1

Sinteză

Istoria relaŃiilor internaŃionale şi a diplomaŃiei 1945 - 2008

Curs general Partea a-II-a

dr. Cristina Păiuşan-Nuică

I. OBIECTIVE: Cursul îşi propune să ofere studentului cunoştinŃele generale cu privire la evoluŃia relaŃiilor internaŃionale în secolul XX şi la începutul secolului XXI, a contextului istoric mondial, contribuind la dezvoltarea capacităŃii studentului de a analiza din perspectivă istorică evenimentele contemporane. De asemenea, cursul prezintă evoluŃia diplomaŃiei europene în epoca contemporană. Pe parcursul unui semestru se analizează formarea alianŃelor postbelice şi influenŃa acestora asupra regimurilor sociale şi politice, precum şi analiza rolului celei de-a doua conflagraŃii mondiale şi al războiului rece în evoluŃia relaŃiilor internaŃionale, alături de conflictele, negocierile şi alianŃele produse între anii 1945 şi 2008.

Cap I. Crearea bazelor postbelice ale relaŃiilor internaŃionale: tratate şi noi organizaŃii internaŃionale.

Sfărşitul celei de-a doua conflagraŃii mondiale a adus o nouă realitate pe

arena internaŃională. Orice efort pe frontul de război a fost dublat de efoturile de culise, desprinderea aliaŃilor Germaniei a început cu Italia şi a continuat cu România în 1944, când în schimbul unor cereri juste cele două state au trecut de partea AliaŃilor.

Conturarea unei strategii aliate a survenit după eşecul german de la Stalingrad, în cadrul ConferinŃei de la Teheran (noiembrie 1943) care a reprezentat prima întâlnire între cei trei mari: Stalin, Churchill şi Roosevelt. ConferinŃa de la Teheran a creat şi prima breşă între cei trei, în timp ce Stalin cerea deschiderea unui al doilea front în Europa, în FranŃa, Roosevelt şi Churchill declarau că orice aruncare de trupe în vestul Europei le va crea probleme, cu toate că promiseseră că acest front va fi deschis încă din primăvara anului 1943.

Adevărata turnură în perceperea realităŃilor modiale după înfrângerea lui Hitler şi soarta pe care o va avea Europa s-a conturat la conferinŃa de la Moscova (octombrie 1944), şi apoi la Yalta.

Întâlnirea de la Moscova dintre Stalin şi Churchill a trasat liniile strategiilor postbelice ale celor două puteri. NeŃinând cont de refuzul preşedintelui american Roosevelt de a discuta configuraŃia lumii postbelice încă din timpul războiului, Churchill a trasat procentele sferelor de influenŃă, conform cărora Marea Britanie obŃinea 90% din Grecia, iar Uniunea Sovietică 90% din România şi 75% din Bulgaria; Ungaria şi Iugoslavia era împărŃite egal 50%.

2

ConferinŃa de la Yalta (februarie 1945), devenită unul dintre miturile negative ale istoriei diplomaŃiei până la prăbuşirea comunismului, a conturat noua Europă, prefigurând şi noile reguli ale diplomaŃiei mondiale. Partajarea Europei în sfere de influenŃă încălca acordul de la Moscova, deoarece Uniunea Sovietică se afla deja în posesia aproape a tuturor teritoriilor ce fuseseră puse în discuŃie. Acum s-a produs partajarea definitivă a zonelor de dominaŃie ale Germaniei, trecerea României şi Bulgariei sub totala infleunŃă sovietică, precum şi împărŃirea influenŃei în cazul Poloniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, negocieri ce au marcat în următorii 50 de ani evoluŃia Europei şi a acestor Ńări.

Singurul punct benefic evoluŃiei viitoare a statelor mici a fost propunerea de formare a unei organizaŃii a NaŃiunilor Unite, care să reglemeteze relaŃiile internaŃionale în următoarele decenii.

DiplomaŃia europeană păşea odată cu sfârşitul celui de-al II-lea război mondial într-o nouă etapă, încă neclară, dar definitoriu schimbată faŃă de ceea ce a însemnat sistemul de la Versailles şi diplomaŃia Ligii NaŃiunilor.

RelaŃiile internaŃionale după 1945 şi-au schimbat consistenŃa şi modul de desfăşurare. Sfârşitul conflagraŃiei mondiale nu a adus o statuare a drepturilor tuturor statelor, care să traseze la masa tratativelor: învinşi şi învingători să dea conturul noii lumi.

Sfârşitul războiului a amplificat tensiunile din sânul aliaŃilor, problema Germaniei, a reparaŃiilor pe care aceasta trebuia să le plătească, precum şi a Ńărilor din sud-estul Europei a rămas deschisă.

ConferinŃa de la Potsdam (iulie 1945) nu a clarificat evoluŃia climatului mondial. Germania înfrântă era împărŃită în două, apoi în patru părŃi, între sovietici şi americani, francezi şi britanici. Americanii se aflau încă în război cu Japonia. Winston Churchill, unul dintre artizanii Europei postbelice, a aflat în timpul conferinŃei că pierduse alegerile din Marea Britanie.

Considerată de istorici ca fiind „un dialog al surzilor”, conferinŃa de la Potsdam nu a dus la înŃelegerea celor trei, în timp de Stalin dorea să-şi consolideze sfera de influenŃă, să i fie recunoascute guvernele impuse în Bulgaria şi România şi 20 de miliarde de dolari reparaŃii de la Germania, Truman şi Churchill cereau respectarea principiilor DeclaraŃiei NaŃiunilor Unite şi alegeri libere în teritoriile ocupate de către sovietici.

Stalin părea a fi marele beneficiar al victoriei împotriva lui Hitler. La Postdam, Truman îl anunŃa pe Stalin că posedă o nouă arma cea atomică, dar adevăratul atuu american apare abia în august după folosirea acesteia la Hiroshima şi Nagasaki, când comunitatea internaŃională a înŃeles ce înseamnă războiul atomic. Truman nu a folosit atuul atomic pentru a negocia soarta Ńărilor din centrul şi sud-estul Europei deoarece interesele americane nu o cereau.

Sovieticii au încălcat înŃelegerea de la Yalta, ocupând în întregime: România şi Bulgaria, Ńări ce-i fuseseră atribuite ca sferă de influenŃă, dar şi Iugoslavia şi Ungaria, unde fiecare dintre tabere avea 50%, Polonia şi Cehoslovacia fuseseră anexate cordonului sanitar al sovietelor după îndelungate negocieri cu guvernele din exil, iar în Iugoslavia regimul lui Iosif Broz Tito se îndrepta spre sfera sovietică.

