După terminarea “războiului rece” au început să se multiplice ideile conflictelor între diferite confesiuni, în cele din urmă a conflictelor între civilizaţii, care stau la baza dezvoltării mediului la nivel global.A fost răspândită pe scară largă concluzia cu privire la ciocnirea civilizaţiilor, în principal, a celei islamice şi a celei occidentale. În lumea de astăzi se acumulează într-adevăr o mulţime de evenimente care ar putea fi luate în considerare în favoarea acestei concluzii. În culoare Islamică sunt vopsite multe organizaţii teroriste. Prea lent şi foarte controversat decurge procesul de integrare a milioanelor de emigranţi din Orientul Mijlociu şi Africa în societatea europeană. Periodic apar confruntări sângeroase între musulmanii şi creştinii din Egipt. Lupta de mulţi ani a oamenilor divizaţi pe caractere religioase şi etnice a dus deja la împărţirea Sudanului, în partea de nord arabo-musulmană şi partea de sud, un nou stat – Sudanul de Sud, locuit de triburi nilotice negroide, dintre care doar o parte sunt creştini. Cu toate acestea, putem oare spune că toate evenimentele ilustrează dezvoltarea unor conflicte între civilizaţii?Cred că cel mai important proces în lumea musulmană de astăzi a devenit aşa-numita “primăvară arabă”, la începutul anului 2011 valul revoluţionar a cuprins Tunisia, Egipt, Yemen, Bahrain, Siria. Exploziile acestor revoluţii au ajuns şi în alte câteva ţări arabe. Dar cel mai important –  “primăvara arabă” confirmă caracterul inadecvat al teoriei ciocnirii civilizaţiilor, ca fiind o contradicţie fundamentală în lumea de astăzi.Această teorie, al cărui autor este omul de ştiinţă american Samuel Huntington, în fapt, ignoră însăşi apropierea civilizaţiilor, culturilor, care de fapt cresc sub influenţa globalizării. Astăzi diferite civilizaţii, menţinând principalele caracteristici ale identităţii, s-au pomenit implicate într-un singur torent, care modifică fundamentele vieţii şi activităţii omeneşti. Ce impact au avut toate acestea asupra “primăverii arabe”? Nu este întâmplător faptul că televiziunile au creat un sistem de “domino” – evenimentele revoluţionare din Tunis s-au răspândit în curând în Egipt şi apoi în alte ţări. Principala forţă motrice în spatele acestor evenimente a fost tineretul, care s-a putut organiza prin Internet pentru acţiuni împotriva regimurilor, fapt care s-a manifestat deosebit de evident în Egipt.Este foarte important să observăm că cerinţele exprimate la Cairo în piaţa “At-Tahrir” şi în alte ţări arabe nu au fost religioase, nu au fost ostile pentru alte civilizaţii, revendicările au fost de altă esenţă: alegeri libere, libertatea de exprimare şi a demonstraţiilor, respingerea autoritarismului, care induce corupţia în toate sferele vieţii sociale şi economice. Chiar şi în Bahrain, unde ciocnirile au fost între două curente islamice – şiiţii majoritari şi suniţii minoritari aflaţi la putere, evenimentele nu au avut caractere religioase: erau cerinţe sociale, de egalitate, de non-discriminare, de anticorupţie.Forţele revoluţionare în diferite ţări arabe diferă una de alta. Dar în niciuna dintre aceste ţări manifestanţii nu au fost conduşi de extremişti islamici. Însă acest lucru nu înseamnă că organizaţiile islamice, cum ar fi influenta organizaţie egipteană “Fraţii musulmani”, s-au transformat în organizaţii marginalizate. Acestea îşi păstrează poziţiile lor importante, care într-o formă sau alta se vor manifesta în viitor. Dar astăzi putem ajunge la două concluzii: în primul rând, trecerea lumii arabe într-o nouă etapă a dezvoltării sale, iar aceasta este concluzia mai

