spaŢiul rural Şi dezvoltarea ruralĂ durabilĂ

72
Capitolul 1 SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ 1.1. Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie .....8 1.2. Ruralul şi urbanul. Delimitări conceptuale. Criterii de delimitare..................................10 1.2.1. Criterii de delimitare a aşezărilor urbane şi rurale în România..................13 1.2.2. Încercări de definire a ruralului şi urbanului pe plan mondial........................19 1.2.3. Delimitarea spaţiului rural conform criteriilor Organizaţiei pentru Comerţ şi Dezvoltare Economică şi ale Uniunii Europene ...................23 1.3. Structura spaţiului rural.....................25 1.3.1. Zone rurale periurbane sau preorăşeneşti 26 1.3.2. Zonele rurale intermediare sau în echilibru ....................................................... 26 1.3.3. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate...........................................28 1.4. Caracteristicile şi funcţiile spaţiului rural. 32 1.4.1. Caracteristicile spaţiului rural ........32 1.4.2. Funcţiile spaţiului rural................34 1.5. Dezvoltarea rurală - noţiune, definiţie .......36 1.5.1. Dezvoltarea rurală în plan economic .....37

Upload: pisumic

Post on 08-Aug-2015

147 views

Category:

Documents


1 download

TRANSCRIPT

Page 1: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Capitolul 1

SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie.................................................81.2. Ruralul şi urbanul. Delimitări conceptuale. Criterii de delimitare...............................................................................................10

1.2.1. Criterii de delimitare a aşezărilor urbane şi rurale în România..........................................................................13 1.2.2. Încercări de definire a ruralului şi urbanului pe plan mondial.................................................................................19 1.2.3. Delimitarea spaţiului rural conform criteriilor Organizaţiei pentru Comerţ şi Dezvoltare Economică şi ale Uniunii Europene..........................................................................23

1.3. Structura spaţiului rural........................................................................251.3.1. Zone rurale periurbane sau preorăşeneşti........................................261.3.2. Zonele rurale intermediare sau în echilibru....................................261.3.3. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate.......................28

1.4. Caracteristicile şi funcţiile spaţiului rural.............................................321.4.1. Caracteristicile spaţiului rural........................................................321.4.2. Funcţiile spaţiului rural..................................................................34

1.5. Dezvoltarea rurală - noţiune, definiţie...................................................361.5.1. Dezvoltarea rurală în plan economic..............................................371.5.2. Dezvoltarea rurală în plan ecologic................................................391.5.3. Dezvoltarea rurală în plan social....................................................40

1.6. Dezvoltarea rurală durabilă..................................................................411.6.1. Conceptul de dezvoltare durabilă...................................................411.6.2. Conceptul de dezvoltare rurală integrată şi obiectivele dezvoltării rurale integrate.............................................................441.6.3. Principiile dezvoltării rurale durabile.............................................481.6.4. Factorii dezvoltării rurale durabile.................................................50

Page 2: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Capitolul 1

SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie

Termenul de spaţiu rural a fost şi este subiectul a numeroase definiţii şi interpretări.

Astfel în literatura de specialitate numeroşi specialişti în domeniu au definit noţiunea de spaţiu rural şi dezvoltare rurală sub diferite aspecte. Mulţi specialişti definesc spaţiul rural prin opoziţie cu spaţiul urban ca fiind „zona caracterizată printr-o populare şi densitate relativ slabă şi prin preponderenţa activităţii agricole”.

Lemoin F. consideră că spaţiul rural cuprinde „teritoriul naţional minus ceea ce este urbanizat, ceea ce constituie localităţile urbane şi activităţile industriale”.

Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu comportă mari concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului.

Pierre George, definind ruralul prin raport cu urbanul arată că: „satul se opune oraşului; faptele de la sat sunt fapte rurale” ...”geografia rurală studiază satul şi nu numai agricultura” ...”satul fiind tema de visare a ţăranilor urbanizaţi care şi-au părăsit amintirile lor”.

În Europa începând cu anii 1987-1988 a început un nou proces de preţuire mai accentuată a spaţiului rural. În această perioadă s-a desfăşurat Campania Europeană pentru lumea rurală, organizată de către Consiliul Europei, campanie compusă dintr-o serie de manifestări şi de conferinţe pe teme diverse, care au fost în mare măsură la originea publicării Cartei elveţiene pentru dezvoltarea lumii rurale, adoptată de către Comitetul Naţional al Mediului Rural pe 16 decembrie 1987.

În timpul celui de-al Doilea Forum European pe probleme de agricultură din octombrie 1992 preşedintele Comisiei de agricultură, de atunci, a propus elaborarea unei carte a dezvoltării rurale europene.

Primul proiect de Cartă Europeană a Spaţiului Rural a fost prezentat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei pe 28 iulie 1995, la Strasbourg.

Forma definitivă a Cartei a fost obţinută la Sesiunea Ordinară a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei pe 23 aprilie 1996 sub denumirea de Recomandarea 1296 (1996) cu privire la Carta europeană a spaţiului rural.

Această Cartă a fost realizată pentru a crea principiile directoare dezvoltării durabile a agriculturii, silviculturii şi spaţiului rural european . Aceste

8

Page 3: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. – Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie

principii ar trebui să servească statelor membre şi nemembre ca bază de plecare pentru a putea pregăti o reformă a politicii lor în aceste domenii.

Definiţia spaţiului rural a trecut şi ea prin diferite forme în cursul diferitelor etape ale naşterii Cartei.

Conform articolului 2 din Proiectul de Cartă Europeană a Spaţiului Rural elaborată de Comisia de agricultură şi dezvoltare rurală a Consiliului Europei, prin spaţiu rural se înţelege: terenul agricol, aferent culturilor şi creşterii animalelor şi spaţiului funciar neagricol aferent altor întrebuinţări decât agricultura şi anume locuirea sau activităţile oamenilor care trăiesc în mediul rural.

După discutarea acestui text la cel de-al treilea Forum European de la Verona, din martie 1995, Comisia însărcinată cu amendarea proiectului de cartă europeană a redefinit spaţiul rural prin următoarea formulare: „expresia spaţiului rural conţine zona interioară şi de coastă şi cuprinde satele şi oraşele mici în care cea mai mare parte a terenului este utilizată pentru agricultură şi silvicultură, amenajarea zonelor montane de petrecere a timpului liber şi de distracţii, rezervaţii naturale, ale activităţii de locuit şi de habitat sau destinate unei activităţi artizanale, de service sau industriale”.

Părţile agricole şi neagricole ale spaţiului rural formează o entitate distinctă faţă de spaţiul urban, care se caracterizează prin concentraţii mari de locuitori şi structuri verticale şi orizontale.

Forma definitivă a noţiunii de spaţiu rural o întâlnim în Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spaţiului rural, în următoarea definiţie: „expresia (noţiunea) de spaţiu rural are în vedere o zonă interioară, inclusiv satele şi micile oraşe, în care marea parte a terenurilor sunt utilizate pentru:

a) agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit;b) activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat,

industrie, servicii etc.);c) amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau de

rezervaţii naturale);d) alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit)”.Noua concepţie despre rural spune că spaţiul rural în Europa constituie un

spaţiu peisager, preţios, rezultat al unei lungi istorii şi a cărui salvare este o vie preocupare pentru societate.

Spaţiul rural îşi poate îndeplini funcţiile de aprovizionare, de destindere şi de echilibru, din ce în ce mai cerute în societate, doar dacă el va rămâne un spaţiu de viaţă atrăgător şi dotat cu o bună infrastructură, o agricultură şi o silvicultură viabilă, condiţii locale favorabile activităţilor economice neagricole, un mediu intact şi cu un peisaj îngrijit.

Analiza istorică a evoluţiei mediului rural impune consideraţii privind ruralul tradiţional, modern şi contemporan. Prin urmare, ruralul nu este o realitate statică, ci un mediu dinamic, în permanentă evoluţie şi confruntare cu mediul urban. Astfel, ruralul modern ia treptat locul ruralului tradiţional.

Dar spaţiul rural se defineşte ca un mod particular de utilizare a spaţiului şi a vieţii sociale şi se caracterizează prin:

9

Page 4: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

a) o densitate redusă de locuitori şi de construcţii, făcând să apară preponderent în peisaje o întindere vegetală;

b) uzanţa economică de dominanţă agro-silvico-pastorală;c) modul de viaţă a locuitorilor săi caracterizat prin apartenenţa lor la

colectivităţile de talie limitată şi prin raportul lor particular cu spaţiul;d) o identitate şi o reprezentare specifică, cu conotaţii puternice ale culturii

săteşti. (Kayser, B., 1990)Spre deosebire de sat, care se referă la unităţi sociale sau aşezări umane

specifice, puternic individualizate, conceptul de rural sugerează ansamblul spaţiului în care sunt situate satele, raporturile lor de interdependenţă şi specificitate ecologică a comunităţii săteşti. Conceptul de rural, de asemenea, desemnează anumite populaţii care se disting în interiorul colectivităţii umane sau a societăţii globale prin particularităţi economice, demografice, ecologice şi socio-culturale.

1.2. Ruralul şi urbanul. Delimitări conceptuale.Criterii de delimitare

Toată lumea cunoaşte termenul de rural, dar nimeni nu poate defini termenul foarte precis. Rămâne totuşi întrebarea: cum se poate realiza acest lucru şi prin ce metodă se poate cristaliza conceptul de rural.

Există anumite trăsături care creează o distincţie între zonele rurale şi urbane. De exemplu folosirea terenului. În zonele rurale, proporţia predominantă a terenului continuă să rămână mai mult sau mai puţin într-o stare naturală şi este folosită în principal pentru agricultură, silvicultură, turism, minerit, pescării, etc. O proporţie mult mai mică din teren este folosită pentru locuinţe. Densitatea populaţiei în zonele rurale este prin urmare mai mică decât în mediul urban.

În zonele urbane, regăsim pe de altă parte o mare concentrare de clădiri cu diferite întrebuinţări, fabrici, magazine, birouri, blocuri, terenuri sportive, zone rezidenţiale în mare parte suprafeţe de teren într-un fel sau altul artificiale - ca în cazul drumurilor şi a trotuarelor.

Robert Badouin, în cursul său de "Economie Rurale", defineşte spaţiul rural în opoziţie cu spaţiul urban, desemnând prin acest concept "...zone caracterizate printr-o populare de o densitate relativ slabă şi prin preponderenţa activităţilor agricole. Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu comportă puternice concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului sau ale burgului. El este reprezentat printr-un habitat dispersat sub formă de cătune sau de ferme diseminate în natură. Spaţiul rural se pretează pentru activităţi de tip agricol.

Pe de altă parte, dacă spaţiul rural privilegiază pământul ca factor de producţie, el nu se confundă cu existenţa unui sol capabil să suporte culturile şi să hrănească animalele. Spaţiul rural este în acelaşi timp întindere şi mediu înconjurător.”

Conceptul de rural poate fi definit în diferite moduri. Nu există o definiţie generalizată unanim acceptată a acestui concept. Ruralul poate fi definit în termeni demografici, socio-economici, ecologici şi culturali.

10

Page 5: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. – Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie

Demografic, ruralul poate fi definit în opoziţie cu spaţiul urban. Trebuie menţionat însă că definiţiile care au la bază mărimi cantitative au un caracter arbitrar. Totuşi, criteriul cel mai frecvent utilizat pentru definirea celor două spaţii este numărul populaţiei din cadrul localităţilor.

Organizaţia Naţiunilor Unite propune o clasificare a localităţilor în funcţie de numărul populaţiei, în două categorii:

A. Localităţi cu populaţie aglomerată, sau a oraşelor, care cuprinde:• cel puţin 12.500.000 locuitori – marile metropole;• cel puţin 2.000.000 locuitori - oraşele plurimilionare;• cel puţin 500.000 locuitori - oraşele foarte mari;• cel puţin 20.000 locuitori - populaţia aglomerată;B. Localităţi care cuprind populaţia oraşelor mici şi mijlocii şi populaţia

rurală:• Oraşele mici: localităţi cu mai puţin de 20.000 locuitori, dar

considerate "urbane" în definiţiile naţionale;• Localităţi rurale: aşezările pe care definiţiile naţionale nu le-au

considerat drept urbane.Alain Marcoux - consultant FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru

Alimentaţie şi Agricultură), precizează că "criteriul adaptat pentru a defini accesul la categoria urbană este adesea numărul de 2000 locuitori. Acest număr variază însă foarte mult, luând valori extreme de 100 locuitori în Uganda şi 20.000 locuitori în Nigeria." În studiile publicate de Departamentul de Politică Economică şi Socială al FAO, se specifică existenţa unui prag de 2.000 de locuitori, ce permite accesul unei localităţi în categoria oraşelor, în ţări ca: Franţa, Angola, Argentina, Cuba etc, prag ce variază însă în limitele unor valori de 200 locuitori în Danemarca, Islanda, Suedia, de 1.000 locuitori în Elveţia şi Spania, peste 2500 locuitori în Japonia, peste 5.000 în Austria, 10.000 în Italia şi Grecia şi 20.000 în Mauritania şi Nigeria".

În S.U.A termenul de rural a fost pentru prima dată folosit de către U.S. Bureau of Census (Biroul de Recensământ al S.U.A), în anul 1874. Ruralul a fost definit ca fiind, populaţia din afara oraşelor cu 8.000 sau mai mulţi locuitori. La recensământul din 1990, nu a mai fost dată o definiţie termenului rural. În schimb, a fost definit urbanul. Biroul de Recensământ defineşte urbanul, ca fiind alcătuit din teritoriul şi populaţia din zonele urbanizate, şi localităţile din afara acestora cu peste 2.500 de persoane. În consecinţă teritoriile şi populaţia neclasificate ca zonă urbană, constituie "ruralul" (cu mai puţin de 2500 persoane).

Naţiunile Unite (1967) au adoptat principiile şi recomandările pentru recensăminte în funcţie de diferenţele naţionale între caracteristicile care deosebesc zonele urbane de cele rurale, distincţia dintre populaţia urbană şi cea rurală neputând fi influenţată de o singură definiţie care să fie aplicabilă în toate ţările. Din acest motiv fiecare ţară ar trebui să hotărască pentru sine care zone sunt rurale şi care urbane.

Totuşi, Programul Naţiunilor Unite pentru recensământul mondial al populaţiei, pentru Europa, prevede a include în populaţia urbană, numai localităţile cu peste 10.000 locuitori, iar cele cu populaţie semi-urbană să cuprindă între 2.000 şi

11

Page 6: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

9999 locuitori. În tabelul 1.1. sunt prezentate criteriile naţionale care stau la baza clasificărilor aşezărilor rurale.

