sociologie examen intrebari

55
1. Analiza puterii in relatia interpersonala Nu există putere decât în raport cu alţii, arăta Weber. Puterea este o relaţie. Oamenii se influenţează reciproc, pot avea putere asupra celorlalţi. Puterea individului A asupra individului B înseamnă capacitatea lui A de a-l determina pe B să facă ceva (sau să nu facă) dacă (nu) ar fi intervenit A. Pentru mai multă claritate este necesar să nuanţăm această definire, să avem în vedere caracterul voluntar al determinării, influenţării unui individ de către altul, introducând voinţa, intenţia 1 . Putem vorbi de puterea lui A asupra lui B dacă B îşi schimbă comportamentul, dar nu în sensul vrut, dorit de către A? Oamenii au atribute bio-psiho-etno-socio-culturale diferite. Individul A poate să-l influenţeze, să-l determine pe B, dar şi B poate să-l influenţeze, să-l determine pe A. Relaţia de putere în viaţa cotidiană se negociază, spun Crozier, Bourdieu ; numai că analiza vieţii socioumane cotidiene trebuie făcută cu conceptele sociologiei: câmp, capitaluri, habitus, reproducere etc. care ne arată că puterea este inegal împărţită, este disimetrică, fiindcă ea ţine şi de „calităţile” individului, dar şi de relaţiile dintre indivizii cu capitaluri diferite. Puterea nu este atributul unei persoane (omul nu are putere la el, aşa cum are stilou sau carnet), cât o proprietate a relaţiei dintre persoane. În analiza puterii în relaţia interpersonală trebuie să ţinem seama de faptul că orice fenomen social se explică (şi) prin agregarea acţiunilor individuale, utilizând conceptele de actor, situaţie, scopuri, resurse, semnificaţii, efect de agregare, efect pervers ş. a. (din sociologia lui R. Boudon 2 - “individualismul 1 M. Crozier, Le phenomene bureaucratique, Seuil, Paris, 1963, pp. 176-215. 2 R. Boudon, Effets pervers et ordre social, PUF, Paris, 1977.

Upload: richard-dominic

Post on 24-Dec-2015

42 views

Category:

Documents


2 download

DESCRIPTION

Sociologie Examen Intrebari

TRANSCRIPT

1. Analiza puterii in relatia interpersonala

Nu există putere decât în raport cu alţii, arăta Weber. Puterea este o relaţie. Oamenii se influenţează

reciproc, pot avea putere asupra celorlalţi. Puterea individului A asupra individului B înseamnă

capacitatea lui A de a-l determina pe B să facă ceva (sau să nu facă) dacă (nu) ar fi intervenit A.

Pentru mai multă claritate este necesar să nuanţăm această definire, să avem în vedere caracterul voluntar

al determinării, influenţării unui individ de către altul, introducând voinţa, intenţia1.

Putem vorbi de puterea lui A asupra lui B dacă B îşi schimbă comportamentul, dar nu în sensul vrut, dorit

de către A?

Oamenii au atribute bio-psiho-etno-socio-culturale diferite. Individul A poate să-l influenţeze, să-l

determine pe B, dar şi B poate să-l influenţeze, să-l determine pe A.

Relaţia de putere în viaţa cotidiană se negociază, spun Crozier, Bourdieu ; numai că analiza vieţii

socioumane cotidiene trebuie făcută cu conceptele sociologiei: câmp, capitaluri, habitus, reproducere etc.

care ne arată că puterea este inegal împărţită, este disimetrică, fiindcă ea ţine şi de „calităţile” individului,

dar şi de relaţiile dintre indivizii cu capitaluri diferite. Puterea nu este atributul unei persoane (omul nu

are putere la el, aşa cum are stilou sau carnet), cât o proprietate a relaţiei dintre persoane. În analiza

puterii în relaţia interpersonală trebuie să ţinem seama de faptul că orice fenomen social se explică (şi)

prin agregarea acţiunilor individuale, utilizând conceptele de actor, situaţie, scopuri, resurse, semnificaţii,

efect de agregare, efect pervers ş. a. (din sociologia lui R. Boudon 2 - “individualismul metodologic”), ca

şi conceptele sociologiei relaţiilor (strategiile terţului, rolul de articulator, puterea corelată cu scorul de

centralitate etc.).

2. Analiza puteri la nivel interpersonal, de grup si social

Analiza vieţii socioumane cotidiene trebuie făcută cu conceptele sociologiei: câmp, capitaluri, habitus, reproducere etc. care ne arată că puterea este inegal împărţită, este disimetrică, fiindcă ea ţine şi de „calităţile” individului, dar şi de relaţiile dintre indivizii cu capitaluri diferite. Puterea nu este atributul unei persoane (omul nu are putere la el, aşa cum are stilou sau carnet), cât o proprietate a relaţiei dintre persoane. Şansa tipică de a putea dispune de bunuri defineşte situaţia de clasă a unei persoane, iar o clasă socială este ansamblu indivizilor care se găsesc în aceeaşi situaţie de clasă. Tipul de şansă legată de piaţă este momentul decisiv care pune în evidenţă o condiţie comună destinelor indivizilor. În acest caz situaţia de clasă se reduce la situaţia de piaţă

3. Caracterizarea genarala a sociologiei lui Durkeim

1 M. Crozier, Le phenomene bureaucratique, Seuil, Paris, 1963, pp. 176-215.2 R. Boudon, Effets pervers et ordre social, PUF, Paris, 1977.

EMILE DURKHEIM (1858-1917) a luptat pentru instituţionalizarea sociologiei.

“Sociologii trebuie să se informeze asupra tuturor cercetărilor care se fac în istorie, drept, asupra

moravurilor, religiei, economiilor etc.”, spunea el în programul pe care-l publica în revista Année

sociologique. Sociologul trebuie să evalueze critic “explicaţiile la modă” privind relaţiile şi

activitatea oamenilor în societate. Liantul social nu este numai politic (nu depinde doar de

guvernările temporare), nu este nici esenţial economic (doar rezultatul acţiunii oamenilor care-şi

urmăresc propriile interese) ci este, înainte de toate, moral (regulile morale sunt condiţii

fundamentale ale “solidarităţii” sociale). În cartea sa Despre diviziunea muncii sociale s-a

străduit să arate că diviziunea muncii are un caracter moral deoarece constrînge oamenii să se

plieze după anumite exigenţe sociale pentru a-şi putea afla locul adecvat în societate:

“Există o lege generală care arată că agregatele parţiale care fac parte dintr-unul mai vast

pot să-şi distingă slab propria lor individualitate. Cu cît este mai extinsă diviziunea muncii, cu

atît părţile societăţii sînt mai distincte. Diviziunea muncii este, deci, cu atît mai mare cu cît este

mai mare numărul indivizilor care se află în contact suficient de puternic încît să reacţioneze

unii faţă de ceilalţi. Dacă vom numi densitate dinamică sau morală apropierea sau contactul

activ al indivizilor, putem spune că diviziunea muncii se extinde direct proporţional cu

densitatea morală sau dinamică a societăţii”.

Durkheim a construit două modele pentru a surprinde relaţiile dintre individ şi societate:

unul în care redusa diviziune a muncii în colectivitate face ca relaţiile între oameni să fie

de “solidaritate mecanică”;

altul în care diviziunea muncii extinsă face posibile relaţii de “solidaritate organică”.

Pentru a cunoaşte adecvat modelul de solidaritate existent într-o societate, trebuie să căutăm

indicatori şi să observăm faptele. “Dreptul – spune Durkheim – reproduce formele principale de

solidaritate socială, fiindcă el codifică în scris regulile imperative ale vieţii sociale şi variază în

diferitele societăţi ca şi relaţiile sociale pe care le reglementează”. Inventariind, clasificând

diferitele forme de drept, vom putea desprinde diferite forme de solidaritate socială.

Plecând de la sancţiunile pe care le codifică dreptul vom putea distinge dreptul represiv şi

dreptul restitutiv. Aceste tipuri de drept ne trimit la stări ale conştiinţei colective diferite:

- dreptul represiv trimite la relaţii sociale între oameni cu credinţe comune, stricte şi

permanente (de exemplu, să nu atingi un obiect sacru; pedeapsa dată celui care încalcă această

interdicţie ţine de o reacţie pasională, colectivă a grupului care se răzbună pentru ultrajul adus) ;

- dreptul restitutiv trimite la infracţiuni comise în diferitele segmente, în părţile

specializate ale corpului social, conform diviziunii muncii (agricultorii, negustorii etc.);

infracţiunile provoacă reacţii locale, ale unor unităţi sociale, nu ale întregii colectivităţi, deci

intensitatea reacţiilor este mai slabă şi nu mai este pasională, ci raţională, şi pentru a repune în

echilibru ce a fost deranjat.

Ca să ilustreze aplicabilitatea metodologiei propuse, Durkheim a scris cartea Sinuciderea.

Nu întâmplător a ales studiul sociologic al unui asemenea act: ce este mai profund ancorată în

conştiinţa individuală decât decizia de a-ţi pune capăt vieţii ? Şi totuşi, arată Durkheim, “fiecare

societate are, în fiecare moment al istoriei sale, o aptitudine definită pentru sinucidere”.

Intensitatea relativă a acestei aptitudini se măsoară prin raportul dintre cifra globală a

sinucigaşilor şi populaţie, după vârstă, sex, religie etc. Într-o societate dată putem calcula “rata

sinuciderii”. “Fenomenul sinuciderii” este observabil prin sinuciderile individuale, de aceea este

necesar să identificăm un mare număr de cazuri, să le descriem, analizăm, pentru a putea stabili

clase, tipuri,“curente sinucidogene”, cauze etc. Explicaţiile ce s-au dat sinuciderii au fost

numeroase (în psihopatologie, în biologie etc. şi ele s-au referit la influenţa eredităţii, climatului,

astrelor etc.). Durkheim propune o explicaţie sociologică a sinuciderii.

Integrarea este un concept care surprinde modul în care grupul atrage individul, şi-l

aproprie, prin propunerea de scopuri comune, prin acţiuni comune etc. Grupul bine integrat ţine

indivizii dependenţi de el, în serviciul lui, nu-i lasă pradă propriilor fantasme. Într-un grup

integrat, coerent, echilibrat există un continuu schimb de idei, de sentimente, o coparticipare la

energia colectivă, fiecare întărindu-şi energia proprie şi fiind împăcat cu sine şi cu ceilalţi.

Numai că integrarea nu se realizează automat.

Reglarea socială poate fi asigurată prin autoritatea morală pe care societatea o exercită

asupra indivizilor. Ea poate fi realizată de către o putere ascultată, o autoritate urmată din respect

şi nu de frică.

Integrarea şi reglarea sunt complementare.

Societatea, grupul “constrâng” individul, produc indivizii, îi socializează mai mult sau mai

puţin adecvat. Ei se pot dezvolta normal, sau se pot gîndi chiar la sinucidere, o pot chiar face

atunci când se rup legăturile cu grupul, societatea, atunci când reglarea este excesivă sau prea

slabă, când integrarea socială este prea puternică sau prea slabă, când procesul de socializare este

defectuos. Dacă grupul în care trăieşte este slab, slăbit, individul depinde puţin de el, se ghidează

după propriile lui instincte şi interese. Egoismul este o stare în care eul individual se afirmă în

exces; sinuciderea egoistă este tipul de sinucidere ce rezultă din individuarea peste măsură.

Cînd putem face afirmaţia că grupul social este slab şi nu integrează adecvat individul ?

După ce mergem pe teren pentru a vedea cum se petrec lucrurile în familii, în grupuri

confesionale, în grupuri profesionale. Putem afla, în acest fel, că “grupurile familiale”, “familiile

conjugale” solide protejează mai bine membrii, îi feresc de gîndul sinuciderii; putem afla că mai

curînd se sinucid oamenii izolaţi, singuri, celibatarii, văduvele. Numărul mai mare de sinucideri

în rândul protestanţilor, explică Durkheim, se datorează faptului că biserica lor este mai puţin

integrată decât cea a catolicilor.

În viaţa socială nimic nu-i bun fără măsură, spune Durkheim. Omul pe care grupul, pe care

societatea nu-l integrează datorită faptului că-s slabe, slăbite, este mai uşor tentat să se sinucidă;

la fel de uşor se poate sinucide şi cel care e integrat cu forţa, cel a cărui integrare s-a făcut prin

presiuni sociale puternice. “Când eşti obişnuit din copilărie să nu pui preţ pe propria viaţă şi să-

i dispreţuieşti pe cei care ţin în exces la ea […] este mai uşor să-ţi pui capăt zilelor plecând de

la un pretext oarecare […]. În societăţile primitive se întâmplă astfel de cazuri, fiindcă acestea

nu se pot menţine decât dacă individul nu are interese proprii; sinuciderea individului se

datorează lipsei de personalitate – caracteristica morală a primitivului.”