multor observatori, nu s-a desfăşurat sub drapele islamice, şi nu a fost generată de conflictele între civilizaţii. De fapt, această concluzie poate fi retroactiv extinsă în a doua jumătate a secolului XX, atunci când în Egipt, Siria, Irak, Algeria, Tunisia, Libia au venit la putere revoluţionari naţionalişti, schimbare care a însemnat sfârşitul etapei coloniale. În al doilea rând, “primăvara arabă” nu poate să nu influenţeze înseşi organizaţiile islamice, creând un puternic impuls pentru diferenţierea lor, pentru consolidarea aripii moderate. Pe “Fraţii musulmani” din Egipt evenimentele i-au dus în principal spre activităţi constituţionale şi politice.Tot ceea ce s-a menţionat mai sus nu neagă faptul că există contradicţii religioase şi culturale. Dar acestea nu sunt un indicator al “antagonismului ireductibil” dintre două civilizaţii, cea occidentală şi cea islamică, ci aceste contradicţii reflectă criza de dialog între ele. Este cert că ambele civilizaţii poartă vina pentru aceste crize. Dar este clar că dialogul între două civilizaţii este indus într-un impas, prin încercările de a impune şi a extinde modele democratice pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, modele de democraţie care au prins rădăcini în Occident fără să ţină cont de caracterele şi particularităţile istorice, tradiţionale din lumea arabă, fără să ţină cont de mentalitatea acestor popoare.Forţa de impunere a democraţiei nu a fost doar un semn distinctiv al expansiunii americane în Orientul Mijlociu, ci a fost şi o justificare ideologică. În mod evident, aceasta s-a manifestat în timpul administraţiei preşedintelui Bush, care a declanşat operaţiunea militară în Irak. Realitatea de necontestat a spulberat “argumentele” că Irakul ameninţa Statele Unite deoarece producea arme nucleare, sau pentru că menţinea legături strânse cu “Al Qaeda”, care a organizat atacul terorist asupra Statelor Unite la 11 septembrie 2001, toate aceste argumentări au fost ulterior înlocuite. Motivul declarat pentru intervenţia armată a fost necesitatea de a aduce democraţia în Irakul lui Saddam Husein.Ceea ce de fapt a fost adus în Irak au fost opt ani de ocupaţie americană. Relaţiile între şiiţi şi sunniţi au escaladat în ciocniri sângeroase permanente. În urma acţiunilor militare americane timp de 8 ani au fost omorâţi mai mult de 1 milion de irakieni, iar aproximativ 5 milioane au fugit din ţară. Până în prezent continuă exploziile în oraşele irakiene care omoară sute de vieţi. Se impune islamizarea structurilor guvernamentale – toate partidele şiite, care ocupă poziţii de conducere în parlamentul şi guvernul de la Baghdad au caractere religioase puternice. Irakul a ajuns la punctul de dezintegrare teritorială.Preşedintele Obama a anunţat şi a început să retragă trupele americane din Irak. Cu toate acestea, este dificil să ne imaginăm că, odată cu încetarea ocupaţiei din Irak, ţara va fi în stare să obţină stabilitate şi pace, iată la ce nivel a ajuns haosul în care Irakul s-a scufundat din 2003.Venirea la putere în SUA a administraţiei preşedintelui Obama a influenţat abordările Washingtonului în politica externă. Prin intermediul Secretarului de Stat Hillary Clinton, SUA au recunoscut existenţa unei ordini mondiale multipolare. Acest lucru nu poate fi privit ca o renunţare la abordarea neoconservatoare a unei lumi unipolare. Acum se pune un accent mai mare pe utilizarea forţei militare, dar nu americane, ci a aliaţilor şi partenerilor, dar sub conducerea de la Washington. Dacă urmărim atent interesele Statelor Unite de a legaliza prin intermediul ONU operaţiunile militare ale NATO, putem concluziona că aceste trăsături erau

mai puţin pronunţate în administraţiile americane anterioare. Secretarul de Stat american a promovat stabilirea contactelor cu organizaţia egipteană “Fraţii musulmani”, dar care de fapt este inclusă în lista organizaţiilor teroriste, listă alcătuită de Departamentul de Stat. Dar putem oare declara ferm că avem deja ieşirea din criza în care a fost atras propriu-zis dialogul între civilizaţii?Evident, pentru a face astfel de declaraţii este cel puţin prematur. Pe căile de ieşire din această criză rămân blocaje majore. Unul dintre acestea – lipsa de soluţionare a conflictului arabo-israelian. Ultima reuniune a “cvartetului” de mediatori (Statele Unite, Rusia, UE, ONU), care a avut loc la Washington, s-a încheiat fără niciun rezultat. Principalul motiv este legat de poziţia Statelor Unite, care nu sunt gata de a desfăşura o activitate puternică în atingerea unui compromis între Israel şi palestinieni. Ajungând la Casa Albă, Obama a declarat o poziţie, care pe bună dreptate a fost calificată ca una echidistantă faţă de părţile din conflictul din Orientul Mijlociu. Dar în curând această echidistanţă a fost distrusă, Washingtonul a revenit la tradiţionala poziţie pro-israeliană.Aplanarea conflictului între Occident şi lumea arabă, pe scară mai largă, şi cu cea islamică nu va avea loc, acest conflict se va intensifica în urma acţiunilor militare întreprinse de NATO în Libia. A fost creat un precedent periculos, când un bloc militar, condus de americani, ieşind din normele prevăzute de Consiliul de Securitate al ONU, în mod deschis aplică forţa militară şi susţine o parte implicată într-un război civil. În acelaşi timp, Liga Arabă, Uniunea Africană, Rusia, China, şi multe alte ţări, inclusiv unele membre ale NATO, sunt împotriva intervenţiilor militare pentru găsirea unei soluţii politice, mai ales atunci când este clar că jumătate, dacă nu chiar mai mult de jumătate din populaţia libiană susţine regimul de la Tripoli. Desigur, bombardamentele din Libia nu apropie dialogul civilizaţiilor, dar acesta este de o importanţă vitală. 