Tabelul 1.1.Criteriile naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale

Ţara Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor ruraleAustria Comunităţi cu mai puţin de 5000 de locuitoriDanemarca Aglomeraţiile cu mai puţin de 200 de locuitoriFranţa Comune conţinând o aglomeraţie de mai puţin de 2000 de

locuitori, locuind în case învecinate sau la distanţă de nu mai mult de 200 de metri unele de altele

Grecia Populaţia municipalităţilor şi comunelor în care cel mai mare centru de populaţie are mai puţin de 2000 de locuitori

Islanda Localităţi cu mai puţin de 200 locuitoriIrlanda Aşezări cu mai puţin de 500 locuitoriLuxemburg Comune având mai puţin de 2000 de locuitori în centrul

administrativOlanda Municipalităţi cu o populaţie mai mică de 2000 de locuitori dar cu

mai mult de 20% din populaţia activ economică angajată în agricultură, excluzând anumite municipii rezidenţiale de navetişti

Norvegia Localităţi cu mai puţin de 200 de locuitoriPortugalia Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de 10.000 de

locuitoriSuedia Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori.Scoţia Aglomeraţii si alte zone administrative cu mai puţin de 1000 de

locuitoriSpania Municipalităţi cu mai puţin de 2000 de locuitoriElveţia Comune cu mai puţin de 10.000 de locuitori

Sursa: Anuarul Demografic al Naţiunilor Unite (United Nations Demographic Yearbooks)

1.2.1. Criterii de delimitare a aşezărilor urbane şirurale în România

În România, o localitate poate fi considerată oraş (potrivit normelor statisticii populaţiei şi a reglementărilor pe linia administraţiei centrale), dacă are un anumit număr de locuitori (de regulă peste 5.000, dar nu se specifică cu exactitate) şi îndeplineşte concomitent anumite standarde privind dezvoltarea economică, dotările

12

Page 7: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. – Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie

edilitare şi o anumită infrastructură. Prin legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, se face o ierarhizare a localităţilor pe ranguri astfel:

a) rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă europeană;b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la

nivel european;c) rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol

de echilibru în reţeaua de localităţi;d) rangul III - oraşe;e) rangul IV - sate reşedinţă de comună;f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând

municipiilor şi oraşelor.Tot în legea prezentată mai sus, se fac o serie de precizări cu privire la o serie

de termeni utilizaţi precum:"Localitate - forma de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un

nucleu de viaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificul activităţilor de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizării administrativ-teritoriale, numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul de dotare social-cultural şi de echipare tehnico-edilitară, densitatea populaţiei şi a locuinţelor; localităţile se împart în doua mari grupe: localităţi urbane şi localităţi rurale.

Localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată în activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o influenţă socio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.

Localitate rurală - localitate în care:a) majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură,

silvicultură, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural;

b) majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea declarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va putea evolua spre localităţile de tip urban.

Unităţi administrativ-teritoriale - potrivit legii sunt comunele, oraşele şi judeţele. Unităţile administrativ-teritoriale de bază sunt oraşele şi comunele care cuprind una sau mai multe localităţi.

Oraş - unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-economic şi geografic oraşul are doua componente:

a) componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-culturale, industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreere, de comerţ etc.) şi extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului;

13

Page 8: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

b) componenta demografică socio-economică, constă în grupurile de populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoară pe teritoriul localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparţine. Oraşele care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt declarate municipii.

Comuna - unitate administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală reunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care îşi au sediul autorităţile publice ale comunei sunt sate reşedinţă.

Teritoriu administrativ - suprafaţa delimitată prin lege pentru judeţe, municipii, oraşe şi comune. Este constituit din suprafaţa agricolă (teren arabil, păşuni şi fâneţe, vii şi livezi), suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupată de construcţii şi amenajări de infrastructură (căi de comunicaţie, altele decât cele aparţinând domeniului public al statului, echipare energetică, lucrări de gospodărire a apelor), ape şi bălţi şi suprafaţa aferentă intravilanului (construcţii şi amenajări), delimitată prin planurile urbanistice.”

Aplicarea criteriului privind efectivul populaţiei unei localităţi, creează însă probleme de ordin metodologic în definirea spaţiilor rurale şi urbane. Sunt considerate ca urbane, toate aglomeraţiile având mai mult de 40.000 de mii de locuitori în Coreea şi 250 de locuitori numai, în Danemarca. Limita este de 10.000 în Suedia, 5.000 în Belgia şi 2.500 în Statele Unite. În Franţa, în 1946, erau consideraţi ca urbani, toţi locuitorii care trăiau pe teritoriul unei comune al cărei centru (chef-lieu) depăşea 2.000 de locuitori.

Dacă noţiunea de spaţiu semnifică o întindere limitată, un interval de la un punct la altul, atunci se poate pune problema: de unde începe şi unde se termină fiecare ? În mediul rural aşezările umane nu ocupă decât o mică parte din spaţiu, care este dominat de culturi şi de ecosisteme naturale. În mediul urban, habitatul uman este preponderent şi nu lasă decât un loc mic din spaţiu pentru vegetaţie.

Un criteriu care propune acceptarea unui sens mai larg al celor doi termeni (rural şi urban) şi anume, ca spaţiu, nu ca aşezare îl reprezintă densitatea populaţiei.

Densitatea populaţiei este un element cu mare viabilitate în spaţiu, fiind un rezultat al condiţiilor geografice, istorice, economice şi sociale, specifice fiecărei zone; densitatea populaţiei explică multe probleme din teritoriu (de locuire, de ocupare), dar care condiţionează aspectele privind dotarea cu infrastructură, echipamente colective, servicii publice dintr-o anumită zonă.

Indicatorul economic folosit pentru exprimarea densităţii este numărul de locuitori/km2 şi exprimă distribuţia populaţiei pe teritoriul aferent localităţii la un moment dat. Acest indicator permite perceperea modului cum este populat teritoriul, indicând zonele de concentrare a populaţiei şi zonele cu o populaţie rară, dispersată. Densitatea populaţiei este un indicator adesea folosit în Uniunea Europeană pentru a defini graniţa dintre ariile urbane şi rurale.

14

Page 9: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. – Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie

În cadrul regiunilor din Uniunea Europeană, densitatea populaţiei este extrem de variată, mergând de la mai puţin de 20 locuitori pe km2, în multe zone din Finlanda şi Suedia, mai multe regiuni din Spania, Grecia şi centrul Franţei şi până la mai mult de 100 locuitori pe km2, în unele regiuni cu puternice trăsături rurale (sudul Germaniei, sudul Italiei).

Trebuie menţionat faptul că aceste valori ale densităţii populaţiei se referă la regiuni geografice sau administrative care cuprind în ele atât rural cât şi urban iar o asemenea grupare nu rezolvă problema de delimitare. Ele pot caracteriza mai degrabă, gradul în care regiunile au un caracter mai pronunţat urban sau rural.

Pentru a recunoaşte configuraţia spaţială a oraşelor INSEE (Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice din Franţa) a inclus pentru definirea mediului urban pe lângă criteriul: densitatea populaţiei, o normă care se referă la distanţa dintre case de maximum 50 de metri. Ulterior, INSEE, a stabilit, o altă normă care se referă la distanţa între localităţi şi anume maximum 200 de metri distanţă pentru ca o locuinţă să nu se lipească la o altă localitate învecinată. În lucrarea sa "Le rural en question", Maryvone Bodiguel - sociolog la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris, aduce o serie de elemente noi, care contribuie la clarificarea conceptelor de spaţiu rural şi spaţiu urban.

„În 1962, metoda de bază aleasă pentru definirea urbanului este precizată de INSEE, ca fiind: toate localităţile care au o continuitate şi cuprind mai mult de 2000 de locuitori, putând fi identificate prin următoarele criterii:

- efectivul total al populaţiei localităţii,- densitatea populaţiei, sporul populaţiei,- procentul populaţiei care trăieşte din agricultură.La acestea se adaugă distanţa maximă de 200 m între case”În România, nivelul mediu al densităţii populaţiei este de 94,1 locuitori pe

km2. Pentru a vedea care este densitatea în spaţiul rural trebuie să ne raportăm la teritoriul rural din suprafaţa totală a ţării noastre. Conform legii 2/1968 privind organizarea administrativ - teritorială, spaţiul rural din România este format în prezent din suprafaţa administrativă a celor 2851 de comune existente pe teritoriul ţării, care reunesc mai multe sate, existând în total 12946 de sate în spaţiul rural. Trebuie menţionat că pe teritoriul administrativ al unor oraşe şi municipii - care, conform legii de organizare administrativă a teritoriului ţării, alcătuiesc mediul urban - se află încă 341 de localităţi care au caracteristici rurale, numite chiar sate, dar ele intră numai din punct de vedere administrativ, în componenţa spaţiului urban. Totodată, există 67 de localităţi cu populaţie sub 10.000 de locuitori care au rangul de oraş, dar şi 33 de comune, a căror populaţie depăşeşte numărul de 10.000 de locuitori, şi nu au statut de oraş fiind considerate teritorii rurale.

Suprafaţa spaţiului rural, astfel delimitat, însumează 212,7 mii km2, reprezentând peste 87,1% din suprafaţa ţării. Populaţia care trăieşte în spaţiul rural număra 10,25 milioane locuitori la Recensământul populaţiei din 2002, reprezentând 47,3% din populaţia ţării, iar în 2005, 9,7 milioane locuitori şi reprezintă 45,1% rezultând o densitate relativ slabă, de sub 46 locuitori/km2.

15

Page 10: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Această delimitare a noţiunii de teritoriu rural este justificată de următoarele considerente:

• sistemul statistic de informaţii este organizat în cadrul diviziunii administrative, prin urmare comuna este nivelul cel mai de jos la care se pot obţine date statistice oficiale;

• la nivelul administraţiei teritoriale locale este posibilă formarea unei structuri instituţionale, care poate deveni un factor activ al dezvoltării rurale.

Utilizarea unei astfel de abordări în delimitarea spaţiului rural, permite identificarea inegalităţilor în dezvoltarea economico-socială şi realizarea unei zonări mult mai nuanţate decât se poate realiza la nivelul administrativ-teritorial de judeţ, deoarece limitele teritoriale de manifestare a unor procese sau fenomene particulare, nu coincid decât rareori cu limitele judeţelor.

Avantajul abordării ce porneşte de la entitatea administrativ-teritorială de bază, comuna, constă şi în posibilitatea de a înscrie şi menţine dezvoltarea preconizată a spaţiului rural în coordonatele oferite de regionalismul rural tradiţional, exprimat prin funcţionarea administrativă, prin istorie, tradiţii şi cultura locală din comună.

Dezavantajul îl reprezintă faptul că localităţile care intră din punct de vedere administrativ în componenţa oraşelor nu sunt cuprinse în spaţiul rural românesc.

Diferenţa între zonele urbane şi rurale din aceeaşi tară, se sprijină pe supoziţia că zonele urbane au un mod de viaţă şi un nivel de trai, în general mai ridicat decât zonele rurale. În numeroase ţări industrializate această deosebire este într-o oarecare măsură estompată. Diferenţele între modurile de viaţă şi nivelul de trai din urban şi rural rămân semnificative, doar în ţările în curs de dezvoltare.

Densitatea populaţiei nu constituie un criteriu suficient de delimitare, mai ales atunci când există localităţi mari, caracterizate încă de un mod de viaţă rural. Din acest motiv, este necesară utilizarea unor criterii suplimentare de clasificare, mai performante decât cele amintite în care se face doar o simplă diferenţiere între rural şi urban. Ca şi criterii suplimentare se pot enumera:

• procentajul populaţiei economice active ocupate în agricultură;• prezenţa echipamentului colectiv şi de servicii precum: reţele electrice,

reţele de apă curentă şi canalizare în cartierele locuite, facilitatea accesului la instituţiile sanitare, de învăţământ şi cultură etc.

În S.U.A., în funcţie de procentajul populaţiei agricole se disting categoriile de rural agricol şi neagricol (rural farm, rural non farm).

În Uniunea Europeană, la definirea spaţiului rural, pe lângă numărul şi densitatea populaţiei, se mai iau în considerare şi alte criterii ca: modificarea în timp a spaţiului natural şi migraţia; ponderea agriculturii în P.I.B., rata şomajului etc.

În acest fel sunt luate în calcul şi se ţine cont de mai multe aspecte ale vieţii economico-sociale ale localităţii. Criteriile avute în vedere la definirea unei localităţi urbane pot rezulta din diferite asocieri precum:

- numărul populaţiei şi distanţa între imobile. În acest sens avem exemplul Suediei, unde numărul populaţiei este fixat la cel puţin 200 locuitori, iar distanţa dintre case să nu fie mai mare de 200 de metri;

- dotările edilitare şi serviciile de tip urban, în: Nepal, Chile;

16

Page 11: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. – Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie

- activităţi economice non-agricole, în: Rusia, Cehia, Israel, Slovacia;

- dotările edilitare şi activităţile non-agricole: România;- densitatea populaţiei şi procentajul populaţiei agricole: Franţa.Utilizarea acestor asocieri este necesară, deoarece, o aşezare cu o populaţie

relativ mare şi densitate apreciabilă, dar cu o echipare (străzi asfaltate, iluminat public, reţele de apă potabilă şi canalizare, servicii de transport, etc.) proastă, nu va avea acces la statutul de urban numai atunci când acestea vor fi ca cele ale unui oraş. Toate aceste asocieri denumite în literatura de specialitate caracteristici umane, conturează şi un anumit tip de comportament al populaţiei. Un oraş lipsit de caracteristici umane specifice nu este altceva decât o localitate mare.

Un caz interesant este cel al Indoneziei. În anul l999, populaţia acestei ţări era de 216.108.345. Insula Java din Indonezia are o populaţie de 122,6 milioane de locuitori şi o densitate medie de 929 locuitori/km2. Ţinând cont de aceste date întreaga insulă ar trebui să fie clasificată ca fiind urbană.

În realitate, după definiţia Indoneziei despre urban, două treimi din populaţia insulei este clasificată ca fiind rurală. În Indonezia, o localitate (desa) este categorisită drept urbană dacă:

- are o densitate a populaţiei mai mare de 5000 locuitori/km2; - proporţia gospodăriilor angajate în producţia agricolă este mai mică de 25%;- cel puţin 8 din cele 15 facilităţi desemnate ca fiind urbane, trebuie să fie

disponibile în desa.Există anumite facilităţi care se referă la: şcoală primară, gimnazială şi liceu,

cinematograf, spital, maternitate, clinică medicală, şosea accesibilă vehiculelor motorizate cu patru roţi, oficiu poştal şi telefonic, centru comercial, bancă, fabrică, restaurant, electricitate publică, în funcţie de care se pot clasifica localităţile în urban sau rural.

În tabelul 1.2. sunt prezentaţi principalii indicatori cantitativi şi calitativi minimali de definire a localităţilor urbane din România.

Tabelul 1.2 Principalii indicatori cantitativi si calitativi minimali de definire a

localităţilor urbane în România

Nr.crt.