Cum procedăm deci pentru a studia sociologic religia? Trebuie să aflăm pe teren forme

elementare de viaţă religioasă şi să încercăm a ne plasa în locul credincioşilor („ne punem în

pielea lor”) pentru a resimţi ceea ce resimt ei. În lumea modernă şi contemporană fenomenul

religios este de o extraordinară complexitate, dar putem afla şi forme elementare de viaţă

religioasă, de exemplu, la triburile australiene. Una dintre aceste forme religioase este

totemismul. Durkheim propune să luăm contact cu această realitate religioasă şi să distingem

între gândirea şi practica religioasă a oamenilor aderenţi. Dacă ajungem să cunoaştem credinţe

şi practici religioase elementare, vom constata că oamenii care le pun în act împart lucrurile

reale sau ideale în sacre şi profane. Lucrurile sacre sunt cele protejate, izolate etc. Restul este

profan. Nici un obiect nu este sacru în sine. Divizarea lumii în sacru şi profan este o trăsătură

distinctivă a gândirii religioase; credinţele, miturile, legendele sunt reprezentări, sau sisteme de

reprezentări, care exprimă natura lucrurilor sacre, virtuţile şi puterile ce le sunt atribuite, istoria

lor, raporturile lor unele cu altele şi cu lucrurile profane. Prin lucruri sacre nu trebuie să

înţelegem doar “zei”, “spirite” etc.; o piatră, o bucată de lemn, o casă, într-un cuvânt orice lucru

poate fi sacru. Un rit poate avea caracter sacru (există cuvinte, formule care nu pot fi pronunţate

decât de persoane con-sacrate). Cercul obiectelor sacre nu este delimitat o dată pentru totdeauna.

Într-o perioadă, într-un anumit spaţiu social pot fi venerate pietre, plante, animale, în alte spaţii,

intervale temporale pot fi venerate altele. Aria lor este variabilă după religii (Formele elementare

ale vieţii religioase, p. 50). Această distincţie între sacru şi profan împarte şi oamenii în două

lumi rivale (care au relaţii între ele, altfel profanul ar fi privat de orice posibil contact cu lumea

sacrului). Ar trebui să ne întrebăm ce a putut determina omul să vadă în lume două lumi

eterogene, incomparabile, incompatibile, în timp ce, în experienţa sensibilă, cotidiană, nimic nu

pare să sugereze o dualitate atât de radicală, spune Durkheim. Tot el formulează un răspuns:

cercetând triburile australiene, putem constata că în viaţa de zi cu zi, pentru a-şi satisface nevoile,

oamenii se răspândesc pe un ţinut imens; când se adună laolaltă, spre deosebire de monotonia

vieţii lor individuale cotidiene, pasiunile sunt exacerbate, viaţa devine plină, surexcitată, exaltată;

oamenii parcă nu mai sunt ei înşişi, colectivitatea îşi afirmă supremaţia asupra individului. În

această efervescenţă colectivă se naşte ideea religioasă. Societatea suscită în spiritul indivizilor

credinţa în ceva care îi depăşeşte. “Trebuie să alegem între Dumnezeu şi societate. Nu examinez

aici motivele ce pot îndemna la o alegere sau alta; arăt însă, că din punctul meu de vedere,

alegerea mă lasă indiferent, fiidcă eu nu văd în divinitate decât societatea transfigurată, gândită

simbolic”, conchide Durkheim.

Sociologia are ca scop ameliorarea stării societăţii. “Cercetările nu merită o oră de osteneală

dacă au doar interes pur speculativ”, afirmă Durkheim. Viaţa socială trebuie cunoscută aşa cum

este. Doar astfel putem ajunge să distingem normalul de patologic, doar pe această bază putem

face reformă. Dar trebuie să cercetăm, să cunoaştem înainte de a acţiona, ne îndeamnă

sociologul francez.

4. Care este deosebirea dintre sex si gen?

Sex şi gen

În bărbaţi şi femei există diferenţe biologice, anatomice. Folosim noţiunea de sex pentru a

identifica diferenţele fizice ale corpurilor şi noțiunea de gen pentru a releva alte diferenţe

(psihosociale şi culturale) pe care oamenii le-au construit plecând de la diferenţe fizice şi le-

au transmis mai departe, fiind învăţate social. Este cert că există diferenţe (hormonale, de

exemplu) între sexe (testosteronul3 este asociat cu „tendinţa masculină spre violenţă”), dar

majoritatea diferenţelor de comportament între bărbaţi şi femei sunt învăţate. Familia, mediul

(mai ales mass-media) determină o socializare specifică a bărbatului şi a femeii. Încă din

primii ani ai socializării există diferenţe în privinţa modului de a trata băieţii şi fetele (despre

fetiţe se spune că sunt „dulci”, delicate, despre băieţi că sunt “bărbaţi”, „duri” etc.). Există o

mulţime de semne preverbale care fac pe copii să înveţe diferit genul: hainele bărbaţilor şi

femeilor diferă, comportamentele lor sunt diferit apreciate, jucăriile, cărţile cu poze etc. arată

postùri diferite şi specifice băieţilor şi fetelor, bărbaţilor şi femeilor, programele TV

accentuează diferenţele dintre atributele masculinităţii şi cele ale feminităţii.

S-au făcut experimente în care li s-a cerut părinţilor să spună care jucării sunt potrivite pentru

fete şi care pentru băieţi; ei au ales imediat, în acord cu distincţiile ce se fac tradiţional între

jucăriile pentru fetiţe şi cele pentru băieţi (păpuşi pentru fetiţe, maşinuţe sau pistoale pentru

băieţi...). Părinţii pot încerca să-şi crească copii fără să discrimineze în funcție de gen. Acum

sunt unele încercări de a prezenta fetele puternice, independente, cu arma în mână, care luptă

cu bărbaţii şi-i înving, sau încercări de a prezenta băieţi care plâng, se vaită etc.).

Există o bază biologică a sexualităţii, dar aceasta nu se explică doar prin biologie, ci și prin

influenţe sociale asupra comportamentului sexual. În general, în societățile europene este

acceptată heterosexualitatea (bază a căsătoriei şi familiei), dar în diferitele societăţi de pe

glob există şi homosexuali, bisexuali, transsexuali. Practicile sexuale sunt şi ele diferite –

unele legale, altele ilegale, imorale. Aceasta înseamnă că în diferitele societăţi există norme

sexuale care aprobă unele practici şi dezaprobă altele (de exemplu, documente istorice arată

că homosexualitatea exista şi era acceptată la grecii antici; biserica creştină a dus la

îndătinarea şi acceptarea anumitor practici sexuale: este acceptabil doar actul sexual între

bărbat şi femeie necesar reproducerii) şi la condamnarea altora (adulterul4, incestul5 etc.);

medicii au formulat treptat și alte restricţii. Este dificil de cercetat comportamentul sexual al

oamenilor, fiindcă oamenii pot să nu spună adevărul despre viaţa lor intimă, iar atunci când

asemenea studii se fac, concluziile pot fi suscita discuţii pro sau contra.

Au existat şi există mişcări care propovăduiesc libertatea sexuală, cer recunoaşterea

homosexualităţii etc. În general, există un conservatorism sexual, dar la ora actuală, în

3 Testosteronul este principalul hormon masculin. Acesta permite apariția caracterelor masculine la oameni.4 Infracțiune care constă în încălcarea fidelității conjugale de către unul dintre soți.5 Infracțiune care constă în întreținerea de relații sexuale între părinți și copii sau între frați și surori.

societăţile democratice, civilizate, femeile se simt mai libere sexual decât în epocile

anterioare, bărbaţii sunt mai toleranţi, a scăzut şi intoleranţa faţă de homosexuali etc.

Atunci când bărbatul şi femeia oferă plăceri sexuale pe bani apare prostituţia. Acest fenomen

se leagă de înmulţirea comunităţilor, de dezvoltarea oraşelor mari etc. (în comunitatea

tradiţională controlul social era mai mare). În general, se prostituează femei din medii sărace,

care n-au bani, nu-şi găsesc de lucru etc. Este o rezoluţie ONU care condamnă pe cei care

profită de pe urma prostituţiei, dar nu condamnă practicarea ei. Este condamnată prostituţia în

rândul minorilor.

5. Care este obiectul de studiu al sociologiei?

Sociologia îşi dă ca obiect de studiu faptele sociale 6. Nu tot ce se întâmplă în societate este “fapt social”... Însă există un ansamblu de moduri de a fi, de a gândi, simţi, acţiona, care prezintă remarcabila proprietate de a exista în afara conştiinţelor individuale, cărora li se impun constrângător. A te alimenta este un fapt biologic; a consuma anumite alimente, folosind beţişoare sau tacâmuri de argint, a lua masa în compania anumitor persoane, după un anumit ritual etc., constituie fapt social. Când mă achit de sarcina de frate, soţ sau cetăţean, când îmi îndeplinesc angajamentele asumate, arată E.Durkheim, eu îndeplinesc îndatoriri care sunt definite în afara mea şi a actelor mele, în drept şi în moravuri. Chiar atunci când acestea sunt în acord cu sentimentele mele şi eu le resimt interior realitatea, ele nu încetează a fi obiective; nu devin subiective, fiindcă nu eu le-am făcut, ci le-am primit prin socializare, prin educaţie. De câte ori ajungem să ignorăm, să uităm unele obligaţii, putem consulta „codurile” şi interpretările autorizate ale acestora. Nu numai că aceste tipuri de conduită şi de gândire sunt exterioare individului, dar ele sunt dotate cu o putere coercitivă şi imperativă în virtutea căreia se impun lui, fie că vrea, fie că nu. Este adevărat că acest cuvânt, constrângere, irită partizanii individualismului absolut, care spun că individul este cu totul autonom. Dar cea mai mare parte a ideilor, tendinţelor noastre etc. nu sunt elaborate de către noi, ci le aflăm, ne vin dinainte, ne vin dinafară, ni se impun. Noi nu mai resimţim constrângerile sociale dacă ne jucăm rolurile aşa cum se aşteaptă de la noi, conform valorilor, normelor, regulilor în vigoare. Exterioritatea faptului social faţă de conştiinţa individuală este dată de anterioritatea istorică a valorilor, normelor, regulilor în raport cu existenţa noastră individuală. Noi învăţăm să gândim, să simţim, să ne comportăm, să acţionăm. Prin educaţie ne însuşim valori, norme, reguli care devin constrângătoare pentru noi.

6 În Regulile metodei sociologice (1982), Durkheim se axează pe fapte sociale pentru a critica teoriile psihologice despre comportamentul uman şi societate. Faptele sociale sînt : colective, stabile, exterioare indivizilor, constrîngătoare pentru aceştia. În general, oamenii nu resimt caracterul constrîngător al faptelor sociale. Educaţia primită, socializarea fac ca oamenii să interiorizeze normele, modurile de a fi, acţiona, gîndi, simţi acceptate într-un mediu, grup. Cei care nu se conformează exigenţelor grupului cărora aparţin sînt sancţionaţi (prin dezaprobare etc., pînă la excluderea din grup). Faptele sociale sunt fenomene colective: instituţii sociale, religii, forme politice, structuri de rudenie, coduri juridice, sinuciderea, crima etc. Faptele sociale trebuie tratate ca lucruri. În Sinuciderea (1897) Durkheim consideră că sinuciderea măsurabilă, ratele sinuciderii pot fi corelate cu diferite circumstanţe sociale (el a creat teoria socială a cauzelor sinuciderii). Durkheim şi şcoala sa au studiat o gamă largă de fapte sociale, inclusiv familia, rudenia, diviziunea muncii, religia etc.

“Noi nu spunem că faptele sociale sunt ca lucrurile materiale […]. Ce este un lucru ? Lucrul se opune ideii […]. Este lucru orice obiect de cunoaştere care nu e în mod natural penetrabil de către inteligenţă, despre care nu putem folosi o noţiune adecvată prin simplul procedeu al analizei mentale; un lucru este tot ceea ce spiritul nu ajunge să înţeleagă decît cu condiţia de a ieşi din el însuşi, prin observaţii şi experimentare, trecând progresiv de la caracteristicile sale exterioare şi accesibile, la cele mai puţin vizibile, mai profunde. Tratând faptele ca lucruri, nu înseamnă doar să le clasificăm în cutare sau cutare categorie a realului, ci înseamnă a avea faţă de ele o anumită atitudine mentală, înseamnă a aborda studiul lor plecând de la principiul că ignorăm cu totul că sînt ceea ce sunt, de la principiul că proprietăţile caracteristice ca şi cauzele de care depind nu pot fi descoperite prin introspecţie” (Regulile metodei sociologice).Aşadar, în cunoaşterea faptelor sociale, sociologul trebuie să procedeze ca şi fizicianul, biologul etc. atunci când aceştia se angajează în cunoaşterea unor regiuni neexplicate ale domeniului lor, adică să se aştepte să facă noi şi noi desoperiri care-i pot surprinde, tulbura, deconcerta. Cunoaşterea sociologică începe prin desprinderea de cunoaşterea spontană. Sigur că nu este simplu, dar sociologul trebuie să lase la o parte credinţe, pasiuni, sentimente, prejudecăţi, moduri obişnuite, tradiţionale, confortabile de a cunoaşte şi gândi, chiar dacă prin aceasta el poate deveni stânjenitor, poate deranja. Un fapt social se explică prin alt(e) fapt(e) sociale. Trebuie să căutăm cauzele eficiente şi să evidenţiem funcţia (funcţiile) pe care le îndeplinesc faptele sociale. “Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele sociale antecedente şi nu printre stările conştiinţei individuale”.