SIRIA

Context istoricGuvernul Assad

Siria devine o republică independent în annul 1946, deși guvernarea democratică a fost încheiată de o lovitură CIA în Martie 1949, urmată de alte două în acel an. O mulțime crescândă împotriva guvernării militare din 1954 a văzut transferal de putere de la arată la civili, iar între anii 1958-1961, o oarecare unire cu Egiptul a înlocuit sistemul parlamentar al Siriei cu un regim prezidențial înalt centralizat. Guvernul Sirian Ba’ath a urcat la putere în 1964 după o lovitură de stat de succes. În 1966 o altă lovitură a dat jos de la putere liderii de partid, Michel Aflaq și Sahah al-Din al-Bitar. Generalul Hafez al-Assad, ministrul apărării, a pus mâna pe putere într-o revoluție ”corectivă” în Noiembrie 1970, devenind primul ministru. În martie 1971, Assad s-a auto-declarat președinte, o poziție pe care o va ocupa până la moartea sa din 2000. Guvernul de

la putere nu a fost schimbat de atunci, fiind autoritatea politică dominantă într-o țară cu un singur partid, iar cetățenii sirieni puteau aproba președintele prin referendum și – până la alegerile de guvern multipartid din 2012 – nu puteau vota în alegeri multipartide pentru legislatură. Bashar al-Assad, președintele Siriei și soția lui Asma al-Assad, au construit speranță și așteptări ridicate precum și reforme de stat (ex Primăvara din Damasc – o dezbatere intensă socială și politică a avut loc din Iuliu 2000 până în august 2001). Perioada a fost caracterizată de o multitudine de forumuri politice unde un grup de oameni cu păreri asemănătoare se întâlneau în case private pentru a dezbate probleme sociale și politice. Activiști politici precum Riad Seif, Haitham al-Maleh, Kamal al-Labwani, Riyad al-Turk și Aref Dalila au fost câțiva dintre cei mai importanți în mobilizarea mișcării. Primăvara din Damas a luat sfârșit în august 2001 cu arestul și băgarea la inchisoare a 10 activiști care au propus alegerile democratice.

Familia Assad

Familia Assad provine dintr-o minoritate religioasă Alawite care însumează aproximativ 12% din totalul populației Siriene. Aceasta a ținut controlul asupra serviciile de securitate ale Siriei, generând nemulțumiri din partea unor Sunni musulmane. Minoritatea etnică siriană Kurds a protestat împotriva discriminării etnice și impedimentele asupra drepturilor sale culturale și lingvistice. Guvernul sirian și-a dispus unitățile sale cele mai dominante de Alawiți din serviciile de securitate pentru a opri revolta. Fratele mai mic al lui Assad, Maher al-Assad se află în fruntea elitei armate – Divizia Armată a 4-a, iar cumnatul său Assef Shawkat a fost ministrul apărării până la uciderea sa de la bombardarea din Damasc din 18 iulie 2012.

Socio-economie

Nemulțumirea îndreptată spre guvern a fost cea mai pregnantă în ariile mai sărace ale Siriei, predominantă printre conservativii Sunni. Această arie include orașele cu rate mari de sărăcie precum Daraa și Homs. Inegalitatea socioeconomică a crescut semnificativ după ce politicile de piață liberă au fost inițiate de Hafez al-Assad în ultimii săi ani de viață, iar apoi accelerate atunci când Bashar al-Assad a urcat la putere. Punând accentul pe sectorul serviciilor,de aceste politici beneficia o minoritate din populație, și anume majoritatea persoanelor care aveau conexiuni cu guvernul, membrii clasei de vânzători Sunni din Damasc și Aleppo. În 2011, Siria se confruntă c o deteriorare a standardului de viață național și rate mari de somaj în rândul tinerilor.

