Spinei AngelaCultura comunicării şi comportamentului (mat. didactice)

Chişinău # 2004CUPRINS:

Preliminarii.................................................................................…...31. Comunicarea. Elemente constitutive.................….................4-21

1.1. Noţiunea de comunicare. Determinaţii terminologice.1.2. Funcţii ale comunicării………………………………………..11

2. Metode teoretice ale comunicării...................................….21 -492.1.Modele ale informaţiei2.2.Modelele lingvistice2.3. Modelul Schramm2.4. Modelul Gerbner2.6. Analiza tranzacţională

3. Psiho – logica comunicării........................................…......333.1.Tipurile lui James…………………………………….343.2. Tipurile psihologice ale lui Jung…………………383.3. Scenariile umane……………………………………423.4.Caracteristici specifice ale tipurilor de comunicatori..?3.5. Jocurile sociale şi intime……………………………………433.6. Recomandări

4.Metacomunicarea...........................................................…62 4.1. Ce este metacomunicarea4.2. Descifrarea limbajului verbal al metacomunicării4.3. Elemente de programare neurolingvistică4.4. Comunicarea nonverbală

5. Imaginea ca o componentă esenţială în lumea contempor-111 - 124 5. 1. Conceptul de imagine 5. 2. Imaginea personală 5. 3. Limbajul vestimentaţiei. Paleta culorilor 5.4. Garderoba feminină şi masculină

6. Conflictologia. Arta rezolvării conflictelor..................... 125 - 149 6.1. Ce este conflictul 6.2. Stiluri de gândire raportate la conflict 6. 3. Tipuri de conflicte 6.4. Strategii de rezolvare a conflictelor

7. Eticheta. Principii şi reguli de comportament civilizat. 150 - 1847.1. Test de evaluare iniţială7.2. Din istoria etichetei7.3. Comportamentul civilizat7.4. Bunele maniere la masă7.5. Comportamentul în viaţa profesională

8. Elemente de comunicare interculturală ....... …............... 185 - 1978.1. Cultura: definiţii şi sensuri8.2. Comunicarea dintre culturi8.3. Surse de gafe inteculturale

Încheiere .......................................................................................198 - 199 Bibliografie opţională………………………………………….200- 201

2

PreliminariiIn societatea contemporană, puţine domenii de studiu sunt atât de

stimulatoare şi promiţătoare ca domeniul comunicării. Cele mai diverse discipline concură la studierea acestui domeniu complex şi totodată vital. In contextul comunicării generalizate cunoaşterea şi aplicarea teoriilor comunicării, formarea imaginii de sine este condiţia sine-qua-non pentru orice intelectual care îşi doreşte reuşita in viaţa profesională şi personală. Medicina este una dintre ştiinţele care este perfect congruentă cu ideea de comunicare eficientă, dat fiind specificul profesiei (medicul va intra în contact permanent cu oameni de diverse formaţii şi culturi, fie că aceştia sunt pacienţi sau colegi din domeniu).

Cursul prezentat aici se adresează studenţilor de la anul I a Universităţii de Medicina şi Farmacie şi tuturor celor interesaţi de eficientizarea comunicării interpersonale şi profesionale. Comunicare şi comportament (în varianta predată Cultura comunicării şi a comportamentului) este un curs format din 8 compartimente, care începe cu definirea situaţiilor generale de comunicare, descrie funcţiile, modelele teoretice utilizate într-un proces de comunicare, apoi îşi fixează atenţia asupra aspectelor specializate. In special vom analiza situaţii de comunicare interculturală şi intraculturală, vom experimenta cunoaşterea propriului stil de comunicare cât şi celui al interlocutorilor(atât pe scala verticală cât şi pe cea orizontală – de la relaţia medic – pacient la cea dintre medici şi cea dintre medici şi persoane aflate in funcţii de conducere). Un compartiment separat este dedicat ştiinţei rezolvării conflictelor. De asemenea, cursul vine sa completeze lacunele legate de codul bunelor maniere, cunoaşterea şi respectarea căruia este obligatorie nu numai pentru medici, dar pentru orice om civilizat.

Avantajul cursului prezentat este că permite atât acumularea cunoştinţelor teoretice, cât şi a abilitaţilor practice de comunicare. Fiecare compartiment prezentat este însoţit de teste, care vin să ne ajute să ne completăm cunoştinţele teoretice.

Scopul de bază al acestui suport de curs este ca studenţii să poată defini şi distinge o situaţie comunicaţională eficientă, reorganizându-şi propriul stil de comunicare profesională scrisă şi orală prin descifrarea metalimbajului şi a limbajului corporal şi manifestând capacitatea crescândă de a stabili relaţii constructive cu destinatarii mesajului prin cunoaşterea şi respectarea codului bunelor maniere şi a regulilor de comunicare interculturală.

Ţin să aduc sincere mulţumiri domnului profesor universitar, d.h.ş.f. Teodor Ţîrdea, care a demonstrat înţelepciunea, toleranţa şi bunăvoinţa unui adevărat specialist în relaţii interumane.

CAPITOLUL I: COMUNICAREA. ELEMENTE CONSTITUTIVE

cuvinte-cheie: comunicare, emiţător, receptor, feedback, cod, canal, mesaj, bariere, funcţie.

3

1.1.Noţiunea de comunicare. Elemente constitutive ale comunicării

Fiecare dintre noi îşi doreşte să devină un om de succes. Succesul însă depinde în mare măsură de modalitatea de a comunica cu ceilalţi şi cu tine însuţi, fie că aceasta va fi o comunicare verbală, fie că ea este nonverbală, comportamentală. Celebra expresie carteziană “Cogito ergo sum” susţine că putem afirma faptul unei existente atât timp cât stăm la îndoială sau gândim. Societatea contemporană are însă o axă mai complexă ce îi determină existenţa – comunicarea. Parafrăzându-l pe marele filosof, putem spune că una dintre caracteristicile ei este: “Comunic, deci exist”. Drept argument pentru cele spuse serveşte preocuparea tot mai persistentă a filosofilor şi oamenilor de ştiinţă pentru procesul comunicării. Toată filosofia contemporană (ca şi alte ştiinţe) este o încercare disperată de a demonstra că există comunicare şi de a găsi modele eficiente ale acesteia.1

Este de la sine înţeles că una dintre trăsăturile de bază ale naturii umane este comunicarea. În viaţa de toate zilele cuvântul comunicare nu ridică probleme speciale. Definită în modul cel mai simplu comunicarea constă dintr-un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, opiniilor de la un individ la altul. Existenţa umană, funcţionarea societăţii este de neconceput în lipsa procesului de comunicare, pentru că relaţiile umane în sine pot fi definite ca fiind simbolice, deci comunicaţionale.

Orice om care ar fi întrebat ce este comunicarea ar răspunde: a comunica înseamnă a informa pe cineva despre ceva şi credem că parţial are dreptate. Dicţionarul explicativ al limbii române ne dă următoarele semnificaţii ale cuvântului: înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură; prezentare într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică.2

În contextul cursului nostru ne interesează doar prima semnificaţie a termenului. Aparent, această definiţie ne oferă toată informaţia de care avem nevoie. Dar procesul comunicării nu este atât de simplu precum pare şi de aceea apare necesitatea de a realiza o mulţime de specificări, pe care le vom face în acest capitol, pentru a oferi o viziune cât mai amplă şi profundă asupra acestuia.

“Comunicarea” devine un concept universal, atotcunprinzător, din simplul motiv că astăzi totul comunică. Definiţiile termenului sunt foarte multe, unele dintre ele chiar divergente, dar niciodată aceleaşi. Fiecare dintre definiţii relevă sensuri şi universuri diferite. Altfel spus, există o mare varietate de moduri de legătură între elementele unei societăţi. Lucien Sfez3 spune “Comunicarea este substanţa societăţii”, deci într-o măsură oarecare aceasta poate fi identificată cu

1 Chiar şi integrarea ştiinţelor nu este altceva decât pura comunicare a lor2 DEX, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, ed. II, pag. 2053 L. Sfez. Tautisime «Dictionnaite critique de la communication”, P.U.F., Paris, 1993, pag. 147

4

societatea. Utilizînd aceasta definiţie, explicaţiile asupra necesităţii unui curs de cultura comunicării la Universitatea de Medicina sunt de prisos. Nu putem vorbi despre o anumita cultură fără a vorbi despre comunicare şi invers. Medicii sunt cei care pot salva, ba chiar voi afirma, pot da viaţă oamenilor si pot sa îi omoare nu numai în calitate de profesionist, ci si de comunicator. Un diagnostic dificil de enunţat, dar spus la un moment potrivit poate prelungi viaţa unui om (Cunoaştem cu toţii faptul că multe dintre bolile somatice îşi au originea în cele psihice şi cazuri în care pacienţii se tratează cu ajutorul terapiei prin cuvinte). Modalitatea în care un medic va comunica cu pacienţii săi îi va determina în parte cariera. În condiţiile în care pacientul va avea dreptul să îşi aleagă medicul de familie (model occidental), viitorul specialist este obligat nu numai sa fie un strălucit specialist, ci si un comunicator cu vervă. Adeseori se poate întâmpla că pacientul vine din culturi diferite şi aici iarăşi sunt necesare nişte competenţe comunicaţionale pentru a-l putea înţelege. Spunem undeva că orice comportament este o comunicare. Aceasta vine să ne demonstreze faptul că orice element de etichetă comunică despre noi ceva. Iar în momentul în care, la un colocviu internaţional vom respecta unul dintre cele mai simple cunoştinţe legate de topologia spaţiilor interpersonale, nu vom avea decât de câştigat.

Prima precizare pe care o vom face este aceea că situaţiile comunicaţionale sunt extrem de variate, iar noţiunea de comunicare este polisemică.

Comunicarea este un proces dinamic (vom putea urmări acest lucru când vom exemplifica modele ale acesteia) şi conţine următoarele caracteristici:

1. implică emiţătorul (sursa) şi receptorulAcest element semnifică dubla ipostază a comunicatorului. Ori

de câte ori comunicăm ne aflăm sau în postură de emiţător (cel ce emite mesajul) sau de receptor (cel ce îl primeşte). Atunci când scriem, vorbim, gesticulăm, zâmbim ne aflăm în ipostază de emiţător. Când citim, ascultăm, ne uităm suntem receptori. Adesea recepţionăm unele mesaje în acelaşi timp în care emitem altele. În plus, recepţionăm propriile noastre mesaje (e. g. ne auzim vorbind, etc.).

2. presupune codificarea şi decodificarea semnificaţiilor transmise sau receptate

Codificarea reprezintă actul de a produce mesaje. A codifica înseamnă a traduce într-un anumit limbaj gândurile şi sentimentele noastre. Decodificarea reprezintă actul de a recepţiona şi a interpreta mesaje ascultând, citind, privind, etc. A decodifica înseamnă a transpune cuvintele vorbite sau scrise, gesturile, imaginile în afecte, emoţii, sentimente, concepte, idei, atitudini, comportamente. Emiţătorul este cel care îşi codifică mesajul pe care vrea să-l transmită utilizând un anumit cod. De cele mai multe ori acest cod este interpretat ca fiind limbajul verbal sau scris deşi comunicarea se realizează şi pe alte căi nonverbale: gesturi, mimică, poziţie, etc. Chiar şi mirosul este un limbaj

5

cu o anumită semnificaţie. Cel care va decodifica mesajul este receptorul. Cheia unui proces de comunicare eficient este aceea de a face să se regăsească o concordanţă între ceea ce a vrut să transmită destinatorul şi ce a recepţionat destinatarul. Dacă ei nu vorbesc aceeaşi “limbă”, nu vor putea codifica-decodifica mesajul care circulă între ei. Acţiunea de a codifica este simultană şi complementară cu aceea de a decodifica. Cel mai simplu exemplu de oferit este interpretarea diferită a unor cuvinte sau gesturi în culturi diferite. Spre exemplu, pentru japonezi gestul european „O.K.” semnifică bani, etc. Un alt exemplu des întâlnit în comunicarea didactică este limbajul ezoteric pe care îl practică unii profesori (cod cunoscut în mare măsură de specialiştii unui domeniu şi totalmente străin pentru profani, sau gesturi interpretate greşit de către partenerii de viaţă4. În ce priveşte domeniul medical acesta este unul dintre cele mai propice pentru insinuarea diferitelor interpretări ale codurilor lingvistice sau nonverbale. Poporul a creat o mulţime de bancuri pe această temă (în care medicul nu se poate înţelege cu pacientul din cauza limbajului greoi plin de terminologie). Deci, esenţiale pentru o comunicare eficientă sunt codificarea şi decodificarea cât mai adecvată a mesajului de transmis sau de primit.

3. presupune competenţăCompetenţa semnifică abilitatea de a utiliza un set de reguli ale

codificării şi decodificării mesajului. Ea cuprinde nu numai reguli gramaticale, ci şi cunoaşterea culturii, obiceiurilor, anumitor reguli de comportament, etc. Acesta va fi încă un argument în plus pentru care acest curs este menit să trezească un interes deosebit printre audienţii de la Universitatea de Medicină.

4. presupune performanţăPerformanţa constă în capacitatea fizică şi psihică de a transmite şi a

recepta un mesaj. Depinde nu numai de competenţă, ci şi de factori precum oboseala, anxietatea, plictiseala, interesul, etc. Vom reveni mai târziu la ceea ce în limbaj de specialitate înseamnă bariere în comunicare.

5. reclamă existenţa mesajuluiMesajul reprezintă semnale codificate care au o semnificaţie

pentru o altă persoană sau grup de persoane. Aceste semne pot fi verbale sau nonverbale şi pot fi adresate auzului, văzului, simţului tactil sau unei combinaţii de simţuri umane. Cel mai adesea acesta conţine o serie de scopuri, semnificaţii. Conţinutul latent al mesajului diferă de cel manifest şi adeseori poate fi mai important. Este foarte probabil ca doi receptori să acorde semnificaţii diferite aceluiaşi mesaj, după cum este frecvent ca semnificaţia mesajului să fie diferită pentru destinator şi destinatar. Aceasta pentru că “Mesajul există sub forma unui semn sau a unui ansamblu de semne fără alte semnificaţii decât acea pe care le-o atribuie receptorul în funcţie de ucenicia sa culturală”.5 Exemplul ideal

4 Datele statistice demonstrează că majoritatea divorţurilor au loc din cauza că partenerii nu îşi interpretează adecvat limbajul corporal5 Ibidem, pag. 84

6

poate fi preluat din comunicarea gender: diferenţele culturale dintre bărbaţi şi femei determină mari deficienţe de comunicare: este cunoscut faptul că bărbaţii utilizează şi percep mai bine vorbirea directă, iar femeile pe cea indirectă. Spre exemplu, atunci când o femeie spune: „Îmi este foame”, bărbatul percepe această frază ca dorinţă de a-şi satisface foamea, pe când femeia îşi doreşte să iasă în oraş, într-un local. Un alt exemplu elocvent este momentul în care indivizii sunt de naţionalitate diferită, dar vorbesc una şi aceeaşi limbă. Adesea traducem cuvintele altei limbi, dar sensul lor în limba nativă este altul decât cel pe care ni-l imaginăm. Este vorba despre utilizarea aceluiaşi vocabular, dar al limbajelor diferite. Astfel, românii şi maghiarii intră în conflict din cauza că în limba maghiară nu există diferenţă între „naţiune” şi „naţionalitate”.

6. presupune existenţa unor canale de comunicareAcestea sunt purtătorii mesajului, sunt atât vehiculul cât şi

suportul fizic al lui. McLuhan spune că “Media este mesajul”6 în sensul că activitatea psiho-senzorială este modificată de media sau canal. Mesajul nu poate fi conceput ca o esenţă fără formă. În comunicarea interumană adeseori se folosesc mai multe canale: vorbim şi ascultăm cuvintele (canal vocal), aruncăm priviri şi facem gesturi (canal vizual), degajăm mirosuri (canal olfactiv), etc.

7) se realizează într-un mediu de “zgomot”Factorii ce distorsionează mesajul sau interferează cu acesta se

încadrează în termenul “zgomot”. Aceşti factori sau “paraziţi” pot fi de natură:

a)fizică – perturbaţii sonore în timpul unei conversaţii, mirosuri străine, căldură sau frig în exces, alte perturbaţii venite din mediul înconjurător, foame, oboseală, frică.

b)psihologică – astfel de paraziţi interferează numai pe plan mental, conduc la erori de percepţie care ţin de subiect, de cultură, prejudecăţi şi experienţe anterioare. De exemplu, dacă cineva nutreşte ideea că ţiganii sunt răi, chiar dacă o experienţă i-ar demonstra inversul, acel cineva îşi va sprijini ideea preconcepută. Fenomenul se numeşte percepţie tendenţioasă şi este un exemplu bun pentru factori de natură psihologică.

c)semantică – sunt factori ce intervin datorită diferenţelor de limbaj existente între vorbitor şi ascultător. Nu este acelaşi lucru când doi oameni îşi spun aceleaşi cuvinte dacă fiecare dintre ei atribuie acestor cuvinte un sens diferit. În plus, intervin confuzii de denotaţie şi conotaţie sau interpretări aproximative ale agro-ului şi limbajului prea tehnic sau poetic.

Menţionăm că aceşti paraziţi nu pot fi eliminaţi totalmente, însă pot fi diminuaţi sau atenuaţi.

Aceşti factori constituie bariere de comunicare, care după Nicky Stanton sunt următoarele: a) Diferenţe de reprezentare – modul

6 McLuhan, M., Mass-media, mediul invizibil, ed. Nemitra, 1997

7

în care privim lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare, astfel diferite persoane au reprezentări diferite şi vor recepta situaţiile în mod diferit; b) Concluzii grăbite. Deseori auzim şi vedem ceea ce vrem să vedem şi să auzim, nu realitatea în sine; sau mai mult - se poate întâmpla că interlocutorul nostru începe doar să enunţe ceva şi noi îl întrerupem, anunţându-l că am înţeles ce are de spus. După o scurtă dispută se poate observa în majoritatea cazurilor că nu am avut dreptate şi celălalt are de spus cu totul altceva decât am crezut noi; c) Stereotipii. Suntem predispuşi să gândim în mod preconceput; adesea anumite naţiuni sunt privite ca având anumite caracteristici care pot fi atribuite doar anumitor reprezentanţi ai lor. Spre exemplu USMF este pe deplin cuvânt o universitate internaţională, studenţii facând parte din diferite grupuri etnice, sau altfel spus sunt reprezentanţii diferitor naţionalităţi: români, ruşi, găgăuzi, arabi, bulgari, armeni, evrei, etc. Comunicarea desigur va avea de suferit pentru că avem obişnuinţa să gândim despre oameni aşa cum ne-au învăţat, cum am “auzit”, sau în baza unor experienţe izolate; d) Lipsa de cunoaştere. Este dificil să comunicăm cu cineva care are o educaţie diferită de a noastră sau cu cineva care are mai multe sau mai puţine cunoştinţe despre subiectul pus în discuţie. Această barieră poate fi înlăturată dacă unul dintre comunicatori sau amândoi sunt conştienţi de discrepanţa dintre nivelurile de cunoaştere şi ştiu să se adapteze; e) Lipsa de interes. Una dintre cele mai mari bariere ce trebuiesc depăşite este lipsa interesului interlocutorului. Mesajul trebuie direcţionat astfel ca să răspundă nevoilor şi aşteptărilor celuilalt; f) Dificultăţi în exprimare. Această barieră este de natură semantică şi ţine de cunoaşterea limbajului sau de vocabularul pe care îl stăpâneşte un comunicator; g) Emoţii. Emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi, de asemenea, o barieră. O emoţie puternică poate bloca totalmente comunicarea. De câte ori se întâmplă la un examen important să uităm materialul din cauza emoţiilor; h) Personalitatea. Comportamentul nostru influenţează procesul comunicării, ca şi cel al partenerului; i) Barierele culturale. Există graniţe sociale, care impun o anumită structură sau tipar în care se încadrează toţi membrii societăţii. Tiparele culturale persistă în timp, sunt învăţate inconştient şi acţionează astfel încât membrii unei anumite zone culturale nu sunt, în mare măsură, conştienţi de ele în momentul în care comunicăm cu ceilalţi membri ai zonei culturale.

8) presupune existenţa unui feedback.Literalmente feedback semnifică “reacţie inversă”. Acesta este

mesajul returnat ca răspuns la stimulul expediat de emiţător. Astfel se formează un proces circular al comunicării. Feedback-ul poate fi verbal sau neverbal. Astfel oferind feedback:

1. feedback-ul este mai bine receptat atunci când este cerut decât atunci când nu este. Deci, dacă nu sunteţi întrebaţi, nu vă grăbiţi să faceţi comentarii asupra unei acţiuni a unei persoane;

2. fiţi descriptivi şi nu evaluativi. Descrieţi ce vedeţi, ce simţiţi şi nu judecaţi. Atunci persoana nu va simţi necesitatea să se apere;

8

3. demonstraţi propria atitudine faţă de ceea ce se spune sau se întâmplă, spre exemplu, puteţi spune: „când ai procedat astfel, m-am simţit foarte confuz”;

4. fiţi specific, nu generalizaţi. Spre exemplu, „aceasta este a treia oară când spui una în public şi alta de manieră privată”;

5. luaţi în consideraţie atât nevoile proprii, cât şi cele ale receptorului;

6. direcţionaţi feedback-ul spre comportamentul observabil şi nu spre personalitatea individului. Puteţi spune: „de data aceasta te-ai comportat neadecvat situaţiei”, şi nu „eşti un nesimţit”;

7. alegeţi corect timpul transmiterii feedback-ului, ar fi bine să oferiţi feedback-ul cât mai repede după ce s-a întâmplat acţiunea, să ştim care este starea individului cu care vrem să vorbim şi dacă are chef să ne asculte;

8. asiguraţi-vă că receptorul v-a înţeles corect; parafrazaţi sau puneţi întrebări.

Primind feedback-ul: 1. ascultaţi persoana care vă oferă feedback; acceptaţi ce spune şi

învăţaţi să receptaţi informaţia ca pe un lucru care vă va ajuta să vă perfecţionaţi;

2. gândiţi-vă la ce vă spune emiţătorul şi dacă nu vă este clar ceva, puneţi întrebări. De asemenea, nu interpretaţi cuvintele celuilalt. Este mai simplu să întrebaţi;

3. spuneţi-i emiţătorului feedback-ului la ce concluzii ajungeţi; 4. spuneţi-i ce să facă pentru ca să vă ajute să vă schimbaţi;5. mulţumiţi-i celuilalt pentru feedback-ul oferit.6. nu vă apăraţi! Feedback-ul este probabil una dintre puţinele căi

de a afla ce gândesc alţii despre dumneavoastră şi a depista care sunt greşelile pe care le comiteţi.

9) se produce într-un anumit context care poate avea 4 dimensiuni:

fizică (mediul fizic în care are loc comunicarea)socială (relaţiile dintre participanţi, rolurile asumate)psihologică (aspectul oficial sau neoficial al comunicării prezenţa

sau absenţa ostilităţii)temporală (ora, ziua anotimpul, etc.)10) se desfăşoară în condiţiile unei experienţe date11) Pentru ca o comunicare să se desfăşoare la nivel superior,

atât destinatorul cât şi destinatarul trebuie să aibă sisteme de referinţă comune sau cel puţin să se poată adapta unul la celălalt. Vom discuta chiar în tema imediat următoare, precum şi mai târziu maniera în care sistemul de referinţă (sau maniera de a concepe lumea) influenţează calitatea comunicării. Dar acum voi furniza un simplu exemplu, care ar veni să îmi sprijine afirmaţia. De obicei, oamenii care nu se văd foarte mult timp, fiind în medii diferite, în momentul întâlnirii nu vor avea despre ce să discute. Astfel se va întâmpla când locutorii vor veni din domenii diferite, spre exemplu, din medicină şi din psihologie şi vor

9

analiza nişte probleme de ordin psihic ale unui pacient, înţelegerea lor asupra problemei va fi foarte diferită, ca şi diagnosticul propus

12) are un anumit rezultatRezultatul poate fi unul intenţionat sau nu. 13) este guvernat de o anumită eticăFiecare act de comunicare ia în considerare aspectele etice ale reuşitei

sau nereuşitei sale, indiferent dacă actul respectiv este conştientizat sau nu.Termenul de comunicare provine din latinescul “communis” şi

înseamnă “a pune ceva în comun”, “a fi în relaţie” şi semnificând la vremea respectivă ( în sec. 14 acest cuvânt a fost utilizat drept termen pentru prima oară) mai mult “a împărţi mai multora”. O dată cu dezvoltarea drumurilor, a poştei (sec. 16) termenului i se atribuie un nou înţeles – “a transmite”. Din sec. 19 “a transmite” trece pe prim plan drept consecinţă a dezvoltării unor tehnici moderne de comunicaţii – telegraful, de exemplu, în contextul noilor mijloace – radio, TV termenul adecvat este cel de “difuzare”. Apariţia comunicării tehnice, pe lângă cea naturală implică o schimbare a termenului: ideea de “împărtăşire” este dublată de “transmitere”.

Cu alte cuvinte, sensurile cuvântului comunicare se amplifică o dată cu multiplicarea activităţilor, formelor şi mijloacelor de comunicare, în special ca urmare a intervenţiei tehnicilor moderne în comunicarea umană naturală, pe post de mediatori ai mesajului.

Este necesar în acest context să distingem între comunicarea directă interpersonală, ce presupune contacte personale între fiinţe umane şi comunicarea indirectă bazată pe utilizarea dispozitivelor tehnice în transmiterea de informaţii. Dacă prima se bazează pe tehnici primare, (cuvânt, gest, mimică) a doua recurge la tehnici secundare (scriere, tipăritură, etc.).

Există mai multe tipuri de comunicare legate de om şi activităţile umane:

intrapersonală – în care comunicarea se produce în interiorul fiecărui individ, cu alte cuvinte fiecare îşi vorbeşte lui însuşi;

interpersonală – care presupune implicarea a cel puţin două persoane; este o comunicare directă şi personalizată. În afară de partea orală aici se va atrage atenţia asupra gesturilor, mimicii, tonului, vocii. Vom menţiona că în comunicarea interpersonală feedback-ul va acţiona direct şi continuu;

de grup sau în organizaţii – presupune unirea oamenilor pentru a dezbate o problemă. Este de asemenea cazul circulaţiei informaţiilor de la o treaptă la alta;

de masă - care înseamnă că producerea şi difuzarea mesajelor este înfăptuită de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros.

Revenind la termenul de comunicare trebuie precizat că orice act sau proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale:

- o relaţie între cel puţin doi parteneri;- capacitatea de a emite semnale;

10

- capacitatea de a recepta semnale;- folosirea unor semnale, semne şi simboluri;- un canal, un mijloc al comunicării;- existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea

corectă a mesajului.După cum am putut observa, definiţiile comunicării sunt

numeroase, şi depind de specificul disciplinei ştiinţifice, de modelele teoretice adoptate. Ne convingem de această diversitate şi din citatele care urmează:

Comunicarea:- semnifică faptul de a transmite, sau a schimba semne (Oxford

English Dictionary);- implică transferul de gânduri şi de mesaje prin opoziţie cu

transportul de bunuri sau persoane. Cele două forme fundamentale de comunicare sunt comunicarea prin semne (vederea) şi comunicarea prin sunete (auzul) (Columbia Encyclopedia);

- este mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă, adică deopotrivă toate simbolurile spiritului şi mijloacele de a le transmite în spaţiu şi conserva în timp (Charles Cooley).

Comunicarea este deci interacţiune, interpretare comună, relaţie, acţiune, efect şi presupune cel puţin 3 elemente: destinatorul, destinatarul şi mesajul.

1.2. Funcţiile comunicării. Roman Jacobson, reprezentant al curentului structuralist, despre

care vom vorbi mai târziu, ne prezintă şase elemente ale comunicării: emiţător, receptor, referent, mesaj, canal, cod. Aceste şase elemente generează şase funcţii ale comunicării orale, după cum urmează:

11

EmiţătorFuncţia

expresivă

ReferentFuncţia

referenţială

MesajFuncţia poetică

CanalFuncţia faticăCod

Funcţia

metalingvi

stică

Receptor

Funcţia conativă

Trebuie menţionat că aceste funcţii se combină în realitatea lingvistică. De exemplu, funcţiile expresivă şi poetică sunt adesea asociate.

Vom prezenta în continuare un tabel cu descrierea acestor funcţii:

Descrierea funcţiilor comunicăriiFuncţii Centrarea

funcţiilorDefinirea şi descrierea funcţiilor

Referenţială referent are ca scop de a retrimite la referenţi (situaţional şi textual);este fundamen-tal celei mai mari părţi a mesajelor. Se recunoaşte după întrebuinţarea per-soanei a treia (el, ei) şi a prenumelui neutru (acela, acesta).

Expresivă Emiţător permite emiţătorului să-şi comunice impresiile, emoţiile sau judecăţile asupra conţinutului mesajului; se rele-vă prin debitul, intonaţiile ritmul discursului; se recunoaşte după întrebuinţarea persoanei a întâia, a interjecţiilor.

Conativă Receptor are ca scop de a atrage direct atenţia receptorului, care trebuie să se simtă atras de mesaj;permite a-l solicita nemijlocit;se recunoaşte după întrebuinţarea persoanei a doua (tu, voi), a vocativului, a imperativului, intero-gaţiilor.

Fatică Canal permite a stabili, a menţine sau a întrerupe contactul fizic şi public cu receptorul;permite a verifica trecerea fizică a mesajului;se recunoaşte după utilizarea cuvintelor goale sau golite de sens şi a repetiţiilor.

Metalingvistică Cod permite definirea sensului termenilor pe care receptorul nu-i cunoaşte; apa-re după termenul “adică”, “cu alte cuvinte”, în alţi termeni.

12

Poetică Mesaj permite a viza mesajul ca atare;desem-nează plăcerea aproape fizică de a articula sunete, de a construi mesajul prin arta locutorului.

apud R. Jacobson “Essais de lingvistique generale”, cap. IX, Delagrave, Paris, 1986.

În modelele semiologice ale comunicării este foarte importantă noţiunea de semn. Una dintre definiţiile clasice ale semnului este cea dată de către Charles S. Pierce: Semnul este ceva, ce stă în locul a altceva şi este înţeles de cineva” sau “Semnul este o realitate perceptibilă (A) care reprezintă alt lucru (B) decât ea însăşi şi căreia i se poate substituii”. Exemplul oferit de acelaşi autor este următorul: harta unei ţări (A) nu este chiar ţara respectivă (B), dar ne permite să cunoaştem multe caracteristici ale ei. Semnele au un rol vital în reprezentarea lumii, în cunoaşterea ei, dar mai ales în comunicare: ele lărgesc universul accesibil permiţând accesul la realităţi ce nu sunt perceptibile direct; fără semn realitatea noastră s-ar limita la hic et nunc (aici şi acum); sunt un element esenţial în stocarea informaţiei; cu ajutorul semnelor asociem o realitate cu ceea ce o reprezintă şi deci putem comunica, împărtăşi senzaţii, idei, sentimente. “Datorită semnelor umane, care permit schimbul, acumularea şi transmiterea experienţei şi a cunoaşterii, societăţile umane au putut dezvolta culturi definite şi au putut să-şi făurească istoria; ele pot să evolueze, ca şi indivizii care le compun (spre deosebire de furnici, spre exemplu care sunt integral condiţionate biologic şi condamnate la repetiţie)”.7 Un semn este deci o realitate perceptibilă, ce poate înlocui un alt lucru. Principalele funcţii ale semnelor constau în: a ne informa; a permite comunicarea; a acţiona eficace (prin informaţiile şi mesajele stocate şi comunicate).8

Semnele pot fi auditive, vizuale, gustative, tactile, olfactive. După natura lor fizică sunt sonore, gestuale, chimice. După natura legăturii dintre semn şi referent semnele pot fi: naturale şi convenţionale sau artificiale. Legătură dintre semne este pur convenţională, dar despre acest lucru vom vorbi mai târziu. Nu se poate comunica cu semne izolate, ci numai cu un ansamblu de semne organizate după anumite reguli. Schimbul de semne devine comunicare atunci când se reuşeşte transmiterea unor mesaje, adică atunci când semnele sunt înlănţuite pentru a produce un sens. Pentru producerea şi transmiterea mesajelor este nevoie de coduri de comunicare, care sunt lingvistice. În comunicarea lingvistică intervin trei elemente care pun probleme de codificare şi decodificare:

- variabilitatea enunţurilor lingvistice (fiecare individ are modul său de a utiliza limba, cuvintele, sintaxa, intonaţia). Competenţa lingvistică presupune cunoaşterea codului limbii utilizate şi capacitatea de a înţelege enunţuri foarte variat compuse;

7 Ibidem, pg. 1148 Ibidem, p.115

13

- polisemia semnelor lingvistice şi sinonimia. A decodifica un mesaj înseamnă a alege semnificaţia unui ansamblu de semne în funcţie de contextul lingvistic. Ansamblurile de semne, codificarea şi decodificarea acestora pot fi de natură denotativă sau conotativă. Denotaţia este proprie utilizării semnelor care au o definiţie precisă, acceptată oficial în repertoriul semnelor (cal, scaun, dulap, etc.). Conotaţia corespunde semnelor sau cuvintelor ce evocă sau reprezintă pentru noi amintiri, sentimente, idei.

- existenţa mesajelor paralele (verbale, paraverbale) care pot fi complementare sau contradictorii unele în raport cu celelalte;

Codificarea şi decodificarea mesajelor implică şi procesul de interpretare: sensul pe care receptorul îl conferă mesajului în funcţie de contextul comunicării. Prin interpretare atribuim mesajului un sens iar prin decodificare o semnificaţie.

Aceste precizări ne pun în faţă imaginea receptorului activ, care percepe, decodifică, interpretează mesaje în funcţie de contextul comunicării.

În legătură cu comunicarea lingvistică trebuie precizată şi noţiunea de semn lingvistic: cea mai mică unitate a limbii având o semnificaţie. Sunt distinse două categorii de semne: lexemele, care sunt dotate cu o autonomie lingvistică (cuvintele) şi morfemele, care nu au autonomie, de exemplu, terminaţia pluralului. Acestea aparţin morfologiei.

De ce este nevoie să discutăm despre semne într-un curs de cultura comunicării şi ce folos poate aduce această discuţie unui viitor medic? Procesul de comunicare se compune din semne, toată viaţa noastră se compune din semne. Chiar şi tăcerea comunică ceva. Adeseori se poate întâmpla că ne formăm opinia despre om, conform comportamentului său. Un lucru cât se poate de adevărat, căci într-adevăr, ne formăm imaginea despre ceilalţi prin semnele pe care ni le trimit. Iar semnul, după Saussure, (lingvist elveţian din sec. trecut, care a pus bazele semioticii lingvistice), este unitatea dintre semnificat şi semnificant. Semnificantul, în această ordin de idei, este imaginea acustică, adică ceea ce receptorul aude, semnificantul este conceptul la care trimite semnificantul. Semnul lingvistic este constituit din raportul dintre semnificant şi semnficat. Cuvintele rostite sunt semnificanţi, iar conceptele, reprezentările mentale sunt semnificaţi. Saussure afirmă că semnul lingvistic este arbitrar, altfel spus legătura dintre semnificant şi semnificat nu este motivată. Nu există un motiv anume pentru care lucrurile au un anumit nume, ele sunt numite într-un fel pentru ca să se diferenţieze unele de altele. Semnul este expresia convenţiei sociale, care apare în morfologie, iar referinţa este procesul prin care semnul se asociază unor obiecte. Această arbitrarietate a semnului lingvistic are consecinţe asupra realităţii însuşi şi a modelului prin care oamenii concep lumea (Weltanschauung). Astăzi accentul cade pe diferenţă şi nu pe asemănare, pe unităţi separate şi nu pe uniune, pe imagine, pe show. Pentru a face o impresie bună asupra oamenilor este necesar, să transmitem semne care trimit la norme morale, la etichetă, la

14

respectarea unor convenţii sociale. Astăzi totul este la suprafaţă, nu în profunzime. Printre altele acest lucru semnifică faptul că un medic, trebuie să fie foarte bine îmbrăcat (în sens de acurateţă), să cunoască şi să respecte normele deontologice şi cele sociale, să ştie să manipuleze (în sens de coordonare şi nu de influenţare) astfel cu pacientul încât acesta să aibă încredere de la bun început în cel care îl va consulta sau trata.

Concluzia generală a acestor abordări este aceea că o comunicare reuşită depinde de utilizarea corectă a funcţiilor şi de decodificarea cât mai exactă a mesajului. Omul întotdeauna este intenţionat să îşi influenţeze interlocutorul. Pentru cazul specific al relaţiilor interpersonale, utilizarea corectă a funcţiilor vine să ne ajute la influenţa asupra receptorului. Pentru aplicaţia acestor teorii asupra comunicării profesionale, v-aşi aminti de o caricatură în care medicul înşiră o suită de termeni în latină, iar pacientul, consternat, îl priveşte neînţelegând nimic. Uneori, din tendinţa de a părea mai buni, utilizăm coduri, care le sunt necunoscute interlocutorilor. Vom exclude aici varianta intenţionată a folosirii unui cod special în care receptorul nu trebuie să înţeleagă despre ce este vorba. Sau şi mai rău. Vorbim cu oamenii de pe poziţii ale funcţiei poetice şi se adevereşte că este tipul de pacient foarte raţional, care nu suportă „limbajul artistic şi dulcegăriile”. Alteori se poate întâmpla că suntem prea obosiţi ca să auzim ce vorbeşte omul de fapt şi îi interpretăm greşit mesajul. Cunoaşterea elementelor de bază ale teoriilor comunicării vin să preîntâmpine gafele pe care le facem cu bună intenţie adeseori.

BIBLIOGRAFIE:

1. Birkenbihl, V F., Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege, Gemma Pres, Buc., 1998

2. Dinu, M., Comunicarea, Editura ştiinţifică, Buc., 19993. Jacobson, R., Essais de lingvistique generale, Delagrave,

Paris, 1986 4. Lochard, G. & Boyer, H., Comunicarea mediatică, Institutul

European, Iaşi, 19985. McLuhan, M., Mass-media, mediul invizibil, ed. Nemitra, 19976. Pease, A. & Gardner, A., Limbajul vorbirii, Ed. Polimark, Buc.,

19947. Prutianu, Ş., Comunicare şi negociere în afaceri, Polirom, Iaşi,

19988. Stanton, N., Comunicarea, Ed. Şt. & T., Buc., 1995

15

CAPITOLUL II: MODELE TEORETICE ALE COMUNUCĂRII

cuvinte-cheie: informaţie, entropie, semn, simbol, semnificant, semnificat, stare a eu-lui, percepţie, experienţă

Mai multe ştiinţe au elaborat modele ale comunicării: matematica, fizica, informatica, sociologia, psihologia, lingvistica, filosofia, etc. Vom prezenta în continuare câteva modele teoretice ale comunicării pentru a amplifica înţelegerea acestui proces complex şi esenţial. De ce este nevoie de aceste modele? Pentru că ele sunt ca o „hartă”, care ne arată încotro trebuie să ne îndreptăm pentru ca să ajungem în direcţia dorită. D. Borţun (dr. în filosofie, în prezent lector la SNSPA (Şcoala Naţională Superioară de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti) în „Semiotica. Bazele epistemologice ale comunicării” spune: „Valoarea unui model este dată de următoarele:

a) luminează, clarifică, sistematizează unele caracteristici ale domeniului studiat;

b) evidenţiază unele conexiuni între caracteristici; c) precizează criteriile după care s-a făcut selecţia acestora; d) delimitează domeniul modelat.” 9

2.1. Modele ale informaţiei. Contribuţii autohtoneModelul informaţional este unul dintre primele modele teoretice

ce ţine de comunicare, cunoscut şi sub numele autorilor săi– Shannon&Weaver (1949). Chiar dacă Warren Weaver contribuie la dezvoltarea modelului “informaţional” al comunicării, Claude Shannon este cel care îl elaborează. Problema comunicării este studiată de către ei din perspectivă tehnică: fidelitatea transmiterii diferitelor tipuri de semnale de la emiţător la receptor. Pentru lucrarea noastră este important de accentuat faptul că acest model nu ia în consideraţie semnificaţia mesajului.

În modelul teoriei informaţiei asupra comunicării, informaţia este înţeleasă ca măsură a ceea ce este transmis, transportat de la emiţător la receptor, mai precis ca măsură a incertitudinii dintr-un sistem. Deci informaţia nu se identifică cu semnificaţia a ceea ce este transmis. Entropia este una dintre noţiunile-cheie în acest model. Ea este legată de gradul libertăţii de alegere al emiţătorului atunci când acesta construieşte un mesaj. Într-un mesaj foarte structurat gradul de libertate este mai mic şi de aceea cantitatea de informaţie pe care sistemul respectiv o conţine este redusă, pentru că probabilitatea ca o parte din mesaj să fie reconstruită de receptor este ridicată. Definiţia dată comunicării este următoarea. „Comunicarea este transmiterea de

9 Borţun, D., Semiotica. Bazele epistemologice ale comunicării, ed.comunicare. ro, Buc, 2002, p.3

16

informaţie de la un emiţător către un receptor, prin intermediul unui canal”. În concluzie, comunicarea este identificată cu informaţia. Noţiunile principale ale modelului sunt: emiţător, receptor, mesaj, canal, cod (sau dispozitive tehnice). Noţiunea de mesaj nu este foarte importantă pentru modelul “informaţiei”. A comunica înseamnă a transmite un semnal, care poate fi măsurat în “bite” – ceea ce înseamnă că emiterea şi recepţionarea mesajelor se poate realiza sau nu, iar mesajul în sine nu e foarte important.

În afară de termenii prezentaţi mai sus, Shannon îi include pe cei de probabilitate, incertitudine, măsurare, entropie, negentropie. Autorii modelului informaţional vor impune noţiunea de “informaţie cuantificată”. Teoria prezentată în lucrarea noastră este importantă pentru că răspunde la două întrebări majore:

Cum poate fi transmisă o informaţie în modul cel mai rapid?Cum se poate asigura integritatea informaţiei, adică cum se poate

face ca informaţia transmisă de emiţător să fie întocmai cea pe care o va primi receptorul?

Acesta va fi deci un model termodinamic al comunicării: cantitatea de informaţie este cu atât mai mare, cu cât aceasta este mai negentropică, deci mai improbabilă. Cu cât fiecare element al sistemului posedă un grad mai mare de improbabilitate cu atât informaţia potenţială din sistem este mai multă. O posibilă schemă a acestui model este prezentată în continuare:

Sursa Emiţător Cod Receptor Destinatar -------------------------------------------------------- mesaj semnal canal

mesaj Teoria informaţiei a lui Shannon este un model matematic,

abstract al comunicării. El nu poate fi aplicat unei situaţii comunicaţionale individuale, ci priveşte mai degrabă o situaţie globală. Informaţia nu contează prin ce este (adică ce spune), mai curând indică faptul că se dispune în această situaţie de o anumită libertate în selectarea mesajelor. Shannon pune iniţial semnul de echivalenţă între informaţie şi incertitudine, dar de fapt informaţia nu este incertitudine, ea vine să scadă gradul celei din urmă. Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment, este egală cu cantitatea de incertitudine, care există înaintea lui.10 Incertitudinea depinde de doi factori: numărul de evenimente posibile; cu cât ele sunt mai numeroase cu atât incertitudinea celei care se va produce este mai mare, spune Shannon. Deosebit de elocvent este exemplul furnizat chiar de către autor: să presupunem că intraţi într-o librărie şi solicitaţi o carte. La început cererea dumneavoastră îl pune pe librar într-o stare de

10 Lohisse, J., Comunicare. De la transmiterea mecanică la interacţiune, ed. Polirom, 2002, p.32

17

incertitudine înaltă. Pentru a depăşi această stare vânzătorul vă va pune o serie de întrebări de genul: care este autorul, domeniul, titlul pe care îl căutaţi. Fiecare răspuns va contribui la diminuarea stării de incertitudine legat de fiecare răspuns probabil. În concluzie putem observa că incertitudinea şi cantitatea de informaţie depind de probabilitatea de producere a unor evenimente, cum sunt răspunsurile date la întrebări în cazul nostru. Este ceea ce se numeşte “informaţie cuantificată”, care este, în fond, „o funcţie a raportului între numărul de răspunsuri posibile înainte ca librarul să vă pună întrebări…şi numărul de răspunsuri încă posibile după aceea”.11

Această “informaţie cuantificată” este absolut obiectivă şi independentă de observator. Dimpotrivă, valoarea atribuită unei informaţii va fi subiectivă totalmente, pentru că depinde de credinţele şi percepţiile unui individ. Shannon ne avertizează că nu trebuie să confundăm cantitatea informaţiei cu semnificaţia ei.

Ideea fundamentală pe care o prezintă autorul este deci următoarea: un mesaj având o slabă probabilitate este mai informativ, pentru că este neaşteptat. El conţine mai multă informaţie decât un mesaj previzibil. Este bine cunoscut următorul exemplu: „Un om a muşcat un câine” devine mult mai uşor o ştire de senzaţie decât „Un câine a muşcat un om”.

Seria cea mai mică de mesaje care permite o măsurare a informaţiei comportă cel puţin două mesaje. Dacă seria va fi construită dintr-un element (input) atunci celălalt element (output) va fi cunoscut cu certitudine. Potrivit termodinamicii există o analogie între informaţie şi energie; energia este supusă legii entropiei.12 Aşa cum transmiterea informaţiei presupune un consum de energie, problema telecomunicaţiilor va fi protejarea informaţiei de degradare. În acest caz, autorii afirmă că informaţia este negentropică, adică tinde spre ordine. “Informaţia contribuie la producerea ordinii şi în acest sens mişcarea vieţii este inversul celei a materiei şi suscită o luptă constantă contra degradării”.13 Caracteristica cea mai importantă a acestei lupte este creşterea informaţiei şi deci a cunoştinţelor. Mesajul va oferi cu atât mai multă informaţie, cu cât este mai imprevizibil, mai neaşteptat, iar cuvântul “informaţie” este mai curând o furnizare de elemente pentru a construi o formă dată.

Dar modelul este departe de teoriile comunicării din cauză că neglijează total categoria de semnificaţie. Cu toate acestea putem reţine de aici un lucru foarte important şi anume:

Informaţia este ceea ce reduce prin transmiterea ei ignoranţa şi incertitudinea privind starea unei situaţii date şi măreşte capacitatea de organizare a unui sistem dat.

11 Ibidem, p. 3512 Ceea ce există în Univers tinde spre destructurare şi dezorganizare.13 Ibid., p. 166

18

Care este atunci informaţia utilă pentru noi din acest model? Informaţia transmisă de către emiţător către receptor trebuie să fie cât mai clar expusă, cât mai certă pentru ca mesajul să îşi atingă destinaţia. Astfel, spre exemplu, dacă este nevoie să îi comunicăm unui om o veste importantă, indiferent că această persoană este cineva apropiat, un pacient sau un superior al dumneavoastră cea mai bună soluţie este să furnizăm o cantitate de informaţie care va fi uşor prelucrată de către interlocutorul nostru. Pe de altă parte, dacă este să urmăm întru totul acest model, ar trebui să ştim că informaţia trebuie să fie cât mai imprevizibilă cu putinţă pentru a-şi atinge scopul. Dacă dorim să creăm nişte evenimente de presă(să presupunem că sunteţi deja medici, oameni de ştiinţă, care au descoperit un preparat împotriva unei maladii şi vreţi să îl faceţi cunoscut lumii, atunci maniera de comunicare trebuie să urmeze modelul Shannon & Weaver, pentru o eficacitate a promoţiei lui pe piaţă)

Teoriile comunicării au fost studiate, deşi într-o altă formă, şi de autorii autohtoni. Problemele golbale ale omenirii, legate în principal de supravieţuire, sunt cercetate intens de către membrii catedrei Filosofie şi Bioetică a USMF. Vom meţiona în acest context termenul de informaţie socială, atribuindu-l în mare măsură teoriilor informaţionale asupra comuicării, discutat de d-l profesor, acad., dr. hab., T. N. Ţîrdea. De ce este important acest concept într-un curs de Cultura comunicării? Argumentul major ne este furnizat de însuşi autor, prin definiţia pe care o dă informaţiei sociale: “Informaţia socială este o categorie prin care se poate marca acea parte a relaţiilor sociale şi rezultatul interacţiunilor dintre elementele societăţii ce au loc atât la nivel conştient, cât şi inconştient”14, adică orice relaţie pe care o avem cu noi înşine, cu natura este privită din perspectiva sociumului.

În continuare Ţîrdea menţionează că există două tipuri de informaţie: materială şi ideală. Cea materială priveşte acea parte a informaţiei care nu depinde de om, de voinţa sa, iar cea ideală este în dependenţă directă de conştiinţa umană. Informaţia socială este combinaţia acestor două tipuri, ea nu este decât uniunea dintre informaţia materială (naturală) şi cea ideală. Transformarea materialului în ideal are loc doar pe parcursul procesului de cunoaştere. Partea ideală va deveni materială atunci când activitatea umană va fi una de creaţie. Din această perspectivă orice activitate umană este dirijată de informaţie.

Care este diferenţa dintre conceperea informaţiei din perspectiva lui Shannon & Weaver şi a lui Ţîrdea şi ce concluzii putem extrage de aici?

