Sisteme de operare: Windows, Unix, MSDOS, Linux şi sisteme de micronucleu

2.1. Evoluţia şi clasificarea sistemelor de operare.

2.2. Tipuri de sisteme de operare, obiective şi exemple de sisteme de operare pentru funcţii,

calcule personale, comanda unor procese industriale, sisteme în timp real şi sisteme în

timp partajat.

2.3. Clasificarea şi evoluţia sistemelor de operare.

2.3.1. Sisteme de operare MSDOS şi Windows

2.3.2. Structura şi funcţiile pachetului integrat Microsoft Office.Numele şi extensiile

utilizate de sistemul de operare. Salvarea, copierea şi mutarea fişierelor în

Windows.

2.3.4. Sisteme de operare: Unix şi Linux.

2.3.5. Sisteme de operare cu micronucleu. Organizarea intrărilor şi ieşirilor unui sistem

de operare.

2.1 Evoluţia şi clasificarea sistemelor de operare

O analiză cronologică a dezvoltării sistemelor de operare e greu de realizat deoarece

multe din principiile importante au fost analizate şi realizate cu mult timp înainte de a deveni

acceptate şi utilizate. De exemplu: conceptul de memorie paginată şi memorie virtuală au

fost realizate pentru prima dată în anul 1959 în cadrul sistemului ATLAS fiind utilizate la

mijlocul anilor 60 în unele sisteme cu destinaţie specială pentru ca în anul 1972 să fie

preluate de firma IBM în cadrul familiei de calculatoare mari.

Primele sisteme erau caracterizate prin prelucrarea secvenţială a task-urilor. Tipul de

execuţie a acestor programe era relativ mare, instrumentele erau primitive, iar fiecare

programator îşi încărca în mod individual programul de care avea nevoie, apăsa butoane,

controla conţinutul locaţiilor de memorie etc.Sporirea vitezei de calcul, dar şi a preţului

calculatoarelor cerea o utilizare mai eficientă a timpului la calculator.

1

Au fost propuse programe de monitorizare care treceau de la o lucrare la alta în mod

automat, utilizatorul fiind responsabil doar de organizarea corectă a programelor în cadrul

unui pachet. Acestea au fost primele încercări de prelucrare pe loturi (1956-1959).

Odată cu creşterea complexităţii calculatoarelor au fost propuse sisteme de supervizare

care se aflau în memoria calculatorului şi acordau utilizatorilor servicii referitoare la

gestiunea operaţiilor de intrare şi ieşire (1959-1963).

Apoi au urmat sistemele cu multiprogramare destinate să rezolve problema concordării

vitezei de calcul a unităţii centrale şi a unităţilor periferice. Drept urmare, a apărut o mulţime

de limbaje de control a operaţiunilor de intrare-ieşire.

După anul 1965 au apărut primele sisteme cu partajare a timpului(Time Sharing) care

reprezentau nişte sisteme sofisticate de administrare a informaţiilor.

Acest principiu oferea posibilitaea lucrului interactiv a mai multor utilizatori pentru un

singur calculator, fiecărui utilizator oferindu-se un interval de timp anumit (Time Slot)

datorită căreia utilizatorul putea folosi toate resursele calculatorului.

Memoria virtuală şi maşinile virtuale sunt nişte principii care nici pînă în ziua de astăzi nu

afost exploatate pînă la capăt. Specificaţiile sistemelor de operare au fost în mare măsură

standardizate diversitatea lor devenind tot mai mică.

Memoria virtuală reprezintă un spaţiu de meorie utilizată în timp real care îşi începe

activitatea în momentul conectării calculatorului şi o termină în momentul deconectării.

Datorită memoriei virtuale pot fi analizate sistemele de calcul mari.

