sisteme teritoriale mediolitorale pe tarmul romanesc sudic a
DESCRIPTION
hghghghTRANSCRIPT
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE
ŞCOALA DOCTORALĂ „SIMION MEHEDINłI”
TEZĂ DE DOCTORAT
SISTEME TERITORIALE MEDIOLITORALE PE łĂRMUL ROMÂNESC SUDIC
AL MĂRII NEGRE (ÎNTRE CAPUL TUZLA ŞI VAMA VECHE)
Coordonator ştiinŃific Prof. univ. dr. Emil Vespremeanu
Doctorand PanŃu Florentina
BUCUREŞTI 2010
2
Cuprins:
INTRODUCERE ………………………………………………………………………....3 1. PREMISE TEORETICE PROBLEMELE ŞI CONCEPTELE DE BAZĂ……………4
1.1. Conceptul de sistem teritorial …………...……….……………....………………4 1.2. Mediolitoralul - concept biologic şi ecologic………….. …...………………...…5
1.3. Mediolitoralul, concept geomorfologic …………………………………...……...9 2. METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU……………………………………………....…11
2.1. Abordarea interdisciplinară, condiŃie esenŃială în cercetarea sistemelor teritoriale……………………………………...…………………………11
3. REGIUNEA STUDIATĂ…………………………………………………………….13 3.1. Limitele geografice şi matematice ale regiunii costiere analizate………………..13 3.2. Ierarhia sistemelor teritoriale din regiunea studiată………………………………16
4. FACTORII DE CONTROL AI STRUCTURII ŞI FUNłIONĂRII SISTEM ELOR TERITORIALE MEDIOLITORALE……………………………….18
4.1. Tipuri de factori de control în mediul costier………………………...…………...18 5. SISTEMUL TERITORIAL MEDIOLITORAL DIN REGIUNEA
COSTIERĂ CAPUL TUZLA – VAMA VECHE………………………………...…21 5.1. Morfologia reliefului mediolitoral pietros …………..………………………..…25
5.2. Microforme…………………………..…………….………………………..........27
5.3. Procesele geomorfologice actuale desfăşurate pe mediolitoralul pietros…..…...29 6. PROTECłIA REGIUNII COSTIERE CAPUL TUZLA – VAMA VECHE……...….37
6.1.Digurile perpendiculare pe linia apei……….………………………..……………37 6.2. Digurile sparge-val ….…………………………………………………………..37
6.3. PereŃii de protecŃie ………..……………………………...……………………...38 6.4. Conservarea patrimoniului geomorfologic natural (geoheritage)……………….38 CONCLUZII……………………………………………………………………………38 BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………..39
3
INTRODUCERE Subiectul tezei noastre de doctorat constă în analiza unui subsistem al sistemului
teritorial litoral din partea sudică a coastei româneşti a Mării Negre. Este vorba de sistemul
teritorial mediolitoral situat între Capul Tuzla şi frontiera României cu Bulgaria. Acest sistem
teritorial este un subsistem al litoralului considerat ca sistem teritorial de rang regional. Am
aprofundat numai prolemele mediolitoralului evitând dispersarea atenŃiei spre celelalte
subsisteme (supralitoral, infralitoral, circalitoral) tocmai pentru a reuşi, în perioada scurtă de 3
ani, să obŃinem o imagine corectă, reală, a acestei părŃi a litoralului, cu deosebită importanŃă
ştiinŃifică şi practică.
Cercetarea noastră se încadrează în preocupările atât de numeroase şi de consistente, în
majoritatea Ńărilor riverane ale Oceanului Planetar, desigur şi în România, pentru cunoaşterea
mediului costier care este, de cca. 25 ani, una din problemele globale ale Omenirii.
Scopul lucrării noastre a constat în cunoaşterea sistemului teritorial mediolitoral din
partea sudică a litoralului românesc al Mării Negre.
Rezultatele noi obŃinute pot fi exprimate succint astfel:
∼ Identificarea şi diagnoza sistemelor teritoriale de diferite ranguri din cadrul regiunii
litoralului sudic (arcul Mangalia);
∼ Stabilirea organizării şi structurii geosistemului Ńărm şi a subsistemelor sale;
∼ Diagnoza subunităŃilor de relief din cadrul mediolitoralului, a morfologiei şi
morfodinamicii sale;
∼ Cunoaşterea factorilor şi proceselor actuale care conduc la schimbarea sistemului
mediolitoral;
∼ Cunoaşterea microformelor rezultate din activitatea proceselor de modelare; s-a realizat
pentru prima dată în România o analiză detaliată a microformelor carstice din sectorul
litoral.
ImportanŃa acestor cercetări constă în posibilitatea aplicării lor în domeniul dezvoltării
durabile şi managementul zonei de coastă, cu toate implicaŃiile acestor activităŃi.
MulŃumim în special îndrumătorului ştiinŃific, profesor universitar Emil Vespremeanu
pentru permanentul sprijin acordat atât în etapele de teren cât şi în laborator. MulŃumim, de
asemenea, d-şoarei conf.univ.dr. Georgeta Bandoc pentru sprijunul acordat în înŃelegerea şi
abordrea problemelor privind vântul şi valurile Mării Negre din regiunea studiată.
4
1. PREMISE TEORETICE
PROBLEMELE ŞI CONCEPTELE DE BAZĂ
Necesitatea acestui capitol rezidă din cel puŃin două considerente: (i) stadiul relativ
incipient al cercetărilor de geografie fizică asupra sistemelor teritoriale, mai ales asupra celor
litorale şi (ii) termenii utilizaŃi în geografie privind relieful, biotopii, ecosistemele şi
geosistemele litorale sunt folosiŃi deseori impropriu, de unde neclaritatea, labilitatea şi
imprecizia limbajului.
Studiul sistemelor teritoriale de diferite ranguri este la început, nu numai în România,
dar şi în Ńările cu tradiŃii în aplicarea teoriei generale a sistemelor (TGS) în geografie.
Numeroasele eforturi din ultimii 50 – 60 ani au elucidat o serie de aspecte, dar se observă
menŃinerea nivelurilor de tratare teoretice şi foarte puŃin aplicarea acestora la cercetarea
directă în natură. De aici necesitatea înŃelegerii clare a problemelor teoretice pentru a le putea
aplica în cercetarea de teren.
Cercetarea litoralurilor este foarte dezvoltată în majoritatea Ńărilor civilizate riverane
Oceanului Planetar, ceea ce a condus la existenŃa unei terminologii şi a unor metode şi tehnici
de lucru stabile care au fost validate prin sute şi sute de contribuŃii regionale sintetizate în zeci
de tratate. Asistăm azi la progrese impresionante ale geologiei, geomorfologiei, biologiei şi
ecologiei marine, aplicate numai parŃial în România.
Acestea au fost motivele principale pentru introducerea, în lucrarea noastră de
doctorat, a unui capitol distinct de premise teoretice bazate pe o documentare cât s-a putut mai
aprofundată, în primul rând din sursele primare accesibile. Bibliotecile din Bucureşti, accesul
la bazele de date esenŃiale de pe internet (prin intermediul Bibliotecii Centrale Universitare
din Bucureşti), lucrările obŃinute prin schimb interbibliotecar cu unele universităŃi din Europa
şi Statele Unite şi nu în ultimul rând accesul la biblioteca şi fişele îndrumătorului ştiinŃific, ne-
au uşurat munca de documentare.
1.1. Conceptul de sistem teritorial a fost fundamentat de Iu.G. Sauşkin (1972), ca
răspuns la ambiguitatea conceptului de geosistem. Ideea fusese lansată în cadrul Proiectului
5
Cambridge, amintit mai sus, ca şi în alte lucrări din Europa şi Statele Unite ale Americii.
Preluând aceste idei generale E. Vespremeanu (1976) defineşte sistemul teritorial ca:
…”ansamblul structural şi funcŃional alcătuit din mai multe subsisteme legate între ele
printr-o multitudine de relaŃii între care cele cu retroacŃiune, sunt cele mai însemnate.
Credem că ierarhizarea sistemelor teritoriale începe de la un nivel inferior reprezentat de
cele mai mici unităŃi integrale care se pot delimita în spaŃiul geografic şi se termină la pragul
superior, care este planeta Terra în ansamblul ei” (E. Vespremeanu, 1976, pag. 21).
1.2. Mediolitoralul - concept biologic şi ecologic
Contactul dintre mare şi uscat a atras atenŃia omului încă din preistorie, prin bogăŃia
florei şi faunei atât pe Ńărmurile pietroase, cât şi pe cele nisipoase, în condiŃii macromareice
sau micromareice. Treptat se acumulează din ce în ce mai mult material faptic, se caută
explicaŃii noi şi se fundamentează cunoaşterea legilor care guvernează nu numai distribuŃia
plantelor şi animaleler din regiunile litorale, dar şi adaptările speciale pentru viaŃa în condiŃii
de stress maxim.
Numărul destul de mare de noŃiuni controversate şi sinonimele care persistă încă, mai
ales în literatura românească, ne obligă la o analiză în perspecvtivă istorică a apariŃiei şi
fundamentării conceptului de mediolitoral în cadrul studiilor de oceanografie biologică
costieră şi bionomie.
A.E. Verrill (1871) se pare că a fost primul care a descris succesiunea speciilor de
nevertebrate de pe Ńărmurile mareice de la Vineyard Sound, nu departe de Cape Cod (nord-
estul Statelor Unite).
Primele analize ştiinŃifice aparŃin lui F. R. Kjellman (1883), care defineşte litoralul ca
mediul de viaŃă situat între nivelul maxim atins de maree şi muchia şelfului. În cadrul acestui
spaŃiu distinge trei „regiuni” distribuite etajat:
• Litoralul propriu-zis numit „littoral region” situat în limitele fluxului şi
refluxului mareic;
• „sublittoral region”, situată între nivelul minim mareic înregistrat la reflux şi
adâncimea de –37m;
• „eulittoral region”, sub –37m, peste şelful continental, până la muchia şelfului,
la cca. –180m, considerată a fi adâncimea maximă la care pot pătrunde urme
ale luminii solare.