Vorbim foarte puţin în acest curs despre manifestările inconştiente ale individului. Totuşi, este deja demonstrat că inconştientul dirijează în mare măsură viaţa noastră. Meritul autorului autohton este acela că a subliniat foarte concret: “Informaţia există atât în conştiinţa, cât şi în

14 Цырдеа, Ф. Н. Социальная информация. Философский очерк., Кишинев, 1978, p. 31

19

inconştientul uman”.15 Indiferent că acceptăm sau nu acest fapt, majoritatea timpului, oamenii o petrec în societate. Suntem incadraţi în sistemele sociale. Deci un studiu al informaţiei din perspectivă socială, ea fiind forma superioară a informaţiei, poate aduce avantaje în comunicarea interpresonală şi profesională.

2.2. Modelele lingvisticeModelele lingvistice sunt cele care vin să le întregească pe cele

prezentate de ştiinţele matematice. Unul dintre ele este furnizat de către Roman Jacobson. O nouă dimensiune apare integrată în modelul lingvistic, una dintre cele mai importante pentru rasa umană – cea simbolică. Limbajul, care se bazează pe coduri specifice este cel care conferă mesajului un conţinut cu sens. Mesajul va avea o dublă dimensiune: Prima se referă la faptul că mesajul este un element al “circuitului informaţional” – de la emiţător informaţia se transmite printr-un canal către receptor. A doua indică faptul că mesajul poate fi descris ca un element al unui “proces de reprezentare”, un intermediar între realitate şi imaginea realităţii.

Dacă până în sec. 16 cuvintele erau în concordanţă cu lucrurile, începând cu sec. 17 este introdusă ideea de reprezentare simbolică, astfel impunându-se distincţia dintre idee, lucru, cuvânt. Ogden şi Richards oferă schema acestei abordări, care schimbă imaginea comunicării.

I(referinţă)

C (simbol) L (referent) Din această perspectivă, în analiza comunicării se va da prioritate: realităţii, accentuându-se valoarea informativă a mesajului (de

exemplu, modelele matematice şi cibernetice);psihicului, gândirii analizându-se motivaţiile, pulsiunile,

intenţiile (de exemplu, analiza tranzacţională a lui E. Berne);limbajului, menţionându-se dubla funcţie a cuvintelor – gândim

cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm cu ajutorul lor.Cuvintele în acest context sunt mai mult decât simplă reflectare a

realităţii, ele o creează. Modelul pe care îl vom prezenta este creat de către Jacobson16

care schematic arată în felul următor: referentdestinator mesaj destinatar cod

canalDintre care:

15 Idem, p.3816 Jacobson, R., Lingvistică şi poezie, în “Essais de linguistique genelare”, ed. de Minut, 1963

20

Destinatorul– este locutorul care emite mesajulDestinatarul – primeşte mesajul transmisMesajul – este un ansamblu de semne lingvistice, un enunţCanalul – asigură contactul dintre destinator şi destinatar. Codul – este constituit dintr-un ansamblu de semne comune atât

codificatorului cât şi decodificatorului.Referentul este format din elementele mediului emiţătorului şi

receptorului şi cele actualizate de mesaj. În afară de aceasta, referentul poate fi de două tipuri: a) referentul situaţional este constituit din persoane sau obiecte prezente în momentul comunicării; b) referentul textual înglobează realul absent, actualizat de mesaj.

R. Jacobson prezintă şase elemente ale comunicării, care generează cele şase funcţii despre care am discutat mai sus.

Şcolile semiotice vor aduce contribuţii importante în analiza comunicării. Roland Barthes (stucturalist francez, care analizează diverse sisteme semnificante din perspectivă semiotică. R. Barthes are meritul de a anunţa moartea autorului) oferă un model de studiere al mesajului, prin care acesta se identifică cu structura acestuia. Semiologia “generativă” descifrează condiţiile “generării” mesajului şi demonstrează necesitatea redefinirii comunicării. În locul actualului termen de comunicare, care desemnează o “circulaţie semnificativă concepută ca un proces linear”, ar fi mai adecvat conceptul de “producere a sensului”, asociat cu un model nonlinear al circulaţiei semnificative.

Modelele pragmatice aduc în prim plan analiza subiectului participant la comunicare. Problematica sensului este şi ea esenţială. Aceste modele arată că situaţiile de comunicare sunt foarte complexe. De aceea pentru a le releva sensul trebuie evocat nu numai contextul enunţării, ci şi competenţele culturale ale interlocutorilor, determinările lor psihologice şi filtrele de interpretare pe care le interpun între mesajele pe care le schimbă între ei.17

Şcoala californiană de la Palo Alto ocupă un loc important în dezvoltarea “pragmaticii comunicării”. Abordarea acestei şcoli este caracterizată drept “axiomatică a intersubiectivităţii”. “Orice interacţiune poate fi definită prin analogie cu un joc, adică cu o succesiune de punctări conduse după reguli riguroase… Există un calcul al pragmaticii comunicării umane, calcul neinterpretat până în prezent, ale cărei reguli sunt respectate într-o bună comunicare şi întrerupte într-o comunicare perturbată”.18 Comunicarea nu este, din punctul de vedere al reprezentanţilor acestei şcoli, un simplu mod de a exprima realitatea. Dintre toate iluziile cărora le este supus omul cea mai periculoasă este de a crede că există o singură realitate. Există o mulţime de versiuni ale realităţii, care sunt la rândul lor efectele comunicării şi nu reflectarea unor adevăruri obiective. Realitatea socială

17 Besnier, J.M., Stud. cit., “Reseaux”, nr.46-47, 1991, CNET Paris18 “Une logique de la communication”, Le Seull, Point, Paris, 1972, p.38

21

este o “ordine” a semnificaţiei şi valorilor, a atribuirii de semnificaţii care sunt la rândul lor un produs al interacţiunilor şi al comunicării. “Actul de a comunica nu se traduce printr-un transfer de informaţie de la emiţător la receptor, ci mai curând printr-o modelare reciprocă a unei lumi comune prin mijlocirea unei acţiuni conjugate: realizarea noastră socială prin actul limbajului este cea care dă viaţa lumii noastre… În fapt, o astfel de reţetă continuă de gesturi conversaţionale, comportând condiţiile lor de satisfacere, constituie nu o unealtă de comunicare, ci o adevărată tramă pe care se constituie identitatea noastră” (Varela, Connaitre, p.115).

În modelele comunicaţionale comunicarea nu se reduce la transmiterea “informaţiei” sau mesajelor prin codificare şi decodificare sau prin indicarea intenţiilor comunicative. Comunicarea este o comprehensiune reciprocă, o intercomprehensiune. Jurgen Habermas (filosof german contemporan, continuatorul teoriei critice a Şcolii de la Frankfurt) ne oferă un astfel de model. Din perspectiva interacţionismului simbolic comunicarea reprezintă “modelarea reciprocă a unei lumi comune prin intermediul unei acţiuni conjugate”. Este chiar activitatea comună, prin care membrii unei comunităţi construiesc o perspectivă comună – “locul comun” pornind de la care se vor raporta unii la alţii, la lume şi îşi vor organiza acţiunile.

Limbajul este cel care stabileşte o nouă ordine ontologică, el posedă funcţii ontologice directe: limbajul şi lumea reală încetează de a se mai raporta unul la cealaltă ca două realităţi diferite, el este o parte integrantă a activităţilor sociale; el articulează practicile, orientările şi relaţiile interumane într-o formă de viaţă.

Limbajul nu serveşte doar la a “desemna” lucruri şi intenţii umane, el devine o parte integrantă, constitutivă a construcţiei sociale a realităţii în interacţiunea umană.

Această abordare se îndepărtează de epistemologiile clasice: nu se mai acordă prioritate reprezentării, ci activităţii conjugate a actorilor sociali, prin care un spaţiu public, un câmp practic, un sens împărtăşit al realităţii comune sunt continuu modelate şi menţinute, ca condiţii şi rezultate ale acţiunii.

Paradigma comunicaţională presupune a considera obiectivitatea lumii comune, subiectivitatea membrilor edectivităţii şi socialitatea conduitelor. Ceea ce vom face şi noi în continuare.

2.3. Modelul SchrammWilbur Schramm în “Procesul comunicării” spune că atunci când

comunicăm încercăm să stabilim o “comuniune” cu cineva, adică încercăm să împărtăşim o idee sau o “atitudine”. Esenţa comunicării, conform autorului, constă în punere de acord a receptorului cu emiţătorul cu privire la un mesaj.

Aplicând teoria informaţiei la analiza comunicării Schramm susţine faptul că ea constă din două mari procese: de codificare şi

22

decodificare.19 Aceasta presupune că “imaginea” din mintea emiţătorului să fie reprodusă cât mai exact în mintea receptorului.

Cea mai simplă schemă a unei asemenea comunicări este următoarea:

Sursa----Codificare ----- Semnal ----Decodificare ---- Destinaţie

În cazul comunicării umane sunt prezente următoarele elemente:sursa – o persoană ce va codifica mesajul;destinatorul – o altă persoană;semnalul – limbajul folosit;codificarea;decodificarea.Când o sursă încearcă să transmită un mesaj, ea urmăreşte să

realizeze o “comuniune” cu destinatarul proiectat. Codificarea este primul pas într-un proces de comunicare.

Intenţiile comunicative trebuiesc transpuse într-un mesaj. Mesajele la rândul lor sunt compuse din semne (autorul le numeşte semnale ale unei experienţe) cum sunt cuvintele. De exemplu, cuvântul “portocală” reprezintă experienţa noastră generalizată; pentru cineva care nu a văzut o portocală, acest cuvânt nu are nici o semnificaţie. De regulă, învăţăm semnele prin asociere şi o dată învăţat ne provoacă acelaşi răspuns ca şi obiectul. Totuşi există deosebire între obiect şi semn. Dar nu ne vom referi decât foarte pe scurt la ea, din motivul că nu acesta este obiectivul temei noastre. De exemplu, cuvântul “câine” nu ne produce acelaşi reacţie ca şi un câine adevărat. Funcţia semnelor este de a suplini originalele, de a codifica experienţele noastre şi de a face posibilă comunicarea.

Schramm aseamănă sistemul nostru de semne cu o stenogramă: codificatorul trebuie să ştie să o scrie, iar decodificatorul să o citească. Mesajul o dată lansat devine independent de emiţătorul lui rămânând întotdeauna deschis; problema este dacă el va ajunge la destinatar şi dacă va fi receptat de către acesta.

Prima condiţie a funcţionalităţii sistemului descris de Schramm este ca toate verigile să fie funcţionale:

- sursa să dispună de informaţii exacte şi neechivoce;- acestea să fie codificate cu precizie în semne transmisibile şi

deci să fie transformate într-un mesaj clar;- mesajul trebuie să ajungă la receptor în forma sa autentică, iar

aicitrebuie să fie decodificat după modelul codificării.O comunicare reuşită presupune ca toţi aceşti paşi să fie realizaţi

în mod eficient, altfel lucrurile se petrec ca şi atunci când o scrisoare nu

19 Prin codificare înţelegem transpunerea unui cuvânt sau imagini într-un mesaj, prin decodificare - înţelegerea mesajului aşa cum l-a transmis codificatorul

23

ajunge la destinatar. În afară de aceste axe, Schramm introduce noţiunea de “câmpul de experienţa” al sursei şi al receptorului care se defineşte prin cunoştinţele, simbolurile, informaţiile, atitudinile celor două “verigi”. Aceasta este o condiţie indispensabilă pentru “armonizarea receptorului” şi a emiţătorului”.

Cu acest element, schema devine următoarea: Câmpul experienţei Câmpul experienţei Sursa--------------- Semnal ---------------------

Destinatar Codificare Decodificare

Întretăierea celor două figuri reprezintă câmpul comun, experienţa comună a celor doi indivizi care comunică. Atunci când suprafaţa de intersecţie a celor două câmpuri de experienţă este mare, comunicarea este facilitată, dacă suprapunerea este foarte mică, comunicarea devine foarte dificilă, iar atunci când nu există suprapunere, comunicarea nu poate exista.

Un alt element important pe care îl descoperă Schramm este dubla ipostază a comunicatorului: atât de şi codificator cât şi de decodificator. Mai precis, omul este un interpret: el codifică şi decodifică permanent mesaje. In penultima etapă a procesului, autorul introduce termenul de feedback – reacţia de răspuns a conlocutorului. Feedback-ul este foarte important în comunicare pentru că acesta ne spune cum sunt interpretate şi receptate mesajele noastre. Feedback-ul poate fi verbal şi nonverbal, după cum am menţionat deja.

În final, Schramm menţionează că de regulă, chiar şi în cele mai simple acte de comunicare sunt folosite mai multe canale: pe lângă cuvinte într-o convorbire intervin gesturile, cuvintele. Chiar şi comunicarea umană verbală implică mai multe niveluri: rostirea cuvintelor, accentuarea unora, intonaţia, organizarea cuvintelor, vocea, etc.

Din această perspectivă este necesar într-o comunicare să stabilim nişte nişe de experienţă comună, prin punerea de întrebări şi numai apoi să trecem la discuţia serioasă pe care o aveam planificată.

2.4. Modelul Gerbner Un alt autor al cărui model este foarte instructiv este G.

Gerbner,20 teoretician important al comunicării. El introduce ca elemente originale: percepţia, producţia şi semnificaţia mesajului; mesajul ca unitate a formei şi conţinutului; noţiunea de intersubiectivitate, ca expresie a raportului dintre producţia mesajului şi

20 Gerbner, G., Toward a General Axa perceptivă Model of Communication în Audiovizual Communication Review, vol. 4, 1956, pp.171-199

24

percepţia evenimentelor şi a mesajelor; procesul comunicării este unul subiectiv, selectiv, variabil şi imprevizibil.

Acesta este un model linear care pune în relaţie percepţia evenimentelor cu producţia mesajelor şi percepţia lor.

Altfel spus: cineva percepe un eveniment şi reacţionează într-o situaţie dată, utilizând anumite mijloace, pentru a face disponibile mesaje, care au o anumită formă, se situează într-un anumit context, transmit un conţinut şi antrenează anumite consecinţe.

Deci, comunicarea înseamnă mai întâi percepţia unor evenimente şi producţia unor mesaje. Reacţia şi producţia mesajului este transmisă prin anumite mijloace. În acest fel, mesajul devine disponibil comunicării. Fiecare mesaj este perceput într-un context dat şi ne spune ceva. În final, procesul de comunicare generează anumite consecinţe.

În acest model, percepţia rezultă din eveniment, îl reflectă dar şi diferă de el. Ea depinde atât de eveniment, cât şi de agenţii de comunicare. Enunţul va fi formulat în funcţie de percepţia agentului de comunicare.

Modelul lui Gerbner.21

Agenda:E – eveniment E1 – percepţia lui E de către MS – forma mesajuluiE – conţinutul mesajuluiS|E – mesajul

E1 E

Axa percepţiei Axa mijloacelor şi a controlului

S E

Axa orizontală redă procesul de percepţie, care stă la baza procesului de comunicare. Percepţia implică legătura dintre eveniment şi reconstituirea lui senzorială creativă şi cognitivă de către agentul de comunicare. De fapt, percepţia evenimentului este o reacţie a agentului. Şi reacţia şi receptarea se produc într-o anumită situaţie care are la rândul său dimensiuni psihologice, fizice şi sociale.

Între eveniment şi percepţia mesajului intervin trei elemente:- acţiunea de selecţie;- contextul în care se produce evenimentul;- gradul de accesibilitate al evenimentului.

21 Preluat din Toward a General Model of Communication, p. 238

25

A două axă, cea verticală, ne prezintă elementele ce caracterizează producţia de mesaje şi controlul relaţiei dintre agentul de comunicare şi mesaj. Este axa mijloacelor comunicării, care sunt formate din:

- agenţi fizici, ce permit transmiterea semnalelor (canale, media, mijloace tehnice);

- procedee de alegere şi combinare a mijloacelor utilizate;- resurse administrative şi instituţionale pentru controlul

producţiei şi distribuirii mesajului.Cu ajutorul acestor mijloace, mesajul devine disponibil pentru

destinatar.Enunţul mesajului se produce întotdeauna într-un context dat,

care se referă la elementele ce intervin pentru ca un eveniment să fie selectat şi perceput.

Orice transmisie structurată şi nealeatoare este un semnal. Forma acestui semnal (al mesajului) cuprinde calităţi de reprezentare, de referinţă sau de corespondenţă. Deci, semnalul cuprinde elementele de formă şi conţinut ale mesajului, deci de semnificaţie (pentru că forma şi conţinutul sunt indisolubile).

În sfârşit orice percepţie produce efecte. Unele ţin de atingerea obiectivelor vizate, altele sunt neintenţionate. Gerbner prezintă un exemplu pe baza evenimentului “plouă”. Modelul indică îndeosebi importanţa elementelor care intervin în percepţia evenimentelor: punctele de vedere şi experienţele trecute ale agentului de comunicare influenţează percepţia (E1). Dar fiecare persoană are propriile percepţii, deci un eveniment poate fi perceput în mod diferit de către agenţi diferiţi. În afară de aceasta, modelul ne arată că sistemul comunicării este dinamic şi deschis. El poate fi aplicat în analiza diferitelor situaţii şi tipuri de comunicare.

Punctul slab al lui Gerbner în ce priveşte acest model este că el nu tratează realmente problema sensului şi a semnificaţiei.

2.5. Analiza tranzacţională Unul dintre cele mai simple răspunsuri la întrebarea “ce este analiza

tranzacţională” ne este furnizat de către Vera F. Birkenbihl în “Antrenamentul comunicării”: “Analiza tranzacţională este o formă a analizei experimentale de dr. Eric Berne, care dă posibilitatea profanului să atingă în cel mai scurt timp capacitatea intelectuală şi emoţională de a se înţelege pe sine şi ceilalţi”.22 Deşi pot apărea obiecţii la explicaţia de mai sus, scopul nostru se rezumă la a explica cât mai concret elementele analizei tranzacţionale şi nu de a purta discuţii la nivel terminologic.

Autorul analizei tranzacţionale, E. Berne, observă că adesea în procesul interacţiunilor sociale oamenii îşi schimbă maniera de a vorbi, tonalitatea, poziţia, vocabularul, punctele de vedere, etc. O dată cu

22 Birkenbihl , Vera F., Antrenamentul comunicării, ed. Gemma Press, 1998, p.86

26

P

A

comportamentul se schimbă şi emoţiile. De exemplu, acelaşi om poate fi într-un moment un tată şi un soţ tandru şi iubitor, iar în altul un şef dictatorial sau un fiu nerecunoscător.

Ştim că fiecare persoană deţine un set de scheme ce îi determină comportamentul şi care sunt legate de anumite stări ale eu-lui.23 Berne vine să interpreteze într-un mod deosebit şi foarte veridic, după părerea noastră, aceste stări. În acest sens, autorul vorbeşte despre trei categorii, sau stări ale eu-lui:

- stările, care pot fi asemănate cu imaginea părinţilor;- stări autonome ale eu-lui ce sunt direcţionate spre evaluarea

obiectivă a realităţii;- stări, care funcţionează din momentul fixării lor, în copilăria

timpurie şi demonstrând “rămăşiţe arhaice”.Aceste stări sunt numite de către Berne:1. Părinte; 2. Adult; 3. Copil.Specificitatea acestei teorii este că noi suntem diferiţi în timpuri

diferite şi în contexte diferite. Deci viaţa noastră, sentimentele, concepţia despre lume depinde de starea ce se menţine mai mult (de exemplu, învingătorul se află preponderent în starea Adult iar învinsul se regăseşte în starea Copil. Cea mai simplă schemă prezentată de către Berne este următoarea:

Fiecare persoana are părinţi sau pe cineva care îi înlocuieşte şi deci fiecare păstrează stările părintelui, pe care le activează din când în când. Astfel, putem spune că “fiecare poartă în sine Părintele”. Fiecare dintre noi (ne referim aici şi la copii) este

capabil să prelucreze anumite informaţii la nivel obiectiv, cu condiţia ca aceste stări să fie activate. Deci, putem spune la fel de bine că “Fiecare persoană poartă în sine un Adult”.

Oricine a fost cândva mai tânăr decât acum, din această cauză el poartă în sine impresii din anii trecuţi, care pot să transpară la un moment dat. Aşadar, putem spune şi aici, că “Fiecare dintre noi poartă în sine un Copil”.

Înainte de a descrie fiecare stare detaliat, vom atrage atenţia asupra altei scheme,24 pe care o vom discuta mai târziu.

Părinte Părinte critic grijuliu

23 După Berne stările eu-lui pot fi descrise ca un sistem coerent de sentimente şi modele comportamentale.24 Берн, Е., Игры, в которые играют люди, Люди, которые играют в игры, Прогресс, Москва, 1988, p.164

27

PPărint

eA

Adult

KCopil

PPărint

e

K

Copil natural Copil Rebel

Aşadar, Copilul este starea eu-lui în care persoana simte, acţionează, gândeşte, reacţionează ca un copil de vârstă mică. Fiecare om poartă în sine elemente ale unui băieţel sau ale unei fetiţe. Totodată, ea nu poate fi numită nedezvoltată sau copilăroasă. Berne atenţionează că această stare aminteşte doar de un copil de 2-5 ani. Este nevoie ca omul să înţeleagă starea Copilului său, pentru că aceasta este una dintre stările cele mai importante.

Copilul se poate manifesta în două sensuri: ca un copil adaptat şi ca unul normal. Copilul adaptat îşi schimbă comportamentul în funcţie de influenţa Părintelui. El se comportă exact cum şi-au dorit părinţii. Berne spune că închiderea în sine sau tânguiala sunt la fel modalităţi de adaptare. În acelaşi timp, Copilul natural se manifestă spontan, el poate fi rebel sau creativ, obidient sau nu. Copilul este izvorul intuiţiei, bucuriilor, dragostei, urii etc. Aici se dezvoltă şi stima de sine. Expresia prin care Copilul poate fi lesne recunoscut este “Eu vreau!”.

Părintele este cel care stabileşte nişte limite, coerciţii. După cum putem observa în schema de mai sus, acesta poate fi la fel de două tipuri: grijuliu25 şi critic. În Părinte se află dragostea părintească, modelul comportamental părintesc, tendinţa de a ajuta şi da sfaturi. Părintele Critic este cel mai dificil, aici se stabilesc limitele, se cenzurează, se emit interdicţii de genul: “Nu face asta”, “Nu striga”. Tot Părintele Critic este “responsabil” pentru prejudecăţi şi stereotipii. Afirmaţiile făcute în starea Părintelui au un caracter general valabil, nu există loc pentru discutarea adevărului. În Părintele Critic se află cea mai mare parte a moştenirii lăsate de către părinţi. Părintele Grijuliu este cel în care se localizează tendinţa de a da sfaturi, de a-i ajuta pe ceilalţi.

În general, Părintele îndeplineşte două funcţii de bază. În primul rând, datorită acestei stări oamenii pot să joace rolul de părinţi. În al doilea rând, datorită Părintelui multe reacţii sunt deja automatizate şi nu pierdem o mulţime de timp şi energie pentru a gândi asupra anumitor lucruri. Sunt acţiuni pe care le îndeplinim pentru că “aşa trebuie”.

În ce priveşte Adultul, Berne spune “starea eu-lui, la care îi spune Adult este necesară pentru a trăi”26. Oamenii prelucrează informaţia şi descoperă posibilităţi ce îi ajută interacţioneze cu lumea. El îşi cunoaşte propriile neajunsuri şi talente şi ştie să le folosească. Adultul analizează datele, ia decizii, explică şi înţelege. Rolul Adultului este de a controla acţiunile părintelui şi al Copilului, el este mediatorul.

25 Vom folosi cuvântul “grijuliu” şi nu “tandru”, după cum au tradus alţi autori, din cauza adecvării termenului stării părintelui. Tandru are şi altfel de conotaţii, ce lipsesc din atitudinea părintească.26 Берн, Е., Игры, в которые играют люди, Люди, которые играют в игры, Прогресс, Москва, 1988, p.19

28

P

A

K

P

A

K

P

A

K

P

A

K

P

“Aşadar, toate trei aspecte ale personalităţii sunt deosebit de importante pentru ca omul să poată supravieţui. Schimbările lor sunt necesare numai în momentul în are unul dintre aceste aspecte favorizează apariţia unor boli. În situaţiile obişnuite – Părintele, Adultul şi Copilul – merită acelaşi respect, din cauza că fiecare stare face ca viaţa omului să fie plină şi cu sens”.27

Analiza tranzacţională cuprinde mai multe părţi. Ceea ce am prezentat mai sus este numit de către Berne analiza structurală. Ne vom ocupa în continuare de analiza tranzacţională,28 iar în capitolul următor de jocuri.

Scopul analizei tranzacţionale (o vom numi în continuare doar analiză, din considerente de spaţiu) este de a descoperi care stare a eu-lui a realizat reacţia tranzacţională.

Există câteva tipuri de tranzacţii: simple, complexe, încrucişate. În momentul comunicării a două persoane interacţionează şase stări ale eu-lui (câte trei pentru fiecare). În cele mai simple tranzacţii săgeţile, după cum putem observa din schema de mai jos, sunt paralele. Ele sunt numite de către Berne, tranzacţii complementare. Deci, pot exista nouă tipuri de tranzacţii simple (PP, AA, KK, PK, PA, KP, KA, AP, AK). După cum putem observa tranzacţia e simplă atunci când eul partenerului reacţionează. Partenerii se înţeleg sau altfel spus sunt pe “aceeaşi lungime de undă”.

Exemplu :- Hai să discutăm tranzacţiile - Cu plăcere. Le putem şi analiza.Tranzacţiile încrucişate sunt prezentate în alt fel şi de obicei

semnifică neînţelegerea locutorilor. De exemplu: - Unde sunt foarfecele (A)? – De ce sunt eu întotdeauna vinovată de toate?!(K). Schematic vom reprezenta acest tip de tranzacţii astfel:

27 Idem, p.2028 Тranzacţia este după Berne, cea mai mică unitate de comunicare. Salutul unei persoane către alta constituie o jumătate de tranzacţie, răspunsul este cealaltă jumătate.

29

P

A

K

P

A

K

P

A

K

P

A

K

Berne consideră că acest tip de tranzacţii cauzează în special probleme.

Al treilea tip de tranzacţii sunt cele complexe, care se împart la rândul lor în două tipuri: duble şi unghiulare. Tranzacţiile complexe se deosebesc de cele simple sau de cele încrucişate prin aceea că presupun întotdeauna un motiv ascuns. Unul dintre cele mai bune exemple pentru o tranzacţie unghiulară e furnizat chiar de către Berne. Stimulul este, după cum observăm din schema29 ce urmează, îndreptat de către Adult către Adultul celuilalt, când de fapt acesta ţinteşte spre Părinte sau Copil.

Agenda: nivel evident(social) al tranzacţiei

- nivelul ascuns (psihologic)

Exemplu: - Puteţi cumpăra acest frigider, dar cred că nu vă convine preţul,

nu e de buzunarul Dumneavoastră- Îl voi lua exact pe acesta.După cum putem observa vânzătorul, la nivel social se adresează

adultului, la nivel psihologic însă mesajul e direcţionat spre copil. Răspunsul în această tranzacţie este adecvat (K A).

În tranzacţiile duble participă patru stări ale eu-lui. Schematic30

vom reprezenta acest lucru astfel:

Aici îşi au locul şi jocurile sexuale, flirturile. În acest caz la nivel social, Adultul se adresează Adultului, iar la nivel psihologic Copilul – Copilului. De exemplu, la o întâlnire între doi parteneri:

Am ales astăzi nişte flori deosebite pentru tine, dar sunt acasă la mine. Vrei să mergem să le luăm?

Da! Îmi plac foarte mult florile.

29 Берн, Е. Игры, в которые играют люди, люди которые играют в игры, ed. Прогресс, 1988, p.2530 Idem, p.25

30

Aparent, iniţiativa aparţine Adultului, dar concluzia (acţiunea) este hotărâtă de către Copil. Deci dacă tranzacţionăm în acest fel, trebuie să fim atenţi, pentru că ne pot aştepta surprize.

În “Games people play” Berne specifică faptul că total în comunicare sunt posibile 6561 variante sau tipuri de tranzacţii. Dar numai 6 dintre ele au importanţă în cotidian. Acestea sunt:

Părinte – Părinte; 2) Părinte – Adult; 3) Părinte – Copil;4)Copil – Părinte; 5)Copil – Adult; 6) Copil – Copil.Atuul analizei tranzacţionale, în comparaţie cu alte modele

prezentate mai sus, constă în simplitatea şi aplicabilitatea ei. Oricine poate învăţa să deosebească tranzacţiile simple de cele încrucişate şi atât mai mult de cele complexe. Totodată, acest tip de analiză oferă avantaje importante şi pentru ştiinţă. Berne spune: “Analiza tranzacţională ne oferă o determinare clară a sistemului ca întreg ceea ce este foarte important pentru metodologia ştiinţelor. Tranzacţia, constând dintr-un stimul şi o reacţie, verbală sau nonverbală, este o unitate de acţiune socială. Noi o numim tranzacţie pentru că fiecare obţine ceva în urma ei. De aceea oamenii participă. Tot ce se întâmplă între două sau mai multe persoane poate fi structurat în unităţi de tranzacţii, ceea ce constituie un mare avantaj pentru ştiinţă.31

Încercând să trasăm o concluzie asupra comunicării, putem accentua că de fapt, comunicarea este un fapt social, ca şi limbajul, “ea determină conduita zilnică a membrilor speciei noastre” şi de asemenea constituie “ţesutul organizării sociale”.

Trăsăturile caracteristice ale comunicării sunt: Socialitatea, care desemnează reglarea comportamentului într-o

specie, funcţia ei este de a instaura comunicarea utilizând un anumit cod;

Reciprocitatea, ce implică la un organism capacitatea de a atribui altor organisme propria sa capacitate de a observa şi de a interpreta comportamentul altora;

Abstracţia, adică abilitatea de a se referi în cadrul unei comunicări nu numai la elemente concrete, ci a transcende spaţial şi temporal;

Intenţionalitatea, care desemnează cunoaşterea unui sistem de comunicare şi capacitatea de a-l aplica.

Aceste caracteristici ale comunicării au evoluat pe scară animală până la societatea umană, unde formează un sistem. Limbajul este cel care diferenţiază sistemele naturale ale comunicării de cele umane. El marchează ieşirea “culturii” din “natură”, continuând să facă parte din ea.

Rezumând, putem accentua că în activitatea de comunicare pot fi combinate mai mult modele:

31 Idem, p.175

31

1. modelul activ – în care mesajul este transmis de emiţător, apoi receptorul sau receptorii reacţionează. Acest model este cunoscut şi sub numele de teoria glonţului: un trăgător, “emiţătorul” încarcă un glonţ (transmite) într-o ţintă (receptorul) care cade (primeşte mesajul şi este afectat de el) sau rămâne în picioare (mesajul nu este recepţionat). De exemplu, modelul informaţional şi cibernetic, lingvistic prezentate mai sus;

2. modelul interactiv, care include conceptul de feedback: un emiţător transmite un mesaj către un receptor, care decodifică conţinutul şi transmite, la rândul său, un mesaj emiţătorului iniţial (modelul Schramm, Gerbner);

3. modelul tranzacţional, în care comunicarea este multidirecţională, reciprocă şi simultană. Toţi participanţii aflaţi într-o tranzacţie au rol activ în transmiterea şi receptarea mesajelor, rolurile schimbându-se între emiţători şi receptori sau având chiar posibilitatea de a coexista, de exemplu, modelele pragmatice sau a lui E. Berne, prezentate în cadrul acestei lucrări.

BIBLIOGRAFIE:1.Birkenbihl , Vera F., Antrenamentul comunicării, ed. Gemma Press,

19982. Берн, Е., Игры, в которые играют люди, люди которые играют

в игры, ed. Прогресс, 19883. Gerbner, G., Toward a General Model of Communication în

“Audiovizual Communication Review”, vol. 4, 19564. Luckmann, Th., Le langage dans la societe în “Revue international

de Sciences Sociales”, UNESCO, vd.99, nr.1, 19845. Saussure, F de., Course de le lingvistique generale, ed. Payot, Paris,

1969

CAPITOLUL III: PSIHO-LOGICA COMUNICĂRII

cuvinte-cheie: introvertit, extravertit, raţionalist, empirist, scenariu, învingător, învins

Există un motiv esenţial pentru care este necesar să discutăm şi să analizăm pe larg tipurile psihologice. Sarcina majoră a cursului nostru este de a oferi tehnici de comunicare eficientă pentru diverse tipuri umane. Prin analiza ce urmează, unul dintre obiectivele pe care n-i le-am propus la început va fi realizat.

32

De a lungul secolelor filosofii şi oamenii de ştiinţă au încercat să descopere misterul numit om. Poate din această cauză există atât de multe cercetări în domeniu. Încă din filosofia antică, începând cu Platon şi Aristotel a fost căutată ideea unui tip, сe ar caracteriza indivizii umani.

Conform Dicţionarului Explicativ al limbii Române tip înseamnă:

- individ, exemplar, obiect care întruneşte anumite trăsături reprezentative, esenţiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte de acelaşi fel;

- totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase, caracter distinctiv, particularitate32.

Jung, în „Tipuri psihologice” spune „Tipul este un model caracteristic al unei atitudini generale, care se manifestă în numeroase forme individuale”.33

În “Psihologia persoanei”, N. Mărgineanu scrie: “Noţiunea de tip se referă la aceea de clasă, anume la clasa pe care o putem distruge înlăuntrul uneia şi aceleiaşi speţe. Cu referire la om, ea e deci mai concretă decât cea de individ în general şi mai abstractă decât cea de individ concret, ţinând, aşa zicând un just echilibrul între ele”.34

Problema tipurilor este una a încercării de a găsi un drum de mijloc în definirea omului, de a nu cădea în cercetări totalmente rupte de realitate sau a reduce studiile psihologice la un individ concret.

În continuare, Mărgineanu scrie: “... Această idee ... nu e singura proprietate a noţiunii de tip. Mai există a doua, care ulterior s-a dovedit a fi mult mai importantă decât întâia ideea de structură... în baza acestei structuri, care stă la baza noţiunii de tip, generalizarea cunoaşterii e posibilă nu numai de la un individ la altul, ci de la un caracter la altul”.35

Deci, o structură este formată dintr-un caracter de bază, ce se leagă cu alte caractere conform unor norme. Această structură se aplică tuturor indivizilor care fac parte dintr-un anumit tip.

Încercările de a teoretiza categorizarea lumii sunt multiple şi diversificate. Din această cauză este foarte greu să oferim o privire generalizatoare, în lucrarea noastră, din care apoi să le deducem pe cele de care avem nevoie. De problema tipurilor nu s-au ocupat numai psihologii. Printre autorii ce oferă câte o tipologizare îi putem menţiona pe Schiller, Nietzsche, Jordan, James, Spranger, Jung, Murray, Berne.36 Lista autorilor

32 DEX, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 1093

33 Jung, C.G., Tipuri psihologice , ed. Humanitas, Bucureşti , 1997, pg.520.34 Mărgineanu, N., Psihologia persoanei , editură Şti inţif ică, Bucureşti , 1999, pg.36035 Idem, pg. 362.

36 Schiller distinge între tipul nativ şi sentimental , în studiile sale estetice. Primul este inventat spre natură şi lume din afară. Tipul sentimental, însă poate fi lesne identificat cu introvertitul.

33

poate fi continuată. Desigur că dintre acestia, cea mai cunoscută, profundă şi în cele din urmă adecvată realităţii este tipologia lui Jung. Aşadar, vom apela la teoria lui, sprijinind-o pe tipologia „filosofilor” a lui James şi într-in sfârşit vom întregi analiza noastră cu teoria scenariilor a lui E. Berne, un psihanalist celebru, din generaţia structuralistă.

1.1. Tipurile lui James. În “A new name for some old ways of thinking” W. James,

întemeietorul pragmatismului, vorbeşte despre două tipuri de temperament, proprii filosofilor. El afirmă: “Filosoful se încrede în temperamentul propriu. El îşi doreşte o lume care să se potrivească cu temperamentul său şi crede de aceia în orice reprezentare a lumii care i se potriveşte. Simte că oamenii posedând alt temperament nu sunt corect acordaţi la caracterul real al lumii şi îi consideră, de fapt, incompetenţi şi filosofi slabi, oricât l-ar depăşi în abilitate dialectică. Dar în discuţiile publice, el nu poate revendica doar din raţiuni de temperament autoritate şi distincţie specială. De aici, o anume lipsă de seriozitate în discuţia filosofică; cea mai însemnată dintre premisele noastre nu este niciodată amintită”.37

Aşadar una dintre “premisele majore” despre care vorbeşte James este că temperamentul determină modul de comportament şi modalitatea de a purta o discuţie, chiar formele gândirii. În filosofie, putem distinge două tipuri: empiristul şi raţionalistul. După

Atenţia sa este îndreptată spre lumea interioară. Nietzsche operează cu tipul dionisiac şi apollinic , dintre

care primul este apropiat de extravertit , iar cel de al doilea de întrovertit .

Jordan la rândul său diferenţiază între “the less impassioned” şi “the more impassioned”.

James împarte filosofii în două categorii, conform temperamentelor: empirist şi raţionalist.

Spranger nu lucrează numai la nivel psihologic, ci cu criterii sociale, pornind de la categoriile fundamentale de valori. Astfel din teoria sa reies 6 tipuri: teoretic, economic, estetic, social şi religios.

Murray distinge 6 ramificări generale, în care este inclus raportul întroversiune-extraversiune:

a) Gradul şi felul de expresie şi participare socialăb) Catexiunea (canalizarea şi fixarea energiei erotice)c) Gradul de conformitate socialăd) Gradul de activitate şi liberă energiee) Gradul de perseverenţă contractivăf) Aptitudinea perceptivă şi cognitivă.

E. Berne se referă la fel la viaţa socială mai mult şi oferă polarităţile: învingător – învins , despre care vom vorbi mai târziu.37 James, W. A new name for some old ways of thinking , Londra, 1911 citat în Jung, C.G. Tipuri psihologice , ed. Humanitas, Buc, 1997, pg. 325.

34

părerea noastră aceste două tipuri pot fi extinse întreg universului naturii umane. Tocmai din această cauză am ales spre discuţie tipurile propuse de către James şi nu a altui autor: maniera de a fi “adoratorul principiilor abstracte şi veşnice” (raţionalistul) sau de a fi “iubitorul de fapte reale în toată varietatea lor neşlefuită” (empiristul) este proprie nu numai filosofilor. Întreagă umanitate poate fi diferenţiată cu ajutorul acestor formule.

Pentru James “raţionalistul” este sinonim cu intelectualistul, iar empiristul cu senzualistul. El îl numeşte pe primul “tender-minded”, iar pe al doilea „tough-minded”, caracterizând astfel natura celor două mentalităţi. James nu uită să menţioneze că aceştia doi se desconsideră reciproc.

Pentru a caracteriza tipurile sale autorul foloseşte nişte opoziţii binare, pe care le vom prezenta în manieră schematică.

Tender- minded Tough-mindedRaţionalist Empirist

Urmează principii Urmează realităţiIntelectualist SenzualistIdealist MaterialistOptimist PesimistReligios ReligiosIndeterminist DeterministMonist PluralistDogmatic Sceptic

Caracteristicile “urmează principii” sau “urmează realităţi” ni se par determinante în cazul nostru38. Raţionalistul crede în existenţa unor principii supreme, care la un moment dat pot să-i hotărască viaţa, iar empiristul este un pragmatic, determinat să cunoască şi să exploateze realitatea. Aşadar raţionalistul va percepe lumea în chip monist, adică va începe cu întregul şi universalul. Empiristul este însă pluralist, el începe cu partea şi ajunge să facă o colecţie pentru a constitui întregul. Raţionalistul este un om al sentimentului, pe când empiristul este unul al faptelor. Cel dintâi crede în voinţă liberă, celălalt este fatalist.

Flournoy, unul dintre autorii ce scriu despre James, în “La filosofie de W. James” spune că este vorba de opoziţia dintre modul de a gândi abstracţionist, adică pur logic şi dialectic, atât de îndrăgit de filosof, dar care lui James nu-i inspiră nici un fel de încredere, părându-i tragic, găunos, firav, căci e lipsit de contactul cu lucrurile particulare (n.a. James îl numeşte pe raţionalist “tender-minded” şi “soft-headed” (adică tradus ad literam “cap moale”) şi modul de a gândi concret, „tough-minded” care să hrăneşte din fapte ale experienţei şi nu părăseşte niciodată regiunile comune, dar solide, deci datele pozitive.

38 Sunt esenţiale pentru că majoritatea oamenilor, chiar dacă nu operează cu aceşti termeni, comunică în baza lor

35

Fireşte este clară înclinaţia lui James pentru tipul de gândire empirist. Remarca pe care o face Jung în acest sens este următoarea: “Orice se situează de partea gândirii concrete, oricine preferă adică reprezentările faptelor va vedea în abstracţie ceva slab şi debil, căci o va măsura după soliditatea faptului concret, senzorial dat”.39 Aceasta nu înseamnă însă că o gândire este mai puţin raţională decât alta. Ambele tipuri sunt raţionale (ne vom întâlni cu aceeaşi problemă şi în clasificarea lui Jung). Opoziţia însă este în altceva: există două tipuri diferite de concepere a lumii. Primul tip, cel raţionalist, gândeşte lumea în mod abstract, pe când empiristul are un mod concret de a gândi. Empiristul atribuie gândirii o substanţialitate rezistentă, care de altfel nu este altceva decât o autoiluzionare, pentru că substanţialitatea revine realităţii exterioare şi nu gândirii empirice, care în mare măsură nu ştie să se afirme în raport cu datele exterioare depinzând de senzaţii şi neavând posibilitatea să se ridice mai sus de reprezentare şi clasificare prin prisma acestor date.

Gândirea concretă apare astfel lipsită de autonomie, pentru că se bazează mai mult pe fapte exterioare, ce o depăşesc. Această gândire este legată de o serie de reprezentări conectate senzorial şi pusă în mişcare de schimbarea percepţiilor. În acest caz putem vorbi mai mult de o apercepţie pasivă a lumii decât gândire. Şi pentru a face o extensie spre tipologizarea propusă de către Jung vom accentua că tipul de gândire concret este mai mult interesat de obiect, care la rândul său este perceput empatetic, el se comportă cvasiautonom în lumea de reprezentări a subiectului şi atrage după sine concepţia. Acest tip este prin urmare extravertit, pentru că afirmă importanţa obiectului, astfel încât îşi orientează atitudine după el. În realitate, obiectul nu are o valoare forte mare pentru el, de unde vine faptul că importanţa acestuia este permanent sporită.

Pericolul care îl ameninţă pe extravertul–empirist este de a se pierde în obiecte, el tinde să renunţe la sine în favoarea obiectelor şi să asimileze subiectul obiectului. Tipul de gândire poate fi pur ideal, în măsura în care demonstrează că ideile de care să uzează în gândire sunt într-o mare măsură împrumutate din exterior, adică sunt mediate de tradiţie, educaţie, societate. Dar orientarea spre obiect nu schimbă cu nimic funcţia gândirii, însă are un impact asupra manifestării ei. Gândirea extravertită este vrăjită de obiect. Astfel categorizarea lumii de către un subiect extravertit este foarte deosebită de cea a introvertitului, a cărui gândire o vom analiza în cele ce urmează.

Raţionalistul are o gândire abstractă. Pentru el nu contează atât reprezentarea senzorială, cât ideea abstractă, care nu este altceva decât abstracţia unei serii de experienţa, după cum ne relatează Jung, extrasă a posteriori dintr-o serie de experienţe, de aceea fiind mai slabă decât acestea. Creierul, care nu conţine însă numai categorii a posteriori, ci şi a priori (o ştim de la Kant) poate fi comparat cu un instrument vechi,

39 Jung, C.G. , Tipuri psihologice , ed. Humanitas , Buc, 1997, pg.328

36

dar modernizat, care ordonează experienţele activ şi obligă la anumite concluzii şi judecăţi. Aceste ordonări răspund unor condiţii severe şi sunt la rândul lor condiţiile a priori ale conceptualizării. Ele sunt linii fundamentale, care atribuie materiei o anumită formă astfel că acestea pot fi apoi gândite ca imagini. Gânditorul abstract este dominat de arhetipuri sau imagini originare, care sunt de altfel fără conţinut, atât timp cât obiectul este ridicat la rangul de factor determinant al gândirii. Dacă însă obiectul nu este perceput empatetic, energia care i se refuză se reîntoarce spre subiect.

Astfel subiectul este perceput empatetic şi imaginile preformate sunt activate în el şi influenţează mai mult decât orice altceva conceptualizarea lumii. Poate fi vorba în acest caz despre un introvertit.

Dacă empiristul observă obiectul şi se interesează de comportamentul acestuia, raţionalistul observă mai degrabă relaţiile de anologie dintre obiecte.

Din cauza faptului că individul empirist percepe empatetic obiectul, ajunge să identifice foarte încet similitudinile care le leagă, motiv pentru care gândirea lui are un aspect vâscos. Un om de asemenea factură va câştiga mai uşor încrederea oamenilor, este mai deschis spre comunicare şi foarte empatic.

Iners, cel ce abstractizează, sesizează la fel de rapid asemănările, dar înlocuieşte obiectele cu caracteristici generale şi îşi modelezează experienţa prin propria sa activitate de gândire, care însă este tot atât de influenţată de imaginile originare ca şi gândirea concretă de obiect.

În forma lor extremă, ambele tipuri de gândire produc mitologii, unele se exprimă concret prin celule, atomi, etc., celălalt însă construieşte idei “eterne”. Astfel un raţionalist va construi planuri detaliate de acţiune, dar îi va fi mult mai greu să le realizeze.

După ce am analizat aceste tipuri vom încerca să vedem care sunt diferenţele de adaptabilitate la mediu, căci aceasta ne spune foarte mult despre modelul pe care îl adoptă omul pentru a categoriza lumea şi pentru a acţiona.

Determinarea severă prin factor obiectivi a empiristului nu înseamnă cum s-ar părea la prime vedere, o adaptare deplină la condiţiile de viaţă. Individul empirist nu se adaptează, ci se inserează în datul obiectiv. Dar nu putem afirma că acest dat obiectiv corespunde normalului. Din punct de vedere istoric condiţiile obiective pot fi anormale. Omul poate să prospere în aceste condiţii, dar numai până când se va prăbuşi împreună cu mediul său, tocmai din cauza că s-a înserat şi nu adaptat (de menţionat aici că adaptarea presupune mai mult decât o simplă alăturare la condiţiile mediului imediat).

Tipul de gândire raţionalist este într-o relaţie constantă cu sinele şi face abstracţie de senzaţiile sau sentimentele care îi pot tulbura cursul gândirii. El încearcă să subiectivizeze dat-ul obiectiv şi aici desigur că există la fel de multe riscuri în adaptabilitatea la lumea exterioară. Gândirea empiristă nu ajunge întotdeauna să traducă

37

imaginea sa esenţială într-o idee adecvată faptelor. Apar astfel intuiţiile a o mulţime de posibilităţi, care în majoritatea cazurilor nu se realizează, această gândire devenind într-o oarecare măsură sterilă. Plus la aceasta, intervine o relaţie nesatisfăcătoare cu obiectul, care duce desigur la nenumărate frustrări.

2. 2. Tipurile lui Jung Dintre autorii consacraţi, Jung este cel care ne oferă cea mai

completă imaginea a temperamentelor. În afară de binecunoscuta distincţie introversiune – extraversiune maestrul vorbeşte despre patru tipuri fundamentale: gândire, simţire, intuiţie şi senzaţie. Acestea patru se pot împărţi în două clase în raport cu calitatea funcţiilor fundamentale: tipuri raţionale şi iraţionale. În prima categorie vor intra tipul gândire şi simţire. În categoria “iraţionalului” vor intra celelalte două tipuri: intuiţie şi senzaţie. Toate tipurile fundamentale pot fi extravertite şi introvertite. Extraversiunea şi introversiunea sunt atitudini tipice, care nu depind de vârstă, sex, ocupaţia individului sau categoria lui socială.

Tipul extravertit. Se poate spune că “atunci când cineva gândeşte, simte, acţionează, într-un cuvânt trăieşte în acord nemijlocit cu împrejurările obiective şi cu exigenţele acestora, atât în sens bun cât şi în sens rău”40 este extravertit. Pentru el relaţia cu obiectul contează mai mult decât dat-ul subiectiv. El se lasă influenţat de persoane şi lucruri şi poate fi caracterizat printr-o determinare de tip obiectiv, dar adeseori din cauza că se pierde în condiţii exterioare, nu atrage atenţia asupra nevoilor sale.

Gândirea extravertită este orientată spre fapte obiective, ea acţionează de parcă nu ar putea exista fără orientarea exterioară. Uneori, spune Jung “lasă impresia de lipsă de libertate şi uneori de miopie, în ciuda mobilităţii cu care evoluează în spaţiul limitat de graniţe obiective”.

În continuare, Jung diferenţiază între tipul “gândire”, “intuiţie”, “simţire” şi “senzaţie”, care după cum am subliniat mai sus, pot fi introvertiţi sau extravertiţi. Astfel, tipul gândire-extravertită poate fi caracterizat prin aceea că dintre aceste patru funcţii, primul loc este ocupat întotdeauna de gândire. Toate formele de viaţă dependente de sentiment sunt reprimate – prietenia, iubirea, gustul artei, etc. Dacă atitudinea lui conştientă este exagerată, toate scrupulele personale cad. În slujba idealului, toate celelalte – familie, copii, sănătate, carieră vor avea de suferit. Interesul pentru persoane apare diminuat în cazul tipul gândire extravertită. Din cauza susceptibilităţii inconştiente limbajul lui devine aspru şi agresiv, este o persoană destul de dogmatică, dar totodată creativă. Acest tip, după Jung se întâlneşte la bărbaţi, şi mult mai rar la femei. Tipul simţire extravertită însă este propriu femeilor pentru că “sentimentul este incontestabil o particularitate a psihologiei feminine”.