Moartea lui Roosevelt schimbase direcŃiile diplomaŃiei americane, fostul preşedinte american, fusese un adept al unei conferinŃe de pace care să trateze modificările teritoriale la o masă a tratativelor unde să participe învinşii şi învingătorii.

Încă din timpul războiului oponenŃii Germaniei au elaborat un document care să le prezinte principiile. Astfel a apărut Charta Atlanticului, semnată la 14 august 1941 de către Preeşdintele SUA, Francisc Delano Roosevelt şi premierul britanic, Winston Churchill, la care va aderat şi U.R.S.S. însă cu unele obiecŃii, prin care aceştia declarau că nu aspiră la achiziŃii teritoriale, restabilesc libertatea acelor popoare care au fost

3

private de aceasta prin forŃă, şi respectă dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernare pe care p doresc.

Sintagma „NaŃiunile Unite” a apărut ca o idee a preşedintelui Franklin D. Roosevelt, folosită pentru prima dată în DeclaraŃia NaŃiunilor Unite dată pe 1 ianuarie 1942, când reprezentanŃii a 26 de naŃiuni au declarat că luptă împreună împotriva puterilor axei.

La sfârşitul războiului, în iunie 1945 reprezentanŃii a 50 de state s-au întâlnit la San Francisco pentru a forma OrganizaŃia NaŃiunilor Unite şi au adoptat Charta NaŃiunilor Unite. DelegaŃii au discutat propunerile mediate de către: SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi China încă din 1944. Charta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de către 50 de Ńări şi a intrat în vigoare în octombrie 1945 după ratificarea ei de către: China, FranŃa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA şi majoritatea statelor semnatare.

Cele 4 puteri încă de la întâlnirea de la Dumbarton Oaks (octombrie 1944), au structurat ONU, completând-o un an mai târziu la San Francisco. Organismele ONU erau: Consiliul de Securitate cu 5 membrii permanenŃi şi Adunarea Generală, alături de Curtea de JustiŃie care devenea parte a ONU şi Consiliul Economic şi Social.

Dispute în cadrul ONU au apărut încă de la început, în momentul în care U.R.S.S. a cerut 15 locuri, pentru cele 15 republici aflate în componenŃa sa, primind 3 locuri: Rusia, Ucraina şi Bielorusia.

Ca o contrapondere la haosul creat de război şi din nevoia manifestată de redefinire a relaŃiilor internaŃionale în domeniul juridic, la iniŃiativa celor 4 puteri a fost redefinit rolul şi competenŃele CurŃii InternaŃionale de JustiŃie de la Haga (iunie 1945). La ConferinŃa de la San Francisco curtea a fost gândită ca un organism nou, care a preluat experienŃa şi o parte a atribuŃiilor vechii CurŃi InternaŃionale de JustiŃie a Ligii NaŃiunilor, atribuŃiile i-au fost lărgite, dizolvându-se vechea instituŃie şi alegându-se noi judecători.

În acelaşi cadru de cooperare a naŃiunilor avusese loc ConferinŃa de la Bretton Woods (iulie 1944) la care au participat 44 de state ce au adoptat acordurile de creare a Băncii InternaŃionale pentru ReconstrucŃie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) şi a Fondului Monetar InternaŃional (F.M.I.) pentru a se introduce o ordine în relaŃiile monetare şi financiare internaŃionale. Aceste instituŃii au fost dintru început deschise tuturor statelor.

După Europa s-au împărŃit sferelor de influenŃă în celelalte zone geografice: Asia – Orientul Apropiat ca şi Extremul Orient reprezentând la rândul său un permanent focar de dispute. Sovietele fără a participa militar la războiul contra Japoniei, după capitularea acesteia, clama teritoriile care-i fuseseră luate în 1904, sudul insulei Sahalin şi exploatarea comună cu China a căilor ferate din Estul chinez şi Manciuria, precum şi arhipeleagul Insulelor Kurile. DiplomaŃia chineză a fost lezată de aceste pretenŃii ale URSS, la care Marea Britanie aderase, fără a consulta China.

Kremlinul condiŃionase intrarea în războiul împotriva Japoniei de acceptarea de către China a prevederilor privinid Extremul Orient din Acordul de la Yalta. DiplomaŃii anglo-americani acceptaseră la Yalta, în cadrul unei înŃelegeri secrete, rolul dominant al Uniunii Sovietice în Manciuria, rol pe care sovieticii nu aveau să-l piardă decât în momentul în care comuniştii chinezi au preluat Beijingul, în 1949. AliaŃii îi acodaseră lui Stalin o sferă de influenŃă în China.

Înfrângerea Japoniei şi retragerea trupelor japoneze de pe o parte a teritoriului chinez nu a dus la sfârşitul războiului civil din China. Până la sfârşitul anului 1949 războiul civil a continuat, ducând la cucerirea Chinei de către comunişti şi la proclamarea la 30 septembrie 1949 a Republicii Populare Chineze, preşedinte fiind ales Mao łzedun.

4

În Orientul Mijlociu, Kremlinul a încurajat sfârşitul dominaŃiei britanice asupra Palestinei, declaraŃia lui Gromîko din 1947 de la ONU i-a încurajat atât pe evrei, cât şi pe arabi să ceară terminarea mandatului britanic şi împărŃirea Palestinei în două state, unul evreu şi celălalt palestinian. NeînŃelegerile ivite în cadrul ONU a dus la renunŃarea partajării şi începutul unui război care a durat doi ani, 1948 şi 1949, conflict început în mometul proclamării Statului Israel (mai 1948). Statele arabe din zonă s-au unit formând Liga łărilor Arabe.

Cap II. DiplomaŃia şi crearea sferelor de influenŃă în Europa în perioada 1945 - 1948

Încă din timpul războiului au apărut conflicte între AliaŃi, fiecare parte urmându-şi

propriile interese, neînŃelegeri acutiuate după înfrângerea Germaniei (mai 1945). Ruptura nu s-a produs datorită faptului că SUA continua războiul împotriva Japoniei, şi AliaŃii se aflau încă în război cu Hitler, cu toate că preşedintele american Truman cerea imperativ U.R.S.S. să respecte acordurile de la Yalta.