Mai târziu, L. Vaillant (1891) revine asupra conceptului ecologic de litoral pe care îl
defineşte ca mediul de Ńărm şi submarin, inclusiv şelful continental, până la limita pătrunderii
luminii care să permită fotosintaza. În cadrul litoralului L. Vaillant separă trei zone,
6
supralitoral, eulitoral şi sublitoral, model care a rămas în literatură ca tipul „clasic” de zonare
a mediului litoral.
Şi alti cercetători de la începutul secolului XX precum oceanograful danez C.G.J.
Petersen, cercetătorul rus S.A. Zernov (1913) se încadrează în acelaşi efort de a înŃelege
distribuŃia zonală a vieŃuitoarelor la contactul dintre uscat şi mare.
În România primele preocupări privind zonarea vieŃuitoarelor în condiŃiile
micromareice ale Mării Negre le aparŃin lui I. Borcea (1931) în cadrul StaŃiunii zoologice
marine de la Agigea şi Gr. Antipa care publică magistrala sinteză asupra Mării Negre care are
un capitol consistent intitulat: „DistribuŃia faunei după faciesuri şi biotopuri” (Gr. Antipa,
1941, pag. 234 – 311).
În Statele Unite, T.A. Stephenson şi A. Stephenson (1949) introduc conceptul de
zonare ecologică a mediului intramareic propunând ceea ce au numit „Universal Scheme of
Zonation”.
La începutul celei de-a doua jumătăŃi a secolului XX erau conturate câteva modele de
zonare ale sistemului litoral care sunt prezentate în tabelul nr. 1.1.
Tabelul nr.1.1. Noi contribuŃii la fundamentarea conceptului de mediolitoral
SISTEMUL DE ZONARE STEPHENSON (1949 - 1954)
SISTEMUL DE ZONARE LEWIS
(1953 - 1955)
SISTEMUL DE ZONARE GENOVA
(1957 - 1958) Zona supralitorală Zona maritimă Supralitoral fringe Littoral fringe Etajul supralitoral
Zona mediolitorală Zona eulitorală Etajul mediolitoral
Infralitoral fringe
Zona infralitorală
Zona sublitorală Etajul infralitoral (highlight zone)
Etajul circalitoral (dim. Light zone)
Etajele pot fi subdivizate în orizonturi („horizons”) şi în sub-etaje („sous-etage”), care
sunt considerate subdiviziuni elementare.
Sistemul („systeme”) reprezintă un ansamblu de etaje cu caracteristici comune. Sunt
descrise astfel 4 sisteme bentonice: litoral, batial, abisal şi hadal.
În cadrul sistemului litoral J.M. Peres şi J. Picard (Sistemul de Zonare Genova)
identifică şi descriu patru etaje care pot fi întâlnite pe toate litoralurile Oceanului Planetar: (1)
supralitoral; (2) mediolitoral; (3) infralitoral; (4) circalitoral.
Ne vom opri asupra modului în care sunt tratate aceste etaje în concepŃia lui J.M.
Peres, deoarece a influenŃat hotărâtor activitatea de cercetare a biologilor marini din România.
7
Etajul supralitoral (Etage supralittoral) este situat deasupra nivelului cel mai înalt al
apelor mării calme. Pe substrat pietros (roche supralittorale) se dezvoltă biocenoze cu licheni
şi vegetaŃie rară la care se asociază o faună parŃial marină, parŃial terestră. Pe substrat nisipos
(substrats meubles), în funcŃie de viteza desicaŃiei, sunt deosebite biocenozele substratului
nisipos cu desicaŃie lentă, de cele cu desicaŃie rapidă.
Etajul mediolitoral (Etage mediolittoral) este situat la nivelul mediu al mării zero,
urcând până la 2,5m deasupra acestuia şi coborând cu 1m sub el. CondiŃiile din etajul
mediolitoral sunt determinate de valuri şi de oscilaŃiile neperiodice ale nivelului mării. În
cadrul etajului mediolitoral se diferenŃiază un orizont superior (Mediolittoral superior) afectat
de schimbări frecvente de umectare şi un orizont inferior (Mediolittoral inferior), aflat
continuu sub influenŃa valurilor. Fiecare orizont cuprinde unul sau mai multe faciesuri care se
prezintă sub forma unor centuri în care predomină anumite specii.
Etajul infralitoral în condiŃiile Mării Mediterane începe cu puŃin sub nivelul mediu al
mării, unde emersia este accidentală şi se încheie la cca. 35m adâncime, dar se poate reduce la
– 8m în condiŃiile cu turbiditate mare din faŃa deltelor, sau pote ajunge la –45m şi chiar la –
50m în condiŃii de transparenŃă maximă. Aici se înregistreză biodiversitatea maximă mai ales
pe substratul pietros extrem de variat în Marea mediterană.
Etajul circalitoral continuă etajul infralitoral pe cea mai mare parte a şelfului
continental, până la limita posibilităŃii supravieŃuirii fanerogamelor marine.
Şcoala de bionomie fundamentată de J.M. Peres şi colaboratorii săi a avut o influenŃă
puternică asupra cercetătorilor din întregul bazin mediteranean, inclusiv în Marea Neagră,
după cum vom arăta mai jos. Astfel, M. Băcescu şi colaboratorii săi identifică aceeaşi
distribuŃie a biocenozelor marine pe litoralul românesc al Mării Negre (M. Băcescu et al.,
1965; 1971).
Propunerile de zonare ale sistemului litoral au la baza abordări exclusiviste fie din
perspectivă ecologică (modelul E. Dahl – 1952) fie din punctul de vedere al condiŃiilor
hidrodinamice de viaŃă (modelul B. Salvat – 1964).
În Germania I. Kronberg (1988) analizează detaliat contactul dintre supralitoral şi
mediolitoral numit „zona neagră” (Black zone) pe litoralurile pietroase ale canalului Kiel.
Litoralul micromareic în condiŃiile Mării Egee este studiat recent de S.C. Stiros şi P.A.
Pirazzoli (2004) care identifică aceleaşi zone (supralitoral, mediolitoral, infralitoral), dar
introduce conceptul nou de nivel mediu biologic al mării (Biological Mean Sea Level, sau
BMSL).
8
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate programe care au ca scop introducerea
unor tehnici noi de cercetare şi clasificare a habitatelor fiind impulsionate de preocupările
internaŃionale pentru protecŃia biodiversităŃii şi habitatelor. Astfel Programul de mare
anvergură CORINE a fost adoptat prin decizia Consiliului Uniunii Europene în anul 1991, iar
Sistemul EUNIS (European Nature Information System) de clasificare a habitatelor
marine a demarat pe baza concluziilor rezultate din numeroasele activităŃi de cercetare şi
implementare a programului CORINE.
Sistemul EUNIS este un sistem pan-european de clasificare a habitatelor marine şi
terestre care a fost iniŃiat de European Environment Agency şi executat de European Topic
Centre on Biological Diversity (ETC/BD) şi de Joint Nature Conservation Committee (JNCC)
din Marea Britanie. Scopul implementării sistemului EUNIS este de a armoniza sisteme
similare de clasificare a biotopilor şi habitatelor astfel încât toate Ńările Uniunii Europene să
prezinte unitar starea naturii şi a biodiversităŃii. Acest sistem a fost dezvoltat între anii 1996 şi
2001 (D. Connor, 2006), în prezent fiind operaŃional.
Recent se observă, în unele şcoli de oceanografie costieră, preferinŃa pentru o
abordare bazată mai puŃin pe structura şi funcŃionarea biocenozelor şi ecosistemelor şi mai
mult pe morfologia reliefului. În această categorie se încadrează abordarea speciliştilor
canadieni de la Nova Scotia Museum of Natural History (2006) care separă pe Ńărmurile
macromareice trei etaje: (i) Ńărmul înalt (upper shore), situat la limita celor mai înalte cote ale
fluxului mareic; (ii) Ńărmul mijlociu
(middle shore), situat între nivelul
maxim şi cel mediu al fluxului
mareic şi (iii) Ńărmul jos (lower
shore), situat în jurul cotelor cele mai
joase ale fluxului mareic. Acest
model se aplică atât Ńărmurilor
pietroase (rocky shore), cât şi celor
nisipoase (sandy shore) sau
diferitelor tipuri de câmpii litorale
(fig. 1.1.).
Figura nr. 1.1. Zonarea Ńărmului în funcŃie
de nivelul mării (şcoala canadiană, Nova
Scotia Museum of Natural History ,2006)
9
În aceeaşi perioadă Ch. Harley (2007) analizează problemele zonării biologice pe
litoralurile macromareice, ajungând la concluzia că zonarea este un fenomen datorat
oscilaŃiilor mareice ale nivelului mării (Ch Harley, 2007, pag. 647). Zonarea depinde de
nivelul şi durata proceselor mareice care controlează toate procesele vitale.
Analiza distribuŃiei vieŃuitoarelor pe litoraluri a dus la observarea unei zonări verticale
evidente a biotopilor, precum şi la identificarea şi caracterizarea tipurilor de biotopi. După
150 ani de cercetări s-a ajuns la urmtoarele concluzii:
• Există o corelaŃie strânsă între oscilaŃiile nivelului mării şi zonarea biotopilor
litorali, fie că este vorba de oscilaŃiile periodice mareice, fie că ne referim
numai la oscilaŃiile neperiodice generate de vânt sau de alŃi factori.
• Conceptul de mediolitoral a fost introdus în ştiinŃă pentru a defini un anumit
tip de mediu marin în care au apărut şi au evoluat asociaŃii de plante şi animale
specifice. Acest tip de mediu se prezintă ca un etaj distinct într-o succesiune de
etaje situate la contactul uscatului cu marea.
• În orice condiŃii mediolitoralul rezultă din controlul strâns al acŃiunii mării
asupra uscatului; din această interacŃiune rezultă condiŃii cu totul speciale
pentru toate procesele vii şi nevii.
• Mediolitoralul este recunoscut de majoritatea cercetătorilor care studiază viaŃa
de pe litoraluri ca unul din cei mai complecşi biotopi, datorită atât caracterului
de ecoton, care determină creşterea biodiversităŃii, cât şi stresului permanent la
care oscilaŃiile de nivel ale mării şi acŃiunea valurilor supun vieŃuitoarele care
populează biotopii respectivi.
• Mediolitoralul este, în primul rând, un concept biologic şi ecologic, în
consecinŃă fiind folosit de cercetătorii care lucrează în domeniul oceanografiei
litorale biologice.