40 Idem, p.362.

38

Motoul acestui tip poate fi o expresie a unei paciente a lui Jung “doar nu pot gândi ceea ce nu simt”. Deci, sentimentul este predominant dar corespunde datelor obiective şi valorilor general umane. Tot din acest moto poate fi dedusă cea de-a două trăsătură definitorie: gândirea este aplicată numai în cazul în care persoana simţire extravertită simte ceva vis-a-vis de fenomen. Ea poate gândi atât cât îi permite sentimentul.

Ambele tipuri extravertite sunt numite de către Jung raţionale din cauza că acestea “sunt definite de primatul funcţiilor raţionale ale judecăţii”. Raţionalitatea lor se bazează pe fapte obiective, mai bine zis pe ceea ce umanitatea consideră a fi raţional.

Celelalte două tipuri, senzaţie şi intuiţie sunt numite iraţionale din cauza că acţionează în baza percepţiei.41 Pentru tipul senzaţie extravertită (întâlnit mai des la bărbaţi) senzaţia este elementul vital. Ceea ce caracterizează cel mai mul acest tip este sentimentul realităţii. Toată viaţa lui este un ciclu de “experienţe noi”, însă tipul senzaţiei nu reflectează asupra lor. Este interesat de realitatea palpabilă, ea devine chiar idealul lui. În cazul în care dispare în spatele senzaţiei, acest tip riscă să devină dezagreabil. Ataşamentul faţă de obiect este împins la extrem, el poate deveni de o senzualitate grosolană, iar pentru a-l face conştient de ceva este nevoie de presiuni afective.

Ultimul dintre tipurile extravertite – intuiţie, poate fi definit prin expresia “lumi posibile”. În acest caz celelalte funcţii sunt refulate, iar intuiţia are influenţa hotărâtoare asupra acţiunilor. Nimic nu îl poate face pe tipul intuiţie să accepte stabilitatea. El are o moralitate a sa anume, nu este interesat de bunăstarea celor din jur. Pericolului cel mai mare pentru tipul intuiţie este să-şi risipească prea uşor viaţa, insuflându-le altor entuziasm şi curaj, dar şi refuzând să se fixeze într-un loc anume pentru a culege roadele muncii sale.

Deci, atitudinea extravertită este condusă în primul rând de factorii obiectivi, de condiţiile exterioare, ceea ce are individul în interiorul său nu contează prea mult. El nu este autonom în lumea de reprezentare a subiectului şi are tendinţa de a se pierde în obiecte.

Tipul introvertit. Deosebirea esenţială dintre tipul extravertit şi cel introvertit este orientarea lor spre obiect sau subiect. Atitudinea introvertită alege ca fiind esenţială determinanta subiectivă. Acest lucru nu înseamnă că dat-ul obiectiv nu este observator de către introvertit, pur şi simplu acesta nu contează atât de mult. Obiectul nu deţine importanţa care ar fi trebuit de fapt să-i revină. La nivel conştient însă obiectul poate căpăta proporţii înfricoşătoare, astfel că eul se înconjoară cu o centură de siguranţă. Introvertitul se separă complet de obiect şi încearcă să şi-l supună. De obicei, acest lucru nu îi reuşeşte, ceea ce îl face pe introvertit să fie şi mai neliniştit, înspăimântat în faţa realităţii exterioare, a obiectului.

41 A fi iraţ ional în opinia lui Jung nu înseamnă a fi “nerezonabil”. Funcţi i le de judecată acţionează mai mult inconştient, ci f i ind în deosebi de percepţie şi senzaţie.

39

Gândirea introvertită se orientează aşadar în primul rând după factorul subiectiv. Ea pune probleme, creează teorii, iar faptele exterioare au importanţa numai pentru a-şi întregi ideile. Idealul introvertitului este de a transforma imaginile iniţiale în idei adecvate faptelor. Tendinţa lui este de a trece de la ideal la simplu imaginar. “Apar astfel intuiţiile a nenumărate posibilităţi dintre care însă nici una nu se realizează şi, în fine, imagini care nu mai exprimă nici o realitate exterioară, ci sunt doar simbol ale încognoscibilului pur şi simplu”[p. 413]. Pericolul acestei gândiri este că poate să devină mistică şi inclusă în perimetrul subiectiv, deci sterilă.

Tipul gândire introvertită este exemplificat de către Jung prin Kant şi Nietzsche. Conform autorului, aceşti doi filosofi sunt reprezentanţii fideli ai tipului. El este determinat de ideile subiective, pe care tinde să le aprofundeze. Una dintre caracteristicile esenţiale este relaţia lui negativă cu obiectul. Judecata sa este rece, brutală, inflexibilă. Stilul său este plin de limitări, adaosuri izvorând toate din scrupulele sale. Dacă trăsăturile tipologice se intensifică, convingerile tipului gândire introvertită devin rigide şi inflexibile. El începe să confunde adevărul subiectiv cu propria lui persoană, negând orice critică. Tipul gândire introvertită ajunge să se autoizoleze, sperând că singurătate îl va salva, dar „de regulă, ea îl împinge mai adânc şi îl macină lăuntric.42

Tipul simţire introvertită este întâlnit mai des la femei. Aceste femei sunt închise, greu de înţeles, ele nu ies în evidenţă, poartă adeseori masca banalităţii. Se lasă, în special, conduse de sentimentul lor orientat subiectiv şi nu participă la emoţiile obiectului. Faţă de ceva entuziast acest tip nu abordează o bunăvoinţă neutră, ci o atitudine negativă şi critică. “Relaţia cu obiectul trebuie menţinută într-o stare afectivă medie, calmă şi sigură, cu respingerea îndărătnică a pasiunii şi a nemăsurii ei”.43 Sentimentele lui sunt dezvoltate intensiv. Chiar dacă ar simţi, de exemplu o compasiune pentru cineva, nu ar putea-o exterioriza.

Aceste două tipuri sunt numite raţionale de către Jung din motivele amintite mai sus, în cazul extravertitului. Dar judecata raţională îi apare introvertitului altfel decât extravertitului şi anume lanţul de concluzii care duce la subiect, îi apare mai raţional decât cel care duce la obiect. Eroarea lui principală ţine de faptul că introvertitul nu ţine la factorul subiectiv tot atât de mult ca şi extravertitul la obiect. El îşi supraapreciază propriile principii, este pornit spre egoism, “justificând astfel atitudinea extravertitului vis-a-vis de el”.

Tipul senzaţie introvertită este caracterizat de câteva particularităţi: el este un tip iraţional, opiniile sale depind de ceea ce se întâmplă, nu de judecăţi raţionale. Pentru el contează intensitatea participării subiective la senzaţie. De obicei, el este pasiv şi foarte

42 Ibidem, pg.419.43 Ibidem. pg.421-422

40

stăpân pe sine. Atractivitatea obiectului este înlocuită cu o reacţie subiectivă, ce nu ţine seama de realitatea obiectului, adică îl devalorizează.

Gândirea şi simţirea lui sunt relativ inconştiente, menţionează Jung. Acest tip dispune doar de posibilităţi arhaice de exprimare, uneori poate părea banal. În schimb, îşi poate exprima sentimentele, ideile în mod artistic. Cu toate acestea, este deosebit de greu de înţeles, de multe ori nici chiar el nu se poate înţelege pe sine.

La fel se întâmplă cu tipul intuiţie introvertită. Adeseori ei sunt misionari, vizionari. El îşi face din viaţă un simbol, adaptat la sensul interior, neglijând însă viaţa exterioară. Introvertitul este incomprehensibil, poate şi datorită limbajului său prea subiectiv.

Adesea, introvertiţii pot părea nişte oamenii nefolositori. De fapt, Jung este de părerea că introversiunea este încă o dovadă că lumea este frumoasă atât în exterior, cât şi în interior.

Autorul „Tipurilor psihologice” specifică faptul că aceste tipuri nu pot sau apar foarte rar în formă pură. El spune: “Ele nu sunt în realitate, decât fotografii de familie de tip galtonean, care cumulează şi în consecinţă, scot exacerbat în relief trăsăturile tipice, estompându-le, tot atât de disproporţionat, pe cele individuale”.44

Până aici au fost analizate teoriile lui W. James şi C.G. Jung asupra tipurilor de temperament. Obţinem drept rezultat două tipuri generale de la care putem porni pentru a diferenţa modurile de concepere a lumii şi deci a comportamentului.

3.3. Scenariile umane ca model de edificare a realităţii. În afară de tipurile expuse mai sus, vom iniţia o descriere şi

analiză a teoriei tranzacţiilor, creată de E. Berne. In special vom discuta scenariile umane şi cele două tipuri umane: învingătorul (“prinţul”) şi învinsul (“broasca”)45. Aşa dar ce este scenariul?

“Scenariul este un plan ce se desfăşoară treptat pe parcursul vieţii, şi se formează în copilăria timpurie sub influenţa părinţilor. Acest impuls psihologic împinge omul înaintea sorţii sale cu o asemenea putere încât nu acesta îl poate influenţa nicicum”.46

Scenariul presupune: - Instrucţiunile părinteşti; - Dezvoltarea personalităţii; - O “includere” reală într-o metodă anumită, ce aduce succesul sau insuccesul, Convingeri ce trezesc încrederea.

E. Berne face legătura între scenariile vieţii şi cele teatrale, spunând că teatrul îşi are originea în viaţă. Astfel, ambele scenarii se bazează pe un număr limitat de teme. Cea mai cunoscută este desigur tragedia lui Oedip. Majoritatea scenariilor pot fi regăsite în mitologia

44 Ibidem. pg.438.45 “Prinţ” şi “broască” sunt numele date de către autor învingătorului şi învinsului46 Берн, Е., Игры, в которые играют люди, люди которые играют в игры ed. Прогресс,

1988, ,p. 175-176.

41

greacă. În afară de aceasta un anumit curs al vieţii are un rezultat ce poate fi prevestit. Replicile date de către actori sunt învăţate dinainte: în teatru ca şi în viaţă. Deci scenariul ar trebui repetat înainte ca să fie jucat. Dar acest lucru nu se întâmplă în viaţă. Scenariul vieţii îşi începe desfăşurarea în copilărie într-o formă primitivă, pe care E. Berne o numeşte “Protocol”. Şi desigur că în fiecare scenariu există roluri bune şi rele, învingători şi învinşi. În analiza scenariilor psihoterapeuţii îi numesc pe câştigători “Prinţ” şi “Prinţese” iar pe învinşi “Broscuţe”.

Întrebarea fundamentală la care răspunde fiecare scenariu este, după părerea psihanalistului “ce spunem după ce spunem bună ziua?”. Exemplul pe care îl oferă Berne este din nou cel al lui Oedip. De fiecare dată când Oedip întâlnea pe cineva, primul lucru pe care îl face este că salută acea persoană, apoi influenţat de scenariul său el întreabă “Nu doriţi să ne măsurăm puterile?”. Dacă răspunsul este “Nu”, Oedip nu ştie cum să reacţioneze şi cel mai des îşi ia rămas bun. Dacă însă răspunsul era “Da”, atunci eroul ştie ce trebuie să facă şi cum să se comporte în continuare.

Un următor exemplu oferit de către E. Berne în ce priveşte scenariile, este situaţia în care se termină benzina în rezervorul maşinii. “Proprietarul observă acest lucru cu o zi, două înainte, urmărind contorul. Omul se gândeşte. Trebuie să-mi fac plinul”, dar... nu-l face. Dacă maşina este în stare bună, practic nu se întâmplă că rezervorul să rămână gol. Însă în scenariul învinsului această va fi o scenă care se va întâmpla mereu, ca şi cum ar fi planificată (mulţi învingători trec însă prin viaţă, fără să rămână “fără benzină”).47

Scenariile se bazează, în principal, pe programarea părintească. Ea are un rol foarte important în viaţa copilului, în primul rând, pentru că îi oferă un scop, pe care de altfel, ar fi trebuit să şi-l caute singur. Adeseori, acţiunile copilului sunt cauzate de dorinţa părinţilor, adică un copil va face ceea, ce vor părinţii lui.

În al doilea rând, programarea părintească oferă o metodă bună de structurare a timpului (problema principală în opinia lui Berne, de la care porneşte scenariul).

În al treilea rând, uneori copilul are nevoie de indicaţii. E mai practic să înveţi din greşelile altora, decât din ale tale. Programând viaţa copiilor săi, părinţii le transmit experienţa de viaţă şi tot ce au învăţat.

Dacă sunt învinşi, vor transmite programul învinşilor, iar dacă sunt învingători copii vor moşteni programul învingătorului.

Apare o întrebare în acest context: posedă oare omul un liber arbitru sau copilul este obligat să urmeze programul părinţilor săi toată viaţa? Chiar dacă rezultatul scenariilor este determinat de către părinţi, copilul poate să-şi aleagă subiectul lui.48

47 Idem, pg.15048 Vom vorbi mai jos şi despre anti-scenarii, care pot fi o alternativă scenariului

42

Berne consideră că în scenariu, în afară de programarea părintească, este implicată şi planificarea viitorului de către persoana căreia îi aparţine scenariul.

Putem afla scenariul unei persoane cercetând viaţa strămoşilor familiei, sau aflând care a fost situaţia în momentul conceperii copilului (este un copil dorit sau nu, e fată sau băiat, părinţii s-au căsătorit înainte sau după concepţie, etc.) Berne oferă o mulţime de exemple, ce ar periclita cumva cursul vieţii umane. Orice element are o importanţă deosebită şi merită a fi studiat până la cele mai mici amănunte (cum s-a petrecut naşterea, care este numele copilului, etc.).

O altă idee, la fel de importantă este aceea despre care am amintit mai sus, că toate planurile de viaţă se bazează pe mituri şi poveşti. De cele mai multe ori, deciziile copiilor stau la baza planificării conştiente a vieţii. Copilului49 îi plac mai mult poveştile şi miturile şi îşi doreşte ca viaţa să fie la fel, de aceea este uşor de observat că planificându-şi viaţa, copilul urmează un subiect al unui mit sau poveşti. Planurile sau scenariile conţin anumite elemente ce se structurează într-un aparat al scenariului. În scenariile bune este prezent acelaşi aparat: creatorii, liderii, eroii, strămoşii (respectaţi de obicei), oameni ce au avut succese profesionale. Aparatul determină structurarea timpului vieţii şi este adeseori identic cu aparatul folosit în poveşti în aceleaşi scopuri. În poveşti însă cei care programează sunt zeii, regii, vrăjitorii (de ambele genuri), iar în viaţa părinţii.

Scenariile învinşilor sunt mult mai dramatice şi de aceea despre acestea se discută mai mult în psihanaliză. Învingătorii sunt foarte rar interesaţi de istoria succesului lor, pe când învinşii trebuia să răspundă la întrebările “de ce? ce se mai poate face?”. Din această cauză Berne analizează cele mai frecvente scenarii ale învinşilor. Vom expune în continuare analiza autorului teoriei scenariilor, în special aparatul lor categorial, pentru că suntem deosebit de interesaţi de tipurile umane ce decurg de aici: învingătorul şi învinsul.

Unul dintre părinţi strigă serios la copil: “dispari” – aceasta fiind o indicaţie cu caracter letal. La fel sună “vei încheia ca şi tatăl tău!” (alcoolicul) – expresie care este protecţia împotriva vieţii. O astfel de comandă se numeşte concluzia scenariului sau blestemul.

Părinţii dau directive negative de genul: “nu mai deranja!”, “nu plânge”, “nu scânci”. Acestea sunt numite de către Berne “stoper” sau prescripţia scenariului.

Părinţii tolerează comportamente, ce duc la sfârşituri de genul “bea un gât”. Aceasta este provocarea scenariului sau impulsul.

Se formulează recomandări sub forma maximelor morale: “lucrează conştiincios” ce poate însemna “lucrează conştiincios toată săptămână, dar sâmbătă pot să te îmbeţi” sau “păstrează fiecare leu” ce

49 Analiza tranzacţională a eului presupune că psihicul uman e împărţit în trei părţi esenţiale: părinte, copil, adult. Pentru detalii vezi, Берн, Е., Игры, в которые играют люди, люди которые играют в игры, ed. Прогресс, 1988, pg.163-174.

43

poate însemna “păstrează fiecare leu, ca apoi să-i poţi bea pe toţi dintr-o dată”.

Plus la aceasta, părinţii îşi ajută copii să cunoască “cruda” realitate, îi învaţă, cum să mintă, să calculeze, să facă cocteil-uri, etc.

Copiii au tendinţa de a merge împotriva aparatului scenariului creat de părinţi, de exemplu “Bate în uşă” în loc de “Dispari” sau “Cheltuieşte toţi bani dintr-odată” în locul de “Păstrează orice leu”. Acesta este “demonul” scenariului sau impulsul scenarial.

Se presupune că blestemul se poate scoate. De exemplu poţi avea o afacere prosperă şi după 40 de ani. O astfel de expresie poate fi numită “antiscenariu”, sau “eliberare internă”. Dar de cele mai multe ori unicul antiscenariu este moartea: “vei fi eliberat numai după moarte”.

Astfel concluzia sau blestemul, prescripţia sau “stoper”–ul, provocarea sau impulsul controlează desfăşurarea scenariului. Toate acestea sunt programate până copilul împlineşte şase ani, inclusiv antiscenariul, “Demonul” este prezent în copil de la bun început.

Am discutat despre aparatul categorial al învinsului. Vom menţiona însă că şi învingătorul poate fi programat. Drept exemplu de blagoslovire putem oferi expresia “Fii mare!” Prescripţiile au un caracter adaptativ, de genul “Nu fi egoist” iar imboldul stimulează: “Este bine făcut”. Când un scenariu este structurat astfel, copilului îi rămâne să se lupte doar cu demonul său, ce stă pitit în inconştient.

Ajungem la concluzia că fiecare om deţine un scenariu şi că orice tip poate fi programat indiferent dacă e învins sau învingător. Esenţialul este să reţinem că părinţii deţin cel mai important rol în deciderea sorţii copilului.

“Scenariul este ca un “ecran mat”, pe care părinţii îl aşează între copil şi lume şi pe care copilul îl va păstra cu sfinţenie toată viaţa. El se va uita prin acest “ecran”, iar “ecranul” se uită la el şi aşteaptă ca acesta să manifeste nişte sentimente umane”.50

Berne spune “Considerăm scenariul a fi o metodă de structurare a timpului vieţii de la primul strigăt de salut în sala de naşteri până la ultimul “adio” la marginea mormântului... Timpul constă din “nu fac niciodată”, “fac întotdeauna”, “nu am făcut niciodată până acum” “nu fac, voi face apoi”, “fac din nou şi din nou” şi “voi face până când nu se va putea face nimic”. De aici decurg şi titlurile scenariilor: “niciodată” sau “întotdeauna”, “până când”, şi “după aceea”, „din nou şi din nou” sau scenarii “cu finalul deschis”.

Fiecare dintre scenarii pot fi regăsite în mitologie. Vom da două exemple, pentru a accentua legătura menţionată deja dintre mituri şi scenariile vieţii reale. De exemplu, mitul “din nou şi din nou” este scenariul lui Sisif, regele mitic, care i-a înfuriat pe zei, din care cauză ridica o piatră pe munte la nesfârşit. Scenariul cu finalul deschis aparţine învinşilor de obicei. Este vorba de mitul lui Filemon şi al

50 Ibidem, pg.293.

44

Bacvidei51. unde eroii, unii bătrâni ce nu au depăşit indicaţiile părinteşti, “vegetează” la bătrâneţe rămânând singuri şi părăsiţi.

După cum am observat, există o anumită tipicitate a scenariilor, în sens că există câteva scenarii care pot fi numite tipice (Scufiţa roşie, Scufiţa roză, Sisif, Heracle, etc.). Vom analiza doar două scenarii pentru a putea aprofunda distincţia dintre scenarii şi caracteristicile de bază ale învingătorului şi respectiv învinsului.

Florence sau “prezicătoarea” (Joanna D’Arq)... Mama Florencei îi dorea un mire bogat şi o situaţie socială bună. Dar Florence a hotărât că soarta ei este de a sluji oamenii omenirea. Mai mult de 15 ani rudele şi prietenii încercau să o facă să se răzgândească, dar totul era în zadar. Ea a obţinut ce a dorit devenind soră medicală. Cu toate că au existat o mulţime de piedici, Florence a reuşit să devină cunoscută întregii umanităţi.

Iată scenariul unui învingător. Eroina a preluat un scenariu al învinsului (la fel ca şi Joanna D’Arq) şi l-a transformat în unul al învingătorului. Acest lucru i-a reuşit pentru că a existat aici o “portiţă de ieşire”, care i-a permis să ignore prescripţiile părinteşti. În afară de aceasta, probabil că de la tată, Florencia a moştenit recomandarea: fii eroina ca şi Joanna D’Arq.

Sisif sau “începe totul din nou”.Tatăl lui Jack a fost un ostaş brav şi a murit în luptă, mai târziu a

murit şi mama sa. Jack a fost educat de către unchiul său, lăudăros şi trişor. Acesta îşi dorea ca nepotul său să devină un atlet sau jucător, care se va strădui să câştige totul şi întotdeauna. Totodată, dacă Jack învingea unchiul era nemulţumit. Dacă însă băiatul pierdea acesta avea un zâmbet prietenos, dar indiferent. Cu cât pierdea mai mult, cu atât unchiul era mai prietenos. Jack şi-a dorit să devină fotograf, dar unchiul său (şomer) i-a spus că numai oamenii slabi îşi aleg asemenea profesii, bărbaţii adevăraţi aleg sportul. Astfel Jack şi-a ales fotbalul. În realitate, unchiul îşi dorea ca Jack să devină un fotbalist renumit. La începutul jocului în liga superioară Jack şi-a fracturat piciorul şi a fost nevoit să renunţe pentru totdeauna. După, băiatul a devenit agent comercial. Începuse bine, primea tot mai multe comenzi, devenise apropriatul şefului. Dar în acel moment a devenit indiferent. Au început să apară tot mai multe probleme. Într-un sfârşit a trebuit să explice şefului ce se întâmplă. Lucrurile mergeau din nou bine şi istoria se repetă. Până este concediat. Jack a fost nevoit să caute un alt stăpân, dar comerţul are legătura cu minciuna, iar lui nu îi plăcea să mintă. Jack a rupt relaţiile cu unchiul său şi-a găsit un serviciu în altă arie. Şi tot aşa.

“Sisif” este scenariul unui necâştigător pentru că ajungând în vârf, cade de fiecare dată. Acest tip de scenariu este organizat pe principiul “nu e voie” (fără mine nu vei putea (nu e voie) să faci ceva).

51 Un cuplu ce nu s-a despărţit niciodată, buni la suflet şi cinstiţi. Pentru faptele bune zeii i-au transformat în copaci de lauri .

45

El ar putea devene învingător numai dacă s-ar despărţi de unchi, ar merge să înveţe şi să-şi găsească alt serviciu.

Am prezentat doar două scenarii ce ne oferă o perspectivă asupra celor două tipuri52 cu care avem de lucrat. Vom oferi o scurtă caracterizare a lor, ce va fi continuată în următoarea parte a lucrării noastre.

Astfel, prinţul/prinţesa se vor exprima în felul următor. “data viitoare nu voi mai rata”, “acum ştiu ce să fac”, iar învinsul va spune “dacă ar fi fost”, “da, dar”. Învinşii în cele mai multe cazuri sunt cetăţeni foarte buni, sunt loiali, şi mulţumiţi de ceea ce au. Aceştea sunt oamenii cu care e foarte uşor să comunici. S-ar părea că Învingătorii creează o mulţime de probleme, pentru că luptă implicându-i şi pe alţii. De fapt, majoritatea problemelor sunt create de către învinşi, aceştea rămân rataţi chiar dacă au un anumit succes. Dacă una asemenea om va avea probleme, se vă strădui să îi “înece”, şi pe ceilalţi.

Învingător este acela, care are un scop pe care l-a atins în viaţă . De exemplu, un “om care şi-a propus drept scop să alerge 100 m în 10 sec. şi a alergat este învingător, dacă însă şi-a propus să alerge în 9,5 sec dar obţinut 9,6 este un învins”.53 Un exemplu tipic al învinsului este omul permanent bolnav şi nefericit, neavând o cauză certă. Dacă însă cauza apare, şi e nevoit să câştige, învinsul se va declara martir.

Prinţul/prinţesa va şti cum să acţioneze în situaţiile de criză, broscuţele vor vorbi mult despre modalitatea în care vor acţiona dacă înving, dar nu vor şti niciodată ce se facă dacă pierd.

Cu alte cuvinte, cel mai simplu mod de a-i detecta pe învingători sau învinşi este să-i asculţi o perioadă de timp.

Am expus până aici câteva din elementele scenariului, am detaliat prin exemplificare tipurile de scenarii şi am caracterizat cele două tipuri umane: învingătorul şi învinsul.

Teoria lui E.Berne poate fi criticată din multe puncte de vedere, dar dintre toate tipologiile pline de clasificări teoretice, considerăm cele mai expuse mai sus, a fi cele mai adecvate studiului nostru.

Desigur că fiecare dintre aceste tipuri pot fi introvertite sau extrovertite. Luând în consideraţie tipologiile lui James şi Jung şi adăugând-o pe cea a lui Berne vom obţine următoarea schemă cu care vom lucra:

Empirist Raţionalist

extravertit introvertit

învingător învins învingător învins

52 E.Berne vorbeşte despre t re i t ipur i : învingător , Ratat , învins . Ne vom rezuma la două ( învingător , învins) din motiv că î l considerăm pe al t re i lea – ra ta tul – la fe l de necâşt igător .53 Ibidem, pg.286

46

Aşadar, obţinem patru tipuri umane majore:empiristul-învingător; empiristul-învins (necâştigător);raţionalistul-învingător;raţionalistul-învins.Am oferit de asemenea caracteristici fiecărui dintre tipurile

abordate. De acum încolo, vom fi mult mai specifici şi practici, trecând de la viziunea de ansamblu la una concretă şi aplicând câteva tehnici şi exemple de comunicare fiecărui tip.

Empiristul

Învingător Învins- poate fi un lider foarte bun- se consideră a fi “axis mundi” –

nimeni şi nimic nu poate exista în afara lui

- este foarte sigur de propriile puteri, are întotdeauna un scop de realizat

- în societate este charismatic- în intimitate învinuieşte pe toţi şi

toate- îi plac detaliile- este foarte rapid în acţiuni- impulsiv- îi place să fie apreciat şi respectat- poate deveni infumurat- este foarte pragmatic- este flexibil şi sociabil- poate deveni extravagant, dacă este

realizat material- este estet fin, ştie să aparecieze

frumosul- este pasional, suferă mult din această cauză, dar nu cade în depresii de lungă durată, cu atât mai mult nu îşi exteriorizează sentimentele de frustrare şi tristeţe- în favoarea acţiunii este gata să

renunţe la viaţa spirituală interioară - adevărul său este ultim; sau există

adevărul său sau nu există de loc- poate deveni tiranic, dacă dorinţele

nu i se realizează- vorbeşte hotărât, accentuează

cuvintele, foloseşte “eu” de multe ori- frazele pe care le foloseşte sunt de

- este oportunist- poate fi lider, dar pe o durată scurtă,

în cazul în care scenariul său este (Sisif) “din nou”

- nu îi place să gândească asupra lucrurilor, dar adoră să îi judece pe alţii, oferind etichete de “bun” sau “rău”

- femeile sunt scufiţe “roze” sau roşii (“Scufiţa roză” este personajul imaginar care e permanent pregătită să ofere cuiva sfaturi şi să-i ajute. Povestea “Scufiţei roşii” este cunoscută deja.

- nu poate suporta criticile - urăşte să rămână singur- este indecis în atitudini- poate acţiona fără să gândească- ajunge să se considere martir - descoperă dorinţele şi atitudinile

celorlalţi, dar nu ştie să reacţioneze corect, exagerând adeseori

- îi place să fie “salvatorul lumii” - este şi el pasional, dar îşi revine greu

în urma suferinţelor, demonstrându-şi “depresia” ca pe un talent deosebit

- este empatic - se pierde în mărunţişuri - este sceptic- în crize devine timid şi închis în sine- este romantic şi este capabil să se

dăruiască pe sine- este curios în măsura în care noul îl

priveşte

47

tipul: Am realizat, voi realiza, voi face

- pentru acest tip viaţa cu experienţele sale are valoare supremă

- expresia care l-ar caracteriza este “Omul este ceea ce mănâncă”.

- este ipohondric- expresia preferată este “Da, au

dispărut oamenii buni” sau “Nu vreţi să vă ajut?”

RaţionalistulÎnvingător Învins

- are un comportament liniştit, este plin de pace şi linişte

- este caracterizat de o anumită somnolenţă, dar numai în aparenţă

- nu este pretenţios- are spirit analitic- este paşnic, necomunicabil, dar dacă

reuşeşti să-i atingi coarda sensibilă devine foarte viu şi este capabil chiar de furie

- este contemplativ- este foarte gelos- se străduieşte să înţeleagă lucrurile- îi place să mediteze - supraevaluiază meritele celorlalţi- este foarte responsabil- capătă curaj să se exteriorizeze dacă

e înaripat de propriile idealuri- pentru el valoarea supremă sunt

ideile- poate deveni paranoic- expresia caracteristică este

“Dumnezeu este pretutindeni”

- are şi el caracter liniştit, dar greu de descifrat, pare misterios

- nu cenzurează informaţia pe care o primeşte, o “înglobează” doar în sine

- este situat la extreme, sau de o moralitate împinsă la maxim sau foarte imoral

- nu este apt pentru o viaţă socială normală, doar pentru cea de familie, dar şi acolo e tăcută şi timid

- dacă nu intervin crize, este foarte blând, dar la eşecuri se închide în sine şi nu caută ieşiri din situaţie

- este predispus spre suicid- deşi este orientat spre interior şi îi

place să reflecteze, îi este frică să-şi descopere propriile probleme

- are o viaţă afectivă haotică, dezordonată

- îi este frică de experienţă, îi preferă o carte, un film

- este lipsit de curaj- pesimist- suferă de oboseală cronică- expresia preferată este “Viaţa nu are

nici un rost”

După ce am prezentat caracteristicile fiecărui tip, vom continua expunerea noastră cu exemple de jocuri practicate de către fiecare tip şi câteva aplicaţii la ele.

3.4. JocurileJocul este, în opinia lui E. Berne (opinie pe care o vom împărtăşi)

o serie de tranzacţii suplimentare ce au un sfârşit sigur şi previzibil. El se deosebeşte de alte activităţi sociale în primul rând prin aceea că e întotdeauna prezent un motiv ascuns şi în al doilea că este profitabila la

48

nivel superficial, jocul arată ca un set de operaţiuni, adică de tranzacţii simple ce au un scop formulat dinainte. Dacă însă în rezultatul jocului unul dintre jucători are un anumit beneficiu, operaţiunile vor fi considerate manevre, iar rugăminţile doar simple mutări. Drept cel mai sângeros exemplu de joc este războiul. În analiza jocurilor există câteva trepte, pe care le vom expune foarte pe scurt: teza (în ce constă jocul); antiteza (ce să facem ca să oprim jocul); scopul (se constată obiectivele jocului); ilustraţia sau exemplificarea (se caută “rădăcinile” jocului în copilărie); paradigma tranzacţională (se analizează o situaţie tipică din perspectiva tranzacţiilor); mutările şi recompensele. Cât despre tipologia jocurilor, aceasta este foarte vastă. În cadrul lucrării noastre, vom menţiona însă numai jocurile “pe viaţă”, adică cele pe care le jucăm permanent.

Deşi, Empiristul-învingător nu are adesea timp de jocuri, totuşi există câteva, pe care le practică. Îl vom expune doar pe cel mai tipic. Titlul pe care îl dă Berne jocului este “Vezi cât de mult m-am străduit”, De obicei, acest joc presupune trei persoane (soţul, soţia şi al treilea, pe care Berne îl numeşte psihanalist, dar care poate fi în societatea noastră oricine altcineva care îndeplineşte acest rol: prieteni de familie, rudă apropiată, preot, etc.). De regulă, în cadrul jocului, soţul îşi doreşte mult divorţul, deşi susţine inversul, iar soţia ţine morţiş să-şi păstreze căsnicia. El este de acord să discute această problemă doar pentru a-i demonstra soţiei că îi pasă. În timpul discuţiei însă devine iritat sau chiar dacă merge la un anumit compromis, o face arătându-şi nemulţumirea. Între timp începe să se comporte tot mai urât şi mai urât, în pofida faptului că problemele care apar sunt discutate şi ea încearcă să fie cât mai drăguţă. Când însă problemele vor apare din nou şi vor trebui discutate, eroul le va evita şi îşi va găsi altă ocupaţie. Astfel se ajunge la aceea că soţia va intenta divorţul. Acum soţul numai poate fi învinuit de nimic pentru că iniţiativa nu i-a aparţinut lui şi el a “încercat” să rezolve problemele; acum el poate spune oricui dintre cei care vor avea pretenţii “Vezi cât de mult mai străduit, dar…”

Aceasta este doar o versiune a jocului; cu menţiunea că rolul soţului poate fi la fel de bine jucat şi de soţie.

O altă versiune a jocului implică doar doi jucători “Conducătorul” (cel care iniţiază jocul) şi un conlocutor. În acest caz Conducătorul stă pe poziţia “sunt neajutorat” sau “nu sunt vinovat”. De exemplu, primul trebuie să facă ceva dar îndeplineşte acel lucru foarte neîndamânatec. Într-un sfârşit, tentativa îi eşuează. Dacă Conducătorul va ocupa poziţia “sunt neajutorat”, conlocutorul său va fi nevoit să-i îndeplinească lucrul. Dacă se va posta pe “nu sunt vinovat”, nu vor exista motive reale pentru a-l pedepsi. Dacă jocul reuşeşte, atunci Empiristul va demonstra tuturor din nou că a învins, deşi este evident.

Cum ar trebui să reacţionăm? Vom analiza în primul rând cazul jocului.

Înainte de toate, important este să descoperim cine este cel care joacă acest joc. Dacă acesta este soţul (în cazul prezentat de noi), vom discuta numai cu soţia; celuilalt i se va spune clar că încă nu este

49

pregătit pentru discuţie. Dacă totuşi rămâne necesitatea de a intenta divorţ de către soţie, cel puţin va fi clar că aceasta din urmă s-a străduit să-şi menţine căsnicia. În cel mai bun caz, soţul însă fiind “descoperit”, se va simţi foarte distrus şi va încerca să caute moduri de salvare ale mariajului. În afară de aceasta mai există ceva care necesită a fi luat în consideraţie, dar vom discuta alte aspecte după prezentarea detaliilor, la fel de importante.

Empiristul-învins foloseşte mult mai multe tranzacţii ascunse decât oponentul său, în primul rând din cauza că nu reuşeşte să-şi expună clar dorinţele sau atitudinile. Jocurile preferate de către el sunt “Dacă nu erai tu…” şi “Defectul”. Atenţionăm că în cazul Empiristului-învins există o mulţime de alte jocuri practicate: “Scumpo”, “Ţăranca”, “Sărăntocul” etc.54

“Dacă nu erau tu” se reduce la următoarele activităţi: o femeie se căsătoreşte cu un bărbat care îi limitează activitatea şi totodată o protejează de situaţiile de care îi este frică. Dacă ar fi o tranzacţie cinstită, simplă femeia i-ar putea pur şi simplu mulţumi bărbatului. Dar în cadrul jocului, reacţia femeii este exact inversă: ea foloseşte momentul interdicţiei pentru a-şi învinui soţul, care se va simţi stânjinit şi nevoit apoi să-şi “răscumpere” vina. Exemplul pe care îl oferă Berne este următorul: soţul îi interzice soţiei să se ocupe cu dansurile, când în sfârşit acesta îi permite, se adevereşte că femeii îi este foarte frică să danseze.

Al doilea joc, din aceeaşi serie este “Defectul”. De altfel, empiriştii-învinşi utilizează acest joc în permanenţă. “Defectul” este izvorul certurilor în viaţa de zi cu zi. Acesta provine din poziţie depresivă a copilului, care spune “Nu sunt bun de nimic”, pe care mecanismele de apărare o transformă în “Ei nu sunt buni de nimic”. Scopul tranzacţiilor constă în încercarea de a demonstra aserţiunea respectivă. Din această cauză Empiriştii-învinşi nu se simt în largul lor cu o persoană nouă, până în momentul în care nu îi găsesc un defect, care poate fi superficial (poartă rochia din vara trecută) sau cinic (nu are la fel mulţi bani), intim (este impotent), ce ţine de cultură (nu e citit) sau reflexiv (ce vrea să spună?! Sau să demonstreze?!). În plan de tranzacţii avem de-a face cu o curiozitate de-a dreptul bolnavă. Uneori aceşti oameni sunt de-a dreptul filantropi (mai bine zis par a fi). Cu ajutorul acestui joc, jucătorii pot să-şi permită să nu discute cu anumite persoane din anumite motive, pe care le “descoperă”.

Cum am putea să ne apărăm în cazul acestor jocuri? Pentru primul joc expus, regula este următoarea: să lăsăm persoana să facă ce îşi doreşte, ca apoi să nu fim nevoiţi să oferim servicii pentru a ne absolvi vina. În ce priveşte al doilea exemplu, lucrurile sunt mai complicate şi necesită câteva specificări şi explicaţii. Cea mai simplă ieşire din situaţie desigur este ca să evităm contactul cu jucătorii de a “defectul”. Dar ce facem dacă persoana este de exemplu, şeful nostru?

54Jocurile pot fi studiate detaliat în E. Berne, op. cit., 1988, partea I

50

„Defectul” face parte din categoria jocurilor “Părinteşti”. Tranzacţiile sunt iniţiate de pe poziţia Părintelui, la nivel conştient sau nu (cum spune Berne la nivel social sau psihologic). Soluţia ar fi să-i demascăm intenţiile, adresându-ne Adultului din persoană sau altfel spus, impunându-l pe celălalt să primească informaţia la nivel de Adult. Atenţie însă, nici într-un caz nu ne vom îndreptaţi sau încerca să demonstrăm că ceea ce a văzut celălalt, nu este defect de fapt.

Jocul tipic practicat de Raţionalistul-învins este “Bate-mă, te rog”. La acest joc participă oameni care se comportă de parcă pe fruntea lor ar fi scris “Vă rog, nu mă bateţi”. Desigur că ispita este atât de mare, încât nimeni nu-i rezistă şi după ce se întâmplă ceea ce e normal să se întâmple, jucătorului nu-i rămâne decât să plângă jalnic şi să zică: “Dar întreaga mea faţă spune clar “Nu mă bateţi”. După care adaugă mirat: “De ce mi se întâmplă tocmai mie?!”. Unul dintre elementele primordiale caracteristice acestui joc este “Nefericirea şi nenorocul meu sunt mai “bune” decât ale voastre”. Asemenea oameni pot fi întâlniţi des.

Dacă persoanele din anturajul jucătorului nu îl bat din cauza bunătăţii lor sau a regulilor practicate în acel mediu, Conducătorul devine din ce în ce mai provocator până în momentul în care întrece orice limite şi îi impune pe ceilalţi să acţioneze ca atare. Drept exemplu de astfel de persoane pot fi enumerate femeile părăsite sau bărbaţii ce sunt permanent concediaţi.

Un joc de acelaşi tip este “Haina ponosită”. Femei, educate foarte bine de obicei, din familii bune, fac tot posibilul să arate cât mai sărac şi jalnic. Ele au grijă ca venitul lor să depăşească un nivel foarte mic, din cauze “obiective”, iar dacă au “nefericirea” să primească o sumă mare de bani (rezultatul unei moşteniri, de pildă) femeile vor avea grijă să găsească un tânăr ce o ajută să scape foarte uşor de ei. Acest tip de femei nu se plâng, decât că manifestă o atitudine foarte stoică cu ajutorul căreia parcă ar spune “De ce mi se întâmplă tocmai mie?”.

Un alt joc, care face parte din seria jocurilor de familie este “Femeia frigidă” (poate fi şi bărbatul frigid însă). Îl vom detalia pentru că ţine de contactul intim şi este destul de răspândit printre reprezentanţii acestui tip. Acest joc poate avea loc numai în familie, pentru că amanţii nu vor tolera acţiunile pe care le vom expune. Teza jocului este următoarea: soţul se apropie de soţie, cu intenţii certe în plan sexual, dar ea îl respinge. După câteva încercări soţia îi spune: “Toţi bărbaţii sunt nişte porci”. După care începe să îl învinuiască de faptul că nu o iubeşte şi că îl interesează doar sexul. Pentru un timp, soţul nu mai încearcă nici o intimitate, apoi acţionează din nou, dar cu acelaşi rezultat. Într-un sfârşit, uită de sex şi nu o mai atinge nicicum pe soţia sa. Trec săptămâni, poate chiar luni şi ea devine tot mai instigatoare: sau umblă prin cameră aproape dezbrăcată sau îşi uită prosopul mergând în baie şi soţul este nevoit să i-l aducă. Dacă Conducătorul îşi ia jocul în serios poate să ajungă să flirteze cu alţi bărbaţi. În final, soţul nu rezistă şi face o nouă încercare. Dar sfârşitul

51

este acelaşi prezentat mai sus. Ba mai mult, se aduc învinuiri tot mai grave, exemple din alte familii, etc. Totul se încheie cu trântitul uşii şi cu hotărârea soţului de a renunţa. Trece timpul, iar soţul nu observă nici parada nudă a soţiei, nici provocările acesteia, care devin din ce în ce mai insistente. Desigur că la un anumit moment bărbatul nu rezistă din nou şi începe să o mângâie. Primele tentative nu vor fi respinse, dar în momentul în care încercările sale devin mai persistente, ea va striga: “Ce am zis? Toţi bărbaţii sunt porci! Eu am nevoie de înţelegere şi tandreţe, iar tu te gândeşti numai la sex!”. De data aceasta, învinuirile vor trece pragul celor din cazul precedent spre cele financiare. Acesta este algoritmul care se repetă la nesfârşit.

Jocul “Bărbatul frigid” se întâlneşte mai rar, dar are loc după aceeaşi schemă, se schimbă doar câteva detalii. Cel mai critic moment în acest tip de jocuri este faza de încheiere “Cearta”. După ea nici nu mai poate fi vorba despre relaţii sexuale, pentru că ambii parteneri primesc o plăcere perversă de la “ceartă” şi nu mai au astfel nevoie de o stimulare sexuală. De aici reiese că esenţial este, dacă se întâmplă să fim Celălalt în acest joc, să evităm faza cu “cearta”. În cazul evitării, jucătorul va rămâne nesatisfăcut şi poate deveni mai tolerant şi ascultătore.

Cu toate acestea jocul “Frigiditatea” este foarte periculos, trebuie să fim foarte atenţi cum reacţionăm. Una dintre soluţii este să ne găsim un/o amant/ă, iar datorită concurenţei Conducătorul poate înceta jocul. Dar se poate întâmpla ca legătura extraconjugală să fie utilizată împotriva dumneavoastră într-un joc de genul “Te am prins, nesimţitule!”. O altă ieşire din situaţie, mult mai realistă, după părerea noastră, este ca soţul/soţia să capete mai multă încredere în propria persoană şi atunci jocul poate să nu iasă. Oricum în cazul în care Liderul îşi ia rolul în serios, se poate ajunge la divorţ şi atunci, sfatul lui Berne este ca acest cuplu să se adreseze specialiştilor.

Învingătorii de obicei nu iniţiază jocuri, unii din cauza că nu au timp de pierdut, alţii pentru că nu simt necesitatea. Totuşi ca şi în cazul Raţionalistului-învingător putem descoperi câteva elemente. De exemplu, putem discuta despre “Înţeleptul locului”, care este, cum susţine Berne55 mai mult un scenariu decât un joc. E vorba despre o persoană educată, inteligentă şi cu experienţe de viaţă, un erudit. Ajungând la vârsta pensionării, el/ea devin oamenii care pot să-i ajute pe ceilalţi în orice situaţie (de la reparaţia maşinii la probleme de familie). Astfel Raţionalistul-învingător ajunge să-şi formeze o imagine de înţelept, care te ajută fără ca să ceară ceva înapoi.

Un alt joc practicat de către acest tip este “Vor fi fericiţi că m-au cunoscut”. Aceasta este o modificare a jocului “Stai că-ţi arăt eu”. Există două variante care pot fi jucate, una constructivă şi alta distructivă. În ultima opţiune, Liderul le “arată” prin aducerea anumitor

55 Берн, Е., Игры, в которые играют люди, люди которые играют в игры, ed.

Прогресс, 1988, p.145

52

prejudicii de ordin moral sau fizic. De exemplu, poate ajunge într-un post de conducere nu pentru diverse remunerări, ci numai pentru a-i supăra pe anumiţi oameni. În cealaltă variantă, Liderul poate ajunge la un post înalt doar pentru a trezi invidia cuiva. În jocul “Vor fi fericiţi că m-au cunoscut” Conducătorul nu va avea ca scop să lupte împotriva colegilor săi, ci în interesele lor. El vrea să demonstreze că toată încrederea care i-a fost acordată este îndreptăţită. Scopul său este de a îndreptăţi prietenia pentru a le face o plăcere prietenilor săi.

Pentru a-şi asigura câştigul, Raţionalistul va trebuie să aleagă căile adecvate pentru realizarea scopului. Dar nici acesta nu este un joc în sine, ci mai mult un scenariu. El devine joc în momentul în care jucătorul nu mai este interesat de succes, ci de impresia lăsată asupra celorlalţi.

Două jocuri discutate fac parte din categoria celor “bune”, ceea nu semnifică nicicum faptul că Raţionalistul-învingător este un om ideal, cu care este foarte uşor să se comunice şi care nu are scopuri ascunse. Drept dovadă este următorul exemplu de joc pe care îl vom expune şi analiza.

Titlul dat de către Berne jocului este “Draga mea”. Soţul povesteşte ceva într-un cerc de prieteni, punându-şi prin istoria sa, soţia într-o lumină defavorizantă. Expunerea se încheie de obicei cu fraza “Nu-i aşa, draga mea?”. Soţia va fi de acord în acest caz cu el din câteva motive, ce aparent vin din Adultul ei: în general istoria este veridică, în afara unor detalii, dar în societate, ea nu poate să se lege de mărunţişuri; nu e politicos să-ţi contrazici soţul care te-a numit “Draga mea” în faţa a câţiva oameni. De fapt, atitudinea ei vine din poziţia depresivă pe care a luat-o. Din această cauza îşi va ierta soţul. Prezentăm în continuare, câteva modalităţi de a reacţiona în aceste situaţii: Soţia îi poate spune soţului: Poţi povesti despre mine tot ce vrei ca să-mă defavorizezi, dar nu mă numi “Draga mea”; să răspundă ironic: “Da, scumpule”; să înceapă a povesti prima o istorie de genul acesta despre soţ, de parcă i-ar spune: “Nici tu eşti perfect, dragul meu”. Uneori cuvintele “dragul/draga mea” lipsesc, dar este uşor de întrezărit printre zâmbetele şi cuvintele raţionalistului.

Am expus şi analizat câteva jocuri practicate de către fiecare tip. Recunoscând rolurile pe care şi le aleg jucătorii pentru viaţă, putem stabili nişte prescripţii conform cărora vom dezvălui motivele ascunse ale tranzacţiilor şi comunica eficient. Totodată am dat nişte antiteze fiecărui dintre jocuri, încercând să prevenim nişte manipulări.

Există, după cum am observat jocuri “bune” şi jocuri “rele” (de exemplu, “Defectul”). Fiecare joc depinde în fond de persoana care îl iniţiază. De obicei, Învingătorii îşi aleg jocuri “bune”, iar Învinşii locuri “rele”. De ce depinde acest lucru? Ce sau cine şi determină pe unii oameni să aleagă un anumit stil de viaţă, de a deveni Prinţi/Broscuţe sau Gâşte, cum îi numeşte E. Berne. Mulţi autori (Freud, Jung, Berne, K. Horney) susţin că personalitatea se formează în copilăria timpurie. Modul în care mama are grija de copil, cuvintele pe care i le adresează:

53

“Hai să te ajut” sau “Termină să te alinţi!” formează în copil o anumită predispoziţie pentru a deveni Învingător sau Învins. În aceste momente copilul începe să-şi formeze concepţia despre lume, despre sine, dar în special despre părinţii săi. Aceste concepţii rămân întipărite pentru toată viaţa în memoria individului uman sub forma expresiilor:

“sunt OK” sau “nu sunt OK” “eşti OK” sau “nu eşti OK”.Fiecare persoană îşi alege două dintre aceste expresii care îi

guvernează viaţa, o ajută să ia decizii majore. Prin prisma lor, se construiesc atitudini şi se trasează liniile directoare ce vor conduce viaţa persoanei. Deciziile, oricare ar fi acestea, se bazează pe poziţia, ce presupune atitudinea omului faţă de lume în general şi faţa de părinţi, prieteni, de sine însuşi. Berne dă exemple de asemenea poziţii56 „Eu nu sunt OK. Voi sunteţi OK. Ei sunt OK” ( de pildă, “Cine doreşte să trăiască în aceste condiţii?”). Acest tip de atitudine poate conduce spre suicid. Este clar că aparţine unui Învins şi e proprie mai mult Raţionalistului. O altă variantă posibilă este “Eu nu sunt OK, dar nici alţii nu sunt”, sau “Eu sunt bine, dar ceilalţi nu sunt”. Există poziţia “Pentru că eu şi tu suntem oameni buni, hai să ne încheiem treaba şi să mergem să ne distrăm”, dar pe lângă ea poate fi: “Şi eu şi tu suntem oameni drăguţi, de aceea să mergem fiecare la munca lui”.