2.2 Clasificarea şi evoluţia sistemelor de operare

O prezentare succintă a evoluţiei sistemelor de operare facilitează înţelegerea

caracteristicilor calculatorului personal. În 1983 a fost standardizat protocolul TCP/IP care

reprezintă protocolul de transmisiune a datelor în reţelele de calculatoare cu utilizarea

sistemelor de operare de tipul BSD UNIX, adică în această perioadă a început dezvoltarea

sistemelor de operare UNIX cu utilizarea protocolului TCP/IP. Acest protocol poate

funcţiona individual în orice tip de reţea. Tot în această perioadă a fost dezvoltate cîteva

versiuni a sistemului UNIX (UNIX System III, UNIX System IV). Pe lîngă acestea se mai

2

dezvoltă sistemele de operare MSDOS a firmei Microsoft, PSDOS a firmei IBM şi

NOVELDOS a firmei Novel.

Primul sistem de operare DOS pentru calculatoarele personale era MSDOS 1.0 care lucra

cu 160Kb, apoi MSDOS 2.0 care împreună cu IBM au format o versiune nouă care avea mai

multe funcţii. De exemplu: MSDOS 1.1 ce permitea utilizarea a 100Mb din memoria ROM.

În 1983 se dezvoltă PCDOS 2.1 a firmei IBM, în 1984 au apărut minicalculatoarele pe baza

procesorului 286, pe baza căruia s-a dezvoltat MSDOS 3.0 bazat pe utilizarea simultană atît

pe memoria ROM, cît şi a memoriei RAM. În 1985 apare versiunea MSDOS 3.1 care

lucrează cu reţelele Microsoft şi tot în acest an apare Microsoft Windows.

Sistemul MSDOS a fost popular 3-4 ani după care pentru prima dată se utilizează

Microsoft Windows 2.0. În 1988 apare versiunea Microsoft Windows 2.1, iar în 1990

Microsoft Windows 3.0. În 1995 apare Windows 98 avînd funcţii adăugătoare de utilizare a

reţelelor locale şi a reţelelor globale. Apoi apare versiunea Windows 2000, iar versiunea

actual utilizată e Windows XP care e destinată pentru o administrare mai eficientă a reţelelor

de calculatoare, precum şi securizarea accesului nesancţionat.

2.3 Tipuri de sisteme de operare, obiective şi exemple de sisteme de operare pentru

funcţii, calcule personale, comanda unor procese industriale, sisteme în timp real şi

sisteme în timp partajat

Prin noţiunea de sistem de operare înţelegem modulele program ale unui sistem de calcul

care administrează resursele tehnice(procesoare, fişiere, memoria operativă şi secundară

etc.). Aceste module soluţionează situaţiile de conflict, optimizarea productivităţii sistemului,

adică sunt un fel de intermediar între programele utilizatorului şi componentele tehnice ale

unui calculator. În acest sens, destinaţia sistemului de operare este administrarea resurselor

tehnice principale şi asigurarea interfeţei între calculator şi utilizator. Relaţia dintre sistemul

de operare şi componentele unui calculator este reprezentată în figura următoare:

3

unde translatorul e o componentă a programului de serviciu care traduce programe scrise

de utilizator într-un limbaj de programare în programe OBIECT a cărui instrucţiuni în

limbaj MAŞINĂ sunt recunoscute şi executate de sistemul de calcul.

Asamblorul e o componentă a programului de serviciu a sistemului de operare care

tratează instrucţiunile.

Încărcătorul e o componentă a sistemului de operare care încarcă programul OBIECT

executabil în memoria RAM cu scopul iniţializării unei execuţii.

Depănătorul este un program care oferă utilizatorului mijloace convenabile pentru

controlul operaţiilor programelor.

Editoarele sunt de 2 tipuri:

a) editoare de legături – care prelucrează programul avînd ca scop de a-l împărţi pe

segmente;

b) editoare de texte – e utilizat pentru a introduce şi modifica un program-sursă scris

într-un limbaj de programare.

Un sistem de operare e obligat:

1. să păstreze informaţia despre starea fiecărei resurse;

2. să ia decizia cărui proces să i se aloce resursa în ce cantitate şi cînd;

3. să aloce resursa şi la momentul respectiv să o retragă.

