezentate de cioc, alcătuit din două valve (superioară și inferioară), cu aspect particular în funcție de specie, familie, gen, etc. și totodată de modul cum se execută prehensiunea alimentelor. Astfel la galinacee este relativ scurt și ascuțit, cu valva superioară recurbată accentuat, în timp ce la palmipede ciocul este lățit dorso-ventral și prezintă în interior pe cele două margini o serie de creste transversale.

Baza anatomică osoasă a ciocului este reprezentată de osul incisiv și o parte din nazale, iar pentru valva inferioară osul dental și supraangular. Un rol deosebit în dinamica deschiderii largi a ciocului și respectiv a cavității bucale având osul pătrat, păstrat de la tipul reptilian.

Cele două valve ale ciocului sunt acoperite cu țesut de tip cornos, dur la găină și curcă și relativ moale la baza valvei superioare alcătuind ceroma care la palmipede îmbracă întregul cioc cu excepția unei proeminențe de pe valva superioară denumită “țintă”.

Plafonul cavității bucale este lipsit de văl palatin, fiind reprezentat doar de palatul dur, străbătut de o relativ largă fantă palatină care lipsește la palmipede. Fanta palatină corespunde și include aboral deschiderile nazofaringiene s.choanele și care este flancată de 4-5 șiruri transversale de papile cornificate ce tapisează palatul și un rând de papile cornificate ce se află la limita palatului cu faringele (papile faringiene), limită relativă, la păsări existând o cavitate bucofaringiană. Oral se mai pot observa pe plafon deschiderea canalelor glandei maxilare monostomatice. (Fig.111, 3)

Fig. 111 Tavanul cavității bucofaringiene la găină

1-Fisura palatină; 2-Papile palatine; 3- Deschiderea canalului glandei maxilare monostomatice; 4-Orificiile glandelor palatine laterale; 5- Choane; 6- Fisura infundibulară; 7- Deschiderile glandelor faringiene; 8- Papile faringiene; 9-Esofag.

Planșeul cavității bucale, de formă în general triunghiulară la galinacee, alungit la palmipede și relativ eliptic, este ocupat aproape în totalitate de către limbă și silioanele laterale și respectiv sublinguale. Aboral planșeul cavității bucale se continuă fără o delimitare netă cu faringele , iar în porțiunea caudală a acestuia se remarcă intrarea laringiană, flancată de două aritenoide mari dispuse relativ orizontal și coafate pe marginea lor posterioară de o serie de papile laringiene (fig. 112,4).

Fig. 112 – Podeaua cavității bucale și faringiene la găină

1- Limba; 2- Papile linguale; 3- Laringele; 4- Intrarea laringiană; 5- Papile laringiene; 6- Orificiile glandelor mandibulare; 7- Esofag; 8- Valva inferioară a ciocului; 9- Silonul ligual lateral.

Limba este relativ triunghiulară la galinacee, cu unghiul mai ascuțit spre partea orală și respectiv eliptică, cu vârful oval la palmipede.

Mucoasa linguală este intens cornificată mai ales pe fața dorsală și în deosebi spre apex, la galinacee, în timp ce la rață și gâscă epiteliul este mai puțin cornificat, iar pe părțile laterale limba va prezenta papile filiforme relativ numeroase.

Limba la păsări prezintă o mobilitate relativ redusă, în principal de prepulsie și tropulsie, datorate dezvoltării excesive a arcului hiobranhial. La palmipede keratobranhialele și hipobranhialele sunt mai masive ca la galinacee fiind accidentate de o evidentă creastă de inserție musculară. Entoglosul excavat ventral și lipsit de apofize caudale. Mușchii sunt relativ bine evidențiați fiind reprezentați de: m. mandibulo- copulo- faringieni, m. kerato- hipobranhiali, m. copulo- laringieni, m. interhipobranhiali, iar la rață este prezent și un mușchi copulo- lingual.

Faringele nu este strict delimitat de cavitatea bucală, iar deschiderea sa posterioară largă primește porțiunile inferioare ale conductelor faringo- timpanice. Lipsa vălului palatin este dublată și de absența epiglotei, astfel încât comunicarea buco- faringiană are caracter particular.