Moscova a continuat diplomaŃia de război şi după înfrângerea Germaniei acaparând tot mai mult teritoriu în Europa centrală, iar prim-ministrul britanic Churchill, realizând ocuparea Europei a făcut apel la armata americană să rămână ferm pe poziŃiile pe care le ocupaseră deja şi să ocupe cât mai mult din Iugoslavia, Austria, Cehoslovacia, până în Danemarca pentru a evita ocupaŃia militară sovietică, care arătase semne că nu se dorea temporară ci se va permanentiza.

Cortina de fier începea să cadă asupra zonelor ocupate de către Armata Roşie, Churchill declarând în mai 1945 „nu ştim nimic din ceea ce se petrece în spatele ei”.

Folosirea bombei atomice a schimbat relaŃiile internaŃionale, a dat un nou curs rivalităŃii dintre puteri şi ideologii. Frontierele tradiŃionale ale umanităŃii au fost puse în discuŃie. Puterea celor 2 bombe atomice, folosite la Hiroshima şi Nagasaki, ajungea la două treimi din totalul bombelor aruncate asupra Germaniei în 5 ani de război.

Preşedintele Truman declara după capitularea Japoniei (august 1945) „ieşim din război drept cea mai puternică naŃiune a lumii, naŃiunea cea mai puternică, poate, a întregii istorii”. Monopolul atomic american a limitat tendinŃele expansioniste Uniunii Sovietice, dar a lărgit breşa dintre cele două puteri şi a acutizat tonul, preconizând războiul rece. Propaganda stalinistă a minimalizat pe plan mondial importanŃa bombei atomice şi a puterii americane, pretinzând în anii 1945 – 1948 că Uniunea Sovietică acŃiona de pe o poziŃie de forŃă şi că reala slăbiciune a Imperiului sovietic nu exista după ce fusese devastat de armatele germane.

Criza turcă şi războiul civil din Grecia au condus la crearea doctrinei Truman şi a implicării americane în Europa, baza AlianŃei atlantice. Războiul civil din Grecia, a opus cele două blocuri abia conturate, Grecia fiind un pilon strategic, comuniştii greci luptând cu regaliştii susŃinuŃi direct de către englezi. IntervenŃia americană în Grecia în 1947 a hotărât soarta acesteia.

În centrul şi sud-estul Europei, dezideratul american prevedea „alegerile libere” în toate Ńările din sud-estul Europei a fost acceptat de către sovietici, care au ajutat ca aceste alegeri „libere” să fie câştigate de blocuri de partide conduse de comunişti, pentru ca paşii viitori să ducă la supunerea totală în faŃa sovietelor.

5

Soarta Europei şi a lumii urma să se stabilească prin negocieri între marile puteri, conferinŃa de la Potsdam lăsând multe probleme nerezolvate, problema Dunării a fost una dintre acestea, ca şi cea a frontierelor europene.

Tratatele de pace cu statele învinse urmau să se realizeze de către reprezentanŃii marilor puteri la o conferinŃă a păcii şi în întâlniri preliminare ale miniştrilor de Externe. Prima întâlnire a Consiliului miniştrilor Afacerilor Străine a avut loc la Londra (septembrie – octombrie 1945), dar nu s-a ajuns la o înŃelegere, americanii cerând alegeri libere în sfera sovietică. ConferinŃa miniştrilor de Externe din decembrie 1945 de la Moscova a dus la o „concesie” din partea U.R.S.S. Stalin a cerut ministrului britanic de Externe ca cele trei democraŃii occidentale să trimită o Comisie în România şi Bulgaria pentru a concilia guvernele să includă şi miniştrii ai opoziŃiei, astfel au avut loc cosmetizarea guvernelor din cele două Ńări. Anglo-americanii au crezut că diplomaŃia sovietică dorea să recunoască acordurile de la Yalta şi să le aplice în sud-estul Europei, astfel că în cele două guverne au fost introduşi miniştrii ai partidelor de opoziŃie, fără portofolii, iar sovietizarea forŃată a celor două Ńări, alături de cea a Poloniei, Cehoslovaciei şi Ungariei a continuat.

La Moscova s-a convenit ca tratatele să fie pregătite pentru fiecare dintre sateliŃi de către Ńările care au încheiat armistiŃiu cu aceştia şi să fie supuse ulterior unei conferinŃe a celor 21 de state care participaseră efectiv la război. O a trei conferinŃă a avut loc la Paris în aprilie 1946 la care s-a discutat problema coloniilor Germaniei şi Italiei, iar ultima întâlnire a avut loc tot la Paris în lunile următoare.

ConferinŃa de pace a fost deschisă la 29 iulie 1946 la Paris, cu participarea a miniştrilor din 32 de state, împăŃite pe mai multe grupe: cele cinci mari puteri: S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie, FranŃa şi China, cu rol hotărâtor; 16 state aliate şi asociate : Australia, Belgia, R.S.S. Bielorusă, Brazilia, Canada, Ethiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, R.S.S. Ucrainiană şi Iugoslavia, cu drept de a formula observaŃii şi propuneri; state invitate cu titlu consultativ: Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania şi Austria şi cele cinci state învinse aliate ale Germaniei: Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda. Cele 5 Ńări învinse au fost tratate global neŃinându-se cont de participarea unora, cazul României la război alături de AliaŃi, tratatele fiind seaprate.

Tratatele de pace au fost elaborate de către miniştrii de Externe ai SUA, U.R.S.S., Marii Britanii şi FranŃe, fără consultarea celorlalte state aliate, ConferinŃa neavând dreptul de a lua hotârâri, ci doar de a face recomandări Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri. Negocierile între puteri asupra Tratatelor de pace au continuat la New York la sfârşitul anului 1946, discutându-se graniŃele, datoriile faŃă de aliaŃi, cuantumul armatei acestora. României, cu toate efoturile depuse, nu i-a fost recunoscut statutul de cobeligerant care-i fusese recunoscut Italiei.