Drepturile omului

Starea drepturilor omului din Siria este de multă vreme un subiect criticat de organizațiile globale. Țara a fost sub regula de urgență din 1963 până în 2011, ceea ce le dă autorităților putere de arest și detenție foarte mare. Bashar al-Assad este recunoscut ca nefiind triumfător în implementarea regimului democratic, cu un raport în 2010 de la Human Rights Watch ce

stipulează că a eșuat îmbunătățirea stării drepturilor omului de când se află la putere. Toate partidele politice înafară de Branșa Regională Syriana Ba’ath au rămas interzise, așadar lăsând Siria un stat uni-partid fără alegeri libere. Legile exprimării libere, asocierii și consiliului sunt strict controlate în Siria de la revoltă. Autoritățile hărțuiesc și arestează activiști ai drepturilor umane și alți critici de guvern, care sunt uneori reținuți pentru timp nedeterminat și torturați în închisori.Femeile și minoritățile etnice au fost discriminate în public deseori. Miilor de Kurzi li s-a respins cetățenia în 1962 și descendenții lor continuă să fie numiți ”străini”.

Primăvara arabăPrimăvara arabă sunt o serie de proteste ce au loc în mai multe țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord începând cu sfârșitul anului 2010. În principal, acestea au loc în țări arabe unde domnește un regim totalitar. Manifestări de stradă de o amploare deosebită s-au desfășurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran, având loc evenimente de mai mică amploare în Sahara Occidentală,Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman. În același timp s-au desfășurat proteste de diferite mărimi și în țări din afara zonei, cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon.

Punctul de pornire al protestelor este larg recunoscut ca fiind sinuciderea prin auto-incendiere a lui Mohamed Bouazizi în Tunisia pe data de 17 decembrie 2010. Acest act a declanșat proteste pe scară largă împotriva regimului, ce ulterior au fost repetate în mai multe țări din zonă. În Egipt, Yemen și Tunisia, protestele au devenit adevărate revoluții care au dus la înlăturarea președinților tunisian (Zine El Abidine Ben Ali) și egiptean (Hosni Mubarak), în timp ce în Iordania și Cisiordania guvernele au fost dizolvate de către regele Abdullah, respectiv președintele Mahmud Abbas. Existența mijloacelor de comunicație modernă precum Facebook sau Twitter au înlesnit organizarea revoltei, fapt pentru care guvernele din mai multe țări afectate de proteste au blocat accesul la ele sau chiar la întregul Internet. Accesul mass-media internaționale în mai multe țări a fost sever restricționat, iar reporterii mai multor posturi internaționale (CNN, Al Jazeera etc.) aflați pe teren au fost amenințați, reținuți de către poliție sau chiar bătuți.

Rădăcinile conflictului

Revolta siriană a început ca o reacţie la Primăvara Arabă( proteste anti-guvernamentale din întreaga lume arabă) şi a fost inspirată de căderea regimului tunisian la începutul anului 2011. La baza conflictului stau însă cauze precum: şomajul, decenii de dictatură, corupţia , violenţa statului protejată de regimul represiv. Mai jos vom enumera cele mai importante motive ale pornirii conflictului:

Represiunea politică : Preşedintele Bashar al-Assad şi-a asumat puterea în anul 2000, imediat dupa moartea tatălui său Hafez ce a condus Siria din anul 1970. Speranţa unei reforme s-a

năruit în inimile sirienilor întrucât puterea avea să rămână în familia guvernantă. Fără nici un transfer paşnic de putere încă din anul 1950, schimbarea părea posibilă doar printr-o lovitură militară de stat sau o revoltă populară.

O ideologie discreditată : Partidul sirian Baath se consideră fondator al „Socialismului arab”, un curet ideologic ce îmbină economia condusă de stat cu naţionalismul pan-arab.Până în anul 2000 oamenii şi-au pierdut încrederea în ideologia Baath-istă din cauza războaielor pierdute cu Israelul şi a economiei paralizate. După preluarea puterii, Assad a încercat să modernizeze regimul invocând modelul chinez de reforme economice însă oamenii doreau o schimbare mai mare de atât.