Esofagul imediat după origine se plasează pe partea dreaptă a gâtului și se prezintă ca un conduct relativ larg cu pereți extrem de dilatabili, la nivelul intrării pieptului suferă o dilatație cu aspect globulos(sferoidală) și așezată înafara axului longitudinal la galinacee și fusiform la palmipede reprezentând gușa cu perete extrem de subțire, acoperită de mușchiul pielos regional și având rol de depozitare temporară a alimentelor.

Mucoasa esofagiană la unele păsări (porumbel) suferă un proces de hipertrofie între a 8-a și a 20-a zi a clocitului, celulele epiteliului producând o secreție particulară denumită în mod impropriu “lapte de porumbel”.

Stomacul la păsări este alcătuit din două compartimente, diferențiate atât morfologic, cât și funcțional și tratate de unii autori ca două entități diferite denumite stomac glandular și stomac muscular sau pipotă. Între cele două porțiuni se deschide “zona intermediară”.

Porțiunea glandulară (stomacul glandular) se prezintă ca o dilatație fusiformă care continuă esofagul în porțiunea sa terminală și începe imediat după perforarea spațiului mediastinal (determinat de diafragmul fibros) de către esofag în porțiunea sa toracică.

Stomacul glandular se află situat în cavitatea abdominală, pe linia mediană, deviat mai mult pe partea stângă. La galinacee el se sprijină în întregime pe arteră, prin intermediul celor doi lobi ai ficatului, între care se află plasat și îi servesc drept suport. Peretele stomacului glandular este mult mai gros decât cel al esofagului, în structura sa se remarcă seroasă la exterior, urmată de o pătură musculară, alcătuită din

leucocite provenite din structura esofagului și o mucoasă la interior bogată în glande. Glandele se deschid în stomacul glandular la nivelul unor papile relativ mari, aspectul și funcționalitatea acestora fiind strict dependentă de starea de sănătate sau boală a păsării.

Stomacul muscular sau triturator sau pipota, este mult mai voluminos, cu aspect în general discoidal, mai convex în stare de plenitudine, de culoare roșie datorită predominanței fibrelor musculare ce se “țes” pe fețele laterale ale stomacului în câte o aponevroză puternică, albă, sidefie. Pătura musculară, excesiv de dezvoltată poate fi sistematizată în: doi mușchi intermediari, dispuși peste fundul de sac cranial și respectiv caudal și doi mușchi laterali, din care unul dorsal și altul ventral.

Mucoasa stomacului triturator, total diferită de cea de la mamifere, prezintă o grosime relativ mare, epiteliul acesteia fiind intens cornificat și alcătuiește cuticula de protecție a straturilor subiacente în care se găsesc totuși numeroase glande tubuloase.

Seroasa stomacului la păsări este reprezentată în principal de o porțiune din ligamentul falciform (foarte dezvoltat la păsări), mezou care se detașează de la nivelul ficatului, din zona vezicii biliare, atinge și prinde marginea inferioară a stomacului muscular și se continuă apoi cu mezenterul. Micul și marele epiploon sunt înlocuite astfel la păsări de ligamente din cavitatea abdominală.

Intestinul la păsări este deasemeni sistematizat în intestin subțire și intestin gros.

Intestinul subțire cuprinde: duodenul, jejunul și ileonul.

Duodenul la păsări are formă cu totul particulară, fiind alcătuit din două porțiuni (anse) dispuse în formă de “U”. El începe de la nivelul stomacului muscular, de pe fața dreaptă a acestuia, din apropierea zonei intermediare, continuând șanțul intermedio- duodenal. Ansele duodenale trec din partea dreaptă în partea stângă ocolind circumferința posterioară a stomacului muscular, plasate ffiind între acestea și cloacă, apoi revin pe partea dreaptă a cavității abdominaleși se continuă cu jejunul, din dreptul celei de-a treia articulații vertebro- costale.

Jejunul continuă duodenul, în general cu același calibru, fiind mult mai lung decât acesta, alcătuind multe anse flexuase, suspendate la plafonul cavității abdominale printr-un mezenter lung. Aceste anse formează un sistem dispus relativ neregulat la galinacee și spiralat la palmipede. Ansele jejunale sunt în general dispuse în plan median între cei doi saci aerieni abdominali. Pe marea curbură a jejunului , aproximativ la jumătatea acestuia se remarcă o formațiune rudimentară (rudiment al osului vitelin) “tuberculul Meckel” .

Ileonul, relativ scurt este delimitat după norma comună de inserția ligamentelor ileocecale, reprezentate de seroasa care trece de pe ileon pe cele două cecumuri, ce pot atinge o lungime de aproximativ 15-20 cm.