La 10 ianuarie 1947 marile puteri au semnat tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria, România şi Finlanda la Quai d’ Orsay. Tratatele prevedeau evacuarea în nouă luni a trupelor străine, Uniunea Sovietică putându-şi totuŃi menŃine garnizoane în România şi Ungaria atât timp cât va dura ocuparea Austriei. Foştii aliaŃi ai Germaniei naziste încheiau pace înaintea acesteia din dorinŃa de stabilizare a situaŃiei acestor Ńări, Germania rămânea sub tutela unui Consiliu de Control format din cei patru comandanŃi ai celor patru zone de ocupaŃie. Cele 5 Ńări plăteau reparaŃii în bunuri, cifrele fiind aprig disputate între AliaŃi, restituiau toate bunurile ridicate de pe teritoriul vreuneia dintre NaŃiunile Unite, restabileau drepturile cetăŃenilor ce făceau parte din naŃiunile aliate.

6

Comunismul s-a dezvoltat ca o doctrina totalitară în Ńările ocupate de Armata Roşie, având drept principal scop aservirea totală a acestora şi formarea unui „cordon sanitar” care să protejeze Uniunea Sovietică de orice atac al foştilor săi aliaŃi. Întreaga politică externă a lui Kremlinului după sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost bazat de insecuritate, pentru a suplini lipsa securităŃii Sovietelor, Stalin a generat teroarea ca instrument de guvernare. OcupaŃia militară din Ńările sud-estului european a fost treptat transformată într-o tutelă care a determinat transformarea acestor Ńări într-o reŃea de regimuri satelite, anihilându-le voinŃa externă, orice diplomaŃie autonomă şi orice cuvânt spus pe arena internaŃională care să nu fie acelaşi cu al Uniunii Sovietice, precum şi orice iniŃiativă guvernamentală internă.

Sovietizarea a însemnat în aceste Ńări impunerea instituŃiilor sovietice: MiliŃia, Procuratura; trucarea alegerilor; acceptarea dictatului Armatei Roşii; confiscarea tuturor bunurilor de provenienŃă germană şi a unei părŃi a industriei neafectată de război; desfiinŃarea sistemului pluripartidist şi atribuirea rolului conducător Partidului Comunist sau Muncitoresc din toate aceste Ńări; înfiinŃarea de lagăre de muncă forŃată sau închisori pentru opoziŃie; arestarea liderilor partidelor democrate.

Divizarea Germaniei reprezenta un pas al sovietizării Europei centrale şi de sud-est. Alegerile organizate în 1947 în Berlinul de vest au împlinit dezmembrarea Germaniei şi pe plan ideologic şi politic. În timp ce estul era dominat de comuniştii, în vest câştigau social-democraŃii. Generalul Marshall a propus în 1947 neutralitatea germană, refuzată categoric de Molotov şi ridicarea economică a acesteia.

În faŃa dominaŃiei a centrului şi sud-estului Europei de către sovietici, dominaŃie impusă în etape în doar doi ani de zile, diplomaŃiei americane nu-i rămânea decât să accepte situaŃia, pe care o consimŃise de altfel prin acordul de la Yalta şi să-şi asume rolul de lider al „lumii libere”, în nici trei ani de la sfârşitul războiului ajungându-se la o bipolarizare a relaŃiilor internaŃionale şi o explicită împărŃire a Europei şi a lumii în structuri supra-statale divergente.

În martie 1947, preşedintele Truman a acceptat noul creat sistem bipolar al lumii şi a luat hotărârea de a pune Statele Unite ale Americii în tabăra şi în fruntea lumii libere. Doctrina Truman a fost expresie a intereselor americane, prevedea susŃinerea popoarelor libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorităŃi înarmate sau presiunilor venite din exterior. Truman afirma că ajutorul american trebuia să fie în primul rând economic şi financiar.

Doctrina Truman s-a referit dintru început la ajutoararea financiară a Greciei ( 250 milioane de dolari) şi a Turciei (150 milioane de dolari).

Generalul Marshall, numit secretat al Departamentului de Stat în 1947 a înŃeles din experienŃa sa de negociator în cei doi ani de la sfârşitul războiului că „nu era nici un minut de pierdut pentru a găsi mijlocul de a redresa Europa”. Economia europeană era paralizată şi Marshall a înŃeles că doar un ajutor financiar major - un şoc psihologic - va aduce creşterea economică europeană şi apoi la stabilitate şi indiferent câŃi bani va investi SUA va veni şi momentul recuperării acestora.

Discursul lui Marshall la Harvard (iunie 1947) a lansat planul care-i va purta numele şi care avea ca principale coordonate punerea pe picioare economică a Europei. Planul Mashall trebuia stabilit de către europeni şi nu excludea Uniunea Sovietică, nefiind o cruciadă asemenea doctrinei Truman. ReacŃia sovietică a fost total negativă, diplomaŃii sovietici denunŃând planul Marshall ca „o presiune politică cu ajutorul dolarului” şi „un amestec în treburile interne ale altor Ńări”.

Planul Marshall includea în refacerea europeană toate statele continentului cu excepŃia Spaniei, prieteni, inamici sau neutri într-un efort economic european de a acoperi

7

deficitul printr-o acŃiune inter-europeană. Molotov declara că U.R.S.S. era interesată să primească ajutor economic direct, fără condiŃii şi fără control, nu dorea analizarea economiilor statelor din centrul şi sud-estul Europei, ce ar fi pus în discuŃie influenŃa exclusiv sovietică de aici.

łările sud-estului european, ajunse fără voie şi prin acordurile secrete ale marilor puteri din timpul conflagraŃiei, sateliŃi sovietici, doreau să beneficieze de acest ajutor. Cuvântul Moscovei devenise atotputernic astfel: Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România, Bulgaria vor respinge planul Marshall în iulie – august 1947 deoarece „conŃine condiŃii politice şi economice inacceptabile”.

Cortina de fier cădea peste jumătate din Europa. Ceea ce părea un artificiu al inteligenŃei fostului premier britanic Winston Churchill rostit la 5 martie 1946 la Fulton, Missouri, „de la Sttetin la Baltica şi până la Triest, la Adriatica, o cortină de fier a coborât asupra continentului”, s-a dovedit a fi un adevăr ce a marcat evoluŃia popoarelor de după cortina, a societăŃilor, a instituŃiilor precum şi cea a relaŃiilor internaŃionale. Discursul de la Fulton a fost considerat ca fiind momentul de declanşare a războiului rece, dar cauzele acestuia stau în partajarea de către marile puteri a Europei încă din timpul conflictului (Teheran, Yalta) şi în acceptarea de către anglo-americani a dictatului sovietic în această zonă.