Indicatori minimali Municipiu Oraş

0 1 2 31 Număr de locuitori 25.000 5.0002 Populaţia ocupată în activităţi neagricole

(% din totalul populaţiei ocupate)85 75

17

Page 12: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

3 Dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare cu apă (% din totalul locuinţelor)

80 70

4 Dotarea locuinţelor cu baie şi W.C. în locuinţă (% din totalul locuinţelor)

75 55

5 Număr de paturi în spitale la 1.000 de locuitori

10 7

6 Număr de medici care revin la 1.000 de locuitori

23 1,7

7 Unităţi de învăţământ Postliceal liceal sau altă formă de

învăţământ secundar

8 Dotări culturale şi sportive săli de spectacol,

eventual teatre, instituţii muzicale, biblioteci

publice, stadion, săli de sport

săli de spectacol, biblioteci publice,

spaţii pentru activităţi sportive

18

Page 13: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

0 1 2 39 Locuri in hoteluri 100 5010 Străzi modernizate (% din lungimea

totală a străzilor)60 50

11 Străzi cu reţele de distribuţie a apei (% din lungimea totală a străzilor)

70 60

12 Străzi cu conducte de canalizare (% din lungimea totală a străzilor)

60 50

13 Epurarea apelor uzate Staţie de epurare cu treaptă

mecanică şi biologică

Staţie de epurare cu treaptă mecanică

14 Străzi cu reţele de hidranti exteriori pentru stingerea incendiilor (% din lungimea totală a străzilor)

70 60

15 Spaţii verzi (parcuri, grădini publice, scuaruri) m2/locuitor

15 10

16 Depozit controlat de deşeuri, cu acces asigurat

parc public grădină publică

Sursa: Legea 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional

În prezent există municipii şi oraşe în care nu sunt încă atinşi indicatoriicantităţii şi calităţii minimali.

Dacă unele criterii precum: mărimea localităţii, activitatea preponderentă, densitatea, pot asigura o distincţie între cele două medii, alte criterii, privind fondul de locuinţe şi dotările edilitare, serviciile, etc., complică situaţia, deoarece caracteristicile rurale şi cele urbane se întrepătrund pe acelaşi spaţiu, fără a se putea face o delimitare strictă.

1.2.2. Încercări de definire a ruralului şi urbanului peplan mondial

Se cunosc două filiere ale şcolii de sociologie care şi-au adus contribuţia la clarificarea acestor probleme: filiera americană şi filiera europeană.

Cercetătorii americani, au definit ruralul privindu-1 mai mult ca pe un spaţiu geografic. Şi în Europa, de multe ori ruralul a fost considerat ca fiind un spaţiu rezidual acordându-i-se o atenţie scăzută în teoria generală, termenul de rural fiind considerat o categorie empirică, nu sociologică, mai mult o expresie geografică.

Profesorul Robert Redfield, reprezentant al şcolii americane de sociologie descrie ruralul ca "localităţi mici, izolate, omogene, cu un puternic simţ al identităţii de grup". Sociologul englez, Howard Newby, dă în esenţă o altă definiţie, considerând

Page 14: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

ruralul "acele localităţi geografice unde mărimea şi densitatea populaţiei este relativ joasă".

Concluzia la care s-a ajuns integrând teoriile europene privind ruralul, cu cele americane, a fost că ruralitatea este expresia unui sistem social local. M. Castells (Marea Britanie) deosebeşte urbanul de rural prin modul de consum: cel urban fiind de natură colectivă, iar în rural producţia şi consumul coincid (în agricultură). În aceeaşi idee, Howard Newby îi consideră pe rurali, ca fiind „cei care locuiesc în sate şi se ocupă de producerea alimentelor”.

Termenii de rural şi urban, reprezentau iniţial diviziunea socială între agricultură şi industrie. Mediul rural este considerat, în general ca fiind cel care produce alimente în condiţii tradiţionale, creându-se astfel relaţii sociale bazate pe legături de rudenie şi vecinătate, pe un înalt grad de solidaritate socială. Aceste relaţii tradiţionale s-au impus printr-o ierarhie, bazându-se pe autoritate, generând patriarhalism şi paternalism (relaţii de senioritate născute în feudalism, autoritatea capului de familie), dar care au contribuit astfel la menţinerea tradiţiilor, a identităţii ţăranului, care a constituit secole de-a rândul clasa socială cea mai numeroasă din mediul rural şi din societatea globală.

Încercarea de a defini "ruralitatea" a dus la formularea unui număr de modele teoretice. Halfacree postula două aspecte de bază ale ruralului:

1. Localitatea - ca un spaţiu distinctiv la nivel local;2. Reprezentarea socială - ca o construcţie mentală a ideii de ruralitate.Mai articulată pare a fi descrierea ruralităţii de către Jacob şi Luloff (1995),

care văd trei aspecte importante într-o definiţie a ruralităţii:- ecologic - unde ruralul este alcătuit din mici comunităţi separate de zone

largi de peisaj deschis;- ocupaţional - bazat pe legătura zonelor rurale cu un model de angajare în

agricultură, silvicultură, pescuit şi minerit. În ultimul timp, odată cu creşterea productivităţii în sectorul primar, forţa de muncă în exces este treptat absorbită de pieţele non - agricole ale muncii;

- socio-cultural - unde ruralul este caracterizat printr-o aderenţă mult mai conservatoare la valorile tradiţionale ale populaţiei rurale.

"Reprezentarea socială" a lui Halfacree şi cea "socio-culturală"a lui Jacob şi Luloff, se raportează foarte îndeaproape la zona cadrului comunităţii rurale din secolul XIX a lui Tonnies .

Termenul de Gemeinshaft utilizat de Tonnies nu este uşor de tradus. Cuvântul community (comunitate) este adesea oferit ca echivalent, dar complexitatea înţelesului dat de Tonnies nu este destul de bine redată de o traducere atât de simplă. Ideea de Gemeinshaft, este cel mai bine ilustrată prin sugerarea unor legături interpersonale care sunt incluse în termen. Se poate spune că membrii unei anumite localităţi rurale, sunt caracterizaţi de Gemeinshaft. Organizarea Gemeinshaft este una în care oamenii sunt foarte legaţi unul de altul prin tradiţie, rudenie, prietenie, sau datorită unui alt factor social de coeziune. Gemeinshaft se referă la un sentiment reciproc de legătură, care face ca oamenii să rămână împreună ca membri ai unui întreg. Acel întreg poate fi o familie, un clan, un sat, sau chiar o întreagă societate, care are la bază pentru unitatea

20

Page 15: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

sa acest fel special de relaţie socială între membrii săi. Probabil că au existat puţine societăţi ale căror legături sociale s-au bazat complet pe astfel de sentimente intense de comunitate în înţelesul de Gemeinshaft. Totuşi, chiar ca o construcţie abstractă, acest tip ideal poate servi drept cadru teoretic pentru discutarea schimbărilor în organizarea socială şi a noilor legături între membri, care au loc dacă societatea evoluează sub o altă formă.

O altă construcţie teoretică a lui Tonnies a fost Gesellschaft. Condiţia esenţială în cadrul Gesellschaft-ului este contractul. Contractul în sensul larg este o relaţie socială voluntară, convenită în mod raţional, în cadrul căreia cele două părţi convin să îndeplinească anumite obligaţii una pentru alta sau să se recurgă la anumite penalităţi dacă contractul este încălcat. În timp ce contractul este o relaţie oficială (adesea în scris) relaţia socială Gesellschaft este neoficială.

Deşi nici o societate nu a fost şi probabil nu va fi niciodată exclusiv de tip Gesellschaft, acest tip de legătură socială s-a extins pretutindeni. Gesellschaft implică o concepţie diferită despre modul în care indivizii privesc membrii unei societăţi, în comparaţie cu tipul Gemeinshaft.

Gesellschaft plasează individul în cadrul unui sistem social care este impersonal şi anonim. Gesellschaft-ul este un sistem de relaţii competitive în care indivizii caută să maximizeze ceea ce obţin din schimburi şi să minimizeze ceea ce oferă, învăţând în acelaşi timp să fie prudenţi faţă de ceilalţi.

În acest context, o viaţă simplă în Gemeinshaft, într-o comunitate rurală este identificată ca fiind bună, în timp ce Gesellschaft-vl impersonal din zona urbană este definit ca rău.

Referitor la cele expuse mai sus se poate desprinde următoarea concluzie: societatea urbană şi societatea rurală utilizează în acelaşi timp spaţiul geografic şi îşi proiectează propria structură socială, conferindu-i dimensiuni originale. În acest sens există mai curând o gradaţie continuă de la rural la urban decât o simplă dihotomie rural-urbană.

Menţinerea identităţii fiecărei comunităţi sociale nu presupune şi actul izolării lor individuale şi nici circumscrierea existenţei lor particulare într-un cadru închistat în sine. Considerăm că în permanenţă, există o desfăşurare efectivă a schimbului de valori şi simboluri, precum şi transmiterea continuă de atribute şi elemente dinspre oraş către sat şi invers. Aceasta face ca cele două tipuri de comunităţi să-şi dureze existenţa lor reală nu într-o postură fragmentară şi fărâmiţată şi nici într-o opoziţie esenţială izolată şi neutră, ci într-o continuă conjugare de direcţii şi tendinţe, într-un consens unitar de semnificaţii şi elemente, care conferă societăţii în ansamblul său unitate şi echilibru.

Chiar dacă cea mai importantă componentă a ruralului este agrarul şi cele mai multe activităţi rurale sunt cele agrare, cele două noţiuni nu se confundă, nu se suprapun. Sensul cuvântului rural este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol. Spaţiul rural nu este numai sediul activităţilor agricole, dar şi al industriei, artizanatului şi comerţului rural. Ar trebui să ne oprim, în treacăt, la caracterul imprecis al terminologiei care mai dăinuie încă şi care se referă la "spaţiu rural" şi "spaţiu agrar", "activitate rurală" şi "activitate agrară" sau, mai simplu, "rural-agrar".

21

Page 16: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Cele două noţiuni, deşi relativ apropiate, nu pot fi confundate sau considerate sinonime.

Termenul de rural cuprinde în sine atât termenul de agrar sau de ţărănesc, cât şi celelalte realităţi sociale din cuprinsul unui sat.

Eugen Meves, încearcă să lămurească interferenţa noţiunilor agrar-agricol-rural, realizând următoarele grupe de relaţii:

„1. Relaţia rural-urban (care reprezintă mediul social şi locul geografic al existenţei colectivităţilor umane) tinde spre integrare în ambele sensuri: rural în urban precum şi urban în rural;

2. Fenomenul agrar are o bază obiectivă: pământul, deci este suma activităţilor legate de aceeaşi sursă.

3. Fenomenul agrar totuşi, nu se suprapune cu mediul rural, o parte a activităţilor din acest mediu neavând aceeaşi bază, pământul.

4. Fenomenul agrar cuprinde o parte variabilă a mediului urban propriu-zis putând ajunge până acolo încât să-i determine caracterul.

5. Agricultura (ca proces de producţie vegetală şi animală) joacă un rol determinant, dar reprezintă doar o parte a fenomenului agrar

6. Agricultura este indisolubil legată de mediul rural, dar nu neapărat de mediul urban.

7. Raportul agrar / agricol este raportul dintre întreg şi parte.8. Raportul agrar / rural este raportul dintre parte şi întreg9. Raportul rural - agricol este raportul dintre întreg şi parte.

10. În proiecţie rurală, raportul între cei trei termeni merge descrescând: rural-agrar-agricol."

Din argumentaţia prezentată mai sus, este bine de reţinut, că punctul de vedere al autorului citat privind raportul dintre rural ca un ansamblu sau un întreg, cum spune acesta şi sectorul agricol, nu este decât o parte a mediului sau a spaţiului rural. Această distincţie pe care Meves a făcut-o în 1981, când toată lumea confunda ruralul cu agricultura, merită să fie reţinută şi apreciată.

Trebuie precizat faptul că noţiunile de rural şi agrar, deşi sunt relativ apropiate, nu pot fi confundate sau considerate sinonime. Sfera noţiunii de rural este mai largă, cuprinzând în interiorul său şi noţiunile de agrar şi activitate agrară.

Desigur, aşa cum am spus la început, ruralul poate fi definit în diferite moduri neexistând o definiţie generalizată a acestui concept. Diferite organizaţii internaţionale au încercat să definească ruralul prin prisma activităţii acestora.

1.2.3. Delimitarea spaţiului rural conform criteriilorOrganizaţiei pentru Comerţ şi Dezvoltare

Economică şi ale Uniunii Europene

22

Page 17: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

Organizaţia pentru Comerţ şi Dezvoltarea Economică (OCDE) a dezvoltat o definiţie simplă a spaţiului rural, cu scopul de a face comparaţii internaţionale ale condiţiilor şi tendinţelor rurale. OCDE dă conceptului de rural o accepţiune strict geografică, aceasta desemnând mai degrabă teritorii, decât comune şi oraşe, cu o slabă densitate a populaţiei şi cu o activitate economică diversă şi dispersată, relativ independentă de influenţa directă a zonelor metropolitane. Definiţia s-a dovedit folositoare în ciuda marilor diferenţe care există în mediul rural, în perspectiva politicilor rurale la nivel naţional. Definiţia distinge două nivele ierarhice ale unităţilor teritoriale: local şi regional. La nivelul comunităţilor locale, OCDE identifică zonele rurale, drept comunităţi cu o densitate a populaţiei sub 150 locuitori pe kilometru pătrat. La nivel regional OCDE distinge unităţi funcţionale sau administrative mai mari, gradul lor de ruralitate depinzând de procentul populaţiei care locuieşte în comunităţile rurale. Pentru a uşura analiza, regiunile sunt grupate în trei categorii:

1. predominant rurale - populaţie rurală peste 50%;2. semnificativ rurale - populaţie rurală între 15 - 50%;3. predominant urbane - populaţie rurală sub 15%.În consecinţă, un spaţiu (o regiune) este considerat rural dacă ponderea

populaţiei care trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15%.Spre deosebire de OCDE, Eurostat (Oficiul Statistic al Uniunii Europene)

propune pentru definirea spaţiului rural o densitate a populaţiei de 100 de locuitori/kilometru pătrat. Conform acestei definiţii şi clasificând populaţia rurală conform OCDE populaţia rurală din Europa (EU-15) se prezintă conform tabelului 1.3.