6. Care sunt caracteristicile spiritului pozitiv?

Şi domeniile cunoaşterii parcurg cele trei stadii, însă nu toate ating stadiul pozitiv în acelaşi

timp. “Acum când spiritul uman a fondat fizica celestă, fizica terestră – fie mecanică, fie

chimică, fizica organică – fie vegetală, fie animală, îi rămâne să termine sistemul ştiinţelor de

observaţie fondând fizica socială”. Începând cu lecţia a 47-a din “cursul de filosofie pozitivă”,

Comte numeşte « fizica socială » sociologie7, pe care o distinge de celelalte ştiinţe ale timpului.

În cadrul sociologiei, Comte distinge statica socială de dinamica socială. Statica are ca

obiect studiul pozitiv – raţional, experimental – al stării societăţii, al acţiunilor şi reacţiilor

reciproce între părţile sistemului social, iar dinamica studiază evoluţia, progresul societăţilor.

În stadiul pozitiv de devenire a societăţii, dominant este spiritul pozitiv care înseamnă

rigoare, obiectivitate, raţionalitate (realism în opoziţie cu himeric, util în opoziţie cu

neimportant, sigur în opoziţie cu indecis, precis în opoziţie cu vag, relativ în opoziţie cu absolut,

capacitatea de a construi, de a organiza). Formula sacră a lui Comte, a pozitivismului, a fost:

“Iubirea ca principiu, Ordinea ca bază, Progresul ca scop”.

7. Ce inseamna agregarea comportamentelor si efectele emergente? 7

Noi observăm, analizăm comportamentele individuale (oamenii vorbesc, se salută, iau atitudine,

muncesc, se distrează, intră in conflict, negociază, iau decizii, acţionează etc.), însă acestea sunt sociale

prin condiţiile în care au loc, prin cauzele apariţiei, prin formă şi rezultat (vorbim limba pe care am

învăţat-o, folosim unelte construite deja, intrăm în relaţie cu ceilalţi după reguli pe care le aflăm deja într-

o societate, într-o comunitate).

Orice fapt este social ? Pentru a putea răspunde, ar trebui să-i aflăm cauzele (Durkheim) şi

semnificaţia (Weber). Este social un element al ansamblului social atunci cînd se supune regulilor.

Fiecare om alege, decide singur, conform cunoştinţelor, priceperilor, obiectivelor, intereselor, deciziilor

sale. Agregarea (R. Boudon) acestor alegeri, decizii individuale are efecte interesante.

Să luăm exemplul votului. Fiecare alege singur dintre candidaţii propuşi de către partide, după ce face (sau

nu) efortul de a cunoaşte programe politice, platforme politice, candidaţi, urmăreşte dezbateri televizate etc.

Şi totuşi este greu să legăm rezultatul alegerilor de voinţa unui individ alegător sau altul. Ele sînt rezultatul,

efectul agregării deciziilor independente.

Să luăm alt exemplu. La sfîrşit de săptămînă, ieşenii vor să iasă din aglomeraţie, să stea liniştiţi la marginea

oraşului, în pădure fiecare decide singur să facă acest lucru, fără să se consulte cu alţii rezultatul poate fi

însă aglomeraţia pe drumul pînă acolo, lume multă la ”pic-nic”, muzică, zgomot etc., deci un rezultat

contrar intenţiilor fiecăruia (efectul pervers al agregării deciziilor individuale).

Deciziile individuale nu sunt întrutotul independente. Un alegător ţine seama de deciziile probabile ale

altor alegători cel care vrea să iasă la iarbă verde să aibă linişte poate anticipa deciziile similare ale altora

şi îşi poate modifica propria alegere etc.; votul poate fi individual, dar opinia, atitudinea pe care o

exprimă este una publică, iar opinia publică este rezultatul unei construcţii istorice şi cotidiene, cu alte

cuvinte este elaborată în timp, este o elaborare colectivă, complexă, în care deciziile sunt interdependente.

R. Boudon (în L’Inegalité des chances, 1973) analizează educaţia şi propune o altă explicaţie pentru

nereuşita şcolară, profesională, socială prin alegerile individuale; fiecare caută să facă studii cît mai

„înalte” şi mai multe, sperînd să ajungă pe o cît mai bună poziţie socială care să-i permită un post bun, bine

plătit etc. Dacă fiecare procedează astfel, se produce o inflaţie a diplomelor (foarte mulţi cu diplome luptă

pentru un post, deci scade “valoarea” diplomei, tinerii cu diplomă de studii superioare azi, pot să nu ocupe

un post pe care părinţii lor îl ocupau fără probleme cu diploma de bacalaureat).

8. Ce sunt categoriile socioprofesionale? Exemple

volumul Donnees sociales (editat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice, Paris)

utilizează expresia „categorii socioprofesionale” pentru a desemna:

1. Agricultorii

1. 1. din mica exploatare1. 2. exploatare medie1. 3. din unităţi agricole mari

2. Meşteşugarii, comercianţii, şefii de întreprinderi3. Cadre şi profesii intelectuale superioare

3. 1. profesii liberale3. 2. profesii intelectuale şi artistice3. 3. cadre din funcţii publice 3. 4. profesori, profesii ştiinţifice3. 5. profesii din informare, arte, spectacole3. 6. cadre din întreprinderi3. 7. cadre din administraţie, comerţ, întreprinderi3. 8. ingineri

4. Profesiile intermediare4. 1. profesii intermediare din învăţământ, sănătate, funcţii publice şi asimilate4. 2. institutori şi asimilaţi4. 3. profesii intermediare din sănătate şi asistenţă socială4. 4. profesii intermediare administrative în funcţii publice4. 5. profesii intermediare administrative şi comerciale din întreprinderi4. 6. tehnicieni4. 7. maiştri

5. Funcţionarii5. 1. funcţionari publici5. 2. funcţionari civili5. 3. poliţişti, militari5. 4. funcţionari din administraţia întreprinderilor5. 5. funcţionari din comerţ5. 6. personal din servicii directe

6. Muncitorii6. 1. muncitori calificaţi6. 2. muncitori calificaţi din industrie6. 3. muncitori calificaţi în ateliere meşteşugăreşti6. 4. şoferi6. 5. lucrători la manutanţă, magazii, transport6. 6. muncitori necalificaţi6. 7. necalificaţi în industrie6. 8. necalificaţi în meşteşuguri.

7. Pensionarii8. Alte persoane (care nu desfăşoară activitate profesională)

8. 1. şomeri (care n-au lucrat niciodată)8. 2. inactivi diverşi8. 3. militari în termen8. 4. elevi, studenţi8. 5. persoane diverse care nu desfăşoară o activitate şi au peste 60 ani (fără a fi pensionari) etc.

9. Când devine ştiinţă o disciplină care studiază realitatea socială?

10. Clase si categorii sociale

Putem reţine câteva categorii pentru observarea interacţiunilor membrilor grupului8:

- solidaritate: dacă fac dovada că se ajută, încurajează,- destindere: caută să diminueze tensiunea, glumesc etc.,- acord: îşi dau acordul, acceptă, se înţeleg,- dezacord: resping, refuză ajutorul,- sugestii : face sugestii respectând pe ceilalţi,- opinii: îşi exprimă dorinţe, sentimente,- orientări : informează, repetă, clarifică,- tensiuni: se manifestă tensionant, se retrage, refuză dialogul,- antagonism: se opune, denigrează pe alţii, se laudă pe sine.

Societatea globala cuprinde totalitatea oamenilor de pe un teritoriu dat. Între componentele "societăţii

globale", Marx situa clasele sociale. "Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, baronul şi iobagul

[…] într-un cuvânt opresorii şi oprimaţii, în perpetuă opoziţie, au dus o luptă neîntreuptă, secretă,

alteori deschisă ce sfârşea întotdeauna prin transformarea revoluţionară a societăţii, ori prin

ruinarea claselor în luptă". Gândirea lui Marx a fost relaţionistă, istorică, ideologică şi strategică, a

căutat grupuri exploatate care s-au putut uni pentru cucerirea puterii economice şi construcţia altei

societăţi. Clasa muncitoare trebuie înarmată şi transformată în arbitru al societăţii, a spus Lenin. G.

Lukacs arăta că importantă este formarea "conştiinţei de clasă" a proletariatului pentru ca acesta să-şi

împlinească "destinul".

M. Weber a introdus distincţia între situaţia de clasă şi clasa socială însăşi. Ca să se formeze o clasă socială este necesar să se întâlnească, să se reunească oameni cu aceeaşi situaţie de clasă. Nu numai dimensiunea economică trebuie luată în seamă pentru determinarea claselor. De aceea, Weber distingea: muncitorii, mica burghezie, intelectualii şi "specialiştii fără bunuri", clasa posedanţilor, clasa privilegiaţilor prin educaţie etc. Astăzi la noi nu se mai poartă discuţia în termeni de “clase sociale”, însă este des folosită denumirea de clasă medie (e vorba de ansamblul celor cu un anumit salariu, cu venituri care permit o viaţă râvnită de către cei cu venituri inferioare, de săraci, de cei în "sărăcie absolută" sau “sărăcie relativă” etc.).

11. Comunicarea la nivel societal

Studiul comunicării la nivel societal cere să identificăm emiţătorul, tipurile de mesaje, canalele de

transmitere (scrisori, radio-tv, carte, CD, Internet etc.), să identificăm logicile proprietarilor, posesorilor

acestor canale, ale lucrătorilor (şeful departamentului activităţilor, redactorul şef, redactori, operatori,

fotografi), ambianţa, efectele comunicării (uniformizare, informatizare culturală) etc. Mesajele la nivel

societal pot fi construite de scriitori, autori de discursuri politice, academice, de umanişti, caricaturişti etc.

Ele pot fi transmise prin cărţi, reviste, ziare, posturi de radio naţionale, de televiziune, prin Internet.

Logica autorului mesajului poate coincide cu cea a proprietarului canalului de transmitere sau nu. La

8

“telejurnal”, un post poate prezenta doar cataclisme, cutremure, grozăvii săvîrşite de oameni, un altul

poate prezenta doar “realizări”. Un redactor şef poate fi interesat de identificarea şi prezentarea exactă,

concisă a unui eveniment, un altul de prezentarea tuturor amănuntelor picante sau şocante.

Cinematograful poate prezenta doar filme ruseşti sau doar filme americane etc. Publicul receptor al

mesajelor poate fi văzut ca o masă informă, ca o colecţie de “clase sociale”, ca “publicuri-ţintă”etc., cu

valori, credinţe, aşteptări, idealuri identice sau diferite. Este importantă analiza separată a comunicării

prin presa scrisă, prin radio, televiziune, carte, teletext, telefon, videodisc, minitel, Internet etc., pentru a

putea desprinde cum este posibilă co-municarea, retroacţiunea la nivel societal (prin inserţia în ziar a

rubricilor “răspundem cititorilor”, “dreptul la replică”, prin comunicarea în direct cu radioascultătorii,

prin afişarea pe ecranul televizorului a unor numere de telefon la care pot suna cei care urmăresc un talk-

show şi îşi pot exprima punctul de vedere etc.).

12. Dati exemple de paradigme sociale

O paradigmă este o imagine fundamentală despre obiectul ştiinţei respective, un model care

determină propoziţiile, metodele, tehnicile de cercetare. Conceptul de paradigmă, folosit de

Thomas Kuhn9, în cartea Structura revoluţiei ştiinţifice (1962), descria modelul unui discurs

ştiinţific înrădăcinat în realizări exemplare. Când au loc modificări majore în domeniul

ştiinţei, când au loc revoluţii ştiinţifice, se schimbă modelul.

Două paradigme au fost opuse mereu în interiorul sociologiei : paradigma holistă (definită de

Émile Durkheim) şi paradigma atomistă (definită de Max Weber). Pentru Durkheim şi cei

care se revendică de la el, societatea este un holon - un tot superior sumei părţilor, preexistă

individului, indivizii sunt constrînşi şi abilitaţi de ea. Societatea include, conţine indivizii,

conştiinţa individuală este un fragment al conştiinţei colective. Obiectul cercetărilor

sociologice este faptul social instituţionalizat, exterior individului şi exercită constrîngere

asupra lui. Indivizii au construit instituţii aflate în anumite raporturi unele cu altele.

Sociologia este ştiinţa invarianţilor instituţionali. Marcel Mauss, unul dintre discipolii lui

Durkheim, a susţinut necesitatea de a descrie complet şi în totalitate formele în care se

prezintă fenomenele. Nu putem însă neglija sensibilitatea, trăitul.