Cap III. Conflicte între Est şi Vest în perioada 1948 – 1953. Noi alianŃe politico-militare: NATO şi Tratatul de la Varşovia

Moscova a căutat să impună treptat comunizarea statelor sud-estului european

atâta timp cât exista nevoia păstrării aparenŃelor, odată cu delimitarea clară a celor două blocuri şi începutul războiului rece orice rezistenŃă internă şi externă a acestor popoare putea fi distrusă prin forŃă şi teroare.

Primii paşi s-au făcut în România unde a fost instaurat în martie 1945 un guvern condus de către Petru Groza, în care partidul comunist avea majoritatea portofoliilor, un an mai târziu comuniştii imounându-se şi la alegeri. În Ungaria, unde Laslo Rajk a câştigat alegerile în august 1947 şi comuniştii au suprimat partidul de opoziŃie, în Bulgaria, Nikolai Petkov, şeful Partidului Agrarian şi erou al rezistenŃei antigermane a fost spânzurat.

Concomitent la Szklarska Poreka reprezentanŃii a 8 partide comuniste, printre care cel italian şi francez puneau bazele unui instrument de coordonare a tuturor partidelor comuniste de către Partidul Comunist al Uniunii Sovieticde (P.C.U.S.), creînd un birou de informaŃii comun – Cominformul cu sediul la Belgrad şi apoi la Bucureşti. Doctrina Jdanov susŃinută de către membrii biroului împărŃea lumea în două lagăre, imperialiştii, care conduşi de capitalul monopolist american, pregătesc războiul şi lagărul socialist, condus de către U.R.S.S. care reunea campionii păcii şi ai democraŃiei.

RelaŃiile intenaŃionale ale Ńărilor satelite trebuia să urmeze diplomaŃia de bloc, iar atunci când nu o respectau consecinŃele erau nefaste.

Kremlinul a inaugurat o diplomaŃie de penetrare în Occident prin intermediul Partidelor Comuniste din aceste Ńări, exemplul FranŃei şi cel al Italiei fiind cel mai semnificativ. ApariŃia de Comitete Centrale stipendiate generos de Moscova şi dirijate de aceasta, pentru a crea probleme interne, greve, mişcări sociale normale într-o perioadă de

8

criză generală, a fost un instrument al stalinismului perpetuat timp de 40 de ani de către diplomaŃia şi serviciile secrete sovietice în întreaga lume.

În Europa răsăriteană treptat partidele comuniste au venit la putere în state în care acestea reprezentau o minoritate: România, Cehoslovacia, Ungaria. În Bulgaria, Gheorghi Dimitrov, vechi Cominternist prelua guvernul, iar în R.D.G. fusese impus un guvern comunist.

Iugoslavia lui Tito a reprezentat o excepŃie, ruptura sa cu stalinismul s-a produs în 1948, datorită încălcării drepturilor poporului iugoslav. DenunŃarea ereziei titoiste în 1948 a făcut prima dovadă a obedineŃei statelor din răsăritul Europei, care sau grăbit să-l denunŃe ca tradător pe Tito. Această acuză a furnizat pretextul lui Stalin pentru a-i elimina pe toŃi liderii comunişti europeni care nu i se supuneau orbeşte.

Kremlinul inauguraseră un nou tip de diplomaŃie – diplomaŃia de partid – instrument al anihilării oricăror negocieri şi relaŃii internaŃionale între statele devenite satelite, cât şi între acestea şi celelalte Ńări ale lumii. Înlăturarea liderilor nesupuşi sau cu vederi independente ai partidelor comuniste din răsărit s-a realizat în numele şi prin intermediul aceleaşi diplomaŃii de partid. Victimele sale au fost în anii 1949 - 1950: liderul Partidului Muncitoresc Polonez, ajuns în închisoare, miniştrii de externe albanez şi ungar, executaŃi pentru trădare, secretarul CC al PC Bulgar.

Marshalizarea Europei Occidentale 1948 – 1951, ridicare economică şi independenŃă ideologică. Planul Marshall a adus un nou suflu economic Ńărilor Europei Occidentale, statele participante la prima conferinŃă de la Paris din iulie 1947 au fost: Austria, Belgia, Danemarca, ElveŃia, FranŃa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia şi Turcia. Planul de redresare a Europei a fost structurat după nevoile acestor Ńări, suma alocată va ajunge la 13 miliarde de dolari in 4 ani. Acum ruptura Europei era clară, pe de-o parte clienŃii Americii care erau ajutaŃi de către aceasta, pe de altă parte statele din centrul şi sud-estul Europei.

În cadrul diplomaŃiei americane îşi găsea locul un nou concept – îngrădirea (containment) care va domina relaŃiile între cele două blocuri odată structurate timp de două decenii.

Tensiunea internaŃională a crescut după intervenŃia masivă economică a SUA, statele occidentale au luat hotărârea de a lărgi uniunea economică întemeiată de Belgia, Olanda şi Luxemboug – Benelux, prin tratatul de asistenŃă din martie 1948 de la Bruxelles între Ńările Benelux-ului şi FranŃa şi Marea Britanie, creând un nucleu al uniunii Europei occidentale împotriva oricărei agresiuni.

Formarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Criza economică dură care erau curprinse statele din Răsăritul Europei, precum şi efectul psihologic creat de planul Mashall care determinase o ridicare economică a Ńărilor vestice, a dus la crearea de către Moscova a unei alternative. În ianuarie 1949, Consfătuirea economică a reprezentanŃilor guvernelor Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, României, Ungariei şi U.R.S.S. au discutat organizarea unei mai largi colaborări economice, hotărând crearea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Acest organism trebuia să dea ajutor tehnic, de materii prime, alimente, utilaje şi era deschis aderării oricărei Ńări, hotărârile adoptându-se cu asentimentul Ńărilor interesate care erau reprezentate în mod egal. La CAER au aderat Albania în 1949 şi RDG în 1950, urmate de alte state în anii ’60.

Pactul Atlanticului de Nord şi relaŃiile cu lumea comunistă. La 6 iulie 1948 se deschideau negocierile între semnatarii Tratatului de la Bruxelles şi Statele Unite şi Canada pentru crearea unui Pact atlantic.

La 4 aprilie 1949 la Washington se semna Tratatul Atlanticului de Nord, la care adereau pe lângă SUA, Canada, Marea Britanie, FranŃa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi

9

Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia şi Portugalia. Islanda şi Suedia îşi păstrau neutralitatea.