1.3. Mediolitoralul, concept geomorfologic
Abordările geomorfologice ale formelor şi proceselor de Ńărm au demarat la sfârşitul secolului
al XIX-lea datorită lucrării lui G.K. Gilbert (1885), iar evouŃia cunoaşterii a fost spectaculoasă
(E. Vespremeanu, 1987). Cu toate acestea problemele zonării pe verticală a formelor şi
proceselor pe Ńărmurile înalte, pietroase, au rămas puŃin abordate. Abia după 1950 R.W.
Fairbridge (1952; 1968), A. Guilcher (1953, 1954) şi C.A. Cotton (1963) reiau problemele
zonării formelor şi proceselor litorale în condiŃii mareice cu diferite amplitudini.
10
Zonarea geomorfologică şi identificarea unuei zone mediolitorale, datorate autorilor
citaŃi mai sus, vizează două aspecte: (i) formele şi procesele de modelare marină pe Ńărmurile
pietroase şi (ii) procesele de meteorizaŃie desfăşurate sub control marin mai ales pe Ńărmurile
calcaroase.
Departe de a avea intensitatea preocupărilor biocentrice, abordările geomorfologice
privind zonarea pe verticală a formelor şi proceselor pe litoralurile pietroase înalte au
recunoscut prezenŃa unor etaje sau zone cu forme şi procese distincte, între care şi prezenŃa
unui etaj median aflat sub influenŃa quasi-permanentă a apelor marine.
Conceptul geomorfologic de mediolitoral este încă puŃin aprofundat, persistând
numeroase confuzii semantice.
Trebuie să recunoaştem că în zona ecologică definită de mdiolitoral se desfăşoară
procese geomorfologice foarte intense care generează forme şi microforme specifice.
Toate procesele geomorfologice desfăşurate în spaŃiul mediolitoral sunt influenŃate
hotărâtor de activitatea vieŃuitoarelor (procese de bioconstrucŃie şi bioeroziune), ceea ce
impune o abordare intedisciplinară biologică, ecologică şi geomorfologică.
11
2. METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU
În cercetările noastre de teren şi în analizele de laborator am aplicat metodele şi
tehnicile de lucru curente din geomorfologie, oceanografie şi ecologie având permanent în
faŃă necesitatea gândirii interdisciplinare. Am considerat că aplicarea iniŃială a metodei
carteziene, prin abordări sectoriale aprofundate, este o condiŃie pentru aplicarea cu succes, în
final, a metodei sistemice. Credem că este singura cale pentru studiul sistemelor teritoriale.
2.1. Abordarea interdisciplinară, condiŃie esenŃială în cercetarea sistemelor teritoriale În vederea analizării integrate a sistemelor teritoriale mediolitorale, abordarea holistică
este cea mai adecvată pentru o caracterizare complexă şi încadrarea acestui sector de Ńărm în
unitatea majoră a zonei de coastă. Acest lucru atrage după sine o abordare interdisciplinară
făcându-se apel la tehnicile şi metodele de cercetare specifice domeniilor care sunt
reprezentative pentru sistemul mediolitoral analizat respectiv tehnici oceanografice,
geomorfologice şi ecologice. Aceste trei discipline sunt esenŃiale la care se adaugă şi elemente
de climatologie pe care le utilizează fiecare din cele trei domenii amintite. Temperatura şi
umiditatea aerului sunt esenŃiale în procesele de meteorizare a calcarelor sarmaŃiene în
sectoarele cu mediolitoral pietros, precipitaŃiile şi vântul modifică importanŃi parametri
oceanografici, iar ecosistemele mediolitorale îşi urmează viaŃa sezonieră în funcŃie de factorii
abiotici. Fauna şi flora specifică substratului dur şi nisipos influenŃează direct partea
exterioară a rocilor pe care stau fixate şi în acelaşi timp în perioada de maxima dezvoltare a
lor reprezină un strat tampon între elementele climatice şi cele oceanografice faŃă de substrat.
Sistemele teritoriale mediolitorale sunt conturate de trei elemente distincte care prin
organizarea lor in spaŃiul litoral îi conferă acestuia un caracter specific :
- substratul litologic ce determina morfologia mediolitorală care asigura suportul
celorlalte doua elemente ;
- vieŃuitoarele, al doilea element care întalnesc condiŃii optime de dezvoltare datorită
celui de-al treilea element, în special, dar şi aspectelor climatice favorabile ;
12
- apa marină, al treilea element care intregeşte sistemele mediolitorale ale căror
adâncimi reduse contribuie la optimizarea factorilor oceanografici în favoarea
dezvoltării faunei şi florei specifice.
Fiecare din aceste elemente reprezintă domeniul de activitate al disciplinelor amintite
anterior, care în şituaŃia temei analizate este necesară adordarea interdisciplinară pentru a nu
fragmenta cunoasterea sistemelor teritoriale mediolitorale. Toate aspectele ştiinŃifice
dezvoltate de cele 3 discipline capătă un caracter particular în situatia mediolitoralului, astfel
profilele geomorfologice se raportează la nivelul apei marine, iar mediul oceanic influenŃează
în mod specific preocesele geomorfologice litorale datorită factorilor oceanografici.
Abordarea holistică este inevitabilă în vederea cunoaşterii mediolitoralului ca sistem teritorial
complex (fig. 2.1.).
Figura nr. 2.1. Sistemele teritoriale mediolitorale – abordare interdisciplinară.
13
3. REGIUNEA STUDIATĂ
3.1. Limitele geografice şi matematice ale regiunii costiere analizate.
Sistemele teritoriale mediolitorale se încadrează în unitatea morfologică superioară a
litoralului din cadrul acvatoriului Mării Negre situată în sud-estul Europei. Sectorul care
urmează sa fie analizat din regiunea litorală se încadrează în jumătatea vestică a bazinului
Mării Negre, aparŃinând pe teritoriul României unităŃii fizico-geografice a Dobrogei
reprezentată prin subunitatea maritimă situată în estul Dobrogei de Sud şi este delimitat de
localităŃile Tuzla şi Vama Veche (figura nr. 3.1.).
Limita superioară a mediolitoralului în situaŃia Mării Negre cu regim micromareic este
responsabilă cu sculptarea uscatului prin eliberarea energiei valurilor cu intensităŃi diferite şi
ajunge până la nivelul maxim al apei în timpul furtunilor extreme. Limita inferioară este
menŃionată până la -0,5 m maxim -1m şi corespunde cu zona de spargere a valurilor.
Litoralul dobrogean este o componentă specială a unităŃii fizico-geografice a Dobrogei
care o diferenŃiază între celelalte regiuni ale Ńării. La rândul său Dobrogea se încadrează în
spaŃiul ponto-danubian bine delimitat şi cu o istorie atestată arheologic.
Dobrogea este o regiune aparte datorită celor două căi de acces care au înlesnit
întotdeauna dezvoltarea aşezărilor şi anume sectorul Dunării de Jos pe latura vestică şi
nordică şi acvatoriul Mării Negre pe latura estică. În special datorită ieşirii la mare spaŃiul
dobrogean are o mare importanŃă pe care o sublinia şi Constantin Brătescu (1928), unul din
cunoscătorii acestui spaŃiu încântător şi spectaculos: „…graŃie aşezării sale la Ńărmul mării,
Dobrogea este cea dintâi provincie românească care intră în lumina istoriei.”
Din cele trei complexe teritoriale majore care întregesc spaŃiul dobrogean – Dobrogea
de Nord (Dobrogea de orogen), Dobrogea de Sud (Dobrogea de platformă), Dobrogea
maritimă (Dobrogea litorală) etajul mediolitoral face parte din ultimul complex care se întinde
între braŃul Sf. Gheorghe la N şi hotarul administrativ cu Bulgaria la S.
Dobrogea maritimă se întinde către vest până acolo unde influenŃa mării încă este
prezentă respectiv ceea ce se resimte până la înălŃimile de 100 m ceea ce înseamnă că limita
către vest este dată de o fâşie de racord cu lăŃime variabilă ce face trecerea către Dobrogea
continentală.
14
Figura nr. 3.1. PoziŃionarea regiunii studiate în context geografic
15
Sistemul mediolitoral studiat de noi, în cadrul prezentei teze de doctorat, se află
localizat în regiunea litorală Capul Tuzla – Vama Veche, la rândul ei localizată pe litoralul
românesc sudic al Mării Negre la sud de Capul Midia. Această regiune litorală are o limită
nordică naturală pe Capul Tuzla. Limita sudică este convenŃională şi se suprapune frontierei
de stat dintre România şi Bulgaria. Din punct de vedere geografic general şi geomorfologic, în
special, limita sudică corespunde Capului Şabla unde se află o discontinuitate geomorfologică
majoră (E. Vespremeanu, 2010).
În acest capitol vom face o prezentare geografică generală a regiunii costiere Capul
Tuzla – Vama Veche în scopul de a stabili contextul geomorfologic în care s-a format şi
evoluează mediolitoralul actual.
Limita nordică este Capul Tuzla, situat la 43059’14.02” latitudine nordică şi
28039’58.00” longitudine estică, iar limita sudică se află la latitudinea nordică de
43044’15.76” şi longitudinea estică de 28034’42.40”. Între aceste limite se întind 34 km de
Ńărm reprezentând lungimea regiunii studiate.
Între aceste limite matematice se situează arcul litoral Mangalia (fig. 3.2), unul din
cele două arcuri litorale identificate pe coasta sudică românească a Mării Negre (E.
Vespremeanu, 2010).
Figura nr. 3.2 Arcurile litorale din sudul litoralului românesc al Mării Negre.
16
La rândul său arcul litoral Mangalia este compus din celule litorale care au fost
identificate in număr de patru în sectorul analizat: celula Costineşti, între capul Tuzla şi Capul
Schitu; celula Neptun, între Capul Schitu şi Capul Aurora; celula Mangalia, între Capul
Aurora şi digurile portului Mangalia; celula Vama Veche, între Mangalia Port şi graniŃa de
stat cu Bulgaria.