9 Teza lui Kuhn generală este că paradigmele dominante sunt teorii sau modele în domeniul ştiinţei, până când sunt depăşite şi înlocuite cu noi teorii şi modele. Au fost propuse ulterior alte definiri pentru paradigmă: arhetip, model ideal, sau un exemplu ce oferă un model de urmat; un set de convingeri, un sistem de idei cu care facem judecăţi despre natura realităţii, despre tot ce poate fi cunoscut etc. Discuţiile despre paradigme implică discuţii de ontologie (natura realităţii), epistemologie (teorii de cunoştinţe şi teorii cu privire la natura relaţiei dintre a cunoaşte şi a fi cunoscut), axiologie (teoria cu privire la ceea ce este considerat bun şi estetic adecvat pentru un proiect sau un sistem) şi metodologie (demersul cunoaşterii). Paradigmele "rezistă" în timp. Ele se schimbă atunci când probele în defavoarea lor devin copleşitoare.

13. De ce vorbim de cai nationale de dezvoltare a sociologiei

De la apariţia ei ca proiect de ştiinţă, în sociologie s-au deschis mai multe căi naţionale.

Emile Durkheim10 şi şcoala franceză de sociologie11 au conceput sociologia ca ştiinţă pozitivă a faptelor sociale, morale, religioase ca pe o sursă a moralităţii, a ameliorării, „vindecării” societă-ţii. Sociologia trebuia să devină o ştiinţă autonomă, cu obiect şi metodă specifică, proprie, care să arate că faptele sociale pot fi tratate „ca lucruri”, iar coeziunea socială poate rezulta din integra-rea indivizilor

Putem construi un cadru larg şi abstract pentru „societatea globală” ştiind că „o societate nu

poate fi autonomă decît în măsura în care poate conta pe realizările membrilor săi şi pe contribu-

ţia lor corectă la buna ei funcţionare”, sublinia T. Parsons12. Societatea este un sistem. Ataşarea

şi angajarea indivizilor faţă de anumite valori, norme, reguli, menţine modelul cultural care legi-

timează valorile înrădăcinate, îndătinate, ale unei societăţi; „comunitatea societală” defineşte

obligaţiile de loialitate a indivizilor-membri faţă de ea, indiferent de varietatea rolurilor şi a

status-urilor acestora (în comunitate, valorile privite şi primite cu respect, se traduc în norme

după care individul se include-este inclus în ea); subsistemul politic are ca obiectiv realizarea

scopurilor colective, iar cel economic - gestionarea eficientă a resurselor, folosirea rolurilor pro-

fesionale în vederea ameliorării adaptative a socialului. Schimbarea socială presupune:

generalizarea valorilor, integrarea indivizilor, diferenţierea şi ameliorarea adaptativă a acestora.

„Dacă este adevărat că ştiinţa nu poate fără un sistem de categorii, fără un model

conceptual, totuşi acestea nu sunt suficiente pentru a explica realitatea”, îl critica G. Homans pe

Parsons. În sociologie este foarte greu de lucrat cu un model abstract şi un „jargon opac”13, greu

de manipulat, atunci cînd se cere rapiditate şi operaţionalitate.

O temă de interes rămîne relevarea contribuţiilor altor şcoli naţionale de sociologie14, altele

decît cele occidentalo-centriste. Viaţa socială din India, de pildă, nu poate fi descrisă, făcută inte-

ligibilă, explicată (numai) cu ajutorul categoriilor definite în sociologiile europene. De aceea

postulăm ireductibilitatea şi complementaritatea sociologiilor. Cunoaşterea pertinentă a vieţii

sociale se poate împlini prin fiecare sociologie în parte şi toate laolaltă.

10

11

12

13

14

14. Esecul socializarii delincventa

15. Evidentiati ideea de baza a conceptiei lui Montesquieu despre legi

Ar trebui să ne interesăm mai îndeaproape de societatea existentă căreia trebuie să-i aflăm

legile, arată Montesquieu. “Legile, în accepţiunea cea mai largă, sunt raporturi necesare care

derivă din natura lucrurilor; în acest sens, divinitatea are legile sale, lumea materială are legile

sale, inteligenţele superioare omului au legile lor, sălbăticiunile au legile lor, omul legile sale.

Cei care au spus că fatalitatea oarbă a produs toate efectele pe care le vedem în lume, au spus o

mare absurditate […]. Legea, în general, este raţiunea umană care guvernează toate popoarele

pământului; legile politice şi civile ale fiecărei naţii nu trebuie să fie altceva decât cazuri

particulare în care se aplică raţiunea umană. Ele trebuie să fie proprii poporului pentru care

sînt făcute, fiindcă este o mare întâmplare ca legile unei naţii să se potrivescă alteia. Legile

trebuie să se raporteze la natura şi la principiul guvernământului stabilit sau care se vrea a fi

stabilit, fie că ele îl formează, aşa cum fac legile politice, fie că îl menţin, aşa cum fac legile

civile. Legile trebuie să reflecte fizionomia ţării, climatul rece, fierbinte sau temperat, calitatea

terenului, situarea şi mărimea sa, genul de viaţă al popoarelor de agricultori, vânători sau

păstori; ele trebuie să se raporteze la gradul de libertate pe care îl permite constituţia, la religia

locuitorilor, la înclinaţiile, bogăţiile şi numărul lor, la comerţul, moravurile şi manierele lor. În

fine, legile au raporturi între ele, au raporturi cu originea lor, cu obiectivul legislatorului, cu

ordinea lucrurilor pentru care au fost stabilite.”15 Montesquieu a distins “speciile de guvernare”:

republicană, monarhică, despotică. Într-un regim politic ideal, “puterea înfrânează puterea”,

adică există o “separaţie a puterilor” (legislativă, executivă, judecătorească), fiecare dintre

acestea trebuind să respecte independenţa celorlalte. “Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om, sau

acelaşi corp de notabili, de nobili sau de oameni din popor ar exercita aceste trei puteri: adică

să facă legi, să execute rezoluţii publice şi să judece crime sau diferende.” (De l’esprit de lois, p.

168).

16. Explicati ce inseamna oglindirea in privirea tuturor celorlalti

15 Montesquieu, De l’esprit de lois, Garnier, Paris, 1973, pp. 7-13

Teoria etichetării şi construcţia actorului prin „oglindirea în privirea tuturor” celorlalţi

“Teoria etichetării”16 insistă asupra importanţei formării individului în funcţie (şi) de „oglinda”

constituită de „privirea tuturor”: individul începe să se comporte şi după cum ceilalţi îl percep, îl

apreciază, se comportă faţă de el. Aşa se poate să ajungă delincvent un individ căruia ceilalţi i-au

lipit cu succes eticheta de delincvent.

17. Explicati ce este statusul si ce sunt rolurile sociale

Modelarea treptată a comportamentului conturează roluri care se instituţionalizează (se precizează,

sedimentează, se stabilizează drepturi, obligaţii, responsabilităţi). Ceilalţi oameni şi instituţiile, prin

simplul fapt că există, pot sancţiona conduita umană (sancţiuni pozitive – dacă aceasta este conform

regulilor şi normelor, sancţiuni negative – dacă nu este conformă acestora). Oamenii află tipuri de

comportamente, roluri predefinite şi, în raport cu ele adoptă, îşi canalizează propriile comportamente,

roluri, credinţe, atitudini etc. în detrimentul altora posibile. Oamenii adoptă roluri în raport cu ceilalţi.

Jucăm o multitudine de roluri (rolurile de tată, fiu, student etc.). Competenţa cu care jucăm un rol într-o

interacţiune contribuie la specializarea rolului şi la construcţia identităţii multiple (J. Elster); rolurile se

constituie în interacţiuni, prin raportare la celălalt, la ceilalţi (nu pot juca rolul de tată fără cel de fiu),

prin raportare la un rol-tip conturat pe măsura consolidării normelor de rol. Adesea există o ruptură între

rolul învăţat, rolul pe care îl avem de asumat şi cel pe care îl jucăm efectiv. Jucăm rolurile pe care le

învăţăm (şi care s-au conturat în funcţie de valorile, normele existente într-o societate), dar pot fi diferenţe

între ceea ce învăţăm şi ceea ce punem în act. Ca să putem exercita un rol sunt necesare: atributele

fundamentale ale rolului (ca să exercite rolul de preot, individul trebuie să aibă pregătire teologică,

diplomă), atribute importante (medicul să ştie să vindece efectiv), atribute periferice (artistul poate purta

plete, pălărie cu boruri largi, eşarfe etc.). Dacă omul joacă un rol fără să aibă atributul fundamental,

comportamentul său este sancţionat (de exemplu, este ironizat, bîrfit, apostrofat cel care „se îmbracă şi se

comportă ca un artist”, dar nu ştie să picteze, să cînte la vioară etc., nu are diplomă, atestat etc.).

Sancţiunile (pozitive, negative) sunt diferite, de la cele mai simple (lauda, privirea ironică, dojenitoare)

până la cele mai complexe (premiul Nobel, închisoarea). Sociologii au identificat “sisteme de roluri”,

“superroluri” profesionale, conflicte de roluri, aşteptările de rol, roluri ascunse etc. Rolurile sunt modele

imperative, în jurul lor se organizează atitudinile, comportamentele; ele permit previziuni asupra

16 H. S. Becker, Outsiders, Metaille, Paris, 1985

comportamentelor, facilitează jocul social. Numai că adesea sesizăm diferenţe între modurile cum este

jucat acelaşi rol, cum sînt satisfăcute aşteptările de rol (fie că omul nu se comportă conform prescripţiilor

de rol, fie că există ambiguitate în definirea drepturilor şi a responsabilităţilor specifice).

Omul se poziţionează/este poziţionat social (status-ul), pe de o parte în funcţie de elemente ce ţin

de naşterea sa (aparţine unei anumite etnii, familii cu anumită avere etc.), de elementele dobîndite,

valorizate de către societate (contăm pe un loc apreciat în sistemul poziţionării sociale dacă facem ceva

din rolurile pe care le jucăm, dacă suntem medici şi vindecăm, dacă avem bani mulţi şi facem acte de

caritate), dar şi de modul în care ne jucăm rolurile. Contează şi ceea este moştenit, şi ceea ce am

dobândit, şi ceea ce facem noi din noi înşine.

18. Functiile familiei. Schimbari ale modelelor familiale

Funcţiile familiei pot fi interne şi externe. Funcţiile interne sunt:

- biologică şi sanitară (satisfacerea nevoilor sexuale ale cuplului, procreare, creşterea

copilului, dezvoltarea biologică normală a membrilor),

- economică (organizarea gospodăriei şi acumularea de resurse în bugetul comun),

- solidaritate familială (dragoste şi respect înre membri),

- educativă şi morală (socializarea copiilor).

Funcţiile externe asigură construcţia relaţiilor familiei cu exteriorul.

Schimbări în familie. Putem sistematiza aceste transformări care au loc în:

a. relatia familie-societate:

- laicizarea familiei,

- creşterea mobilităţii sociale a membrilor familiei,

- participarea femeii la activităţi extra-familiale,

- diminuarea relaţiilor de rudenie şi vecinătate,

- diminuarea controlului comunităţii asupra familiei,

- creşterea toleranţei faţă de noi comportamente.

b. comportamentele familiale:

- sporirea preocupărilor membrilor familiei pentru creşterea calităţii vieţii

familiale,

- diversificarea formelor de convieţuire,

- modificarea diviziunii rolurilor familiale etc.

c. comportamentele nupţiale:

- scăderea ratei nupţialităţii,

- scăderea natalităţii,

- egalizarea poziţiilor bărbatului şi femeii la căsătorie etc.

d. comportamentele tinerilor căsătoriţi:

- extinderea experienţei sexuale premaritale,

- extinderea coabitării premaritale,

- extinderea celibatului,

-creşterea permisivităţii părinţilor faţă de experienţele premaritale ale copiilor

etc.

Au devenit mai frecvente:

- familiile monoparentale (mama sau tata şi copilul-copiii),

- familiile de o singură persoană (divorţaţi, văduvi),

- „concubinajele” (bărbatul şi femeia locuiesc în aceeaşi gospodărie dar nu sunt căsătoriţi;

în Anglia numărul acestora a crescut cu 400 % în ultimii 40 de ani, arată statisticile);

- “căsătoriile de probă”, “uniunile consensuale”, “cuplurile consensuale”,

- familia cu părinţi homosexuali (unul dintre cei doi poate avea copii prin însămânţare

artificială),

- celibatul etc.

Un caz interesant este cel al comunităţii de convieţuire (kibbutz-urile în Israel: o comunitate de familii şi

de indivizi cresc laolaltă copii; există circa 240 kibbutz-uri cu 100.000 membri, fiecare comportându-se

ca şi cum ar fi o singură familie).

Care sunt cauzele schimbărilor?