Din punctul de vedere al interacţiunii cu componentele hardware ale sistemului de

calcul şi după modul de implementare a software-ului sistemul de operare e organizat pe 2

niveluri şi anume:

Utilizatori

Aplicaţii

Depănătoare Microprocesoare Editoare

Translatoare Asambloare Încărcătoare

Sistem de operare

Admin. memoriei

Admin. proceselor

Admin. dispozitiv.

Gestiunea informaţiei

Calculator

4

1. nivelul fizic – care include componenta firmware a sistemului de calcul şi oferă

servicii privind lucrul cu componentele hardware a sistemului de calcul, adică

cuprinde acele elemente care depind de structura hardware a sistemului. Tot în

nivelul fizic sunt incluse programe a căror execuţie este indispensabilă. De

exemplu: programul care lansează încărcarea automată a sistemului de operare

la pornirea calculatorului. La acest nivel, comunicarea cu sistemul de calcul se

realizează prin intermediul sistemuluin de întreruperi prin care se semnalizează

anumite evenimente apărute în sistem. La apariţia unor întreruperi, controlul e

transmis următorului nivel al sistemului de calcul cu scopul tratării acestora şi al

informării utilizatorului despre cauzele care l-au generat.

2. nivelul logic – include partea de programe a sistemului de operare şi oferă

utilizatorului mijloace prin care acesta poate exploata sistemul de calcul.

Comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul se realizează prin comenzi

adresate sistemului de operare sau prin intermediul instrucţiunilor, programelor

pe care le execută. Inversia comunicării se realizează prin intermediul mesajelor

transmise de sistemul de operare de către utilizator.

Din punct de vedere funcţional, programele sistemului de operare se împart în 2

categorii:

1. componenta de comandă şi control - care cuprinde programe ce au rolul de a

asigura utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul;

2. componenta de servicii – care cuprinde programele destinate minimizării efortului

uman în vederea exploatării resurselor sistemului de calcul.

Obiectivele sistemului de operare sunt:

1. automatizarea operaţiilor standard în toate etapele de exploatare a sistemului de

calcul;

2. minimizarea efortului uman pentru utilizarea sistemului de calcul;

3. optimizarea utilizării resurselor sistemului de calcul;

4. creşterea eficienţei globale în utilizarea sistemului de calcul prin:

creşterea vitezei de execuţie a prelucrărilor;

reducerea timpului de răspuns al sistemului la solicitările utilizatorilor;

5

creşterea gradului de utilizare a resurselor prin utilizarea lor la capacitatea

maximă.

Funcţiile prin intermediul cărora sistemul de operare realizează aceste obiective sunt:

1. instalarea automată a unui nou sistem de operare pe un sistem de calcul;

2. încărcarea în memoria internă a sistemului de operare la pornirea calculatorului;

3. configurarea dinamică a sistemului de operare conform modificărilor intervenite

în structura hardware sau cu necesităţile de exploatare a sistemului.

De exemplu: sistemul de operare de tip DOS se poate configura dinamic prin

intermediul fişierului CONFIG.SYS care se consultă la fiecare încărcare a

sistemului de operare şi permite instalarea altor drivere de echipament în afară

de cele standarde cu scopul de a îmbunătăţi capacitatea de funcţionare a

sistemului de operare;

4. efectuarea operaţiilor de intrare şi ieşire la nivelul fizic pentru a permite

utilizatorului tratarea echipamentelor periferice la nivel logic, adică independent

de caracteristicile constructive ale lor. De exemplu: orice tip de imprimantă e

tratată de utilizator în acelaşi mod. Caracteristicile specifice pentru fiecare tip de

imprimantă în parte sunt tratate de către un program specializat de accesare la

nivel fizic numit driver de imprimantă;

5. oferirea unei interfeţe cu utilizatorul prin intermediul unui limbaj specific numit

limbaj de comandă a sistemului de operare. Prin intermediul acestui limbaj,

utilizatorul transmite comenzi sistemului de operare. Ele sunt traduse şi lansate

