specificitate si complementaritate in dreptul privat european conflictele de legi si de jurisdictii...

8/19/2019 Specificitate Si Complementaritate in Dreptul Privat European Conflictele de Legi Si de Jurisdictii Si Integrarea Juridi…

http://slidepdf.com/reader/full/specificitate-si-complementaritate-in-dreptul-privat-european-conflictele-de 1/7

Prima verba

Conf. univ. dr. D.A. Popescu

Dreptul internaional privat este, prin excelenă, un spaiu mozaical, heteroclit, deconfluenă, nicidecum unul omogen. El invită, prin normele sale, permanent la dialog.

Este un spaiu de intersecie între mentalităi, tradiii şi culturi (civilizaii) diferite.Diversitatea şi deosebirile între aceste culturi şi tradiii juridice este ceea ce dă frumusee şi culoare acestui spaiu.

Dreptul internaional privat ne invită mereu “să călătorim”, să intr ăm în dialog cutoate aceste tradiii şi obiceiuri, să le cunoaştem şi să le influenăm sau chiar să ne lăsăm

influenai de ele. Altfel spus, să le punem să rodească la noi acasă şi, prin aceasta, să neîmbogăim pe noi înşine... Dar înseamnă şi mult mai mult decât atât: înseamnă o con-tinuă şi constantă invitaie la tolerană. Tolerana faa de semenii noştri, faă de tradiiileşi obiceiurile lor..., tolerana faă de noi înşine până la urmă.

Dreptul internaional privat ne invită astfel la o călătorie... Însă confortul şi siguranaacestei călătorii depind, în mare măsur ă, de atitudinea pe care o avem faă de “expo-nenii” acestor culturi la noi acasă, de modul în care încercăm să le înelegem, să letoler ăm, să le acceptăm... Este o călătorie prin excelenta în spaiu. Depinde însă de cumo observăm şi o percepem: “ca str ăini” sau ca ceva ce reprezintă “altceva” de ceea ceam fost obişnuii, dar care ne întregeşte, care ne poate apar ine totuşi, care odată ce esteadmirat şi respectat devine parte din noi înşine, din eul şi sufletul nostru.

Să nu uităm că, în general, ideea de spaialitate (teritorialitate) este strâns legată şiancorată în conceptul de sistem de drept. Sistemele naionale de drept apar inând state-lor se caracterizează prin teritorialitate. Dar tocmai această teritorialitate a fost, deseori,greşit îneleasă. Ea a fost, în decursul timpului, izvorul discordiei şi al exclusivismelor,al intoleranei faă de potenialitatea şi vocaia de aplicare a“celorlalte”, iar excepia deordine publică – ancorată în orice posibilă diferenă de concepie şi de reglementare – aconstituit, deseori, instrumentul acestui abuz, mijlocul “eficace” de agresiune şi “tor-tur ă”, care a spulberat orice sperană “la întreg”. Iată cum aşa-numita “ordine publică

internaională” a “servit” (sau “de-servit”) “interesul naional”, sacrificând predicia şiexpectativa rezonabilă a celor ce putem fi numii simpli “călători”, simpli “pasageri” aiacestei lumi (şi iată cum se adaugă şi cea de-a doua axă a devenirii noastre – tempo-ralitatea), adică persoane în sensul civilist al termenului, f ăcându-ne deseori să nesimim “goi”, neputincioşi şi solitari, “str ăini” chiar şi la noi în casă.

Dreptul internaional privat – un regat al “suveranilor”?

Dreptul internaional privat nu este un simplu reflex al dreptului privat intern, osimplă extensie sau “umbr ă” a acestuia în relaiile (private) internaionale. Este ade-

vărat, dreptul internaional privat împrumută deseori o parte din “năravurile” legiui-torului naional, o parte din par ialismul şi egoismul său. Şi acest lucru iese deseori înevidenă prin maniera de soluionare a conflictelor de legi.

Dar chiar şi aşa, dreptul internaional privat are un “suflet” şi o noblee aparte, caredecurge din relativa sa “detaşare” de substanialitatea normativismului naional, din



2 SPECIFICITATE ŞI COMPLEMENTARITATE ÎN DREPTUL PRIVAT EUROPEAN

caracterul său “rezonabil”, preponderent permisiv, dar şi din menirea sa, aceea de a con-tribui la sigurana circuitului privat internaional, la predictibilitatea şi confortul parti-cipanilor la acest circuit.