Intestinul gros are în alcătuirea sa două cecumuri, dezvoltate la toate pasările cu excepția porumbelului la care sunt extrem de reduse și reprezentate de două formațiuni limfoide.

Colonul este de asemenea extrem de scurt și delimitat convențional de zona de deschidere a celor două cecumuri intestinale în intestinul gros și continuarea acestuia cu porțiunea terminală a tubului digestiv, păsări, comună aparatului digestiv și urogenital denumită cloacă.

Fig.113 Stomacul la găină. Norma laterală dreaptă

1-Esofag; 2- Stomac ; 3-Zona intermediară; 4- Stomac muscular; 5- M. intermediar cranial; 6- M. intermediar caudal; 7-M. lateral ventral; 8- M. lateral dorsal; 9- Orificiul piloric;

Fig. 114 Fața internă a stomacului la găină

1- Mucoasa esofagiană; 2- Stomacul glandular; 3- Deschiderile canalelor glandelor gastrice; 4- Zona intermediară a mucoasei; 5- M. Lateral ventral; 6- Mucoasa fundului de sac cranial; 7- Mucoasa fundului de sac caudal; 8- Orificiul piloric

Fig.115 Segmentele gastro- intestinale la găină

1-Esofag; 2- Stomac glandular; 3- Stomac muscular; 4- Duoden; 5- Pancreas; 6- Splină; 7- Canalele hepato- enteric și cistic; 8- Canalul pancreatic; 9- Anse jejunale; 10- Diverticulul Meckel; 11- Mezenter; 12- Ileon; 13- Cecum; 14- Colon; 15- Ureter; 16- Cloacă;

Cloaca reprezintă segmentul comun al aparatului digestiv, urinar și genital, venit ontogenetic din înfundarea octodermului în regiunea caudală și păstrarea acestui caracter primitiv, față de procesul complex ce are loc la mamifere în zonă, având ca rezultat apariția rectului și a derivatelor sinusului urogenital.

Cloaca este sistematizată din punct de vedere morfologic în trei compartimente succesive: coprodeum (pentru fecale), urodeum (în care se deschid ureterele și căile genitale) și proctodeum (deschis la exterior prin anus). Pe fața dorsală a proctodeumului se află deschiderea unei formațiuni denumită bursa lui Fabricius, organ saciform care apare în timpul ontogenezei ca o proliferare a endodermului cloacal, între ziua a 5-6 –a de incubație, finalizarea dezvoltării sale remarcându-se în ziua 8- 10. Acest organ având o multitudine de funcțiuni:

a) De apărare, în imunitatea umorală, homeostatic prin limfocitul B în cooperare cu limfocitul T, realizând răspunsul imun;

b) Eritropoietică (formarea eritrocitelor);c) Schimbul nutritiv și formarea materiilor fecale;d) Lubrifierea cloacei; ș.a

Tot la nivelul proctodeumului se află plasat la nivelul planșeului acestuia, papile copulatoare la galinacee sau penisul la palmipede.

Fig.116 Secțiune sagitală schematică prin cloacă

1- Rectul; 2- Coprodeum; 3- Urodeum; 4- Proctodeum; 5- Deschiderea ureterului; 6- Deschiderea genitală (canal deferent sau oviduct); 7- Bursa lui Fabricius; 8- Glande cloacale; 9- Sfincter cloacal; 10- Anus;

Ficatul

Situat înapoia diafragmului toraco- abdominal, ficatul la păsări este format doar din doi lobi principali (stâng și drept), dintre cei doi, lobul stâng fiind mai voluminos la galinacee și relativ egal cu cel drept la curcă, raportul fiind în favoarea celui drept la palmipede. Vezica biliară este prezentă la galinacee și palmipede, lipsind la porumbel. Căile biliare extrahepatice sunt reprezentate de un canal hepato- cistic (între lobul drept și canalul vezicii biliare) și un canal hepato- enteric care se deschide în duoden, în porțiunea terminală a acestuia, alături de deschiderea canalelor pancreatice .

Pancreasul

Este relativ bine dezvoltat, format din două porțiuni, dintre care una dorsală și alta ventrală, situate între cele două anse ale “U- lui” duodenal. Uneori poate să apară și un al treilea lob în general foarte redus. Lobii dorsal și ventral își colectează canaliculele de secreție în două, eventual trei canale ce se deschid în prima ansă duodenală (la originea acesteia) și respectiv în ansa terminală duodenală, în apropierea limitei cu jejunul.