Cele mai simple două poziţii sunt Eu şi Tu. Berne le subliniază în felul următor: binele cu plus (+), iar răul cu minus (-). Vom adopta aceste simboluri pentru analiza noastră. “Eu +” înseamnă “Eu sunt OK”, iar

“Eu –“ semnifică “Eu nu sunt bine”. Combinaţia acestora poate genera patru poziţii esenţiale, conform cărora se stabilesc scenariile şi jocurile umane.

Aşadar, le vom discuta aici pe fiecare şi variantele care pot apărea drept rezultat al interacţiunilor dintre cele două elemente.

“Eu + Tu + “ este poziţia unei personalităţi sănătoase, ce simbolizează viaţa unui Prinţ sau a unei Prinţese. Această poziţie apare ca rezultat al programării părinteşti sau se câştigă prin luptă. Prin “dorinţa” de a te autoaprecia nu devii mai bun. Orice altă poziţie, într-o măsură oarecare conduce spre ideea de Învins: Datorită părinţilor, Necâştigătorul devine un ratat şi va rămâne astfel dacă nu va avea destulă putere ca să lupte cu sine însuşi.

“Eu + Tu – “ (Eu sunt OK, tu nu eşti). Această poziţie e caracteristică pentru situaţia în care vrem să înlăturăm pe cineva din viaţa noastră. Aceştia sunt oamenii care îşi bat joc de soţii, îşi lasă copii pe drumuri, se autoizolează. Ei sunt acei ce pornesc războaie. Poziţia este în cel mai bun caz a unui consilier, de a cărui sfatul nu are nimeni nevoie, pentru care oamenii sunt nişte nesimţiţi şi pentru care el este

56Берн, Е., Игры, в которые играют люди, люди которые играют в игры, ed. Прогресс, 1988, p.205

54

Salvatorul. În majoritatea cazurilor pe poziţia doi se situează Empiriştii-Învinşi, îi putem recunoaşte uşor după caracteristicile date mai sus.

“Eu – Tu +”. În sens psihologic aceasta este o poziţie depresivă, în plan social semnifică autodistrugere, şi se transmite din generaţie în generaţie. În viaţa profesională oamenii care adoptă această poziţie sunt mereu umiliţi, dar ei nu numai că permit un asemenea comportament, ci îl favorizează. Aceştia sunt în general melancolici, rataţi, oameni care se autotorturează, se autoizolează. Este lesne de recunoscut tipul care ia o asemenea poziţie – acesta este Raţionalistul-învins. Jocul “Bate-mă” este argumentul cel mai elocvent în favoarea ipotezei.

“Eu – Tu –“. Această poziţie poate fi definită printr-un singur cuvânt “disperarea”. Berne consideră oamenii ce ocupă poziţia “-“ ca fiind schizofreni. Nu vom discuta prea mult ultima poziţie, pentru că asemenea oameni sunt destul de rari. Oricum, probabilitatea ca acest tip să fie un Raţionalist-învins este foarte mare.

Poziţiilor iniţiale le pot fi adăugate cupluri de predicate (bolnav-sănătos, bogat-sărac, bun-rău). Berne spun că poziţiile extremale sunt cele mai periculoase, pentru că persoanele care gândesc în opoziţii binare pentru care între alb şi negru nu există alte culori, nu admit o alternativă medie. În funcţie de aceste predicate putem da caracteristici persoanelor care adoptă anumite poziţii. Autorul analizei tranzacţionale dă exemplul cuplului sărac (-) bogat (+). Astfel “eu + (bogat) tu – (sărac)” generează snobism, “eu – (sărac) tu + (bogat)” – tendinţe spre robie, servilitate. Cu cât mai multe predicate sunt incluse în fiecare plus sau minus cu atât mai complexă devine poziţia. În afară de această, poziţiile pot fi durificate de expresii de genul (nu numai, dar şi…) sau pot fi destinse prin (da, dar el cel puţin a…).

Alegerea plusului sau minusului, a pronumelor eu, tu sau ei (pentru că poate exista şi o triplă poziţie, eu – tu – ei) pot determina soarta individului, anumite moduri de a se comporta şi desigur nişte modalităţi de comunicare cu diversele tipuri umane. Aşa de exemplu, cei ce stau pe poziţia “Eu – Tu + Ei +” încep să-şi simtă nimicnicia abia spre sfârşitul vieţii şi nu are importanţă în ce sferă activează persoana. Din pronumele alese se vor deduce scenariile de învingător sau învins, iar de predicate depind temele scenariilor, stilul de viaţă, atitudinea faţă de sex, etc.

Poziţiile sunt foarte importante în interacţiune sociale. Primul lucru, pe care oamenii îl simt atunci când se văd pentru prima oară sunt poziţiile pe care le ocupă. În majoritatea cazurilor, oamenii primei poziţii se înţeleg mai bine cu cei similari lor (cu aceiaşi poziţie). Cei din poziţia “eu + tu –“ organizează cluburi pe care le place să le considere elitiste. Cei săraci se adună de obicei în baruri (eu -, tu +). Disperaţii (- -) pot fi găsiţi în taverne sau berării.

De asemenea, putem recunoaşte învinşii şi învingătorii după vestimentaţie. Învingătorii vor fi stilaţi, îngrijiţi, vor prefera culorile pastel. Cei ce se situează pe poziţia a doua (“eu + tu –“) preferă “forma” conţinutului, le plac bijuteriile, lucrurile extravagante, ce le-ar accentua

55

superioritatea. Raţionalistul-învins se va îmbrăca sărac, dar nu neapărat neîngrijit. Ultimul tip, care aparţine cu siguranţă învinşilor („eu-“ „tu-“) nu are grijă de vestimentaţie sau încălţăminte; poate uneori avea un costum nou cu o pereche de pantofi foarte vechi şi ponosiţi.

Oamenii se agaţă de poziţiile luate din prima copilărie şi se străduie să le păstreze toată viaţa, construind, după cum am mai spus, pe baza lor scenariile şi jocurile practicate.

Aşadar am determinat până aici că poziţia 1 (Eu+ Tu+) aparţine Învingătorilor, pe poziţia a doua (Eu+ Tu-) se situează Empiriştii-învinşi, iar poziţia 3 (Eu- Tu+) este a Raţionalistului Învins.

Comunicarea cu persoanele situate pe poziţiile doi şi trei (în care cineva nu este valoros/bine, sau altfel spus este prezent un raport de superioritate a emiţătorului sau receptorului) provoacă de obicei o stare de disconfort. De cele mai multe ori feedback-ul nostru în cazul acestei tip de comunicare este o reacţie defensivă. Din această cauză actul de înţelegere va avea de suferit şi desigur nu vom putea numi procesul ca fiind unul de comunicare eficientă.

Dacă interlocutorul dumneavoastră se situează pe poziţia doi (Eu + Tu -) cel mai probabil este că vă veţi simţi atacat şi în mod normal veţi încerca să vă apăraţi. Astfel se va iniţia jocul “jucăria mea e mai frumoasă decât a ta” şi atunci comunicarea va avea de suferit. Recomandabil este ca în cazul unei astfel de comunicări, după ce am stabilit poziţia comunicatorului să ne abţinem de la construcţia unui cerc vicios, adică să declanşăm mecanismele noastre de apărare. Dacă Empiristul-învins este cel care iniţiază atacul, este clar că se simte nesigur în legătură cu ceva. Atacând, se simte în siguranţă. Cel mai bine ar fi să intervenim din starea Părintelui Grijuliu. Este clar că la celălalt capăt stă un Copil. Dar atenţie: un semn de duioşie ar face Copilul şi mai furios, în consecinţă el acţionând şi mai violent. Soluţia este de a-i consola sentimentul stimei de sine, dar într-un mod foarte delicat. Ideal ar fi să facem în aşa fel încât acesta să nu observe că ştim că este vulnerabil. În “Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege” Vera Birkenbihl oferă câteva tehnici de comunicare într-o astfel de situaţie. Una dintre ele sună în felul următor. Cel mai înţelept cedează, respectiv acela care a înţeles situaţia şi a ghicit gândurile interlocutorului. Deci procedeul cel mai indicat în asemenea cazuri este a adopta o atitudine binevoitoare ce îl va ajuta să-şi amelioreze sentimentul stimei de sine.

Să revenim. În comunicarea cu Empiristul-învins, este esenţial să nu adoptăm o atitudine defensivă, ci una de înţelegere. Dacă ne vom apăra prin plâns, expresii violente, atacuri nu vom demonstra decât că nu suntem cu nimic mai buni. Cu atât mai mult nu este recomandabil să ne amuzăm pe seama Empiristului-învins care de altfel este un interlocutor plăcut şi săritor la nevoie. Totodată “operaţiile de seducţie” pe care le întreprinde trebuie privite ca un spectacol frumos şi nu ca o realitate. În afară de aceasta, este nevoie să-i arătăm interes, atunci când comportamentul său este “normal”. Nu trebuie să uităm ca pentru acest

56

tip de persoane contează foarte mult să se manifeste, deci îi vom oferi această libertate, dar stabilind nişte limite, de care să nu-i permitem să treacă. Atenţie, limita trebuie stabilită permanent pentru că aceste personalităţi sunt marcate de comportamente impulsive, au o dispoziţie fluctuantă, ce le induce stări de criză. Ei trec uşor de la stări de furie la unele de depresie, intimitatea li se pare ameninţătoare. De fapt, aceşti oameni ajung să fie nefericiţi.

Cel mai adecvat comportament în acest caz este păstrarea distanţei, dar trebuie să avem grijă, dacă ne apropiem prea mult, să va simţi sufocat şi va avea reacţii imprevizibile, dacă ne îndepărtăm prea mult se va simţi frustrat şi va avea crize de mânie.

În ceea ce priveşte Raţionalistul-învins, care adoptă poziţia a treia (“Eu – Tu +”) putem face următoarele comentarii: îl putem recunoaşte uşor, pentru că într-o discuţie se subestimează puternic, iar celălalt poate ajunge la rang de zeu, pe care el (Eu -) nu va putea niciodată să-l atingă (Tu +). Subestimarea foarte pronunţată a primului (Eu-), produce adesea asupra noastră un sentiment de culpabilitate sau evitare şi supraestimare. Reacţia optimală este adresarea, ca şi în cazul expus mai sus, din partea Părintelui-tandru, pentru că în majoritatea cazurilor Învinşii se situează poziţia Copilului tânguitor. Apoi, ideal ar fi să transferăm discuţia spre Adulţi şi să analizăm situaţia la nivel de gândire logică, mătură şi nu de sentimente. Esenţial este să-i ajutăm pe Raţionaliştii-învinşi să capete un sentiment al stimei de sine. De obicei Copilul generează mecanisme de apărare, în cazul nostru se izolează sau are un comportament evitant. Acest Învins are nevoie de “dragoste părintească”, de duioşie. Trebuie să încercăm să-l facem să aibă încredere în cel cu care discută. “Eu –“ este o personalitate anxioasă. Dacă îi vom ajuta să relativizeze, de pildă, “Să vedem ce se poate întâmpla dacă nu vei reuşi să predai raportul până mâine” şi vom analiza împreună situaţiile, se va obişnui cu ideea adică se va produce ceea ce specialiştii în terapia cognitivă numesc desensibilizare.

Dacă dorim să ne înţelegem cu o asemenea persoană există câteva lucruri pe care trebuie să le memorizăm şi să nu le facem:

- să fim ironici, umorul ar fi bine să fie binevoitor;- să ne lăsăm subjugaţi, permiţându-le să dirijeze acţiunea (cazul

jocului “Bate-mă”);- să-i “sufocăm” cu afecţiunea noastră. “Eu – “ sunt oameni care nu-şi pot exprima sentimentele, în

special pe cele pozitive, din cauza aceasta se pot simţi frustraţii. Nu înseamnă că nu trebuie să le acordăm dragostea şi grija noastră. Am spus-o mai sus.

Ar fi bine să-i ajutăm să devină mai hotărâţi, să ia decizii, dar pentru început putem porni de la faptul că orice om are voie să greşească şi că erorile nu sunt fatale. Deci, să le atragem atenţia asupra laturii pozitive a oricărei situaţii o remarcă de genul “Termină cu văicărelile” nu îi va face bine interlocutorului dumneavoastră O

57

subliniere a caracterului pozitiv a situaţiei poate dimpotrivă destinde atmosfera şi îl va deschide pe raţionalist spre o comunicare eficientă.

Este foarte important în comunicarea cu “Eu –“ să fim foarte specifici, indiferent dacă apreciem sau criticăm unele calităţi sau defecte (greşeli). De exemplu, nu îi vom spune că “este un om admirabil”, ci că “astăzi a acţionat foarte bine în situaţia dată”. La fel stau lucrurile cu remarcile negative de genul "“N-ai de loc voinţă” sau “Nu-i bine să vezi totul în negru” sau “Dacă vrei, poţi”. În cazul ultimului “sfat” raţionalistul se va simţi neînţeles şi vinovat că nu reuşeşte să va facă pe plac.

Pentru a transforma acest Copil plângăcios într-un Adult este recomandabil:

- să le punem în faţă obiective de dificultate progresivă: la început sarcini uşoare, apoi din ce în ce mai grele. Atenţie! Cuvântul progresiv este foarte important;

- să le cerem părerea cât mai des posibil, se vor simţi apreciaţi şi vor avea mai multă încredere în dumneavoastră;

- să-i criticăm cât mai specific cu putinţă (vezi tehnici de oferire a feedback-ului). E de dorit să începem cu un elogiu şi cu remarcile conform cărora o critică nu înseamnă dezapreciere şi că le înţelegem punctul de vedere, dar ar trebui să asculte şi ce avem să le spunem, etc.;

- să le asigurăm sprijinul nostru constant, să le inducem părerea că avem nevoie de ei aşa cum sunt, că îi apreciem pentru ceea ce sunt;

- să le arătăm că au tot dreptul să ne contrazică. Să fim politicoşi şi să-i lăsăm să ne spună părerea lor despre acel ceva.

La modul cel mai general, recomandarea nr.1 pentru Învinşi este de a-l transfera din starea de Copil în cea de Adult sau cel puţin din Copil tânguitor într-unul creativ.

Vom discuta poziţia “Eu + Tu +” în cele din urmă. Am spus deja că aceasta aparţine Învingătorilor. Nu putem specifica în cazul acestei poziţii, dacă este vorba despre Empirist sau Raţionalist. Cert este ca “Eu + Tu +” este o poziţie ce favorizează comunicarea şi dacă vom respecta nişte reguli elementare, atunci conflictele vor întârzia să apară.

Pentru Învingători starea cea mai frecventă a eu-lui este Adultul, de aceea comunicarea cu ei este facilă. Argumentele lor au baze solide, logica nu este acoperită de mecanismele de apărare. Tot ce am afirmat mai sus nu înseamnă însă că Învingătorii sunt comunicatorii ideali şi că orice am face sau spune putem numi procesul comunicării ca fiind unul efectiv. Întotdeauna, în orice caz rămân lacune ce trebuiesc completate sau puncte dureroase ce trebuiesc evitate.

De exemplu, în comunicarea cu Empiristul-învingător, este important de reţinut faptul că au tendinţa de a deveni narcisici. Cu cât mai mult îi vom aprecia, îi vom observa calităţile, cu atât ne va fi mai recunoscător. Veţi apărea ca un om inteligent, care ştie să aprecieze valorile adevărate. Astfel va fi mai puţin iritat, şi va asculta criticele cu o atenţie sporită. Atenţie însă toate aprobările trebuie să fie cât mai

58

sincere, căci “Eu + Tu” extravertiţi ştiu să deosebească la nivel intuitiv adevărul de fals. În afară de aceasta, Empiristul-învingător are nevoie ca reacţiile celorlalţi să-i fie explicate. Dacă sunteţi o persoană apropiată lui, în care are încredere, ar fi bine să încercaţi să-l convingeţi că fiecare om este diferit, deci vede lumea în mod diferit, deci are tot dreptul să gândească altfel decât el.

Un alt fapt asupra cărui trebuie să atragem atenţia atunci când comunicăm cu un Empirist-învingător este că el se consideră mult mai important decât dumneavoastră şi aşteaptă să vă comportaţi ca atare. Concluzia este că trebuie să fim cât mai puţin familiari cu el şi cât mai atenţi la detalii.

Criticele aduse extravertitului-învingător trebuie să fie cât mai specifice (adresate doar comportamentului şi nu persoanei) şi spuse la un timp potrivit. Nu este de loc indicat să-l numim pe acest tip “egoist” sau “nu eşti mereu aşa”. Dimpotrivă, dacă îi vom spune: “Mi-aşi dori să mă anunţi când întârzii” sau “Nu-mi place că mă întrerupi când vorbesc” avem şansa că apelurile noastre să fie recepţionate. În afară de aceasta nu e indicat să-i prezentăm propriile noastre reuşite pentru că pot deveni invidioşi şi periculoşi din acest motiv.

Empiriştii-învingători sunt nişte manipulatori excelenţi. Există câteva moduri prin care pot încerca să preia controlul. Prin măgulire “Întotdeauna ai gătit cel mai bine”, prin ameninţare, culpabilitate: “Mi-am dedicat ţie viaţa şi tu..”. Încercaţi să vă lăsaţi cât mai puţin manipulaţi.

O ultimă recomandare este să stabilim clar lucrurile pe care le vom face şi cele pe care nu le vom face pentru el, pentru că va încerca să ne transforme în propriul robot de făcut cafea, de exemplu, şi să-l ajutăm să se relaxeze cu adevărat, pentru că Empiristul-învingător este prea ocupat de sine şi de lucrurile pe care le are de făcut, astfel că nu ştie adeseori cum să se distreze.

Şi Raţionalistul-învingător poate fi dificil, din cauza introversiunii ce îl caracterizează. Adeseori el pare a fi imposibil şi demonstrează indiferenţă în ce priveşte elogiile sau criticile, îi place să fie singur, să mediteze asupra “lucrurilor cu adevărat importante”. Pe parcursul vieţii poare să lege doar câteva prietenii, adesea din cercul familiei.

Este dificil să înţelegem ce simte Raţionalistul pentru că nu se destăinuie. Nu îi plac complimentele şi companiile. El îşi află satisfacţie în lumea sa interioară. Preferă să-şi creeze propriul mediu în care să locuiască. Cum vom comunica şi cum ne vom comporta cu un asemenea om?

În primul rând îi vom respecta nevoia de singurătate. Raţionalistul este ca soldatul ce are nevoie de o noapte petrecută acasă în linişte. Legat de prima recomandare este şi faptul că dacă dorim să obţinem eficienţa trebuie să le oferim sarcini pe măsura lor, care să-i pună cât mai puţin în contact cu oamenii. În schimb acest tip de Învingători sunt nişte savanţi, experimentatori, experţi redutabili.

59

În al doilea rând, am face bine să le observăm lumea lor interioară şi să ne bucurăm de bogăţia pe care o putem găsi acolo. Gândirea lor este originală, ei apelează adesea la imaginaţie, sunt foarte sensibili şi romantici. Dacă reuşiţi să-l faceţi să vorbească pe o temă care îi interesează, veţi rămâne uimiţi de amplitatea comorilor pe care le veţi descoperi. Cu toate că lumea lor interioară este extrem de bogată, nu-i cereţi unui Raţionalist-învingător să-şi manifeste emoţiile sau să poarte o conversaţie (dimpotrivă, ei sunt nişte ascultători foarte buni). Nu îi plictisiţi cu discuţii lungi şi interminabile. Ar fi bine să-i urmăriţi reacţiile nonverbale care sunt un indicator clar al atenţiei şi interesului conlocutorului dumneavoastră

Aceasta nu înseamnă că îl vom lăsa să se izoleze total şi să ajungă un ascet. Aşadar, apreciaţi-i intelectul şi capacitatea de a se concentra şi încercaţi să nu-l sufocaţi prin prezenţa dumneavoastră sau să-l faceţi să se autoizoleze.

Dacă este să discutîm compatibilitatea dintre cele patru tipuri, atunci putem remarca faptul că există numai două cazuri în care nu există tangenţe în ce priveşte situaţiile comunicaţionale: empiristul-învingător nu se va putea niciodată înţelege cu raţionalistul-învins, şi raţionalistul-învingător va trebuie să depună eforturi mari pentru a-i putea explica empiristului-învins de ce îşi doreşte exact acea pereche de pantofi, de exemplu. Aceste cupluri sunt atât de diferite încât tentativele de comunicare nu suferă eşec decât foarte rar, numai în cazul unei tranzacţii oficiale, în care conlocutorii nu-şi vor manifesta personalitatea sau în cazul în care învingătorii au ceva de obţinut şi sunt deosebit de toleranţi.

În ce priveşte restul cuplurilor, de manieră aproape ideală ar fi relaţia dintre un Empirist-învingător şi un Empirist-învins, ultimul accentuând extravaganţa primului. Empiristul-învins se simte în siguranţă alături de titanul învingător.

Relaţia dintre Raţionalişti se construieşte în aceeaşi stil. Ei se înţeleg foarte bine; psihastenia învinsului este “compătimită” de către învingător; iar paranoia primului este stabilită în nişte limite în cazul unor crize. Aceştia doi trăiesc într-o armonie perfectă; viaţa lor e plină de linişte şi moralitate. Învingătorul îl protejează pe Învins de experienţe noi, de un viitor nesigur, iar învinsul îi oferă spaţiu pentru a-şi manifesta responsabilitatea.

Comunicarea dintre Raţionaliştii şi Empiriştii Învingători, poate fi plasată pe grila de la excelent la imposibil la mijloc. Cei doi Învingători au scopuri comune şi de obicei nu joacă pentru a le atinge. Sunt sinceri unul cu celălalt. Totodată Empiristul nu va înţelege niciodată capacitatea Raţionalistului de a contempla o imagine timp de câteva ore, iar Raţionalistul se va simţi frustrat, când primul îi va declara că toate ideile sale nu au nici un rost, dacă din ele nu se pot obţine profituri materiale. Învinşii nu formează un cuplu foarte reuşit aparent. Dar ambii sunt mulţumiţi de posibilitatea de a juca şi de a folosi tranzacţii complexe. Femeia-empirist îl va putea învinui pe

60

bărbatul-raţionalist de pasivitate şi laşitate, iar el va putea spune liniştit că toate femeile sunt rele. Esenţialul este că ambii vor fi fericiţi în acest cuplu.

Desigur că nu putem absolutiza cele spuse mai sus, însă cele câteva linii trasate pot sugera scheme de comportament şi posibilitatea de a-l înţelege pe celălalt şi maniera lui de a construi realitatea.

Ar mai fi o mulţime de recomandări ce pot fi date în ce priveşte

comunicarea. Am accentuat deja că este un proces foarte complex ce necesită cunoştinţe, abilităţi, energie. Am putea face multe variaţii la tema comunicării, dar în general, pentru a fi conlocutor plăcut, dacă nu derizoriu sunt necesare nişte abilităţi, şi anume:

- de a recepţiona mesajul;- de a-l interpreta; - de a reda mesajul.Comunicarea va fi eficientă în cazul în care vom respecta nişte

reguli simple:1. Să fim cât mai precişi şi atenţi în momentul emiterii mesajului.

Mesajul emis trebuie să fie cât mai aproape de cel intenţionat de destinatar.

2. Să avem o atitudine cât mai pozitivă şi să fim preocupaţi de dezvoltarea unei relaţii bune între comunicatori.

3. Să abordăm strategic procesul de comunicare, adică să ştim ce dorim cu exactitate şi să adoptăm nişte strategii de comunicare adecvate situaţiei.

Ar fi minunat dacă fiecare comunicator ar aplica nişte tehnici de ascultare activă, care implică câţiva paşi:

- a urmări cu atenţie mesajul neverbal, paraverbal şi anumite cuvinte-cheie;

- a defini termenii;- a urmări contradicţiile;- a depista locurile obscure şi a le discuta;- a corela mesajul cu experienţe personale;- a pune întrebări; - a parafraza;- a descoperi perturbaţiile şi a le înlătura.Un alt element foarte important este feedback-ul, oferit sau

recepţionat corect. Ceea ce trebuie să reţinem este că feedback-ul ţinteşte întotdeauna comportamentul individului şi nu personalitatea. În al doilea rând, oferind un feedback vom fi cât mai specifici şi nu este mai puţin important să-l oferim atunci când este cerut.

Iar când îl recepţionăm e deosebit de important să ascultăm cu atenţie şi să primim criticele la nivel de Adult.

Dacă veţi profita de deprinderile de ascultare activă şi de folosire a feedback-ului, orice comunicare vă va reuşi şi oricare dintre aceste patru tipuri vor fi dispuse să aibă o relaţie constructivă cu dumneavoastră.

61

BIBLIOGRAFIE:1. Birkenbihl, Vera F., Antrenamentul comunicării, ed. Gemma Press,

19982.Jung, C.G. , Tipuri psihologice , ed. Humanitas, Bucureşti,

19973.James, W , A new name for some old ways of thinking, London,

1911

CAPITOLUL IV: METACOMUNICAREA

cuvinte-cheie: metacomunicare, limbaj corporal, gest, semnificaţie

4.1. Ce este metacomunicarea. Am discutat foarte mult la temele precedente despre comunicarea

verbală. Dar printre componentele comunicării nu sunt doar cuvintele. De fapt, termenul Metacomunicare are în vedere interpretarea cuvintelor şi expresiilor pentru a ghici intenţiile şi ideile vorbitorului. Însă pe parcursul timpului s-a produs o deplasare de sens. Astfel, metacomunicarea are în vedere şi limbajul nostru corporal. Ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. Gesturile noastre spun despre noi mult mai mult decât cuvintele. Cineva spunea că limba îi este dată omului pentru a-şi ascunde gândurile. Dacă vom învăţa să descifrăm limbajul corporal vom putea percepe ce gândeşte interlocutorul nostru în realitate.

Conform datelor statistice, limbajul nonverbal cuprinde 53% din întregul proces al comunicării. Să presupunem că procesul comunicării poate fi comparat cu un iceberg. Ceea ce iese la suprafaţa valurilor sunt doar cuvintele, care constituie 7%. Restul, limbajul nonverbal (53%) şi paraverbal (30%) sunt „sub apă”. Gesturile, privirile, expresia feţei, vocea, modul în care le pronunţăm sunt elemente esenţiale ale procesului de înţelegere a omului.

Înainte de a trece la expunerea propriu-zisă a temei vom face câteva observaţii legate de terminologie. Metacomunicarea este diferită de actul ratat sau minciună. Spre exemplu, faptul că spargem o cană, pentru a ne face timp să nu spunem ceea ce gândim este un act ratat. Minciuna este un enunţ verbalizat, prin care un neadevăr este dat drept adevăr. Metacomunicarea însă ţine mai mult de expresie, de interpretare. Procedăm metacomunicaţional atunci când cosmetizăm un adevăr, îl remodelăm, pentru ca în momentul în care suntem descoperiţi să putem spune: „Am fost înţeles greşit”, sau „de fapt, am avut altceva în vedere”. Spre exemplu, atunci când vorbitorul spune „să nu mă înţelegeţi greşit” are în vedere că sigur nu o să vă placă ceea ce o să auziţi, dar nu îi pasă, pentru că indiferent de reacţia dumneavoastră are de gând să vă spună ce gândeşte. Metacomunicarea iese din limitele referenţialităţii –orice am înţeles din cuvintele emiţătorului poate fi interpretat diferit. Adesea, după

62

un act metacomunicaţional, vina este aruncată asupra receptorului, utilizându-se expresia: „Doar nu crezi că am vrut să spun...”. În final, reiese că nu emiţătorul gândeşte rău despre cineva, ci destinatarul informaţiei. Faţă de minciună şi act ratat, metacomunicarea este mult mai subtilă; din această perspectivă este ceva care merită a fi interpretat. Orice act hermeneutic îşi are propriile sale reguli, care facilitează procesul interpretării.

Una dintre regulile de bază este cea a ascultării active. Cineva spunea că omului îi sunt date două urechi şi o singură gură. Deci ar trebui să ascultăm de două ori mai mult decât să vorbim. De altfel, oamenii pot asculta de trei ori mai multe decât vorbi pe parcursul unui minut. Atenţie însă! Trebuie să facem distincţie între a asculta şi a auzi. Mulţi dintre noi aud cu siguranţă ceea ce spune celălalt, dar nu ascultă. De multe ori se poate întâmpla ca să avem impresia că celălalt ne ascultă. Dar în momentul în care ne întrerupe pentru a ne pune o întrebare(totalmente deplasată de la contextul narativ) realizăm că nu am fost ascultaţi, chiar dacă am fost auziţi. Metacomunicarea presupune un act de ascultare activă. În timp ce conştientul nostru spune ceva, inconştientul de obicei degajă alte mesaje. Practic, cel din urmă trădează adevăratele noastre gânduri. Spre exemplu, dacă un birocrat spune „nu este vorba de bani, ci de principiu” cu siguranţă este vorba de bani. Ceea ce putem diferenţia sau extrage din expresiile spuse sunt exagerările, negaţiile sau afirmaţiile expuse. Oricine se raportează la o anumită realitate atunci când vorbeşte. Astfel, ca şi în cazul minciunii, vom descoperi semnificaţia ascunsă doar în raport cu ceea ce se întâmplă. Un fapt va fi etalat sau ascuns, exagerat sau scăzut cu bună-ştiinţă.

4.2. Descifrarea limbajului verbal al metacomunicăriiPentru că disciplina prezentată aici iese cumva din spectrul cursului

universitar, în sensul în care discutăm situaţii cotidiene în afară de cel profesionale-ne vom referi şi la metalimbajul reclamelor. Motivul este simplu: mâncăm imagine, bem imagine, îmbrăcăm imagine. În plus, nu se ştie dacă cineva dintre dumneavoastră nu va avea nevoie de o promovare mai târziu sau mai devreme. La simpla întrebare: care este săpunul pe care îl folosiţi, majoritatea vor enunţa o marcă recunoscută şi reclamată. La fel se întâmplă cu specialiştii la care mergem pentru o consultaţie. Adesea, alegem medicul care are o imagine mai bună – despre care prietenii, vecinii, rudele vorbesc de bine. Reclamele însă în majoritatea cazurilor nu corespund realităţii. Spre exemplu, dacă o reclama la o casă sună: „are multe trăsături originale” aceasta semnifică faptul că are o toaleta în curte, poate şi bucătăria. Alte exemple de acest gen sunt prezentate mai jos57

1. Cumpăraţi: ocazie unică - Avem probleme cu vînzarea.2. Interesant - Urît3. Folosire optimă a spaţiului - Foarte mic

57 Exemplele reclamelor imobiliare, precum şi dicţionarul limbajului corporal sunt preluate din cursul-training ţinut de dl profesor universitar, dr. Aurel Codoban, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, România

63

4. Stil casă de ţară - Înghesuită, neîncăpătoare5. Reşedinţă cu multiple posibilităţi de dezvoltare - Cartier ieftin şi

murdar, sub nivelul standard6. Într-o zonă bună, liniştită - Departe de magazine şi şcoli7. Proprietate unică, pe care toţi o doresc - Proprietate cu aspect

obişnuit8. Transport la uşă - Mijloacele de transport opresc la doi metri de uşa

de intrare9. Dă spre o grădină care nu necesită multă întreţinere - Nu are

grădină10. Ideală pentru oamenii pricepuţi care ştiu să facă reparaţii mărunte

- Repararea ei va costa o avere.Vom prezenta în continuare un Dicţionar al metalimbajului cotidian,

care conţine un set de expresii generalizante, care nu spun nimic. Dimpotrivă, receptorul este obligat să gândească şi să se implice în rezolvarea unor probleme.

a) "Ştiţi dumneavoastră", "Cum să zic", "Un fel de" - sunt simple. Ele refuză să spună, te lasă pe tine să spui ceea ce este stânjenitor pentru cel care face afirmaţia.

Metalimbajul semantic foloseşte cuvinte mai directe:b) "Desigur" – putem bănui că vorbitorul exagerează pentru că nu este

sigur de credibilitatea sa. (ar putea fi înlocuit de: "de fapt")c) "Un fel de" - nesiguranţa vorbitorului în identificarea obiectului. (ar

putea fi înlocuit de: "de fapt")d) "Oarecum"- scuză pentru o afirmaţie irelevantă;e) "Fiindcă veni vorba", "ca să nu uit", "dacă mă gândesc bine" au

drept scop să atenueze importanţa a ceea ce vorbitorul vrea să spună dar ceea ce urmează este de fapt problema cea mai importantă.

f) "Sincer", "pe şleau" - arată că vorbitorul urmează să fie mult mai puţin sincer sau onest decât pretinde.

g) "Doar", "numai"- minimalizează semnificaţia a ceea ce urmează să fie spus, atenuează vina unei persoane. (Nu au curajul să spună ceea ce ar vrea să spună sau încearcă să minimalizeze răspunderea - de interpreta în funcţie de context).

h) "Încerc", "voi încerca", "să vedem ce se poate face" - expresii favorite pentru cei care vreau să se spele pe mâni.

i) "Da, dar" - încercare de evitare a intimidării prin simularea unui acord.

j) "Credeţi-mă", "vorbesc serios" - vorbitorul simte că va fi greu de crezut.

k) "Sigur că..." are trei sensuri: sarcastic (întrebarea este prostească); plin de sine (ştiu tot ce se poate spune despre asta); politicos (ştiu că sunteţi destul de inteligent, dar trebuie să mă refer la...).

Dicţionar de expresii cu sens de metalimbaj"Nu credeţi că", "nu vi se pare că", cer de la ascultător răspunsul: "da"

(şi-i permit vorbitorului să-l manipuleze). La fel cu "n-am vorbit prea mult,

64

nu ?", "n-am întrecut măsura, nu ?" cer răspunsuri asigurătoare: nu şi indică indiferenţa vorbitorului faţă de un da)

"Aşa cum poate ştiţi", "fără îndoială" - ascultătorul este la fel de isteţ ca vorbitorul, stabilesc un fel de egalitate.

"Trebuie", "ar trebui" - indică părerea şi dorinţa vorbitorului."Aş vrea să pot spera" - apare ca o opinie; de fapt spune: în împrejurări

normale aş vrea să..."N-o să credeţi, dar", "n-ar trebui să vă spun toate acestea, dar" -

dorinţa de a furniza informaţii a unui bârfitor sau a unei guri sparte. ("o ştiţi pe aia cu", "asta-mi aduce aminte de", "ştiţi ce a spus ?" cer răspunsul da).

"Nu suflaţi o vorbă despre ceea ce v-am spus", "nu vreau să stârnesc zvonuri" - negaţia este de fapt inutilă, intenţia e contrară.

"Trebuie să ne faceţi odată o vizită" - aşteptaţi până vă vom chema."Sper să vă placă cafeaua" - indiferent de opţiune veţi fi servit cu

cafea."Acum arăţi cu adevărat suplă" - ai fost o grasă."Doar n-ai crezut că eu..." - mută pe umerii celuilalt culpabilitatea de a

fi gândit de rău despre cineva."Metaforic vorbind" - adică inadecvat."Nu depinde numai de mine..." - pot influenţa situaţia în direcţia dorită

dar..."Reveniţi peste câteva zile..." - prima dată: nu am timp de asta; a doua

oară: nu mă interesează asta."Mă mai gândesc" - amânarea sau refuzul angajării."A murit atât de tânăr" - sunt mai bătrîn şi mă simt vulnerabil."Măcar am încercat" - nu mă prea aşteptam să reuşesc. "Nu te deranja pentru mine" - nu sunt obişnuit să fiu bine tratat, nu am

pretenţii la un tratament deosebit."Nu vrei să bei o cafea ?" - întrebarea negativă care poate sugera un

răspuns negativ."Daca nu ajung în 10 minute, înseamnă că nu mai vin" - puţine şanse

de veni.

4.3. Elemente de programare neurolingvistică Programarea neurolingvistică (NLP) este rezultatul conlucrării a mai

multor discipline: psihologie, matematică, lingvistică. Aplicaţiile acestei ştiinţe sunt diverse – de la management, la psihoterapie şi pedagogie. Modelul de comunicare creat în baza programării neurolingvistice este numit sintonic (provine de la cuvântul „sintonie” - a fi în armonie cu tine însuţi) şi evidenţiază abilităţile de comunicare (stabilirea obiectivelor, congruenţă, resurse interioare, adaptabilitate). Modelul sintonic defineşte comunicarea ca având două componente esenţiale: reprezentarea şi gândirea. Procesul comunicării conţine câţiva paşi. Dacă doriţi să comunicaţi eficient este important să cunoaşteţi aceşti paşi şi să îi adecvaţi celor patru tipuri senzoriale: vizual, chinestezic, auditiv şi raţional.

Orice comunicare începe de la reprezentare, de la percepţii şi senzaţii. Organele noastre sunt aidoma unor uşi, care se deschid, pentru a asimila

65

informaţii noi. Dar conştiinţa umană deschide aceste uşi imaginare pe rând, nu simultan. Unii oameni mai întâi văd şi apoi simt mirosul sau aud sunetul, alţii vor avea nevoie să perceapă, să simtă şi apoi vor gândi, etc. Inconştientul primeşte informaţia pe toate căile, însă fiecare individ are o modalitate „preferată” de a percepe lumea. Spre exemplu, dacă sistemul dumneavoastră preferat este cel vizual, atunci veţi vedea lumea în imagini, mai degrabă decât în cuvinte. Sistemul preferenţial de reprezentare se poate recunoaşte după modalitatea în care persoana va gesticula, va vorbi sau după modalitatea de şedea sau a respira.

Dacă veţi cunoaşte sistemul de reprezentare al partenerului dumneavoastră, veţi putea formula mesajul astfel încât să fie receptat mai uşor. Chinestezicii vor înţelege mai uşor un anumit set de cuvinte, vizualii altul, iar auditivii vor avea cu totul alte preferinţe.

Pentru a afla care este sistemul de percepţie a partenerului dumneavoastră este necesar să îl urmăriţi pentru o perioadă scurtă. Trebuie să avem grijă atât la cuvintele pe care le foloseşte mai des, cât şi la mesajul nonverbal transmis. Spre exemplu, vizualul, înainte de a spune ceva, va revedea în minte imaginile care se raportează la acest tip de situaţie. Din această cauză, timp de câteva miimi de secunde se va concentra undeva la 60 de cm de la nas. Dacă vă veţi situa în acel loc, persoana nu va putea gândi şi se va supăra sau irita. În vocabularul vizualului veţi găsi cuvintele ce ţin de vedere în general: a vedea, limpede, luminos, întunecos, văd ce aveţi în vedere, etc.

Auditivul, înainte de a spune ceva, îşi va asculta vocea interioară. Ochii îi vor fi orientaţi spre dreapta sau spre stânga. În vocabular predomină cuvintele: vă ascult, ce ton, intonaţie, strigăt, etc.

Chinestezicii îşi vor asculta sentimentele, intuiţia înainte de a spune ceva. Privirea lor va fi orientată involuntar în jos şi spre dreapta. Cuvintele cel mai des utilizate sunt: a atinge, dureros, greu, îmi este greu pe suflet, simt problema, etc.

Raţionalii (computer) reacţionează mai degrabă la concepte. Este foarte greu să prinzi mişcarea ochilor unui raţional, iar cuvintele definitorii sunt: să analizăm, să sistematizăm, să generalizăm, etc.

Conform NLP, există câteva abilităţi de bază în comunicare, care trebuiesc dezvoltate şi racordate celor patru tipuri senzoriale: acuitatea senzorială; flexibilitatea; congruenţa; empatia; starea resurselor interioare; indicatorii.

1. Acuitatea senzorială este o calitate proprie tuturor oamenilor. Unele semnale în comportamentul partenerului nostru ne pot spune ceva despre comportamentul nostru şi reacţia interlocutorului la el. Abilitatea de a înţelege rapid ce se întâmplă vine din observarea foarte atentă a reacţiilor celuilalt: poziţia corpului, unghiul înclinării capului, gesturile mânilor sau schimbări subtile, de genul schimbării culorii pieii, sau a buzei inferioare sau tremuratul uşor al muşchilor, etc. Acestea reacţii inconştiente, sunt evidente şi sunt foarte preţioase în evaluarea corectă a unei situaţii pentru că cel care le are nu le poate controla sau conştientiza. Dar este nevoie de antrenament pentru a putea observa reacţiile umane. Trei paşi sunt esenţiali în dezvoltarea acuităţii senzoriale:

66

-Fixarea schimbărilor în comportamentul persoanei. Urmăriţi şi observaţi ce fac oamenii zi de zi, dar nu vă grăbiţi şi să le interpretaţi gesturile. Aveţi grijă doar să le observaţi.

-Observaţi patternurile, adică mişcările repetitive. Urmăriţi-l atent pe cel ce se enervează: unul va strânge pumnii, îşi va muşca buzele şi va merge rapid, măsurând camera, altul va deveni alb la faţă şi se va schimba de pe un picior pe altul. De fiecare dată reacţia însă va fi aceeaşi.

-Evaluaţi starea individului după mesajele nonverbale pe care le transmite. Dar nu încercaţi să asociaţi propriile experienţe cu starea interlocutorului, pentru că riscaţi să atribuiţi alte semnificaţii decât cele reale. Multe dintre reacţiile noastre exterioare artă la fel, dar sunt individuale pentru fiecare persoană. Nu generalizaţi. Aveţi răbdare şi studiaţi fiecare persoană.

2. Flexibilitatea are o foarte mare influenţă asupra întregului proces al comunicării. A învăţa să fii flexibil înseamnă a învăţa să vezi în partenerul tău particularităţi proprii de gândire şi percepţie şi a-ţi adapta comportamentul acestor particularităţi. Una dintre regulile NLP promovează ideea: Dacă ceva nu merge, atunci trebuie să te întorci şi să încerci altceva. Paşii necesari pentru a deveni flexibil sunt:

a) Întreruperea patternurilor comportamentului. Încercaţi să vă întrerupeţi activităţile de rutină. Spre exemplu, dacă mergeţi de obicei la un magazin, pentru a cumpăra produse de băcănie, schimbaţi-l. Începeţi de la lucruri mărunte.

b) Inventaţi noi posibilităţi şi modalităţi de a vă comporta. Imaginaţi-vă că aveţi 30 de ani. Ce faceţi? Cum vă comportaţi?

c) Alternaţi comportamentul nou cu cel vechi. Spre exemplu, dacă vocea dumneavoastră interioară vă spune „trebuie să faci un anumit lucru”, schimbaţi-vă atitudinea, faceţi altceva. În timpul unei conversaţii puteţi să întrerupeţi conlocutorul dumneavoastră şi să îi spuneţi „Da, ai dreptate. Ce vrei acum?”

3. Congruenţa provine de la latinescul „congruens”, care semnifică „a se întâlni şi a ajunge la un compromis”. Conform teoriilor programării neurolingvistice, omul trebuie să acţioneze ca un tot întreg. Dacă toate părţile corpului sau psihicului dumneavoastră sunt congruente, comunicarea va reuşi. Pentru ca ceilalţi să nu poată aplica acuitatea senzorială asupra dumneavoastră, perfecţionaţi-vă pentru a atinge integritatea. Algoritmul care ne ajută să obţinem rezultate este următorul:

- deosebirea situaţiilor în care aveţi o personalitate congruentă (calm, siguranţă, posibilitate de maximă concentrare) şi când nu (conflicte interioare, contradicţii dintre dorinţe, posibilităţi şi cuvinte pronunţate).

- cunoaşterea de sine; de la Socrate încoace, una dintre cele mai frumoase şi pline de sens expresii este aceasta. Trebuie să cunoaşteţi cât mai multe posibilităţi ale personalităţii dumneavoastră, cât şi rolurile pe care le jucaţi, cu toate implicaţiile (dorinţe, atitudini, creativitate, etc.). Personalitatea noastră este ca un puzzle enorm. Fiecare dintre noi joacă în viaţă anumite roluri, şi fiecare dintre aceste roluri are tendinţele, expectanţele sale. Ca student, ne dorim ceva, ca fii ai părinţilor avem alte reacţii, alte atitudini. Învăţaţi să recunoaşteţi fiecare parte a dumneavoastră şi să o controlaţi.

67

- determinarea dorinţelor şi tendinţelor fiecărei părţi ai personalităţii dumneavoastră. Esenţialul este să ştim ce vrem de la viaţă.

- ierarhizarea trebuinţelor şi a scopurilor. Ce este mai important şi ce este mai puţin, ce trebuie realizat acum şi ce putem face şi mai târziu.

- congruenţa dintre diferite părţi ale personalităţii dumneavoastră şi acordul tuturor asupra ierarhizării scopurilor.

- înainte de a face ceva important, verificaţi-vă starea. Dacă simţiţi că sunteţi integru, puteţi acţiona.

4. Empatia. Numai cu ajutorul empatiei puteţi construi o situaţie de comunicare eficientă. Dacă veţi învăţa să înţelegeţi starea şi sentimentele celuilalt, veţi crea o atmosferă de încredere reciprocă. Calea pe care se poate ajunge la o simpatie reciprocă constituie câţiva paşi:

- fiţi siguri că aveţi încredere în partener. Dacă vă veţi răspunde da, atunci puteţi comunica cu celălalt. Dacă nu, stabiliţi care parte a personalităţii dumneavoastră nu are încredere în competenţa sau capacitatea celuilalt şi interogaţi-vă pe sine însuşi.

- fiţi siguri că partenerul are încredere în dumneavoastră, prin intermediul acuităţii senzoriale.

- stabiliţi tonalitatea şi timbrul vocii conlocutorului. Încercaţi să imitaţi modalitatea în care vorbeşte partenerul. Fiţi oglinda sa în tot: timbrul vocii, respiraţie, gesturi, poziţia corpului. Dacă conlocutorul se va apleca spre dumneavoastră, faceţi la fel.

5. Starea resurselor interioare conţine starea optimală interioară a personalităţii. Baza acestei stări este legată de amintirile realizărilor. Acestea sunt resursele pe care le avem şi despre care adeseori nu ştim. Pentru a putea „accesa” resursele interioare este nevoie:

- să vă amintiţi reuşitele.- să găsiţi un loc confortabil, în care să retrăiţi acele momente.- în momentul în care aţi ajuns la starea cea mai intensă a amintirilor,

atingeţi cu degetele mânii drepte încheietura mânii stângi. Astfel se va forma o relaţie de tip „cauză-efect”. Memorizaţi punctul şi intensitatea cu care aţi apăsat. În limbajul NLP acest element, de stabilire a unei conexiuni de tip cauză-efect este numit „ancoră”.

- pentru a intra în propriile resurse, repetaţi pasul doi şi trei, dar amintirile trebuie să fie concomitente cu lansarea ancorei.

6. Indicatorii. Am accentuat că NLP este o ştiinţă interdisciplinară, care combină programarea, lingvistica, psihologia. Programarea neurolingvistică propune o tehnică foarte eficientă de a clarifica conţinutul mesajului conlocutorului. Esenţa acestei tehnici este în formularea de întrebări, care sunt numite indicatori sau pointeri:

Pointer 1: substantivul. Primul pointer este legat de specificarea sensului substantivului. Pentru fiecare dintre noi, un termen poate avea semnificaţii diferite. Este necesar să întrebaţi ce are în vedere interlocutorul dumneavoastră prin cuvântul spus.

Pointer 2: verbul. Întrebarea de bază este: Cum anume?Pointer 3: regulile. Viaţa noastră este condusă de reguli, care sunt

semnificate prin „trebuie”, „nu trebuie”. Astfel, la cuvintele legate de

68

„trebuie”, întrebaţi ce se va întâmpla, dacă nu ar fi realizată sarcina? Acest pointer este foarte periculos în comunicarea interpersonală, pentru că de obicei, oamenilor nu le place să li se demonstreze limitele gândirii sau puterii. Din această cauză fiţi foarte atenţi la utilizarea lui. Dacă aţi atins starea de simpatie reciprocă cu partenerul de discuţii, puteţi întreba: explicaţi-mi vă rog ce aveţi în vedere prin ..., de ce anume trebuie să facem acest lucru? Şi ce se va întâmpla dacă nu îl vom face? În comunicarea cu sine însuşi puteţi să îl utilizaţi fără pic de rezerve.

Pointer 4: generalizările. Sunt necesare, pentru a fi sigur că aţi înţeles corect ce s-a avut în vedere, pe de o parte, dar pe de altă parte generalizările de genul „întotdeauna”, „toţi”, „nu cred pe nimeni”, „niciodată” restrâng adevărul. Astfel, în momentul în care cineva generalizează, puteţi întreba: Chiar nu există nimeni în care puteţi avea încredere? Sau dacă sunteţi învinuit că întotdeauna faceţi lucrurile pe dos, puteţi spune: numără te rog de câte ori am făcut acest lucru. Va putea număra trei sau patru ori, dar nu mai mult.

Pointer 5: comparaţiile. Acest pointer se utilizează pentru a specifica semnificaţia comparaţiilor de genul „mai bun”, „mai rău”, „mai uşor”. Este un banc celebru pe această temă, în care tatăl îi spune fiului ca acesta să îi aducă o scândură mai mare. Au trecut două, trei ore şi feciorul nu mai venea cu scândura. Când tatăl a intrat în atelier, acesta tot căuta „scândura mai mare”. Este recomandabil să întrebaţi: mai mare decât ce?