în execuţie de programul interpretor de comenzi al sistemului de operare;

6. controlul execuţiei programelor, adică sistemul de operare încarcă programul în

memoria internă pentru execuţie, îl lansează, urmăreşte execuţia şi o încheie;

7. gestionarea alocării resurselor sistemului de calcul;

8. asigurarea protecţiei între utilizatori în cazul cînd la sistemul de calcul au acces

mai mulţi utilizatori şi asigurarea protecţiei între programe;

9. tratarea erorilor la nivelul fizic sau la nivelul logic;

10.funcţii auxiliare. De exemplu: contabilizarea activităţii sistemului de calcul,

jurnalizarea erorilor etc.

6

Deosebim următoarele tipuri de sisteme de operare:

sistem de operare secvenţial – un sistem de operare secvenţial execută la

un moment dat un singur program care trebuie finisat înainte ca un alt

program să fie luat în considerare;

sistem de operare cu multiprogramare – aceste sisteme acceptă la un

moment dat mai multe programe în memoria centrală, acestea aflîndu-se

în diferite stadii de execuţie;

sistem de operare cu prelucrare multiplă – acest sistem dispune de mai

multe procesoare şi poate executa simultan unul sau mai multe programe.

Acest sistem de operare se numeşte MULTITASKING.

De exemplu: sistemul de operare WINDOWS, UNIX sunt sisteme

multitasking;

sistem de operare în timp real – aceste sisteme de operare sunt dedicate

funcţionării în cadrul unor sisteme de comandă şi e necesar ca valorile

anumitor atribute să se încadreze în limite destul de restrictive care, de

regulă, sunt dictate de dinamica proceselor de comandă.

2.3.1 Sistemul de operare MS-DOS

MS-DOS – Microsoft Disk Open System este primul sistem de operare pentru

familia calculatoarelor şi a fost creat de firma Microsoft. Acest sistem de operare se baza pe

familia de procesoare INTEL 80-86 şi a dominat sistemele de operare pentru calculatoare în

anii 80. Prima versiune MS-DOS 1.0 a fost lansat în 1981, adică odată cu apariţia primului

calculator. Primul model de calculator nu avea hard disk şi funcţiona doar cu 2 unităţi pentru

dischete ce permiteau înregistrarea informaţiei numai pe o singură parte a dischetei. Pe o

unitate se afla discheta cu sistemul de operare MS-DOS, iar pe cealaltă unitate se stocau

datele. Apoi în 1983 a fost lansat MS-DOS 2.0, după care MS-DOS 3.0, iar evoluţia lor a

continuat pînă la mijlocul anilor 90 ajungînd la versiunea MS-DOS 6.2 şi MS-DOS 6.22.

Ca orice tip de sistem de operare, DOS intră în funcţiune automat odată cu pornirea

calculatorului. Cînd calculatorul e gata de lucru, el trimite pe ecran un prompter prin care

7

invită utilizatorul să introducă o comandă. Prompterul DOS este un şir de caractere şi are o

formă variabilă. Cea mai simplă formă a sa e C:\>.

Utilizatorul, de regulă, introduce comanda de la tastatură şi datorită comenzilor DOS

poate executa şi forma, diverse acţiuni. Comanda obligatoriu e încheiată cu tasta ENTER

care reprezintă semnul prin care sistemul de operare e anunţat că poate prelua comanda

pentru a o executa. Executarea instrucţiunii înseamnă punerea în lucru a unui program care

îndeplineşte sarcina respectivă. La sfîrşitul execuţiei, DOS trimite din nou pe ecran

prompterul aşteptînd o nouă comandă. Calculatorul sub nici o formă nu trebuie închis sau

deconectat în timpul executării unei comenzi, ci doar atunci cînd prompterul apare pe ecran.