Tratatul Atlanticului de Nord stabilea că un atac armat contra unuia dintre semnatarii săi echivala cu un atac contra teritoriului tuturor şi obliga toate statele semnatare să acorde ajutor. Preşedintele Truman, susŃinut de Congresul american, acorda un mare ajutor militar membrilor noii alianŃe de un miliard şi jumătate de dolari în 1949 – 1950.

NATO a fost prima alianŃă militară pe timp de pace din istoria SUA, furnizând o direcŃie fără precedent a politicii externe americane, unificarea forŃelor sale cu cele canadiene şi cu cele ale Europei occidentale sub o comandă internaŃională, ajungându-se la o graniŃă comună de-a lungul Europei centrale. NATO era o alianŃă îndreptată împotriva agresiunii, care nu căuta să influenŃeze echilibrul puterii ci să întărească echilibrul principiului.

ReacŃia Moscovei la semnarea pactului a fost dură, Ministerul Afacerilor Externe sovietic declara că pactul are un caracter manifest agresiv şi contravine acordurilor de la Potsdam.

Blocada Berlinului. Divizarea Germaniei era un fapt acceptat de cele două blocuri, dar sovieticii doreau să-şi extindă influenŃă asupra întregului Berlin, privit ca şi cheie a Germaniei. În mai 1948 au blocat total circulaŃia feroviară în şi din Berlin, întrerupând orice legătură între Berlin şi restul lumii. În iunie 1948 sovieticii au blocat podurile Elbei, întreaga circulaŃie fiind oprită pe autostradă, cale ferată şi pe canale navigabile. Preşedintele Truman a decis să se organizeze un pod aerian prin care era aprovizionat Berlinul de vest, până la găsirea unei soluŃii diplomatice. Moscova dorea prin această blocadă să împiedice formarea unui guvern comun al celor trei zone: americană, franceză şi britanică şi impunerea noii monezi Deutsche Mark.

Eşecul tratativelor diplomatice dintre sovietici şi reprezentanŃii celor trei puteri tutelare ale Germaniei de vest a determinat apelul la Consiliul de Securitate al ONU pentru rezolvarea crizei Berlinului, devenit un simbol al luptei pentru libertate. După un an de blocadă, sovieticii au renunŃa la aceasta. DiplomaŃia sovietică combatantă a dus la crearea rapidă a Republicii Federale Germane.

Acutizarea relaŃiilor internaŃionale în timpul Războiului Rece: conflictul din Coreea, problema Indochinei. În întreaga Asia de Est şi Sud-Est au avut loc mişcări menite să schimbe realităŃile zonei. URSS şi SUA au devenit puteri dominante în această zonă manifestându-şi ostilitatea faŃă de restabilirea statutului colonial. Imperiile coloniale antebelice: britanic, olandez şi francez au dispărut treptat prin cucerirea independenŃei statelor. DiplomaŃia Kremlinului a instrumentat insurecŃii comuniste în Birmania, Malaezia, Filipine, Indonezia, fiind explicit anticolonialistă.

Problema Indochinei fusese pusă încă de la conferinŃa de la Teheran (1943) între Roosevelt şi Stalin, pentru a înlătura dominaŃia franceză din această Ńară. În martie 1945, Cambogia şi Vietnamul şi-au declarat independenŃa. Restabilirea administraŃiei franceze în sudul Vietnamului a deterrminat grave incidente cu Viet-Minh-ul, în 1947 a început un război care a durat şapte ani şi jumătate, consituind o parte a războiului rece. În 1950, liderul comunist Ho Şi Min a primit recunoaterea guvernului său de căte China şi U.R.S.S., fapt ce a acutizat conflcitul din Indochina. SUA a dus o politică de stăvilire a înaintării comunismului în întreaga lume. AlianŃa nord atlantică era realizată împotriva expansiunii sovietice, iar planul Marshall întărea Europa Occidentală. Dar în iunie 1950 diplomaŃia americană s-a lovit de o nouă provocare sovietică. Stalin îl încurajase pe Kim Ir Sung, liderul comunist al Coreii de Nord să atace Coreea de Sud, diplomaŃia sovietică considerând că acest teritoriu nu face parte

10

din perimetrul de apărare al SUA, care nu va interveni după ce îşi retrăsese în 1949 toate forŃele militare din Coreea. Intrarea SUA în războiul coreean a reprezentat un moment de cumpăna a relaŃiilor internaŃionale pe plan mondial, o totală surpriză pentru diplomaŃia sovietică, ca şi rezoluŃia Consiliului de Securitate al ONU care cerea Coreei de Nord să înceteze ostilităŃile. Truman declara că nu acceptă legea celui mai tare în relaŃiile internaŃionale. China a intrat în război în mod voluntar. Conflictul din Coreea a însemnat ciocnirea forŃelor americane sub steagul NaŃiunilor Unite cu cele vietnameze şi chineze.

Tratatului de la Varşovia. URSS în „era” Stalin nu şi-a organizat statele satelite într-o alianŃă militară de tipul NATO, nu datorită lipsei de preocupare a liderului sovietic, ci deoarece acesta a fost mai înclinat spre organizarea instituŃională a acestor state, organizarea de epurări în sânul partidelor comuniste obediente şi mai puŃin de ridicarea armată a acestor state. Armata Roşie deŃinea supremaŃia şi ocupa în întregime statele satelite, astfel că o alianŃă de tip militar care să ducă la revigorarea armatelor naŃionale nu a reprezentat o prioritate. La moartea lui Stalin (martie 1953), succesorii săi doreau o destindere în relaŃiile cu Occidentul şi se temeau ca NATO să nu exploateze moartea acestuia pentru a declanşa o etalare de forŃă în zona comunistă, astfel perspectiva creării unei alianŃe care să presupună un comandament al forŃelor militare a fost evitată pentru o perioadă.

Negocieri pentru creare unei alianŃe au fost prilejuite de integrarea de către americani a R.F.G. în NATO. În mai 1955 a avut loc la Varşovia cea de-a doua ConferinŃă a statelor socialiste europene pentru asigurarea păcii şi securităŃii în Europa, cu participarea primilor miniştrii, ai miniştrilor de Externe şi ai apărării din Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., Polonia, România, Uniunea Sovietică şi Ungaria, observator fiind ministrul Apărării din Republica P. Chineză.