Acestea sunt doar nişte recomandări generale, care privesc dezvoltarea abilităţilor de comunicare. Vă propunem mai jos o schemă a caracteristicilor tipurilor senzoriale, pentru ca să vă fie mai uşor să îi recunoaşteţi în procesul comunicării.

Vizual Chinestezic Auditiv Raţional(computer)

Cuvinte utilizate

A vedea, a observa, strălucitor, a admira

A simţi, a pipăi, cald, îmi place

A suna, a auzi, ton, puternic(sunet)

A înţelege, a şti, interesant, logic, a deduce

Poziţie Capul în sus, spatele drept

Spatele încovoiat, capul în jos

Capul este înclinat pe o parte

Stă drept, mânile încrucişate

Mişcările Încordate Libere Medii RigideBuzele Subţiri,

încordateGroase, relaxate Variază Subţiri, încordate

Respiraţia De suprafaţă, din plămâni

Profundă, din stomac

Dreaptă, cu tot pieptul

De suprafaţă

Vorbirea Tempo rapid, voce puternică, ton înalt

Tempo încet, voce joasă

Voce melodioasă, vorbire expresivă

monoton

Privirea Deasupra În jos Într-o parte şi în jos, rapidă

Peste capul partenerului

Mişcarea ochilor sus-dreapta, sus- Jos-dreapta, Stânga-dreapta, Într-o parte în

69

stânga uneori jos capul înclinat în jos

stânga, capul ridicat în sus

Regulile de ascultare

Trebuie să văd ca să aud

Se apropie cât mai mult

Să nu văd, ca să aud

Nici un contact vizual

apud Столяренко,Л.Д., «Основы психологии», изд. Феникс, 1997

4.4. Comunicarea nonverbalăSemnificaţia acordată gesturilor nu se limitează doar la aspecte

interpretative. Există desigur o etichetă a limbajului corporal. Mimica, gesturile au un rol esenţial în evaluarea nivelului de educaţie al persoanei. Se întâmplă că atunci când vorbim în public nu ştim ce să facem cu mânile. Conform etichetei mânile trebuiesc ţinute liber, fără ca să le „molestăm”. Obişnuim să batem cu degetele în masă, atunci când suntem nervoşi sau să ne scărpinăm la ceafă şi după urechi... Pe lângă faptul că oamenii pot interpreta diferit gesturile dumneavoastră, ele sunt complet lipsite de tact. Din această cauză este necesar să uităm obiceiurile proaste pe care le avem. Puteţi întreba: ce facem cu ticurile, pe care nu le putem controla sau ce să facem cu mânile atunci când avem emoţii? Dacă nu ştiţi ce să faceţi cu mânile, cel mai simplu este să luaţi un pix sau nişte foi, o carte, ceva care să ne ţină mânile ocupate. Problema ticurilor este mai dificilă şi poate fi rezolvată cu ajutorul unui specialist. Sfatul pe care pot să îl dau este să încercaţi să vă controlaţi emoţiile. Să fim raţionali este destul de greu, în situaţiile de stres în mod deosebit. O analiză atentă a acţiunilor dumneavoastră vă va ajuta să schimbaţi elemente ale limbajului corporal.

În timpul discuţiei, nu se obişnuieşte să batem conlocutorul pe umăr (atenţie, căci există cazuri în care o facem intenţionat, pentru a manipula receptorul) să îi scoateţi scame imaginare sau să îi rupeţi nasturii. Dacă aţi văzut într-adevăr o scamă este recomandat să cereţi permisiunea să o înlăturaţi. În timpul discuţiei, gesturile trebuie reduse la maximum. Fiecare dintre noi este deranjat de gesticulaţiile prea evidente. Doar câteva dintre expresii „Staţi jos, Vă rog” sau „Faceţi cunoştinţă, Vă rog” sau „Pot să vă prezint?”, etc. se însoţesc de gesturile corespunzătoare.

Gesturile ar trebui să fie „zgârcite”- o înclinare uşoară a capului (aprobare) este de ajuns. Nici într-un caz nu se recomandă, fluturatul mânii în faţa celuilalt. Desigur ceea ce spun nu implică faptul că trebuie să avem o postură ţeapănă. Este vorba doar despre exagerările care se pot comite.

Călătoria în alte ţări presupune cunoaşterea obiceiurilor gestuale. Unul dintre cele mai cunoscute gesturi (totul e O. K.) în ţările occidentale, are cu totul alte semnificaţii în alte zone. În Franţa, spre exemplu, acest gest înseamnă zero sau nimic, în Japonia – bani, iar în ţările bazinului mediteranean este gestul care semnifică apartenenţa unui bărbat la grupul de minorităţi sexuale. Pentru greci, acest gest semnifică „Închide-ţi gura!” .

Vorbind despre sine, europeanul va arăta cu mâna înspre sine, iar japonezul-la nas.

70

Dacă un italian sau francez se bate peste cap, consideră că ideea sa este proastă. Britanicul şi spaniolul care se lovesc peste frunte, sunt mulţumiţi de sine, iar neamţul foarte nemulţumit de cineva.

Este bine cunoscut în mediul nostru prin care arătăm cuiva că este nebun – sucirea degetului la tâmplă. În Olanda acest gest semnifică o frază isteaţă, care a fost enunţată. Ridicarea sprâncenelor în Germania înseamnă admiraţie, iar în Anglia demonstrează o atitudine sceptică.

Lista diferenţelor este foarte mare şi poate fi continuată. Din această cauză este necesar, ca atunci când mergeţi într-o călătorie într-un mediu străin, străduiţi-vă să vă documentaţi asupra culturii şi obiceiurilor ţării respective.

Majoritatea gesturilor pe care le facem sunt inconştiente, dar transmit aproape perfect starea sau sentimentele persoanei. Dacă doriţi să deveniţi un comunicator bun trebuie să le cunoaşteţi, să ştiţi să le descifraţi şi să le utilizaţi. Înainte de a prezenta un dicţionar al limbajului corporal, vom oferi doar o perspectivă generală sau nişte specificări:

Există trei parametri esenţiali în descifrarea limbajului corporal:1) indicii (faţa, ochii şi privirea)2) simboluri (ochi ridicaţi, braţe deschise)3) semne corporale(surâs, etc.)Nu există chei ale gesturilor, nu putem descifra gesturile după nişte

reguli stricte. Au fost făcute observaţii şi s-a demonstrat că de fapt, gesturile adulţilor sunt nişte copii diminuate ale gesturilor infantile. Astfel, nu putem interpreta gesturile de manieră izolată, fiecare dintre ele semnifică numai în legătură cu alte gesturi, în context. Atunci când observăm limbajul corporal al unei persoane este necesar să o facem în baza parametrilor expuşi mai sus, dar nu separat, ci grupat.

Orice comunicare are loc într-un anumit context. Astfel, trebuie diferenţiată atitudinea defensiv-negativă de cea de frig.

Gesturile se raportează la statutul şi rolul social, la vârsta sau sexul celor care le fac. O femeie va gesticula într-un fel, un bărbat cu totul altfel. Un gest masculin spune una, femeia îl interpretează altfel. Sunt în fond culturi diferite care ţin de gender sau de generaţie. Fiecare cultură are gesturile sale specifice.

Dicţionarul limbajului corporala) Gesturi făcute cu palmele şi degetele - Palma deschisă în văzul celorlalţi, ca la jurământul din sălile de

judecată: onestitate şi francheţe; semnificaţia: n-am nimic de ascuns. - Copilul care-şi ascunde palmele, podul palmei, ori palma întreagă

făcută cupă şi ascunsă la spate când vorbeşte sau soţul care în faţa soţiei procedează la fel, au ceva de ascuns.

- Mânile prinse între picioare - frustrare.- Poziţiile palmei semnifică: deasupra - dominare; dedesubt -

supunere; paralelă - fraternitate, egalitate. Strângerile de mână mai pot fi de tipul:

- "peşte mort", adică flască, moale, fără viaţă - individ fără caracter, moale, dubios; ca o menghină - individ agresiv.

71

- Etalarea degetului gros: manifestare a superiorităţii, a priorităţii; agresivitate şi orgoliu.

În funcţie de gruparea gesturilor: - semn pozitiv al şefului în prezenţa subalternilor, al bărbatului

curtenitor în prezenţa unei posibile partenere; gest răspândit mai ales printre cei îmbrăcaţi elegant.

- dacă mânile sunt ţinute în buzunarul din spate, se încearcă mascarea senzaţiei de superioritate (uneori însoţit şi de balans pe tălpi pentru a părea mai înalt). Femeile agresive sau dominante au preluat gestul.

b) Gesturi ale mânii şi braţului- Frecarea palmelor: aşteptare / anticipare pozitivă. - Frecarea degetului arătător: bani.- "Mâni în triunghi" (coif) în sus: încredere în forţele proprii, atitudine

de siguranţă, gestul "superiorului" ierarhic sau altfel, gest masculin. Însoţit de cap înclinat pe spate: suficienţă, aroganţă.

- "Mâni în triunghi" (coif) în jos: subordonare, ascultare, gest feminin. Oricare din cele două gesturi anticipate de: braţe împletite, picioare încrucişate, privire spre altundeva decât spre interlocutor indică o decizie negativă certă. Sau, anticipate de gesturi pozitive: palme deschise, aplecarea trupului înainte, capul ridicat indică o decizie pozitivă certă.

- Apucarea unei mâni cu cealaltă, însoţită de capul înălţat, bărbia împinsă înainte este un gest de superioritate şi încredere (familia regală, ofiţerii superiori neînarmaţi, directorul şcolii în curte). Când una din palme apucă încheietura mânii, avem de-a face cu frustrarea şi stăpânirea de sine (îşi ţine mâna să nu lovească). Ridicarea palmei pe braţ indică o creştere a frustrării şi furiei, sau încercare de ascundere a nervozităţii (ţin-te bine!).

Gesturi cu mâna adusă la faţă- Acoperirea gurii cu mâna, degetul mare apăsând obrazul - oprirea unei

minciuni. Valabil şi când o face cel care vorbeşte, şi când o face cel care ascultă - în acest caz el arată că i se spun neadevăruri. (Oratorul care vede un astfel de gest ar trebui să se oprească şi să ceară auditoriului comentarii la cele spuse). Unul dintre gesturile similare în semnificaţie dar restrâns sau deghizat: mişcări uşoare de frecare a dedesubtului nasului. La nivelul ochilor gestul poate apărea ca o frecare a acestei zone însoţită de privirea în altă parte.

În concluzie gesturile ducerii mânii la faţă indica prezenţa unor gânduri negative. Ele pot viza îndoiala, inducerea în eroare, incertitudinea, exagerarea, teama sau minciuna. Precizarea semnificaţiei lor reclamă o analiză contextuală.

Mâna dusă la obraz şi la bărbie- Mâna ca suport pentru cap - indică starea de plictiseală cu atât mai

mare cu cât mai mult este folosit braţul şi mâna (capul pe masă - plictiseală maximă). Bătăile în masă sunt semn al nerăbdării, nu al plictiselii.

- Mâna pusă pe obraz, închisă, cu degetul arătător îndreptat în sus, exprimă apreciere pozitivă. Dacă degetul mare sprijină bărbia, ascultătorul are

72

păreri critice sau negative. Mângâierea bărbiei - ascultătorul ia o decizie. (Dar, spre exemplu , de la acest gest se poate evolua spre sprijinirea capului de degetul mare - o scădere a interesului.) Gestul de decizie cunoaşte variaţii: scoaterea ochelarilor şi introducerea unui braţ de ramă în gură, introducerea pipei sau altor obiecte.

- Plesnirea cu palma a capului: cineva a uitat să facă ceea ce i-am cerut. Lovirea frunţii cu palma - nu este intimidat că am remarcat eroarea; lovirea cefei - i-am cauzat o "durere de ceafă". Frecarea cefei apare mai ales la cei cu atitudini critice, negative, frecarea frunţii semnalând atitudinii mai deschise, adaptabile.

- Mâna dusă la tâmplă: caută idei, argumente, contraargumente. Frecarea rădăcinii nasului se asociază cu ascultarea cu atenţie încordată; a produs o oboseală, gest de autorelaxare.

Braţul ca bariera de protecţie (Provine de la încercarea de ascundere după ceva).

- Încrucişarea obişnuită a braţelor exprimă o atitudine defensivă sau negativă. Încrucişarea braţelor cu palmele strânse pumn indică atitudinea defensivă ostilă ce precede atacul verbal sau fizic. Încrucişarea mânilor cu prinderea braţelor reflectă o atitudine negativă dominantă (aşteptarea la dentist, pe aeroport, a apărătorilor-avocaţi).

- Încrucişarea mânilor pe piept cu degetele mari ridicate în sus - versiunea defensiva de superioritate. Dacă numai unul din braţe este aşezat peste piept, ţinând celălalt braţ aşezat pe lângă corp atunci are o bariera parţială, vizibilă mai ales la întruniri, la persoane total necunoscute celorlalţi, sau care n-au încredere în forţele proprii.

- O altă versiune este aceea a mânii care apucă cealaltă mână, gest folosit de cei care vorbesc în faţa unei mulţimi, pentru a retrăi siguranţa emoţională a situaţiilor când părinţii noştri ne ţineau de mână. În mediile unde gesturile de apărare sunt prea evidente pentru a putea fi folosite (politicieni, prezentatori, etc.) care vin să ascundă lipsa de siguranţă sau nervozitatea, gestul prim este mascat de prinderea butonului manşetei, brăţării, poşetei, curelei ceasului, portofelul, buchetul de flori, paharul.

Piciorul ca bariera de protecţie (Atitudine defensiv-negativă mai puţin accentuată)

- Un picior peste celălalt: dreptul peste stângul - manifestarea unei atitudini nervoase, rezervate sau defensive. Gest secundar, care nu poate fi interpretat izolat: poate proveni de la statul îndelung pe scaune incomode, sau frig, dar împreună cu încrucişarea braţelor, semnifică retragerea persoanei din conversaţie (poziţia femeilor când îşi manifestă nemulţumirea faţă de soţul sau prietenul lor). Piciorul peste genunchi indică o atitudine de competiţie sau dispută. Dacă este şi prins cu una sau amândouă mânile, este semnul unei atitudini rigide, a unei individualităţi puternice, încăpăţânate.

- Picioarele încrucişate în postura în picioare, arată aceiaşi atitudine defensivă între oameni care nu se cunosc între ei. Detensionarea se exprima

73

prin desfacerea braţelor şi picioarelor, până la rezemarea pe un picior şi îndreptarea vîrfului celuilalt spre cea mai interesantă persoană din grup.

- Încrucişarea gleznelor, cu diferenţe între femei şi bărbaţi, înseamnă reprimarea unei atitudini negative, a nervozităţii sau fricii. În fine, poziţia cârlig a piciorului este specifică femeilor timide sau fricoase, care s-au retras în interiorul lor.

BIBLIOGRAFIE: Birkenbill, V. F., Antrenamentul comunicării, ed. Gemma press,

Bucureşti, 1997 Pease, A., Limbajul trupului, ed. Polimark, Bucureşti, 1995 Wren, T., Seducţia, ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997 Столяренко, Л. Д., Основы психологии, Ростов-на-Дону, 1997

CAPITOLUL V: IMAGINEA CA O COMPONENTĂ ESENŢIALĂ ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

cuvinte-cheie: imagine, reprezentare, sine, gestionare, vestimentaţie, culoare.

„Doar imbecilii nu judecă după aparenţe”

Oscar Wilde

5.1. Conceptul de imagineVom începe dezvăluirea acestei teme cu un exerciţiu de

imaginaţie. Fiecare dintre dumneavoastră, viitori specialişti în medicină, au mers cel puţin o dată în viaţă la un control medical. Marea întrebare pe care vreau să o pun este: cine este medicul pe care l-aţi ales? O fi unul notoriu sau un novice, este un nume cunoscut în domeniu sau este cineva de care nu aţi auzit niciodată? Putem extinde acest exerciţiu şi asupra lucrurilor triviale, de genul: care este şamponul pe care îl utilizaţi, săpunul, crema de ras sau maioneza pe care o folosiţi pentru a găti o salată? Răspunsul este unul foarte simplu. În policlinică, coada o vom întâlni la uşa medicilor iluştri, pe care îi cunosc pacienţii, de numele cărora am auzit de la vecini, prieteni sau alţi medici. Produsele pe care le vom utiliza sunt cele pe care le cunoaştem fie din clipuri publicitare, fie din recomandările celorlalţi; cu alte cuvinte, din imaginea pe care o au produsele sau oamenii. Secolul XX a fost un secol al imaginii. Mass-media exploatează la maximum imaginea oamenilor, a întreprinderilor, a medicilor sau a cadrelor de conducere. Instituţiile şi indivizii sunt nevoiţi, cum spuneam undeva mai sus să comunice în fiecare moment cu mediul înconjurător. Orice comportament al nostru este comunicare. Nu putem să nu comunicăm. Marele filosof Descartes spunea, „Cogito ergo sum” câteva secole în urmă. Astăzi, dacă ar fi în viaţă ar putea spune cu siguranţă „Comunic, deci exist”. În acest context, imaginea este vectorul imediat după

74

care vom fi judecaţi, după care vor fi estimate valorile personale şi credibilitatea noastră, ca profesionist (medic sau profesor) sau ca familist. Ar fi absolut iraţional să nu avem în vedere acest concept, avînd în vedere societatea-spectacol în care trăim şi condiţiile în care medicina are de-a face cu aceleaşi legi ale economiei de piaţă ca şi celelalte ramuri. Capitalul cel mai de bază al unui om este Imaginea de Sine. Desigur că sunt de acord cu majoritatea dintre dumneavoastră că o bună imagine nu va putea înlocui o calificare înaltă, căci în acest caz am cunoaşte cu toţii mecanisme ale comunicării şi nu am mai avea nevoie de alte cunoştinţe. Mai există însă o mulţime de alte cazuri, în care un foarte valoros medic are performanţe invizibile sau o carieră neîmplinită din cauza unei imagini slabe de sine. „Calitatea unui individ sau a unui produs este dezminţită de contradiscursul devalorizant al aparenţelor”58. Adică indiferent de calitatea serviciilor pe care le vom presta sau de calitatea fiecăruia dintre noi ca om, vom putea atinge autorealizarea doar dacă vom avea grijă de imaginea noastră. Ce este atunci această imagine şi cum o putem gestiona astfel încât să fim noi înşine satisfăcuţi şi o dată cu noi şi cei din jurul nostru?

Conform dicţionarului „O imagine este ansamblul de reprezentări deopotrivă afective şi raţionale, asociate de către un individ unei mărci, unui produs, unei întreprinderi, unei idei”. Deci, imaginea este în cazul nostru nu numai ceea ce vedem, ci este mai mult un atribut al vieţii psihice – bazat pe capacitatea psihicului de a construi reprezentări mentale – determinant în relaţia comunicaţională. Imaginea poate deci să influenţeze puterea de decizie a unui individ sau a unei colectivităţi din cauza că „viaţa omului şi a societăţilor, sunt legate în egală măsură de imagini, cât şi de realităţi palpabile. Imaginile despre care este vorba nu se limitează la cele întruchipate în producţiile iconografice şi artistice, ci se extind şi la cele din universul imaginilor mentale”59.

În mod firesc există mai multe categorii de imagine: imaginea de sine, imaginea profesionistului, a medicului în cazul nostru, autoimaginea personalului instituţiei, imagine deformată pozitiv, negativ, apropiată de realitate, distală şi proximală, virtuală, subliminală, etc. O imagine bună este legată de propria noastră istorie prin firul director al sensului. Ea se formează progresiv, de-a lungul anilor, precum şi prin satisfacţia pe care o au oamenii din comunicarea cu noi. Astfel, imaginea are un caracter subiectiv şi psihologic. În accepţiunea ei cea mai simplă, imaginea este reprezentare şi se bazează pe capacitatea psihicului uman de a-şi construi reprezentările mentale. La modul cel mai simplu spus, imaginea este modul în care oamenii percep cum funcţionează lumea. Pentru un singur eveniment există atâtea imagini cîţi oameni există, poate şi mai multe. Formarea acestor imagini mentale (reprezentări) sunt într-un anumit fel rezultatul contactului cu realitatea fizică directă. Dar ele sunt mai mult decât reproducerea realităţii, pur şi simplu. Ele ajung să funcţioneze ca un fel de viziune asupra lumii (Weltanschauung). Din

58 Vartan, N.V., Imaginea de sine, ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 1359 Bacos, C., Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective în “Societate şi Cultură”, Noua Alternativă, nr.3, p.23

75

această cauză „hărţile noastre mentale” sunt diferite. Drept exemplu, vom oferi renumitul paradox al lui R. Carnap, filosof pozitivist. În construcţia paradoxului el se referă la un simplu accident de automobil şi identifică explicaţiile cu privire la cauzele accidentului oferite de diferiţi experţi. Astfel, un psiholog va căuta cauze de natură subiectivă; şoferul va spune că nu s-a odihnit suficient înainte de a se urca la volan sau a avut diverse probleme ce i-au sustras atenţia. Pentru poliţist important va fi dacă s-au respectat sau nu regulile de circulaţie. Un constructor de drumuri va fi atent la maniera în care este construit drumul, etc. Astfel, într-un sfârşit Rudolf Carnap se întreabă care este de fapt cauza accidentului? Fiecare dintre noi îşi creează propriile reprezentări în funcţie de cunoştinţele, stereotipurile, altfel spus, hărţile noastre mentale. J.-C. Abric, un renumit psiholog, defineşte reprezentarea drept un „ansamblu organizat de informaţii, credinţe, atitudini şi opinii pe care un individ (sau un grup) le elaborează în legătură cu un anumit obiect”60 şi în continuare ”reprezentarea este produsul şi procesul unei activităţi mentale prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care se confruntă şi îi atribuie acestuia o semnificaţie specifică”. Aşadar în activităţile umane nu există realitate obiectivă. Oricine dintre noi îşi reconstituie, prin intermediul sistemului său cognitiv, realitatea. Fiecare va vedea, spre exemplu, o boală sau un diagnostic din perspectivă diferită. Un medic va recunoaşte o peritonită după simptoamele esenţiale şi după ce va interpreta rezultatele analizelor. Pentru pacient, peritonita este o boală gravă, care cere un tratament, doar atât. Depinde aşadar de sistemul de referinţă pe care îl are interlocutorul, pentru a putea gestiona imaginea. După A. Moles, renumit sociolog, un sistem de referinţă este format din toate conceptele de bază rezultate din prelucrarea cunoştinţelor acumulate în decursul vieţii şi reţinute în memorie, din opinii păstrate, din prejudecăţile pe care n-i le-am format, chiar dacă nu ne dăm seama de acest lucru. Pentru a putea vizualiza modalitatea în care ne formăm o anumită imagine, prezentăm mai jos un „ecran”, pe care se reflectă fenomenele exterioare, informaţiile sau deciziile cu care suntem confruntaţi. Acest ecran este diferit pentru oameni diferiţi. El poate fi mai dens sau mai puţin dens, mai ordonat sau mai puţin ordonat, depinde de capacităţile intelectuale ale posesorului, de gradul lui de cultură şi de experienţa persoanei respective. În momentul în care suntem confruntaţi cu o „situaţie stimul”, aceasta se reflectă în sistemul propriu de referinţă, apoi este prelucrată şi transformată în opinie, atitudine, în general, într-o „imagine”, ce va determina o acţiune.

Modelul american al referenţialului se prezintă astfel:

60 Abric, J.C., Psihologia comunicării, ed. Polirom, 1992, p.20

76

opinii

atitudini

credinţe

Vom descifra în continuare această schemă, care ne prezintă faptul că orice reprezentare socială îşi are originea în credinţe, care raportate la fenomenele exterioare, formează nişte atitudini şi nişte opinii şi apoi generează nişte comportamente. Reprezentările sociale au legătură directă cu opiniile şi cu atitudinile, dar spre deosebire de atitudini, spre exemplu, care stabilesc o relaţie între stimul şi răspunsuri şi de opinie, care construiesc un răspuns manifest, evident, măsurabil, reprezentările sociale oscilează între percepţie şi social, mediază între cognitiv şi afectiv. Altfel spus, ele mediază între domeniul individualului şi cel al socialului.

Orice reprezentare este formată din elemente nodale şi periferice. Nodul central al unei reprezentări are două funcţii esenţiale:

1) generativă - este elementul care conferă unui lucru un sens, o valoare, prin care celelalte elemente constitutive ale reprezentării îşi capătă semnificaţia;

2) organizatorică - unifică şi stabilizează întreaga reprezentare şi determină natura legăturii dintre două reprezentări.

De fapt, caracteristica esenţială a nodului central este stabilitatea lui în raport cu sistemul periferic, despre care vom vorbi mai jos; nodul central „va fi, în reprezentare, elementul care va rezista cel mai mult schimbării...orice modificare a nodului central antrenează o transformare completă a reprezentării”61.

Sistemul periferic, dimpotrivă este unul flexibil, selectiv, evaluativ. Prin intermediul elementelor periferice, individul îşi elaborează propriile reprezentări sociale, deci imagini despre lucruri şi oameni.

Între elementele centrale şi periferice există o comunicare continuă. Mai simplu spus, nodul este ceea ce crede majoritatea unui grup despre un lucru, iar elementul periferic este ceea ce individul adaugă imaginii generale. Sistemul periferic permite adaptarea la realitatea concretă şi diferenţierea conţinuturilor. Unul dintre scopurile sistemului periferic este de a proteja sistemul central. Pentru ca explicaţiile noastre să nu fie vagi şi neclare vom încerca să adaptăm experimentul executat de Abric62 asupra conceptului de medic:

61 Abric, J-C., Reprezentările sociale: aspecte teoretice, în «Psihologia Cîmpului Social; Reprezentările Sociale», coord. A.Neculau, ed. Ştiinţifică şi tehnică SA, Bucureşti, 1995, p.138

62 Este vorba despre un experiment, în care Abric a încercat pe două căi diferite să depisteze reprezentarea unui artizan. Autorul organizează două cercetări distincte, utilizînd metodologii diferite, asupra unui obiect unic-structura reprezentării artizanatului. În urma cercetării, Abric concluzionează că această reprezentare este organizată în jurul a patru elemente nodale, ce dau reprezentării semnificaţia ei globală şi constituie nodul ei central, dintre care două elemente îl caracterizează pe artizan însuşi (creativ şi conştiincios), iar celelalte două privesc produsul (scump şi manual).

77

Nu vom intra în discuţie asupra corectitudinii acestei scheme. Am încercat doar să schiţăm o imagine generală a unui medic ideal. Trebuie luat în consideraţie că ar putea existaşi alte imagini, am mai vorbit despre aceasta mai sus. Fiecare dintre noi este în măsură să îşi schiţeze propria imagine conform acestei scheme.

Într-o situaţie de comunicare, trei elemente ale reprezentării situaţiei joacă un rol esenţial: sinele, celălalt şi sarcina de îndeplinit. Ne vom referi în acest context doar la imaginea de sine, pentru că ea constituie obiectivul acestui capitol.

Reprezentarea de sine se bazează pe două componente: eul intim şi eul public. Eul intim conţine imaginea pe care o avem noi despre noi înşine, despre părţile noastre tari sau slabe. Acest eu este adesea necunoscut de către ceilalţi. În funcţie de modalitatea în care se percepe individul pe sine însuşi, va adopta un anumit comportament şi va institui relaţii cu totul diferite. Din această cauză imaginea de sine este foarte importantă într-un curs de comunicare. Eul public, eul declarat (Abric) este imaginea pe care o oferim celorlalţi şi care, se poate întâmpla că este foarte diferită de imaginea intimă. Comportamentul uman este determinat într-o mare măsură şi de acest tip de imagine. Pentru a rezuma vom spune, că în orice situaţie de comunicare, individul se va comporta şi va reacţiona în funcţie de ce crede el despre sine şi de ceea ce vrea să pară.

Imaginea poate fi de mai multe tipuri. Mai întâi de toate vom examina o tipologie, care spune că imaginea poate fi diversificată şi mai puţin diversificată.

conştiincios inteligent

talentat onest

cunoaşte medicina

artizan nu este corupt

tratează pacienţii indiferent de statut sau bani

are mînă bună

ştie să comunice

creator

minuţiosserios

rezistent

78

Pentru a explicita tipologia de faţă, vom lua un simplu exemplu. Un potenţial pacient stă în faţa unui cabinet stomatologic. Despre unul dintre medici se cunoaşte că este unul pe care se poate conta, lucrează uşor, este drăguţ, vorbeşte frumos, este foarte responsabil, are familie şi copii, dinţii lui sunt sănătoşi, etc. Despre al doilea dintre medici, pacientul cunoaşte doar date generale. Probabil că este, în acest caz, foarte uşor să răspundem la întrebarea: care dintre medici va fi cel ales de către potenţialul pacient?

În aceeaşi ordine de idei, cu cât dispunem de mai multe informaţii despre om, cu atât va fi mai diversificată imaginea pe care o vom obţine şi deci omul respectiv are şanse mai mari de succes.

La fel, imaginea poate fi ştearsă sau distinctă, ca în figura de mai jos:

imagine distinctă imagine ştearsă

Cu cât imaginea dumneavoastră este mai distinctă de cea a altora, cu atât ea va fi mai „personalizată”. Exemplificând, pe cine dintre dumneavoastră, studenţii dintr-o anumită serie, îi cunosc mai bine profesorii? Oare nu pe cei care au anumite elemente mai distincte de ceilalţi colegi?

Totodată, trebuie să avem grijă, pentru că dacă imaginea cuprinde atribute cu un conţinut cognitiv divergent, ea este definită ca fiind ambiguă. Astfel spre exemplu, dacă unul dintre interlocutorii dumneavoastră vă cunoaşte drept un răzbunător, iar altul drept conciliant, atunci imaginea despre dumneavoastră va fi una ambiguă şi deci nu va servi spre realizarea scopurilor dumneavoastră.

5.2. Imaginea personală. Pentru a vorbi cât mai explicit despre imaginea personală, trebuie să

vorbim mai întâi despre imaginea celorlalţi. Dacă ne vom opri un moment să ne uităm atent la cei din jurul nostru, majoritatea dintre noi am putea spune ce prezintă un trecător: care îi este naţionalitatea, profesia, stilul de trai, gusturile, starea de spirit, etc. Cu puţin antrenament putem enunţa chiar amănunte, de

Imagine diversificată Imagine puţin diversificată

79

genul mărcii maşinii pe care o are. Toate aceste elemente ţin de comunicare. Totul în lume spune ceva despre noi. Nu putem să nu comunicăm! Amintim că limbajul corporal constituie 63% din comunicare, manierele şi obiceiurile noastre 30%, iar limbajul doar 7%. Astfel nu întotdeauna este cel mai important ce spunem, ci în majoritatea cazurilor este important cum ne comportăm, cum arătăm, cum zâmbim, etc. Tocmai despre aceste lucruri îmi propun să vorbesc în continuare. Metalimbajul este unul dintre cele mai importante elemente ale imaginii personale. Toate componentele sale pot fi numite vectori ai imaginii. N. V. Vartan face o sinteză a acestor vectori, pe care v-o propunem şi dumneavoastră:

Eu cu mine Vectori morfologici şi fiziologici

Deschidere, retragere, gesturi, mers, siguranţă, tonus, postură, ten, tensiune musculară

Eu şi cu ceilalţi Vectori psihologici, relaţionali şi emotivi

Retragere, deschidere, provocare, expunere, starea eului, poziţie socială, proiecţie, introspecţie, simboluri

Noi Vectori istorici Modă, obiceiuri, arta de a trăi, funcţionalitate

Noi Vectori estetici Frumuseţe, armonie, bun-gust, stil

Interfaţă Vectori vestimentari, cosmetici şi capilari

Culori, pieptănătură, textură, culoare, confort, eleganţă, valoare, evocare, semnale, embleme, parfum, machiaj

Eu şi voi Vectori etnologici şi etologici;Vectori sociologici

Distanţă, localizare, ritual, seducţie

Probabil că ar fi fost indicat să începem acest curs cu tema dedicată imaginii, pentru că scopul lui este în mare măsură de a crea o imagine pozitivă a fiecăruia dintre dumneavoastră, pe de o parte, ca indivizi, personalităţi, şi pe de altă parte, ca viitori specialişti în medicină. Totodată, tot ceea ce a fost spus mai sus nu este mai puţin important. Pentru a vorbi despre imagine este nevoie de o anumită pregătire, pe care m-am străduit să o ofer în capitolele anterioare. Aşadar, prin structura cursului, am atras deja atenţia asupra anumitor vectori de imagine, ce ţin de psihologic, social, comunicaţional. Astfel, în ultimele capitole, vom lucra asupra vectorilor vestimentari, capilari, istorici şi estetici.

5.3. Limbajul vestimentaţiei. Paleta culorilor Unul dintre lucrurile care definesc omul ca om este vestimentaţia, pe

cât de rudimentar nu ar părea acest lucru. R. Barthes, afirmă că vestimentaţia

80

este semnificaţia particulară a unui semnificant general. Adică, hainele sunt o parte din socialul nostru, care spune ceva despre fiecare dintre noi. Codurile estetice ale societăţii noastre evoluează o dată cu codurile morale. Felul de a purta o haină, alegerea culorilor sau a pieselor de îmbrăcăminte este un semn al valorii.

Hainele sunt cele care „povestesc” istoria unui om sau a unei epoci chiar. Ele sunt cele care mediază între noi şi lume, prin culorile, pe care le purtăm. Este foarte clar că dacă vedem pe cineva îmbrăcat în negru mult timp, tindem să credem că persoana respectivă a pierdut pe cineva drag. Exemplele sunt numeroase şi diferite. Apoi, orice haină prezintă personalitatea celui care o poartă, îi dă posibilitatea să aibă un loc anumit într-o societate. Unul dintre cele mai importante mesaje pe care le transmit hainele noastre este de ordin social. În diferite culturi, sunt aşa-numite tendinţe pentru un tip de vestimentaţie. Spre exemplu, tendinţa stilului european, din care facem parte este una spre libertate, supleţe, sănătate, simplitate. Deci unul dintre elementele cele mai esenţiale în vestimentaţie este simplitatea. A fi simplu înseamnă a fi elegant, subtil, discret, practic. Sunt anecdotice cazurile în care tinerele din societatea noastră se îmbracă şi se machiază strident, utilizând tot felul de ornamente greoaie, tip Chiriţa.

Trebuie să ţinem cont de faptul că hainele sunt un mijloc foarte bun de a corecta unele defecte ale naturii (vom vorbi mai jos despre câteva dintre „şmecheriile” unei vestimentaţii care să avantajeze), de a stimula, la nevoie, de a oferi curajul de care avem uneori nevoie. Dar la fel de bine putem spune că hainele sunt cele care ne pot pune într-o lumină totalmente defavorabilă. Avem în dulapurile noastre o mulţime de haine, pe care nu le mai purtăm din diverse motive, dar pe care ne este milă să le aruncăm. Sfatul autorilor în domeniu este să Eliminăm fără milă câteva categorii de haine:

1. haine cu talie necorespunzătoare. În această categorie vor intra hainele prea mari sau prea mici (nu aşteptaţi până când o să slăbiţi din nou pentru fusta roşie sau pantalonii albaştri). Aici vor intra şi hainele pătate. Se poate întâmpla că ţinem foarte mult la o haină, dar e pătată şi avem speranţa că peste un timp vom reuşi să îi scoatem pata. Poveşti!

2. haine pe care nu le mai purtăm. Sperăm că moda va reveni. Poate că, dar de fiecare dată ea va fi diferită de ceea ce aţi purtat dumneavoastră în această categorie nu vor intra lucrurile clasice, cămăşi, rochii, pantaloni, care nu se vor demoda niciodată.

3. hainele care ocupă loc şi nu servesc la nimic. Aici vorbim despre lucruri la care ţinem foarte mult, dar care nu mai pot fi utilizate, din diverse motive.

După ce am aruncat tot ceea ce ne împiedica să ne îmbunătăţim imaginea, vom discuta despre culori, trecând spre specificul feminin şi masculin.

5.4. Limbajul culorilor. Fiecare dintre noi cu siguranţă are o culoare preferată. Adesea însă

această culoare nu este cea pe care o purtăm din cauza că nu se potriveşte cu ochii, culoarea feţei sau pomeţii noştri. Alegerea culorii este o problemă foarte

81

dificilă. Pentru a putea alege culoarea, am preluat un exerciţiu, pe care îl propunem şi cititorilor noştri:63 „Luaţi două foi de staniol, una argintie şi una aurie. Puneţi-le pe rând sub bărbie, astfel încât lumina să reflecte obrazul în întregime. Unul dintre cele două eşantioane vă va da o expresie luminoasă, strălucitoare. Celălalt vă va da o expresie palidă, cu trăsăturile căzute, triste. Staniolul auriu reprezintă...culorile calde pe bază de galben. Staniolul argintiu reprezintă...culorile reci, pe bază de albastru. Astfel puteţi identifica grupa care vă corespunde”.

Din păcate în spaţiul prescris nu putem da o descriere cromatică foarte detaliată, din această cauză, le vom enunţa doar, cititorului interesat rămânându-i sarcina de a căuta în bibliografie date adăugătoare:

1. culorile reci, intense îşi au baza în albastru profund. Spre exemplu negru, albastru închis, roz, verde, violet, alb de zinc (foarte deschise). Aici trebuie să menţionăm că sacourile, blazerele, pantalonii, fustele, impermeabile ar trebui să fie de culori închise (negru, albastru-închis, gri închis, etc.), iar cămăşile pentru ţinută formală-deschise (alb, gri, albastru, galben, roz, verde, mov, aqua foarte deschise)

2. culorile reci, fumurii: pentru costume, blazere, paltoane pot fi utilizate culorile cocoa, blue, gri, albastru închis, bordo toate fumurii, iar pentru cămăşi-alb, galben (lămâie), albastru, lavandă, bej, mov toate deschise.

3. culorile calde, profunde îşi au baza în galben: camel, verde măsliniu, maro (ciocolată, cafea, etc.)vor fi utilizate pentru costume, pantaloni, etc., iar culorile luminoase de tip piersică coaptă, galben deschis, verde deschis, alb-gălbui, bej cald pentru cămăşi.

4. culorile calde, pastel: toate nuanţele maro şi gri, bleu, turcoaz vor fi folosite pentru fuste, taioare, pantaloni, costume, etc.., iar bej, bleu-marin, roz-pastel, galben-pastel, fildeş pentru cămăşi.

Spre exemplu, dacă Ion are ochi căprui, părul şaten-închis iar tenul cu o tentă albăstruie va trebui să poarte sacou bleumarin, cămaşă albă cu dungi albastre şi cravată albastru-închis cu motive albe, luminoase.

Acum vom trece foarte pe scurt asupra spectrului culorilor de bază, pentru ca să putem alege mai uşor culorile pe care trebuie să le purtăm:

Albastru şi lila sunt culorile potrivite pentru oameni cu ochii albaştri. Culoarea albastru-jeans (denim) se priveşte ideal atât pe adolescenţi, cât şi pe oameni mai în vârstă. Femeile ar trebui să poarte costume blue-închis cu cămăşi gri; totodată trebuie să avem grijă la culori de genul aquamarin, turcoaz, etc. Tot spectrul lila se combină foarte bine cu roz, roşu, violet, culoarea prunei, etc..

Verde Culorile verde-aprins, verde-intens, verde-gălbui nu sunt foarte potrivite pentru îmbrăcămintea de zi cu zi sau pentru întâlniri de afaceri; în schimb verdele-măsliniu, haki, verde-nefrit sunt o bază bună.

Roşu Culoarea roşie este foarte simbolică, aceasta este culoarea ce energizează, domină. O cravată roşie va fi observată mai degrabă decât posesorul ei. Din această cauză trebuie să fim foarte atenţi în momentul în care

63 Vartan, N.V., Imaginea de sine, ed. Polirom, Iasi, 1999, p.51

82

ne hotărîm să îmbrăcăm ceva roşu. La fel, atenţie la culoarea roz-aprins. Dacă vă place rozul, ar fi mai adecvat să folosiţi o tentă fumurie mai degrabă.

Oranj este o culoare ce nu se potriveşte majorităţii tipurilor de ten. Pentru îmbrăcăminte este mai adecvat tonul ce înclină spre maro, spre exemplu, teracota sau piersică coaptă.

Galben este o culoare foarte pretenţioasă, lăsînd adesea pe faţă o urmă bolnăvicioasă.

Maro este foarte bun pentru a fi utilizat dacă nu are umbre de roşu. Dacă sunteţi însă brunet/ă, cu ochii închişi şi pielea măslinie o culoare maro vă va favoriza.

Gri este culoarea preferată de majoritatea şi nu în zadar. Un costum gri foarte bine cusut prinde bine oricărui dintre noi în situaţii zilnice şi la festivităţi. Griul este culoarea care conferă siguranţă, simplitate şi încredere. Putem folosi nuanţe de gri şi pentru a îmbogăţi alte costume. Femeile pot asorta un costum gri cu cămăşi roz-fumurii, iar bărbaţii cu o cămaşă gri-deschis şi o cravată albastru-închis.

Alb. Dacă doriţi să arătaţi mai mare, mai gras decât sunteţi în realitate, soluţia este albul; în multe cazuri, autorii în domeniu ne dau sfatul să evităm unitonul alb. Puteţi în schimb înlocui albul cu un gri foarte deschis sau culori pastelate.

Negru. Este o culoare care ascunde unele defecte ale corpului uman. Totuşi să nu uităm că negrul este perceput ca o culoare a doliului şi din această cauză este bine să evităm vestimentaţia neagră totalmente. Negrul rămîne a fi o culoare elegantă (este cunoscută în lumea modei rochia neagră de gală), care purtată la timpul ei este favorizantă.

5.5. Garderoba feminină şi masculinăFemeile. Femele sunt prezente astăzi la toate nivelurile vieţii

sociale. Multe dintre dumneavoastră vor deveni medici cu renume, vor avea cabinete particulare. Pentru femeile contemporane, regula nr.1 în gestionarea imaginii sale este feminitatea şi competenţa. Ca şi oriunde, în gestionarea imaginii măsura este foarte importantă. În primul rînd, vestimentaţia de serviciu şi cea de odihnă trebuie diferenţiate cu grijă. Apoi, vom exclude din garderobă haine prea mici, demodate, pătate. În plus orice femeie trebuie să îşi aleagă cu grijă lungimea fustei. Dacă sunteţi scundă o fustă lungă şi groasă vă transformă într-o momâie dizgraţioasă.

Încălţămintea este o piesă foarte importantă în garderoba feminină. Tocurile prea înalte ar trebui evitate, pentru că obosesc piciorul, produc disconfort, iar aceasta va avea repercusiuni asupra mersului şi siluetei dumneavoastră

De asemenea machiajul poate înfrumuseţa o femeie sau îi poate conferi o alură foarte neplăcută. Nu vom face acum un curs de machiaj. Vom atenţiona doar domnişoarele că un machiaj de seară se deosebeşte foarte mult de unul de zi. Cu cât mai naturală va fi faţa unei femei, cu atât mai apreciată va fi.

Ultimul comentariu pe care îl vom face referitor la femei este acela că orice femeie va avea o imagine de sine foarte bună dacă va păstra simţul

83

măsurii, al simplităţii, al naturaleţii. Zâmbiţi cât mai des, alegeţi-vă culorile care vă favorizează şi veţi fi incomparabilă!

Bărbaţii. Mesajul pe care trebuie să îl transmită o garderobă masculină este stabilitate, siguranţă, perenitate. Astfel, orice piesă de îmbrăcăminte trebuie să se bazeze pe aceşti trei termeni. Vom vorbi în special despre ce trebuie să evite bărbaţii pentru a respecta acel trio despre care vorbeam mai sus. În primul rînd se vor evita efectele „totul negru”, „spălăcit şi neîngrijit”, „papagal”(asocierea de culori de detaliu, etc.), „prea scrobit sau deloc”. De asemenea, se poate observa uneori un bărbat în toată firea care îşi doreşte din tot sufletul să pară mai tânăr şi îmbracă pantaloni mulaţi sau tip ţigaretă. În cărţile de specialitate puteţi găsi o mulţime de sfaturi legate atât de alegerea culorilor, a costumului, funcţie de proporţiile corporale. Voi da aici un singur exemplu: dacă aveţi gîtul foarte scurt evitaţi gulerele foarte lungi.

În încheierea acestui capitol voi spune doar că măsura şi echilibrul sunt cuvintele-cheie pentru orice garderobă adecvată timpului şi poziţiei dumneavoastră sociale.

BIBLIOGRAFIE:

1. Abric, J. C., Psihologia comunicării, ed. Polirom, Iaşi, 20022. Abric, J.C., Reprezentările sociale: aspecte teoretice, în Psihologia

Cîmpului Social; Reprezentările Sociale, coord. A.Neculau, ed. Ştiinţifică şi tehnică SA, Bucureşti, 1995

3. Braun, L., Image, ed. Piter, St. Peterburg, 20004. Bacos, C., „Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective” în

Societate şi Cultură, Noua Alternativă, nr.35. Vartan, N.V., Imaginea de sine, ed. Polirom, Iaşi, 19996. Stancu,V., Introducere în relaţii publice, ed. SNSPA, Bucureşti,

2001

CAPITOLUL VI: CONFLICTOLOGIA. ARTA REZOLVĂRII CONFLICTELOR

Cuvinte-cheie: conflict, gestionare, stil de gândire, rezolvare, conflict interior, conflict interpersonal, imagine de sine.

6.1. Ce este conflictul.

Fiecare dintre noi a asistat sau participat la un conflict cel puţin o dată în viaţă. De câte ori ni s-a întâmplat că am ieşit trântind uşa sau am strigat la cineva, sau ne-am simţit jigniţi de spusele cuiva? Cred ca toţi vom răspunde

84

da la cel puţin o întrebare. Desigur că după desfăşurarea conflictului, majoritatea dintre noi îşi doresc să îl fi rezolvat altfel, să fi răspuns altfel omului la care ţinem foarte mult sau şefului nostru. Formarea abilităţilor de rezolvare a conflictelor vine o dată cu experienţa de viaţă. În acelaşi timp, putem învăţa să gestionăm conflictele astfel încât să avem de câştigat noi şi apropiaţii noştri. Haideţi să ne amintim un simplu caz în care aţi aşteptat pe cineva, care să ne însoţească la un eveniment foarte important pentru dumneavoastră, care a promis că vine şi nu a venit. Încercaţi să vă amintiţi toate sentimentele şi stările prin care aţi trecut. Vom da aici doar câteva exemple: anxietate, retragere, singurătate, mânie înăbuşită, stres, resentimente, presiune sanguină, confuzie, etc. De obicei, ceea ce simţim în asemenea momente este dorinţa de a-l pedepsi pe celălalt, putem chiar „vedea” momentul răzbunării. Şi acum v-aşi ruga să vă imaginaţi sau amintiţi acel moment şi ceea ce se întâmplă Sunteţi satisfăcut/ă, încercaţi un sentiment de dreptate? Ce aţi câştigat? Aceasta va îmbunătăţi relaţia dumneavoastră sau situaţia din viitor? Este un lucru productiv ceea ce s-a întâmplat? Răspunsul la majoritatea dintre aceste întrebări ar trebui să fie negativ. Să ne gândim acum la alte modalităţi de rezolvare a situaţiei. Aţi putea să îi spuneţi celuilalt ce simţiţi, aţi putea pur şi simplu uita întâmplarea, căci nu se ştie ce se poate întâmpla şi cu dumneavoastră poate că persoana cu pricina nu intenţionase să vă supere. Iar dacă acesta este un om foarte apropiat, gândiţi-vă că a plecat şi nu se va mai întoarce niciodată. Cum vă simţiţi acum? Fr. Nietzsche spunea că fiecare om trebuie iubit ca şi cum ar fi trebuit să moară mâine. Putem extinde cugetarea asupra tuturor relaţiilor umane, fără a dramatiza situaţia sau a aduce-o spre patetism. În asemenea cazuri este cel mai simplu să îi explicaţi omului ce simţiţi realmente.

Ce este aşadar conflictul şi are el avantaje? Conform Dicţionarului Expilcativ al Limbii Române Conflictul este „neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism: ceartă, diferend, discuţie”. După S. Cartashev, „conflictul este un proces de interacţiune între obiecte homeostatice, care are drept scop schimbarea statutului acestora şi împărţirea sferelor de influenţă”.64 O schemă aproximativă a etapelor oricărui conflict este următoarea:

Dezacordul debutează prin simple neînţelegeri, în care este evidentă diferenţa dintre modul de a fi şi de a gândi a unor indivizi sau grupuri. Următoarea etapă – confruntarea vine să adîncească diferenţele dintre părţile în conflict, prin faptul că fiecare îşi susţine poziţia, accentuînd că ceilalţi gândesc sau se comportă greşit. La această etapă acţiunea de persuasiune

64 Карташев, С., Конфликтология, ed. Paragon, Chişinău, 1996, p.21

Dezacordul Confruntarea Escaladarea De-escaladarea Rezolvarea

85

devine exagerată, domină emoţiile şi nimeni nu mai ascultă argumentele celuilalt. Comunicarea, în acest stadiu este extrem de defectuoasă generînd stări de stres, frustrări şi o atmosferă tensionată. Escaladarea reprezintă acea perioadă în care reacţiile sunt scăpate de sub control, agresivitatea este regina situaţiei. În acest moment se atinge punctul culminant. Dup care, în următoarea etapă, cea a de-escaladării părţile fac eforturi reale pentru a ajunge la un punct de vedere comun în privinţa problemei discutate. Aici este momentul în care se fac concesii, se discută. Tensiunea scade, comunicarea reintră pe făgaş echilibrat. În sfârşit, rezolvarea face posibilă captarea bunăvoinţei părţilor adverse, se ajunge la o înţelegere şi conflictul este încheiat.