Un mare dezavantaj a sistemului DOS este că el nu poate lansa în execuţie şi

monitoriza mai mult de 1 program la un moment dat. Din aceste considerente, MS-DOS este

considerat un sistem de operare monotask. Programul aflat în lucru monopolizează toate

resursele calculatorului (imprimanta, hard disk-ul etc.) chiar dacă nu are nevoie de ele.

Platformele hardware moderne au performanţe mai ridicate (microprocesoare rapide

şi de mare complexitate, capacităţi mari de memorie RAM etc.) şi ar permite încărcarea în

memorie şi executarea mai multor programe simultan. Soluţia care înlătură aceste

dezavantaje se va descrie mai departe.

2.3.2 Sistemul de operare WINDOWS

În 1982, firma APPLE a lansat un calculator care avea un mouse şi la care interfaţa

cu utilizatorul era realizată nu prin comenzi text de la tastatură, ci prin mijloace grafice. La

rîndul său, MICROSOFT a început să dezvolte un mediu de operare ataşat lui DOS care după

spusele preşedintelui companiei, Bill Gates, avea scopul de a oferi o interfaţă grafică cu

utilizatorul. Acest sistem a fost lansat în 1985 sub numele WINDOWS versiunea 1.03, iar în

1987 versiunea 2.0, după care în 1992 versiunea 3.1, iar în 1995 a fost lansat înlocuitorul lui

MS-DOS, WINDOWS 95 care era un nou sistem de operare pentru familia calculatoarelor.

Au urmat mai apoi versiunile 98, 2000, 2003.

8

Spre deosebire de MS-DOS, WINDOWS ne oferă o interfaţă grafică cu utilizatorul,

adică ecranul e populat cu simboluri grafice, ca de exemplu: ambleme, butoane, liste de

opţiuni etc. care sunt activate de utilizator prin intermediul mouse-ului.

O altă caracteristică a sistemului de operare WINDOWS era aceea că permitea

lansarea în lucru a mai multor programe simultan, adică e un sistem de operare multitasking.

Programele aflate în lucru partajează accesul la resursele hardware. Cea mai vizibilă resursă

partajată este ecranul, astfel fiecare program lansat în lucru ocupă o zonă dreptunghiulară a

ecranului numită fereastră. Conceptul de fereastră a dat, de fapt, şi denumirea acestui sistem

de operare.

2.3.3 Sistemul de operare UNIX

E primul sistem mobil care asigură un mediu fiabil de dezvoltare şi utilizare a

soft-ului de aplicaţii.

UNIX este primul sistem care a introdus clasa de protocoale TCP/IP (Transfer

Control Protocol/Internet Protocol) utilizată pentru reţeaua globală Internet. Unix este

destinat pentru diverse tipuri de calculatoare şi pentru reţelele puternice de calculatoare. De

fapt, el este sistemul care a stat la baza elaborării altor sisteme de operare performante, cel

mai recent fiin sistemul de operare LINUX care este primul sistem de operare Free Software.

O sesiune de lucru sub sistemul UNIX se începe cu acţiunea de conectare prin

recunoaşterea de către sistem a numelui utilizatorului şi recunoaşterea pentru utilizator

respectiv a parolei de acces la resursele calculatorului. După recunoaşterea parolei de acces

este lansat interpretorul de comenzi Shell ce invită utilizatorul să ceară servicii sistemului de

calcul. Sfîrşitul sarcinii de lucru se face prin intermediul comenzilor EXIT sau prin

<CTRL>+<D>.

Trăsăturile de bază ale sistemului de operare sunt:

1. sistemul de fişiere e structurat pe mai multe nivele ceea ce permite mai multor utilizatori

să lucreze cu acelaşi calculator şi în acelaşi moment de timp, adică este un sistem

multiuser;

9

2. orice utilizator poate solicita execuţia mai multor programe în acelaşi timp (sistem de

operare multitasking);

3. un program utilizator poate transmite rezultatele sale altui programe;

4. utilizatorul poate redirecta rezultatele programului său de la un dispozitiv periferic la

altul;

5. existenţa unui interpretor de comenzi şi a unui limbaj adecvat cunoscut sub denumirea

de Shell. Interfeţele disponibile utilizatorului sunt organizate pe mai multe nivele:

nivelul exterior nucleului care poate fi accesat de către utilizator prin intermediul

programelor utilitare;

nivelul intermediar nucleului care este accesat prin funcţii din biblioteca limbajului C;

nivelul inferior nucleului a cărui accesare se realizează prin funcţiile de sistem.