La 14 mai s-a semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenŃă mutuală de la Varşovia, încheiat pe 20 de ani, o contrapondere la NATO. Tratatul avea un caracter defensiv, condiŃionat şi temporar, Ńările semnatare se obligau să se abŃină în relaŃiile internaŃionale de la ameninŃarea cu forŃa sau folosirea forŃei şi să rezolve litigiile lor internaŃionale prin mijloace paşnice. Se crea un Comandament unit al forŃelor armate şi un Comitet Politic Consultativ.

Cap. IV. DiplomaŃia sovietică de la Stalin la epoca destalinizării (1953 - 1959). Crizele politico-diplomatice ale anului 1956

Moartea lui Stalin nu a dus la schimbarea relaŃiilor internaŃionale ale U.R.S.S. dar

tensiunile cu Occidentul au fost aplanate dar procesul de destalinizare început de Hruşciov în 1956 nu a slăbit dominaŃia asupra democraŃiilor populare din centrul şi sud-estul Europei.

În „era Hruşciov” a diplomaŃiei sovietice nu s-au aplanat conflictele războiului rece, ci a apărut o criză în Orietul Mijlociu, criza Suezului (octombrie 1956) şi a alta în Ungaria (octombrie – noiembrie 1956), a fost încurajate războaile de eliberare naŃională din întreaga lume şi a fost plasate rachete pe continetul american în Cuba.

În 1955 Uniunea Sovietică a recunoscut suveranitatea regimului comunist est-german, recunoscând implicit şi existenŃa R.F.G. Statele Occidentale aflate sub tutela americană au construit un sistem de securitate transatlantic, care îl integra şi pe cel vest

11

european, prin consolidarea propriilor zone de ocupaŃie din Germania de vest şi iniŃierea procesului de integrare vest-europeană.

Crize în sânul diplomaŃiei statelor socialiste: criza maghiară – 1956. Moartea lui Stalin a dus la crize în regimurile satelite, în iulie 1953 producându-se o revoltă a muncitorilor din Berlin şi revolte de mai mică amploare în Cehoslovacia.

Anul 1956 a adus două crize fără precedent în istoria diplomatică a războiului rece. O criza internă a sistemului comunist şi a nou înfiinŃatului Tratat de la Varşovia şi o criză multinaŃională în Orientul Mijlociu, criza Suezului.

Criza Suezului. Încă din 1947, Palestina devenise o problemă a Orientului Mijlociu. Retragerea trupelor britanice din Palestina şi neaplicarea hotărârii de a o împărŃi între arabi şi evrei a generat un război care a dus la proclamarea Statului Israel (14 mai 1948), recunoscut atât de către S.U.A., cât şi de către U.R.S.S. Războiul arabo-israelian a continuat până în 1949, când s-a ajuns la pace datorită medierilor şi intervenŃiei NaŃiunilor Unite.

IntervenŃiile sovietice şi cele americane au transformat rapid Orientul Mijlociu într-un teatru al războiului rece. ForŃele britanice staŃionau de ani pe teritoriul egiptean având co-proprietatea canalului de Suez, prin acordul din 1954, Londra a acceptat să şi retragă toate forŃele din Egiptul condus de Nasser, în schimb Egiptul se angaja să asigure libera navigaŃie pe Canalul de Suez şi să acorde Regatului Unit al Marii Britanii orice facilităŃi avea nevoie în vreme de război.

Formarea de către Irak a Pactului de la Bagdad (februarie 1955) cu participarea Turciei, Iordaniei, Pakistanului şi a Iranului a lezat Egiptul care împreună cu Siria şi Arabia Saudită au format o unitate militară şi economică, Republica Arabă Unită (RAU). RelaŃiile tensionate cu statul Israel, care forŃa trecerea navelor israeliene prin Suez, precum şi implicarea Uniunii Sovietice prin masive livrări de armament Egiptului şi Siriei au tensionat relaŃiile dintre statele zonei. Liderul egiptean a naŃionalizat Canalului de Suez în vara anului 1956, în detrimentul acŃionarilor din Anglia şi FranŃa. Cele două Ńări au cerut sprijinul S.U.A. pentru a reglementa un abuz internaŃional şi convocarea unei conferinŃe la Londra, americanii erau pentru evitarea unui nou conflict cu reminiscienŃe coloniale.

AlianŃa Israelului cu Anglia şi FranŃa a dus la izbucnirea conflictului pe 29 octombrie 1956, trupele israeliene au înaintat în peninsula Sinai, în timp de anglo-francezii ameninŃau cu debarcarea trupelor lor pe Canalul de Suez, realizată pe 31 octombrie.

Înaintarea israeliană a fost oprită abia în 4 noiembrie, când a intervenit Uniunea Sovietică cerând oprierea agresiunii în Egipt, ameninŃând cu un al treilea război mondial. Conflictul de pe Suez şi criticile mondiale la adresa FranŃei şi Angliei au mascat un alt conflict interior al lagărului socialist, criza maghiară şi înabuşirea ei în sânge. Nasser înfrânt şi-a consolidat puterea, iar Uniunea Sovietică a câştigat un bastion în Orietul Mijlociu – Egiptul.

Cea de-a doua criză care a transformat structura postbelică a relaŃiilor internaŃionale a fost revoluŃia maghiară. Dacă în cazul Suezului până la conflictul armat au existat negocieri diplomatice şi tatonări, în cazul maghiar Uniunea Sovietică îşi vedea ameninŃată propria zonă de influenŃă prin acŃiunile interne ale populaŃiei maghiare.

Polonia a fost primul stat care a pornit revolta în toamna lui 1956, revolta oraşului industrial Poznan a fost reprimată, urmând o intervenŃie masivă a Armatei Roşii oprită în ultimul moment, Hruşciov a permis comunismului naŃional condus de Gomulka să iasă învingător în Polonia, evitând un război civil.

La 23 octombrie 1956 proteste de stradă au izbucnit în Budapesta.StudenŃii au ieşit în stradă cerând: libertatea presei, judecarea lui liderului comuniştilor maghiari Rakosi

12

si a asociaŃilor săi, plecarea trupelor sovietice din Ńară. Revolta maghiară era una de democratizare a sistemului comunist, chiar de înlăturare a comunismului.