3.2. Ierarhia sistemelor teritoriale din regiunea studiată.
Pentru a stabili cu claritate locul sistemului mediolitoral în cadrul geografic general
vom prezenta, utilizând baza teoretică din capitolul 1, ierarhia sistemelor teritoriale din
regiunea litorală Capul Tuzla – Vama Veche, pornind de la ierarhizarea subunităŃilor de relief,
care reprezintă baza pentru orice abordare regională sau de mediu.
Ierarhizarea subunităŃilor de relief a fost stabilită pe baza modelelor spaŃiu/timp (E.
Vespremeanu, 1987; N.C. Krauss et al., 1991; P.J. Cowell et al., 1997). Această ierarhie
geomorfologică reprezintă baza pentru stabilirea structurii sistemelor teritoriale pe care o vom
prezenta mai jos.
Nivelurile de organizare utilizate au fost, în concordanŃă cu modelele stabilite de
autorii citaŃi mai sus, cinci: meta- , mega- , macro- , meso- şi micro-scală. Identificarea s-a
realizat pe profile transversale pentru cele trei tipuri de Ńărmuri, pietros, nisipos şi mixt.
łărmurile pietroase (rocky shore) sunt mult mai stabile la toate nivelurile de
organizare a sistemului, schimbările sesizabile la nivelul micro- şi meso-scalei fiind de
ordinul anilor. La nivel de macro-scală sunt prezente benciurile cu o bogată gamă de
subunităŃi de ordinul meso- şi micro-scalei (fig. 3.3.).
łărmurile nisipoase (sandy shore) sunt mult mai mobile, aici dinamica reliefului la
nivel de micro- şi meso- scală fiind de ordinul zilelor şi lunilor (figura 3.4., dreptunghiurile
colorate reprezentând sistemul mediolitoral).
Ierarhia sistemelor mediolitorale urmează strâns pe cea geomorfologică. Am folosit
scara cu treptele: geotop, geofacies,geosistem, domeniu. Acestea sunt poziŃionate pe figurile
3.3, 3.4. şi 3.5 remarcăm diferenŃele mari între cele două tipuri de Ńărmuri, nisipos şi pietros,
în sensul ca geotopii şi geofaciesurile sunt mult mai dinamice pe Ńărmurile nisipoase în
comparaŃie cu cele pietroase.
17
Figura nr. 3.3. Ierarhia
subunităŃilor de relief
litorale pe Ńărmurile
pietroase (rocky shore) în
regiunea studiată (profil
sinoptic).
Figura nr. 3.4. Ierarhia
subunităŃilor de relief
litorale pe Ńărmurile
nisipoase (sandy shore)
în regiunea studiată
(profil sinoptic)
Figura nr. 3.5. Ierarhia
subunităŃilor de relief
litorale pe Ńărmurile mixte
(sandy - rocky shore) în
regiunea studiată (profil
sinoptic)
1 – loess; 2 – argile; 3
– nisip; 4 – calcare
sarmaŃiene; 5 – nivelul
mării.
18
4. FACTORII DE CONTROL AI STRUCTURII ŞI
FUNłIONĂRII SISTEM ELOR TERITORIALE
MEDIOLITORALE
4.1. Tipuri de factori de control în mediul costier
În marea majoritate a cazurilor, dacă nu întotdeauna, procesele de eroziune şi
acumulare marină au reprezentat o excepŃie având o abordare mai redusă în tratatele de
geomorfologie în comparaŃie cu alte tipuri de procese. Nivelul de 0m al mării este abordat mai
mult în studii speciale, procesele întâlnite aici având un aspect mai dificil în primul rând
datorită caracterului dinamic al apei marine în permanenŃă pendulare şi oscilare, dar şi al
aspectului de suprafaŃă opacă ce ascunde detalii neobservabile cu ochiul liber. În interacŃiunea
sa cu uscatul se delimitează etajul litoral a cărui extindere este dată de agitaŃia maximă a mării
care nu este observată la orice deplasare în teren ci în momentele cu nivel maxim al mării
determinat de factorii de control.
Fiind un segment din unitatea litorală a zonei de coastă, sistemele teritoriale
mediolitorale se supun şi ele factorilor de control ce sunt prezenŃi şi acŃionează în spaŃiul
litoral. Datorită amplasării la contactul dintre două medii, respectiv mediul marin şi cel
continental, factorii de control din cele doua medii se întrepatrund conturând caracteristici
teritoriale speciale care pun în evidenŃă unicitatea ecosistemelor marine.
Întâlnirea celor două medii – continental şi marin (solid şi lichid) – la care se adaugă
oceanul atmosferic conturează formarea unui topoclimat specific litoral determinat în primul
rând de reacŃia diferită a uscatului şi a mării, respectiv a capacităŃii de înmagazinare a căldurii
dar şi a cedării acesteia. DiferenŃele termice rezultate din răspunsul diferenŃiat al celor două
medii induc o dinamică atmosferică cu caracter local. Această dinamică este posibilă deoarece
mediul continental are în vecinătatea sa un mediu marin de dimensiuni mari al cărui răspuns
la factorii de control se resimte mai pregnant decât în cazul unui acvatoriu lacustru de
dimensiuni mai mici.
19
AcŃiunea factorilor de control în funcŃie de tipologia acestora îşi exercită influenŃa în
anumite incidenŃe şi magnitudini a căror reflectabilitate în peisajul mediolitoral poate fi de
scurtă, medie sau lungă durată. Procesele si fenomenele prezintă caracter repetitiv făra a putea
în unele situaŃii să stabilim un tipar exact al acestora decât observarea, descrierea şi efectele
acestora intrucât se produc când se intalnesc condiŃiile optime de desfăşurare.
Starea sistemelor teritoriale mediolitorale nu este aceeaşi pe tot parcursul anului
aceasta modificându-se sezonier prin influenŃa directă a caracteristicilor anotimpuale asupra
florei şi faunei. Astfel habitatele mediolitorale cunosc perioade de maximă dezvoltare
(primăvară - vară) şi perioade de dispariŃie prin moartea algelor şi a vieŃuitoarelor sau
migrarea acestora spre partea superioară a infralitoralului. Printre cei mai importanŃi factori de
control sunt cei oceanografici şi climatici fiind factorii de acŃiune directă, factorii modelatori
care îşi transferă energia înmagazinată asupra rocilor şi morfologiei litorale ceea ce permite o
modificare permanentă a zonei mediolitorale. Alcătuirea litologică determină o anumită
rezistenŃă a rocilor la abraziunea marină dar şi la acŃiunea pluvială în zona supralitorală
impunând echilibre şi dezechilibre în profilele geomorfologice ale Ńărmului.
Sistemele teritoriale mediolitorale sunt rezultatul unor serii de procese concomitente şi
interdependente precum procese geologice, hidrogeologice, geomorfologice, meteorologice,
biologice şi chimice care contribuie la întregirea continuă a formei sistemelor (fig. 4.1.). Se
creează astfel patrimoniul natural lăsat moştenire de natură în acest sector al zonei de coastă
care dispune de mari valori estetice pentru panoramele specifice în funcŃie de tipologia
Ńărmului.
Prin urmare definirea acestor sisteme se conturează prin:
∼ structura şi alcătuirea litologică,
∼ rezistenŃa rocilor la acŃiunea factorilor externi,
∼ gradul de protecŃie naturală prin depozitele superficiale sezoniere (depuneri de
tanatocenoze, acumulări de depozite nisipoase) sau bioconstrucŃiile de pe substratul
pietros expus acŃiunii valurilor,
∼ caracteristicile reliefului litoral,
∼ factorii oceanografici şi climatici,
∼ habitate specifice zonei litorale cu bios-ul marin corespunzător.
20
Figura nr. 4.1. Factorii de control ai sistemelor teritoriale mediolitorale
21
5. SISTEMUL TERITORIAL MEDIOLITORAL DIN REGIUNEA COSTIERĂ CAPUL TUZLA – VAMA VECHE
Pentru a stabili cu claritate locul sistemului mediolitoral în cadrul geografic general
vom prezenta ierarhia sistemelor teritoriale din regiunea litorală Capul Tuzla – Vama Veche,
pornind de la ierarhizarea subunităŃilor de relif, care reprezintă baza pentru orice abordare
regională sau de mediu.
Ierarhia sistemelor teritoriale urmează strâns pe cea geomorfologică. In conformitate
cu cele prezentate mai sus, în capitolul 3 am folosit scara cu treptele: geotop, geofacies,
geosistem, domeniu. Acestea sunt figurate pe figurile 3.3., 3.4. şi 3.5 din capitolul 3.
Remarcăm diferenŃele mari între cele două tipuri de Ńărmuri, nisipos şi pietros, în sensul că
geotopii şi geofaciesurile sunt mult mai dinamice pe Ńărmurile nisipoase în comparaŃie cu cele
pietroase.
Un model sinopic prezintă structura generală a sistemului litoral, cu veriga sa esenŃială
geosistemul Ńărm (fig. 5.1.). Modelul se bazează pe o abordare geomorfologică (E.
Vespremeanu, 1987; 1992, 2010), care oferă avantajul cunoaşterii suportului tuturor celorlalte
subsisteme şi elemente ale unui sistem teritorial. Modelul porneşte de la nivelul geotopilor
(faleză, tăpşan, berme sau benciuri, platforma Ńărmului, versantul Ńărmului), care se grupează
în geofaciesuri (supralitoral, mediolitoral, infralitoral), care reprezintă subsitemele
geosistemului Ńărm. La rândul lui acesta este unul din subsitemele sistemului regional
litoral, alături de geosistemele versant litoral şi glacis litoral (fig. 5.1.). Sistemul regional
litoral împreună cu sistemul regional al şelfului continental formează sistemul costier, aflat în
strânse relaŃii de schimb substanŃial şi energetic pe de o parte cu sistemul continental, pe de
alta, cu sistemul marin adânc, situat dincolo de muchia Ńărmului.
Subsistemele de diferite ranguri sunt sisteme care funcŃionează atât după programe
proprii, specifice nivelului respectiv, cât şi după programele subsistemelor de rang superior,
asigurând un anumit model de funcŃionare al ansamblului.
22
Cercetarea noastră, în cadrul prezentei teze de doctorat, s-a limitat la analiza nivelului
geofaciesului mediolitoral, cu geotopii componenŃi, din cadrul sistemului litoral Capul Tuzla
– Vama Veche, prezentat în ansamblu în capitolul 3.