Componentele principale ale sistemului de operare sunt prezentate în următoarea

figură:

Utilizatori

Dispozitive periferice

10

Nucleul Kernel este un intermediar între interfaţa furnizată de apelurile sistem şi

echipamentele fizice ale sistemului de calcul. Nucleul UNIX are următoarele funcţii:

1. organizarea şi gestiunea memoriei;

2. organizarea şi gestiunea fişierelor;

3. execuţia şi gestiunea proceselor;

4. planificarea unităţii centrale între procese;

5. controlul şi gestiunea perifericelor;

6. protecţia datelor şi programelor.

Apelurile sistem definesc interfaţa cu utilizatorul şi se grupează în 3 categorii:

1. pentru prelucrarea fişierelor şi perifericelor;

2. pentru controlul execuţiei proceselor;

3. pentru prelucrarea informaţiei.

Interpretorul de comenzi reprezintă mecanismul prin care sistemul de operare

realizează interfaţa între utilizator şi sistemul de calcul. O comandă Shell are următoarea

formă sintactică generală:

[<comanda>] [<opţiuni>] [<parametri>]

unde comanda reprezintă numele comenzii (adică este procedură,program sau funcţie);

opţiuni reprezintă opţiuni desemnate printr-o literă precedată de semnul – sau +;

parametri reprezintă nume de fişiere sau şiruri de caractere ce constituie parametrii

comenzii.

Sistemul de fişiere cuprinde programe utilitare aplicative şi de gestiune a operaţiilor de

intrare şi ieşire.

Sistemul UNIX utilizează 4 tipuri de fişiere:

1. fişiere ordinare – sunt utilizate pentru memorizarea informaţiei pe un suport magnetic

ce reprezintă un program-sursă şi date necesare pentru execuţia programelor. Aceste

fişiere reprezintă singurul tip de fişiere folosit la memorarea informaţiilor pe un termen

nelimitat.

Există 2 tipuri de fişiere ordinare:

sub formă de text care conţine 256 de caractere;

binare care conţin toate cele 256 valori posibile pentru fiecare octet.

11

Drepturile de acces la fişierele ordinare sunt definite separat pentru următoarele

categorii de utilizatori:

„u” – utilizator proprietar (owner);

„g” – grup (group);

„o” – restul utilizatorilor (other).

2. fişiere directoare – sunt fişierele care conţin liste directoare şi care asigură structura

arborescentă ce are un director-rădăcină numit root.

Fiecare utilizator are un director propriu în care sunt salvate fişierele sale. La un

director se pot ataşa fişiere ordinare sau alte directoare care grupează colecţii de

fişiere. Se creează astfel un sistem de fişiere ierarhizat sub formă de arbore avînd ca

rădăcină directorul root. Principalele directoare folosite în implementările în sistemul

de operare UNIX sunt prezentate mai jos:

unde

„bin” conţine comenzile de bază în format executabil (ls, cd, cat);

„dev” conţine fişierele speciale de comunicare cu dispozitivele: hard disk, printer;

„etc” conţine unele programe utilitare folosite doar de administratorul de sistem;

„home” păstrează toate directoarele de rezidenţă ale utilizatorului;

„lib” conţine bibliotecile pentru limbajele de programare (C++, Pascal);

„sbin” conţine programele ce trebuie lansate în execuţie de sistemul de operare UNIX;

„sys” conţine textul-sursă pentru programele sistemului UNIX;

root

bin

etcdev

home lib var

usc

tmpsysstandsbinus

ers

doc

man

bin

user user n

ls cd cat

tty2lp

pass

wor

d

gett

y

12

„stand” care conţine nucleul UNIX;

„tmp” conţine fişiere temporare;

„usc” conţine directoare şi fişiere pentru utilizatori;

„var” conţine fişiere pentru poşta electronică şi imprimare.