Tabelul 1.3 Populaţia rurală şi populaţia pe tip de regiuni

% din populaţia naţionalăŢara Populaţia din

comunităţi rurale

Populaţia din comunităţi predominat

rurale

Populaţia din

comunităţi semnificativ

rurale

Populaţia din comunităţi predominat

urbane

Belgia 4,9 3,4 4,9 91,7Danemarca 32,4 39,6 31,3 29,1Germania 12,0 5,4 25,2 69,3Grecia 30,8 28,1 28,3 43,6Spania 24,4 12,7 41,5 45,8Franţa 23,7 10,5 56,5 32,9Irlanda 43,1 46,6 15,1 38,8Italia 14,1 4,1 27,1 68,8Luxemburg 19,3 - 100,0 -Olanda 3,1 0,0 6,7 93,3

23

Page 18: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Austria 34,6 30,2 28,9 41,0Portugalia 21,2 18,1 22,8 59,1Finlanda 50,6 58,9 41,1 0,0Suedia 66,8 63,2 17,7 19,1M. Britanie 8,7 1,0 18,7 80,3EUR_15 17,5 9,7 29,8 60,5EUR_15 suprafaţă

80,90% 47,00% 37,40% 15,60%

Sursa: EurostatProporţia populaţiei ce locuieşte în cele trei tipuri diferite de regiuni, rezultă

aşa cum se poate observa din tabel, modele/exemple diferite.Conform practicii OCDE, aproximativ 10% din populaţia Uniunii Europene

locuieşte şi munceşte în zonele predominant rurale, care sunt adesea zone rurale îndepărtate, acoperind 47% din suprafaţă. În contrast, 60% din populaţie este concentrată în zone urbane reprezentând mai puţin de 16% din teritoriul Uniunii.

În Suedia, Finlanda şi Danemarca, procentul celor care locuiesc în zone predominant urbane este cel mai mic, dar creşte în categoriile intermediară şi predominant rurală ale regiunii. În ţările cele mai urbanizate, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Germania şi Italia fenomenul este în sens invers. Irlanda, Austria, Grecia şi Portugalia sunt caracterizate de o structură duală, cu un procent crescut al populaţiei în cele două extreme: predominant rurală şi predominant urbană. În Franţa şi Spania, cei mai mulţi oameni locuiesc în categoria intermediară, în regiunile semnificativ rurale.

Experţii Uniunii Europene, au dat conceptului de rural o accepţiune mai largă: "noţiunile de spaţiu sau de lume rurală implică mai mult decât o simplă delimitare geografică; ele se referă la un întreg ţesut economic şi social, care cuprinde un ansamblu de activităţi dintre cele mai diverse" în afara funcţiei sale de cadru de viaţă şi de activitate economică, pornind de la opiniile specialiştilor Uniunii Europene, se poate considera că spaţiul rural prezintă funcţii vitale pentru întreaga societate. Ca zonă tampon şi spaţiu de regenerare, spaţiul rural este indispensabil echilibrului ecologic şi el va trebui să fie din ce în ce mai mult un loc de destindere şi recreare.

Din punctul de vedere al Uniunii Europene, care se bazează pe o accepţiune generalmente admisă în ţările Europei occidentale, spaţiul rural ar acoperi regiuni şi zone având activităţi diverse şi ar cuprinde, în aceste regiuni, spaţiile naturale şi cultivate, satele, burgurile, oraşele mici şi centrele regionale precum şi zonele rurale industrializate. Aceasta înseamnă că în Uniunea Europeană, 50% din populaţia ţărilor componente locuieşte în zona rurală şi ocupă 80% din teritoriul său. Comisia Europeană priveşte ruralul ca un fenomen spaţial ce se extinde în regiuni, peisaje, spaţii naturale şi agricole, sate şi centre regionale. Această definiţie ilustrează modul în care co-există toate aceste elemente dar nu este elocventă din punct de vedere analitic.

Într-o definiţie de sinteză a Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U., spaţiul rural este considerat ca o parte a teritoriului natural situată în afara oraşelor şi folosită în special pentru agricultură sau economia forestieră, cu locuitori în marea lor majoritate dependenţi de producţia agricolă şi deservirea acesteia, de creşterea şi

24

Page 19: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

exploatarea pădurilor. Caracteristica zonelor rurale se poate exprima în forme diverse, în funcţie de densitatea şi caracteristica populaţiei, factorii geografici, dezvoltarea industrială etc.

Şi în cadrul Consiliului Europei, definirea spaţiului rural a trecut printr-o suită de variante până să ajungă la forma finală statuată prin Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la „Carta europeană a spaţiului rural'', prin care se precizează că expresia (noţiunea) de „spaţiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizată pentru:

a. agricultură, silvicultură, acvacultura şi pescuit;b. activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat,

industrie, servicii etc.);c. amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau

rezervaţii naturale);d. alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).În consecinţă spaţiul rural este extrem de variat, cuprinzând teritoriul agricol

cultivat, teritoriul ocupat de păduri şi păşuni, teritoriul rural neagricol (munţii, riviera mării etc.) şi aglomerările rurale.

O definire certă a spaţiului rural apare în consecinţă posibilă prin luarea în considerare a următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate, tip de mediu), structural şi funcţional (tip de activităţi şi relaţii).

Sintetizând, ruralul poate fi definit ca o asociere de spaţii fizice de extensiune variabilă, de populaţie şi de forme specifice de locuire, aflate în diverse stadii de evoluţie, a căror funcţii primordiale de esenţă economică sunt cele primare.

Modificările structurale provocate de industrializare, de creşterea oraşelor şi a centrelor industriale, de progresul tehnic, pun în fata multor ţări necesitatea ca în funcţie de particularităţile istorice, economice, naţionale şi de altă natură, să revadă concepţiile asupra mediului rural.

1.3. Structura spaţiului rural

Bernard Kayser şi colaboratorii săi în lucrarea „Pour un ruraliteé choise” a împărţit spaţiul rural în trei tipuri de zone, după problemele specifice de natură socio-economică şi anume:

1. zone periurbane sau preorăşeneşti;2. zone intermediare sau de echilibru;3. zone rurale periferice, marginale sau defavorizate.

1.3.1. Zone rurale periurbane sau preorăşeneşti

Acestea cuprind zona limitrofă a marilor oraşe şi centre industriale, având raza de acţiune între 10 şi 50 de km, în funcţie de puterea economică şi administrativă a polului industrial. Aceste zone sunt supuse unor „fenomene de atracţie şi difuziune” care duc în final la un mixaj de urban şi rural specific, aflat într-o continuă transformare. Localităţile rurale din aceste zone au un progres demografic accentuat,

25

Page 20: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

determinat de excedentul demografic propriu, de migrările din satele mai îndepărtate şi mai izolate precum şi de exodul urban temporar sau definitiv. În mare parte aceste zone au rol de habitat pentru populaţia care lucrează în urban, aceasta uneori navetând zilnic spre locul de muncă, şcoală, piaţă etc.

Aceste zone sunt foarte dezvoltate din punct de vedere edilitar şi al echipării tehnice, fiind cele mai evoluate din punct de vedere educaţional.

„În aceste zone se manifestă în paralel atât fenomene de urbanizare cât şi de ruralizare care le conferă caracter hibrid rural-urban”. (P.I. Otiman, 1997).

Din punct de vedere arhitectural şi cultural sunt puternic influenţate (de multe ori în mod negativ) de urbanul vecin.

În localităţile rurale periurbane mişcarea populaţiei este mult mai puternică, fapt ce determină caracterul eterogen al localităţilor. Au apărut în unele localităţi cartiere noi în care locuitorii sunt veniţi din toate colţurile ţării sau ale lumii în cazul unor ţări de mare atracţie economică (Germania, Franţa, Italia etc.).

Ruralul autentic din aceste zone este din ce în ce mai absent, instalându-se elemente ale modului de viaţă şi de cultură urbană.

Din punct de vedere economic aceste zone sunt puternic afectate şi divers dezvoltate având o economie mixtă (agricolă, industrială şi de servicii). Agricultura are o structură adecvată cerinţelor urbane (cu un preponderent caracter legumicol, pomicol şi de creştere a animalelor pentru lapte, carne, ouă etc.), practicându-se de cele mai multe ori o agricultură de tip intensiv. Exploataţiile agricole din aceste zone au dimensiuni reduse ca suprafaţă sau efectiv de animale, dar de cele mai multe ori au o mărime economică considerabilă datorită caracterului intensiv sau chiar industrial al producţiei agricole. Aceste exploataţii pot fi comerciale sau de subzistenţă sau pot, de asemenea, să fie cu timp parţial sau de tip hobby-ferma (la sfârşit de săptămână sau în vacanţe). În prezent în vederea stabilizării populaţiei săteşti a navetiştilor, se practică în România o politică privind înfiinţarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) în amonte şi aval de agricultură.

Preocupările ecologice, sociale şi culturale au început să devină prioritare pentru autorităţile rurale locale din zone periurbane ceea ce va conduce la protecţia satelor împotriva urbanizării şi denaturării caracterului rural al acestora.

1.3.2. Zonele rurale intermediare sau în echilibru

În acest tip de rural întâlnim zone care, aşa cum le arată denumirea, au un anumit grad de stabilitate economico-socială, un anumit echilibru socio-economic, cuprind cea mai mare suprafaţă a spaţiului rural unde preponderent întâlnim o activitate intens agricolă, modernă chiar de performanţă. Aceste zone beneficiază de un potenţial ridicat de fertilitate, dispun de activităţi diversificate şi de un grad important de pluriactivitate.

De fapt după B. Kayser spaţiul rural intermediar este spaţiul agricol sau zona agrară a spaţiului rural. Zona cuprinde întreprinderile agricole performante, de aceea ideologia dezvoltării zonelor agrare din spaţiu rural intermediar s-a bazat pe productivismul agricol şi profitabilitatea exploataţiilor agricole.

26

Page 21: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

„Noul tip de dezvoltare rurală, cu agricultură productivistă, superintensivă, a avut efecte vizibile, producţiile medii de grâu s-au mărit de 4-5 ori, cele de porumb de 3-4 ori, cantitatea de carne sau ouă pe metru pătrat constituit a întrecut orice imaginaţie. Într-un timp relativ scurt (20-25 ani), s-a instalat supraproducţia agricolă, au scăzut preţurile produselor agricole sub orice limită prevăzută, iar politicile agricole ale guvernelor vest-europene şi ale Uniunii Europene au fost nevoite să ia o serie de măsuri de reglare a producţiei şi veniturilor fermierilor. Astfel fermele mici şi mijlocii au dispărut, în mare parte locul lor fiind luat de fermele competitive iar numărul fermierilor este în descreştere vizibilă de la an la an. În acelaşi timp, o serie de reglementări economice guvernamentale au început să limiteze producţia agricolă la unele produse, la un nivel dat prin contingentări, îngheţarea (limitarea) suprafeţei cultivate, întoarcerea la pârloagă (circa 10-15% în UE), scăderea subvenţiilor etc.

În fostele ţări socialiste alte fenomene economice şi sociale au dominat agricultura zonelor rurale intermediare, pierderea proprietăţii funciare, colectivizarea, etatizarea producţiei agricole, dispariţia exploataţiilor agricole familiale, transformarea ţăranilor din agricultori în lucrători (ouvrieri) agricoli proletari. În paralel marile exploataţii de tip IAS sau CAP trec, în multe cazuri, la agricultură de tip industrial, specializată şi tehnologizată pentru performanţe ridicate. Apar multe complexe zootehnice de tip industrial fără sol. În acelaşi timp, datorită problemelor sociale, agrare, multe unităţi agricole (astăzi majoritatea) sunt în pragul falimentului. Acumulările financiare şi materiale sunt minime, cu mult sub standardele unei agriculturi intensive ... prin decolectivizarea agriculturii s-a ajuns la o situaţie diametral opusă ... S-a realizat reîmproprietărirea dar pe fondul deteriorării exploataţiilor agricole ... În viitor problematica dezvoltării rurale în spaţiu rural intermediar este una dintre cele mai complexe, atât pentru ţările UE, cât şi ţările central şi est-europene aflate în faza de tranziţie spre economia de piaţă”. (P.I. Otiman, 1997)

Fenomenele şi procesele economice caracteristice zonelor intermediare sau în echilibru sunt: specializarea, concentrarea şi integrarea exploataţiilor agricole, crearea unor filiere agroalimentare puternice care integrează producţia, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, standardizarea produselor şi a proceselor de producţie precum şi preocupări importante pentru protecţia mediului şi a peisajului.

1.3.3. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate

Aceste zone sunt periferice din punct de vedere economico-social şi nu neapărat din punct de vedere geografic. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate sunt numite, de asemenea, fragile, dificile. Ele se caracterizează printr-o importantă scădere a populaţiei lor şi printr-o predominanţă agricolă.

Factorii care favorizează apariţia unor astfel de zone în spaţiul rural sunt factori naturali pedoclimatici, sociali şi economici.

27

Page 22: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Factorii naturali se împart în două categorii importante: factori naturali cu acţiune defavorabilă permanentă, iremediabilă (altitudinea, panta şi clima în zona de munte etc.); factori naturali a căror acţiune defavorabilă poate fi corectată prin măsuri de îmbunătăţiri funciare (combaterea inundaţiilor prin îndiguiri, combaterea secetei prin irigaţii, combaterea acidităţii solurilor prin amendarea lor cu calcar etc.

Aceste zone se află la periferia eficienţei economice, în special a agriculturii care datorită costurilor de producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile cu fertilitate ridicată nu vor putea face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea. Fenomenul de marginalizare economică este dat, deci, de legea fertilităţii descrescânde a solurilor şi de legea randamentelor descrescânde a factorilor de producţie în condiţiile economiei de piaţă. Datorită supraproducţiei, a acumulărilor mari de produse agricole de pe terenurile cele mai fertile, noi zone agricole intră în dificultate economică şi socială.

Ca urmare în ţările cu supraproducţie excedentul agricol duce la restrângerea suprafeţelor cultivate şi la concentrarea producţiei în exploataţii competitive care deţin soluri cu fertilitate ridicată. Logica economică conduce la abandonarea acestor spaţii agricole defavorizate, în care relieful şi clima nu permit o rentabilitate satisfăcătoare.

„... În aceste condiţii, ar trebui oare gândit ca aceste zone să devină vaste rezervaţii virgine faţă de orice intervenţie a omului, consacrate petrecerii timpului liber şi vânătorii sau pescuitului? Unii au şi gândit-o, mai ales „carta verde” a Uniunii Europene din 1985 care propovăduia abandonarea masivă a milioane de hectare. Dar tehnocraţii de la Bruxelles uită rolul de neînlocuit al utilităţii colective pe care îl joacă agricultura în ocuparea şi echilibrul teritoriului rural ...” (Jean Gadant, 1987).

Agricultura, principalul mijloc de existenţă al colectivităţii rurale, traversează la ora actuală a criză profundă, datorită îmbătrânirii populaţiei, migrării tineretului spre urban, calităţii precare a vieţii prin suprimarea serviciilor, fenomene de deşertificare etc.

Din categoria zonelor defavorizate fac parte regiunile montane, regiunile rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării rurale (regiuni subdezvoltate) şi zonele rurale aflate în dificultate.

Zona de munte rămâne zona cea mai defavorizată, iar legislaţia din ţările occidentale europene şi din Uniunea Europeană o consideră nu numai defavorizată ci chiar o zonă „handicapată” şi au prevăzut în măsurile de susţinere din partea autorităţilor publice naţionale şi a U.E. o aşa numită compensaţie de handicap care se acordă pe cap de animal şi pe hectar (E. Buciuman, 1999). În aceste zone procentul de persoane active este de 2-3 ori mai ridicat decât media pe ansamblul ruralului, iar veniturile acestora sunt de două ori mai mici. Locurile de muncă industriale sunt puţine şi prost plătite. Densitatea populaţiei redusă, aciditatea solurilor este mare, iar condiţiile climatice sunt aspre. Toate aceste aspecte împiedică revigorarea mediului rural.