Splina, studiată la aparatul digestiv, doar datorită raporturilor sale intime cu acesta (fiind situată pe partea dreaptă între stomacul glandular și cel triturator), este mică, sferoidală în general, la galinacee (de marimea unei cireșe), de culoare roșie violacee. Splina este un organ hemato- limfatic care se va studia la aparatul circulator.

APARATUL URINAR

Aparatul urinar la păsări prezintă o serie de particularități, fiind format la toate speciile de păsări în afară de struț, doar din rinichi și uretere, vezica urinară lipsind, unii autori atribuind funcțiile vezicii urinare, bursei lui Fabricius, în urina la puii de bufniță care nu iși pot părăsi cuibul.

Rinichii relativ foarte bine dezvoltați, ocupă toate spațiile amfractuase, de pe fața medială a plastronului osos lomboabdominal, fiind plasați de o parte și de alta a coloanei vertebrale, de la nivelul limitei craniale a cavității abdominale și până la nivelul porțiunii terminale a sacrumului.

Rinichii la păsări sunt sistematizați după criteriul topografic în trei lobi și anume: anterior (ileo-lombar), mijlociu (pelvin anterior), relativ redus și posterior (pelvin posterior), cel mai dezvoltat. Ei sunt mulați pe acidentele de relief osoase și sunt traversați de rădăcinile nervilor plexului lombar, ischiadic și pudend, de asemeni de principalele artere și vene pelvine.

Macroscopic pe suprafața rinichilor sunt vizibile o serie de șanțuri ce delimitează o serie de lobuli, relativ proeminenți. Pe secțiune nu apar delimitate corticala și medulara, iar vascularizația cuprinde un complex venos comparabil cu orice sistem port.

Ureterele se detașează de la nivelul lobului posterior, apărând ca o porțiune extrarenală , cu aspect canalicular, relativ rectiliniu, rezultat din unirea canaliculelor de eliminare a urinei de la lobul anterior și mijlociu și care se deschide de pe plafonul segmentului mijlociu al cloacei “urodeum”, urina amestecându-se cu fecalele. Deschiderile cioacale ale ureterelor sunt plasate sub orificiile canalelor deferente la mascul sau a oviductului la femele și sunt marcate de prezența a doi reduși tuberculi, cu câte un orificiu central.

APARATUL GENITAL MASCULIN

Păsările fiind specii enorhide, prezintă două testicule, plasate pe plafonul cavității abdominale, epididimul și canalul deferent adiacente, deschise în cloacă și papila copulatoare (penisul mai dezvoltat la rățoi).

Testiculele, ovoide, cu dimensiuni ce variază în funcție de specie, vârstă și stare fiziologică (cresc considerabil în perioada de împerechere la rățoi), sunt suspendate la plafon, printr-un mezou, fiind situate între aortă și extremitatea cranială a rinichilor și înconjurate de sacii aerieni abdominali (Atenție la opretația de clapomaj). Albugineea este foarte subțire, iar pe secțiune aceasta nu emite septuri spre interior încât să fie evidentă o lobulație testiculară.

Epididimul este relativ scurt, ovoid și plasat în partea medială a fiecărui testicul, rezultă din unirea “conurilor eferente”, fără să poată fi sistematizat în cap, corp și coadă, se continuă cu canalul deferent.

Canalul deferent prezintă două porțiuni, din care una foarte lungă și sinuoasă atatșată plafonului cavității abdominale și pelvine, plasată la început medial și apoi lateral față de ureterul homolateral și a doua relativ scurtă și dreaptă, terminată printr-o dilatație inclusă în mușchiul cloacal dorsal, deschizându-se în urodeum la nivelul unei papile reduse, ventral de deschiderea cloacală a uratarului.

Papila copulatoare la cocoș este situată pe planșeul prootodeumului, în plan median, caudomedial de papilele canalelor deferente. Prezintă un șanț dorsal prin care se scurge sperma în timpul copulației. Erecția este asigurată de două corpuri vasculare situate în peretele vetrolateral al urodeumuluiși proctodeumului, între papila copulatoare (falus) și terminația dilatată a celor două canale deferente. Falusul este alcătuit dintr-un corp median (corpul alb) și doi corpi laterali (pliurile rotunde). Falusul prezintă de asemenea doi mușchi retractori, craniali și caudal. Mecanismul erecției este asigurat de limfa din corpurile vasculare care pătrund în vasele limfatice ale organului copulator.