Economie inegală: Reforma atent supravegheată a regimului socialist a lăsat o portiţă deschisă pentru investiţiile private, declanşând o explozie de consum în rândul claselor sociale urbane cu venitul peste medie. Privatizarea a avantajat familiile care aveau legături personale cu Assad, lăsându-i furioşi pe cei din provincie, ce se plângeau de creşterea costurilor de trai şi de limitarea locurilor de muncă.

Seceta: Pentru a înrăutăți lucrurile, o secetă persistentă a devastat comunitățile de fermieri din nord-estul Siriei, şi afectează mai mult de un milion de oameni încă din 2008. Zeci de mii de familii sărace de fermieri s-au înghesuit în mahalalele urbane ce se extindeau tot mai mult. Oamenii erau din ce în ce mai furioşi, nu numai de lipsa de ajutoare din partea guvernului cât şi de bogăţia afişată ostentativ de către parveniţi.

Corupția:Fie că este vorba de o licență pentru a deschide un mic magazin sau o înregistrare auto, plățile bine plasate fac minuni în Siria. În mod ironic, sistemul este corupt în măsura în care rebelii anti-Assad cumpără arme de la forțele guvernamentale iar familiile dau mită autorităților să le elibereze rudele care au fost reținute în timpul revoltei.

Violența statului: Serviciul Sirian de informații ,Mukhabarat , pătrunde toate sferele societății. Frica de stat este unul din motivele pentru care atât de mulți sirieni iau pur și simplu regimul ca un fapt de viață. Dar indignarea față de răspunsul brutal al forțelor de securitate la izbucnirea protestului pașnic în primăvara anului 2011, documentat pe social media, a ajutat la generarea efectului bulgăre de zăpadă făcând ca mii de sirieni să se alăture revoltei.

Regula minorităţii: Siria este majoritar musulmană sunnită, însă poziţiile de top din securitate sunt în mâinile Alawis, o minoritate Shiite din care familia lui Assad face parte. Cei mai mulți sirieni se mândresc cu tradiția lor de toleranță religioasă, dar decele mai multe ori sunniții resping faptul că puterea este monopolizată atât de mult de o mână de familii Alawi. Deși nu este o forță motrice a revoltei siriene, combinația dintre o mişcare de protest (unde majoritatea este sunnită) şi militari (unde majoritatea sunt Alawi) a creat tensiuni religioase în zonele mixte, cum ar fi oraşul Homs.

Efectul Tunisia: Ultimul dar nu cel din urmă, zidul de frică din Siria nu s-ar fi fost spart acum dacă în decembrie 2010 Mohamed Bouazizi, un vânzător stradal tunisian, nu s-ar fi auto-incendiat într-o mişcare de protest, ce a declanşat un val de revolte anti-guvernamentale în Orientul Mijlociu. Privind căderea regimurilor tunisiene și egiptene la începutul anului 2011, transmise în direct pe canalul prin satelit Al Jazeera, milioane de oameni în Siria au conştientizat faptul că schimbarea a fost posibilă - pentru prima dată în ultimele decenii.

Războiul Civil Sirian

Siria se confruntă, începând din martie 2011, cu revolte reprimate violent şi un conflict armat între forţele insurgente ale opoziţiei şi serviciile de securitate subordonate regimului Bashar Al-Assad. Bilanţul confruntărilor este, potrivit estimărilor ONU, de cel puţin 100.000 de morţi.

Mişcare de contestare fără precedent a început la 15 martie în Siria, după ce pe o pagină de Facebook, intitulată "Revoluţia siriană împotriva lui Bashar al-Assad 2011", a fost lansat un apel la manifestaţii pentru "O Sirie fără tiranie, fără lege de urgenţă (din 1963) sau tribunale excepţionale.

Ashar al-Assad este preşedintele Siriei şi secretarul regional al partidului Ba'ath. Tatăl lui, Hafez al-Assad, a condus Siria timp de 29 de ani până la moartea sa. Al-Assad a fost ales în 2000  şi 2007, dar de fiecare dată fără opoziţie.

Mişcarea de protest din martie cerea, fără succes, reforme democratice. Regimul a declanşat o reprimare brutală a opoziţiei, calificând sistematic opozanţii şi rebelii drept "terorişti" şi refuzând să admită existenţa unei revolte populare. Contestarea populară s-a transformat apoi în insurecţie armată

După un an de zile bilanţul morţilor din Siria ajunsese la 8.500 de persoane, majoritatea civili, potrivit Observatorului sirian pentru drepturile omului. Cifrele la 15 martie 2011 erau: 8.500 morţi, 1,5 milioane de persoane au nevoie de ajutor alimentar, 25.000 de refugiaţi sunt înregistraţi în ţările vecine şi între 100.000 şi 200.000 de persoane sunt strămutate în interiorul ţării, potrivit ONU.