- creşterea gradului de ocupare al femeilor şi dorinţei acestora de a face carieră, de a promova

social,

- creşterea independenţei (economice) a tinerilor,

- creşterea veniturilor (persoanele pot trăi, se pot descurca şi singure),

- creşterea diversităţii politice, socio-culturale,

- creşterea permisivităţii faţă de noi forme de comportament,

- contagiunea, împrumutul de modele de comportament de la grupuri, de la societăţi diferite etc.

Cum apreciem aceste schimbări?

Unii afirmă: “familia este pe cale de dispariţie”; alţii: “are loc o diversificare, apar alternative la viaţa de

cuplu”. Ar trebui să luăm seama la ambele tipuri de reacţii şi să le analizăm cu discernămînt fiind atenţi la

dovezile, la argumentele aduse. Cei care cer “întoarcerea la familia tradiţională” pot afla că familia

tradiţională nu se confundă cu familia ideală; schimbările care au determinat şi transformarea familiei

sunt ireversibile; consecinţele pozitive sau negative ale acestor schimbări sunt apreciate diferit din

perspectiva membrilor cuplului sau din pesrpectiva societăţii; creşterea gradului de satisfacţie a

partenerilor, creşterea independenţei lor, inserţia femeii, participarea ei la viaţa socio-politică şi culturală

pot fi aspecte pozitive din perspectiva cuplului; în acelaşi timp, astfel de schimbări sărăcesc familia de

majoritatea funcţiilor ei; scăderea fertilităţii şi natalităţii pot afecta posibilităţile de dezvoltare economică

şi socială pe termen lung ale societăţii.

19. Ideile de baza ale sociologiei lui Max Weber

Sociologia poate să-şi dea sarcina de a explica sau de a înţelege, afirmă sociologul german.

Explicaţia înseamnă recursul la metode comparabile cu cele din ştiinţele naturii. Înţelegerea

(comprehensiunea) vizează aflarea semnificaţiilor pe care oamenii le dau acţiunilor lor.

Sociologia comprehensivă, spune M. Weber, îşi propune definirea activităţii ca un comportament

cu semnificaţie, analiza comportamentelor orientate în raport cu ceilalţi, analiza interacţiunilor

umane, sociale. Sociologia weberiană vizează relevarea relaţiilor intersubiective, reconstituirea

semnificaţiei, a motivaţiilor tipice - afective sau raţionale. “Noi denumim sociologie […] o

ştiinţă care-şi propune să înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi prin aceasta să-i explice

cauzal desfăşurarea şi efectele”. Înţelegem prin activitate un comportament uman căruia i se dă

sens subiectiv; activităţii sociale i se dă sens şi prin raportare la comportamentul celorlalţi, ea

fiind orientată în raport cu ceilalţi.

În viaţa socială putem defini câteva tipuri ideale de acţiune:

Când omul îşi propune un scop precis şi combină mijloace adecvate de a-l atinge (acţiune

raţională în raport cu un scop)

Când acţionează raţional în conformitate cu imperative, exigenţe care i se impun (acţiune

raţională în raport cu o valoare)

Când acţionează după pasiuni, sentimente de moment (acţiune afectivă)

Când acţionează în conformitate cu obişnuinţele ancorate în mentalităţi (acţiune

tradiţională).

Desigur că putem afla combinări, articulări ale lor în realitate, spune Weber (în Economie et

société, Plon, 1971, p. 4). Am devenit sociolog, spunea Weber, “pentru a pune punct exerciţiilor

pe bază de concepte colective.” Sociologul trebuie să ajungă să priceapă intenţiile, motivaţiile

acţiunilor indivizilor. Demersul său trebuie să fie comprehensiv, istoric şi cultural, cu alte

cuvinte, să se plaseze pe punctul de vedere al celui care săvârşeşte o acţiune pentru a-i înţelege

sensul, să reconstituie conceptual devenirea instituţiilor, funcţionarea lor, să facă inteligibile

toate creaţiile oamenilor: instituţii, religii, teorii ştiinţifice, opere de artă etc. Aceasta nu

înseamnă a ne opri la interogarea oamenilor. Oamenii sînt la baza analizei, dar trebuie să ţinem

seama şi de structurile colective care au definiţie juridică (statul, de exemplu) sau de la

reprezentările plecând de la care indivizii îşi organizează activitatea.

Sociologul se află în realitatea socială pe care o cunoaşte. El reţine ce i se pare şi lui

semnificativ. De aceea, spune Weber, “activitate socială”, “dominaţie”, “legitimitate”,

“birocraţie” etc. sunt ideal-tipuri. Un ideal-tip este construit de sociolog “accentuând unilateral

unul sau mai multe puncte de vedere şi înlănţuind o multitudine de fenomene date izolat, difuz,

discret, pe care le aflăm uneori în număr mare, alteori în număr mic, sau deloc, pe care le

ordonăm după puncte de vedere precedente alese unilateral, pentru a forma un tablou de

gândire omogen. Nu vom afla niciunde, empiric, un asemenea tablou în puritatea sa

conceptuală; el este o utopie. Munca istorică va avea ca sarcină să determine în fiecare caz

particular cât se apropie sau se îndepărtează realitatea de acest tablou ideal.” (M. Weber, Essai

sur la théorie de la science, Plon, Paris, p. 179)

Trebuie criticată pretenţia de a considera ştiinţa un sistem de propoziţii, de “legi” plecând de

la care să “deducem” realitatea. Sigur că nu respingem regularităţile, legităţile, legile, dar ele pot

rezulta dintr-o cunoaştere care reţine idealtipuri, este făcută într-o epocă, este în relaţie cu

problemele socioculturale ale momentului. Punctul de vedere economist, durkheimian, marxist

etc. reprezintă fiecare un punct de vedere între altele posibile. Cunoaşterea sociologică înseamnă

confruntarea, contactul permanent cu diversitatea faptelor sociale. Nu există concepte definitiv

definite. În sociologie construcţia de concepte este un proces. Sociologul tinde către

obiectivitate. Cunoaşterea sociologică se (re)face continuu. Ştiinţa înseamnă procesul devenirii

ştiinţei. În sociologie răspunsurile formulate la întrebările pe care ni le-am pus la începutul

cercetării, vor suscita alte întrebări, alte cercetări. Cunoaşterea sociologică nu cunoaşte un punct

de sosire, ci noi şi noi puncte de plecare. Sociologia este etern tânără, spune Weber, deoarece

“jocul etern mişcător al societăţii procură fără încetare noi probleme de cercetat”.

20. Grupurile sociale

Omul nu trăieşte izolat. El poate participa (mai mult sau mai puţin) la viaţa şi activitatea unui ansamblu de persoane: grup, colectiv, comunitate (se vizitează mai des sau mai rar cu vecinii, rudele, prietenii, primeşte oaspeţi, participă la viaţa asociativă etc.).

Omul aparţine unuia sau mai multor ansambluri de persoane (etnice, profesionale, confesionale etc.).

Un ansamblu de persoane trăieşte într-un spaţiu social, într-un context, ocupă o poziţie în raport cu alte ansambluri, în raport cu instituţiile, se ghidează după anumite valori, norme, respectă anumite reguli. Grupul social nu este însă doar ansamblarea, adunarea, suma mai multor oameni. Trăind într-un spaţiu social, într-un context, având o poziţie socio-economică și culturală determinată în raport cu altele, ghidându-se după anumite valori, norme, reguli, un ansamblu de persoane ajunge să aibă strategii de subzistenţă, de menţinere, de (re)producere etc. asemănătoare. Nimeni nu vede “grupul”, fiindcă este un construct social, un model construit de către sociologi. Însă iubirea, respectul de sine şi respectul celuilalt, ura sau/şi deschiderea sufletească, conştiinţa colectivă sau lipsa ei, grijă pentru celălalt sau indiferenţa faţă de el, schimburile reale de cuvinte, idei, bunuri, servicii, apar cu claritate numai într-un grup. Această totalitate vie, activă, predomină asupra faptelor particulare, le dă orientare şi structură, arăta J. Duvignaud17. Principiul şi finalitatea sociologiei – spunea M. Mauss18 – este studiul grupului şi comportamentul său ca întreg.

Demersul de cunoaştere a devenirii grupului este necesar, dar sociologia cunoaşterii cere plasarea în context, desâlcirea interdependenţelor, luarea în seamă a poziţiilor relative ale grupurilor etc.Intrarea într-un grup poate fi întâmplătoare. Ne naştem într-o familie, într-un sat sau cartier, urmăm o

şcoală dintr-o anumită localitate sau parte a localităţii, intrăm într-un grup confesional etc.

Cadrul geografic poate da măsura apropierii dintre persoane, în sensul că apropierea spaţială măreşte posibilitatea interacţiunilor (se pot forma grupuri de joacă, de vecinătate etc.). Probabilitatea ca oamenii în proximitate fizică, situaţi aproape geografic, să se descrie ca prieteni, este mai mare decât atunci când distanţele dintre ei sunt foarte mari (“ochii care nu se văd, se uită”, spune o “zicală” românească).

Grupul are o anumită structură. Mai exact, membrii săi sunt în relaţie, în interacţiune, interdependenţă

etc. şi putem urmări efectele de emergenţă, efectele de agregare a comportamentelor lor. Dacă doi sau

mai mulţi oameni au sentimentul identităţii comune, se influenţează unul (unii) pe altul (alţii) în

modalităţi diferite, în funcţie de aşteptările faţă de comportamentele fiecăruia.

În constituirea şi funcţionarea unui grup au importanţă: numărul membrilor, interacţiunea dintre membri,

poziţia unora în raport cu ceilalţi, solidaritatea. Cel mai mic grup, diada, are doi membri care ţin seama

permanent unul de celălalt, relaţiile lor sunt intense şi stabile. Triada face posibile alte relaţii: doi se pot

coaliza împotriva celui de-al treilea, al treilea poate fi mediator în cazul unui conflict între ceilalţi doi etc.

Cu cât grupul e mai mare, creşte gama relaţiilor diverse între membri. Dacă grupul are mai mult de 20

membri, grupul poate deveni nominal, virtual (deoarece este mai dificilă comunicarea directă între ei).

Mărimea optimă a unui grup acţional (cu capacitatea acţiunii eficiente) depinde de natura activităţii.

Conducerea grupului poate fi instrumentală (orientată către obiectivele de îndeplinit etc.) sau expresivă

(preocupată de armonia şi solidaritatea grupului). Stilurile de conducere în grup diferă. Într-un grup este

mai mare probabilitatea ca membrii să ia hotărâri riscante decât atunci când sunt singuri, datorită

17 J. Duvignaud, Introduction à la sociologie, Gallimard, Paris, 196618 M. Mauss, Sociologie et anthopologie, PUF, Paris, 1958

“difuziunii responsabilităţii” (nici un membru, individual, nu este făcut răspunzător dacă hotărârea este

greşită, responsabilitatea este atribuită tuturor).

Viaţa socioumană istorică şi cotidiană a grupului poate cristaliza treptat conştiinţa de grup, fapt de mare

importanţă pentru socializarea şi integrarea membrilor.

Definiţia grupului cuprinde, deci, atât dimensiuni "obiective" (atribute reale ale grupului, caracteristici ale

acestuia, procese din cadrul lui), cât şi dimensiuni "subiective" (conştiinta de grup, conştiinţa membrilor

că formează un grup). De aceea sunt mai multe definiţii ale grupului:

- două sau mai multe persoane care interacţionează una cu alta, în aşa fel încât fiecare persoană

influenţează şi este influenţată de celelalte;

- un ansamblu de indivizi care au în comun un model cultural, care contribuie la desfăşurarea

unor procese de uniformizare, omogenizare, dar şi a unor procese de redistribuire a status-urilor

si rolurilor, de distincţie;

- un ansamblu de persoane în interacţiune conform unor reguli fixe, care împărtăşesc sentimentul

că sunt o entitate aparte, membrii se recunosc ca atare.

Putem accepta definiţia: grupul este unitatea socială formată din mai mulţi oameni plecând de la criterii

formale şi informale de apartenenţă, ai cărei membri sunt legaţi de aceleaşi valori, norme de viaţă, sunt

în interacţiune continuă, au sentimentul că formează un grup, o unitate socială.

21.Identificaţi forme de grupare socioumană.

Gustave Le Bon a scris “Psihologia mulţimilor”. Mulţimea este o reuniune

de indivizi indiferent de sex, vârstă, loc de rezidenţă, naţionalitate, profesie,

indiferent de împrejurările care îi adună laolaltă. În mulţime, personalitatea

conştientă se şterge treptat, formîndu-se un “suflet colectiv” cu trăsături

distincte, care se supun “legii unităţii mentale a mulţimilor” (oamenii tind

să ignore propriile valori si încep să se ghideze după aprecierile, atitudinile,

opiniile mulţimii), se supun « legii uniformizării acţiunilor » etc.