3. fişiere speciale. În sistemul de operare UNIX toate echipamentele periferice sunt

tratate ca fişiere fiind numite fişiere speciale. Aceste fişiere fac legătura cu funcţiile

programului de comandă al echipamentelor cărora le-au fost asociate. Fişierele

speciale se găsesc în directorul „dev”, de exemplu: | dev reprezintă fişierul asociat hard

disk-ului, |tty2 reprezintă fişierul asociat imprimantei. Deci fiecare echipament

periferic este dedicat cu un fişier special.

4. fişiere pipe (FIFO) – sunt fişierele tranzitorii în care datele sunt citite în ordinea directă

a scrierii lor respectîndu-se regula de sincronizare producător-consumator. Memorarea

datelor în fişier se efectuează ca la orice fişier ordinar utilizînd numai blocurile

adresate direct. După ce au fost citite din fişier, aceste date nu mai pot fi recitite.

2.3.4 Sistemul de operare LINUX

Spre deosebire de UNIX care este un sistem de operare copyright, LINUX este un

sistem de operare free software, adică un sistem de operare deschis care oferă gratuit licenţa

pentru un număr nelimitat de utilizatori şi calculatoare.

LINUX este un sistem de operare multitasking şi multiuser care se comportă ca

sistemul de operare UNIX în ceea ce priveşte comportamentul nucleului şi a suportului

pentru dispozitivele periferice. De asemenea, are suport pentru reţeaua Internet (prin

protocoale TCP/IP). Comunicarea prin sursele Internet a permis cooperarea rapidă între

programatorii care s-au dedicat proiectului iniţiat de studentul finlandez Linus Torvalds. Între

timp, acest sistem de operare a devenit complex, au apărut noi facilităţi, iar în prezent sunt

estimaţi peste 8 milioane de utilizatori LINUX, iar nucleul LINUX are peste 200 de autori.

Pentru a rula LINUX e nevoie de cel puţin un calculator Intel 386 cu 4 MB memorie

RAM şi 50 MB spaţiu liber pe hard disk. E posibil ca unele programe complexe să necesite

foarte multă memorie, LINUX însă are posibilitatea de a simula memoria RAM folosind un

13

fişier special pe hard disk. Excesul de memorie mai este folosit pentru accelerarea operaţiilor

de pe disc, adică cu cît mai multă memorie RAM, cu atît LINUX are performanţe mai bune.

Există mai multe distribuţii LINUX care pot fi descărcate gratuit de pe Internet, iar

pentru cei ce n-au acces la Internet pot fi cumpărate CD-uri ce conţin aceste distribuţii.

Putem enumera următoarele facilităţi ale sistemului de operare LINUX:

1. achiziţionarea gratuită (sistem free software);

2. sistem de operare multitasking şi multiuser care oferă protecţia datelor şi

programelor;

3. protecţia memoriei prin definirea unui spaţiu propriu pentru orice utilizator;

4. încărcarea la cerere (load on demand) prin care la un moment dat sunt încărcate

dintr-un program numai acele porţiuni care vor fi efectiv folosite.

5. memorie virtuală paginată (1 pagină de memorie = 4KB);

6. sistem deschis ce poate funcţiona pe acelaşi calculator cu alte sisteme de operare;

7. recunoaşte un număr foarte mare de fişiere;

8. compatibil cu toate variantele sistemului de operare UNIX;

9. toate resursele programelor sunt mereu disponibile utilizatorilor;

10.compatibilitate cu toate reţelele şi protocoalele de comunicaţie suportînd toată

gama de protocoale (TCP, FTP, TELNET...).

Un nou portal informaţional!

Dacă deţii informaţie interesantă si doreşti să te imparţi cu noi atunci

scrie la adresa de e-mail : support@sursa.md

14