Conflictul trebuie privit înainte de toate ca pe o realitate care reprezintă o şansă de a înlătura unele disfuncţii, de a face ca lucrurile să meargă mai bine. El poate fi pozitiv sau negativ, constructiv sau distructiv. Depinde de ce ne dorim mai mult65.

Primul lucru pe care trebuie să îl învăţăm este că certurile, discuţiile, diferenţele dintre oameni fac parte din viaţa noastră şi că oricât de mult ne-am dori nu putem să le evităm. Putem însă învăţa să reacţionăm altfel şi să rezolvăm conflictele în loc să fugim de ele sau să intrăm într-o confruntare din care nu avem posibilitatea să ieşim învingători.

Care este cauza conflictelor? Întregul comportament uman este condiţionat de experienţe, valori, credinţe, şabloane de gândire. Înţelegându-ne pe noi înşine, modalitatea în care gândim, atât noi, cât şi interlocutorii noştri vom putea rezolva şi evita o mulţime de situaţii de conflict. Pentru început este esenţială Înţelegerea. Dacă vom încerca să înţelegem adevăratele motive ale conflictelor, vom putea prelua controlul şi ieşi învingători din o mulţime de situaţii care ne-au pus în poziţii stînjenitoare.

6.2. Stiluri de gândire raportate la conflict.

Modul în care gândim are multe determinante: moştenirea genetică, cultura, mediul, copilăria, comportamentul părinţilor, etc. Uneori, avem nişte abilităţi pe care nu le conştientizăm decât în situaţii limită. Am vorbit mai sus despre tipuri umane, despre modalităţi în care ne programăm viaţa sau putem să ne construim imaginea. Vă punem la dispoziţie încă un chestionar, al stilurilor de gândire de data aceasta66, care să vină în ajutorul dumneavoastră în determinarea tipului pentru a rezolva o situaţie de conflict.

Chestionar de evaluare a stilurilor de gândireAlegeţi una dintre cele cinci opţiuni pentru fiecare întrebare şi bifaţi-o.

După ce aţi terminat, completaţi tabelul încercuind răspunsul pe care l-aţi ales. Dacă la itemul I aţi bifat răspunsul C încercuiţi litera corespondentă, adică un P. Dacă la itemul 2 aţi bifat E, încercuiţi S. La calcularea rezultatului final, dacă cele mai multe litere sunt P, atunci acesta este stilul dumneavoastră dominant de gândire. Este important să alegeţi o singură variantă de răspuns, chiar dacă înclinaţi spre mai multe! Succes!

65 Vezi tema legată de scenariile umane şi de jocuri66 Apud Grant, W., Rezolvarea conflictelor, ed. Teora, Bucureşti, 1997

86

1. Credeţi că într-o situaţie de conflict:a. cel mai mult contează sentimentele oamenilorb. trebuie să vă concentraţi asupra faptelorc. cel mai bine este să încercaţi să-i puneţi capăt cât mai repeded. oamenii pot beneficia de pe urma discuţiilor contradictoriie. discuţiile contradictorii sunt rareori soluţionate în mod satisfăcător

2. Când citiţi un reportaj dintr-un ziar, manifestaţi tendinţa să:a. încercaţi să verificaţi afirmaţiileb. credeţi ceea ce citiţic. credeţi, dacă situaţia respectivă vine în sprijinul unor lucruri pe care le cunoaşteţid. recunoaşteţi că reportajele sunt tendenţioasee. speculaţi efectele reportajului

3. Aţi prefera să activaţi în:a. vânzări şi marketingb. proiectare şi dezvoltarec. educaţie/învăţământ şi servicii de consultanţăd. servicii sociale şi de îngrijire a sănătăţiie. contabilitate şi finanţe

4. Atunci când citiţi un ziar sau o revistă, în primul rând:a. citiţi ştirile externeb. citiţi titlurile c. porniţi sistematic de la bun începutd. citiţi reportajele socialee. citiţi întâmplările ciudate, ce vă dezvăluie noi faţete ale vieţii

5. Atunci când cumpăraţi cadouri pentru o persoană, manifestaţi tendinţa să alegeţi:

a. ceva care vă atrageb. ceva despre care credeţi că-i va plăcea celuilaltc. primul lucru convenabil pe care-l vedeţid. ceva neobişnuite. un lucru util

6. Atunci când cunoaşteţi pentru prima dată o persoană:a. vă este uşor să vă formaţi o opinie b. o acceptaţi imediatc. sunteţi rezervat în ceea ce priveşte judecăţiled. de obicei o consideraţi interesantăe. încercaţi să aflaţi mai multe despre ea

87

7. Atunci când o persoană vă cere sfatul în legătură cu o problemă personală, credeţi că puteţi fi de folos:

a. indicându-i avantajele şi dezavantajele imediateb. raţionalizând întreaga problemăc. concentrându-vă asupra valorilor implicated. sugerând soluţii practicee. oferind o abordare complet diferită

8. Consideraţi că rezolvaţi cel mai bine problemele personale:a. acordându-le timp suficient şi identificând fiecare aspect al problemeib. discutând cu alte persoanec. adoptând o atitudine speculativăd. ocupându-vă pe rând de probleme, una câte unae. abordând direct cauzele

9. Care dintre următoarele însuşiri o consideraţi ca fiind cea mai importantă în rezolvarea de probleme:

a. răbdareab. logicac. flexibilitatead. realismule. încercarea unei abordări inedite

10. Care dintre următoarele trăsături apreciaţi că vă descriu cel mai bine:

a. îndrăzneţ şi iscoditorb. receptiv şi susţinătorc. pozitiv şi încrezătord. rezervat şi studiose. social şi agreabil

11. Pe care dintre persoanele următoare le admiraţi cel mai mult:a. proiectanţii de microcalculatoareb. scriitoriic. chirurgiid. politicieniie. oamenii de afaceri

12. Învăţaţi cel mai bine:a. în timp ce faceţi altcevab. făcând asocieri cu lucruri deja cunoscutec. citind mai întâi despre subiectd. experimentânde. defalcând studiul în etape mai simple

13. Apreciaţi că modalitatea cea mai bună de a-i influenţa pe oameni este:

88

a. explicarea logicăb. entuziasmul personalc. încrederea în propria persoanăd. demonstrarea empatieie. dezbaterea ideilor

14. Atunci când citiţi literatură, preferaţi cărţi:a. despre relaţiile dintre oamenib. de science fictionc. de mister şi intrigăd. apropiate de realitatee. umoristice

15. Dacă vi se cere să organizaţi o petrecere, în primul rînd:a. luaţi în considerare bugetulb. plănuiţi una cât mai originalăc. vă asiguraţi că toţi participanţii vor găsi ceva care să-i încînte d. decideţi dacă aveţi nevoie de ajutore. decideţi care este modalitatea cea mai eficientă de planificare

16. Un produs s-a defectat imediat ce a ieşit din perioada de garanţie. În acest caz veţi proceda astfel:

a. recunoaşteţi că nu aveţi ce face şi vă resemnaţib. îl duceţi înapoi la magazin, sperînd că va fi înlocuit sau reparatc. examinaţi dacă nu este vorba despre ceva simplu, putând efectua

reparaţia singurd. cumpăraţi altul noue. îl duceţi înapoi la magazin, explicaţi situaţia şi aşteptaţi să vedeţi

reacţia personalului

17. Atunci când plecaţi în concediu:a. vă place să mergeţi cu prietenii şi cu familiab. vă place să mergeţi într-un loc nouc. preferaţi să plecaţi singur şi să exploraţid. planificaţi totul din timp, pentru a vizita locurile ce vă intereseazăe. preferaţi un concediu activ

18. Atunci când plănuiţi să reamenajaţi o cameră:a. utilizaţi sfatul unui expertb. folosiţi experienţa dumneavoastră trecută c. încercaţi ceva complet diferitd. vă concentraţi pentru a crea atmosfera dorităe. începeţi cu o porţiune mică a încăperii, pentru a vedea cum arată

19. Într-o întâlnire de afaceri, interacţionaţi cel mai bine cu:a. persoane directe, pozitiveb. persoane metodice, contemplative

89

c. persoane cu idei originale, stimulatoared. persoane cu idei practice şi inovatoaree. persoane deschise, cu vederi largi

20. Într-o situaţie ce poate să apară la locul de muncă, în care deciziile trebuie luate în mod frecvent, optaţi să:

a. luaţi decizii comune, lucrînd alături de un colectivb. vă continuaţi munca în baza deciziilor altorac. luaţi deciziile de natură practică, lăsîndu-le pe cele teoretice în seama

altorad. fiţi implicaţi înainte de luarea deciziilore. fiţi pe post de „depanator” .

Evaluarea rezulatelor:Încercuiţi în dreptul numărului itemului răspunsul pe care l-aţi ales.

După ce aţi încheiat de răspuns la întrebări, număraţi care literă este majoritară.1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

a I A P P R I S A P A

b A I S R I A I R I P

c P P R A P P R S A R

d S R I I S S A I R I

e R S A S A R P P S S

11 12 13 14 15 16 17 18 19 20

a P P A I A I A P P P

b I A I P R A S I I I

c A I S S S R I A A A

d S R P A I P P R R R

e R S R R P S R S S S

Memo: I-idealistul; P-pragmaticul; R-realistul; A-analistul; S-sintetizatorul

IDEALISTULIdealiştii pot fi consideraţi umaniştii cei mai de seamă; ei sunt cei ce

doresc numai bine tuturor şi caută inconştient sau de manieră conştientă să îi facă pe ceilalţi fericiţi. Deşi au cele mai bune intenţii, şi putem discuta cu ei oricând şi despre orice, adesea sunt nerealişti. Despre ei se poate spune că „văd

90

lumea în roz”. Au idealuri foarte înalte, iar atunci când nu se pot ridica la înălţimea lor tind să se considere vinovaţi şi să îşi creeze tot felul de complexe.

Idealiştii sunt oamenii permanent gata să ofere ajutor, să dea un sfat. Întotdeauna fixaţi mai degrabă pe valori decât pe fapte, îşi folosesc foarte des intuiţia şi mai puţin raţiunea. Dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi conduce la o atitudine nefavorabilă faţă de idealişti, aceştia fiind numiţi „băgăreţi”.

Pentru a putea trăi alături de un idealist trebuie să învăţaţi să le suportaţi greşelile, sfaturile permanente şi dorinţa de a vă ajuta, indiferent că este nevoie sau nu. Totodată ei înţeleg că oamenii sunt diferiţi şi că totul poate fi soluţionat prin discuţie şi nu prin agresivitate.

Spre exemplu, dacă unul dintre viitorii dumneavoastră pacienţi este idealist, va avea în primul rînd nevoie de cuvinte frumoase, căci este foarte interesat de valoarea umană şi apoi de restul. Idealistul va merge la acel medic, care a vorbit frumos şi care este interesat de modul lui de viaţă, de valorile pe care le are sau cultura din care face parte. Dacă va fi un subaltern, idealistul este unul dintre cel mai ordonaţi lucrători, munceşte cu multă conştiinciozitate, dar nu poate face faţă unui mediu prea concurenţial.

REALISTULCuvîntul realist provine de la real – aşadar realistul este persoana

legată cel mai mult de realitate dintre toate tipurile. Apar o serie de consecinţe, care îl fac pe realist să se comporte de o anumită manieră. El vede lumea aşa cum este ea. Ceea ce nu poate fi simţit, pipăit, mirosit, nu există. Un celebru filosof spunea „esse est percepe, esse est percepera”, în sens că există lucruri atât timp cât avem o percepţie despre ele. Realiştii se pot crampona de o singură viziune asupra problemei, iar adevărul lor este ultim. Din această cauză în conflict sunt duşmani de temut. Argumentele lor devin foarte reci şi raţionale. Uneori pot fi percepuţi ca foarte răi. De fapt nu este aşa. Însă felul lor prea direct, de a spune lucrurilor pe nume le poate dăuna.

Spre exemplu, un pacient al dumneavoastră este realist. În acest caz, comunicarea cu el este facilitată dacă veţi fi foarte direcţi. Conflictul poate fi evitat dacă îl vom anunţa foarte clar care sunt avantajele sau dezavantajele unui anumit tratament. Dacă tipul realist este şeful dumneavoastră atunci trebuie să munciţi foarte susţinut şi să vă străduiţi să îi înţelegeţi punctul de vedere, căci el îl va înţelege cu mare greu pe al dumneavoastră sau poate să nu îl înţeleagă deloc.

SINTETIZATORULOamenii îi consideră lipsiţi de orice sensibilitate, pentru că se bucură de

existenţa conflictului ca nimeni altul. Sunt sarcastici, provocatori, speculativi. Îi putem recunoaşte după întrebarea: ce ar fi fost dacă.... De fapt pentru sintetizator contează jocul şi schimbarea mai mult decât orice. Iar conflictul este privit de el ca o nouă provocare, căreia trebuie să îi facă faţă. Pot fi consideraţi nişte nesuferiţi, din cauza că îşi vor susţine cauza chiar dacă este stupidă sau de nerealizat. Uneori se poate crede că le lipseşte contactul cu lumea reală. Dar abordarea lor originală îi face foarte valoroşi în afaceri. Au un

91

simţ al umorului foarte bun şi sunt nişte prieteni care nu te lasă la nevoie. Rareori însă sunt prudenţi. Traiul alături de ei poate fi foarte dificil, dar cu siguranţă foarte interesant. Ei vă pot oferi întotdeauna o altă viziune asupra problemei, deşi cazurile în care vă va crede că spuneţi adevărul sunt aproape inexistente.

Spre exemplu, acesta va fi pacientul care vă va exaspera cu întrebări şi contraziceri. Nu va fi niciodată de acord cu diagnosticul pe care îl daţi sau tratamentul pe care îl recomandaţi. Dar o face nu pentru că nu are încredere în dumneavoastră ci pentru a vă observa reacţiile.

PRAGMATICUL

Este o persoană foarte practică, care ştie să îşi rezolve problemele. Le plac ideile noi doar dacă sunt aplicabile. Nu le plac oamenii care întîrzie să acţioneze. Nevoia lor majoră este să aibă rezultate imediate. Ignoră teoriile şi devin nerăbdători dacă nu obţin ceea ce doresc. Astfel pot deveni prea concilianţi sau gata să facă compromisuri. Adevărul şi falsitatea devin valori pentru ei doar raportate la experienţe. Este adevărat ceea ce este util în orice fel. Totodată este o persoană uşor influenţabilă: dacă îi puneţi la îndoială capacităţile intelectuale sau abilităţile practice va face orice ca să demonstreze că nu este aşa. Sunt încîntaţi când sunt lăudaţi, când sunt în centrul atenţiei. Sunt empatici, inovatori şi foarte flexibili. Se entuziasmează foarte uşor. Vom recunoaşte în generaţia tânără o tendinţă generală spre pragmatism.

De exemplu, un pacient pragmatic nu va avea răbdare să îi explicaţi mult timp care este sursa bolii sale, va aştepta doar să îi oferiţi o modalitate de a se trata şi va pleca. Dacă îl veţi ţine foarte mult timp la discuţii sau va aştepta la uşă, aşteptând să-l ajungă rîndul, va deveni iritat şi va intra în conflict.

ANALISTUL

Tipul raţional, care se interesează de date statistice, algoritmi, teorii, metode este un analist cu siguranţă. Pentru el lumea se împarte în lucruri importante, care merită toată atenţia lui şi neimportante, pe care le trece uşor cu vederea. Nu se simt în siguranţă dacă nu ştiu ce se va întâmpla. Au nevoie de timp pentru a-şi planifica activităţile. Le plac situaţiile delicate, care necesită gândire. Se mîndresc atunci când reuşesc să rezolve o problemă şi nu le place să li se spună că au greşit. Sunt etichetaţi drept singuratici, nişte maşini de calcul. Dar sunt nişte oameni de nădejde, care îşi fac prieteni foarte greu, însă o dată şi pentru totdeauna.

Analistul este pacientul, care are nevoie de explicaţii logice. De obicei nu intră în conflict cu nimeni; este paşnic şi chiar poate părea indiferent la realitatea exterioară. Dar nu aveţi grijă, vă ascultă cu atenţie, dacă aveţi ceva important de spus.

Recomandări: după ce aţi putut identifica tipul dumneavoastră de gândire, încercaţi să vă stabiliţi atuurile şi slăbiciunile. Trebuie menţionat că acest chestionar nu este un ghid de urmat, nu este ceva care vă prezintă adevărul ultim, dar îl puteţi utiliza ca o linie directoare, care v-ar ajuta să

92

definiţi unele situaţii din viaţă şi să rezolvaţi conflictele care pot apărea. Nu este de ajuns însă să vă identificaţi pe dumneavoastră Ar fi bine să învăţaţi să îi identificaţi şi pe interlocutorii dumneavoastră din primele fraze, pentru ca să puteţi evita conflictul sau a nu intra în pseudoconflicte, care cer foarte multă energie irosită. Încercaţi să îi recunoaşteţi părţile puternice ale partenerului dumneavoastră şi să îi înţelegeţi părţile puternice, pentru ca să nu faceţi presiuni asupra elementelor, care pot produce complexe.

De asemenea, învăţaţi să vă recunoaşteţi realizările, fără a deveni un/o înfumurat/ă. Bucuraţi-vă de faptul că sunteţi unic, o individualitate. Nu trebui să semănaţi cu nimeni. Fiţi dumneavoastră înşivă! Recunoaşteţi că oricine are dreptul la viaţă şi că diferenţele sunt create pentru a înfrumuseţa viaţa noastră.

6.3. Tipuri de conflicte.Vom vorbi foarte pe scurt despre tipologia conflictelor, din nevoia de a

trece spre pasul cel mai important şi anume la prezentarea strategiilor de rezolvare a lor. Credem cu certitudine că majoritatea dintre dumneavoastră aşteaptă cu nerăbdare desfăşurarea acestei teme.

Aşadar conflictele se dezvoltă esenţialmente pe patru nivele: a) conflicte intrapersonale,b) conflicte interpersonale, c) conflicte de grup d) conflicte de masă.Vom discuta în acest curs doar primele două tipuri de conflicte, pentru

a îndeplini obiectivele pe care ni le-am propus. Conflictele de grup şi de masă nu sunt mai puţin importante, dar avînd abilităţile necesare să gestionăm conflictele interioare şi cele interpersonale, putem să rezolvăm şi conflictele intergrupale. Fiecare grup este în fond format dintr-o serie de indivizi.

Un conflict poate fi numit intrapersonal sau interior dacă este determinat exclusiv de factori interni, spre exemplu conştiinţa morală, complexe fiziologice, inconştientul, eul, etc. Ele sunt cele care ne interesează în mod deosebit, pentru că nu putem rezolva celelalte tipuri de conflicte fără ca să înţelegem ce se întâmplă cu noi înşine. Adesea spunem ceva la care nici măcar nu ne-am aşteptat sau acţionăm astfel încât rămînem consternaţi de propriile noastre reacţii. De ce se întâmplă acest lucru? Care este cauza lui şi cum putem prelua controlul asupra noastră?

Conflictele interioare pot fi la rîndul lor de câteva tipuri: conflicte de formare a personalităţii; conflicte de transformare a personalităţii şi conflicte de agresiune a structurilor personalităţii.

Conflictele de formare a personalităţii sunt rezultatul acţiunii complementare a diferitor factori asupra personalităţii: a organismului, a complexului psiho-emoţional, a stereotipurilor, etc. Omul, din toate timpurile, încearcă să se conştientizeze şi înţeleagă pe sine însuşi. Pe parcursul vieţii sale diferiţi factori acţionează asupra lui, creînd conflicte interioare. Sper ex, supra-eul nostru impune restricţii pe care partea biologică nu vrea să le înţeleagă. Există câteva perioade certe în viaţa omului în care i se formează personalitatea:

93

a) 1-1,5 ani (formarea complexului fiziologic, fără o implicare a structurilor psihologice, de obicei la această perioadă nu există conflicte interioare);

b)1,5-3,5 ani (formarea conştiinţei şi a conştiinţei de sine, fără o diferenţiere clară a lor. Din această cauză pot apărea conflicte interioare, dar ele sunt atât de slabe încât nu pot fi observate);

c) 3,5-12 ani (aspectul dominat este dezvoltarea gândirii şi capacităţii de operare cu obiecte abstracte. Această perioadă este cea mai importantă în dezvoltarea personalităţii. Este timpul în care individul începe să îşi conştientizeze individualitatea. La acest nivel conflictele interioare sunt legate mai mult de dezvoltarea somatică decât de cea psihologică);

d)12-14 ani (o schimbare bruscă în formarea complexului psiho-emoţional din cauza dezvoltării sexuale. Disonanţele interioare sunt foarte puternice);

e)14-24 ani (perioada per se de formare a personalităţii. Conflictele ce pot apărea sunt: - conflicte de negare a imaginii de sine precedente;

- conflicte generate de complexe de inferioritate, nonconcordanţa modelului social cu cel individual;

- conflicte de nonconcordanţă a imaginii de sine şi a modului în care îl privesc ceilalţi, conflicte legate de ambiţie;

- conflicte legate de „voinţă slabă” şi de tendinţe autodistructive, generate de necorespunderea acţiunilor reale cu idealurile formate;

- conflicte de noncorespondenţă între imaginea despre lume şi realitatea însăşi;

La această perioadă conflictele sunt foarte acute şi chiar periculoase pentru viaţa individului. Ele sunt iraţionale, din cauza aceasta foarte greu de dirijat sau controlat şi pot conduce chiar spre suicid. Adesea, necunoscând alte modalităţi de exteriorizare, indivizii devin foarte agresivi şi caută situaţii cu risc înalt.

f)24-35 ani (perioada în care are loc ierarhizarea valorilor şi definitivarea structurilor după încheierea proceselor de formare a personalităţii. Individul se va încadra în medul socio-profesional. Procesele interioare îşi schimbă dinamica şi au loc la nivel de „cristalizare” a structurilor personalităţii. Conflictele interioare numai sunt atât de pregnante şi practic se încheie aici pentru majoritatea indivizilor);

g)35-42 ani (apar conflicte legate de scopuri nerealizate, de conştientizare a ireversibilităţii timpului, etc.).

Conflictele de transformare. Schimbarea este proprie naturii umane şi putem spune că o defineşte chiar. Omul se poate reorienta pe parcursul vieţii de câteva ori în baza a o serie de factori. Câteva aspecte determină conflictele de transformare a personalităţii: condiţiile de transformare (este pregătit sau nu individul pentru o schimbare, schimbarea dominantei structurilor personalităţii, necesitatea şi conştientizarea schimbării); vîrsta la care are loc schimbarea şi factorii externi, stimulii care facilitează schimbarea. Suntem tentaţi să acceptăm, o dată cu înaintarea în vârstă, tot mai greu schimbarea. Ne este comod, ne-am obişnuit să întreprindem anumite acţiuni, să gândim într-un anumit fel şi credem că schimbarea aduce răul. Dar

94

gândiţi-vă de câte ori trăim nefericiţi tocmai din cauza că ne este frică să schimbăm ceva în viaţa noastră.

Conflicte de agresiune a structurilor personalităţii: dacă stările conflictuale ale schimbării sunt legate de transformarea structurilor personalităţii în baza schimbării formelor de gândire, a psihicului sau a anumitor calităţi ale persoanei, conflictele de agresiune apar în primul rînd pe fon de contradicţie a personalităţii cu forţe exterioare; forţe care vor schimba personalitatea într-un sfârşit. Ele sunt generate de cerinţele sociale şi sunt direct legate de rezistenţa la schimbare.

Desigur că natura umană este foarte complexă şi nu putem reduce conflictele interioare la cele expuse mai sus. În afară de cele trei tipuri de conflicte, mai putem accentua: conflictele de imaginev (eidos)- avem anumite ideaţii despre realitate şi oameni. În momentul în care aceste ideaţii sau aşteptări nu sunt realizate apar conflictele interioare; conflicte de stări induse - sunt o serie de conflicte asemănătoare cu cele de mai sus. Unii dintre noi îşi doresc să fie veseli, dar structura personalităţii nu le permite acest lucru. Tocmai aici vor apărea conflictele interioare; conflictele nostalgiei - „imaginile trecutului” ne agasează atât de mult uneori încât nu putem merge mai departe. Totodată este nevoie să acţionăm. Starea de „amplasare în trecut” şi prezentul intră în luptă generînd stări conflictuale; conflicte de conţinut, de sens – în momentul în care nu putem găsi sens în acţiunile noastre, când ceea ce facem ni se pare zadarnic intervine o criză de sens, generatoare de conflicte; conflicte morale – acest important tip de conflicte este născut din necesitatea omului de a avea un sistem de evaluare interior, care să-i coordoneze acţiunile. Această structură susţine permanent nivelul de conflictualitate al individului cu sine însuşi. Dacă elementele structurale sunt în acord cu acţiunea, persoana nu va avea conflicte interioare şi invers. Cu cât mai echilibrată este schema în raport cu fenomenele exterioare cu atât individul se simte mai bine.

Obstacolul cel mai important care trebuie depăşit în gestionarea acestui tip de conflict este dialogul interior. Majoritatea timpului, chiar dacă nu vrem să recunoaştem, vorbim cu noi înşine. Comentăm tot timpul în sinele nostru: uneori ne face să ne simţim inferiori, alteori superiori, ne linişteşte sau ne dezamăgeşte. Acest „Daimon Interior”(Socrate) ne poate face fericiţi sau nu. Atunci când expediaţi spre exterior semne negative, iar oamenii răspund la ele, vocea interioară ne fortifică opiniile negative despre noi înşine. Totul este legat de fapt de imaginea de sine – de respectul pe care îl avem pentru propria persoană, de cât de mult ne iubim, în ultimă instanţă. Isus Hristos spunea „Iubeşte-i pe ceilalţi ca pe tine însuţi”. Am putea adăuga „nici mai mult, nici mai puţin”. Meister Eckhart, filosof religios, teolog susţinea acelaşi lucru. Dumnezeu există în fiecare dintre noi, spunea el. Şi trebuie să iubim acea părticică de divinitate, care ne apropie de sacru. Dacă ne vom iubi pe noi înşine şi ceilalţi ne vor aprecia şi iubi. Însă omul are tendinţa de a se arunca în extreme. Se întâmplă în majoritatea cazurilor că ne iubim prea mult, adică avem o imagine de sine distorsionată pozitiv sau negativ, în cazul în care ne iubim prea puţin. Astfel, vă puteţi proiecta o imagine de sine extrem de încrezătoare sau puteţi fi o persoană închisă, timorată, care are o imagine de sine foarte joasă. Ambele comportamente se adoptă în scopul autoprotecţiei.

95

Unii dintre noi adoptă nişte mecanisme de apărare, alţii altele. Din această cauză unii sunt înfumuraţi şi au o încredere exagerată în sine, iar alţii roşesc la prima ocazie şi nu pot răspunde jignirilor din cauza timidităţii.

Să experimentăm puţin modalitatea în care fiecare dintre noi se percepe pe sine. Să ne imaginăm că staţi la o coadă de câteva ore şi cineva întră în faţa dumneavoastră Ce faceţi în această situaţie?

a) vă gândiţi că este nepoliticos şi o spuneţi;b) credeţi că întotdeauna oamenii procedează aşa cu dumneavoastră;c) ridicaţi din umeri şi hotărîţi că este un fapt lipsit de importanţă?Dacă aţi ales prima variantă este foarte probabil să fiţi o persoană

agresivă atunci când aveţi nemulţumiri, dar starea dumneavoastră nu rezolvă situaţiile de conflict, ci le agravează sau creează. Dacă alegeţi a doua opţiune vă consideraţi o victimă. Aveţi un respect de sine scăzut. Dacă alegeţi al treilea item, sunteţi un individ echilibrat, capabil să fie agresiv atunci când este necesar. Cu toate acestea, uneori e nevoie să alegeţi prima variantă. Acţiunea intreprinsă depinde de metoda de analiză a situaţiei, de capacitatea de a lua decizii corecte. Este foarte important să evitaţi autocompătimirea chiar dacă uneori ne oferă soluţii de scurtă durată. Oamenii se comportă cu dumneavoastră în funcţie de atitudinea pe care o aveţi faţă de sine însuşi. Unul dintre mesajele pe care le recomandă autorii în domeniu este: „Mă respect pe mine însumi, îmi place persoana care sunt. Sunt o fiinţă omenească plină de merite şi sunt gata să te respect şi pe tine, atâta vreme cât comportamentul tău îmi permite”. Adesea putem să ne amuzăm pe seama acestor cuvinte, dar pot şi să ne ajute în diferite situaţii. Putem, cu ajutorul acestor fraze să scoatem la iveală partea bună din oameni. În momentul în care vom reuşi să schimbăm atitudinea oamenilor faţă de noi, vom avea o satisfacţie deosebită. Probabil aţi trecut şi dumneavoastră prin această situaţie. Încercaţi să vă amintiţi sentimentele care vă încercau. Dacă îi trataţi pe oameni ca şi cum aşteptaţi din partea lor să fie rezonabili şi politicoşi, probabilitatea că veţi fi implicaţi în conflicte este mai mică. Uneori, pentru a „câştiga marea bătălie”, trebuie să învăţăm să cedăm în „micile incidente”. Dar atenţie: nu recunoaşteţi vina dacă nu sunteţi vinovat pentru că vă va scădea respectul de sine, vă veţi simţi slab, inferior şi laş. Esenţialul este să aveţi întotdeauna buna intenţie de a gestiona corect un conflict.

Deci unul dintre elementele esenţiale în rezolvarea oricărui conflict este Atitudinea: uneori puteţi încuraja conflicte doar prin atitudinea pe care o aveţi, fără ca să fiţi conştienţi de acest lucru. Există oameni, a căror atitudine imploră să le criticăm comportamentul. Adolescenţii sunt unul dintre exemplele cele mai elocvente în acest sens. Dacă vi se întâmplă un asemenea caz, încercaţi să înţelegeţi de unde vine tipul de atitudine defensivă sau agresivă. Amintiţi-vă că în spatele unei persoane hiper – încrezute sau neîncrezătoare stă un individ care nu are destul respect de sine. Gândiţi-vă la motivele care îl determină să acţioneze astfel. Indivizii care au fost crescuţi sub lozinca „Să nu te laşi călcat în picioare de nimeni” se simt vulnerabili dacă nu adoptă a atitudine autoritară. Dacă nu sunteţi siguri de dumneavoastră veţi adopta o atitudine de genul „Eu am dreptate, ceilalţi sunt nişte idioţi”.

96

Poate chiar dumneavoastră sunteţi persoana căreia îi place să îi contrazică pe alţii în legătură cu toate nimicurile. Opriţi-vă şi întrebaţi-vă dacă merită să vă pierdeţi energia şi nervii. Este chiar atât de important ce rochie a purtat Maria la ziua de naştere a bunicii, spre exemplu? Sau ce contează că marţi v-aţi întâlnit de dimineaţă cu Olga şi nu la ora 12? Totuşi, exact genul acesta de contradicţii duc la dispute cu tonul ridicat sau la declanşarea unui conflict serios.

Atitudinile noastre sunt modelate de o mulţime de lucruri: ele depind de personalitatea noastră, de experienţele pe care le-am trăit, de concepţia noastră despre lume, de mediu sau de cultura din care facem parte. Dacă aţi avut experienţe negative legate de bărbaţi înclinaţi să credeţi, că toţi bărbaţii sunt nişte nesimţiţi, egoişti şi insensibili. Astfel atunci când cineva dintre colegii dumneavoastră sau prietenii vă aminteşte despre acele experienţe, veţi afişa o atitudine care va spune clar ce aveţi în gând. Puteţi să mă întrebaţi: cum să îmi schimb atitudinea dacă asta este ceea ce simt şi nu mă pot schimba oricât de mult mi-aşi dori? Răspunsul meu este unul singur: trebuie să fim conştienţi de fiecare pas pe care îl facem şi atunci ne va fi mult mai simplu să dirijăm atitudinile pe care le avem.

Un al doilea element important care conduce spre conflict este Furia. Când cineva apropiat este furios cel mai simplu este să îl întrebaţi foarte calm (dar aveţi grijă ca gestul dumneavoastră să nu fie interpretat drept ironic sau sarcastic) de ce este atât de furios. Adeseori furia provine din neîncrederea în sine. Dacă sunteţi dumneavoastră cel furios, respiraţi adînc timp de un minut şi întrebaţi-vă apoi de ce este o problemă atât de importantă? Este cumva ameninţată imaginea dumneavoastră?

Unii indivizi devin foarte furioşi atunci când nu au încrederea că evenimentul se va desfăşura aşa cum îşi doresc sau că sunt neputincioşi. Există indivizi ale căror funcţii nu permit furiei să existe. Imaginaţi-vă un chirurg furios, atunci când viaţa unui om este în mînile sale. Majoritatea dintre dumneavoastră sunt viitori medici. Gândiţi-vă dacă furia este afectul necesar în profesia pe care o aveţi. Se poate întâmpla ca această atitudine de „eu am dreptate” să fie adusă şi acasă după serviciu. Atunci când descoperiţi că sunteţi acel care aduce acasă tensiunile de la serviciu, identificaţi-vă problema şi fiţi conştienţi că în afara serviciului aveţi tot dreptul să greşiţi, ca de altfel, toţi oamenii.

Stresul poate cauza boli somatice. Persoanele care se simt mereu cu „nervii în pioneze” trebuie să se întrebe ce se întâmplă cu ele. Dacă sunteţi permanent stresat există riscul că veţi răbufni într-un moment neadecvat şi conflictul poate să se desfăşoare în detrimentul dumneavoastră. Cea mai bună modalitate de a scăpa de stres sau sentimente negative este să efectuaţi un exerciţiu de relaxare.67

67 Începeţi prin a vă încorda degetele de la picioare, apoi lăsaţi-le să se destindă. Procedaţi la fel cu muşchii gambelor, ai coapselor. Îndoiţi-vă umerii, după care lăsaţi-i să se destindă. Strângeţi palmele în pumni, ţineţi pumnii încleştaţi timp de câteva secunde, apoi relaxaţi-le. După aceea, respiraţi profund de câteva ori; inspiraţi, expiraţi. Încercaţi să conştientizaţi ceea ce simţiţi. Relaxaţi-vă. În cele din urmă, îngăduiţi unei expresii de calm să vi se răspîndească pe toată faţa. Imaginaţi-vă că aţi sosit acasă. Deschideţi uşa, intraţi şi faceţi un lucru care vă

97

Aţi putea să îmi spuneţi că nu orice sentiment de furie este autodistructiv. Există cazuri în care furia ne poate motiva să întreprindem acţiuni pozitive. Aceasta se întâmplă atunci când ne dăm seama că cel cu care am intrat în conflict a comis a nedreptate. Totuşi, cel mai bine este să înţelegem că furia ne poate conduce la acţiuni violente, pe care le putem regreta mai tîrziu.

Nedreptatea. Sunt o mulţime de cazuri în care ne-a fost aplicat un tratament incorect. Cum vă simţeaţi în acele momente? Furios? Neajutorat? Dezamăgit? Înşelat? Mulţi dintre noi, atunci când sunt acuzaţi pe nedrept sunt de-a dreptul furioşi. La fel de multe sunt situaţiile în care nu putem face nimic ca să dovedim contrariul. În acest caz, nu are nici un rost să vă irosiţi nervii în zadar.

Este destul de dificil să ne studiem reacţiile, să fim permanent conştienţi de ceea ce ni se întâmplă. Dar putem să devenim nişte învingători numai dacă vom şti să evităm situaţiile de conflict, iar dacă un conflict a apărut să ştim cum să îi facem faţă. Un ajutor pentru a fi cât mai obiectivi într-o situaţie dificilă poate fi întocmirea unei hărţi a conflictului. Ea poate oferi o imagine clară şi relevă modul în care faptele interacţionează cu ideile tale despre rezolvarea conflictului. Mai întâi de toate determinaţi care este problema. Nu analizaţi natura ei, ci gândiţi-vă la general. Dacă, spre exemplu, cineva dintre colegii dumneavoastră v-a jignit, scrieţi pur si simplu, „comunicare”. Dacă apar probleme de genul „cine spală vasele”, scrieţi spălatul vaselor”. Apoi stabiliţi cine este implicat în conflict. Cine sunt persoanele principale, înscrieţi-l pe listă. Pentru fiecare parte majoră implicată, listaţi nevoile şi temerile. Propuneţi soluţii pentru fiecare nevoie sau temere. Este esenţial să identificaţi corect nevoile pentru ca să nu intraţi într-o situaţie de pseudocertitudine. O hartă poate arăta astfel:

place: citiţi ziarul , vă faceţi o cafea, îmbrăţişaţi pe cineva, etc.(apud. Grant, W., Rezolvarea conflictelor)

98

apud: H. Cornelius, S.Faire, Ştiinţa rezolvării conflictelor, ed. Ştiinţă şi tehnică, Buc., 1996

După ce aţi întocmit harta, fiţi generator de idei pentru satisfacerea nevoilor dumneavoastră şi a partenerilor dumneavoastră, vedeţi care sunt variantele optime, anticipaţi consecinţele. Numai după aceea puteţi alege soluţiile necesare şi într-un sfârşit să le aplicaţi în practică.

În cadrul conflictului se ajunge cu necesitate la faza de negociere. Vom vorbi mai puţin despre această etapă, reducând expunerea prin furnizarea unei scheme directoare (pagina următoare). Nu întotdeauna în cadrul negocierii avem de-a face cu oameni educaţi sau calmi. Conflictul se poate transforma uşor într-o ceartă, în care nimeni nu mai ascultă pe nimeni. În primul rînd este necesar să ascultăm punctul de vedere al celuilalt. Este vorba nu despre a auzi ce spune partenerul dumneavoastră ci de a asculta activ. Despre ascultarea activă am mai vorbit în acest curs. Este foarte clar că fiecare dintre noi îşi doreşte să iasă învingător dintr-o situaţie neplăcută. Trebuie însă să fim conştienţi că un final de tipul victorie/victorie68 va aduce bucurii ambilor

68 Victorie/victorie este o strategie în care ambii parteneri au de câştigat în urma rezolvării conflictului. În loc de „întotdeauna există un învingător şi un învins”, conform strategiei recomandate vedem ce avem de câştigat amîndoi. În loc de „tu ori eu” se va utiliza „tu ŞI eu”. Paşi: aflaţi de ce le trebuie persoanelor ceea ce cer; depistaţi punctele de complementaritate a diferenţelor; schiţaţi noi posibilităţi; cooperaţi. Căutaţi soluţii creative şi ingenioase. Fiţi duri cu problema şi nu cu oamenii. Exemplu: aveţi o portocală. Si dumneavoastră şi partenerul o vreţi. Conform acestei strategii nu o veţi împărţi egal, în două, ci în funcţie de necesităţi. Conflictul trebuie rezolvat reciproc avantajos şi nu jumătate la jumătate. Veţi lua acele părţi de portocală de care aveţi nevoie.

CINE-------------- CINE------ NEVOI------------------------ TEMERI--------- CINE------ NEVOI------------ NEVOI------------------------------- ----------------------

TEMERI----------- TEMERI------------------------------ ----------------

CINE------------------------- NEVOI------------------------ ------------------------- TEMERI------------------------

PROBLEMA--------------------------- ------------------------

99

„

interlocutori şi veţi putea după aceea continua relaţia. Puneţi întrebări pentru a ţine situaţia sub control, dar nu exageraţi şi aveţi grijă să nu deveniţi ironici sau duri. Aveţi grijă tot timpul la feedback. Dacă ceva nu merge, încercaţi alte căi. Nu insistaţi.

Conflictele interpersonale. Relaţiile intime. Fericirea umană depinde de viaţa privată. Majoritatea dintre noi îşi doresc să aibă pe cineva alături. Cineva pe care te poţi baza şi cu care nu vei intra în conflicte. Situaţie ideală. În realitate, chiar dacă doi oameni se iubesc foarte mult, ei sunt două personalităţi diferite, au temeri şi aşteptări diferite.

Începutul unei relaţii este adeseori foarte frumos. Însă cu timpul apar conflictele. Comunicarea eşuează majoritar deoarece unul dintre parteneri, încercând să-şi comunice sentimentele care i-au fost jignite, nu reuşeşte decât să creeze conflicte. Atunci când unul dintre parteneri se simte ignorat, conflictul este inevitabil. Învăţînd să vă exprimaţi, să ascultaţi şi să găsiţi soluţii împreună. Este important să nu evităm situaţiile de conflict, ci să abordăm direct nemulţumirile.

Succesul relaţiilor din viaţă depinde de felul în care vă evaluaţi pe dumneavoastră şi pe partenerul pe care îl aveţi şi de felul în care vă exprimaţi. Nu contează modalitatea în care este gătită mâncarea, contează felul în care veţi discuta problema! Spuneţi-i partenerului care sunt nemulţumirile dvs, ce aşteptaţi de la el/ea şi care sunt temerile pe care le aveţi. Veţi vedea că lucrurile se schimbă într-o direcţie mai bună. Pentru aceasta, încercaţi să vă înţelegeţi propriile reacţii. Puteţi utiliza următorul algoritm: de ce m-am supărat? I-am apreciat corect comportamentul? Ce voi câştiga dacă voi începe o ceartă? Dacă voi câştiga acum, în ce fel mă avantajează aceasta şi cum va evolua relaţia noastră?

Iniţial, încercaţi să ascultaţi activ. Atunci când partenerul dumneavoastră este nemulţumit de ceva, spre exemplu „Am impresia că activităţile pe care le faci reprezintă o pierdere de vreme”, poate vrea să spună că îşi doreşte să fiţi mai mult timp alături şi nu găseşte, din diferite motive, o altă modalitate prin care să o facă. Fiind ascultător activ, aveţi şansa să reduceţi o mulţime de stresuri şi conflicte.

Adesea conflictele apar din cauza modalităţii diferite în care gândesc femeile şi bărbaţii. Pentru femei contează tot ceea ce semnifică ceva, femeile caută sens în tot ceea ce fac, bărbaţii au la baza gândirii raţionalitatea operaţională. Pentru ei contează adevărul. Pentru unii contează jocul, pentru alţii rezultatul. Unii îşi doresc să vorbească şi să fie ascultaţi, alţii să frunzărească un ziar sau să rezolve situaţii de problemă. Astfel, bărbaţii consideră că femeile vorbesc mult, sunt cicălitoare şi plîngăcioase, iar femeile consideră că bărbaţii sunt insensibili, reci şi prost educaţi. Atunci când sunt nervoşi, bărbaţii au nevoie de singurătate, femeile de companie. Mulţi bărbaţi nu pot înţelege modalitatea în care gândesc femeile, anunţând-o ca fiind ilogică. Astfel, pe parcursul unei dispute, bărbaţii în anumite situaţii, au obiceiul să ridice din umeri şi să refuze orice discuţie. Femeile sunt mult mai emoţionale, de aceea atunci când devine nervoasă, trebuie să îşi elibereze sentimentele. Ele pot spune foarte multe lucruri, dar aceasta nu înseamnă că le şi cred.

100

De foarte multe ori, cele două sexe nu se pot înţelege şi din cauza că modalitatea în care construiesc frazele este diferită (vorbire directă sau indirectă). Cu bărbaţii, care sunt obişnuiţi să găsească ieşiri din situaţii de criză, cel mai bine este să folosiţi vorbirea directă. Spre exemplu dacă le spuneţi „Trebuie cumpărată pîine” nu va percepe că vă adresaţi lui. Ar fi recomandabil să îi spuneţi foarte clar ce doriţi: „Te rog să cumperi pâine”. Sau dacă îi spuneţi partenerului dumneavoastră „Nu m-am supărat”, dar pe faţă se citeşte supărarea, nu vă aşteptaţi că va înţelege că sunteţi de fapt supărată. Trebuie să îi spuneţi că sunteţi şi de ce v-a deranjat un comportament sau un cuvînt. Cu femeile însă, este recomandabilă vorbirea indirectă, de genul „Nu te supăra, vrei să îmi prepari o gustare?” În aceste cazuri vă va îndeplini cu plăcere rugăminţile şi nu se va putea supăra pe dumneavoastră.

În sfârşit vom spune câteva cuvinte despre şantajul emoţional. Acesta este un instrument la care recurg mulţi atunci când comunicarea directă eşuează. Dar el nu poate funcţiona pe termen lung. Celălalt va accepta doar pentru un timp situaţia, apoi se va răzbuna. Şantajul poate fi declanşat la nivel subconştient: spre exemplu, bărbaţii cărora le este frică de căsătorie, înainte de nuntă pot avea un accident fatal sau să se îmbolnăvească foarte grav pentru o vreme îndelungată. Uneori oamenii nu conştientizează că au un comportament manipulativ. Oricum nimeni dintre noi, la nivel conştient sau inconştient nu vrea să fie manipulat.

Tema conflictelor este foarte vastă. Din păcate nu avem posibilitatea să o desfăşurăm la maximum. Cred că nici măcar o carte nu ar fi de ajuns.

Vom oferi, la sfârşit, încă un set de sfaturi pentru o rezolvare eficientă a situaţiilor de conflict:

1) Folosiţi strategia victorie/victorie. Fiecare poate câştiga;2) Transformaţi problemele în posibilităţi constructive;3) Fiţi empatici. Utilizaţi tehnicile de comunicare eficientă şi

cunoştinţele pe care le aveţi. Ascultaţi activ. Oamenii vorbesc numai dacă ştiţi să ascultaţi.

4) Fiţi asertivi. Atacaţi problema şi nu oamenii. Vorbiţi. Oamenii vă vor asculta dacă veţi dori să vorbiţi.

5) Nu vă străduiţi să câştigaţi cu orice preţ. Puterea cooperantă este soluţia;

6) Controlaţi-vă emoţiile şi învăţaţi să descoperiţi propriile mecanisme de apărare;

7) Recunoaşteţi propriile probleme;8) Aveţi încredere în dumneavoastră şi în partener; 9) Fiţi deschis noilor posibilităţi!

TACTICI DE COMBATERE A COMPORTAMENTELOR INCORECTE

101

Puneţi întrebări

Stabiliţi să reluaţi discuţia ulterior

Notaţi ceea ce se discută

Vorbiţi calm

Schimbaţi direcţia de bătaie

„vă rog să-mi spuneţi cum m-aţi înţeles”

„dovediţi-mi că este corect”

Ignoraţi unele remarci ostile

Cereţi reformulări pozitive

Reformulaţi remarcile ostile

Demascaţi o tactică incorectă, spunînd că sunteţi conştient de existenţa ei

Folosiţi umorul

Cereţi pauză

„poate fi soluţionată confidenţial”

BIBLIOGRAFIE:

Cornelius, H& Faire, S., Ştiinţa rezolvării conflictului, ed.Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996

102

Grant, W., Rezolvarea conflictelor, ed. Teora, Bucureşti, 1997 Lelord, F.&Andre, C., Cum să ne comportăm cu personalităţile

dificile, ed. Trei, Iaşi, 1996Ţoneş, V. &Chiciudean, I.,Gestionarea crizelor de imagine,ed.

Comunicare.ro, Bucureşti, 2002Pease, A&Pease, B. Why men lie and woman cry, ed. Porie Simmons

Literary Agency, 2003Карташев, С., Конфликтология, ed. Paragon, Chişinău, 1996Столяренко, Л.Д., Основы психологии, ed.Феникс, Ростов-на-

дону, 1997

CAPITOLUL VII: ETICHETA. PRINCIPII ŞI REGULI DE COMPORTAMENT CIVILIZAT

cuvinte -cheie : comportament, bune maniere, salut, prezentare, curriculum vitae, scrisoare de însoţire.

Necesitatea unui curs de comportament este justificată datorită avantajelor care apar ca urmare a unor maniere adecvate la locul de muncă sau în instituţia de învăţămînt. O atmosferă în care oamenii se respectă unii pe alţii face o impresie mai bună şi un climat favorabil muncii.

Im. Kant, marele filosof german scria că în lume există doar două lucruri minunate: cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală din noi. Acest lucru ne vorbeşte despre un fapt de la sine înţeles: omul, fiind fiinţă socială îşi va construi viaţa în baza unor reguli stricte, care vin sau nu din interior şi care îl vor ajuta să îşi apere identitatea. Totodată, una dintre diferenţele dintre oameni şi animale este acea voinţă „interioară” despre care ne vorbeşte atât de frumos un Kant.

Pe de altă parte, codul bunelor maniere presupune ca una dintre doleanţe (la o zi de naştere, spre exemplu) să fie sănătatea. Le dorim celor dragi sănătate fizică, ştiind că ea este într-adevăr esenţială. Totuşi sănătatea morală ne întregeşte personalitatea noastră. Omul, o ştim încă de la Platon, este constituit din suflet şi corp. Pentru a atinge starea de sănătate deplină, medicul îi va ajuta pe pacienţi la nivel fizic, iar codul bunelor maniere la nivel spiritual. Dacă însă medicul va întruni aceste două elemente el va deveni cu adevărat un Doctor, la care oamenii vor apela cu multă plăcere.

Vom face aşadar în această temă o incursiune în codul bunelor maniere, evidenţiind unele aspecte generale, dar importante, prelucrarea detaliilor rămânând o chestiune de seminar şi de lucru individual.