Figura nr. 5.1. Structura generală a sistemului litoral (F – faleză; T – tăpşan la baza falezei; B – benci
pietros; P.ł. – platforma Ńărmului; V.ł. – versantul Ńărmului; V.L. – versantul litoral; G.L. –
glacisul litoral).
Din cele trei tipuri de Ńărmuri identificate în arealul analizat (Ńărm nisipos, pietros şi
mixt) ne-am concentrat pe detalierea celui pietros, mult mai stabil, care ne-a permis
observarea unor procese şi fenomene complexe în cadrul sistemului mediolitoral, precum şi
identificarea formelor şi microformelor specifice calcarelor sarmaŃiene formate pe benciuri.
łărmul pietros natural a putut fi observat în două sectoare şi anume: la Capul Tuzla şi
la Capul Schitu. łărmul pietros artificial s-a identificat în sectorul Olimp – Jupiter care
corespunde succesiunii de staŃiuni litorale fiind bine reprezentat datorită amenajării integrale a
acestora.
Mediolitoralul pietros de la Capul Tuzla are o organizare simplă (fig. 5.2.): profilul
transversal este dominat de platforma de Ńărm foarte extinsă, uşor înclinată care se încadrerază
în tipul A după tipologia realizată de T. Sunamura (1992, pag. 141 – 142). Platforma de Ńărm
are două trepte: (i) treapta superioară (inner ledge după D. Moura et al, 2006, pentru Ńărmurile
pietroase din regiunea Algrave, Portugalia) care coboară uşor până la –0,5 m adâncime şi (ii)
treapta inferioară (outer ledge după D. Moura et al.) care ajunge până la –1,5 m adâncime. La
partea superioară a profilului se află geofaciesul supralitoral cu strate de gresii feruginoase
grose de 2 – 4 m. Aceste strate formează sub stratul de loess un nivel structural, parŃial eroziv
(fig. 5.3.) iar la bază este subminat de abraziune care formează firide (notch), proces favorizat
23
şi de contactul litologic între gresii şi calcare. La fel de simplă este şi structura acestui
geofacies mediolitoral (fig. 5.4.).
Figura nr. 5.2. Organizarea sistemului teritorial mediolitoral pietros de la Capul Tuzla :1 – faleză cu tăpşan la
bază; 2 – nivel structural supralitoral pe gresii nisipoase feruginoase cu firidă (notch) la bază; max.max., max.,
med., min. – poziŃia nivelului mării la cote minime, medii, maxime, maxim maximorum.
Figura nr. 5.3. Aspectul
supralitoralului şi mediolitoralului la
Capul Tuzla
Figura nr. 5.4. Structura mediolitoralului de la Capul Tuzla
24
Mediolitoralul pietros de la Capul Schitu este mult mai complicat şi mai complex
prezentând importanŃă multiplă: ştiinŃifică, estetică, educativă, ca geomorfosit unic pe litoralul
românesc al Mării Negre. Aceasta se datorează faptului că este unicul pe litoralul românesc
unde calcarele aflorează pe înălŃimi de 3 – 5 m faŃă de nivelul mediu al liniei apei, iar în profil
transversal extensiunea reliefului mediolitoral ajunge la 50 – 80 m.
Un profil transversal sinoptic relevă prezenŃa a cinci trepte de relief dezvoltate pe
strate quasiorizontale formate din calcare oolitice în alternanŃă cu calcarele lumaşelice (fig.
5.5. şi fig. 5.6).
Structura sistemului mediolitoral este la fel de complicată şi de complexă. Un model
general (fig. 5.7.) exprimă relaŃiile dintre subsistemele componente ale sistemului litoral şi
locul mediolitoralului în această structură. Se observă numărul mult mai mare de geotopi în
comparaŃie cu structura de la Capul Tuzla, ceea ce determină complexitatea mai mare a
conexiunilor.
Figura nr. 5.5. Organizarea sistemului teritorial mediolitoral pietros de la Capul Schitu pe un profil sinoptic.
Figura nr. 5.6. Aspectul general al reliefului de la Capul Schitu. Se observă trei trepte emerse, cea de-a patra şi a
cincea treaptă fiind submerse la data fotografierii (iunie 2007).
25
Figura 5.7. Modelul structurii sistemului mediolitoral la Capul Schitu.
5.1. Morfologia reliefului mediolitoral pietros se suprapune peste un număr de
trepte identificate ca fiind niveluri ale benciurilor pietroase şi ale platformei de Ńărm.
Morfologia specifică mediolitoralului de la Capul Schitu prezintă atât benciuri cât şi
platforme de Ńărm datorită condiŃiilor specifice Mării Negre: regim micromareic, climă
temperată de stepă.
În cadrul mediolitoralului de la Capul Schitu benciurile apar ca trepte pietroase mai
mult sau mai puŃin extinse în funcŃie de gradul de degradare prin procese de meteorizaŃie şi de
abraziune. Am identificat o succesiune de 5 trepte evidente pe un profil transversal complet:
∼ 3 trepte fiecare reprezentând câte un benci pietros (B1, B2, B3);
∼ 2 trepte reprezentând cele două etaje ale platformei de Ńărm (P.ł.1 şi P.ł.2)
Aceste trepte de relief sunt bine înscrise în peisajul morfologic, benciurile fiind
vizibile la toate cotele nivelului mării (fig. 5.8.), iar partea superioară a platformei de Ńărm
(P.ł.1) fiind vizibilă numai la nivelurile minime (fig. 5.9.). La niveluri apropiate de maxim
numai B1 rămâne puŃin afectată de valuri (este numai stropită), celelalte benciuri fiind
inundate, spălate şi erodate (fig. 5.10.).
Figura nr. 5.8. Aspectul benciurilor la cote medii
ale nivelului mării. Sunt vizibile numai
benciurile, platforma de Ńărm fiind inundată
(iunie 2007).
26
Figura nr. 5.9. La nivelurile minime ale
nivelului mării este vizibilă şi platforma de
Ńărm P.ł.1. (septembrie 2007)
Figura nr. 5.10. La niveluri aproape de maxim
platforma de Ńărm şi B3 sunt inundate, B2 este
spălat de valuri, iar b1 este erodat la bază.
Platforma de Ńărm cu cele două etaje, P.ł.1 şi P.ł.2 coboară până la adâncimea de
1,5 m, are caracter rugos, cu numeroase blocuri şi cu bolovani, precum şi cu martori din B.3.
SchiŃa geomorfologică alăturată exprimă raporturile dintre geotopii geofaciesului
mediolitoral, precum şi direcŃiile de retragere a benciurilor prin procese de subminare şi
fragmentare (fig. 5.11.)
Figura nr. 5.11. SchiŃa geomorfologică a geofaciesului mediolitoral.
27
5.2. Microforme
Microformele care se dezvoltă pe relieful mediolitoral sunt, în majoritate, rezultate din
procese carstice desfăşurate pe alternanŃa stratelor de calcare oolitice şi lumaşelice, afectate de
un sistem de fracturi şi fisuri cu dimensiuni şi orientări foarte variate.
Microformele dezvoltate pe suprafeŃele orizontale sau uşor înclinate sunt
dependente de rugozitatea substratului.
Rugozitatea se referă la neregularităŃile suprafeŃei benciurilor pietroase cu amplitudine
până la 10 cm. Evaluarea calitativă a rugozităŃii a fost realizată utilizând scara lui Gian Paolo
Giani (1992). Această scară permite identificarea a trei categorii de rugozitate: (i) în trepte;
(ii) vălurit; (iii) plan. Fiecărei categorii îi corespund câte trei subcategorii după gradul de
regularitate al profilului: neregulat, în trepte şi în trepte largi (fig. 5.12).
Figura nr. 5.12. Tipurile de rugozitate a suprafeŃei benciurilor dezvoltate pe calcare
(după G. P. Giani, 1992)
Pe această bază am identificat predominarea rugozităŃii subcategoriilor 1 şi 2. Sunt
prezente de asemenea şi subcategoriile 4, 5, 6 şi 7.
Microformele cu amplitudinea mai mare de 10 mm au fost evaluate utilizând scara
calitativă a lui S. Trudgill (1988) în care microformele dezvoltate pe suprafeŃe quasiplane se
grupează în şapte tipuri:
1. perforat (pitted)
2. honeycombed
3. rotunjit (rounded)
4. în creste (pinnacled)
28
5. în blocuri (blocky)
6. tabular (tabular)
7. unghiular (angular).
Microformele de dimensiuni mai mari ce depăşesc 10 – 15 cm adâncime şi pot ajunge
să aibă un diametru de până la doi metri intră în categoria rock pools care sunt de două
categorii principale (T. Sunamura, 1992): pools şi pothole.
Pools sunt cavităŃi superficiale, cu adâncimi de 10 – 25 cm şi cu diametrul lung care
poate ajunge la peste 1,5 m. Majoritatea sunt rezultatul proceselor de exfoliere şi meteorizare
(figurile 5.13)
Figura nr. 5.13. Pool de exfoliere pe B1.
Potholes sunt cavităŃi cu dimensiuni diferite, dar mai adânci, definite R.W. Fairbridge
(1968) ca …”Any more or less circular depression worn out by the gyratory abrasion of
pebbles or boulders rotate under the energy of moving water” (pag. 888) şi de T. Sunamura
(1992): “Marine potholes are aproximately cylindrical or bowl-shaped depresions formed on
shore platforms” (pag. 196). Pe mediolitoralul de la Capul Schitu, mai ales pe B2 şi pe B3
sunt mai mullet potholes tipice, majoritatea provenind din deschiderea şi adâncirea unor
cavităŃi preexistente în masa de calcar (fig. 5.14).
Figura nr. 5.14. Pothole tipic.
29
Microformele dezvoltate pe suprafeŃele verticale sunt din categoria firidelor
(notch), fie la contactul cu faleza, fie la contactul dintre benciuri.
Firidele de la contactul falezei cu benciurile apar şi evoluează numai unde beciul este
îngust, permiŃând valurilor să atace baza falezei. Astfel, în partea sudică a Capului Schitu baza
falezei este atacată de valuri prin procese de abraziune cu formarea unei firide tipice, cu
înălŃimea de 1 – 1,3 m şi adâncimea de 0,6 – 1 m (fig. 5.15.).