La curcan corpul falic median are apexul dedublat.

La rățoi penisul este relativ bine reprezentat, are o formă spiralată ca un tirbușon și este adăpostit într-o cută a mucoasei cu aspect de mașon, care sugerează un redus prepuț. Aspectul spiralat este datorat șanțului spermatic ce descrie 3-4 ture de la dreapta spre stânga, marginile șanțului apropiindu-se în timpul erecției, realizând un adevărat conduct pentru vehicularea lichidului spermatic. Dinamica penisului în erecție este asigurată de trei mușchi: m. sficter vestibular intern, m. levator și m. retractor penien.

La baza penisului, după prolabarea acestuia pot fi observate deschiderile canalelor deferente și ale ureterelor (fig. 118, a și b).

Fig. 118 Penisul la rățoi

a- Orificiul canalului deferent; b- Orificiul ureterului; c- Șanțul spermatic; d- Buza șanțului spermatic.

APARATUL GENITAL FEMEL

La pasărea adultă, aparatul genital femel este format din segmentele de pe partea stângă a coepului, cele de pe dreapta fiind “avortate” (nedezvoltate) încă din ortogeneză.

Ovarul (stâng) are aspectul asemănător unui ciorchine de strugure, fiind suspendat la plafonul cavității abdominale, în zona cranială a rinichiului homolateral. Este format din numeroși ovisaci în stadii diferite de evoluție, fiecare fiind suspendat la plafonul cavității abdominale prin câte un mezou propriu dat de seroasa cavității abdominale (peritoneu) la care se adaugă numeroase elemente conjunctive și fibre musculare netede.

Ovarul are raporturi de vecinătate cu: lobii renali craniali, artera aortă, vena cavă caudală, glandele suprarenale, diafragmul toracoabdominal și indirect cu extremitatea caudală a plămânului stâng.

Foliculii ovarieni (ovisacii) sunt extrem de numeroși, cu dimensiuni de la câțiva milimetri pana la 2-3 cm., cei mici având o culoare relativ deschisă, iar cei mari de culoare galbenă intensă, datorită acumulării rapide de vitelus în procesul de vitelogeneză. Foliculii sunt acoperiți la exterior de o fină membrană, în structura căreia sunt prezente leiocite, care atunci când ovocitul ajunge la maturitate vor facilita expulzarea acestuia. Membrana foliculară este foarte intens vascularizată, arterele provenind din a.renolombară stângă (foarte rar fiind prezentă și o ramură directă din a. artera abdominală), abordând ovarul printr-o arteră ovarică cranială și alta caudală. Din aceste numeroase ramuri fine, cu un traiect flexuos, adeseori spiralat, formând arcade la nivelul pediculului ovarian, se continuă la nivelul pereților ovisacilor, ramurile lor terminale ramificându-se pentru a da o densă rețea capilară situată imediat în apropierea membranei Slavianschi.

Atât rețeaua arterială, mai ales cea venoasă sunt extrem de bogate pe toată suprafața foliculului, cu excepția unei zone, de obicei lineare (mai rar stelată) unde se va rupe foliculul, zonă în general avasculară, limitată lateral de două vene ce vor forma venele comisurale. Această zonă poartă numele de “stigma” fiind în general lată de 2-4 mm si lungă de 1-3 cm.

Oviductul stâng, singurul dezvoltat se află plasat între ovar și cloacă, segmentele sale, extrem de modificate și specializate, asigurând tranzitul ovular și formarea componentelor oului. Aceste segmente sunt : pavilionul, porțiunea glandulară, porțiunea mijlocie, porțiunea terminală și vagina.

Pavilionul (infundibulul) este format dintr-o porțiune mai dilatată și alta relativ tubulară, prima fiind atașată la ovar și având rolul de a capta ovula. Porțiunea tubulară (colul) are peretele sensibil mai îngroșat, iar histologie este format din : seoasă, musculoasă și muscoasă, ca de altfel toate segmentele, cu excepția vaginei. Mucoasa prezintă cele mai importante modificări morfofiziologice, prezentând

numeroase cute (dispuse diferit la nivelul fiecărui segment) și este formată dintr-un epiteliu simplu prismatic și un corion, în anumite zone extrem de bogat în glande. Porțiunea glandulară (magnum), ere lumenul mult mai dilatat și peretele relativ îngroșat, cu numeroase glande, alcătuite în principal din celule de trei tipuri: ciliate, mucoase și glandulare propriu-zise.