Unele regiuni reuşesc să iasă din situaţia de subdezvoltare cum ar fi de exemplu regiunea Bretania (Franţa) care după construirea reţelei de şosele, drumuri şi căi de acces, precum şi a unui sistem de comunicaţii eficient, această regiune a reuşit

28

Page 23: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

să aibă o agricultură productivă şi să creeze locuri de muncă în industrie şi sectorul terţiar.

Reanimarea economică a acestor zone trece printr-o diversificare a activităţilor lor, mai ales dezvoltarea artizanatului, a turismului şi pluriactivitatea.

Relansarea acestor zone implică obligatoriu un efort susţinut de solidaritate din partea statului precum şi a colectivităţilor departamentale.

Tot Jean Gadant spunea: „ ... abandonarea acestor panglici de păşuni şi fâneţe verzi care acompaniază un râuleţ ce şerpuieşte pe fundul unei văi înguste; abandonarea acestor poieni cultivate tăiate într-un mediu împădurit pe care îl exploatează un sat liniştit din mijlocul munţilor; abandonarea acestor terenuri înierbate de pe pantele însufleţite de murmurul unei savante reţele de pârâiaşe ce o irigă, care tapisează versanţii şi protejează solurile acestora; abandonarea acestor privelişti şi locuri pastorale întinse ale zonelor seci, întreţinute de turmele de oi seculare; abandonarea acestor păşuni-păduri jurastice unde iarba şi arborele, atât de adesea în conflict fac aici un bun menaj; abandonarea acestor păşuni de vară din munţi pentru vacile care urcă deasupra limitei altitudinii pădurilor până la vârfurile stâncoase? Cum se poate imagina, un singur moment că toate acestea să dispară sub invazia unui mărăciniş invadator?

Cum se poate tolera ca această civilizaţie inteligentă a muntelui, plămădită de-a lungul secolelor de către un ţăran îndârjit să fie sortită abandonului şi apoi uitării? ... o agricultură care să păstreze aceste patrimonii are nevoie să fie ajutată. Dar ea dispune de atuuri pe care inteligenţa şi tenacitatea munteană sunt perfect capabile să le valorifice mai bine:

- iarba şi arborele din care s-ar putea trage un profit mai bun prin reorganizarea funciarului;

- pluriactivitatea capabilă să viabilizeze exploataţiile;- o extensificare agricolă raţională, reîmpădurirea terenurilor abandonate şi

marginale, valorificarea pe loc a resurselor locale etc.;- politica de amenajare a teritoriului care ia în considerare aceste zone

fragile conţine trei cuvinte măestre: 1. Solidaritatea satului, regiunii, departamentului, deoarece micile comune

rurale nu dispun de mijloacele necesare pentru a-şi asigura dezvoltarea;2. Cooperarea între aceste comune, deoarece amenajarea lor, echipamentele

lor, serviciile colective de care au nevoie să fie rentabilizate pe un spaţiu geografic suficient de întins;

3. Concertarea tuturor forţelor vii de pe acest spaţiu pentru a le face să participe la definirea obiectivelor în acelaşi timp ambiţionase şi rezonabile, la alegerea priorităţilor şi la punerea în operă a acţiunilor”.

În România regiunile montane cuprind cca. 32% din suprafaţa ţării (~ 75.000 km2), 3,5 milioane locuitori şi peste un milion de gospodării ţărăneşti familiale.

Aceste regiuni au o economie rurală mixtă. Agricultura este bazată pe creşterea animalelor, exploatarea pajiştilor naturale şi o pomicultură rustică. Ca activităţi importante ale populaţiei din zonă sunt şi exploatarea pădurilor şi prelucrarea lemnului, culesul şi prelucrarea fructelor de pădure. Există, de asemenea, diferite

29

Page 24: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

întreprinderi mici şi mijlocii (IMM) de tip industrial sau meşteşugăreşti. După anul 1990 în multe zone montane un loc important în economia rurală îl ocupă agroturismul montan. Caracteristica principală a economiei agromontane este gospodăria ţărănească de subzistenţă (cu o suprafaţă agricolă de ~ 2,50 ha) care deţine o suprafaţă redusă de teren arabil în medie 0,71 ha, 1,69 ha păşuni şi fâneţe naturale şi ~ 0,09 ha livezi. De remarcat este faptul că în aceste zone activitatea pastorală s-a redus foarte mult, efectivele de animale existente după 1990 fiind de mai puţin de jumătate faţă de anul 1938.

În Uniunea Europeană regiunile rămase în urma din punct de vedere al dezvoltării rurale sunt susţinute de la bugetul comunitar. În acest sens Reglementarea 2052/1988 a Uniunii Europene, defineşte regiunile rămase în urmă acele zone în care produsul intern brut (PIB) reprezintă sub 75% din media comunitară.

Pentru România, Uniunea Europeană şi Guvernul României au iniţiat în cadrul programului PHARE un proiect privind Dezvoltarea Rurală.

Scopul lucrării a fost acela de a întocmi o diagnoză a spaţiului rural, în vederea identificării principalelor probleme cu care se confruntă comunităţile rurale, precum şi definirea unei strategii de dezvoltare rurală.

În cadrul Programului Phare RO9505 figurează programul „Sprijin pentru Programe şi Politici” cu nr. 9505-04 în cadrul căruia se regăseşte Proiectul Phare RO9595-04-03 „Dezvoltare rurală”.

Acest proiect a fost propus în vederea conturării unei politici complexe de dezvoltare rurală în România care să asigure: revitalizarea unor zone rurale aflate în dificultate; înlăturarea/micşorarea sărăciei în zonele rurale; echilibrarea oportunităţilor economice şi a condiţiilor păstrării şi dezvoltării valorilor de patrimoniu material şi spiritual; stimularea cooperării intersectoriale în dezvoltarea rurală; încurajarea manifestării iniţiativei locale în procesul de dezvoltare.

Carta verde este primul document de sinteză realizat în România privind ansamblul demersurilor necesare pentru planificarea şi implementarea unor acţiuni vizând dezvoltarea rurală integrată iar rolul major al proiectului este de conştientizare a factorilor responsabili şi a populaţiei asupra problemelor dezvoltării rurale în România, asupra necesităţii acordării unui loc distinct în Strategia Naţională de Dezvoltare.

Zonele rurale în dificultate sau declin sunt caracterizate printr-un nivel scăzut de dezvoltare socio-economică.

În Uniunea Europeană (UE-15) se apreciază că circa 26% din teritoriul comunitar şi circa 32,7 milioane de locuitori (adică 8,8% din populaţia totală a UE-15) aparţin zonelor aflate în dificultate.

În concepţia UE programele de dezvoltare a zonelor în dificultate trebuie să cuprindă următoarele domenii: diversificarea activităţilor din sectorul primar; dezvoltarea sectoarelor neagricole; dezvoltarea agroturismului;

30

Page 25: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

protecţia şi reconstrucţia mediului natural; dezvoltarea resurselor umane; asistenţă tehnică.

Asemenea zone rurale în dificultate sau declin există şi în România iar apariţia lor este cauzată de un complex de factori, începând cu cei naturali continuând cu cei sociali şi terminând cu cei de politică economică.

Pericolul cel mai mare al localităţilor rurale în declin este acela de dispariţie. Există multe sate care s-au depopulat până la câteva zeci de familii sau care au dispărut fizic şi geografic cum ar fi satele din dealurile Banatului şi podişul Lipovei dispărute complet: Salcina Nouă, Hodoş, iar multe alte sate sunt pe cale de dispariţie. Situaţii asemănătoare sunt în nenumărate sate din Timiş, Caraş-Severin, Arad, Braşov, Sibiu, Alba, Bistriţa-Năsăud, Satu-Mare, Suceava şi Neamţ. (P.I. Otiman, 1997)

De fapt majoritatea satelor româneşti se află în pragul sărăciei şi degradării continue sub toate aspectele.

Aceste aspecte ne îndreptăţesc să afirmăm că elaborarea unor programe locale, regionale şi naţionale de dezvoltare şi amenajare a spaţiului rural şi punerea lor imediată în practică sunt priorităţi absolute pentru România.

În concluzie, trebuie să spunem că structura (tipologia) spaţiului rural în periurban, intermediar şi periferic nu poate fi strict delimitată. În interiorul fiecărei categorii de spaţiu se regăsesc zone mai reduse sau mai restrânse din celelalte categorii. Delimitarea între spaţii se face, de regulă, gradual în zonele de confluenţă regăsindu-se elemente comune.

1.4. Caracteristicile şi funcţiile spaţiului rural

1.4.1. Caracteristicile spaţiului rural

Spaţiul rural are anumite caracteristici distincte care îi dau individualitate, specificitate şi autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii sau teritorii).

În cartea „Dezvoltarea rurală în România”, prof. P.I. Otiman realizează o sinteză reuşită a caracteristicilor spaţiului rural. După părerea Domniei sale: „Spaţiul rural autentic se distinge din toate punctele de vedere (structură economică, populaţie, ocupaţii, cultură, viaţa socială etc.) de spaţiile urbane, industriale, miniere, zone portuare etc.”. Din aceste puncte de vedere caracteristicile spaţiului rural pot fi prezentate astfel:

1. Referitor la structura economică, în spaţiul rural activităţile agricole ocupă de regulă cele mai întinse zone, agricultura reprezentând „coloana vertebrală” a ruralului. Există unele zone cum sunt cele montane unde silvicultura, împreună cu

31

Page 26: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

activităţile conexe silviculturii, exploataţii forestiere, prelucrarea lemnului, activităţi meşteşugăreşti, casnice, industrii prelucrătoare ale resurselor pădurii este predominantă atât din punct de vedere teritorial cât şi ocupaţional. În unele zone de munte, litoral sau de deltă, predominante pot să fie activităţile agroturistice, de agrement, de pescuit sau de vânătoare sportivă.

Deşi există o diversitate economică în spaţiul rural, totuşi spaţiul rural rămâne un spaţiu preponderent agrar. Problema preponderenţei agrare a spaţiului rural rămâne de discutat deoarece pe măsură ce apar în spaţiu rural o serie de elemente urbane (infrastructuri şi activităţi economico-sociale şi culturale) ponderea agriculturii scade din punct de vedere al locului pe care îl ocupă în totalul populaţiei ocupate, în produsul brut şi în valoarea adăugată din mediul rural. Nici chiar spaţial nu mai rămâne o dominanţă agricolă deoarece importante suprafeţe agricole capătă alte destinaţii cum ar fi: construcţii, plantaţii silvice, drumuri, şosele, terenuri sportive etc.

Treptat în toate ţările dezvoltate, zonele rurale cu o predominanţă spaţială agricolă tind să se reducă.

2. Din punct de vedere ocupaţional „spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie, în care activităţile sectoriale primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere economic. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti, legumicultură, viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultură şi exploatarea pădurii, industrializarea lemnului, mineritul, industria conexă agriculturii, industria casnică şi meşteşugurile deţin pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural. O mare parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni practice, normale, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională. Prin natura activităţii fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni este mult mai prezent comparativ cu spaţiu urban.

Populaţia ocupată în servicii, în activităţile sociale etc., este mai redusă ca pondere.

„În acelaşi timp, mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în sectorul neproductiv depune şi o activitate productivă în agricultură şi alte sectoare conexe acesteia în timpul secundar, fie ajutând membrii de familie-agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în hobby-ferme. Este o caracteristică importantă a populaţiei rurale de a lucra concomitent în sectoarele agricole şi neagricole. Pluriactivitatea are consecinţe multiple asupra stării de spirit a lumii rurale, inclusiv în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.

3. În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu zonele urban-industriale, lumea rurală fiind, în esenţa sa, o lume liberală. În zonele rurale, proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se, de regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi reţelelor de transport, unele terenuri cu destinaţie specială.

Difuziunea proprietăţii private în spaţiu rural, dezvoltarea simţului proprietăţii, cu excepţia perioadei comuniste, a avut o serie de consecinţe pozitive asupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali. Din păcate, în perioada comunistă aceste preocupări au fost estompate sau au dispărut la mulţi din locuitorii

32

Page 27: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

satelor, având consecinţe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc şi asupra moralităţii populaţiei rurale.

4. Spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea cetăţeanului la problemele comunităţii este mai prezentă. Spaţiul rural are o viaţă socială mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de vedere.

5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin peisajul îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mulţi locuitori. Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de calm social sunt caracteristici ale calităţii habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu inestimabil al umanităţii.

6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din tradiţiile, obiceiurile şi cultura locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea, o caracteristică de mare atracţie pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din timp la sat sau pentru turismul rural. Viaţă socială şi culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă adevărata dimensiune şi valoare spaţiului rural.

Dezvoltarea agriculturii, creşterea randamentelor agricole şi a productivităţii muncii în agricultură, a determinat eliberarea unei importante părţi din populaţia agricolă şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale etc. În ţările unde s-au aplicat politici adecvate de menţinere a populaţiei (devenite) neagricole în spaţiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip industrial sau de servicii. Dacă implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiului rural, dacă activităţile neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii acestuia.

7. Politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europene s-a axat pe principiul continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare. Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de service, s-au bazat pe complementaritatea faţă de agricultură.

8. Pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare rurală acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură precum şi cele care prelucrează materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii care au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time) în industrie sau service şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi timp, integrarea activităţilor agroalimentare a constituit unul dintre pilonii politicilor rurale. Principiul după care mai uşor şi mai economic se transportă produsul finit comparativ cu materia primă agricolă ne conduce la ideea extinderii investiţiilor agroalimentare în localităţile

33

Page 28: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

rurale. (P.I. Otiman, Agricultura României la cumpăna dintre secolul XX – un secol al deznădejdii şi secolul XXI – un secol al speranţei, 2002)

1.4.2. Funcţiile spaţiului rural

Carta europeană a spaţiului rural, adoptată de către Consiliul Europei, sintetizează diferitele funcţii ale spaţiului rural, în trei mari grupe: funcţia economică, funcţia ecologică şi funcţia socio-culturală.

1. Funcţia economică – considerată funcţia de bază a spaţiului rural, înseamnă promovarea unui sistem de producţie agricolă şi silvică, pescuitul, valorificarea pe termen lung (durabilă) a resurselor naturale, turismul rural, funcţionarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) productive şi de servicii din spaţiul rural, meşteşugurile etc.

Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează să garanteze un sistem de producţie agricolă care să asigure: necesarul de alimente al populaţiei; garantarea unui nivel al venitului agricultorilor şi al familiilor lor apropiat şi comparabil cu a celorlalte profesiuni libere; protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de producţie ca solul şi apa freatică, pentru generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile.