- oamenii participanţi au un sentiment de siguranţă în interiorul mulţimii,

- mulţimea este impulsivă, iritabilă, poate trece rapid de la o stare, de la

o emoţie la alta total opusă fără vreo explicaţie pertinentă,

- mulţimile sunt credule, le pot fi uşor induse anumite sentimente,

anumite fapte reale sunt distorsionate şi le sunt strecurate halucinaţii,

reprezentări care se potrivesc cu aşteptările lor,

- sentimentele mulţimii sunt simple, de multe ori exagerate (violenţa

colectivă apare datorită deresponsabilizării individuale),

- moralitatea multimilor este redusă etc.

Herbert Blumer propune “teoria reacţiilor circulare” în care susţine că

membrii interacţionează şi îşi schimbă permanent reacţiile în funcţie de

ceilalţi; odată facută o schimbare în comportamentul individual ea este

observată de ceilalti care îşi vor adapta, la rîndul lor, comportamentele. Am

putea spune că într-o mulţime este aproape imposibil să determinăm

comportamentele indivizilor care o compun din cauza permanentelor

schimbări de comportamente.

22. Întemeierea familiei. Căsătoria.

Întemeierea familiei. Căsătoria este aranjamentul social, aprobat de societate, prin care se constituie o

familie. Modurile în care se întemeiază familiile diferă în diversele socioculturi şi civilizaţii. Există însă

câteva reguli (universale) care stau la baza alegerii partenerului:

- exogamia – regulile, normele sociale stabilesc ce indivizi nu pot fi acceptaţi ca parteneri sexuali

şi conjugali ("tabu"- ul incestului se referă la interdicţia căsătoriei între rudele apropiate);

exogamia duce la dezvoltarea alianţelor utile în comunitate, societate şi la sporirea diversităţii

etnosocioculturale;

- endogamia - alegerea partenerului dintr-o etnie, rasă, religie etc.; endogamia încurajează

solidaritatea de grup; nu există însă constrîngeri (legale) pentru ca oamenii să procedeze astfel.

Există practici diverse de realizare a unui parteneriat marital:

- răpirea (în societăţi tradiţionale, comunităţi mici etc., unde fetele sunt în număr mai mic decât

bărbaţii);

- cumpărarea cu bani, bunuri, "zestre" etc. ("preţul miresei ");

- prin "aranjament" între familii ("căsătoria - afirmă adepţii acestei practici - este un act atât de

important încât nu poate fi lăsată la aprecierea unor tineri insuficient de maturi…");

- prin consensul părţilor (alegerea este lăsată la alegerea celor doi).

23. La ce se referă   discriminarea în funcţie de gen ?

Discriminarea în funcţie de gen

Prin discriminare se înţeleg acele “acte cu impact negativ asupra

femeilor”19 şi se manifestă printr-o atitudine negativă, ostilă.

19 Paula S. Rothenberg, Racism And Sexism-An Integrated Study, St. Martin’s Press, New York, 1998, p. 13

Unii spun că forţa motivaţională din spatele discriminării ar putea fi dorinţa

bărbaților de a-şi proteja propriile privilegii şi puterea. Discriminarea poate

fi văzută ca un comportament menit să menţină privilegiile grupului

dominant. Alții explică discriminarea pe baza ierarhiei sexuale cu baze

materiale (un exemplu des întâlnit este acela al muncii casnice prestate de

femeie, neplătite).

Stereotipurile sunt atribuiri ale anumitor caracteristici unui întreg grup de

oameni. De exemplu, slaba reprezentare a femeilor în poziţii de conducere

este explicată prin faptul că ele sunt de la natură mai puţin agresive decât

bărbaţii; diferenţa sau distanţa dintre bărbaţi şi femei este explicată prin

diferenţele naturale în privinţa abilităţii ori a accentuării rolului femeii de

casnică, iar a bărbatului de “a câştiga pâinea familiei”.

Caracteristica de bază a stereotipurilor este rigiditatea care persistă, în

ciuda a ceea ce e clar, evident şi rezultă din inflexibilitatea opiniilor unor

actori sociali cunoscuţi ca lideri de opinie.

Stereotipizarea este “tendinţa de a generaliza referitor la oamenii dintr-o

categorie socială şi de a ignora variabilitatea lor”.

Există stereotipuri de percepere a celor două genuri şi care contribuie la

perpetuarea unei imagini tradiţionaliste despre femei şi bărbaţi: “ea e suava

şi graţioasa cu talente culinare, el puternic şi sigur pe sine, învingător”.

Stereotipurile au rol important în perpetuarea discriminării, iar femeile pot

ajunge să creadă că sunt întradevăr inadaptate şi necalificate, se pot

eticheta sau stigmatiza ca victime. Stereotipurile fac ca succesele femeilor

să fie privite cu suspiciune.

Stereotipurile culturale înfăţişează bărbaţi în calitate de experţi şi femei în

calitate de bucătărese. Muzeele de artă înfăţişează bărbaţi în ipostaze

active şi femei preponderent lascive, pe post de obiecte decorative (în

muzeele americane, de exemplu, doar 2% dintre bărbaţi apar ca “obiecte”

destinate contemplaţiei, iar femeile în proporţie de 90%).

Trăsăturile atribuite femeilor sunt: dependenţa, emotivitatea, blândeţea,

subiectivitatea, nevoia de protecţie, teama de a nu răni pe alţii,

sensibilitatea, înclinaţia spre detaliu, slăbiciunea, înclinaţia spre arte, tact,

grija faţă de alţii etc.

Etichetele ataşate conduc la prejudecăţi şi discriminări (“nu angajez un

bărbat pe post de baby-sitter fiindcă nu are abilităţi să îngrijească un copil”;

“nu pun o femeie să conducă o instituţie fiindcă reacţionează prost la stress

şi se pierde când are de-a face cu situaţii de criză”).

Cele dintâi reproducătoare ale discriminării sunt chiar mamele în cadrul

relaţiei cu băiatul sau cu fetiţa, în manipularea copilului, ca şi în dorinţa de

a avea un fiu, dorinţă determinată istoric şi social. Primul lor cuvânt

punctează diferenţa anatomică: “e băiat!” sau “e fată!” (băieţii sunt mai

mult ţinuţi în braţe şi mângâiaţi de către mamă decât fetele...). Apoi

cuvintele tind să devină profeţii care se autoîmplinesc. Încă din copilărie, o

fetiţă este apreciată pentru felul cum arată, iar un băiat pentru ceea ce

face. În şcoală, performanţele deosebite ale băieţilor sunt puse pe seama

talentului, capacităţilor deosebite, iar fetele trec drept harnice, ambiţioase,

tocilare... Performanţele profesionale ale bărbaţilor sunt explicate prin

calităţile lor, iar ale femeilor, prin şanse, circumstanţe favorabile, inclusiv

prin aceea că au reuşit să seducă pe cineva aflat într-o poziţie cheie...

Imaginea femeii în televiziune este tributară stereotipurilor de gen. În

serialele de televiziune, femeile stau foarte mult acasă şi nu muncesc... Ele

sunt portretizate adesea ca incompetente în chestiuni care nu sunt legate

de gospodărie. În programele de televiziune, femeile de orice vârstă apar ca

preocupate peste măsură de aspectul lor fizic, de problemele domestice. Se

sugerează că ele trec prin crize emoţionale repetate, sunt exagerat de

sensibile, anxioase, dependente de ajutorul pertenerilor sau psihiatrilor...

Femeile îşi pot exterioriza sentimentele şi fac acest lucru în toate serialele

de televiziune, pe când bărbaţii sunt învăţaţi să şi le ascundă.

Munca femeilor rămâne legată de relaţiile “naturale” ale familiei.

Munca femeilor în gospodărie e indispensabilă, indiferent de clasă

socială, doar că îmbracă forme diferite: menajul, creşterea copiilor,

administrarea veniturilor masculine, a bunurilor, reprezentarea în societate,

organizarea sărbătorilor familiale, manţinerea coeziunii, lucrul manual,

împletitul, brodatul, croşetatul etc.

Moira Gatens20 afirmă că “ocupaţiile predominant feminine sunt foarte

asemănătoare cu îndatoririle de mame sau soţii sau casnice, adică acele

tipuri de activităţi pe care femeile le-au realizat în mod tradiţional, în cadrul

sferei private. Multe locuri de muncă solicită femeilor acele aptitudini

20 Moira Gatens, Feminism şi filosofie, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 196

asociate stereotipic cu rolul soţiei, de exemplu, rezolvarea tensiunilor,

supunere şi disponibilitate sexuală”.

24.Participarea politică. Socializarea politică. Cultura politică.

Analizele sociologice pun însă în evidenţă că „participarea politică este în criză”21. De ce?

Pentru că nu toţi cetăţenii au clar în vedere în ce mod, prin ce mijloace ar putea ei influenţa

decizia politică. În asemenea condiţii nu este uimitor să se constate că angajarea într-o activitate

politică este mai totdeauna faptul unei minorităţi a cetăţenilor („singur votul face excepţie de la

regulă”22).

Viaţa cotidiană menţine cetăţeanul simplu la distanţă de putere. Doar momentul alegerilor

„autorizează” un contact direct, cu puterea după reguli fixate. Pe timpul campaniei

electorale cetăţeanul se apropie ceva mai mult de „sfera interzisă” a puterii, în sensul că

atunci poate urmări intervenţiile televizate ale „reprezentanţilor”, candidaţilor, poate

participa la „întruniri electorale” etc. Ziua alegerilor este pentru cei mai mulţi cetăţeni,

singurul moment când şi ei sunt „suverani”, iar guvernanţii dependenţi, căci în rest

dependenţa este inversă (datorită faptului că guvernanţii au posibilitatea legală de a

restrânge câmpul libertăţilor civile, de a priva pe unii cetăţeni, unele grupuri anume de

„mijloace de participare” tradiţionale — de exemplu, pot face reguli stricte pentru

manifestaţii, reuniuni, asocieri etc.).

Se pot pune în evidenţă „factori determinanţi” ai participării politice? O asemenea

întreprindere e anevoioasă. Cei mai mulţi sociologi pleacă de la „determinanţii sociali” ai

participării: diploma, profesia, venitul etc. Sociologii care în analizele lor pun accent pe

„determinanţii individuali” se întreabă dacă familia, şcoala, mass-media fac cetăţeanul

conştient de avantajele participării într-o societate democratică.

Socializarea politică este un proces care se leagă de experienţa interacţiunilor cotidiene.

De la naştere până la moarte, familia, grupul de vecini, de joacă, şcoala, armata, întreprinderea,

biserica, grupurile şi asociaţiile politice sunt locuri şi situaţii în care omul învaţă să devină „zoon

politikon”. Datorită faptului că învăţarea este mai intensă în copilărie şi adolescenţă reţinem

21

22

importanţa socializării politice la aceste vîrste. Prin socializarea politică individul se adaptează

vieţii în colectivitate, comunitate, societate. D. Easton şi J. Dennis arată că socializarea politică

se realizează în mai multe faze:

— sensibilizarea faţă de universul politicului;

— „personalizarea” (identificarea de către copil a câtorva figuri de autorităţi politice

marcante);

— „idealizarea” acestora şi a puterii pe care aceştia o reprezintă;

— polarizarea (pozitiv-negativ) a sentimentelor faţă de ei;

— „instituţionalizarea” (lărgirea şi raţionalizarea percepţiei asupra sistemului politic)

— interiorizarea culturii politice.

Participarea politică traduce în act cultura politică — produs al experienţei istorice a întregii

societăţi precum şi al experienţelor personale şi în grup. Analiştii pun în evidenţă necesitatea

formării culturii politice a fiecărui cetăţean pentru a se evita „efectul carului triumfal”, (când

acesta adoptă un comportament electoral mai curând emoţional sau/şi neraţional decât raţional

aderând la presupusul câștigător23) sau „efectului bumerang” (când omul se duce să voteze pentru

a întări o opinie care apare minoritară).

25.Prin ce se caracterizează   democraţia americană   conform

analizelor facute de Tocqueville?

În De la démocratie en Amérique " (cartea I: 1835, cartea a II-a: 1840 ) Tocqueville descria

tendinţa vizibilă de egalizare a condiţiilor prin legi care au dus la schimbarea condiţiilor de viaţă.

Faptele tuturor cetăţenilor erau judecate fără să se ţină seama de ranguri, de tradiţii, de relaţii etc.

Cum s-a ajuns la o democraţie plecând de la principii liberale şi nu socialiste?

Democraţia americană se explică, spune el, prin:

-cauze naturale (continent izolat, virgin, fără vecini puternici etc.),

-cauze istorice (puritanismul, absenţa revoluţiilor, hărnicia celor ce au emigrat acolo etc.),

-cauze instituţionale (federalismul, descentralizarea administrativă şi a puterii etc.),

-moravurile şi mentalităţile oamenilor (un extraordinar spirit de asociere, de libertate, patriotism

fără fanatism etc.).

23 J. C. Plano, ş.a., Dicţionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993

26.Reguli, norme, legi. Sancţiuni.