La 10 martie 2013, bilanţul războiului civil din Siria ajunge la 70.000 de morţi şi cel puţin 1 milion de refugiaţi. potrivit AFP. Reprimată dur de regim, revolta paşnică a sute de mii de sirieni s-a transformat treptat într-un conflict între serviciile de securitate subordonate regimului Bashar al-Assad şi numeroase grupări armate insurgente.

În timp ce regimul Ben Ali din Tunisia şi regimul egiptean condus de Hosni Mubarak s-au prăbuşit după câteva săptămâni de proteste, iar Muammar Kadhafi a fost ucis într-un conflict armat, preşedintele Siriei, Bashar al-Assad pare să aibă şanse de a rămâne la putere după doi ani de conflict civil.

La 14 mai 2013, Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO) a publicat un bilanţ potrivit căruia peste 94.000 de persoane au fost ucise în Siria de la începutul revoltelor împotriva regimului Bashar al-Assad, în martie 2011. Organizaţia mai anunţase că peste 4,2 milioane de persoane îşi părăsiseră locuinţele din cauza conflictului şi că existau 1,4 milioane de refugiaţi.

La 25 iulie 2013, ONU anunţa că bilanţul violenţelor din Siria depăşeşte 100.000 de morţi.

La 21 august 2013, au avut loc bombardamente violente împotriva bastioanelor rebelilor la periferia Damascului, în care cel puţin 100 de persoane au fost ucise. Opoziţia a acuzat regimul lui Bashar al-Assad că a folosit gaze toxice, iar liderul său, Ahmed Jarba, a cerut o "reuniune urgentă" a Consiliului de Securitate cu privire la acest "masacru", susţinând că bombardamentele s-au soldat cu 1.300 de morţi. Armata siriană a negat categoric un astfel de atac, afirmând că este vorba de acuzaţii "nefondate". Organizatia Medici fara Frontiere a anuntat ca spitalele din Siria au tratat aproximativ 3.600 de pacienti cu "simptome neurotoxice" dupa acest atac. Potrivit organizatiei, pacientii au fost adusi la trei spitale din regiunea Damasc pe 21 august, in ziua in care insurgentii sustin ca a avut loc atacul cu arme chimice. Insa organizatia Medici fara Frontiere a comunicat ca nu are capacitatea de a confirma "stiintific" utilizarea armelor chimice. În urma atacului, ONU a trimis experţi în Siria pentru a stabili dacă au fost folosite gaze toxice.

Şeful diplomaţiei americane, John Kerry, a afirmat luni, 26 august, că au fost folosite arme chimice în apropiere de Damasc la 21 august. Kerry a declarat că Siria va da socoteală pentru folosirea de arme chimice împotriva populaţiei civile.Washingtonul analizează o eventuală intervenţie militară împotriva regimului sirian.

Un purtător de cuvânt al premierului britanic David Cameron a declarat marţi, 27 august că Marea Britanie pregăteşte planuri pentru o posibilă acţiune militară ca răspuns la folosirea armelor chimice în Siria, precizând că nu a fost luată încă nicio decizie.

Miercuri, 28 august, autorităţile britanice au declarat că nu va fi luată nicio decizie de intervenţie militară până când nu vor avea rezultatele inspectorilor ONU.

Rusia a îndemnat regimul Bashar al-Assad să plaseze sub control internaţional armamentul chimic şi să îl distrugă, în contextul acuzaţiilor privind comiterea unui atac chimic pe 21 august, la periferia Damascului, soldat, potrivit Statelor Unite, cu 1.400 de morţi.Premierul britanic David Cameron a apreciat luni că propunerea Rusiei adresată Siriei, de a plasa arsenalul chimic sub control internaţional, este deosebit de “binevenită” şi a declarat că o astfel de decizie a Damascului ar fi “un mare pas înainte”. “Dacă Siria îşi va pune armele chimice în afara utilizării, sub supraveghere internaţională, acest fapt cu certitudine va fi un mare pas înainte şi va fi încurajat”, a afirmat Cameron în faţa deputaţilor britanici, adăugând totuşi că trebuie de asigurat că “nu este vorba de o manevră de diversiune”.Regimul Bashar al-Assad a salutat propunerea Rusiei privind plasarea sub control internaţional a arsenalului chimic sirian. “Ministrul Lavrov a propus o iniţiativă legată de armele chimice. Siria salută iniţiativa rusă, fondată pe preocupările liderilor ruşi referitoare la vieţile cetăţenilor noştri şi la securitatea ţării”, a declarat ministrul sirian de Externe, Walid Mouallem.