7. 1. Test de evaluare iniţială.Vă propunem un test de evaluare iniţială, care va stabili nivelul la care

sunteţi în cunoaşterea regulilor de comportament. Condiţia este să răspundeţi cât mai sincer posibil, pentru ca să vă autoevaluaţi la justa valoare.

103

Instrucţiuni: alegeţi varianta de răspuns care vi se pare potrivită. Răspunsurile corecte le găsiţi la sfârşitul capitolului.

1. Care este cea mai potrivită metodă de a afla cine a sunat la telefon?a. „Cine sunteţi?”b. „Cine e la telefon, vă rog?”c. „Cum vă numiţi?”

2. Este necesar ca o femeie cu funcţie de conducere într-o firmă să se ridice în picioare atunci când un client intră în biroul ei?

a. Da b. Nu c. Numai dacă o afişează ca pe un gest de respect din partea firmei.

3. Un bărbat îi permite unei femei să iasă din lift?a. Numai dacă amîndoi sunt în partea din spate a liftului.b. Numai dacă au intrat împreună.c. Nu îi este permis unui bărbat să iasă primul din lift.

4. Care este cea mai adecvată modalitate de a mînca spaghete?a. Tai spaghetele pe măsură ce le mănânci cu ajutorul furculiţei.b. Rulezi câteva fire pe furculiţă cu ajutorul unei linguri.c. Le tai pe toate de la început şi le mănânci cu furculiţa.

5. Care este cea mai nimerită modalitate de a scoate un sîmbure de măslină din gură?

a. Aruncându-l repede din gură.b. Cu ajutorul şerveţelului.c. În acelaşi mod în care ai băgat măslina.

6. Când se află la o masă de afaceri cu o doamnă, bărbatul trebuie:a. Să se ofere să-i ţină scaunul în timp ce aceasta ia loc.b. Nu trebuie să facă acest gest.

7. Când în cursul unui dejun de afaceri o femeie este nevoită să părăsească pentru un moment masa, bărbatul care stă în imediata ei apropiere:

a. Se va scula în picioare la plecarea ei.b. Se va scula în picioare la revenirea ei.c. Se va scula în picioare la plecarea şi revenirea ei.

8. Când trece printr-o uşă batantă, cine trece primul?a. Bărbatul.b. Femeia

9. Când se coboară scările rulante, cine precede?a. Bărbatul precede femeia.b. Femeia precede bărbatul.

104

10. Când se urcă scările rulante, cine este primul? a. Bărbatul. b. Femeia

7.2. Din istoria etichetei Fiecare dintre noi are nişte idealuri, pentru realizarea cărora ne străduim

să ne cultivăm. Respectarea bunelor maniere favorizează realizarea scopurilor. De la începutul timpurilor, oamenii au tendinţa să de a se opune regulilor bunelor maniere. Există senzaţia că ele sunt restrictive şi privează libertatea individului. Dar la un moment dat, orice om este nevoit să respecte eticheta. Pe de o parte, pentru că nu avem cum ne înţelegem decât dacă ne respectăm unii pe alţii. Pe de altă parte, aceste norme definesc societatea umană. „Ele contribuie la formarea noastră ca „oameni”, la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi”69.

Pe faţa clădirii de la New College din Oxford stă gravat: „Manners make man”(Manierele fac omul). Acesta este un adevăr fundamental, care ar trebui enunţat la fiecare instituţie de învăţămînt.

Eticheta este un cod al bunelor maniere la serviciu, acasă, în ospeţie, etc. aprobate în societate. Pentru a deveni cod social, eticheta trebuie mai întâi de toate supusă probelor timpului. Chiar şi etimologia cuvîntului este semnificativă din acest punct de vedere. Cuvântul „etichetă”- provine din limba franceză. Grădinarul lui Ludovic al XIV-lea a aşezat pe peluzele proaspăt însămînţate nişte inscripţii, prin care era interzis ca acestea să fie călcate. Din cauza că mulţi dintre supuşii regelui ignorau inscripţiile, Ludovic a emis un decret, prin care obliga nobilimea să respecte „etichetele”. Astfel cuvîntul semnifică de la bun început un comportament conform cu respectarea unor norme.

Foarte multe obiceiuri au la bază fapte foarte „laice”, înainte de a deveni bune maniere. Spre exemplu, strângerea de mână are drept bază gestul prin care bărbaţii îşi demonstrau că nu ţin nici o armă rece, cu care şi-ar putea omorî sau răni partenerul.

Omul este o fiinţă socială, spunea Aristotel. Încă de la începuturi, ginta umană a stabilit nişte reguli, asupra cărora a căzut de acord. Desigur că aceste reguli nu erau scrise sau chiar spuse, ci tacite. Ele luau naştere din necesitatea întregii societăţi şi erau reglate de conducători. Mai tîrziu, atunci când societatea umană a trecut la altă etapă de dezvoltare, regulile etichetei au fost fixate în scris. Deja în „Odissea” putem regăsi reguli de comportament ale oamenilor în diferite situaţii. Ovidiu în „Arta de a iubi” aminteşte despre modalitatea de a te comporta la masă.

Prima etichetă oficială este cea diplomatică. Putem aduce numeroase exemple din lumea antică, ce vor veni să întregească expunerea noastră. În Grecia, Egipt, Imperiul Roman găsim elemente de etichetă. În anul 1204 apare prima carte în care regulile de comportament sunt descrise pe larg - Disciplinia clericalis de Petrous Alfonci. Pentru început, cartea conţinea doar un set de reguli. În baza ei au apărut mai târziu o mulţime de alte cărţi legate

69 Marinescu, A., Codul bunelor maniere astăzi, ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.3

105

de etichetă. La început, cărţile de etichetă se adresau exclusiv aristocraţilor, cu timpul însă cercul de cititori s-a lărgit, ele având drept obiectiv masele largi. Conţinutul cărţilor se axa pe reguli de conversaţie, de primire a oaspeţilor, comportament la masă, etc. Spre exexmplu, Menantes în 1716 scrie „Cartea despre comportamentul civilizat şi destoinic cu persoanele sus-puse şi cu doamnele, de asemenea despre comportamentul doamnelor cu noi”.

La începutul secolului XIV, în Italia regulile de comportament erau strict reglementate. În mare majoritate aceasta este cauza din care Italia este considerată ţara-mamă a etichetei. Mai târziu, o dată cu venirea lui Ludovic al XIV-lea la putere, Franţa devine leagănul etichetei şi a modei în general. Ludovic era deosebit de interesat de măreţia şi bogăţia palatului său. Au fost elaborate o serie de reguli, mai bine zis un cod de comportament al curtenilor. Spre exemplu, nimeni nu avea dreptul să înceapă discuţia cu regele pînă nu avea o permisiune specială. Nici măcar călugării nu aveau voie să încalce regulile etichetei.

În timpul recepţiilor la palatul lui Ludovic, fiecare dintre invitaţi purta o „etichetă”, pe care erau înscrise regulile de comportament. Tocmai de aici vine tradiţia prin care eticheta este concepută ca o serie de ritualuri, care trebuiesc respectate. Dar regulile erau atât de alambicate încât respectarea lor era foarte dificilă. Astfel a fost iniţiat serviciul de „ceremoniat” – erau angajate persoane, care cunoşteau foarte bine aceste reguli şi îi ajutau pe ceilalţi să se orienteze.

În secolul XVII obiceiurile curţii franceze constituiau o combinaţie între cavalerism, respect şi un soi de familiarism. Spre exemplu, bărbaţii erau obligaţi să îşi scoată pălăriile în semn de salut, dar puteau să o aibă pe cap chiar şi în timpul meselor. Locul la masă era strict determinat în funcţie de poziţie şi stare socială. Oamenii erau aşezaţi doar într-un singur rînd, iar oaspetele cel mai de vază se amplasa la capăt şi nu avea nici un vecin din partea dreaptă. Din partea stîngă se aşeza oaspetele care urma ca titlu după cel dintîi, etc. Gazda nu se aşeza în capul mesei, aşa cum se obişnuieşte astăzi în cultura noastră, ci ocupa locul cuvenit în funcţie de poziţia sa socială. În timpul dineului era obligatoriu să se pronunţe toasturi, bărbaţii scoţîndu-şi pălăria din cap şi stând în genunchi. După ce au terminat de băut din pahar, cei care pronunţau toastul, se ridicau şi îşi puneau pălăria.

În secolul XVI, în Germania, apare „Cetăţenia obiceiurilor copilăreşti”, a lui Erasmus de Roterdam, carte în care este descris modul în care trebuie să se comporte copiii acasă, la şcoală, în ospeţie, etc. Spre exemplu, „Ce trebuie să facem atunci când suntem invitaţi la o sărbătoare? Să venim la timp; nu este frumos să ducem cu noi un cîiine sau un alt oaspete neinvitat. Dacă eşti trist, lasă-ţi tristeţea acasă. Dacă îţi oferă locul cel bun, la început refuză, dacă însă gazda insistă, atunci respectă dorinţa ei şi stai acolo unde îţi este propus. Dar înainte de toate spală-te pe mâni şi ai grijă să ai unghiile tăiate”70.

7073 Энциклопедия этикета, ed. Рипол Классик, 2003 , p.36

106

Putem vorbi despre două tendinţe majore în dezvoltarea şi respectarea normelor etice. O primă tendinţă este cea europeană. Ea este orientată înainte de toate spre aspectul social al vieţii umane - comportamentul în societate în mare măsură. Eticheta europeană reglementează doar ceea ce este interzis din careva motive, ceea ce este considerat de neconceput pentru un om educat. Astfel, persoana, conducându-se după reguli de comportament are posibilitatea să îşi manifeste individualitatea.

A doua tendinţă este cea orientală. Acest tip de etichetă este mult mai conservativă, mai ritualică şi nu permite abaterea sau nerespectarea regulilor. Fiecare cuvînt spus trebuie respectat, fiecare gest are o semnificaţie aparte, fiecare comportament este apreciat din perspectiva normelor morale şi de etichetă.

Politeţea este însă o normă, a cărei respectare se cere în orice ţară şi în orice context. Desigur formele de manifestare a politeţii sunt diferite la diferite popoare. Din această cauză este foarte important dacă mergem undeva peste hotare să studiem cultura poporului respectiv pentru a nu comite gafe interculturale. Totuşi un lucru rămîne esenţial şi neschimbat în toate timpurile şi la toate popoarele: codul de onoare, spune A. Marinescu şi are foarte mare dreptate. Pentru că indiferent de situaţie dacă eşti o persoană care ştie să îşi respecte promisiunile, este nobil, are respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, toate popoarele vor susţine că sunteţi un om educat şi atunci: „fiecare ştie că un om cu purtare agreabilă este primit cu mai multă bucurie decât un necioplit, că o persoană zâmbitoare e acceptată mai uşor în societate decât una posomorâtă; că un om îngrijit inspiră mai multă încredere decât unul cu o ţinută ostentativ boemă.”71

Adeseori bunele maniere sunt percepute ca fiind inventate pentru a face viaţa oamenilor amară. De ce este nevoie să fim drăguţi cu doamnele, dacă şi aşa putem obţine ce ne dorim, spun adesea cei nemanieraţi. Totodată afirmăm cu tărie şi credem că veţi fi de acord cu noi că bunătatea, toleranţa, blîndeţea sunt elemente indispensabile nu numai oricărui medic, ci oricărui om. Cel care îşi corectează interlocutorul cu îngîmfare în faţa celorlalţi nu este un om educat, la fel ca şi cel care are impresia că microb este rădăcina cuvîntului microbist.

Condiţiile sine-qua-non ale unei bune creşteri sunt indulgenţa, respectul pentru stilul de viaţă al altuia, tactul şi bun-simţul.

7.3. Elemente ale codului bunelor maniereVom examina în continuare câteva elemente ale codului bunelor

maniere: salutul, prezentarea, formulele de adresare, comportamentul în societate, bunele maniere la masă, vestimentaţia, comportamentul în viaţa profesională, călătoriile şi distracţiile, cadourile, etc. De asemenea vom lua în consideraţie un aspect foarte important, legat de comunicarea între diferite culturi.

Salutul

71 Marinescu, A., Codul bunelor maniere astăzi, ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p.25

107

Psihoterapeutul american, E. Berne, numeşte salutul „mângâiere”. A spune corect „bună ziua”, menţionează autorul analizei tranzacţionale, înseamnă a-l vedea pe celălalt, a-i simţi prezenţa, a-l percepe şi a fi pregătit pentru o reacţie adecvată din partea sa. Astfel, orice om simte o „mângâiere” atunci când este salutat. Complexitatea „mângâierii” depinde de relaţia pe care o aveţi cu celălalt. Dacă aveţi o cunoştinţă, pe care o salutaţi doar din mers, „mângâierea” constă în acel salut fugar pe care îl daţi partenerului dumneavoastră. Suntem obişnuiţi să ne salutăm într-un anumit fel cu anumite persoane, şi aşteptăm de la ei aceleaşi reacţii pe care le au de fiecare dată. În momentul în care un om cu care obişnuiaţi, pe lângă salut, să mai schimbaţi câteva cuvinte, nu se opreşte şi nu vă explică cel puţin de ce a procedat astfel, vă simţiţi frustrat, pentru că nu aţi primit „mângâierea” la care vă aşteptaţi. Astfel se simt şi ceilalţi când dumneavoastră procedaţi astfel. Din această cauză sfatul meu este să păstraţi obiceiurile pe care le aveţi în materie de salut, iar dacă doriţi să schimbaţi ceva într-o relaţie, să o faceţi treptat, pentru ca persoana vizată să se obişnuiască cu „mângâierile” care au devenit mai multe sau mai puţine.72

Chiar dacă pare a fi ceva de ordin cotidian, a şti să saluţi este dovada bunei creşteri. În diferite culturi se respectă diferite ritualuri de salut. Orice salut este mai întâi de toate un gest de politeţe. Un simplu salut poate demonstra cât de mult respectăm pe cineva sau care este atitudinea faţă de celălalt, în general. Adulţii concep salutul ca pe o convenţie. Din această cauză de obicei nu ne este greu să îi salutăm pe colegi, prieteni sau profesori. Dar maniera în care îi salutăm este foarte importantă şi poate determina relaţiile interpersonale. Pe timpuri, pe teritoriul ţării noastre era primit salutul generalizat, în care chiar dacă nu cunoşti omul eşti obligat să îl saluţi. Astăzi, acest obicei se mai păstrează doar la ţară. În oraşe însă devine fără sens să saluţi oameni care îţi sunt totalmente necunoscuţi. Aici funcţionează alte reguli, care determină modul de a saluta:

1. Bărbatul salută întotdeauna primul2. Tinerii salută pe cei mai în vârstă3. Nou-venitul salută pe cei deja adunaţi4. Inferiorul îşi salută superiorul (Dacă inferiorul este o femeie primul

va saluta bărbatul)!!! studentul salută ÎNTOTDEAUNA profesorul !!!

Nu contează că sunteţi „supărat”, pentru că profesorul nu v-a dat nota la care v-aţi aşteptat sau nu v-a promovat la un colocviu, un om educat îşi va saluta întotdeauna profesorul.

Vom oferi în continuare câteva detalii în ce priveşte salutul în situaţii cotidiene. Am spus mai sus că un bărbat ar trebui să salute femeia în orie context, chiar dacă este mai în vârstă sau deţine un post mai înalt. Detaliul de bază, uitat din păcate în cultura noastră industrializată, este legat de scosul pălăriei, şepcii. Dacă nu purtaţi nimic pe cap, atunci salutul ar trebui să fie

72 Detalii vezi în: Берн, Е. Игры, в которые играют люди, люди которые играют в игры, Москва, 1989

108

însoţit de o plecăciune, o înclinare a capului, care poate fi un pic mai adîncă decât dacă ţi-ai scoate pălăria.

Doamnele vor răspunde la salut printr-un surîs. Adesea ne este frică sau jenă sau lene (!) să zâmbim. Dar cunoaştem cu toţii faptul că zâmbetul poate apropia oamenii mult mai repede decât cuvintele. Am vorbit mult despre acest lucru în tema adresată metacomunicării.

Totuşi, îmi veţi reproşa dumneavoastră, există cazuri, în care nu vreau să salut o anumită persoană, chiar dacă ultima este foarte insistentă. Ce este de făcut în acest caz pentru a rămâne un om cult? În general a nu saluta pe cineva este un semn de supărare şi un gest pe care celălalt îl percepe ca ofensă. Cazurile în care nu doriţi să îl/o salutaţi pe interlocutorul dumneavoastră trebuie să aveţi multă grijă şi tact. Dacă omul se află la o distanţă mare încercaţi să evitaţi întâlnirea. Dacă însă aceasta este inevitabilă salutul ar trebui să fie scurt şi cât mai puţin cordial. Dar să fie!

Adeseori se poate întâmpla că ne salută oameni puţin cunoscuţi sau chiar necunoscuţi. Recomandarea autorilor este să răspundem la salut în orice caz. Nu ne costă nimic să răspundem la un salut. Vom uita repede dacă acesta a fost un necunoscut; amintiţi-vă însă de cazul în care nu aţi fost salutaţi de o pesoană cunoscută! Cum v-aţi simţit?

În general, în ceea ce priveşte codul bunelor maniere am putea accentua că principiul empatiei este prezent peste tot. Dacă reuşeşti să te pui în pielea celuilalt, să simţi ceea ce simte interlocutorul tău, să înţelegi starea în care se află, lucrurile vor lua o cu totul altă întorsătură. Este mult mai plăcut şi uşor să comunici cu un om binevoitor şi drăguţ. Astfel veţi reuşi să câştigaţi simpatia celor din jur.

Vom discuta un caz particular peste care nu pot să trec cu vederea pentru că a devenit un habit şi se dă drept exemplu al bunei creşteri în mediul masculin. Dacă un bărbat trebuie să salute un grup mixt, unde sunt prezenţi şi bărbaţi şi femei, ritualul va fi următorul: cel venit va ignora, adeseori chiar de manieră agresivă femeile prezente în grup şi va saluta, dînd mâna cu bărbaţii în primul rînd, apoi se va întoarce şi va murmura un „bună ziua” pentru femeile prezente (în cazul în care îşi mai aminteşte să facă acest lucru).

!!! bărbatul salută ÎNTOTDEAUNA femeia în primul rând şi după aceea dă mâna cu alţi bărbaţi !!!

Cunoaştem deja că salutul poate fi atât verbal cât şi nonverbal. De obicei, forma verbală a salutului depinde de foarte multe amănunte: din ce sferă socială vine individul, care îi este vîrsta, mediul în care se află, etc. Salutăm într-un fel profesorii sau şefii şi cu totul altfel prietenii. Vom aminti doar câteva dintre formulele admise din punct de vedere al etichetei. Dacă întâlnim rude sau prieteni vom spune un „bună ziua”, chiar dacă nu ne oprim să facem conversaţie. Dacă însă este vorba despre persoane mai puţin apropiate este necesar să adăugăm Domnule sau Doamnă. Pentru vârsta adolescenţilor formule de tip „hello”, „ciao”, „salut” sunt permise. Însă dacă ne aflăm într-un mediu universitar, nu ne putem permite să salutăm astfel, cel mai bine ar fi să

109

păstrăm expresia „bună ziua”, care nu numai sună bine, dar şi este o tradiţie foarte frumoasă în cultura noastră.

De asemenea, când întâlnim pe cineva pe care nu l-am văzut de mult timp, este frumos ca la despărţire să îi spunem „mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, sper să mai vorbim”.

Forma nonverbală a salutului, cea mai des întâlinită de fapt printre bărbaţi este strângerea mânii. Despre modalitatea corectă de strângere a mâni am vorbit mai sus, în capitolul legat de metacomunicare. Vom aminti acum doar nişte ritualuri legate de acest element al salutului. Dacă în salutul verbal, bărbatul este cel care trebuie să salute primul, în cazul gesturilor, femeia este cea care va întinde mâna bărbatului, la fel se întâmplă şi în cazul relaţiei şef-subaltern. Persoana de rang superior va hotărî dacă doreşte să utilizeze acest tip de salut. Ordinea în care se strâng mânile este următoarea: doamnele între ele, doamnele şi domnii, domnii între ei.

După destrămarea Uniunii Sovietice, în cultura noastră au apărut o mulţime de obiceiuri, care erau considerate „burgheze” de către comunişti, spre exemplu, sărutatul mânii. Şi astăzi apar o mulţime de discuţii despre necesitatea sau nu a sărutatului mânii. Unii îl consideră un obicei vechi şi demodat, alţii - un act de supremă politeţe. Nu vom polemiza pe această temă, ne vom mulţumi să afirmăm doar că orice femeie are o atitudine mai bună faţă de bărbatul care sărută mâna decât faţă de cel care o salută verbal. Sărutatul mânii nu este neapărat un act de săvârşit astăzi. Se întâmplă adeseori că bărbaţii doar spun „sărut mâna, doamnă” fără ca să treacă la fapte. Nu se sărută mâna pe stradă sau la plajă. De asemenea, s-a întâmplat să văd doamne care îşi retrag sfioase mâna, atunci când un bărbat încearcă să o sărute. Acest gest este urât. De asemenea, nu spunem mulţumesc după ce un bărbat v-a sărutat mâna.

Un alt element obişnuit astăzi, dar care creează teme de discuţie pentru generaţiile mai în vârstă (şi nu în zadar!) este sărutul. Putem întâlni doi oameni care se sărută oriunde: pe stradă, în parc, în sălile de curs. Din păcate, trebuie să îi dezamăgim pe îndrăgostiţii, care obişnuiesc să uite că nu sunt singuri pe lume. Buna-cuviinţă presupune că sărutul este ceva foarte intim şi nu poate fi practicat de faţă cu alţii sau oriunde. A fi îndrăgostit este foarte frumos. Dar să nu uităm că ne înconjoară o lume mare şi curioasă, uneori ironică şi bîrfitoare! Ceea ce pare a fi un sărut nevinovat poate provoca reacţii nebănuite din partea celor ce vă privesc.

În diferite culturi, maniera de a saluta este diferită. Spre exemplu, ritualul oriental (mă refer în mod special la Japonia, China, etc.) este foarte lung. Grecii antici la întâlnire îşi spuneau „Fii fericit”. Astăzi pentru greci este obişnuit să îşi spună „Fii sănătos”. În Egiptul antic spre exemplu, nu era obişnuit să întrebi despre starea sănătăţii persoanei, ci se întreba „Cum transpiraţi?”(!). Arabii zic „Pace ţie”, iar chinezii întreabă „Ai mâncat astăzi?”

Dar indiferent de cultura a cărei parte constituentă suntem, este frumos, cum am spus mai sus să ne salutăm de fiecare cu zîmbetul pe buze şi să păstrăm obiceiul de a fi nişte persoane culte.

Întâlnirea cu oameni începe cu salutul. Pasul imediat următor este desigur -

110

PrezentareaVom începe să vorbim despre prezentare construind şi analizând o

situaţie ipotetică. Să ne imaginăm, că aţi fost invitat la un dineu oficial. Sunteţi un medic tânăr, aveţi un început de carieră foarte reuşit. Dar oamenii nu vă cunosc încă. La dineu sunt prezenţi oameni, despre care aţi auzit, dar pe care nu îi cunoaşteţi. Gazda dineului uită (deşi nu este politicos) să vă prezinte. Ce faceţi? Nu cunoaşteţi pe nimeni, toţi se uită foarte curioşi la dumneavoastră. Desigur că vă simţiţi prost.

Orice prezentare este legată de trei dificultăţi majore: cine, cui, cum. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, cel cu

funcţie inferioară celui cu funcţie superioară. Totodată există nişte abateri de la regulile generale de prezentare; spre exemplu, o fată tânără este prezentată unui bărbat mai în vârstă.

Modul în care faceţi cunoştinţă cu oamenii determină relaţia dumneavoastră cu ei şi chiar evoluţia pe scara socială. Este bine cunoscută „regula 15 secunde”, care spune că impresia care rămâne întipărită în mintea conlocutorului se formează în primele 15 secunde în care ne-am întâlnit. Astfel trebuie să ne străduim, de la bun început să facem o impresie cât mai bună asupra partenerului nostru. Aici este vorba şi despre ţinuta vestimentară, zâmbet, modalitatea în care şedem sau stăm, modul în care ne prezentăm în mod deosebit.

Vom da un algoritm de comportament în cazul prezentărilor. De respectarea acestor paşi depinde foarte mult imaginea dumneavoastră

1. ridicaţi-vă în picioare2. faceţi un pas înainte, zâmbiţi, încercaţi să aveţi o mină plăcută3. spuneţi-vă numele cât mai clar şi pronunţat4. întindeţi mâna persoanei respective(dacă este cazul)5. repetaţi numele celuilalt „sunt foarte bucuros să vă cunosc, domnule

Ionescu! Am auzit numai cuvinte frumoase despre dumneavoastră.”Dacă se întâmplă cumva că nu aţi înţeles numele celui prezentat, nu vă

străduiţi să îl pronunţaţi schimonosindu-l, va fi o situaţie jenantă pentru tot grupul. Este mult mai simplu să vă cereţi scuze şi să întrebaţi încă o dată sau să precizaţi numele conlocutorului dumneavoastră.

Devine anecdotic momentul în care unele persoane se prezintă în cazuri oficiale utilizând numele mic - Tolea, Colea, Fedea, Catea sau nume de alint, folosite doar într-un anumit context şi de către oameni speciali, apropiaţi. Se mai poate întâmpla că ne adresăm damelor, „Doamna Tatiana”, ceea ce este incorect. Adresarea adecvată este „Doamna Gherţescu”.

Avem uneori tendinţa să luăm prezentarea drept startul unei prietenii. Amintiţi-vă ce spuneam mai sus despre mângâieri. Nu putem forţa persoana să intre în contact cu noi, mai ales nu începem să punem întrebări despre familie, copii, bani, etc. Putem întâlni persoane care ne fac confidenţe de la prima sau a doua întâlnire, luând o relaţie superficială drept început de prietenie.

Este foarte neplăcut să auzi lucruri care nu te privesc, jenant chiar. Plus la aceasta, făcând confidenţe trebuie să ne alegem cu mare grijă omul cu care vorbim, pentru că oamenii sunt diferiţi şi nu putem şti ce scopuri urmăresc.

111

Nu uitaţi şi de formulele lingvistice, ce demonstrează că sunteţi un om educat: „sunt încîntat să vă cunosc”, „îmi pare bine”, etc.

În „Codul bunelor maniere astăzi”, Marinescu oferă unul dintre exemplele care induc în eroare. „O tânără acompaniată de soţul ei e invitată la aniversarea socrului, în locuinţa acestuia (sau la un restaurant, nu asta este important). De faţă se mai află o pereche în vârstă, o doamnă tot în vârstă şi un cuplu tânăr. Ordinea saluturilor sau a prezentărilor (dacă tânăra nu cunoaşte pe nimeni) este următoarea: primul pe care îl salută (iar acesta îi dă mâna) este socrul, persoana sărbătorită. Urmează cele două doamne în vârstă (ele întind mâna în timp ce gazda rosteşte numele nurorii sale, apoi pe ale doamnelor), iar după ele domnul în vârstă - tânăra întinde mâna. La sfârşit, tânăra care a intrat în casă o salută pe tânăra prezentă – mânile se întind simultan -, iar tânărului care a rămas ultimul i se spune numele şi i se întinde mâna”.

Următoarea întrebare care urmează, dacă ne referim la firul logic este: ce facem când nu este nimeni, care să ne prezinte? Altfel spus, care este modalitatea prin care ne prezentăm singuri? A te prezenta singur este normal pentru societatea contemporană. Maniera în care ne prezentăm seamănă foarte mult cu cazul în care ne prezintă o terţă persoană: „ Permiteţi-mi să mă prezint, sunt Marcel Barbaroş”. Dacă aveţi titluri, este recomandabil să nu le înşiraţi. Imaginea despre dumneavoastră va creşte pozitiv dacă oamenii vor afla ulterior că sunteţi medic. Pentru început se pronunţă prenumele şi apoi numele.

Subiectul delicat însă nu este prezentarea. Acestea sunt nişte reguli pe care putem să le învăţăm şi respectându-le cu stricteţe vom şti că procedăm corect. Dar se întâmplă adesea că după o prezentare urmează o tăcere stînjenitoare, timp în care toată lumea se simte prost. Atunci rolul gazdei este să găsească o temă comună de discuţie prin găsirea unor elemente comune între cei prezentaţi. Putem vorbi despre posibile experienţe comune sau a unor relaţii de prietenie care îi leagă pe cei implicaţi în discuţie. Dar aveţi grijă ca din exces de zel să nu spuneţi spre exemplu, că cel care a fost prezentat ultimul este un om cu bani sau şomer sau orice amănunt din viaţa intimă a conlocutorilor. Spuneam mai sus că acesta este un moment delicat. Am vorbit pe parcursul întregului curs despre comunicare. Ştim care sunt principiile unei comunicări eficiente, dar foarte mulţi dintre noi nu cunosc reguli elementare de adresare sau de întreţinere a unei conversaţii.

AdresareaExistă mai multe modalităţi prin care ne putem adresa oamenilor, în

depinde dacă vom cunoaşte sau nu persoana căreia ne adresăm. Spre exemplu, dacă vrem să vorbim cu un necunoscut ar fi frumos să ne cerem scuze şi permisiunea de a vorbi. Dacă persoana ne permite ne vom adresa, dacă însă suntem refuzaţi ne vom cere scuze şi ne vom îndepărta.

Unei adunări ne vom adresa cu „doamnelor şi domnilor” şi nu cu „domnilor şi doamnelor”. În cultura noastră putem întâlni adresarea „domnişoarelor” pe lîngă cele enunţate. În general, este bine să se renunţe la acest apelativ.

Unei femei ar fi bine să ne adresăm cu „doamnă”. Apare întrebarea: cum ne vom adresa unei femei care deţine postul de director sau

112

inginer sau medic? Vom folosi un titlu de gen feminin sau masculin? În general, se foloseşte termenul de gen masculin. Trebuie însă menţionat că în Occident, femeile luptă pentru utilizarea termenului de gen feminin: doamnă directoare, doamnă ingineră.

Este foarte urât când un tânăr se adresează unei persoane mai în vârstă cu „tu”, fără ca să îi ceară voie. Există câteva reguli pentru a putea trece graniţa dintre „tu” şi „dumneavoastră”.

1. trebuie să fii sigur că e binevenită hotărârea dumneavoastră de a spune tu.

2. iniţiativa de a spune tu aparţine persoanei mai în vârstă.Putem observa în mediul universitar cazuri în care studenţii se

adresează per tu unui profesor mai tânăr. Nimic mai greşit din punct de vedere al normelor bunei cuviinţe. Chiar dacă aţi terminat facultatea şi aţi devenit colegi de catedră cu profesorul, nu aveţi nici un drept moral să îi spuneţi tu, în special dacă nu aţi cerut permisiunea pentru aceasta.

De asemenea, observăm că în contextul nostru cultural nu se face distincţia dintre el şi dânsul. Spunem dânsul cu nonşalanţă şi porcului şi omului şi creionului. Pe când a spune dânsul înseamnă a demonstra respect deosebit pentru o persoană. Deşi utilizarea exagerată a „dânsului” nu este binevenită.

Reguli pentru o conversaţie reuşităDin păcate, nu putem da reţete pentru a face o conversaţie să reuşească.

Indiferent cât de mult ne-am dori, unii dintre noi nu reuşesc să întreţină o conversaţie frumoasă. Alţi însă au o charismă deosebită şi nu fac nici un efort pentru ca ceilalţi să îl asculte interesaţi. Dar şi aici există două atitudini greşite. Le vom enunţa pentru a nu cădea în capcana lor.

1. Monopoliştii sunt cei care acaparează discuţia, nelăsînd altora loc pentru a spune un cuvînt. Sunt cei despre care se spune că sunt plini de sine şi pe care oamenii de obicei nu îi vor în calitate de oaspeţi.

2. La celălalt capăt al extremei sunt situaţi cei timizi, persoane cărora le este foarte frică să nu greşească şi din această cauză preferă să tacă.

Ambele atitudini sunt greşite. Dacă ştiţi că aveţi o tendinţă sau alta, încercaţi să vă debarasaţi de ele. Exersând ascultarea activă, tehnicile feedback-ului şi alte tehnici despre care am mai vorbit, veţi reuşi să creaţi o atmosferă deosebită în casa dumneavoastră.

În afară de aceste reguli vom mai enunţa câteva, care vor veni să vă ajute în situaţii dificile:

a) cele mai reuşite petreceri sunt atunci când invitaţii au aceeaşi profesie sau au interese comune. Aşadar străduiţi-vă ca musafirii dumneavoastră să fie din aceeaşi tagmă. Dacă însă nu vă reuşeşte, pentru că spectrul musafirilor dumneavoastră este prea larg, veţi avea grijă să nu grupaţi la masă persoane care au aceeaşi meserie, pentru că au tendinţa să monopolizeze conversaţia, iar ceilalţi se vor plictisi. Străduiţi-vă ca grupul să fie eterogen.

b) conversaţia depinde foarte mult de subiectul ales. Despre ce se poate discuta şi care sunt subiecte tabu sau gafe? Nu se discută despre preţurile

113

cadourilor, şi nu se povesteşte despre lipsa banilor, necazuri în familie sau probleme la serviciu. Fiţi conştienţi că oamenii care au venit la petrecere, nu îşi vor dedica timpul lor liber rezolvării problemelor dumneavoastră. Cei mai răi sunt bolnavii eterni, care caută permanent o consultaţie în plus. Aceşti oameni uită că în asemenea cazuri nu se poate pune un diagnostic. De asemenea se evită discuţiile despre religie şi politică. În fond, depinde de talentul gazdei în materie de convesaţie cât de reuşită va fi petrecerea pe care a dat-o.

c) străduiţi-vă să nu faceţi complimente exagerate. Cu atât mai mult nu cerşiţi complimente. Nu poţi să îi spui unei femei de şaizeci de ani că ai confundat-o cu fiica ei.

d) adesea se întâmplă că suntem sinceri cu cineva, dar obţinem drept rezultat numai impresii negative sau relaţii distruse. Trebuie oare să fim sinceri întotdeauna? A spune adevărul este o înaltă calitate morală. Dar dacă fiecare dintre noi ar spune ceea ce gândeşte, nu pot spune ce s-ar putea întâmpla. Imaginaţi-vă că vi s-a făcut un cadou, care nu vă place. Nu puteţi să îi spuneţi persoanei că acest cadou nu este cel mai potrivit pentru dumneavoastră, oricât de mult v-aţi dori acest lucru.

e) bârfa este unul dintre elementele de care scăpăm cu greu, indiferent că suntem bărbaţi au femei. Sfatul meu este să evităm pe cât posibil situaţiile în care vorbim urît despre cineva în absenţa lui. În afară de faptul că este imoral vă puteţi trezi cu surpriza că cel cu care aţi vorbit a transmis informaţia, deja distorsionat.

f) străduiţi-vă să nu generalizaţi. Expresiile de genul „aşa-i viaţa” sau „toţi/toate bărbaţii/femeile sunt la fel” denotă o mare sărăcie spirituală. De asemenea, chiar dacă celălalt îşi doreşte să construiască o conversaţie reuşită nu o va putea face dacă veţi răspunde laconic sau „Îhî”.

g) nu discutaţi problemele personale şi nu vă amestecaţi într-un conflict familial. Întotdeauna într-o ceartă este nevoie de un ţap ispăşitor. Cei implicaţi în conflict se vor împăca, iar dumneavoastră veţi rămîne cel rău, care se implică unde nu trebuie.

h) şi atunci despre ce trebuie să vorbim? Putem vorbi despre vreme, dacă suntem în Anglia sau cu un englez. Arta, literatura, sportul sunt subiecte care nu ofensează de obicei pe nimeni şi de la care putem primi satisfacţie. De asemenea, putem discuta despre filmele care rulează sau spectacole care au loc. Aceasta cu condiţia că vă amintiţi cine sunt actorii, regizorii şi care este acţiunea. Puteţi plasa anecdote, dacă ştiţi cum să o faceţi ca să fie hilare.

i)interesaţi-vă, dar sincer despre ceilalţi. Desigur, ar fi bine să nu exageraţi şi să intraţi în domenii foarte intime. Străduiţi-vă să reţineţi numele celui cu care veţi discuta, pentru că fiecare dintre noi iubeşte mai întâi propria persoană şi apoi pe alţii. Napoleon al III-lea se mândrea cu faptul că putea reţine numele fiecărei persoane cu care s-a întâlnit vre-o dată. Numele persoanei cu care discutaţi trebuie să fie întrebuinţat de câteva ori pe parcursul discuţiei. Vorbiţi despre lucruri de care se interesează interlocutorul dumneavoastră. Demonstraţi-i omului că este important pentru dumneavoastră şi veţi avea un prieten în plus.

114

Comportamentul pe stradă sau în lume

În fiecare zi fiecare dintre noi iese din propria casă la cumpărături, serviciu, în vizită, etc. La fel, în fiecare zi ne ciocnim de grupuri de oameni care ocupă tot trotuarul sau care strigă în gura mare unii după alţii. Putem vedea aceste lucruri şi în mediul universitar, din păcate.

Apoi, vedem o mulţime de oameni care acasă, în familie sau cu prietenii sunt adevăraţi maeştri ai codului bunelor maniere, dar pe stradă se comportă totalmente neadecvat - aruncă hârtii în stradă, se îmbulzesc la intrarea în troleibuze sau în maxi-taxi, îşi „iau” ca amintire din cafenele linguri, furculiţe sau pahare, etc.

Îmi amintesc adesea despre o povestire pe care am studiat-o în clasele mici: este vorba despre două fetiţe care merg la un picnic în pădure. După ce mănîncă tartinele, una dintre ele aruncă resturile pe jos, cealaltă le pune în coş, pentru ca să le arunce mai tîrziu la gunoi. Prima se revoltă, menţionînd că nu te vede nimeni dacă arunci în pădure resturile. Fata educată însă răspunde „Îmi este ruşine de privighetoare”. Morala acestei povestioare este simplă: nu contează dacă te vede cineva sau nu. Adevărata educaţie presupune un comportament corect în orice situaţie.

Spre exemplu, nu contează dacă ieşim doar la magazin sau după colţ, oricum trebuie să fim îngrijiţi (veşnica poveste a femeilor cu bigudiuri şi în halat de casă), curaţi, pieptănaţi.

Adesea, când mergem pe stradă ne atrag atenţia grupurile unde se vorbeşte tare sau persoanele care dau din mâni, părînd foarte agitaţi. Dacă se întâmplă că loviţi pe cineva cu umbrela sau îl călcaţi pe picior este frumos să vă cereţi scuze. Şi viceversa, dacă sunteţi lovit, împins întâmplător şi celălalt îşi cere scuze să reacţionaţi adecvat, răspunzînd „Nu face nimic” şi nu „Fii atent, boule!”

Remarcile nu se fac cu glas tare, chiar dacă ne-a impresionat sau deranjat ceva. Nu se trage cu urechea la discuţiile în transportul public sau pe stradă, chiar dacă subiectul ne interesează. Cu atât mai mult nu aveţi nici un drept să vă implicaţi în discuţie, chiar dacă simţiţi că aveţi ce spune. Nu puteţi să vorbiţi dacă nu sunteţi rugat.

De asemenea, nu se fumează pe stradă (chiar dacă acest fapt este foarte des întâlnit la noi), ne se piaptănă şi nu se mănîncă (chiar dacă nu avem timp şi ne grăbim să ajungem la ore).

Dacă mergem însoţiţi pe stradă, locul femeii este în dreapta bărbatului. Dacă mergeţi pe trotuar, bărbatul va ocupa locul din partea bordurii. Când un trotuar se îngustează şi suntem un grup care mergem, femeia va trece înaintea bărbatului, vîrstnicul înaintea tânărului, superiorul înaintea subalternului. Dacă este un grup de trei persoane, dintre care unul este un copil, el va fi încadrat între adulţi. Când o femeie este încadrată de doi bărbaţi, cel mai în vârstă va sta în dreapta.

Vom acorda puţină atenţie şi conversaţiilor pe stradă. De obicei, acesta nu este locul cel mai potrivit pentru a sta la poveşti, dar dacă totuşi aţi întâlnit o persoană căreia aveţi ceva foarte important să îi comunicaţi, aveţi grijă ca să nu afle tot cartierul ce s-a întâmplat. Una dintre situaţiile mai delicate este cea în

115

care stăm deja de vorbă cu cineva şi pe alături trece o a treia persoană, care la rîndul ei doreşte să vă vorbească. Ce facem în aceste cazuri? „Bunele maniere ne obligă pe toţi trei la o anumită conduită: dumneavoastră faceţi prezentările, prietenul (prietena) vă va spune doar câteva cuvinte şi îşi va continua drumul, iar cealaltă persoană nu va interveni în discuţie.”

Se mai poate întâmpla ca atunci când suntem prezentaţi cuiva, din exces de zel, sau pentru că ne simţim obligaţi să spunem ceva ne străduim să nu scăpăm ocazia şi îi cerem sfaturi legate de profesie. Un „Mă bucur că v-am cunoscut” este de ajuns. Dacă sunteţi o persoană prea „băgăreaţă”, ceilalţi vor avea tendinţa să vă evite.

Transportul în comun este una dintre problemele care ne fac viaţa „mai frumoasă”. Cred că nu mai trebuie să amintesc că este frumos să oferi locul unei femei însărcinate sau în vârstă sau unui bătrân. Şi că nu avem voie să ne adresăm celorlalţi călători cu „tu” atunci când îi întrebăm dacă vor coborî. În maşinile mici şi în taxiuri ne vom comporta după anumite reguli. Într-un taxi ne vom urca lîngă şofer doar dacă vrem să vedem oraşul. Doamna nu va sta în faţă niciodată, ci în diagonală, în spatele şoferului. Bărbatul la fel. În maşinile particulare locul de onoare este lîngă şofer. Tinerii vor cere permisiunea doamnelor dacă vor dori să se urce în faţă.

Mersul la cumpărături, ca şi comportamentul în transport are o serie de reguli bine stabilite. Este clar că nu e indicat să luaţi cu dumneavoastră produse pe care nu le veţi plăti. Dacă aveţi deja nişte cumpărături, cel mai bine ar fi să anunţaţi dinainte bodyguardul sau vînzătorii, ca apoi să nu aveţi surprize neplăcute. Pentru orice eventualitate păstraţi întotdeauna bonurile de la alte magazine. Banii, cu care vom achita cumpărăturile trebui pregătiţi dinainte. Este foarte neplăcut să stai la coadă şi să aştepţi pînă cineva îşi caută portmoneul.

Într-un local public, cum ar fi un restaurant, spre exemplu, ţinuta noastră trebuie să fie corespunzătoare ieşirii în lume, adică adecvată localului pe care l-am ales. Nu poţi intra într-un local de lux îmbrăcat în costum de traning sau în local ieftin în smoking. Când intrăm într-un restaurant, nu trântim uşa. Primul care intră în sală este bărbatul (astfel protejându-şi invitata de priviri curioase). Lista de bucate este consultată de fiecare în parte, dar domnul este cel care comandă. O adevărată doamnă nu discută cu chelnerul, cu atât mai mult nu îi răspunde la avansuri sau glume. La plecare, bărbatul îşi ajută partenera să se ridice. Bărbatul iese primul din local, dar are grijă să nu se lase impresia că nu sunt împreună. Despre comportamentul la masă vom vorbi puţin mai jos. Vreau doar să vă atenţionez că ceea ce s-a mîncat şi băut nu se ia acasă. Situaţia este foarte stînjenitoare.

Bacşişul este un alt subiect despre care aşi dori să vorbesc. În Europa de exemplu, se aud tot mai multe proteste împotriva bacşişului. De cele mai multe ori, în nota de plată sunt trecute toate datoriile clientului. Sarcina dumneavoastră este să întrebaţi dacă serviciile sunt incluse sau nu. În rest, întotdeauna există dilema cui şi cât să dăm. Au dreptul la 5-20% din valoarea notei de plată: chelnerii, şoferii de taxi, coafezele, frizerii. Dacă sunteţi un client permanent, se va lăsa de obicei 15-20% din suma totală.

116

De asemenea în orice context ne vom strădui să fim punctuali, drăguţi, să demonstrăm bună creştere. Telefoanele celulare vor fi închise dacă am intrat într-o sală de cinema sau de teatru.

Corespondenţa

Deşi astăzi a scrie scrisori este demodat, vom dedica totuşi acestui subiect câteva rînduri. A scrie scrisori constituie o adevărată artă, indiferent că acestea sunt intime sau de afaceri. Vom da câteva reguli de scriere şi de răspuns. În primul rînd, orice scrisoare trebui să fie scrisă îngrijit, să demonstreze o gândire clară, coerentă. Chiar şi scrisul trebuie să fie îngrijit, pentru ca să fie cât mai lizibil.

Indiferent de atitudinea noastră faţă de destinatarul scrisorii, trebuie să păstrăm respectul pentru el: avem în vedere nu numai formule de politeţe ce trebuie exersate, dar şi acordul dintre conţinut şi stil. Scrisoarea nu trebuie să elemente compromiţătoare. Nu dezvăluiţi lucruri cu care aţi putea fi şantajat. Nu folosiţi cuvinte urîte, căci cel care foloseşte cuvinte urîte este compromis şi nu cel care le citeşte. Nu deschideţi scrisori care nu vă aparţin. Gestul poate avea urmări grave, pentru că este pedepsit prin lege.

Atunci când deschidem o scrisoare, atragem atenţia mai întâi de toate la hârtia pe care este scrisă. Cea mai potrivită hârtie este cea albă, de o foarte bună calitate, neparfumată (dar nu vorbim acum despre scrisorile de dragoste, care dacă sunt parfumate pot avea efect mai mare). Suprafaţa hârtiei este neliniată. De asemenea se recomandă ca scrisoarea să fie scrisă de mână sau cel puţin semnată de dumneavoastră. În cazul felicitărilor, invitaţiilor, condoleanţelor scrisul de mână este obligatoriu.

Este foarte importantă aranjarea textului în pagină. La începutul scrisorii se scrie data, luna, anul şi localitatea, în dreapta sus. La mijlocul paginii, pe centru, se scrie formula de introducere: „dragul meu/draga mea”, „Stimate domn/stimată doamnă”, etc. După formula de introducere nu se pune semnul exclamării sau punct, ci virgulă. După ce aţi terminat de scris nu umpleţi foaia cu foarte multe P. S.-uri. Semnătura de sfârşit se pune în dreapta jos. Ea poate fi amicală sau oficială, în funcţie de persoana căreia v-aţi adresat.

Plicul va fi de aceeaşi culoare cu hârtia pe care aţi scris scrisoarea. Hârtia se pliază o dată sau de două ori cel mult.

Atenţie! Nu se trimit niciodată scrisori anonime. Nu vom începe alineatele cu „eu”. Străduiţi-vă să nu exageraţi în desfăşurarea subiectului.

În timpurile noastre maniera de a coresponda s-a dezvoltat foarte mult. Vechea scrisoarea este adeseori înlocuită de e-mail, care este mult mai rapid şi uşor de manipulat. Plus, costurile sunt mult mai mici, nu este nevoie de timbre sau plicuri şi nici de timp pentru a arunca scrisoarea în cutia poştală. Câteva dintre regulile de scriere a unui e-mail sunt: mesajele trebuie să fie scurte şi la obiect. Imaginaţi-vă că vorbiţi la telefon. Utilizatorii de e-mail folosesc o serie de abrevieri, pe care trebuie să le cunoaştem. Există site-uri pe internet care ne oferă dicţionare de smile-uri sau abrevieri. Din această cauză voi da doar câteva exemple:

117

;-) nu luaţi totul în serios:-o uimire: ( sau (- tristeţe:) sau ( -- bucurieTTYL vorbim mai tîrziu talk to you laterLOL mă face să rîd lot of laughIMHO după umila mea părere in my humble opinionFYI pentru a vă informa for your informationFWIW dacă contează for what’s worthBTW apropo by the wayBCNU ne mai vedem be seeing you

Singurul lucru pe care îl voi menţiona în legătură cu „netichetul” este că prin e-mail, din păcate, nu putem transmite informaţii confidenţiale din cauza că cel puţin administratorul sistemului are acces la toate mesajele electronice pe care le trimiteţi.

7.4. Bunele maniere la masă Vom acorda acestui compartiment un loc cu totul special în cursul

nostru. Piatra de temelie a educaţiei este comportamentul la masă. Încă din timpul Renaşterii ne-a rămas obiceiul să dăm petreceri în cinstea invitaţilor noştri sau a cuiva apropiat. Există o mare diferenţă între banchetele antice şi petrecerile noastre. Totuşi un set de reguli obligatorii se impun, începînd cu pregătirea casei şi a mesei şi încheind cu modalitatea în care mîncăm fructele.

Este important ca gazda să anunţe o oră la care îşi va invita oaspeţii. De asemenea, dacă suntem invitaţi vom fi punctuali. Se recomandă să veniţi cu 5-10 minute mai tîrziu, pentru a oferi gazdei timp. Dar acestea trebuie să rămînă zece minute şi nu ore întregi, cum au obişnuinţa să o facă compatrioţii noştri.

Una dintre condiţiile obligatorii pentru ca oaspeţii să se simtă bine la dumneavoastră acasă este curăţenia şi ordinea. Din această cauză ne vom strădui când primim oaspeţi să avem o casă curată şi ordonată. La fel, vom avea grijă ca bucătăria sau toată casa să nu abunde de mirosuri greoaie de ceapă prăjită, sarmale, etc. Aveţi grijă să lăsaţi un pic de timp geamul deschis. Puteţi încerca să puneţi pe foc, pe o tavă nu prea mare nişte crenguţe de brad. Mirosurile urâte vor dispărea!