În Carta europeană, funcţia economică are şi alte subfuncţii: producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi producţiei de energie; asigurarea nevoilor întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, industriale, artizanale sau comerciale şi de prestări de servicii; să asigure o bază pentru recreaţie şi turism; conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.

Funcţia economică în concepţia modernă, este de fapt, o funcţie complexă care cuprinde un număr mare de activităţi (pluriactivităţi). Spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă „eminamente agricolă”. Cu cât structura ruralului este mai diversificată, cu atât implicaţiile sociale sunt mai favorabile: posibilităţi de plasare a forţei de muncă, stabilitatea populaţiei, menţinerea tineretului în spaţiul rural cu posibilităţi de a lucra în ramuri neagricole dar apropiate de agricultură, garantând astfel surse diferite de venituri pentru populaţia rurală, complementaritate în folosirea forţei de muncă, utilizarea timpului secundar (parţial) al salariaţilor în gospodăriile agricole privat-familiale etc.

2. Funcţia ecologică. Acţiunile necontrolate şi nechibzuite ale oamenilor din ultimele decenii au determinat grave accidente ecologice care au condus la: poluarea intensă a spaţiului rural, deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi perturbarea sau chiar distrugerea echilibrului ecologic în foarte multe ecosisteme ale spaţiului rural. Aceste acţiuni ar fi: industrializarea excesivă în regiuni rurale, exploatarea rapace în unele zone miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea acestora în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte

34

Page 29: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

reduse, chimizarea excesivă în cultura mare şi legumicultură, extinderea necontrolată a turismului, exploatarea neraţională în unele perimetre silvice, exploatarea agricolă şi forestieră fără protecţie antierozională şi multe alte activităţi de acest gen.

Reechilibrarea ecologică, revenirea la un anumit standard de ruralitate, eliminarea fenomenelor negative amintite anterior, fac din funcţia ecologică a spaţiului rural un element important al ameliorării acestui spaţiu.

Carta europeană prevede corespunzător acestei funcţii ca fiecare parte angajată să procedeze astfel încât spaţiul rural să acţioneze în următoarele direcţii:

a. să conserve resursele naturale ale vieţii – sol, apă, aer – utilizându-le într-o manieră judicioasă şi durabilă;

b. să protejeze biotopurile şi „spaţiile verzi” de care dispune şi care joacă un rol esenţial în calitatea mediului înconjurător;

c. să întreţină şi să protejeze peisajul natural;d. să conserve şi să protejeze biodiversitatea şi în special biodiversitatea

genetică, diversitatea speciilor şi cea a peisajelor naturale;e. să asigure protecţia animalelor sălbatice, prin instrumentele juridice şi în

condiţii ecologice corespunzătoare.3. Funcţia socio-culturală. Prin natura activităţilor umane, relaţiilor din

interiorul comunităţilor şi celor intercomunitare, spaţiul rural, este un spaţiu social. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane, unde caracteristica esenţială a omului în raport cu societatea este anomimatul, în localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între ei din toate punctele de vedere. Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternică în cazul colectivităţilor rurale. Un factor negativ este „orăşenizarea” care a dus la degradarea autenticului privind tradiţiile, portul, cântecul, obiceiurile etc. Chiar dacă unele tradiţii au dispărut ca efect al „modernizării” totuşi în spaţiul rural se menţin încă tezaure de etnografie şi folclor, meşteşuguri care constituie o mare bogăţie (P.I. Otiman, 1997). De fapt ceea ce ne dă autenticitate este tocmai cultura populară tradiţională, obiceiurile, folclorul şi etnografia.

Carta europeană presupune ca ţările membre să se angajeze şi să acţioneze, astfel încât spaţiul rural, prin folosirea tehnologiilor moderne de informare, cu condiţii echivalente pentru beneficiari şi consumatori, atât în zonele rurale cât şi urbane.

1.5. Dezvoltarea rurală – noţiune, definiţie

Termenul „dezvoltare rurală” poate fi subiectul a numeroase definiţii şi interpretări. De exemplu, se poate defini printr-o îmbunătăţire generală a bunăstării economice şi sociale a locuitorilor rurali şi a mediului instituţional şi fizic în care ei trăiesc.

Dezvoltarea comunităţilor rurale poate fi descrisă ca un proces în care comunitatea este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru valorificarea resurselor proprii în beneficiul social şi economic al comunităţii.

De foarte multe ori noţiunea de dezvoltare se identifică frecvent cu cea de creştere, deşi ele nu sunt sinonime (Maria Vincze, 2000).

35

Page 30: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Creşterea înseamnă extinderea întregii activităţi economice într- un teritoriu şi este măsurabilă prin numărul crescând al locurilor de muncă, prin creşterea veniturilor populaţiei. Programele care generează aceste creşteri pun accentul pe crearea imediată a unor locuri de muncă, în general cu sprijin de la stat.

Dezvoltarea, are ca scop creşterea durabilă a productivităţii individuale, comunitare şi instituţionale, ceea ce poate duce la asigurarea unor venituri mai mari pentru indivizi.

Dezvoltarea poate implica şi creşterea, dar legătura nu este directă.Programele de dezvoltare au în vedere schimbarea condiţiilor fundamentale,

ceea ce necesită o perioadă îndelungată.De regulă dezvoltarea are întotdeauna un caracter strategic iar elementele

importante ale dezvoltării strategice sunt:1. identificarea concepţiei, precum şi a alternativelor practice pentru soluţionarea

problemelor strategice;2. stabilirea piedicilor, obstacolelor, care stau în calea atingerii obiectivelor

strategice;3. elaborarea propunerilor pentru înlăturarea piedicilor;4. determinarea modurilor de acţiune care se vor aplica pe termen lung;5. elaborarea programelor detaliate de acţiune pe termen scurt, care servesc la

rezolvarea sarcinilor strategice.Problemele rurale, respectiv cunoaşterea, cercetarea, dezvoltarea şi ameliorarea

lor sunt activităţi complexe, de importanţă vitală pentru o ţară (prin dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin activităţi productive, de servicii, cultural-sociale, de habitat şi de turism) a căror rezolvare nu poate fi soluţionată prin activităţi pe termen scurt. De aceea sunt necesare programe integrate succesive, cu efecte de durată (durabile), care să se finalizeze prin îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale şi umane.

Carta Europeană a spaţiului rural prevede că la elaborarea politicilor de dezvoltare trebuie să se ţină seama de condiţiile specifice ale regiunilor rurale, respectând principiile subsidiarităţii şi solidarităţii.

Dezvoltarea rurală este legată de Politica Agricolă Comună (PAC) şi măsurile care sprijină ocuparea forţei de muncă. Obiectivele de bază ale acesteia sunt:

modernizarea fermelor şi asigurarea sprijinului financiar pentru tinerii fermieri;

promovarea infrastructurilor pentru turism şi încurajarea activităţilor locale; oferirea unui acces mai bun al populaţiei la servicii (cum ar fi reţele de comunicaţii, aprovizionarea cu apă şi energie electrică); stoparea depopulării zonelor rurale, prin ajutoare pentru perfecţionarea lucrătorilor şi persoanelor apte de muncă din firmele mici.

Programele de dezvoltare rurală sunt de obicei complexe şi se referă concomitent la mai multe sectoare: infrastructură, agricultură, turism (agroturism şi turism rural), întreprinderi mici şi mijlocii (IMM), crearea de locuri de muncă, protecţia mediului, învăţământul, dezvoltarea comunităţii etc. Rolul important în

36

Page 31: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

dezvoltarea rurală revine resurselor umane, comunităţilor locale, participanţilor vieţii economice şi sociale, valorilor ecologice şi ale peisajului cultural.

Din punct de vedere conceptual dezvoltarea rurală are multiple sfere de cuprindere:

1. Dezvoltarea locală cuprinde concepţiile legate de dezvoltarea unei aşezări date şi a împrejurimilor sale imediate, vizează comunităţile locale (sate, comune) şi gospodăriile componente.

2. Dezvoltarea teritorială (sau regională) se referă la investiţiile mari, la dezvoltarea infrastructurilor pe plan regional sau care vizează mai multe regiuni, create prin relaţiile de interdependenţă din plan regional;

3. Dezvoltarea rurală transfrontalieră este creată prin legăturile economice, sociale şi culturale dintre comunităţile de graniţă ale diferitelor ţări şi are ca scop final dezvoltarea zonelor respective;

4. Dezvoltarea rurală paneuropeană este caracterizată prin amploarea fenomenului la nivel european.

1.5.1. Dezvoltarea rurală în plan economic

Ca orice acţiune şi activitate desfăşurată, dezvoltarea în plan economic trebuie să se desfăşoare în condiţii de rentabilitate şi să acţioneze pe toate căile pentru a avea exploataţii şi ferme viabile, deoarece agricultura este elementul determinant al dezvoltării rurale în majoritatea spaţiilor rurale.

Tabelul 1.4.Locul agriculturii în economia unor ţări europene, SUA şi Japonia (1997)

PIB pe locuitor

($)(1)

Forţa de muncă ocupată în

agricultură, silvicultură,

Ponderea agriculturii în PIB (%)

Schimburile de produse agricole şi

agroalimentare(%) din total

Ponderea chelt. de consum alimentar, băuturi şi tutun în

total chelt. de pescuit (%)(2) Importuri Exporturi consum (%)

Belgia 21456 2,7 1,1 11,9 11,3 15,7Danemarca 21751 3,7 2,4 15,8 26,6 19,7Germania 20865 2,9 0,8 10,5 5,2 14,2Grecia 13138 19,9 5,9 16,8 29,9 22,2Spania 14758 8,3 3,3 13,8 16,8 19,3Franţa 19817 4,6 1,9 10,6 13,6 17,8Irlanda 18294 10,9 3,4 9,3 12,5 30,7Italia 19239 6,5 2,5 14,2 6,9 18,9Luxemburg 31531 2,4 0,7 11,9 11,3 18,2Olanda 19835 3,5 2,6 14,0 21,4 14,1Austria 21349 6,9 0,9 8,3 6,7 16,8Portugalia 13415 13,3 2,4 15,2 8,2 28,0Finlanda 18726 7,7 0,7 8,7 7,9 19,5Suedia 18672 3,2 0,4 8,3 6,1 18,4Marea Britanie 18929 1,9 0,7 10,9 6,9 19,9Cipru ... 20,5 4,3(2) 27,9 37,3 ...Bulgaria 3924(3) 37,3 23,3 ... ... 54,0

37

Page 32: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Cehia 10549(3) 4,1 ... 8,3 7,3 31,0Estonia 4149(3) 9,2 ... 18,2 25,0 30,0Ungaria 6544(3) 8,2 5,2 6,0 15,4 24,0Letonia 3268(3) 15,3 6,3 14,9 37,9 39,0Lituania 4043(3) 24,0 10,4 12,8 22,7 52,0Polonia 5576(3) 26,7 5,1 12,0 12,5 35,0România 4324(3) 37,3 18,8 7,2 10,2 58,0Slovacia 7452(3) 6,0 4,4 8,7 7,3 35,0Slovenia 10480(3) 6,3 11,0 9,5 5,2 23,0SUA 27561 2,6 1,6 6,5 10,7 15,5Japonia 22485 4,8 ... 19,2 0,6 ...

Sursa: Letiţia Zahia, Anca Dachin - Politici agroalimentare comparate, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.

Acest lucru nu înseamnă însă că dezvoltarea rurală se rezumă doar la dezvoltarea agriculturii. În ţările cu economie în curs de dezvoltare locul principal este deţinut de agricultură.

În ţările dezvoltate, agricultura ocupă o pondere redusă în Produsul Intern Brut (PIB) şi în forţa de muncă ocupată, dar aportul acesteia la formarea brută de capital fix este superioară celor doi indicatori. În aceste ţări dezvoltarea şi eficientizarea agriculturii a contribuit la creşterea puterii de cumpărare a populaţiei ca urmare a ieftinirii alimentelor, lucru care se reflectă în ponderea cheltuielilor cu alimente, băuturi şi tutun în totalul cheltuielilor de consum (17,5% în UE, 15,5% în SUA, pe când în România ele reprezintă 58%).

Existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la revitalizarea vieţii economice rurale.

1.5.2. Dezvoltarea rurală în plan ecologic

Principiile dezvoltării durabile a spaţiului rural în plan ecologic, trebuie să vină în concordanţă cu dezvoltarea în plan economic şi social şi să evite degradarea mediului. Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în concordanţă cu principiile practicării unei agriculturi durabile. (Şerban Mitrache, 2000)

În prezent marea majoritate a agricultorilor, în scopul creşterii productivităţii la hectar, utilizează îngrăşăminte chimice şi pesticide într-o oarecare doză. Cu cât dozele sunt mai ridicate cu atât efectele negative asupra mediului şi ecosistemelor naturale sunt mai pronunţate.

În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între tehnologiile cultivate, producţiile obţinute şi ecologie, care să asigure dezvoltarea economico-socială a comunităţilor rurale prin: satisfacerea cerinţelor alimentare şi sociale; îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de resurse naturale; utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor limitate şi a celor neregenerabile; îmbunătăţirea calităţii vieţii.

38

Page 33: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

Practicarea unei agriculturi durabile are ca scop: menţinerea calităţii solului şi asigurarea unei corelaţii optime între cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea oamenilor şi menţinerea calităţii mediului înconjurător. Realizarea acestor corelaţii de echilibru pot fi asigurate prin practicarea unei agriculturi alternative a cărei funcţie obiectiv este determinată de restricţii ecologice şi de producţie. Ca direcţii de acţiune sunt necesare desfăşurarea următoarelor activităţi:

- rotaţia culturilor;- reciclarea resturilor de culturi şi a gunoiului de grajd;- folosirea îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor şi a altor substanţe chimice

în doze restricţionate;- extinderea culturilor de protecţie şi ameliorare a solului inclusiv leguminoase

fixatoare de azot (soia, mazăre, lucernă etc.);- combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor.Acţionând în spiritul dezvoltării durabile, trebuie evitată cu orice preţ

distrugerea solului din considerente economice, care au rezultate scontate pe termen scurt însă pe termen mediu şi lung pot avea efecte cu implicaţii negative.

Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural nu reprezintă numai obţinerea de produse agricole de bună calitate şi nepoluate ci şi asistarea procesului de prelucrare a produselor agricole în produse alimentare, pe baza procedurilor tehnologice de fabricaţie.

În general, procesatorii de materii prime urmăresc, în realizarea proiectelor de investiţii, indicatorii de eficienţă economică, rentabilitatea randamentelor de valorificare şi a celor de extracţie a substanţei utile, urmărindu-se dezvoltarea în plan economic.

Strategiile de dezvoltare durabilă îi obligă pe procesatori să-şi analizeze proiectele şi din punct de vedere ecologic, care conduce de obicei la creşterea costurilor.

În concluzie menţionăm că este necesar ca activitatea economică trebuie să fie analizată şi din punct de vedere a efectelor sale în plan ecologic.