El nu este numai un instrument de desedentarizare a dreptului privat naional, ci şi,în egală măsur ă, un factor de socializare a legiuitorului naional. Dar metodica acestei

socializări este una aparte, cu totul inedită. Mai întâi, pentru că ea nu se remarcă prin“adunarea”, prin punerea laolaltă a legiuitorilor naionali în scopul elabor ării unei operecomune, edictării unei codificări comune prin care să r ăsufle voina negociată afiecăruia dintre ei. Legiuitorii r ămân, fiecare, independeni în procesul de codificare;niciunul nu poate dicta sau impune celuilalt. Se pot doar influena voluntar şi reciproc.Însă toi sunt şi r ămân egali… Apoi, pentru că, deşi ei sunt egali şi suverani în procesulde codificare, opera fiecăruia dintre ei (produsul codificat) nu este unică, ci coexistă cua celorlali. Toate aceste codificări “plutesc” într-un spaiu comun, lipsit de frontiere,exprimând fiecare o opiune, un “mod de a vedea” realitatea socială reglementată, inte-grând totodată tradiiile juridice şi culturale proprii şi exprimând, în acelaşi timp, am- prenta particularităilor evoluiei lor istorice diferite. În acest fel există şi se manifestă multiculturalismul European, unitatea în şi prin diversitate la care fac referire docu-mentele Europene. Prin urmare, privim Europa nu ca pe un teritoriu “br ăzdat în fâşii”normative autonome, ci ca pe un teritoriu unic, cu o logică şi o ordine (supranaională)aparte, în care diversitatea (legislativă) nu este delimitată spaial, ci poate fi întâlnită şiaplicată, în principiu, peste tot. În mod asemănător, instanele statelor-membre, învestitecu soluionarea unor litigii care prezintă legături cu mai multe “fâşii culturale” (cu maimulte sisteme de drept), vor proceda la verificarea competenei lor “internaionale”(europene) urmând reguli unice (atunci când ele există), iar atunci când constată că nu

se bucur ă de competenă în litigiul respectiv, nu vor respinge cererea pentru motiv de“necompetenă teritorială”, ci vor aborda o atitudine prietenoasă, fr ăească, declinândcompetena în favoarea instanelor din alt stat-membru.

Nu în cele din urmă, spaiul European de libertate, securitate şi justiie presupuneîncrederea comună în hotărârile judiciare şi actele publice care emană de la autorităilecompetente ale fiecărui stat-membru, încredere care se materializează în principiulrecunoaşterii mutuale a hotărârilor judecătoreşti şi actelor autentice care provin dinspaiul comunitar.

Vorbim, deci, despre o singur ă Europă cu o comunitate de legiuitori: un singur regat,

am putea spune, dar cu mai muli regi… Domeniul de putere al fiecăruia, deşi încă preponderent teritorial, nu este însă exclusiv teritorial. Regatul fiecărui “suveran european”(legiuitor) începe să capete frontiere mobile, în fiecare zi putând deveni mai întins saumai restrâns. Totul depinde de comportamentul “regelui” faă de “supuşii” săi şi, înconsecină, de fidelitatea şi ataşamentul acestora din urmă. Acesta este modul de purtarea dialogului, atât între “suveran” şi “supusul” (resortisantul) său, cât şi, în egală măsur ă,“între suverani”. Ei se vor afla – de acum înainte – în competi ie. Tocmai de aceea vortrebui să devină mai flexibili, mai receptivi la nevoile celor care îneleg să se “lege” juridic, mai umani…

Iar dreptul internaional privat se exprimă atât ca “spaiu dialogal”, cât şi, sau maiales, ca instrument sau factor de flexibilitate şi predictibilitate al circuitului privat trans-frontalier (în primul rând European), ca factorul său umanizant. El devine nu numai unfactor generator de dialog, dar şi un arbitru al dialogului, un garant al neutralităii şi im- par ialităii “deciziilor”. Umbra dreptului internaional privat nu lipseşte de lumină