Reţinem că regulile stau la baza oricărei comunităţi, a oricărui sistem social. Thomas Hobbes

(în Leviathan) ne ajută să pricepem mai bine importanţa regulilor.

Dreptul “natural” mă îndreptăţeşte să am pămînt, casă, unelte, hrană etc. Acest drept natural îl

îndreptăţeşte, desigur, şi pe semenul meu, pe vecinul meu. Eu pot avea pretenţii asupra a ceea ce are el şi el

asupra a ceea ce am eu. Eu mă pot opune pretenţiilor lui şi el pretenţiilor mele şi ... iată-ne în plin “război al

tuturor contra tuturor”! Dacă sîntem rezonabili, dacă ne limităm pretenţiile, dorinţele, atunci „batem

palma”, „ne dăm cuvîntul”, facem „jurăminte” etc., dar nimic nu ne poate garanta că nu vom mai avea

dorinţa, pretenţia de “a avea totul”... Aşadar se impune un contract prin care fiecare să recunoască

celuilalt ceea ce posedă şi să înfrîneze ambiţiile. Dar dacă eu pricep şi accept contractul şi depun armele,

iar celălalt crede că atunci este cel mai potrivit moment să mă atace şi să-mi ia totul? Ajunge “să ne dăm

cuvîntul”? Să “batem palma”? „Să facem jurămînt?” Nu este mai nimerită intervenţia unui terţ căruia să-i

recunoaştem puterea de a veghea, de a garanta pacea dintre noi? (dacă acest „suveran” trebuie să aibă

„putere absolută” asupra noastră, dacă avem garanţii că suveranul respectă contractul etc. sînt dezbateri

asupra cărora vom reveni...). Important este să pricepem importanţa constrîngerilor sociale.

Regulile pot fi fixate pentru veşnicie, înafara oamenilor care trebuie să le respecte ? E. Durkheim spune

că regulile se schimbă de la o societate la alta (regulile dintr-o societate cu “solidaritate organică” nu mai

sunt, toate, cele ale societăţilor cu “solidaritate mecanică”). În aceeaşi societate regulile se aplică fără

dificultate? Nu sînt încălcări ale regulilor? Regulile se deduc din gusturile, preferinţele, interesele,

pasiunile, fantasmele indivizilor în interacţiune, din obişnuinţe? Am putea numi control social activitatea

ce constă în menţinerea şi respectarea regulilor, lupta contra devianţei (abaterii de la reguli). Nu există

reguli date pentru totdeauna, indiferent de societate şi de timp, dar am putea să ne întrebăm altfel cum se

face că există grupuri, comunităţi, societăţi durabile, aşezate şi altele mai puţin durabile? Sigur că

ajungem la resursele lor, la activităţile dominante, la tradiţii, la modurile de cunoaştere privilegiate, cît

acumulează, ce anume, cît consumă, ce interese, aspiraţii, atitudini au, putem ajunge chiar la

temperamentele oamenilor etc. (ceea ce ne va duce la concluzia că “nu putem înţelege totul social decît

prin tot”). Comunitatea, societatea există dacă se respectă regulile comune, un minim de reguli comune.

Auzim zilnic de reguli: de drept, scrise, nescrise, de gestionare a bunurilor, de alimentaţie raţională, de

circulaţie, de disciplină în şcoală etc. Distingem o varietate de nivele în care există reguli şi o varietate de

raporturi dintre reguli. Ca să putem pricepe cum funcţionează un anumit nivel social, de organizare

socială, o comunitate, o societate, putem căuta să-i aflăm regulile oficiale

- regulile dreptului,

- regulile de gestionare a bunurilor, a resurselor,

- regulile politice, sociale, morale, religioase,

- regulile obişnuite, cotidiene (regulile negocierii, regulile de circulaţie, de politeţe).

Ar trebui apoi să vedem dacă şi cum se aplică aceste reguli. În localitate, este regulă că viteza maximă

admisă este de 50 Km/oră se respectă regula? Cine nu respectă regula este întotdeauna sancţionat? Ce

sunt “circumstanţele atenuante”? Toate infracţiunile (încălcări ale regulilor) sunt sancţionate? Unii pot

spune că nu cunosc regulile în vigoare fiindcă ele se schimbă prea des şi nu mai pot distinge între ce e

infracţiune şi ce nu e. În cazul regulilor de circulaţie lucrurile sunt destul de clare cine trece “pe roşu”

este amendat, i se suspendă permisul de conducere etc. Dar în cazul altor reguli de exemplu, cele privind

“femeile abuzate” sau “copiii victimizaţi”? Reţinem că nu putem desprinde regulile de activităţile la care

se referă ca şi de activitatea de reglementare.

Normele stau la baza conduitelor individuale şi colective; ele exprimă ceea ce apare ca dezirabil,

valabil, adecvat într-o societate, comunitate. Mai exact, ele sînt tipare de conduită, moduri de a fi, gândi,

simţi, acţiona transmise de generaţii prin educaţie, prin apartenenţa la acea societate, comunitate, grup.

Societatea normală, normată, prevede, interzice, recomandă etc. cu o anumită marjă de toleranţă care

poate depinde de importanţa normei pentru destinul grupului, de status-ul persoanei etc. Sunt norme

comune pentru toţi membrii grupului, comunităţii, societăţii (privitoare la cadrele generale ale vieţii, la

comunicarea cotidiană, la valori împărtăşite, ca şi credinţe, reprezentări, simboluri, rituri, embleme etc.) şi

norme de rol (ce prescriu conduite în diferite situaţii după status, funcţie etc.).

În grupurile constituite, stabilite, normele sunt bine şi clar definite; în grupurile în formare

stabilirea lor se face prin tatonare, în funcţie de modele de bază, de interacţiunile reuşite etc. Ansamblul

normelor constituie un sistem de referinţă comun cu funcţia de a unifica şi armoniza conduitele şi

atitudinile, de a furniza repere, de a reduce incertitudinea, diferenţele, conflictele. Normele traduc şi

întăresc coeziunea; ele sunt ca o putere supraindividuală care se impune şi reduce costul intervenţiilor în

grup (ştim cum să ne comportăm, nu începem de la zero în orice interacţiune). Normele favorizează

identificarea reciprocă şi chiar fuziunea într-un nou colectiv ce subzistă, se întăreşte prin performanţe.

Normele sunt obişnuinţe puternice, rezistă la schimbare, doar situaţiile critice le pot zdruncina, iar atunci

însuşi existenţa grupului este pusă în discuţie.

Regulile şi normele constrîng individul cine le încalcă este sancţionat. Omul se poate abţine să

încalce regula fiindcă a interiorizat prin socializare că trebuie să respecte opinia, sentimentele colective,

să se autocontroleze etc., dar constrîngerea poate veni din exterior mama ceartă copilul, directorul

blamează comportamentul unui funcţionar, patronul dă afară pe muncitorul care vine beat la serviciu,

poliţia duce la arest hoţul, tribunalul judecă crimele etc.

Există sancţiuni spontane şi sancţiuni organizate (relaţiile sexuale între doi necăsătoriţi nu sunt

sancţionate de judecător, ci prin sancţiuni morale, în funcţie de “toleranţa” grupului). Sancţiunea nu este

o reacţie automată a comunităţii, a societăţii o reacţie presupune o iniţiativă un student poate ieşi pe

holul universităţii şi spune că fumatul îl deranjează, fumatul este profund dăunător, poate declanşa o

acţiune de culegere de semnături de la cei de acord cu regula că nu trebuie să se fumeze pe holul

universităţii, poate ajunge la o propunere de lege care să interzică fumatul în universitate, în instituţiile

publice şi care va prevedea amenzi pentru cei care le încalcă. Cei care iniţiază proiecte legislative trebuie

să ştie să mobilizeze resurse colective, să modifice “echilibrul grupului” etc.

Există grade de obligativitate privind respectarea regulilor sînt reguli obligatorii, care au formă

juridică, dar şi reguli pentru care sancţiunea este “difuză” (au efectul de a coborî în ochii lumii pe cel ce le

încalcă, de a-i afecta prestigiul etc. cine nu este politicos este sancţionat, dar prin “aluzii”, prin

“observaţii” fine etc.). Cel care are un dispreţ total faţă de orice reguli, este scos în afara comunităţii, este

exclus, se autoexclude (cînd e vorba de o societate, cei ce se autoexclud pot forma grupuri marginale,

“contraculturi”). În numeroase cazuri, regulile sunt acceptate şi se automenţin, se întreţin (cum ar reuşi să

treacă printr-o intersecţie aglomerată autoturisme, tramvaie, persoane etc. fără să se accepte regulile de

circulaţie, semnalizarea în trei culori etc.? Sigur, am putea „negocia” şi acolo, în situaţie, am putea

încerca să ajungem la înţelegeri, dar s-ar putea ca astfel de încercări să eşueze, sau să dureze enorm şi

rezultatul să fie un conflict în plină intersecţie, un haos în circulaţie ...). Putem reţine că o regulă se sub-

înţelege, se auto-întreţine etc. atunci cînd apare ca independentă de aprecierea, judecata, interesul cuiva

anume (regulile impersonale). Regulile se menţin cînd există dispoziţii clare, acceptate numai că în acest

caz intervine problema legitimităţii şi autorităţii (altfel, apare mereu întrebarea pe cei care constrîng

cine-i constrînge?). Un şef, un conducător etc. poate încerca să impună regula cu forţa (chiar fizică), dar

acest fapt nu dă soliditate puterii sale. Constrîngerea socială este legată de convingere. Legitimitatea unei

reguli este dată de respectarea ei de către membri şi de către cei ce sancţionează dacă nu se respectă

regula. Nimeni nu este mai presus de regulă, de lege. O regulă se poate impune în virtutea tradiţiei, spune

M. Weber (fiind întemeiată pe obiceiuri, obişnuinţe, pe vechimea ei), sau fiindcă este de origine

charismatică (se bazează pe o evidenţă morală sau religioasă, pe un profet, om excepţional; de exemplu,

regulile religiei creştine), sau fiindcă se bazează pe adecvarea mijloacelor la scopurile de atins (reguli

legal-raţionale). Aceste surse de legitimitate se pot combina şi se pot potenţa reciproc (cineva poate

impune o regulă prin încălcarea unei doctrine (“trebuie să producem cît mai mult şi cît mai bine”, zice

patronul), sau prin “mobilizare”, propagandă etc., dar nu e suficient pentru adeziunea tuturor la regulă el

poate invoca “tradiţia” fabricii (acolo se munceşte mult şi bine, de sute de ani), sau patronul are stil,

proceduri care îi fac pe muncitori să se ruşineze că nu-l urmează, nu-l ascultă... muncitorii pot învăţa

regulile producţiei concurenţiale şi pot deveni conştienţi că dacă nu procedează astfel, fabrica moare, dă

faliment şi au şi ei de suferit). Reţinem că regulile pot forma un sistem. Într-o societate regulile se pot

susţine unele pe altele, se pot întări unele pe altele. Numai că ar trebui să precizăm la ce fel de societate

ne referim.

Durkheim distingea două tipuri de societate: solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică. “Cum se

face că, devenind din ce în ce mai autonom, individul depinde din ce în ce mai mult de societate? [...]

Fiindcă este incontestabil că aceste două mişcări, oricît de contradictorii ar apărea, se dezvoltă în paralel.”

Şi Durkheim continuă nu ne referim doar la aspectele de ordin economic din societate, ci şi la cele de ordin

politic, administrativ, juridic, ştiinţific etc. Coeziunea, solidaritatea transpar prin drept, prin reguli (“dreptul

reproduce formele principale de solidaritate socială”). Regulile pot fi fondate pe sancţiuni represive sau

sancţiuni restitutive. În societăţile în care indivizii sunt asemănători pînă la identitate, nimeni nu este

„special”, specializat, iar comunitatea este puternică, “sudată”, astfel încît orice încălcare a regulii este

reprimată de către toată colectivitatea. În societăţile actuale, moderne, organice, “conştiinţa colectivă”,

comună, este mai slabă, coeziunea ţine de diviziunea muncii avem nevoie unii de alţii - croitorul de cizmar,

cizmarul de învăţătorul care îi educă pruncii, toţi au nevoie de doctor etc. În spiritul lui Durkheim, putem

distinge două sisteme de reguli şi de moduri de a le elabora

un colectiv omogen, un bloc de oameni asemănători („nivelare”), în care regulile sunt impuse tuturor

un ansamblu social în care oamenii sunt diferiţi, în interdependenţă, au sarcini diferenţiate şi complementare, au

capacităţi diferite, interese diferite, iar regulile sunt legate, interdependente (este respinsă „masificarea”, „nivelarea”

persoanelor, reducerea lor la tăcere, la anonimat etc.) la baza “solidarităţii organice” stau dependenţa reciprocă şi

controlul reciproc.

27.Scheme ale comunicării

28.Sociologii de ramură.

29.Stratificarea şi mobilitatea socială.