La contactul dintre B1 şi B2 se formează frecvent firide care, în timp, se adâncesc
urmând desprinderea şi prăbuşirea unor părŃi din benciul superior (fig. 5.16).
Figura nr. 5.15. Firida dezvoltată prin abraziunea Figura nr. 5.16. Firida dezvoltată la contactul
argilelor roşii şi gresiilor de sub stratul de loess dintre B1 şi B2 la Capul Schitu prin procese
(septembrie 2008). de abraziune episodică (aprilie 2009).
5.3. Procesele geomorfologice actuale desfăşurate pe mediolitoralul pietros.
Procesele morfodinamice care determină evoluŃia actuală a reliefului mediolitoral sunt:
meteorizarea, abraziunea, spălarea în suprafaŃă (Downwashing), procesele de iarnă, procese
biogeomorfologice.
Meteorizarea este procesul complex, fizic, chimic şi biologic, care contribuie în mare
măsură la schimbarea actuală a reliefului şi microreliefului. Pentru benciurile pietroase se
foloseşte, în prezent şi termenul de atriŃie, definit ca: „procesul prin care suprafaŃa
benciurilor se desface în bucăŃi de diferite mărimi, care ulterior sunt îndepărtate prin
spălarea efectuată de valurile de furtună” (E. Bird, 2003).
Calcarele sarmaŃiene care alcătuiesc benciurile pietroase sunt afectate de următoarele
procese de meteorizare: meteorizarea chimică, meteorizarea fizică, meteorizarea biologică,
meteorizarea complexă cavernoasă (cavernous weathering).
Meteorizarea chimică (chemical weathering). Favorabilitatea climatică pentru
dezvoltarea proceselor chimice de dizolvare, hidratare, hidroliză şi oxidare este redusă.
Conform diagramei Peltier (L.C. Peltier, 1950) condiŃiile climatice din regiunea studiată
30
determină numai o meteorizare chimică foarte uşoară (very slight weathering), în primul rând
de dizolvare, iar în secundar, de oxidare. Procesul de dizolvare a carbonatului de calciu se
datorează apei de ploaie încărcată cu dioxid de carbon care generează acid carbonic.
Procesul de oxidare afectează fierul din calcare, precum şi pe cel din argilele gresoase
şi marnele argiloase situate între stratul de loess şi placa calcarelor sarmaŃiene. În urma
acestui proces rezultă oxidul de fier (hematita) care impune culoarea roşcată a majorităŃii
suprafeŃelor pietroase care alcătuiesc benciul B1(fig. 5.17.). ReacŃia de oxidare se desfăşoară
după formula:
4Fe + 3O2 = 2Fe2O3
Figura nr. 5.17. Culoarea roşie dominantă (oxizi de fier.)
Meteorizarea fizică. (Physical weathering) este mult mai intensă în comparaŃie
cu cea chimică, generând, în cea mai mare măsură, forme şi microforme specifice.
Principalele procese sunt: fragmentarea, exfolierea, dezagregarea granulară. În fiecare
din aceste procese acŃionează expansiunea termică, haloclastia, gelivaŃia, alternanŃa
umezire – uscare.
Fragmentarea benciurilor se desfăşoară pe mai multe căi:
• Fragmentarea profundă se datorează dezvoltării fisurilor principale care
brăzdează benciurile (macrofisuraŃie). De la aceste fisuri principale se
desfăşoară o fisuraŃie secundară progresivă (figurile 5.18). Modelul alăturat
(fig. 5.19.) reprezintă o tentativă de explicaŃie a fenomenului (E. Vespremeanu,
Florentina PanŃu, 2010). Toate aceste fisuri sunt profunde, afectând benciurile
pietroase pe adâncimi de 0,5 – 1 m. Este afectat benciul B1 urmând
31
desprinderea blocurilor şi bolovanilor (figura 5.20.). Acelaşi proces se
desfăşoară şi pe benciul B2, fiind favorizat de formarea firidelor de abraziune
(figurile 5.21.). Când benciul B2 se termină direct spre linia apei, procesul de
macrofisuraŃie şi desprinderea blocurilor de rocă este de amploare mai mare
(figurile 5.22. şi 5.23.).
• Fragmentarea superficială a suprafeŃei benciurilor începe cu apariŃia şi
dezvoltarea microfisurilor. Aceste microfisuri au grosimi între 0,05mm şi la
0,5 mm şi adâncimi de 2cm până la 5 cm (figura 4.2.6, cap. 4) şi sunt datorate
procesului de încălzire – răcire (Slaking), proces care se desfăşoară în toate
sezoanele, dar în special vara şi iarna. Microfisurile se dezvoltă prin creşterea
şi concentrarea cristalelor de sare (haloclastie) după evaporarea apei de mare
pătrunsă în timpul inundării benciurilor. Dezvoltarea reŃelei de microfisuri
favorizează desprinderea în plăci superficiale (figura 5.24.).
Figura nr. 5.18. Mode de fisuraŃie pe benciul B2.
Figura nr. 5.19. Modelul fisuraŃiei progresive urmată de
fragmentarea în blocuri şi bolovani specifică benciului
B2
32
Figura nr. 5.20. Desprinderea de blocuri pe Figura nr. 5.21. Fragmentarea şi desprinderea benciul
B1. de blocuri pe benciul B2.
Figura nr. 5.22. Fragmentarea şi desprinderea Figura nr. 5.23. Desprinderea de mare amploare
blocurilor de mari dimensiuni prin expansiunea a blocurilor pe benciul B2 este favorizat de formarea
microfracturilor în plan longitudinal şi vertical. firidelor care subminează benciul atunci cand este în
contact direct cu linia apei.
Figura nr. 5.24. ReŃea densă de microfisuri prin
meteorizare.
33
Meteorizarea granulară (Granular dezintegration) afectează mai ales abrupturile de
contact dintre benciuri rezultând fragmente care se acumulează pe benciul imediat inferior
(figurile 5.25., 5.26), de unde sunt transportate de valuri pe suprafaŃa platformei de Ńărm unde
sunt aplatizate şi rotunjite.
Figura nr. 5.25. MeteorizaŃie granulară. Figura nr. 5.26. Fragmente de rocă cu granulozităŃi
Meteorizarea cavernoasă (cavernous weathering). Conceptul de meteorizaŃie
cavernoasă a fost introdus de D.N. Mottershead (1982) şi validat de A.V. Turkington şi J.D.
Phillips (2004) şi G.F. Andriani şi N. Walsh (2007), fiind folosit larg în prezent. Este vorba de
un proces complex de meteorizaŃie (fizică şi chimică) care afectează mase de rocă cu structură
poroasă, asemănată frecvent cu structura de tip „schweizer”.
După cum s-a arătat mai sus masa de calcare sarmaŃiene pe care se dezvoltă benciurile
mediolirtorale prezintă exact acest tip de structură.
Procesele de meteorizaŃie cavernoasă se desfăşoară în mai multe etape pe calcarele
oolitice (figurile 5.27., 5.28. şi 5.29.):
• CavităŃile sunt afectate de meteorizaŃia fizică pe aliniamentul microfisuriolor
(fig. SchiŃă I);
• Deschiderea cavităŃilor şi spălarea conŃinutului argilor (II);
• Extinderea cavităŃilor (III)
• Formarea de rock pool sau alte tipuri de pits (IV).
Considerăm, pe baza observaŃiilor şi măsurătorilor pe teren, că majoritatea
microformelor de tip pit şi rock pool de pe benciurile mediolitorale din regiunea studiată se
datorează diferitelor tipuri de meteorizaŃie la care se adaugă acŃiunea valurilor.
34
Figurile nr. 5.27. şi 5.28. Structura cavernoasă a calcarelor care favorizează procesul de meteorizaŃie cavernoasă
Figura nr. 5.29. Transformarea unor cavităŃi din interiorul
calcarelor oolitice sarmaŃiene în alveole externe şi în continuare
în rockpools.
Spălarea în suprafaŃă. Procesul de spălare în suprafaŃă (Downwashing) se desfăşoară
cu intensitate deosebită la furtunile puternice, când toate benciurile pietroase sunt măturate de
valuri (figurile 5.30., 5.31). Rezultatul constă în două consecinŃe:
• Spălarea suprafeŃei benciurilor în timpul furtunilor conduce la îndepărtarea
produselor rezultate din meteorizare acumulate în loc (nisip grosier, granule,
galeŃi, bolovani, cruste), proces care va asigura reluarea meteorizaŃiei cu
intensitate sporită
• Umplerea cu apă a reŃelei de microfisuri, fisuri şi fracturi, ceea ce va asugura
în timpul verii desfăşurarea unei meteorizaŃii prin haloclastie: dezvoltarea
cristalelor de săruri (salt weathering).
35
Ambele fenomene asigură revigorarea proceselor de meteorizaŃie şi de retragere a
benciurilor.
Figura nr. 5.30. Activitate intensă a valurilor. Figura nr. 5.31. Spălarea în suprafaŃă.
Fenomenele de îngheŃ desfăşurate episodic (ordinul zilelor) pe mediolitoralul pietros
au efecte nesemnificative asupra morfologiei reliefului.
Conform datelor IRCM-ConstanŃa fenomnele de îngheŃ ale apei mării în ultimii 81 ani
(1929 – 2010) au apărut în 13 ierni, ceea ce înseamnă numai 16% din interval.
În perioada cercetărilor noastre pentru prezenta teză de doctorat am întâlnit două
situaŃii de îmgheŃ: 23 – 30. 01. 2006 şi 26 – 29. 01. 2010.
Mediolitoralul pietros de la Capul Schitu, cercetat în special, a fost parŃial acoperit, cu
un strat de gheaŃă format pe măsură ce valurile aruncate de furtună îngheŃau pe benciuri (fig
32). O formaŃiune de gheaŃă mai complexă s-a format în marginea digului de la 2 Mai. Aici,
începând din 24 ianuarie 2006 a început formarea unei creste de ghiaŃă (ice ridges, în
accepŃiunea lui A.D. Schort, 2001) care se dezvolta pe măsură ce valurile depuneau cristale de
gheaŃă. În acelaşi timp s-au format tuburi de presiune prin care apa era ejectată spre exterior
(fig. 5.33).