SPECIFICITATE ŞI COMPLEMENTARITATE ÎN DREPTUL PRIVAT EUROPEAN 3

“entităile normative” naionale, ci, dimpotrivă, generează un anume contrast care le permite acestora din urmă să se bucure de şi mai multă lumină şi str ălucire. Numai că str ălucirea fiecărei “stele” din această “constelaie” depinde în mod exclusiv de cali-tăile proprii, de abilitatea fiecăreia de a se face simită, de a transmite suficientă lumină către cei care o aşteaptă, către cei aflai în imediata ei proximitate în primul rând,

determinându-i astfel să nu migreze, să nu caute o “altă stea”. Abia apoi suntem tentaisă privim la constelaie şi să o admir ăm în ansamblul ei, nu însă f ăr ă a ne înteii privireaasupra stelelor care degajă lumina cea mai puternică. Pentru cei care populează această constelaie, constelaia, în ansamblul ei, reprezintă nu numai un imens “spectacol” delumini (“de lumini şi umbre”), dar şi, privind lucrurile din perspectiva individului, unspaiu de manevr ă caracterizat prin concurena “luminatorilor”, luminile cele maiintense devenind mereu izvor de atracie şi căutare.

Puterea “suveranului”, deşi teoretic nelimitată, este astfel temperată de puterea“celuilalt”. Iar acest “celălalt” poate fi oricare dintre “ceilali”… Ceea ce este interesantde remarcat este faptul că această putere nu vine direct de la “celălalt”, ci de la cel caredispune de abilitatea de a alege, de a-l alege pe “celălalt”. Ce l-a determinat să proce-deze în acest fel sau din ce motiv l-a exclus pe “acesta” (care era mai cunoscut “alegă-torului” şi, oricum, de multe ori, mai aproape de el) în favoarea “celuilalt” – acesta estemarele feed-back care provine, indirect, de la “cel ales” şi se “revarsă” asupra primului.Cu alte cuvinte, “umbra” alterităii, umbra “celuilalt”, se reflectă asupra sistemului nor-mativ naional (asupra “acestuia”). Depinde doar de el (de “acesta”) dacă umbra pri-mului reuşeşte să-l opacizeze sau nu face decât să creeze şi mai mult contrast, con-ferindu-i astfel şi mai multă str ălucire…

Înelegem deci să definim dreptul internaional privat ca fiind acel spaiu dialogal, de

confluenă, în care extraneitatea este cea care dă consistenă şi culoare acestui spaiu,dar şi cea care declanşează “lupta suveranilor” pentru adjudecarea proximităii, urmă-rind localizarea internaională a situaiilor juridice pe baza criteriilor de proximitate juridică.

“Mutabilitatea proximitii” sau “proximitatea voit” (“mutabil”)?!

Criteriul proximităii este – şi trebuie să r ămână – principala regulă în dreptulinternaional privat modern, principalul criteriu de soluionare a conflictelor de legi înspaiu. Iar conceptul de reşedină obişnuită vine să definească şi să dea expresie şi con-

tur acestei proximităi.Există însă şi excepii. Fie se urmăreşte stabilizarea circuitului prin impunerea uneisoluii in favorem (ca în cazul formei testamentelor), fie o mai mare flexibilitate prin“aplecare” mai amănunită asupra circumstanelor concrete ale relaiei, care, luate la unloc, pot genera o realitate nouă (clauzele de excepie – care, aşa cum rezultă şi dinsemantica lor, pot fi folosite numai atunci când elementele de circumstană concreteavute în vedere prezintă relevană juridică din punct de vedere al instituiei analizate şinumai dacă, ansamblul acestor circumstane de caz, conduc în mod neechivoc la con-cluzia că raportul juridic respectiv prezintă legături vădit mai strânse cu un alt sistem dedrept, cu o “altă stea”), fie, în sfâr şit, recunoaşterea unei mai mari libertăi din partea

păr ilor unui raport juridic (autonomia de voină), permiându-le acestora să-şi “aleagă”în anumite domenii (şi cu anumite limite) proximitatea. Vorbim în acest din urmă cazdespre “proximitatea voită” sau subiectivă (“proximitatea sufletească”).




sistemul de drept apar inând ării cu care relaia supusă localizării prezintă, de aseme-nea, legături prin elementele de extraneitate întâlnite, fiind preocupat să identifice inten-sitatea acestor legături. Altfel spus, ceea ce îl caracterizează este căutarea proximităii,adică determinarea sistemului normativ cu care relaia avută în vedere prezintă legăturile cele mai strânse, având în vedere, desigur, şi specificitatea materiei în cauză