Stratificarea socială se referă la „fracţiunile”, „clasele”, „categoriile” care caută să-şi păstreze,

să-şi asigure, să-şi sporească dominaţia, să menţină statu-quo-ul care le privilegiază. Dar nu prin

forţă brută. La ora actuală, puterea acţionează ca putere simbolică, folosind „violenţa simbolică”.

Complexificarea structurilor sociale actuale şi a criteriilor de ierarhizare a indivizilor şi

grupurilor a determinat pe unii sociologi să pună în evidenţă o „viziune cosmografică a

societăţii”. Unii continuă să vorbească de clase sociale, dar alţii reperează „categorii

profesionale”, „categorii socioprofesionale” în interiorul cărora diferenţele sunt de „de grad”.

30.Teorii privind puterea la nivel societal

Cine deţine puterea la nivel societal? Răspunsurile sunt diferite: „clasa dominantă”, „clasa

conducătoare”, „elita” (sau elitele), liderii politici, „profesioniştii” politicii etc.

Existenţa conducerii politice este importantă pentru orice formă de viaţă socială. Societatea nu

poate fi guvernată direct de către toţi membrii săi, reuniţi în permanenţă. Democraţia directă este

un caz ideal24. Democraţia modernă recurge la „delegarea” puterii. „Orice organizaţie solid

constituită, fie că e vorba de un stat democratic, de un partid politic sau de o ligă a proletarilor,

prezintă un teren favorabil diferenţierii organelor şi funcţiilor”, spune R. Michels în Partidele

politice (1911). Puterea decizională ajunge totdeauna să se exercite independent de voinţa

membrilor colectivităţii respective. Puterea, spunea Marx, este expresia raporturilor sociale de

producţie, iar în societatea cu clase este instrumentul dominării unei clase asupra alteia. În

Luptele de clasă în Franţa, el inventaria următoarele clase sociale: aristocraţia financiară,

burghezia, ţărănimea, proletariatul şi lumpen-proletariatul. „Istoria oricărei societăţi trecute este

istoria luptelor între clase”. Dominaţii şi dominanţii în plan politic sunt expresia clivajului

economic între cei care n-au şi cei care au în proprietate mijloace de producţie. Clasele sociale

sunt în luptă, scopul fiind cucerirea puterii. Fiindcă sunt în luptă, clasele dobîndesc conştiinţa

propriilor interese. Marx a postulat existenţa „exploataţilor” şi „exploatatorilor” în toate

„orânduirile”: bogaţii-exploatatori devin tot mai bogaţi şi mai exploatatori, iar săracii-exploataţi

tot mai săraci şi mai exploataţi, „pauperizarea” crescândă sporind şansele unei revoluţii.

Weber distinge:

— clasa posesorilor pozitiv privilegiaţi, care cuprinde:* clasa de posesie pozitiv privilegiată (rentierii)* clasa de producţie pozitiv privilegiată (antreprenorii industri-ali şi agricoli, bancherii, profesiile liberale)

— clasa posesorilor neprivilegiaţi, care cuprinde:* clasa de posesie neprivilegiată (proletarii, debitorii, săracii)* clasa de producţie neprivilegiată (muncitorii calificaţi şi necalificaţi)

— clasa medie (ţăranii cu pămint, meşteşugarii independenţi, funcţionarii).Şansa tipică de a putea dispune de bunuri defineşte situaţia de clasă a unei persoane, iar o clasă 24 C. Mossé, Histoire d’une democratie: Athenes, Seuil, Paris, 1971, p. 12

socială este ansamblu indivizilor care se găsesc în aceeaşi situaţie de clasă. Tipul de şansă legată

de piaţă este momentul decisiv care pune în evidenţă o condiţie comună destinelor indivizilor. În

acest caz situaţia de clasă se reduce la situaţia de piaţă. „Modul în care puterea asupra bunurilor

materiale este repartizată între indivizii ce intră în competiţie pe piaţă ca liber-schimbişti, iată

faptul economic elementar care creează şansele vieţii politice. După legea utilităţii marginale,

acest mod de distribuţie exclude din competiţie pe cei care n-au nimic şi favorizează pe aceia

care posedă, care monopolizează şansele de câștig. Proprietatea şi nonproprietatea sunt

categoriile fundamentale ale oricărei situaţii de clasă”, conchide Weber. Weber a mers mai

departe decât Marx cu analiza, distingând condiţia socială (Standische Lage) şi prestigiul

(Stande). Gruparea de prestigiu cuprinde ansamblul indivizilor care se bucură de consideraţie şi

onoare socială. „S-ar putea spune, simplificând excesiv, că şi clasele se particularizează prin

raportul lor cu producţia şi dobîndirea de bunuri, în timp ce grupurile de prestigiu transpar în

formele specifice ale stilului de viaţă”.

Dahrendorf pleacă de la analizele lui Marx şi ale lui Weber, cărora le pune în evidenţă avantaje şi

limite. Clasele nu sunt legate numai de proprietate, de structura economică, în general. Ca

elemente ale structurii sociale şi factori ai schimbării, clasele sunt la fel de universale ca

determinanta lor: „autoritatea şi distribuţia ei specifică”. Inegala distribuire a autorităţii, spune

Dahrendorf, este sursa conflictelor sociale, fiindcă indivizii se împart în cei care au şi cei care n-

au autoritate. Nu putem vorbi de „clase sociale”, ci de „grupări de interese” (în care membrii sunt

conştienţi de interesele lor comune şi acţionează împreună pe această bază) şi „cvasi-grupuri”

(sau „categorii sociale”, „colectivităţi”, în care membrii nu au cristalizată „conştiinţa colectivă”,

deşi au interese comune, latente, confuze, neexplicite). Chiar într-o comunitate religioasă, de

exemplu, apar două „grupări de interese”: înaltul cler şi personalul „de execuţie”; în

întreprindere: managerii şi personalul lucrător ş. a. m. d. În realitatea vieţii socioumane, există

câteva conflicte dominante care unifică diferitele fracţiuni; desigur, mai rar vom vedea muncitori

deveniţi demnitari ai înaltului cler sau lideri politici, în schimb se vor putea sesiza cu ochiul liber

raporturile privilegiate între înaltul cler, patronat şi liderii politici.

Orice individ evoluează în interiorul unor „câmpuri” (spaţii sociale mai mult sau mai puţin

autonome): „câmpul economic”, câmpul cultural”, artistic, religios, spune P. Bourdieu. Accesul

în aceste câmpuri şi strategia adoptată de câtre indivizi acolo este în funcţie de „capitalul

economic”, „capitalul social”, „capitalul cultural”, „capitalul simbolic” pe care îl posedă. În

fiecare câmp există fracţiuni dominante şi dominate, aflate în opoziţie, chiar în conflict.

31.Teorii sociologice ale organizării. Managementul resurselor

umane.

32.Tipuri de grupuri

Tipul grupului poate fi stabilit plecând de la numărul de membri (mare, mic), de la structura sa (formal,

informal), de la obiective (centrat pe obiective, centrat pe sine) etc.

- După mărimea grupului: grupuri mici (până la 30, 40 de persoane, cum ar fi familia, grupa de studenți, clasa de elevi etc.), grupuri medii (zeci, sute de membri), grupuri mari (etniile, națiunile). Despre grupurile mici aflăm numeroase lucruri folositoare în Sociologia americană a grupurilor mici25. Grupul mic este ansamblul de persoane ce permite contactul fiecăruia cu toţi, comunicarea "face to face", relaţii afective. Are mai puţin de 20 persoane (limita maximă nu este întotdeauna precizată, dar se admite că dincolo de acest număr poate fi afectat caracterul direct al relaţiilor, în sensul că pot fi influenţate aşteptările şi orientările membrilor etc., deoarece cu cât numărul este mai mare cu atât creşte şi numărul relaţiilor posibile, iar diversificarea relaţiilor este însoţită de diminuarea durabilităţii interacţiunilor şi a intensităţii comunicării directe, de creşterea probabilităţii de apariţie a unor subgrupuri şi a unor reţele informale etc.). Grupurile mici se disting între ele prin scopuri, activităţi şi relaţii (distingem: grupul de muncă, clasa de elevi, grupul politic etc.). Sunt utile afirmaţiile lui L. Festinger despre coeziunea, consensul grupului, sau ale lui R.B.Catell despre sintalitatea grupului (la care ar trebui să concure toţi membrii, inclusiv liderii, minoritarii, vulnerabilii etc.).

- După funcția lor normativ-axiologică: grupul de apartenență - cel din care individul face parte actualmente, și grupul de referință, spre care tinde, care îi oferă repere normative, atitudinale, valorice, comportamentale. Grupul de apartenenţă este grupul din care facem parte, în care ne definim formele adecvate de comportament, imităm comportamentele membrilor, în funcţie de ei estimăm corectitudinea unui comportament, în funcţie de comportamentele acceptate în acest grup evaluăm acceptabilitatea comportamentelor altora. Grupul de referinţă este grupul la care ne raportăm, pe care îl luăm ca etalon atunci când ne evaluăm comportamentul, când ne comparăm. Persoana cu aspiraţii înalte poate imita comportamentul membrilor grupului de elită din care ar vrea să facă parte, aspiră să facă parte. Grupurile de referinţă pot fi numeroase şi diferite, în spaţii sociale şi momente diferite. Este importantă cunoaşterea liderului (liderilor) grupului, care sunt responsabilităţile (de coordonare, de control, de păstrare a unei anumite "atmosfere", a unui anumit "climat" în grup, a unei anumite stări de spirit etc.), cum evoluează, cum oferă sprijin membrilor, cum este înţeleasă rezolvarea problemelor etc.

25 A. Mihu, Sociologia americană a grupurilor mici, Ed. pol., Bucureşti, 1970

- După statutul oficial al grupului: grupuri formale (care au o organigramă, reguli de funcționare precise, scrise), grupuri informale (cu norme, reguli nescrise, dar la fel de importante).

- După gradul de integralitate și stabilitate: grupuri naturale (cu structuri, interese si scopuri comune, pe termene lungi) şi grupuri ocazionale (constituite pe baza unde scopuri de foarte scurta durata, de exemplu, publicul unui spectacol de teatru), grupuri experimentale.

- După statutul existenţial: grupuri reale (în care membrii, chiar daca nu se cunosc nemijlocit, sunt în anumite relații, au trăsături comune, grupul există ca atare), și grupuri "nominale", în care indivizii sunt adunați în grup doar pe hârtie, cu numele.

- După natura relațiilor dintre membrii grupului: grupuri primare, caracterizate prin relații de tip "față în față" și "grupuri secundare", în care indivizii nu se cunosc nemijlocit. Este utilă această distincţie făcută de C.H.Cooley: grupurile primare sunt unităţi sociale mici, în care membrii îşi petrec majoritatea timpului împreună, au experienţe comune, desfăşoară activităţi în comun; relaţiile dintre membri sunt profunde, ei investesc afectivitate unii în alţii, ştiu multe unii despre ceilalţi, se preocupă de ei, de bunăstarea lor. Un exemplu de grup primar este familia. Grupul secundar este mai mare şi se constituie pentru sarcini anumite; membrii sunt rareori în contact direct, relaţiile sunt impersonale, iar coeziunea nu are forţa relaţiilor primare. Sindicatele, partidele politice pot fi exemple de grupuri secundare. Unele grupuri secundare (de exemplu grupul de muncă) pot deveni grupuri primare dacă membrii se întâlnesc, iau masa împreună, participă la activităţi comune, îşi fac mărturisiri etc. Grupul primar este decisiv, vital pentru siguranța și confortul nostru fizic și emoțional; scopurile și interesele sunt împărtășite, subzistă o orientare axiologică comună; grupul în care se îndeplinesc nevoile elementare de exprimare si confirmare a stărilor sufletești, a gândurilor și simțămintelor intime, a aspirațiilor. În grupul secundar, de obicei grupuri mijlocii și mari, raporturile afectiv-emoționale sunt mai palide, spontaneitatea și intimitatea mai reduse. Oamenii se angajează în relații cu ceilalți membri doar prin anumite aspecte ale personalității lor, nu integral. Prin grupurile secundare se satisfac nevoile pragmatice, de aceea se mai numesc și grupuri instrumentale. Oamenii fac parte concomitent atât din grupuri primare, cât și din grupuri secundare.

Sociologii disting grupurile interne (in-group) şi grupurile externe (out-group). În “grupul nostru” avem

sentimentul identităţii şi loialităţii; “noi” ne deosebim de cei din grupul “lor”, nu facem parte din el. Între

grupul nostru şi grupul lor poate exista opoziţie, chiar ostilitate (bandele îşi delimitează clar graniţele,

între autohtoni şi imigranţi pot exista diferenţe, chiar opoziţie şi ostilitate).

În copilărie suntem înclinaţi să imităm, să reproducem ceea ce fac alţii, lipsindu-ne cunoştinţele şi

experienţa de viaţă. La acele vârste ni se sugerează ce să facem, ni se spune cum să ne comportăm.

Atunci se pot forma grupuri antisociale.