Figura nr. 5.32. Îmbrăcarea martorilor de eroziune Figura nr. 5.33. Tub de gheaŃă prin care apa este
într-un strat de gheaŃă. aruncată sub presiunea valurilor.
36
Procese biogeomorfologice sunt reprezentate de trei tipuri şi anume: biometeorizaŃie,
bioeroziune şi bioprotecŃie.
BiometeorizaŃia (bioweathering) este procesul detrminat de activitatea
cianobacteriilor, lichenilor şi algelor pe două căi: (i) o cale destructivă, prin dezvoltarea
organismului (tal, hife) şi exercitarea de presiuni în capilarele rocei cu extinderea capilarelor
şi fisurilor; (ii) o cale protectivă prin formarea unui strat protectiv numit litocortex
(lithocortex) care apără roca împotriva acŃiunii apei încărcată cu dioxid de carbon (R.L. Folk
et al, 1973; A.De Los Rios et al, 2005; F. Cucchi et al, 2007) (fig 5.34, 5.35.).
Bioeroziunea ca „... proces de eroziune cauzat de vieŃuitoare” (E. Vespremeanu, D.
Strat, 2004), mai ales de organismele sfredelitoare dintre moluşte (genurile Pholas şi
Lithodomus) şi spongieri (mai ales Cliona vastifica). Rezultă orificii de diferite forme şi
mărimi care slăbesc rezistenŃa rocii.
BioprotecŃia este procesul prin care vieŃuitoarele protejează relieful şi mai ales
microrelieful. Astfel asociaŃiile masive de moluşte realizează un strat protector care frânează
mult abraziunea la linia apei (fig. 5.36). Când se asociază şi colonii de alge stratul protector
este mai eficient.
Figura nr. 5.34. BiometeorizaŃie cauzată de ciano- Figura nr. 5.35. Colonie de licheni dezvoltată pe
bacterii şi alge endolitice pe stâncile stropite de mici carii în calcarele oolitice.
valuri la Capul Schitu.
Figura nr. 5.36. Colonie masivă de Mytilaster lineatus
dezvoltată pe B3 la linia apei care protejează împotriva
abraziunii.
37
6. PROTECłIA REGIUNII COSTIERE CAPUL TUZLA – VAMA VECHE
ProtecŃia mediului costier, în general şi a litoralului în special, impune un demers
complex care nu se poate desfăşura decât la nivelul regional al litoralului, dar nu la nivelul
subsistemelor componete de felul mediolitoralului. De aceea problemele protecŃiei nu au
format obiectul tezei noastre de doctorat. Totuşi vom prezenta principalele probleme ale
protecŃiei mediului din regiunea studiată, fără a insista pe aplicarea unui proiect ICZM (care
ar reprezenta în sine o teză): protecŃia împotriva eroziunii şi conservarea siturilor
geomorfologice valoroase.
ProtecŃia împotriva eroziunii Ńărmului este una din problemele cu care se confruntă cea
mai mare parte a litoralului românesc al Mării Negre, ca şi al întregului bazin (E.
Vespremeanu, 2004).
Măsurile tehnice vizează protecŃia propriu zisă prin construcŃia digurilor care să
atenueze energia valurilor, dar şi intervenŃia prin alimentarea plajelor cu nisip transportat din
alte regiuni (beach nourishment).
Tipurile de amenajări pentru protecŃia plajelor construite mai ales după furtuna din
ianuarie 1981 sunt următoarele:
∼ Diguri perpendiculare pe linia apei în formă de L şi de T (groynes);
∼ Diguri sparge-val (breackwater);
∼ PereŃi de protecŃie (seawal).
6.1.Digurile perpendiculare pe linia apei
Acestea sunt în formă de L sau în formă de T şi au rolul de a proteja obiective
turistice sau amenajări portuare şi pescăreşti.
6.2. Digurile sparge-val
Aceste diguri sunt cele mai frecvente şi au fost construite prin acumulare artificială din
blocuri de calcar şi stabilopozi la nivelul izobatei de 3 – 5 m. Au rezultat insule longitudinale
pietroase comparate frecvent cu recifi artificiali. Aceste diguri evoluează în două direcŃii
principale: se menŃin în forma iniŃială sau evoluează spre un tombolo dublu sau simplu prin
acumularea nisipului între plaje şi dig.
38
6.3. PereŃii de protecŃie
Acest tip de amenajări de protecŃie sunt construcŃii care protejează falezele active sau
pe cele relicte, situaŃie specifică majorităŃii staŃiunilor turistice din regiunea studiată.
6.4. Conservarea patrimoniului geomorfologic natural (geoheritage)
Acest tip de conservare nu a format, până în prezent, o preocupare pentru instituŃiile
specializate care se ocupă de protecŃia mediului (mai ales AgenŃia pentru ProtecŃia Mediului
ConstanŃa), de învăŃămâmd (Universitatea Ovidius), de cercetare (Institutul de Cercetări
Marine), dar nici pentru numeroasele organizaŃii neguvernamentale care au ca obiect protecŃia
mediului litoral şi marin.
Cercetările noastre pe teren au dus la identificarea a două geomorfosituri care merită a fi
conservate ca valori înalte ale geodiversităŃii pe litoralul sudic al Mării Negre: Capul Schitu şi
Capul Tatlageac .
CONCLUZII
1. Sistemul teritorial mediolitoral este un subsistem al geosistemului Ńărm, bine
identificat în natură prin morfologie şi morfodinamică. Morfologia
mediolitoralului pietros se caracterizează prin prezenŃa a două sau trei trepte care
sunt benciuri formate sub control structural şi eroziv. Morfodinamica litoralului
pietros se caracterizează prin procese mai lente datorită substratului dur care
răspunde în timp mai îndelungat la fenomenele meteorizării, abraziunii şi spălării
în suprafaŃă. Mediolitoralul nisipos este mult mai mobil datorită dezvoltării sale pe
nisipuri, formele fiind modificate mult mai rapid şi continuu de valuri.
2. Regiunea studiată, între Capul Tuzla şi frontiera cu Bulgaria este o parte a arcului
litoral Mangalia care se continuă spre sud până la Capul Şabla. Structura arcului
Mangalia este alcătuită din patru celule litorale, fiecare cu morfodinamică
specifică. În cadrul arcului Mangalia au fost identificate două tipuri principale de
mediolitoral: natural şi antropic. În funcŃie de tipul substratului mediolitoralul s-au
identificat trei tipuri: pietros, nisipos şi mixt.
3. Factorii de control ai structurii şi funcŃionării mediolitoralului sunt litologici,
climatici, geomorfologici, biotici la care se adaugă presiunea umană.
4. Formele, microformele şi procesele geomorfologice prezintă o mare varietate şi
complexitate pe substratul pietros şi monotonie deosebită pe substratul nisipos.
39
BIBLIOGRAFIE
AGNEW, C.T., 1984, Checkland`s soft systems approach – a methodology for geographers?
Area, vol. 16, no. 2, pag 164 – 174.
AHO, T.M., 2007, Shore platform observation at Tatapouri and Mahia peninsula, New
Zealand. The University of Waikato, 77 pag.
ALET, B., 1986, L`oiseau dans le geosysteme. Essai de cartografie de l`avifaune dans le
massif de Gresigne (Tarn). Rev. Geogr. Des Pyrennees et du Sud-Ouest, vol. 57, pag. 343 –
362.
ANDRIANI, G.F., WALSH, N., 2007, Rocky coast geomorphology and erosional processes:
A case study along the Murgia coastline South of Bari, Apulia – SE Italy. Geomorphology,
vol. 87, pag. 234 – 238.
ANTIPA, GR., 1941, Marea Neagră. Vol. I, Oceanografia, Bionomia şi Biologia Generală a
Mării Negre. Academia Română, PublicaŃiunile fondului Vasile Adamachi, tomul X, No. LV,
313 pag.
ANTHONI, J.F., 1997, Marine habitats, principles and factors. What physical and biotic
factors are found in marine habitats? www.seafriends.org.nz
BALLANTINE, W.J., 1961, A Biologically-Defined Exposure Scale for the Comparative
Description of Rocky Shores. Field studies, 1 (3), pag. 1 – 19.
BĂCESCU, M., 1966, Fauna şi flora marină. Fauna continentală. Dobrogea maritimă,
Societatea de ŞtiinŃe Naturale şi Geografie din RSR, Biblioteca geografului, nr. 4, pag. 187 –
232.
BERTRAND, G., 1969, Ecologie de l`espace geographique. Recherches pour une “Science
du paysage”. Compte Rendu des Seances de la Societe de Biogeographie, no. 404 – 406, pag.
195 – 205.
BIRD, E., 2003, Coastal Geomorphology. An Introduction. John Willey and Sons, 322 pag.
BLANCO-CHAO, R., PEREZ-ALBERTI, A., TRANHAILE, A.S., COSTA-CASAIS,
M., VALCARCEL-DIAZ, M., 2007, Shore platform abrasion in a para-periglacial
environment, Galicia, northwestern Spain. Geomorphology, vol. 83, pag. 136 – 151.
BLEAHU, M., 1974, Morfologia carstică. Editura ŞtiinŃifică, 590 pag.
BORCEA. I., 1931, Nouvelles contributions a l`etude de la faune benthonique dans la Mer
Noire, pres du littoral Roumain. Annales Scientifiques de L`Universite de Jassy, Tome XVI,
III et IV Fascicules, pag. 655 – 750.
40
CHIRIAC, M., 1960, Notă asupra depozitelor sarmaŃiene din Dobrogea. Comunicările
Academiei R.P.R., vol. 10, nr. 7, pag. 613 – 623.
CHORLEY, R.J., KENNEDY B.A., 1971, Physical Geography. A System Approach. Ed.
Prentice-Hall, London, 370 pag.
CIOCÂRDEL, R., POPESCU, N.M., 1965, Tendances actualles de mouvement de l`ecorce
terestre en Roumanie. Rev. Roum. Geol. Geophys. Et Geogr., Serie de Geophysique, vol. 9,
nr. 2, pag. 141 – 147.
CONSTANTINESCU, T., 2002, Le karst de la zone Mangalia. Travaux de l`Institut de
Speologie “Emile Racovitza”, tomes XLI – XLII, 2002 – 2003, pag. 89 – 110.