(succesiuni, căsătorie, regimuri matrimoniale, contracte, delicte, îmbogăire f ăr ă justă cauză etc.). Tocmai pornind de la această perspectivă trebuie să înelegem detronareacet ăţ eniei în favoarea re şedin ţ ei obi şnuite, aceasta din urmă impunându-se ca uncriteriu decisiv de localizare juridică a persoanei, dar şi ca factor atributiv de compe-tenă internaională. La această stare de lucruri a contribuit, cu sigurană, şi teama faă de cetăenie ca factor de rattachement mai ales din perspectiva principiului nedis-criminării. Supunerea unei anumite materii lui lex patriae nu înseamnă însă în sine dis-criminare. Deci nu credem că este justificată această temere. Credem însă că opiunea înfavoarea reşedinei obişnuite se justifică mai degrabă din perspectiva noilor realităi politice, sociale şi economice, care privesc Europa ca fiind patria comună a tuturor cetă-enilor statelor-membre care o compun. Apoi, dacă cetăenia, prin natura ei, evocă maidegrabă o legătur ă cu caracter politic între persoana ce o posedă – botezată “cetăean” –şi statul respectiv, în schimb, reşedina obişnuită pare să reprezinte un factor delocalizare “neutru”, care, în sine, nu confer ă din punct de vedere politic preferină nimănui, prezentând şi avantajul de a nu putea fi un factor de discriminare. Ea estededicată exclusiv localizării persoanei pornind de la ideea de proximitate juridică, adică de la ceea ce, în mod natural, reprezintă “centrul de viaă” al acesteia. Noua optică (am putea afirma chiar noua morală) ar putea fi deci enunată în felul următor: degeaba posed cetăenia unui anume stat-membru dacă m-am stabilit şi locuiesc în alt stat-

membru, degeaba sunt cetăean român dacă m-am stabilit în Germania… Înseamnă,deci, că, f ăr ă a înceta să r ămân român, cel puin din punct de vedere sentimental, amîneles, totuşi, să mă integrez în noua ar ă, adică acolo unde muncesc şi locuiesc şi,inevitabil, în noul sistem de drept pe care sunt nevoit să-l cunosc şi la care sunt pre-zumat că mă raportez. Cetăenia poate deveni (şi este de multe ori) duală sau multiplă.Deseori întâlnim persoane care nu mai prezintă niciun fel de legături cu “ara lor”, alteledecât “simpla” posesie a cetăeniei, alături de cetăenia statului în care s-au integrat. Cerelevană juridică mai prezintă în acest caz cetăenia respectivă? Ce “pretenii” mai poate ea revendica? Care este raportul între cele două cetăenii?1 Ar trebui “preferată”

1 În dreptul internaional privat “clasic” regula urmată era cea consfinită în Convenia dela Haga din 12 aprilie 1930 privind anumite aspecte referitoare la conflictul de legi în mate-rie de naionalitate, adoptată sub egida Ligii Naiunilor (League of Nations, Convention on

Certain Questions Relating to the Conflict of Nationality Law, 13 April 1930, League of Na-tions, Treaty Series, vol. 179, p. 89, No. 4137, disponibilă pe site-ul: http://www.unhcr.org/refworld/docid/3ae6b3b00.html). Potrivit acestei Convenii, în cazul persoanelor care po-sedă două sau mai multe apartenene naionale, dacă una dintre ele este a forului, aceasta va prevala (art. 3:“a person having two or more nationalities may be regarded as its national

by each of the States whose nationality he possesses”). Dacă niciuna dintre cetăenii nuapar ine forului, atunci va prevala fie cetăenia statului pe al cărui teritoriu persoana şi-a sta-

bilit domiciliul (reşedina obişnuită), fie cetăenia statului cu care, potrivit circumstanelor, persoana respectivă prezintă cele mai strânse legături (art. 5: “a third State shall, of the na-

tionalities which any such person possesses, recognise exclusively in its territory either the

nationality of the country in which he is habitually and principally resident, or the nationa-

lity of the country with which in the circumstances he appears to be in fact most closely con-



6 SPECIFICITATE ŞI COMPLEMENTARITATE ÎN DREPTUL PRIVAT EUROPEAN

una dintre ele sau, dimpotrivă, trebuie considerate “egale”?2 Este de distins între situaiaîn care ambele cetăenii pe care le posedă o persoană apar in unor state-membre şi ceaîn care una dintre cetăenii apar ine unui stat ter ? Quo vadis Domine?