Întregul sistem de sănătate al ţării s-a prăbuşit din cauza războiului civil. Medicii din Siria, câţi au mai rămas, au semnalat apariţia mai multor epidemii - de la febră tifoidă la hepatită A, pojar şi boala parazitară endemică Leişmanioza. Însă cel mai problematic este, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, că a apărut epidemia de poliomielită, paralizia infantilă, ce fusese eradicată

în Siria încă de acum 14 ani, relatează “The Telegraph”. Aceste explozii de epidemii sunt semn că autorităţile nu mai au capacitatea să administreze vaccinuri şi că tot mai puţini oameni au acces la servicii medicale de bază.

Rolul puterilor străine

Importanţa strategică a Siriei a transformat războiul civil într-un concurs internaţional de influenţă regională, ambele părţi având sprijin diplomatic şi militar de la sponsori străini. Rusia, Iran, grupul libanez şiit Hezbollah şi într-o măsură mai mică Irak şi China, sunt principalii aliaţi ai regimului sirian.

Pe de altă parte,guvernele regionale interesate de influenţa regională a Iranului sprijină opoziţia, în special Turcia, Qatar şi Arabia Saudită. Posibilitatea că cel ce îl va înlocui pe Assad va fi mai puţin prietenos cu regimul Iranian a făcut ca opoziţia să beneficieze şi de sprijin european şi american.Între timp , Israelul stă pe margine, îngrijorat de instabilitatea tot mai mare la graniţa de nord. Liderii israelieni au ameninţat că vor interveni în cazul în care armele chimice din Siria vor ajunge pe mâinile miliţiilor Hezbollah din Liban.

De ce este Siria importantă?

Poziția geografică a Siriei în centrul Levantului și politica sa externă incredibil de independentă o face o țară esențială în partea de est a lumii arabe. Un aliat apropiat de Iran și Rusia, Siria a fost în conflict cu Israel, de la crearea statului evreu în 1948, și a sponsorizat diverse grupuri de rezistență palestiniene. O parte din teritoriul Siriei, Culmile Golan, sunt sub ocupație israeliană.

CRONOLOGIE (realizată pe baza datelor centralizate de Mediafax)

2011

- 15-16 martie: La Damasc au loc reuniuni sub sloganul "O Sirie fără tiranie". O serie de manifestaţii împotriva puterii sunt reprimate în mod violent, ulterior, la Damasc şi Deraa (sud). Regimul denunţă o "rebeliune armată din partea unor grupări salafiste".

- 21 aprilie: Anularea stării de urgenţă, aflată în vigoare începând din 1963. Zeci de morţi sunt raportaţi încă de a doua zi. Contestarea se extinde şi se radicalizează prin apeluri la îndepărtarea regimului de la putere.

- 30 iulie: Colonelul Riad al-Assaad, un dezertor refugiat în Turcia, anunţă crearea Armatei Siriene Libere (ASL) cu obiectivul de a lupta împotriva regimului.

- 31 iulie: Aproximativ o sută de persoane sunt ucise într-o vastă ofensivă a armatei la Hama (centru).

- 18 august: Barack Obama şi aliaţii săi occidentali îl îndeamnă pe al-Assad să plece de la putere. O serie de sancţiuni internaţionale sunt adoptate atât împotriva regimului, cât şi liderilor Gardienilor Revoluţiei din Iran, acuzaţi că ajută la înăbuşirea mişcării de contestare.

- 2 octombrie: Este creat Consiliul Naţional Sirian (CNS, opoziţie).

2012

- 1 martie: Armata preia controlul asupra cartierului Baba Amr, un fief al rebeliunii, la Homs (centru), după mai multe săptămâni de asediu.

- 16 iunie: Observatori ONU - însărcinaţi în virtutea unui plan de pace al lui Kofi Annan să supravegheze aplicarea unui armistiţiu de încetarea focului, complet ignorat - îşi suspendă operaţiunile.

- 3 iulie: Human Rights Watch (HRW) denunţă un "arhipelag al torturii", cu zeci de mii de deţinuţi.