Marine Biological Association of the United Kingdom, vol. 61, pag. 71 – 93.
COLLIGNON, J., 1991, Ecologie et biologie marines. Introduction a l`halieutique. Ed.
Masson, bibliotheque de l`Institut francais d`aide a la formation professionalle maritime. 298
pag.
CONNOLLY, S.R., ROUGHGARDEN, J., 1999, Theory of Marine Communities:
Competition, Predation, and Recruitment-Dependent Interaction Strengh. Ecological
Monographs, vol. 69, no.3 (Aug. 1999), pag. 277 – 296.
DELLOW, V., 1955, Marine Algal Ecology of the Hauraki Gulf, New Zealand. Transaction
of the Royal Society of New Zealand, vol. 83, Part 1, pag. 1 – 91, Plates 1 – 4.
DIACONU, G., 2002, Point de vue concernant la paleo-evolution du processus
d`endocarstification dans la zone Mangalia (Dobrogea de Sud). Travaux de l`Institut de
Speologie “Emile Racovitza”, tomes XLI – XLII, 2002 – 2003, pag. 71 – 88.
DONISĂ, I., 1977, Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 200 pag.
EUROPEAN COMMISSION DG ENVIRONMENT, EUR27, 2007, Interpretation Manual
of European Union Habitats. NATURA 2000, 144 pag.
FAIRBRIDGE, R.W., 1952, Marine erosion. Proc. Pacific Sci. Congr. Assoc., 7th, New
Zealand, vol. 3, pag. 347 – 359.
FAIRBRIDGE, R.W., 1968, Limestone coastal weathering. In: The Encyclopedia of
Geomorphology, Encyclopedia of Earth Science series, vol. III, pag. 653 – 657.
FOLK, R.L., ROBERTS, H.H., MOORE, C.H., 1973, Biologically influenced carbonate
speleothems. Geological Society of America Special Papers, vol. 404, pag. 307 – 317.
GHEORGHIU, C., NICOLESCU, M., 1966, Dobrogea maritimă privită din punct de vedere
geologic. Dobrogea maritimă, Societatea de ŞtiinŃe Naturale şi Geografie din RSR, Biblioteca
geografului, nr. 4, pag. 85 – 124.
41
GUILCHER, A., 1954, Morphologie littorale et sous-marine. Presses Universitaires de
France, 212 pag.
HALFON, E., (Editor), 1979, Theoretical Systems Ecology. Advances and Case Studies. Ed.
Academic Press
HOLT, T.J., REES, E.I., AWKINS, S.J., SEED, R., 1998, Biogenic reefs. An overview of
dynamic and sensitivity characteristics for conservation management of marine SACs.
Scottish Association for Marine Science (SAMS) for the UK marine SACs Project. Vol. IX,
Biogenic reefs., 150 pag.
HUGGETT, R.J., 2003, Fundamentals of Geomorphology. Ed. Routledge, 386 pag.
IANCU, M., 1966, ConsideraŃii fizico-geografice asupra Dobrogei maritime. Dobrogea
maritimă, Societatea de ŞtiinŃe Naturale şi Geografie din RSR, Biblioteca geografului, nr. 4,
pag. 125 – 154.
IANOŞ, I., 2000, Sisteme teritoriale. Editura tehnică, Bucureşti, 197 pag.
INMAN, D.L., 2003, Littoral Cells. Preprint from Encyclopedia of Coastal Science (M.
Schwartz, editor), 19 pag.
INMAN, D.L., CHAMBERLAIN, T.K., 1960, Littoral sand budget along the southern
California coast. In: Report of the 21 Int’l Geological Congress, Copenhagen, Volume of
abstracts, pag. 245 – 246.
KRATOCHWIL, A., 1999, Biodiversity in ecosystems: Principles and Case Studies of
Different Complexity Levels. Ed. Kluwer.
KRAUS, N.C., LARSON, M., KRIEBEL, D.L., 1991, Evaluation of beach erosion and
accretion predictors. Proc. Co. Sediments `91, ASCE, Seattle, pag. 527 – 587.
KRONBERG, I., 1988, Structure and adapration of the fauna in the black zone (littoral
fringe) along rocky shores in northern Europe. Marine Ecology – Progress Series, vol. 49,
pag. 95 – 106.
LEPŞI, I., 1927, Studii asupra litoralului Şabla – Ecrene. Academia Română, Memoriile
secŃiunii ştiinŃifice, seria III, tomul IV, Mem. 6, 138 pag.
LEWIS, J.R., 1953, The ecology of rocky shores around Anglesey. Proc. Zool. Soc. London,
vol. 123, 3, pag. 481 – 549.
LEWIS, J.R., 1955, The mode of occurrence of the universal intertidal zones in Great
Britain. J. Ecology, vol. 43, 1, pag. 270 – 290.
MAC, I., 1996, Geomorfosfera şi geomorfosistemele. Editura Presa Universitară Clujană.
MAC, I., 2008, Geografie normativă. Presa Universitară Clujeană, 413 pag.
42
MacGINITIE, G.E., 1939, Littoral marine communities. American Midland Naturalist, vol.
21, pag. 28 – 55.
McLACHLAN, A., JARAMILLO, E., 1995, Zonation on sandy beaches. Oceanogr. Mar.
Biol. Ann. Rev., vol. 33, pag. 305 – 335.
NRSMPA, 2000, Strategic Plan of Action: Status of Benthic Habitat Mapping (Action 6 –
Ecosystem Maping). A report to the ANZECC Task Force on Marine Protected Areas.
Connell Wagner Pty Ltd, 37 pag.
O`CONNOR, 2010, Shore exposure affects mussel population structure and mediates the
effect of epibiotic algae on mussel survival in SW Ireland. Estuarine, Coastal and Shelf
Science, vol. 87, pag. 83 – 91.
PAVELESCU, L., 1966, Petrografia rocilor sedimentare. Editura Didactică şi Pedagogică,
238 pag.
PERES, J.M., PICARD, J., 1955, Bitopes et biocoenoses de la Mediterranee occidentale
compares a ceux de la Manche et de l`Atlantique nord-oriental. Arch. Zool. Exp. Gen. vol. 92,
nr. 1.
PERES, J.M., MOLINIER, R., 1957(b), Compte rendu du Colloque tenu a Genes par le
Comite de Benthos de la Commission Internationale pour l`exploration scientifique de la Mer
Mediterranee. Rec. Travaux Station Marine Endoume, vol. 22, 13.
PERES, J.M., 1961, Oceanographie biologique et biologie marine. Vol. I, Vie bentonique.
Presses universitaires de France, Paris, 541 pag.
PERES, J.M., PICARD, E.J., 1964, Nouveau manuel de Bionomie bentique de la Mer
Mediterranee. Recueil des Travaux de la station Marine d`Endoume, vol. 47, (31), 137 pag.
POTTS, G.W.,1980, The zonation of littoral areas around Little Caymans. Atoll Research
Bulletin, no. 241, pag. 23 – 42.
PUŞCARU-SOROCEANU, E., 1966, Flora şi vegetaŃia Dobrogei maritime. Dobrogea
maritimă, Societatea de ŞtiinŃe Naturale şi Geografie din RSR, Biblioteca geografului, nr. 4,
pag. 155 – 186.
RĂDOANE, M., 2004, Dinamica reliefului în zona lacului Izvoru Muntelui. Editura
UniversităŃii Suceava, 218 pag.
SHORT, A.D., 2001, Beaches, Physical Processes Affecting. In: J.H. Steele (Ed. in chief),
Encyclopedia of Ocean Sciences. Academic Press, San Diego, vol. I, pag. 245 – 255.
SHORT, A.D., 2010, Role of geological inheritance in Australian beach morphodynamics.
Coastal Engineering, vol. 57, pag. 92 – 97.
43
SOCOLESCU, M., CIOCÂRDEL, R., AIRINEI, ŞT., POPESCU, M., 1975, Fizica şi
structura scoarŃei terestre din România. Ed. Tehnică, 227 pag.
SOUTHWARD, A., J., 1953, The ecology of some rocky shores in the south of the Isle of
Man. Proc. Liverpool Biol. Soc., vol. 59, pag. 1 – 50.
STEPHENSON, T.A., STEPHENSON, A., 1972, Life between Tidemarks on Rocky
Shores. Ed. Freeman, San Francisco.
STEPHENSON, W.J., KIRK, R.M., 2001, Surface swelling of coastal bedrock on inter-tidal
shore platforms, Kaikura Peninsula, South Island, New Zealand. Geomorphology, vol. 41,
pag. 5 – 21.
STUGREN, B., 1982, Bazele ecologiei generale. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 435
pag.
THORNBURY, W.D., 1954, Principles of Geomorphology. Ed. J. Wiley, 618 pag.
TRENHAILE, A.S., 1987, The Geomorphology of Rocky Coasts. Oxford Univ. Press, 393
pag.
TRENHAILE, A.S., 2009, Modeling the erosion of cohesive clay coasts. Coastal
Engineering, vol. 56, pag. 59 – 72.
TROLL, C., 1950, Die geographische landschaft und ihre erforschung. Studium Generale,
vol. 3, pag. 163 – 181. Ed. Springer.
VERRILL, A., E., 1871, Report on invertebrate animals of Vineyard Sound and adjacent
waters. Report of the U.S. Fish Commission, 1871 – 1872, 296 – 778.
VESPREMEANU, E., 1976, Probleme geografice ale mediului înconjurător. Buletinul
SocietăŃii de ŞtiinŃe Geografice din Romania, serie nouă, vol. IV (LXXIV), pag. 13 – 24.
VESPREMEANU, E., 1981, Mediul înconjurător – ocrotirea şi conservarea lui. Editura
ŞtiinŃifică şi Encilcopedică, 121 pag.
VESPREMEANU, E., 1987, Probleme de geomorfologie marină. Editura UniversităŃii din
Bucureşti, 128 pag.
WALTER, H., BRECKLE, S.W., 1985, Ecological Systems of the Geobiosphaere. 1.
Ecological principles in Global Perspectives. Springer-Verlag, Berlin.
WIEDENBEIN, F.W., 1994, Origin and use of the term “geotope” in German-speaking
countries. In: D.O`Haloran, C. Green, M. Harley and J. Knill (Editors), Geological and
Landscape Conservation, pag. 117 – 120.