Pe de altă parte, reşedina obişnuită prezintă avantajul efectivităii, ea stabilindu-seinând seama de toate elementele şi circumstanele de viaă ale persoanei, care o parti-

cularizează şi individualizează, iar nu pornind de la reguli rigide, abstracte, prestabilite.Aceasta nu înseamnă însă că nu există anumite indicii ale reşedinei habituale, cum arfi, spre exemplu, timpul sau durata şederii, locul desf ăşur ării activităilor profesionale,locul în care se găseşte familia persoanei în cauză etc. Doar că niciunul dintre criteriileenunate nu are un caracter absolut, definitoriu în această privină. Doar toate la un locşi inând seama de toate particularităile şi circumstanele de viaă ale persoaneirespective, de tot ce alcătuieşte “eul” acesteia, se va putea ajunge la stabilirea corectă areşedinei obişnuite. Nimic nu este dinainte stabilit, nimic nu este irefutabil. Totul esterelativ şi vremelnic (stabilirea reşedinei habituale se face prin raportare la un anumemoment dat). Totul este subiectiv, habituitatea re şedin ţ ei putând fi considerat ă ca fiind

în acel loc unde, pornind de la ţ esătura factualit ăţ ii persoanei respective, se poatedecela şi stabili, în mod rezonabil, ca fiind “acasă”, adică acolo unde se (re)g ă se şte

centrul său de interes şi de via ţă.3 Altfel spus, locul în care, în oricare altă parte s-ar de- nected”). Deşi România nu este parte la această convenie, orientarea ei s-a regăsit şi în re-glementarea noastr ă anterioar ă. Astfel, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 105/1992: “Le-gea naională a cetăeanului român care, potrivit legii str ăine, este considerat că are o altă cetăenie, este legea română”. De asemenea, “Legea naională a str ăinului care are mai mul-te cetăenii este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedina.” Reglementărisimilare de acest gen pot fi întâlnite şi în alte legislaii naionale de drept internaional privat[spre exemplu, art. 5, par. (1) din Legea introductivă la Codul civil german (EGBGB)], care,în caz de pluralitate de cetăenii, dacă una dintre ele este cea germană confer ă prioritateacesteia din urmă: “Wird auf das Recht des Staates verwiesen, dem eine Person angehört,

und gehört sie mehreren Staaten an, so ist das Recht desjenigen dieser Staaten anzuwenden,

mit dem die Person am engsten verbunden ist, insbesondere durch ihren gewöhnlichen

Aufenthalt oder durch den Verlauf ihres Lebens. Ist die Person auch Deutscher, so geht

diese Rechtsstellung vor” (s.n.). Este însă adevărat că în prezent, în urma evoluiei şi adân-cirii procesului de integrare Europeană, legiuitorul nostru şi-a schimbat fundamental optica – deşi nu era obligat (cel puin deocamdată). Astfel, art. 2.568 din noul Cod civil, stabilindcă legea naională este legea statului a cărui cetăenie o are persoana în cauză [alin. (1)],dispune că, în cazul persoanelor care posedă mai multe cetăenii, “se aplică legea aceluiadintre state a cărui cetăenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în special prinreşedina sa obişnuită” [alin. (2)], f ăr ă să se mai ia în calcul ipoteza în care una dintrecetăenii este cea a forului (cetăenia română).

2 Egalitatea cetăeniilor concurente (mai ales când acestea exprimă apartenena la state-membre ale Uniunii Europene) trebuie să constituie regula. Foarte recent lansatul Regula-ment European privind competena, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privindcrearea unui certificat european de moştenitor – confer ă posibilitatea unei persoane de aalege, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul său, fie legea statului a cărui cetăenie o

deine în momentul alegerii legii, fie cea care o va avea în momentul decesului. O persoană care posedă mai multe cetăenii va putea alege “legea oricăruia dintre statele al căror cet ă-