1.5.3. Dezvoltarea rurală în plan social

Asigurarea condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toate localităţile şi regiunile, unde este prezentă activitatea umană constituie de fapt dezvoltarea rurală durabilă în plan social. Nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii de dezvoltare economico-socială.

Diferenţele apar datorită condiţiilor naturale şi datorită nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere economic.

Dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corelaţie cu dezvoltarea economică a regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă cu aceasta. Cu cât o regiune prosperă în plan economic cu atât mai puţin se înregistrează efecte negative, care să conducă la regres social.

În România, nivelul de dezvoltare economică şi socială este diferenţiat de la o regiune la alta şi în cadrul acestora, de la o comunitate la alta. Discrepanţe mari apar şi

39

Page 34: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

în cadrul aceleaşi comunităţi, unde întâlnim grupuri sociale care prosperă mai mult sau mai puţin.

Dezvoltarea rurală durabilă trebuie înţeleasă ca un mecanism logic care acţionează în orientarea evoluţiei fenomenelor economico-sociale ale spaţiului rural, spre o dezvoltare individuală şi comunitară care să conducă la ameliorarea nivelului de „bunăstare rurală” şi a menţinerii echilibrului factorilor naturali. Creşterea bunăstării rurale se poate realiza prin:

- oprirea migrării populaţiei de la sat la oraş, prin crearea de alternative care să-i motiveze existenţa şi să-i stimuleze iniţiativa de acţiune pentru asigurarea celor necesare traiului;

- combaterea sărăciei;- stimularea şi diversificarea serviciilor;- asigurarea unor condiţii minime de viaţă pentru populaţia rurală comparativ

cu populaţia urbană;- dreptul la o viaţă mai bună, la ocrotirea sănătăţii, educaţie şi protecţie

socială.Nu poate fi concepută o dezvoltare durabilă a regiunilor rurale fără a avea în

vedere găsirea de soluţii viabile pentru multitudinea problemelor identificate în plan social, fără o infrastructură rurală care să permită şi să contureze un minim de confort pentru membrii unei comunităţi.1

1.6. Dezvoltarea rurală durabilă

Noţiunea de dezvoltare rurală cuprinde toate acţiunile îndreptate spre îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei care trăieşte în spaţiul rural, spre păstrarea peisajului natural şi cultural şi care asigură dezvoltarea durabilă a spaţiilor rurale conform condiţiilor şi specificului acelor meleaguri.

Scopul final al dezvoltării rurale este ca spaţiile rurale să fie apte, în mod durabil şi să îndeplinească funcţiile care le revin în societate.

Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit. De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltarea economică spre dezvoltarea socială sau umană.

1.6.1. Conceptul de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă şi interdependenţa dintre economie şi mediu sunt subiecte importante pentru agenda de lucru a politicienilor, a societăţii civile şi, nu în ultimul rând, a comunităţii ştiinţifice din întreaga lume. Interesul crescând pentru acest concept a sporit datorită revenirii în actualitate a preocupărilor pentru creşterea producţiei şi a consumului pe termen lung, pe fondul resurselor limitate şi a constrângerilor de mediu. De la începutul anilor ’70, s-a pus problema acordării unei atenţii deosebite corelaţiei dintre economie şi mediu.

1 Şt. Mitrache – Dezvoltarea durabilă rurală, Editura Planeta, 2000.

40

Page 35: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

Noţiunea de durabilitate a căpătat înţelesuri multiple, datorită pătrunderii în sfera de preocupări a economiştilor, ecologiştilor, sociologilor, arhitecţilor, parlamentarilor, organelor locale ale administraţiei, organismelor internaţionale etc., şi de aceea, deşi a fost acceptată în mare măsură, sensul ei precis este încă „alunecos”.

Banca Mondială defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind: „creşterea economică, eradicarea sărăciei şi managementul sănătos al mediului”. Conceptul de dezvoltare durabilă defineşte un anumit tip de creştere economică şi de activitate umană care reuneşte consideraţii privind mediul înconjurător şi principiul alocărilor şi utilizărilor progresive de resurse în vederea realizării unei dezvoltări raţionale.

Robert Allen, defineşte durabilitatea astfel: „Utilizarea durabilă este o idee simplă; trebuie să utilizăm speciile şi ecosistemele la nivelele şi în modurile care să le permită să se reînnoiască singure pentru orice scop practic. Pentru o societate de subzistenţă, utilizarea durabilă a majorităţii, dacă nu a tuturor resurselor vitale, este esenţială. Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce realizează satisfacerea nevoilor umane pe termen lung şi îmbunătăţeşte calitatea vieţii”.

Dezvoltarea durabilă implică utilizarea resurselor naturale reînnoibile în aşa fel încât să nu fie epuizate sau degradate sau să nu fie diminuată utilizarea lor pentru generaţiile viitoare. ... Dezvoltarea durabilă implică, mai departe, utilizarea resurselor minerale neregenerabile într-o manieră care să nu excludă accesul uşor la ele pentru generaţiile viitoare. ... Dezvoltarea durabilă implică, de asemenea, epuizarea resurselor de energie neregenerabilă la o rată care să asigure o mare probabilitate tranziţiei spre sursele de energie regenerabile.

În concepţia FAO, dezvoltarea durabilă presupune amenajarea şi conservarea resurselor naturale şi orientarea schimburilor tehnice şi instituţionale într-o manieră care să satisfacă nevoile generaţiilor actuale şi viitoare. Se referă, de asemenea, la conservarea terenurilor, apelor şi patrimoniului fito şi zootehnic şi la utilizarea de materiale nepericuloase pentru mediu, bine adaptate tehnic, viabile economic şi socialmente acceptabile.

Toate aceste accepţiuni nu se exclud, ci se suprapun şi se completează pe orizonturi largi de timp. Aceasta înseamnă de fapt că, în creşterea economică, trebuie să se ţină seama de o serie de concepte ecologice cu conotaţii temporale: incertitudine, prag de deteriorare, grad de epuizare, ireversibilitate, stabilitate, rezistenţa la şoc a mediului etc. Aşadar, mediul se constituie într-o variabilă-cheie a dezvoltării durabile. Prin Acordul internaţional exprimat asupra Declaraţiei de la Rio şi Agendei 21, dezvoltarea durabilă s-a constituit în alternativa strategică globală pentru secolul următor, nevoia de durabilitate a activităţii economice sprijinindu-se pe câteva argumente de ordin moral, ecologic şi economic. Moral, pentru că generaţia prezentă nu trebuie să prejudicieze şansele generaţiilor viitoare nici sub aspectul volumului resurselor, al procesului de producţie şi nici al bunăstării; ecologic, pentru că activitatea omului nu trebuie să ameninţe în vreun fel şi cu atât mai puţin să reducă biodiversitatea, stabilitatea ecologică, integritatea sau capacitatea de regenerare biologică; economic, pentru că un comportament raţional constant, continuu este mai eficient decât unul inconstant, deoarece maximizează bunăstarea socială în timp.

41

Page 36: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

De multe ori este folosit termenul de dezvoltare sustenabilă sau durabilă uneori în contexte potrivite alteori mai puţin. De aceea considerăm necesar a fi clarificată şi această noţiune.

Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se referă, în principal la:

dezvoltarea economică echitabilă şi echilibrată; un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii; asumarea răspunderii pentru folosirea resurselor naturale şi protecţia

mediului; politici coerente, deschise şi transparente; cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel

global.Cea mai des întâlnită definiţie a sustenabilităţii este aceea a Comisiei

Mondiale a Mediului şi Dezvoltării. Comisia defineşte dezvoltarea sustenabilă ca şi „dezvoltarea care găseşte şi are nevoie de prezent fără compromiterea abilităţii generaţiilor viitoare care trebuie să-şi satisfacă propriile lor nevoi”.

Dezvoltarea sustenabilă trebuie să permită o sporire a standardului de viaţă al oamenilor cu accent deosebit asupra bunăstării acestora, dar care să permită folosirea pe termen lung a mediului.

Conceptul de dezvoltare rurală durabilă sau sustenabilă (sustenable developement) a început să se contureze după Conferinţa ONU privind Mediul Înconjurător (Rio de Janeiro - 1972) şi crearea Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (1985).

„În baza raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind acea dezvoltare care îndeplineşte necesităţile prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare în a-şi satisface necesităţile.”2

La Conferinţa ONU asupra Mediului şi Dezvoltării, care a avut loc în 1992 la Rio de Janeiro (Brazilia), unde au participat 178 de ţări şi peste 100 şefi de state şi guverne s-a marcat o nouă etapă în raporturile de clarificare a conceptului şi de transpunere a acestuia în practică (Letiţia Zahiu, 2001). La această conferinţă s-a formulat concluzia că mediul şi dezvoltarea economică şi socială nu mai pot fi gândite ca domenii izolate. Astfel statele trebuie să-şi fundamenteze viitoarele lor decizii şi politici ale dezvoltării economice ţinând cont de implicaţiile lor asupra mediului.

Primele trei principii ale Declaraţiei de la Rio (1992) arată că:- popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura;- dezvoltarea de azi, nu trebuie să submineze dezvoltarea şi necesităţile de mediu

ale generaţiilor prezente şi viitoare;- naţiunile au dreptul suveran de a-şi exploata propriile lor resurse, dar fără a

provoca prin aceasta daune mediului de dincolo de frontierele lor.Conceptul de dezvoltare durabilă s-a format în strânsă legătură cu evoluţiile

economice şi ecologice şi reprezintă un proces lung de schimbări lente, care permit folosirea pe termen lung a mediului.

2 Gro Harlem Brundtland, preşedinta Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare: Raportul Brundtland, ONU, 1985.

42

Page 37: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

Coordonatele dezvoltării rurale durabile trebuie să pornească de la analiza tridimensională a spaţiului rural: în plan economic, social şi ecologic.

Relaţiile spaţiului tridimensional confirmă că orice acţiune sau fenomen care are loc într-un plan afectează şi celelalte planuri. Spre exemplu o decizie de ordin economic considerată viabilă nu trebuie aplicată în practică fără a analiza influenţa efectelor în plan social şi ecologic. Adoptarea unei decizii bune din punct de vedere economic poate avea efecte negative în plan social sau creşterea efectului în plan ecologic.

În vederea stabilirii anumitor strategii de dezvoltare se impune formarea unor colective mixte multidisciplinare în luarea deciziilor, pentru a evita producerea efectelor negative.

Un rol determinant în dezvoltarea rurală durabilă îl au deopotrivă fiecare membru al comunităţii, primarul şi consilierii locali, guvernul, parlamentul şi societatea civilă care trebuie să aibă în vedere la luarea deciziilor privind promovarea unor acţiuni şi lucrări de investiţii protecţia mediului înconjurător.

În prezent conceptul de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă şi are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:

dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltarea economică şi echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului;

dezvoltarea rurală multisectorială care se referă la crearea de reţele şi parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale societăţii civile în vederea unei abordări multisectoriale;

dezvoltarea rurală integrată sau extensivă, se referă la dezvoltarea mediului rural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extinderea activităţilor din spaţiul rural spre sectorul neagricol şi promovarea agriculturii extensive a cărei coordonată esenţială este transferul informaţional.

1.6.2. Conceptul de dezvoltare rurală integrată şiobiectivele dezvoltării rurale integrate

Raportul mediu – spaţiu rural – agricultură a reprezentat subiectul multor dezbateri din ultimele decenii. Noile abordări situează protecţia mediului şi susţinerea unei dezvoltări rurale durabile drept priorităţi, iar agricultura este considerată cea mai importantă activitate economică a spaţiului rural, dar nu singura.

Conceptul de dezvoltare rurală integrată a fost conturat în cadrul FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură), în urmă cu aproape trei decenii.

Raportul colocviului organizat în 1971 la Roma arată că „prin dezvoltare rurală integrată se înţelege tot ansamblul de măsuri - guvernamentale şi neguvernamentale – care au ca scop difuzarea tehnicilor moderne în rândul populaţiilor rurale şi facilitatea adoptării acestora de către cei interesaţi”.

Aceste tehnici vizează:

43

Page 38: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

- creşterea producţiei, productivităţii şi a veniturilor;- ridicarea nivelului de viaţă din punct de vedere economic şi social;- utilizarea, dezvoltarea şi protejarea mediului înconjurător, care să ofere

locuri de viaţă şi de muncă agreabile şi permanente;- antrenarea persoanelor din mediul rural la participarea din plin şi activ la

viaţa socială a comunităţii.Dezvoltarea agricolă integrată cuprinde elementele dezvoltării rurale integrate

care sunt asociate producţiei, productivităţii şi veniturilor agricole şi alte elemente care au ca rezultat final „creşterea bunăstării agricultorilor”.

Definirea conceptului de dezvoltare rurală integrată a avut la bază constatarea că, pentru cea mai mare parte dintre ţările în curs de dezvoltare, expansiunea agricolă este factorul esenţial al dezvoltării rurale, în sensul că aceasta furnizează principalele elemente economice şi demografice.

„Dezbaterile din cadrul colocviului au examinat rolul statului şi al organizaţiilor profesionale private, necesitatea unei coordonări verticale şi orizontale a diferitelor elemente ale programului dezvoltării agricole şi a subliniat necesitatea unei integrări a diferitelor elemente în subsisteme strategice, cum ar fi facilităţile de aprovizionare, de credit, de comercializare, de înmagazinare şi de prelucrare a produselor, precum şi rambursarea împrumuturilor în unele cazuri” (E. Buciuman, 1999).

După M.A. Zaman3 dezvoltarea rurală integrată apare ca una dintre alternativele cele mai promiţătoare pentru adoptarea şi formularea politicilor şi strategiilor de dezvoltare ca o linie de acţiune care vizează: reducerea discrepanţei dintre viaţa urbană şi cea rurală şi reducerea disparităţilor dintre diferite grupuri de venituri. Scopul final este de ameliorare sau creştere a calităţii vieţii pentru majoritatea populaţiei.

Integrarea este un proces complex care produce schimbări calitative fundamentale în societate, prin crearea şi dezvoltarea unor legături de interdependenţă între sectoare, ramuri şi activităţi, în interiorul unei ţări şi între economiile diferitelor ţări sau grupe de ţări. Integrarea este baza formării structurilor economice moderne, caracteristică epocii contemporane. În economia modernă au avut loc în ultimele două decenii importante schimbări şi se accelerează procesele de globalizare economică.

Prin procesul de integrare are loc structurarea economiilor naţionale, a zonelor economice din care fac parte diferite ţări ale lumii, precum şi a economiei mondiale în ansamblul său, ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a liberalizării schimburilor comerciale.

Formele de integrare au cunoscut diferite grade de intensitate, în funcţie de etapele istorice, interesele şi stadiile de dezvoltare a diferitelor ţări şi zone economice formate pe glob. S-au format şi consolidat grupe de ţări, ca entităţi distincte, zone şi

3 M.A. Zaman – „Quelques aspects du developement rural integré”, în volumul „Raport sur le Simposium international FAO/SIDA/SDE sur le development rural integré”ténu a Berlin Reicherwerder, 19-23 sept. 1977, FAO, Roma, 1978.