Fig. 119 Aparatul genital la găină

A- Ovarul stâng; A’- Distribuția arterială pe un ovisac matur; a- Stigma b- Ovisaci în diverse stadii de evoluție; B- Oviduot; c- Infundibul; d- Magnum; e- Istm; f- Uter; g- Vagina; h- Mezourile oviductulu;i i-Deschiderea oviductului în urodeum; j- Ureterul; k- Deschiderea ureterului în urodeum; l- Intestinul gros.

Porțiunea glandulară (magnum) prezintă epiteliul mucoasei format din celule ciliate, batiprismatice, cu polul apical relativ lățit și prevăzut cu numeroși cili. Nucleul în general de formă ovalară este situat bazal, reticulul endoplasmatic neted este slab reprezentat, iar formațiunile dependente de condrion sunt repartizate spre cei doi poli. Celulele mucoasei au în general formă de pocal, citoplasma fiind mascată de numeroase vezicule de secreție cu aspect floconos și granule mucigen. Celulele glandulare sunt în general seroase, secreția predominant proteică fiind bogată în ovalbumină și lizozim. Au fost descrise trei tipuri de glande: A, B și C.

“Magnumul” este porțiunea cea mai lungă și mai sinuoasă a oviductului.

Porțiunea mijlocie (istmul) este delimitată de magnum printr-o zonă cu aspect de bandă circulară de cca. 1-3 mm. lățime “transparentă” pe oviductul proaspăt. Mucoasa în zona istmului formează pliuri mai subțiri și mai scunde decât în magnum. Epiteliul este în general asemănător, cu celule ciliate, mucoase (cu mai puține granule de secreție), cu celule glandulare și celule mitocondriale (cca. 8%).

Porțiunea terminală a oviductului, denumit în mod impropriu “uter” este un segment în general scurt, fiind delimitat relativ de o îngroșare circulară pe seama păturii musculare, ce formează un adevărat sfincter zonal, după care lumenul se lărgește progresiv, devenind cu aspect sacifrom. În uter celulele ciliate și mucoase sunt asemănătoare cu cele de la nivelul istmului. Celulele glandulare au un nucleu mare sferoidal, dispus bazal, reticulul endoplasmic rugos bine reprezentat și numeroși ribozomi liberi, iar la polul apical sunt prezenți numeroși microvili.

Vaginul reprezintă porțiunea în care oul format rămâne pana la expulzare, are aspectul unui tub relativ scurt, care se deschide în partea dorso-laterală stângă a proctodeumului. Orificiul vaginal este închis la limita cu cloaca, de o fină membrană himenală, până la pubertate.

Funcțional, segmentele oviductului la păsări asigură: a) pavilionul – captarea ovulului și fecundarea acestuia; b) magnum – secreția albușului (albumenul), iar prin contracțiile peristaltice și rostogolirea gălbenușului – formarea “șalazelor”; c) istmul – formarea celor două membrane cochiliere (internă și externă); d) uterul – determină prin procese intense de secreție formarea cochiliei calcaroase și a pigmenților care o colorează specific, pentru fiecare specie sau rasă. Toate aceste porcese metabolice extrem de intense sunt coordonate printr-o bogată activitate neurohormonală.

Oul păsărilor

La păsări ovulul (gălbenușul) face parte din categoria ovulelor telolecite, cu dimensiuni ce pot varia între 2,5 și 12 cm. și caracterizat printr-o mare cantitate de material nutritiv, care ocupă aproape în întregime celula. Nucleul și vitelusul formativ fiind situate spre periferie. Această cantitate mare de substanțe nutritive asigură dezvoltarea embrionului de pasăre în afara organismului matern.

Ovulul (s. ovocitul – dacă n-a fost fecundat) este protejat de un sistem complex de învelitori, cu o permeabilitate selectivă, care asigură dezvoltarea viitorului individ.

Fig. 120 Oul de găină

1- Latebra (Purkinje); 2- Nucleul (Pander); 3- Vitelus alb; 4- Vitelus galben; 5- Membranele de fecundație și pelucidă; 6- Albuș; 7- Albuș dens; 8- Șalaze; 9- Membranele cochiliere; 10- Camera de aer; 11- Coaja.