- 17 iulie: Rebelii lansează o bătălie pentru "eliberarea" Damascului, dar sunt respinşi printr-o contraofensivă a armatei. Ulterior, aceasta continuă să respingă încercări ale rebelilor de a pătrunde în Damasc şi bombardează atât aerian, cât şi cu artileria zone de rezistenţă de la periferie.

- 18 iulie: Patru oficiali de rang înalt din cadrul aparatului Securităţii, inclusiv un cumnat al lui al-Assad, sunt ucişi într-un atentat la Damasc.

- 19 iulie: Vot de veto rus (al treilea) la ONU împotriva unei rezoluţii care ameninţă regimul cu sancţiuni.

- 28 iulie: Armata lansează un asalt asupra oraşului Alep (nord), al doilea cel mai important din ţară.

- 11 noiembrie: Ahmad Moaz al-Khatib este ales preşedinte al Coaliţiei Naţionale a Opoziţiei, care include CNS.

- 22 decembrie: NATO anunţă că a detectat noi tiruri de rachete de tip Scud efectuate de regim.

2013

- 6 ianuarie: Al-Assad propune un plan "politic" implicând menţinerea sa la putere. Opoziţia reclamă plecarea sa înainte de orice soluţie.

- 26 ianuarie: NATO anunţă că primele rachete de tip Patriot amplasate la frontiera turco-siriană sunt operaţionale.

- 30 ianuarie: Al-Khatib se declară pregătit, în anumite condiţii, pentru discuţii directe cu reprezentanţi ai regimului.

- 3 februarie: Israelul confirmă în mod implicit că a efectuat un raid împotriva unui complex militar în apropiere de Damasc.

- 22 februarie: Cel puţin 83 de persoane sunt omorâte într-un atentat comis la Damasc. O serie de atentate sângeroase afectează în ultimele luni ţara, majoritatea revendicate de Frontul jihadist Al-Nosra, o grupare introdusă de către Washington pe lista "organizaţiilor teroriste".

- 25 februarie: Şeful diplomaţiei siriene Walid al-Mouallem afirmă, pentru prima dată, că regimul este pregătit să poarte un dialog cu rebelii înarmaţi.

- 28 februarie: Washingtonul anunţă, pentru prima dată, ajutoare directe non-letale pentru rebeliune.

- 6 martie: Rebeli sirieni capturează 21 de observatori filipinezi din cadrul ONU pe Platoul Golan.

- 6 martie: Rebeli sirieni preiau controlul, pentru prima dată, asupra unui întreg oraş, Raqa (nord-est). Ei au avansat în nordul şi estul ţării, în timp ce armata rămâne la Damasc, în centrul şi vestul ţării.

-20 martie: Unele ţări membre NATO analizează o acţiune militară în Siria - general

-27 martie 2013: Bashar al-Assad a cerut ajutorul ţărilor din cadrul BRICS pentru a "opri violenţa" din ţara sa

-3 mai 2013: Atac cu rachete la aeroportul din Damasc

-14 mai 2013: Bilanţul revizuit al revoltelor şi confruntărilor militare din Siria depăşeşte 94.000 de morţi –OSDO

-13 iunie 2013: Peste 93.000 de persoane au fost ucise în Siria

-4 iunie 2013: Franţa susţine că în Siria a fost utilizat de mai multe ori gaz sarin

-14 iunie 2013: Casa Albă: Siria a încălcat "linia roşie" folosind arme chimice împotriva propriului popor

-18 iunie: Ajutor umanitar american în valoare de 225 de milioane de dolari pentru refugiaţii sirieni

-22 iunie 2013: Peste 100.000 de morţi de la începutul revoltei în Siria – OSDO

-25 iulie 2013: Bilanţul violenţelor din Siria depăşeşte 100.000 de morţi – ONU

-21 august 2013: Bombardamente violente împotriva bastioanelor rebelilor la periferia Damascului, în care cel puţin 100 de persoane au fost ucise. Opoziţia a acuzat regimul lui Bashar al-Assad că a folosit gaze toxice, iar liderul său, Ahmed Jarba, a cerut o "reuniune urgentă" a Consiliului de Securitate cu privire la acest "masacru", susţinând că bombardamentele s-au soldat cu 1.300 de morţi.

-28 august 2013: Ambasadorii celor cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate s-au reunit la sediul ONU din New York pentru a examina un proiect britanic de rezolutie privind Siria, potrivit diplomatilor, citati de AFP. Guvernul britanic a anuntat miercuri ca nu va fi nicio actiune militara in Siria inainte de prezentarea rezultatelor anchetei ONU, relateaza AFP.