44

Page 39: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

regiuni ale lumii care au creat spaţii economice comune, pieţe comune şi care aplică politici economice, financiare şi sociale comune.

„Crearea UE, ca entitate distinctă, cu piaţă unică, politici şi instituţii comune, monedă unică şi importante obiective economice şi sociale privind coeziunea europeană, constituie un model de urmat. Alte forme de organizare a pieţelor comune nu au dat rezultate relevante”.(Letiţia Zahiu, 2000)

În cadrul conferinţelor regionale din cele cinci regiuni ale FAO şi a numeroaselor consultaţii regionale de experţi privind dezvoltarea rurală integrată care s-au ţinut la Colombo, Djakarta, Nairobi, Bogota şi Lomé (1975-1976) au fost formulate obiectivele operaţionale ale dezvoltării rurale integrate. Aceste obiective sunt:

1. creşterea productivităţii sectorului rural, în care agricultura este sectorul principal în cea mai mare parte a ţărilor din lumea a treia (în faza iniţială a dezvoltării lor);

2. asigurarea unei distribuţii echitabile a veniturilor şi oferirea unor suficiente locuri de muncă;

3. ameliorarea infrastructurii lor sociale, economice şi fizice din regiunile rurale;

4. stabilirea unui cadru instituţional pentru competenţa politică şi administrativă, precum şi pentru participarea locuitorilor din mediul rural la luarea deciziilor şi la activităţile comunitare.

Obiectivele enumerate sunt multifuncţionale, intersectoriale şi cu acţiune reciprocă. Pentru deschiderea în perspectivă a unui program de dezvoltare rurală integrată se cere crearea instituţiilor care să aibă în vedere: reforma agrară; o politică de credit; o politică de preţuri şi organizarea pieţelor; o politică a veniturilor; o politică în materie de cooperative; un program demografic şi reformă în administraţie.

Menţionăm că nu există scheme „şablon” pentru dezvoltarea rurală integrată. Fiecare ţară, în funcţie de condiţiile specifice, de posibilităţile sale, de resursele sale precum şi de voinţa politică, adoptă propria politică de dezvoltare rurală integrată.

În general au fost încercate trei metode de dezvoltare rurală integrată:1. dezvoltarea pe zone;2. delegarea autorităţii de decizie şi descentralizarea birocraţiei;3. principiul autonomiei.Pentru a lămuri termenul de zonă în contextul dezvoltării rurale integrate,

Raportul de la Bogota a stabilit lista criteriilor care servesc la delimitarea zonelor:- dimensiunea zonei;- frontierele naturale;- sistemele de transport;- factorii sociali şi culturali;- omogenizarea şi complementaritatea factorilor de producţie.Dezvoltarea pe zone este o componentă necesară a dezvoltării rurale integrate

(conform consultaţiei de la Bogota).

45

Page 40: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Proiectele de dezvoltare rurală contribuie la trasarea cadrului pentru planificarea multifuncţională şi ele trebuiesc adaptate resurselor şi capacităţilor administraţiei. Ele trebuie să permită selecţionarea priorităţilor pe termen scurt şi să asigure interpedendenţă noilor componente ale dezvoltării.

Opţiunea pentru dezvoltare zonală cere prin definiţie consecvenţă în favoarea delegării de autoritate de decizie şi descentralizarea birocraţiei.

La nivel naţional ar trebui restructurate sistemele de planificare şi de administraţie axate pe abordarea sectorială, în aşa fel încât acestea să cuprindă planificarea şi realizarea intersectorială pentru societatea rurală în ansamblul său.

Un rol foarte important în dezvoltarea rurală integrată îi revine familiei. Familia joacă un rol foarte important în dezvoltare. Ea constituie o unitate de bază de producţie şi de consum în mediul rural şi în acelaşi timp este instrumentul şi obiectul procesului însuşi al dezvoltării rurale. Pentru stoparea exodului către oraşe este necesar să fie dezvoltate zonele de origine ale migranţilor, adică mediul rural, prin crearea de locuri de muncă care să permită obţinerea unor venituri suficiente pentru satisfacerea cel puţin a nevoilor vitale fundamentale.

Trebuie îmbunătăţite condiţiile de viaţă ale tuturor locuitorilor din spaţiul rural cu condiţii nefavorabile dar nu numai a celor care lucrează în agricultură.

Documentul numit Agenda 2000 publicat în iulie 1997 de către Uniunea Europeană a introdus două principii noi: rolul multifuncţional al agriculturii şi abordarea integrată a dezvoltării rurale. A scăzut rolul agriculturii ca sursă de venit şi de ocupare a forţei de muncă, dar ea a rămas cel mai important exploatator al pământului, deci cu importanţă majoră din punctul de vedere al mediului rural, în păstrarea bio-diversităţii şi în ocrotirea mediului. Ei fiind „administratorii” acelor meleaguri, merită să fie sprijiniţi de către societate pentru serviciul efectuat în păstrarea valorilor zonei.

„Elementul cheie” al abordării integrate constă în realizarea unor programe extinse şi complexe de dezvoltare rurală4.

Paralel cu preocupările ţărilor în curs de dezvoltare, grupate în jurul FAO, ţările dezvoltate din Europa şi America de Nord reunite în cadrul CEE5/ONU6 au început să identifice şi să promoveze soluţii adecvate dezvoltării rurale.

Astfel CEE/ONU a organizat un seminar asupra problemelor amenajării şi dezvoltării rurale ce a avut loc la Plovdin, în Bulgaria în iunie 1974, care a vizat „identificarea relaţiilor dintre politica guvernamentală din domeniul dezvoltării şi amenajării regionale globale, pe de o parte, şi principalele sarcini ale amenajării şi dezvoltării zonelor rurale pe de altă parte”.

La acest seminar au participat delegaţi din 18 ţări europene şi din America de Nord.

În concluziile generale ale seminarului s-a subliniat că: „Zonele rurale reprezintă cea mai mare parte a teritoriului ţărilor CEE/ONU şi joacă un rol

4 Maria Vincze – Dezvoltarea regională şi rurală, Idei şi Practici, Presa Universitară Clujeană, 2000.5 CEE – Comunitatea Economică Europeană, denumirea Uniunii Europene înainte de 1993.6 ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite – organism internaţional

46

Page 41: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

important în dezvoltarea lor socială. Din această cauză, dezvoltarea acestor zone trebuie să fie planificată raţional şi compatibilă cu obiectivele globale ale naţiunii. Zonele rurale nu ar trebui considerate ca entităţi omogene – ele diferă între ele prin dotarea lor cu resurse naturale, tradiţiile lor culturale şi etnice, nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi tehnică. În numeroase ţări dezvoltarea echilibrată la nivel regional şi ameliorarea nivelelor de viaţă ale satelor au fost principalele obiective urmărite. Progresele tehnice au creat interdependenţe din ce în ce mai mari între agricultură şi industrie şi între oraşe şi sate”.

Dezvoltarea rurală integrată presupune aplicarea unor programe complexe pentru sectoarele economico-sociale din spaţiul rural, corelate, între ele, aflate într-o interdependenţă continuă şi mobilă, astfel încât să favorizeze o dezvoltare durabilă.

Pentru ca zonele rurale să devină locuri de viaţă mai atractive trebuiesc abordate următoarele obiective generale de dezvoltare rurală:

reorganizarea teritoriului; lucrări de îmbunătăţiri funciare; lucrări de îmbunătăţire a căilor de acces; înfrumuseţarea peisajului; conservarea resurselor şi păstrarea echilibrului ecologic; îmbunătăţirea confortului populaţiei.

De asemenea dezvoltarea comunităţilor rurale nu poate fi concepută fără dezvoltarea şi consolidarea gospodăriilor ţărăneşti şi fără evoluţia lor spre ferme moderne. Politica de dezvoltare durabilă trebuie să includă trei direcţii principale:

dezvoltarea gospodăriei, prin sistematizarea şi modernizarea dotărilor acesteia fără alterarea tradiţiilor;

consolidarea fermelor agricole compatibile cu cele ale ţărilor UE; dezvoltarea comunităţilor rurale prin dotări de infrastructură (apă curentă,

telefonie etc.) şi prin asigurarea locuitorilor cu servicii sociale.

1.6.3. Principiile dezvoltării rurale durabile7

Dezvoltarea durabilă este un proces lent de schimbări care permite folosirea pe termen lung a mediului astfel încât dezvoltarea economică să rămână posibilă concomitent cu menţinerea calităţii mediului la un nivel acceptabil.

Principiile dezvoltării durabile în condiţii ecologice sunt: regenerarea resurselor naturale şi păstrarea stocului lor natural la un nivel

acceptabil; reducerea poluării la un „nivel minim de siguranţă”; respectarea limitelor pentru conservarea biodiversităţii; evitarea ireversibilităţii efectelor proceselor economice prin:

strategii orientate către prevenirea riscurilor;

7 Fl. Mărăcineanu şi colab. – Dezvoltare rurală, Editura Ceres, 2003.

47

Page 42: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

orientarea dezvoltării tehnologice în direcţia protejării mediului;

orientarea schimbărilor instituţionale şi a deciziilor economice în direcţia protejării mediului;

distribuţia veniturilor în mod echitabil şi rezonabil.Dezvoltarea durabilă este un proces pe termen lung şi nu poate fi atinsă în

decursul unei generaţii, ceea ce înseamnă că trebuie făcute eforturi pentru începerea acestui proces.

Durata îndelungată a procesului de dezvoltare durabilă este generată de următorii factori:

creşterea populaţiei pământului; scăderea constantă a resurselor globale; lipsa unor acorduri internaţionale asupra exploatării excesive a resurselor

naturale; existenţa unui decalaj îndelungat în cadrul proceselor din ecosisteme; existenţa unor aspecte încă neînţelese ale relaţiei mediu-economie; implicarea factorului uman: oamenii trebuie să aibă necesităţile de bază

satisfăcute (asigurate) pentru a fi interesaţi într-un scop altruist cum este dezvoltarea durabilă;

toate naţiunile trebuie să fie dispuse să coopereze şi să contribuie financiar la acest proces;

existenţa şi a altor probleme etice.Rezultă că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută decât ca o relaţie între

următoarele elemente: cultura, din care rezultă ce funcţii ale societăţii şi ce schimbări de

comportament sunt esenţiale pentru aplicarea dezvoltării durabile; structura, care trebuie să precizeze organizarea modului de realizare a

dezvoltării durabile; tehnologia, care trebuie să stabilească mijloacele tehnologice prin care se

poate realiza dezvoltarea durabilă.Aplicarea acestor principii în cadrul Uniunii Europene a făcut obiectul

Conferinţei Europene asupra Dezvoltării rurale (Cork, Irlanda, 7-9.XI.1996, Anexa 2) care a elaborat declaraţia de la Cork. Documentul cuprinde direcţiile recomandate statelor din U.E. pentru implementarea unei dezvoltări durabile:

în ansamblul evoluţiei societăţii, dezvoltarea rurală trebuie să fie prioritară. Ea trebuie să devină principiul fundamental care să susţină politica în mediul rural prin care să se asigure: inversarea exodului rural, combaterea sărăciei, stimularea forţei de muncă, protecţia şi ameliorarea mediului rural;

abordarea integrată a activităţilor prin care se asigură caracterul multidisciplinar şi aplicarea multisectorială a dezvoltării durabile.

48

Page 43: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.2. – Rurarul şi urbanul

1.6.4. Factorii dezvoltării rurale durabile8

Persoanele care pot influenţa mersul vieţii economiei rurale şi care pot participa la o dezvoltare durabilă a spaţiului rural să regăsesc la nivelul tuturor structurilor:

- fiecare membru al comunităţii;- alesul comunităţii locale (primarul);- guvernul;- parlamentul;- societatea civilă.Toţi au un rol esenţial în crearea şi implementarea unui mecanism dedezvoltare durabilă, a oricărei comunităţi. Sunt necesare politici de dezvoltare

rurală, stabilirea unor strategii care să ţină seama de diagnoza locală, evaluarea reală a vieţii economico-sociale a individului şi a comunităţii, a programelor guvernamentale şi a orientărilor politice.

1. Pentru o dezvoltare rurală durabilă, primul factor responsabil este parlamentul care trebuie să trateze la modul cel mai serios problema dezvoltării rurale prin emiterea unor legi stabile, care să pornească de la realitatea actuală, în vederea asigurării unui cadru instituţional care să vină în sprijinul economiei rurale, a protejării producătorului şi activităţii sale. Legislaţia trebuie să asigure continuitatea programelor iniţiale.

2. Al doilea factor important al dezvoltării durabile este guvernul atât la nivel naţional cât şi prin reprezentanţii regionali şi locali.

Guvernul dispune de toate pârghiile economico-financiare care intervin în economia rurală şi de iniţiativă legislativă care poate completa cadrul legislativ. De aceea politica guvernamentală în domeniul dezvoltării durabile poate avea efecte de progres, regres sau stagnare.

Programele guvernamentale trebuiesc elaborate pe termen lung şi mai ales să fie finalizate, indiferent de „culoarea” politică a guvernanţilor care se succed la putere.

3. Al treilea factor care „joacă” un rol important în dezvoltarea rurală este alesul comunităţii rurale (primarul).

Acesta trebuie să reprezinte interesele membrilor comunităţii şi să acţioneze în spiritul comunităţii. El are un rol determinant în procesul de dezvoltare al comunităţii deoarece este persoana care administrează comunitatea rurală. Trebuie să devină iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare şi să vină în sprijinul iniţiativelor locale. Scopul final al acestuia trebuie să conducă la consolidarea dezvoltării comunităţii.

4. Al patrulea factor responsabil al dezvoltării rurale dar nu ultimul este individul şi comunitatea.

Comportamentul individului fie el fermier, mic întreprinzător, specialist, funcţionar public etc., contribuie atât la definirea comunităţii, la evoluţia şi

8 Şt. Mitrache – Dezvoltarea durabilă rurală, Editura Planeta, 2000.

49

Page 44: SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

prosperitatea individuală, cât şi la progresul comunităţii.5. Într-un stat democrat societatea civilă este un partener activ în elaborarea şi

implementarea programelor de dezvoltare durabilă.Locul acesteia se regăseşte la nivelul fiecărui factor (guvern, parlament,

comunitate, individ) în dezvoltarea durabilă şi joacă rol de feed-back în activitatea fiecăruia, în scopul concentrării atenţiei spre programe care să asigure creşterea progresului în economia rurală.

Societatea civilă are posibilitatea de a se organiza în multiple forme ca: asociaţii, fundaţii, federaţii pentru a acţiona în scopul dezvoltării spaţiului rural prin programe, manifestându-se sub diferite forme de luptă şi protest faţă de politicile guvernamentale, care pot conduce la regres sau stagnare a vieţii economice şi sociale rurale.

50