Aranjatul mesei este şi el o artă care poate fi învăţată. Faţa de masă, pentru ca să producă impresie, poate fi din in, de un alb imaculat. Pentru reuniuni de familie puteţi folosi şi feţe de masă colorate.

Pentru fiecare invitat ar fi bine să se asigure un spaţiu de 50 cm, pentru ca acesta să se simtă liber. Schematic, modul cel mai simplu de a aranja o masă este următorul:

- farfuria pentru primul fel se aranjează deasupra farfuriei de serviciu.-pe ea sau sub ea se pune şerveţelul;

-la stânga farfuriei se pun furculiţele, cu dinţii în sus, în ordinea utilizării;

118

-la dreapta se pun cuţitele, cu partea tăioasă spre farfurie, tot în ordinea utilizării, cel mai îndepărtat fiind pentru primul fel de mâncare (pentru peşte, de obicei);

-în faţa farfuriei stă lingura şi linguriţa de desert şi paharele.

A. Servet (servetel) E. Pahar de apa K. Cutit de serviciu

B. Farfurie de serviciu F. Vin alb L. Cutit de pesteC. Bol sau farfurie de

supa G. Vin rosu M. Lingura de

supaD. Farfurie pentru

paine si unt cu cutit de untH. Furculita de peşteI. Furculita de masaJ. Furculita de salata

N. Lingurita de desert si furculita de tort

apud cuisine.netUneori, gospodinele, din exces de zel aşează alături mai mult de trei

feluri de furculiţe. Nu este recomandat. La mesele festive, tacâmurile se schimbă după fiecare fel de mâncare.

Paharele se aşează tot în faţa farfuriilor. De obicei, sunt trei tipuri de pahare: de ţuică, de vin şi de apă. Ele trebuie să facă parte din acelaşi serviciu.

Sticlele de vin şi apă se aşează simetric pe masă, lângă bărbaţii care vor turna băutura. Apa minerală se serveşte în sticla sa originală ca si vinurile străine. Cele autohtone însă să toarnă în carafe (şi nu în butelii folosite de apă minerală sau sucuri!). Nu se toarnă în pahare decât dacă acestea au fost golite. Este totalmente incorect să „împrospătaţi” permanent băutura unui oaspete.

119

Apa Coniac Vin albPinor

Noir si de Burgundia

Vin spumos Vin rosu

Dacă doriţi să aveţi o masă într-adevăr frumoasă ornamentaţi-o cu flori şi lumânări!

Pe masă vom mai pune doar ceea ce se întrebuinţează imediat.

Sosul nu se pune pe friptură sau pe garnitură, ci într-o farfurie separată, în care se moaie bucăţele de carne. Salatele se dau în farfurii separate, câte una pentru fiecare invitat. Friptura este tăiată de către gazdă şi adusă felii.

Indiferent de mediul social din care venim, majoritatea dintre noi au fost învăţaţi să mănînce frumos.

- La masă vom sta drepţi, dar nu ţepeni. - Nu ne vom agăţa de scaun cu picioarele şi nici nu le vom întinde prea înainte, ca să nu deranjăm pe ceilalţi.

- Braţele şi coatele nu se ţin pe masă. - Nu mîncăm prea repede sau nervos. - Nu bem şi nu vorbim cu gura plină. - Mestecăm cu gura închisă.- Dacă mai vrem o nouă porţie, o cerem frumos. Dacă ni se propune o

nouă porţie, pe care nu o dorim, refuzăm frumos „Nu, mulţumesc” (mulţămesc-ul nostru este un cuvânt incorect din punct de vedere gramatical).

Vom da foarte pe scurt în continuare un algoritm al meselor festive. Desigur că respectarea lui ţine în mare măsură de capacităţile financiare. Esenţiala regulă, ca peste tot în cod este simplitatea şi rafinamentul.

1. Băuturi aperitive (votcă, gin, rom alb, whisky, vermut, campari) se servesc înaintea mesei pentru a deschide apetitul

2. Antreurile (sardele, brînză, plăcinte, pateuri, sufleuri, pizza, salată de vinete, ciuperci, etc.). Băuturi de antreu: vin alb demisec, ţuică.

3. Supa limpede (consomme-ul). Se serveşte în ceşti speciale. Celelalte tipuri de ciorbe se servesc în farfurii, cu linguri obişnuite.

4. Peştele. Se serveşte cu un tacâm special. Băuturi: vin alb sec, spumoase şi spumante.

5. Felul principal (friptură, sau orice preparat din carne). Băuturi: vin roşu pentru carne de vită sau porc; vin alb pentru carne albă.

6. Desertul. Se folosesc tacâmuri speciale - linguriţe şi furculiţe mici. Băuturi: vinuri dulci şi semidulci. La desert din ciocolată nu se serveşte vin.

7. Fructe proaspete. Nu se servesc vinuri.8. Brînzeturile. Se aduc la sfârşitul mesei pe un platou frumos de lemn.

Dar nu se aduce telemea (brânză), ci numai caşcaval. Băuturi: vin roşu sec.9. Cafeaua şi digestivele. La cafea, pentru doamne se va servi lichior iar

pentru domni coniac.

120

P.S. paharele nu se ridică de pe masă în momentul turnatului. Tacâmurile, dacă v-aţi ridicat să dansaţi se pun în părţile farfuriei. Dacă am terminat de mâncat se pun paralel. Cuţitul se va ţine în mâna dreaptă, ca şi lingura.

Cum vom mânca bucatele:

Pâinea se rupe cu mâna deasupra farfuriei. Pentru a întinde untul se foloseşte un cuţit special.

Mezelurile, tăiate în prealabil în felii, se curăţă de coajă cu furculiţa şi cuţitul, în propria farfurie.

Ouăle moi în coajă se mănîncă dintr-un păhărel–suport. Se sparge coaja din vârf, apoi se îndepărtează partea de sus şi se mănâncă cu linguriţa restul oului.

Cartofii nu se taie cu cuţitul, nici nu se sfarmă tip piure.Salata verde se aduce la masă gata tăiată. Murăturile se oferă în castroane. Se taie cu atenţie (pentru a nu scălda

comesenii cu suc) în propria farfurie.Conopida, sarmalele, ruladele se taie numai cu furculiţa. Peştele se dezosează cu ajutorul cuţitului special. Oasele se scot cu

furculiţa.Stridiile nu se prea întâlnesc în cultura românească. Din această cauză,

dacă nu ştiţi cum să le mâncaţi mai bine refuzaţi-le. Se deschide scoica (dacă este închisă) cu lama unui cuţit. Se scot intestinele şi branhiile cu furculiţa. Stridia se pune pe farfurie şi se mănâncă cu lămâie, sare şi piper. Crustaceele se servesc de obicei fără carapace. La raci, crabi, languste se rup cu mâna articulaţiile, apoi cu un cleşte special se sparg oasele şi se scoate carnea din coşul pieptului, din picioare şi din coadă. Pe masă trebuie să existe un bol cu apă pentru spălarea mânilor.

Carnea de pasăre NU se mănâncă cu mâna. Atenţie: există fructe pe care le mâncăm cu mâna de obicei, dar

manierele presupun utilizarea furculiţei. Spre exemplu, perele şi merele se taie cu cuţitul de fructe în patru.

Apoi fiecare parte se curăţă de coajă, după care se taie în bucăţi şi se mănîncă cu furculiţa.

7.5. Comportamentul în viaţa profesională De fapt, formele de conduită în viaţa profesională coincid cu cele din

viaţa socială sau intimă. Din această cauză nu vom rămâne prea mult în acest domeniu. Ne vom referi cu precădere la scrisoarea de intenţie, Curriculum vitae şi unele elemente ce ţin de interviul de angajare, pentru că fiecare dintre dumneavoastră se va ciocni mai tărziu sau mai devreme de ele. Vom da mai jos (la sfârşitul capitolului) un model de CV şi de scrisoare de intenţie73:

73 Este vorba despre scrisoarea care însoţeşte CV-ul, în care putem menţiona de unde am aflat

de postul pentru care concurăm, acceptăm condiţiile de angajare, ne arătăm interesul pentru

postul oferit, demonstrăm, utilizând argumente solide că suntem compatibili cu acest post şi

121

O ultimă atenţie va fi atrasă în continuare, INTERVIULui. Astăzi,

întâlnim foarte des anunţuri de angajare, sau de plecare pentru bursă însoţite de expresia: persoanele selectate vor fi invitate la un interviu. Majoritatea dintre noi consideră că prezentarea la un interviu nu prezintă foarte mari probleme şi nu necesită cunoştinţe prealabile. Esenţialul este să te comporţi natural, spunem noi. Însă, din păcate acest lucru nu este de ajuns. Există multe broşuri care ne învaţă cum să ne comportăm la un interviu74. Vom atrage atenţia asupra unor lucruri esenţiale, mărunţişurile (care de altfel nu sunt mai puţin importante) rămânând a fi studiate de fiecare dintre dumneavoastră personal.

1. Fiţi punctuali. Chiar dacă uneori ora la care sunteţi programat nu este respectată de către cei care conduc interviul, dumneavoastră trebuie să vă prezentaţi cu câteva minute înainte, pentru a reuşi să vă calmaţi, să vă odihniţi. Cu alte cuvinte, nu puteţi apărea în faţa celor care vă intervievează transpiraţi, roşii la faţă şi având o respiraţie grea. Cu atât mai mult, nu vă puteţi permite să întârziaţi!

2. Fiţi îngrijiţi. Bărbaţii trebuie să aibă grijă să fie raşi, tunşi, dar aveţi grijă să nu veniţi direct din frizerie, purtând cu sine toate mirosurile caracteristice. Femeile vor fi îmbrăcate sobru şi elegant, cel mai bine este să purtaţi un costum de culoare gri. Aveţi grijă la pantofi! În afară de faptul că încălţămintea trebuie si fie impecabilă, nu încălţaţi o pereche nouă de pantofi, pentru că pot să vă strângă şi să vă treziţi că faceţi grimase stranii. Simplitate şi eleganţă - iată secretul unei prezentări vestimentare corecte.

3. Fiţi drăguţi, deschişi, comunicabili. Nu vom lua loc până nu ne este propus. Ne vom abţine să facem comentarii inutile, să ne apărăm sau să întrerupem conlocutorii. Argumentele pe care le prezentaţi trebuie să fie serioase, foarte bine gândite dinainte. Înainte de interviu, interesaţi-vă ce fel de firmă este, cine este directorul, cu ce se ocupă organizaţia la care mergeţi la interviu. Nu vă lăudaţi, dar dacă aveţi unele merite, prezentaţi-le foarte modest şi calm. În momentul în care interviul a luat sfârşit, ridicaţi-vă şi părăsiţi încăperea fără grabă excesivă. Dacă vi se pune întrebarea despre salariu, ezitaţi să spuneţi suma, pentru că se poate întâmpla să cereţi prea mult sau prea puţin. Aşteptaţi să pronunţe ofertantul suma. Dacă nu sunteţi de acord, încercaţi să negociaţi, dar fără emoţii în plus, calm şi zâmbitor.

Fiţi siguri de propriile forţe. Nu fiţi agresivi în nici un caz.Aveţi grijă la informaţiile nonverbale pe care le trimiteţi şi pe care le

primiţi.75

solicităm un interviu. Aceasta este o simplă scrisoare, care nu trebuie să aibă alăturate

certificate, menţiuni, etc.

74 Mai multe detalii puteţi găsi pe web site: www. cv.net74 Spre exemplu, puteţi consulta cartea „...Totul despre interviu în 100 de întrebări şi răspunsuri” de Horst H. Siewert, ed. Tehnica, Bucureşti,199975 Oferim câteva sfaturi în plus în ce priveşte comunicarea nonverbală. Aveţi grijă la ochii ofertantului.

Dacă vă fixează privirea iar pupilele i se dilată este un semn bun. Aţi trezit interesul, răspunsul dumneavoastră a fost bun.

122

Pregătiţi o întrebare pe care să o adresaţi interlocutorului dumneavoastră, în cazul în care vă întreabă dacă sunteţi interesat de ceva.

Vorbiţi coerent, corect şi cu fraze scurte pentru a evita bâlbâielile. Nu ţineţi mânile în buzunare. Dacă simţiţi că nu le puteţi stăpâni, aveţi

grijă să aveţi un pix în mână. Dar aveţi grijă ca de emoţii să nu îl rupeţi sau scăpaţi pe jos.

Nu acceptaţi să beţi sau să fumaţi. Eventual, puteţi bea un pahar cu apă dar nu în grabă şi nici până la capăt.

Răspunsuri corecte: 1b; 2a; 3c; 4b; 5c; 6a; 7c; 8a; 9a; 10b.

BIBLIOGRAFIE:Armaş, N., ABC-ul comportării civilizate, ed. Ceres, Bucureşti,1990Marinescu, A., Codul bunelor maniere astăzi, ed. Humanitas, Bucureşti,2002Munteanu, D., Politeţe şi bună cuviinţă, ed. Ramida, Buc, 1992 Берн, Е. Игры, в которые играют люди, люди которые играют в игры, Москва, 1989 ***** Энциклопедия этикета, ed. Рипол Классик, 2003

Model de scrisoare de intenţie şi Curriculum Vitae:

Scrisoare de intenţieD-lui Directoral Clinicii Stomatologicestr. Mateevici nr. 22032, Chişinău

Chişinău, 9 februarie, 2004

Domnule director,În urma anunţului Dumneavoastră apărut în Timpul din 28 ianuarie

2004, vă trimit alăturat un Curriculum vitae. Specializarea companiei Dumneavoastră mi se pare interesantă pentru

posibilităţile de viitor pe care le deschide.

Dacă sprâncenele coboară sau se apropie semnificativ-răspunsul dumneavoastră nu concordă cu expectanţele partenerului.

Gura se strânge, se lasă în jos - semn foarte rău. Şansele dumneavoastră sunt aproape de zero.

Gura interlocutorului este ţuguiată – apreciere foarte defavorabilă. Probabil că nu mai aveţi şanse.

Interlocutorul se apucă de vârful nasului - semn de dubiu. Este surprins.Interlocutorul se lasă pe spătarul scaunului şi îşi pune mânile la ceafă – semn de

reflecţie. Este predispus spre compromisuri.

123

Plus, cred că dispun de o experienţă care corespunde cerinţelor postului.

V-aş rămîne obligat dacă aţi binevoi să îmi acordaţi un interviu.În speranţa unei rezolvări favorabile, vă mulţumesc anticipat,

Andrei Păcuraru

Curriculum vitae76

Andrei PăcuraruNăscut la 23 decembrie 1982Adresă: str. Ceucari, nr. 9Telefon: 3733 (2) 234567e-mail: Apacuraru @yahoo.com

STAREA CIVILĂ: celibatarSTUDII: 1997-2002 Student, Universitatea de Stat de medicină şi Farmacie „N.

Testemiţeanu”, specialitatea Medicină generală, specializarea Pediatrie, media 8,48

1984-1995 Elev, liceul „Gheorghe Asachi”, or. Chişinău

EDUCAŢIE INFORMALĂ:2000iulie

Şcoala de vară a CIDDC şi CNAP „Formare de formatori în domeniul Comunicării şi soulţionării conflictelor”, Holercani, Moldova

1999august

Şcoala de vară „Dezvoltarea gândirii critice la profesori şi studenţi”, Holercani, Moldova

1999august

Şcoala de vară „Altfel”, Râul-Alb, Caraş-Severin, România

1999iulie

Training „Formare de formatori în domeniul comunicării şi soluţionării conflictelor”, Holercani, Moldova

1999martie

Training „Comunicare şi soluţionarea conflictelor”, Chişinău

1998, noiembrie

Training „Educaţie pentru cetăţenie democratică”, Holercani

EXPERIENŢĂ DE LUCRU:1998-2002 Formator instructor “Comunicare şi soluţionarea conflictelor”,

Centrul de Informare şi Documentare privind Drepturile Copiilor din

76 Un Curriculum vitae nu va fi NICIODATĂ întitulat! Aici am făcut-o doar din motive didactice. Se recomandă ca CV-ul să nu conţină nici fotografia persoanei, decât dacă este cerinţa examinatorilor cererii dumneavoastră. Ţinem să menţionăm că prezentăm doar un model de CV, ele existând în diferite varinte şi depinzând în mare măsură de cerinţele celui care oferă postul de muncă sau bursa.

124

Moldova1998-1999 Operator computere, “Centrul de Informare şi Documentare

privind Drepturile Copiilor din Moldova”

PUBLICAŢII ŞI PARTICIPĂRI LA CONFERINŢE:

1999, martie“Dezvoltarea abilităţilor de comunicare la copiii

defavorizaţi”, Chişinău, CIDDC, conferinţa formatorilor2000, aprilie “Etica medicală: aspecte pediatrice”, Chişinău, USMF “N.

Testemiţeanu”, Conferinţa anuală studenţească

LIMBI STRĂINE:Româna-nativRusa-excelentEngleza-bineFranceza-citit

ABILITĂŢI:Utilizarea calculatorului (MSDOS, WINDOWS 98, 2000, WORD,

COREL DRAW, INTERNET)Bune abilităţi de comunicare şi soluţionare a conflictelor

HOBBY-URI: muzica clasică, lectura

125

CAPITOLUL VIII: ELEMENTE DE COMUNICARE INTERCULTURALĂ

Cuvinte-cheie: cultura, subcultură, cultură de schimb, interculturalitate, comunicare, distanţe interpersonale

1. Cultura: definiţii şi sensuriNu putem să trecem, într-un curs de comunicare şi comportament peste

conceptul de cultură. Comunicarea depinde mult de acest factor. Am mai spus undeva că USMF este o instituţie în care are loc, mai mult decât în orice altă universitate din Moldova, întâlnirea dintre diferite culturi. Din această cauză am dedicat acestei părţi a comunicării un capitol separat. Mai întâi de toate însă vom merge pe definirea culturii, vom da o tipologizare semiotică a culturii, ca în sfârşit să vorbim despre reguli de comunicare interculturală şi greşeli pe care le putem comite.

Cultura nu are o definiţie concretă, mai bine-zis nu există o definiţie standard a culturii. Ea se pretează, conform unor autori (A. Moles) la o „definiţie deschisă”. În general însă, cultura este percepută ca un sistem de valori, idei şi atitudini prin care omul sau grupuri sociale îşi interpretează experienţa istorică. Aceste opere reprezintă valori şi norme care sunt transmise din generaţie în generaţie, asigurând astfel continuitatea vieţii umane. Adeseori, cultura este privită ca elementul esenţial care ne deosebeşte de animale.

O primă definiţie de tip sintetic este cea a antropologului E. B. Tylor, care ia în consideraţie toate elementele constituente ale unei culturi: ritualuri, mitologie, limbaj, ceremonii, simboluri, credinţe, cunoştinţe, instituţii, forme de organizare socială, etc.

La începutul secolului XX, definiţiile culturii s-au multiplicat. Apare un set de criterii universale, după care cultura este analizată şi evaluată, în urma interesului tot mai mare pentru conceptul de cultură manifestat de diferite ştiinţe.

Alături de termenul de cultură apare şi cel de civilizaţie. Începând cu sec. 17, cultura şi civilizaţia sunt gândite cu sensuri diferite în ţările europene (Germania şi Franţa). Cercetătorii din SUA, dimpotrivă, nu diferenţiază aceşti doi termeni, având în vedere prin combinaţia lor „modul de viaţă al unui popor”.

Termenul de civilizaţie provine din cuvintele latine civis, civitas, civilis, civilitas, conform cărora cetăţeanul trăieşte într-un stat şi dispune de anumite calităţi prin care se conformează unor reguli de conduită. Deci civilizarea ar însemna educarea cetăţeanului pentru comportarea adecvată într-un anumit mediu social.

A. Kroeber şi C. Kluckhohn77 făcând un inventar al definiţiilor culturii au descoperit 164 de definiţii, aparţinând diferitor filosofi, antropologi, culturologi, istorici, etc. Definiţia pe care o au cei doi autori conceptului de cultură este următoarea: „Cultura constă din modele implicite şi explicite ale comportării şi

77 Kroeber, A., Klukhohn, C., Culture. A Critical Review of Concepts and Definitions, Harvard University Press, 1952, p.181 citat în G. Georgiu „Filosofia Culturii”, ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p.29

126

pentru comportare, acumulate şi transmise prin simboluri, incluzând şi realizările lor în unelte. Miezul esenţial al culturii constă din idei tradiţionale, apărute şi selecţionate istoric, şi, în special, din valorile ce li se atribuie; sistemele de cultură pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale acţiunii şi pe de altă parte, ca elemente ce condiţionează acţiunea viitoare”.

8. 2. Comunicarea dintre culturi.După cum am observat o cultură implică atât aspectele materiale cât şi cele

nemateriale şi are câteva elemente definitorii: 1. componente cognitive (cunoştinţe, opinii);2. componente axiologice (valori);3. componente normative (norme, obiceiuri, moravuri, tabu-uri, legi);4. componente simbolice (semne, simboluri, limba, gesturile). Vom accentua însă că indiferent de componentele sale, cultura are un fond

foarte divers. Altfel spus, diversitatea culturii este evidentă. Omul, natura umană este diversă în sine. Această diversitate conduce spre ideea culturii ca un sistem de semne, de practici semnificante, de analizat după axele paradigmei şi sintagmei.

Din perspectivă semiotică, o cultură este privită ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-un proces de comunicare. Despre limbaj ca element definitoriu al culturii am vorbit, de asemenea şi despre componentele limbajului sau al semnului. Nu am accentuat însă influenţa majoră pe care a avut-o teoria lui Saussure în ce priveşte arbitrarietatea semnului lingvistic.

Fiecare mare perioadă este caracterizată de un anumit tip de totalitate. Cu alte cuvinte, ordinea ontologică este determinată de nişte instanţe superioare. Spre exemplu, pentru lumea antică, ordinea era dictată de Realitate, Lume, Lucru. Astfel, lumea era modelată asimetric. Ceva este mai important decât altceva. Peste ordinea lucrurilor domneşte un soi de cauzalitate- partea mai puternică domneşte asupra celei mai slabe, cauza domneşte asupra efectului şi trimite ceva din sine acelei din urmă.

Lumea modernă dirijată de Conştiinţă, de Cunoaştere este condusă de ideaţie, de logic şi este diferită prin aceea că fiecare element al sistemului reflectă totalitatea. Unul dintre exemple este cel al filosofiei lui Spinoza, panteismului său, conform căruia Dumnezeu există în fiecare lucru sau om, El este pretutindeni sau monadologia lui Leibniz, conform căreia orice monadă reflectă şi conţine în sine întregul Univers.

Lumea contemporană este caracterizată de ordinea pe care o instituie Limba, Comunicarea. Totalitatea despre care putem vorbi este una paritetică, în care toate elementele sunt egale, ele fac parte dintr-un sistem. La rândul lui, sistemul nu poate exista fără aceste elemente. Este analog cu sistemul limbii. Fiecare semn (literă) este la fel de important ca oricare altul. Totodată, un cuvânt nu poate exista decât dacă este compus din anumite litere, altfel se va transforma în alt cuvânt. Spre exemplu, cuvântul Masă va deveni Casă dacă vom schimba prima literă.

Cum ne putem reprezenta atunci lumea contemporană? Accentul cade acum nu pe asemănare, ci pe diferenţă, pe diversitate. Jocul devine stăpânul lumii.

127

Nu mai există ceva mai mult sau mai puţin important sau bun. Oamenii şi lucrurile sunt doar Altfel. Lumea ne apare ca un text imens. Pentru descifrarea lui este nevoie de un cunoaşterea unui cod. Acest mod de a vedea lucrurile presupune că orice cultură, indiferent de conţinutul său nu este mai rea sau mai bună decât aceea din care facem parte: ea este diferită de a noastră şi prin aceasta are deja dreptul la viaţă. Dar despre acest lucru vom vorbi mai jos, când ne vom referi exclusiv la comunicarea dintre diferite tipuri de culturi.

Din perspectivă semiotică, cultura poate fi studiată în două modalităţi:1. privită ca un set de mesaje definite, ca un ansamblu de texte2. privită ca realizare de coduri ce organizează aceste texte. Lotman face o tipologie semiotică a culturilor, bazată pe opoziţia dintre

cuvânt şi text(“Studii de tipologie a culturii”, ed. Univers, Bucureşti, 1974). Conform teoriei autorului, există patru tipuri fundamentale de cultură:

a. tipul semantic şi asintacticb. tipul asemantic şi sintacticc. tipul asemantic şi asintacticd. tipul semantic şi sintactic.Tipul semantic şi asintactic este caracterizat de faptul că semnele sunt

înfăţişări diferite ale aceleiaşi semnificaţii. Este o cultură orientată spre cuvânt. Ceva este expresia a altceva. Biblia este expresia divinităţii. Tabloul lumii este atemporal. În acest caz ar trebui să avem grijă mare la cuvintele pe care le pronunţăm pentru că planul expresiei este similar cu cel al conţinutului. Onoarea este expresia materială a cinstei, iar faima nu are nici o valoare în acest tip de cultură.

Tipul asemantic şi sintactic de cultură este interesat de organizarea internă şi de centralizarea sistemului. Deci accentul cade pe suprafaţă, nu pe profunzime, pe funcţional, pe instrumental. În acest caz, întregul este mai important decât partea. Progresul înseamnă creşterea organicităţii. Morţii, martirii sunt mai preţuiţi decât cei vii.

Tipul asemantic şi asintactic exprimă momente de criză istorică. Valorificat este tot ceea ce ţine de realitate, nu de simbolic. Sinceritatea este una dintre valorile supreme. Libertatea presupune eliberarea de semn, de convenţii. Iluminismul este exemplul excelent pentru acest tip cultural.

Ultimul tip, cel semantic şi sintactic, este organizat din perspectiva principiilor unificatoare dintre semn şi sintaxă. Lumea este o succesiune de fapte reale. Ea este ceea ce spuneam mai sus -- un text, nu un cuvânt. Culturile se amestecă, apare o mixură de coduri, limbaje, simboluri, o mozaicare a culturii, cu alte cuvinte. Astăzi nu mai ascultăm muzica proprie culturii din care facem parte, ci dimpotrivă ne atrage ceea ce este combinaţia unei serii de elemente venite din diferite culturi.

Comunicarea instituie regulile proprii de joc. Din această cauză este foarte important ca un om să ştie să comunice cu reprezentanţii diferitor culturi. Astăzi nu mai putem percepe o cultură diferită, de exemplu, cea musulmană ca una deviantă, anormală. Normalitatea presupune în cazul dat nu ceea ce este propriu culturii din care venim, ce celei conforme normelor culturii din care provine. Se fac o mulţime de glume pe seama comunicării dintre diferite culturi: începând de la raportul dintre cultura masculină şi cea feminină, până la diferenţe de limbaj

128

dintre culturi. Ştefan Prutianu78 relatează un caz anecdotic la această temă: „Şeful delegaţiei chineze s-a apropiat de unul dintre directorii combinatului şi a ciocnit paharul pronunţând cu o mină sobră expresia: „Cam bei”. Directorul a spus „Noroc”, dar s-a schimbat brusc la faţă, s-a simţit jenat şi nu a mai fost în formă toată seara, în care s-a negociat două ceasuri şi jumătate...abia a doua zi, respectivul director a aflat că de fapt, i s-a făcut o urare în limba chineză”79.

Dacă directorul cu pricina ar fi ştiut această urare sau dacă chinezul ştia că traducerea expresiei sale sună româneşte ca o încercare de a-l atenţiona pe om să nu mai bea, poate că negocierea ar fi durat mai puţin şi partea românească implicată s-ar fi simţit mult mai liber.

Conform studiilor efectuate, putem demonstra că diferite culturi percep diferit tipuri de comportamente. Pentru chinezi a fi onest înseamnă una, pentru arabi alta, iar pentru occidentali cu totul altceva.

În momentul în care discută doi reprezentanţi din culturi diferite, se formează o arie comună, care poate fi numită „a treia cultură”80

Acesta este momentul în care cele două culturi se tamponează, practic una de alta. Valorile în cultura a treia sunt preluate atât din cultura A cât şi din cultura B. Participanţii la a treia cultură se vor înţelege unii pe alţii mai uşor, pentru că au acea zonă comună, care îi uneşte. Mai putem numi acest tip de cultură subcultură. Cel mai bun exemplu pentru cultura a treia este cultura de tip familial, unde copilul este reprezentatul a două culturi: spre exemplu, mama este româncă, iar tatăl este evreu, etc. Mentalul unui reprezentant al culturii a treia este flexibil din punct de vedere cognitiv, realist în ce priveşte valorile şi atitudinile culturale; oamenii de acest tip sunt sensibili din punct de vedere cultural şi empatici.

Paradigma propusă de Casmir şi Assuncion promovează relaţia de tip şi-şi, în care au de câştigat toate părţile implicate, pe când cea a culturilor originare este dominată de paradigma „dominaţie-aservire” sau o relaţie de tip „sau-sau”.

Prin interacţiunea a doi sau mai mulţi indivizi, în cadrul culturii a treia, îşi creează un nou sistem de valori, care include elemente din culturile „naturale”.

Unele dintre caracteristicile culturii a treia sunt următoarele:1. Este deschisă. Acceptă elemente noi.2. Este expansivă. Poate include diferite elemente, provenie din mai multe

culturi.3. Este sensibilă la provocări. Răspunde la solicitări provenite de din

expectanţe sau situaţii noi, care cer o adaptare.4. Este orientată spre viitor.

O altă teorie însă presupune că această a zonă se numeşte „cultură de schimb”. Relaţia dintre reprezentanţii culturilor este mai dificilă în acest caz, pentru că aici nu funcţionează regulile culturilor mari sau mici.

78 Prutianu, Ş. Comunicare şi negociere în afaceri, ed. Polirom, 200079 Idem, p. 14980 Concept introdus de N. Assuncion &Fred Casmir în Intercultural communication revisited: conceptualization, paradigm building and methodological approach, NY, 1989

129

Regula cea mai bună pentru comportamentul în alte culturi este „respectarea legilor locului”. Dar este simplu de vorbit şi mai greu de realizat. Respectarea obiceiurilor unui popor presupune în afară de toleranţă şi cunoaşterea lor şi o încărcătură simbolică, cu care adesea nu putem fi de acord. Oricât de mult nu ne-am dori să fim empatici şi să intrăm în pielea celui cu care comunicăm, avem o proprie viziune asupra lumii, propriile obiceiuri şi norme culturale. Stilul propriu de gândire presupune un anumit comportament de care de obicei ne este foarte greu să ne debarasăm. Insă aceasta nu înseamnă că trebuie să devenim intoleranţi şi să nu acceptăm nimic din culturile străine. Dimpotrivă, este frumos să păstrăm marile valori ale propriei culturi, dar să asimilăm ceea ce este frumos din culturile vecine sau cele cu care intrăm în contact. Astfel comunicarea a fi facilitată şi desigur că vom avea numai de câştigat drept rezultat.

8. 3. Surse de gafe interculturaleDupă Şt. Prutianu există douăsprezece surse de gafe interculturale:

tabuurile, statutul femeii în raport cu bărbatul, maniera de a arăta respectul, percepţia spaţiului şi timpului, eticheta în afaceri, mesajele nonverbale, limba şi translatorul, îmbrăcămintea, argumentaţia şi puterea de convingere, mediul politic şi religios, prejudecăţile şi importanţa acordată cuvântului scris.

Tabuuri. Semnificaţia cuvântului „tabu” este bine-cunoscută. Vom reveni doar cu nişte amănunte pentru a reaminti lucruri esenţiale. La începuturi, cuvântul Tabu semnifica o interdicţie, cu caracter sacru, încălcarea căreia aducea cu sine sancţiuni grave. Altfel spus dacă un tabu era încălcat, zeii pedepseau persoana vinovată. Astăzi există o mulţime de interdicţii, de la obiecte până la cuvinte sau expresii proscrise. Tabuurile diferă în funcţie de culturile în care apare.

Spre exemplu, în ţările islamice, carnea de porc este un tabu. De asemenea, în general, musulmanii nu consumă alcool. Din această cauză este contraindicat să propui sau să ceri alcool dacă eşti oaspetele unui arab. Un alt tabu din lumea arabă este feregeaua femeii.

Pentru ţările ortodoxe, un tabu îl constituie expresii sau imagini legate de simbolizarea răului.

În unele ţări, unele daruri, pot fi interzise. Spre exemplu, nu poţi merge la un englez cu o cravată, pentru că de obicei, ei poartă cravatele clubului din care fac parte.

Pentru japonezi, cifra patru este un tabu. Ea semnifică ghinion şi moarte. Din acest motiv, este recomandat ca să nu amintim această cifră sau să nu o folosim. La fel se întâmplă cu cifra 13 pentru europeni.

Tabu este pentru occidentali şi timpul liber. De altfel, şi pentru orientali. Fumatul este indezirabil în multe ţări occidentale, în SUA el este

considerat un tabu, ca şi mânсatul brânzei în China sau al câinilor şi pisicilor în Moldova.

Statutul social al femeilor este încă o sursă de gafe. În diferite culturi relaţia dintre bărbat şi femeie este privită diferit. De obicei, Orientul şi Occidentul au opinii totalmente diferite asupra acestei relaţii. Cultura noastră conţine elemente atât occidentale , cât păstrează şi o moştenire orientală în această privinţă. În ţările islamice femeia nu are dreptul să stea cu bărbatul la aceeaşi

130

masă. Ea este lipsită de putere şi de libertate. Orice relaţie cu un străin este interzisă.

În Europa Occidentală condiţia femeii în raport cu bărbatul este aceeaşi. Dar acest lucru trezeşte o mulţime de nedumeriri. Dacă femeia este egală în totalitate cu bărbatul, atunci cum rămâne cu gesturile curteneşti de genul sărutatului mânii sau deschiderea uşii, pentru ca să treacă o damă? În general, în ţările în care curentele feministe au schimbat modalitatea de comportament a bărbatului, gesturile care demonstrează atitudini prea feminine sau masculine (a lăsa o femeie să o ia înainte pe culoar) trezesc opinii negative.

Am vorbit în capitolul precedent de prezentare. Am enunţat în acel moment că prezentarea este diferită pentru diferite culturi. Astfel, pentru ţările considerate masculine (Japonia, Austria, Germania şi ţările islamice) sunt importante vârsta, sexul, titlul, rangul social. În multe ţări islamice tânărul este obligat să se ridice în picioare în momentul în care în cameră intră cineva mai în vârstă.

Pentru culturile reci (Germania, Japonia) sunt acceptate doar formulele oficiale şi sunt interzise adresările critice la adresa oricărui compatriot, chiar dacă partenerul dumneavoastră nu îl cunoaşte.

În culturile orientale este normal ca doi oameni care fac cunoştinţă să facă schimb de cadouri. Salutul obişnuit în Japonia este plecăciunea adâncă, cu spatele şi cu gândul rigid. Cu cât mai mult respecţi persoana, cu atât te vei apleca mai mult. În lumea arabă salutul obişnuit este „Salaam alaykum”(pace ţie), însoţit de o strângere de mână sau de un sărut pe obraji.

Un alt indicator important este maniera de a percepe timpul şi spaţiul. Punctualitatea este adeseori una dintre sursele conflictelor interculturale. Noi latinii, şi arabii nu facem mare problemă din punctualitate. Ştim foarte bine din proprie experienţă că poporul român consideră drept normal să întârzie la o întâlnire cu 15 minute cel puţin. Nu mai vorbim despre ritualul întârzierii la nunţi, cumetrii, face deja parte din cultura naţională a noastră. Pentru arabi situaţia este similară. Altfel însă este situaţia ţărilor scandinave, germanice, britanicii sau nord-americanii. Ştim că germanii sunt obsedaţi de punctualitate. În general, pentru orice popor care consideră punctualitatea o valoare morală, timpul este foarte preţios. Din aceste considerente, ar fi frumos să venim la timp la întâlnirea cu asemenea persoane.

Tipologia spaţiului interpersonal ţine la fel de codul bunelor maniere interculturale. După E. T. Hall distanţele sunt următoarele:

1. zona intimă – 0-45 cm2. zona personală – 45 -122 cm3. zona socială – 122 – 350 cm4. zona publică – peste 350 cm.Prima zonă, cea intimă este, prin definiţie, cea care aparţine corpului

nostru. Este distanţa dansului intim, zona pe care de obicei o apărăm înverşunat. În zona intimă au dreptul să pătrundă doar oamenii foarte apropiaţi: rude, prieteni, iubiţi. Din această cauză femeile acceptă să îi fie sărutate mânile, dar nu şi obrajii, gâtul sau ochii. Întinderea zonei intime are în vedere siguranţa de sine a persoanei. Astfel, atingerea zonei intime a persoanei permite o declanşare a mecanismelor

131

inconştiente, a sentimentului de acceptare. Putem manipula mai uşor persoana dacă pătrundem în zona ei intimă.

Zona personală este un al doilea cerc invizibil. Gradul de familiaritate al interlocutorilor este la fel ridicat, pentru că soţia, copiii, prietenii pot locui bine în ea. Astfel se explică de ce devenim geloşi. În momentul în care un străin violează zona personală a partenerilor noştri se activează instinctul nostru de proprietate. În diferite culturi, zona personală este diferită. Anglo-saxonii suportă foarte greu aglomeraţiile, deci zona lor personală este mai mare decât cea a japonezilor, care sunt obişnuiţi cu spaţii restrânse.

Zona socială este rezervată contactelor sociale, relaţiilor profesionale. Aici se întâlnesc de obicei colegii de serviciu. Dacă vă asumaţi riscul să interveniţi în zona socială a partenerului dumneavoastră într-un moment nepotrivit, puteţi irita sau deranja. Dacă învăţăm să respectăm distanţa socială putem domina sau intimida pe cineva.

Zona publică este cea mai deschisă şi cea mai îndepărtată de persoană. Este vorba mai degrabă despre discursuri publice decât de o comunicare interpersonală.

Contextul religios şi politic este foarte important când doi reprezentanţi ai diferitor culturi comunică. Aici putem include şi maniera de a ne îmbrăca. Nu ne putem permite, în ţările arabe, să purtăm haine decoltate, iar în China şi Japonia nu vom purta haine albe, pentru că semnifică doliul.

Este recomandat să fim atenţi şi la formula de adresare. Cu un german vom comunica de pe poziţii oficiale. Cu americanii sau francezii putem trece rapid la utilizarea numelui mic, iar japonezii sunt foarte formalişti în tot ceea ce fac, inclusiv în comunicare.

Sunt foarte multe lucruri de spus şi de accentuat în acest curs şi specific acestui subiect. Doar că spaţiul nu ne permite desfăşurarea subiectului. Şi nici nu intră în obiectivele propuse. Un lucru este esenţial: în orice cultură te-ai afla, bunele maniere sunt bine-venite. Învăţaţi, dacă mergeţi în altă ţară câteva cuvinte în limba vorbită. Fiţi zâmbitori şi curtenitori, iar dacă vedeţi că nu ştiţi ceva, întrebaţi foarte politicos, căci vă va răspunde oricine.

BIBLIOGRAFIE:1. Birkenbill, Vera F., Antrenamentul comunicării, ed. Gemma press,

Bucureşti, 19972. Ciobanu, Ioan, Management strategic, ed. Polirom, Iaşi, 19983. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, ed. Nemira, Bucureşti, 19964. Filimon, Liviu, Psihologia percepţiei, ed. Didactică şi Ştiinţifică,

Bacău, 19935.Georgiu, George, Filosofia Culturii, ed. Comunicare.ro, Bucureşti,

20016. Lotman, Iurii Studii de tipologie a culturii, ed. Univers, Bucureşti,

19747. Pease, Allan, Limbajul trupului, ed. Ed. Polimark, Bucureşti, 1995

132

8. Pistol, Gheorghe, Negocierea: teorie şi practică, Institutul „Virgil Madgearu” , Bucureşti, 1994

9. Prutianu, Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, ed. Polirom, Iaşi, 2000

10. Robinson, David, Eticheta în afaceri, ed. Rentrop & Straton, Bucureşti, 1999

11. Ury, William, Dincolo de refuz, ed. De vest, Timişoara, 199412. Wren, Timothy, Seducţia, ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997

133

ÎNCHEIERE

Orice comunicare cere anumite eforturi atât de la emiţători, cât şi de la receptori. Dacă un emiţător nu va şti cum să-şi expună cât mai exact gândurile, să adopte o atitudine cât mai potrivită sau nu va cunoaşte persoana sau publicul-ţintă, comunicarea va eşua. La fel se întâmplă cu receptorul. Trebuie să fii un bun ascultător şi un adevărat expert pentru a-l ajuta pe celălalalt să spună exact ceea ce a intenţionat şi să reuşeşti nu numai să auzi ce ţi se spune, dar şi ce arată faţa, gesturile interlocutorului. Nu mai e nevoie să accentuăm că fiecare om este în dublă ipostază: de destinatar şi destinator. Poate din această cauză sunt necesare o mulţime de recomandări pentru a deveni un bun comunicator.

Cursul de faţă vine să completeze studiile oferite până acum indivizilor umani, cu diferenţa că este mult mai specifică şi oferă răspuns la una dintre întrebările esenţiale ce pot apare într-o comunicare şi anume: cum să recunosc un anumit tip psihologic şi cum să comunic cu el cât mai eficient? De unde ştiu ce să îi spun exact acelei persoane? Se întâmplă adeseori că în actul comunicării greşim din cauza că nu am spus cuvântul potrivit sau nu am făcut gestul pe care l-a aşteptat cu disperare celălalt. Sau invers, nu am primit ceea ce n-i s-a cerut.

În context medical, greşeli pot avea repercusiuni mai grave decât în altul. Depunînd jurământul lui Hipocrate, viitorul medic nu se limitează doar la aspectul fizic al relaţiei medic – pacient. Spuneam mai sus că pentru a fi cu adevărat un Doctor este necesar să combini abilităţile profesionale cu calitatea de a fi Om. Or, un om nu poate fi definit în afara comunicării şi a codului bunelor maniere.

Pentru ca să putem rezolva problemele ce apar într-un act de comunicare de orice tip este necesar în primul rând să ne cunoaştem foarte bine interlocutorul, să-i anticipăm reacţiile, să-i ghicim intenţiile. O investigaţie a tipurilor umane este cea mai adecvată cale de a realiza acest lucru. De aceea lucrarea noastră este structurată în modul pe care l-am putut urmări. În primul rând am definit termenii cu care am operat şi am analizat funcţiile şi modelele teoretice ale comunicării. Apoi am trecut la una dintre cele mai incitante părţi ale acestui curs şi anume la tipurile de interlocutori. Cunoaşterea profundă a naturii umane conduce spre evitarea a o serie de conflicte prin crearea unei imagini de sine adecvate şi prin descifrarea măştilor celorlalţi. Din această cauză am dedicat un compartiment întreg metacomunicării şi am fost mai puţin teoretici şi mai mult pragmatici.

Ne poate fi reproşat faptul că nu am utilizat limbaje academice. Convingerea noastră foarte fermă este că un suport de curs pentru „Cultura comunicării şi a comportamentului” se pretează anume acestui fel de abordare. Menirea cursului respectiv este să creeze sau perfecţioneze abilităţi, pe lângă cunoştinţele teoretice pe care le deţine sau le va deţine studentul. Câmpul de studiu al comunicării este foarte larg. Din păcate suntem nevoiţi să încheiem aici. Dar întotdeauna există loc pentru perfecţionare. Mulţumesc audienţilor acestui curs pentru sugestiile făcute. Mi-au fost de un real folos în selectarea temelor şi dezvăluirea subiectelor.

134

BIBLIOGRAFIE OPŢIONALĂ: Abric, J.-C., Psihologia comunicării, ed. Polirom, Iaşi, 2002

Abric, J-C., Reprezentările sociale: aspecte teoretice, în Psihologia Cîmpului Social, 1995 Armaş, N., ABC-ul comportării civilizate, ed. Ceres, Bucureşti. 1990

Bacos, C., Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective în Societate şi Cultură, Noua Alternativă, nr.3

Birkbenbihl, V. F, Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege, Gemma Press, Bucureşti, 1998

Braun, L., Image, ed. Piter, St. Peterburg, 2000 Buber, M., Eu şi tu, Humanitas, Bucureşti, 1992 Constandache, G.G., Raţionalitate, limbaj, decizie, ed. Tehnică,

Buc., 1994 Cândea, R & Cândea, D., Comunicarea managerială, ed. Expert,

1996 Chirică, S., Psihologia organizaţională ed. CEC, Buc., 1996 Chomsky, N., Cunoaşterea limbii, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996

Codoban, A., Structura semiologică a structuralismului, ed. Dacia, Cluj, 1984

Cornelius, H& Faire, S., Ştiinţa rezolvării conflictului, ed. Ştiinţă şi Tehnică, Buc.,1996

Cuilenburg, van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Humanitas, Bucureşti, 1998

Covey, S.R., Eficienţa în şapte trepte, ed. ALL, Bucureşti,1994 Dinu, M., Comunicarea, Editura ştiinţifică, Buc., 1999

Enătescu, V., Comunicare extraverbală, Dacia, Cluj, 1987 Fromm, E., Arta de a iubi, Humanitas, Bucureşti,1994 Grant, W., Rezolvarea conflictelor, ed. Teora, Bucureşti, 1997 Jung, C.G., Tipuri psihologice, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997 Lelord, F & Andre, C., Cum să ne purtăm cu personalităţie dificile,

ed. Trei, Bucureşti, 1996 Lochard, G. & Boyer, H. Comunicarea mediatică, Institutul European, Iaşi, 1998 Marinescu, A., Codul bunelor maniere astăzi, ed. Humanitas, Bucureşti, 2002 Malim, T., Procese cognitive, ed.Tehnică, Bucureşti,1999 Mărgineanu, N., Psihologia persoanei, editura ştiinţifică, Bucureşti,

1999 Miclea, M., Psihologie cognitivă, Casa de editură Gloria S.R.L,

Cluj, 1994 Munteanu, D., Politeţe şi bună cuviinţă, ed. Ramida, Buc, 1992 McLuhan, M., Mass-media, mediul invizibil, ed. Nemitra, 1997

Nicoară, S & Nicoară, T., Mentalităţi colective şi imaginar social, presa Universitară Clujeană, 1996

Pavelcu, V., Psihologia personalităţii, A.Trenck, Iaşi, 1939 Piaget, J., Dimensiuni interdisciplinare în psihologie, ed. DP,

Bucureşti, 1972Piaget, J., Epistemologia genetică, Dacia, Cluj, 1973

Pease, Allan*Gardner, A., Limbajul vorbirii, Ed. Polimark, Buc., 1994

Pease, A. & Gardner, A., Limbajul trupului, Ed. Polimark, Buc., 1994

135

Pistol, Gh., Negocierea: teorie şi practică, Insitutul „Virgil Madgearu” , Bucureşti, 1994

Prutianu, Ş. Comunicare şi negociere în afaceri, Polirom, Iaşi, 1998 Stancu V., Introducere în relaţii publice, ed. SNSPA, Bucureşti,

2001 Stanton, N., Comunicarea, Ed. Şt. & T., Buc., 1995Todoranu, D., Psihologia temperamentului, Institutul de Psihologie,

Cluj, 1931Vartan N.V., Imaginea de sine, ed. Polirom, Iaşi, 1999Wren, Timothy, Seducţia, ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997Ţoneş, V. &Chiciudean, I., Gestionarea crizelor de imagine, ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2002 Ury, William, Dincolo de refuz, ed. De vest, Timişoara, 1994 ****Reprezentările Sociale, coord. A.Neculau, ed. Ştiinţifică şi

tehnică SA, Bucureşti, 2001

Erwin, E., Philosophy and psychotherapy, SAGE Publications,1997Gerbner G., Toward a General Model of Communication în Audiovizual Communication Review, vol. 4, 1956.Jacobson, R. Essais de lingvistique generale, Delagrave, Paris,

1986Luckmann, Th., Le langage dans la societe în “Revue international de Sciences Sociales”, UNESCO, vd.99, nr.1, 1984Pease, A&Pease, B., Why men lie and woman cry, ed.Porie Simmons Literary Agency, 2003Ryle, G., Thinking and Language Proccedings of the Aristotelian Society, 25, pp.65-82, 1951

Saussure, F. de, Course de la lingvistique generale, Payot, Paris, 1969

Skinner, B.F., Verbal behaviour, N-Y: Applefon – Century- Crafts, 1957

Skinner, B.F., Behaviourism and phenomenology, Chicago, University of Chicago Press, 1964Watson, J.B., Behaviorism (2 ediţie) N-Y: Norton, 1930

Берн Ерик, Игры, в которые играют люди, люди которые играют в игры, изд., Прогресс, Москва, 1988Дейк, Ван, Т., Язык, познание, коммуникация, изд., Прогресс, Москва, 1989Карташев, С., Конфликтология, изд., Парагон, Кишинев, 1996Почепцов, Г., Иммиджелогия, изд., Ваклер, Москва, 2001 Почепцов, Г., Теории коммуникации, изд., Ваклер, Москва, 2002Столяренко, Л.Д,, Основы психологии, изд., Феникс, Ростов-на-дону, 1997Цырдя, Ф. Н., Социальная информация. Философский очерк,

изд., Штиинца, Кишинев, 1978Цырдя, Ф. Н., Информация, системы, управление, изд., Картеа Молдовеняскэ, Кишинев, 1975**** Энциклопедия этикета, изд., Рипол Классик, Ростов-на-дону, 2003*** NLP, изд., Ювента, Москва, 1999

136

137

COMUNICARE ŞI COMPORTAMENT

138