ţ ean este în momentul alegerii sau la momentul decesului” (art. 22).3 “ La notion de résidence habituelle n’a donc pas besoin d’une définition abstraite. Elle

s’adapte à la matière dans laquelle elle intervient. S’agissant de la matière des successions,




plasa, se poate în mod rezonabil prezuma că aceasta a plecat cu intenia de reîntoarcere.Sau, şi mai simplu, locul către care se îndreaptă gândurile persoanei, locul unde r ămâne(“înepenit”) sufletul ei, indiferent de destinaia sau parcursul prezent. Este însă adevăratcă o anumită posibilitate de speculă există şi în acest domeniu, omul fiind în genere ofiină calculabilă şi speculativă. Spre exemplu, nu pare a fi deloc exclus ca o anume in-

stană să fie înclinată a stabili reşedina obişnuită a unei persoane pornind de la “bene-ficiile” unei asemenea calificări, recunoaşterea competenei sale internaionale (sau,dimpotrivă, nerecunoaşterea acestei competene, ceea ce conduce la obligaia declinăriiinternaionale de competenă) sau, mai ales, atribuirea competenei legislative în fa-voarea propriului sistem de drept care îi este mai familiar. Dar, acestea in mai degrabă de natura umană decât de ordinea firească a lucrurilor şi nu trebuie absolutizate.

Dreptul internaional privat devine astfel nu doar un instrument al unificării euro- pene4, nu doar “o cheie” a unităii în şi prin diversitate, ci cu mult mai mult decât atât.Vreme îndelungată el a fost încercuit şi integrat în “arcul” legiuitorului naional, impu-nându-i-se logosul, soluiile şi limitele. Nu era un drept internaional în adevăratul sensal cuvântului. Era o simplă extensie şi portavoce a legiuitorului naional, o simplă inter-faă între ceea ce a însemnat tumultul şi diversitatea nebănuită a vieii private extra-frontaliere şi rigiditatea sistemului normativ naional, nepregătit să se confrunte cu nouarealitate devenită din ce în ce mai greu de “suportat” şi imposibil de integrat în cele câ-teva articole care i-au fost alocate de Codul civil din 1864. Era, altfel spus, o frumoasă

elle «doit être établie sur la base d’un ensemble de circonstances de fait particulières àchaque cas d’espèce» et ces circonstances sont celles énoncées dans le projet de texte cité plus haut. Il s’agit de la durée de la résidence, de l’intention du de cujus, du lieu où il payaitses impôts, percevait ses revenus etc. Aucune formule abstraite ne peut rendre compte paravance des difficultés propres à chaque cas d’espèce.” ( P. Lagarde - Comunicarea susinută la Conferinta CNUE, Bruxelles, 15 Oct. 2010).

4Acest “schwieriges Rechtsgebiet”, această “ ştiin ţă a măr ăcinilor” (cum o numeaThaler), în ciuda naionalismului său inerent, pare astăzi tot mai deschisă spre interna-ionalizare, tot mai receptivă la nevoile pe care circuitul privat internaional le exprimă, fiinddispusă la înlesniri şi compromisuri alteori inacceptabile sau greu de acceptat. Existenanormelor conflictuale alternative, ocrotirea bunei-credine în dreptul internaional privat,libertatea lăsată păr ilor de a-şi alege singure legea care să le cârmuiască contractul, ate-nuarea (în unele legislaii) a efectelor ordinii publice de drept internaional privat – sunt doarcâteva exemple în acest sens. De aceea, dreptul internaional privat ni se înf ăişează astăzi cao ştiină “extrem de vie” – dacă ne este îngăduită această formulare mai puin riguroasă din punct de vedere gramatical –, de flexibilă şi de dinamică, transformându-se mereu pe sine şitransformând, odată cu sine, concepia juridică a lumii de azi, devenind pe zi ce trece tot maimult “o ştiină a naiunilor”. Poate că într-o zi – imaginând o asemenea perspectivă – dreptulinternaional privat va deveni, cel puin în interiorul spaiului comunitar european, din ce înce mai puin naional şi tot mai mult european (internaional), adică internaional înadevăratul sens al cuvântului, justificându-şi – şi din punct de vedere al coninutului şi alizvoarelor sale – denumirea-i consacrată. Până atunci însă, el va continua să fie privit ca o“ştiină a măr ăcinilor”, ca un r ău necesar, ca o soluie în lipsă de alta, ca un “ambalajnepotrivit coninutului ambalat” sau, folosind cuvintele lui William Prosser (în Interstate

Publications, 51 Mich. L. Rev., p. 959, 971 / 1953), ca o mlaştină deprimantă, plină democirlă, populată de cercetători şi profesori ciudai care teoretizează chestiuni misterioaseîntr-o manier ă incomprehensibilă, fiind nevoit să suporte criticile imperfeciunilor inerentenaturii din care provine.

specificitate si complementaritate in dreptul privat european conflictele de legi si de jurisdictii...

Documents