Liderii sovietici au relizat imediat pericolul, demonstraŃiile publice se transfomaseră într-o revoluŃie, tancurile sovietice au fost incendiate, clădirile guvernului ocupate, demonstranŃii cerând un sistem multipartit, plecarea trupelor sovietice din întreaga Ungarie şi retragerea Ńării din Tratatul de la Varşovia. RevoluŃionarii au masacrat comuniştii găsiŃi la sediul Partidului Comunist din Budapesta. La 1 noiembrie liderul maghiar Imre Nagy a declarat neutralitatea Ungariei şi retragerea ei din Tratatul de la Varşovia.

La 3 noiembrie 1956 blindatele sovietice începeau ocuparea Budapestei, a urmat o confruntare soldată cu mii de morŃi, diplomatia occidentală ocupată cu criza Suezului a reacŃionat tardiv după ce întrega Ungarie fusese pacificată cu tancurile soveitice.

DiplomaŃia americană nu a intervenit pentru a nu provoca un conflict, lipsa reacŃiiilor diplomatice americane au permis sovieticilor o intervenŃie în forŃă, fără a stârni proteste.

Rolul diplomatic al Tratatului de la Varşovia. IntervenŃia din Ungaria a fost făcută de sovietici în numele Tratatului de la Varşovia care fusese consultat cu câteva zile înainte de intervenŃia armată. DorinŃa Ungariei de a se retrage din Tratatul de la Varşovia a stârnit protestele ale membrilor săi, guvernele Ńărilor socialiste „nu au permis forŃelor reacŃionare din străinătate şi din interior să zdruncine bazele regimului de democraŃie populară”.

Mimând spiritul democratic la 1 noiembrie 1956, înainte de pătrunderea trupelor sovietice în Ungaria, Hruşciov şi Malenkov au vizitat Bucureştiu unde au discutat cu liderii comunişti din România, Ungaria şi Cehoslovacia, situaŃia din Ungaria. Aceştia, alături de liderul iugoslav Iosif Broz Tito şi-au dat acordul pentru o intervenŃie armată în Ungaria. Astfel îşi justifica Uniunea Sovietică intervenŃia armată în faŃa Consiliului de Securitate al ONU, nu fusese o decizei unilaterală ci una luată de toŃi membrii Tratatului.

Aşteptările uriaşe care au însoŃit constituirea ONU s-au năruit în momentul apariŃiei conflictul est-vest şi a îngreunat desfăşurarea unor activităŃi constructive în cadrul forurilor ONU în primele decenii de existenŃă ale OrganizaŃiei. Conflictele ideologice şi de putere politică dintre cele două blocuri au dominat din acest moment dezbaterile şi negocierile din toate forurile ONU şi, evident, mai ales în cadrul Consiliului de Securitate. După 1953 a intervenit relaxarea relativă ce a urmat în relaŃiile dintre cele două blocuri ("coexistenŃă paşnică") a însemnat şi pentru NaŃiunile Unite o relaxare a condiŃiilor de lucru.

După ani de zile în care nu au mai fost primit nici un stat în rândurile OrganizaŃiei, în 1955 au aderat 16 noi state. Înainte de 1955 erau membre al ONU doar U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, primirea României, Bulgariei, Albaniei şi Ungariei a fost respinsă în câteva rânduri. Din decembrie 1955 statele din blocul de est au început să participe la unele programe umanitare şi organizaŃii speciale ale ONU finanŃate pe bază de donaŃii. Programele boicotate de U.R.S.S. şi state comuniste din ONU erau acum aplicate, aşa cum cele 4 state comuniste nu fuseseră primite în ONU cu justificarea că nu respectă drepturile omului, în fapt pentru a nu mări numărul voturilor de care dispunea U.R.S.S. în Adunarea Generală.

Cap V. EvoluŃia Războiului Rece de la conflicte la înŃelegeri diplomatice în perioada 1957 - 1967

Cea de-a doua criză a Berlinului 1958 – 1963. La 10 noiembrie 1958, Hruşciov a denunŃat convenŃiile în Patru privind statutul Berlinului, declanşând o

13

gravă criză a războiului rece, criza Berlinului. Cauza blocadei Berlinului de est a fost în primul rând migrarea inteligenŃiei în vest, în 10 ani plecaseră 3 milioane de persoane. Sovieticii au transferat în suveranitatea R.D.G. funcŃiile organelor de control sovietice, Hruşciov a propus demilitarizarea Berlinului şi transformarea lui într-un oraş liber. DiplomaŃia americană arata că este dispusă să realizeze un nou pod aerian şi să asigure chiar armat liberul acces în Berlinul de vest.

Criza Berlinului a fost discutată la ConferinŃa miniştrilor de Externe de la Geneva (1959) fără succes şi a produs prima vizită a unui preşedinte sovietic la Washington (septembrie 1959).

Destinderea a fost însă oprită de capturarea unui avion de spionaj american deasupra Uniunii Sovietice, liderii sovietici au refuzat după acest incident să reia conferinŃa de la Paris şi să găsească o soluŃie în problema Berlinului în vara lui 1960.

Criza Berlinului a continuat şi sub noul preşedinte american John F. Kennedy, Hruşciov, în iunie 1961 a dat un nou ultimatum de 6 luni pentru rezolvarea problemei Berlinului. În 13 august 1961 locuitorii Berlinului s-au trezit într-o închisoare, se înălŃase un gard de sârmă ghimpată între Berlinul de Est şi cel de Vest şi în timp a fost construit un zid. Zidul Berlinului a devenit simbolul terorii, opresiunii comuniste şi al delimitării clare a celor două sfere de influenŃă. Lipsa de reacŃie a diplomaŃiei americane a produs un şoc în Europa Occidentală, dar mai ales în R.F.G.

Criza Berlinului a arătat că cele două mari puteri nu vor apela la un conflict armat pentru aşi redefini sferele de influenŃă. RelaŃiile americano-sovietice aveau ca fundament statu quo-ul Yaltei.

Criza Berlinului a deschis drumul reconcilierii franco-germane şi a realei uniri a diplomaŃiilor Europei Occidentale.

DiplomaŃia sovietică, după eşecul crizei rachetelor cubaneze (1962) a declarat în 1963 că succesul înregistrat cu Zidul Berlinului a făcut inutil un tratat de pace separat.

Doctina Eisenhower. Conflictul din Orientul Mijlociu din 1956 a dus la căderea definitivă a influenŃei şi puterii FranŃei şi Marii Britanii în zonă. Majoritatea Ńărilor arabe au rupt relaŃiile cu acestea, le-au naŃionalizat bunurile şi instituŃiile de învăŃământ şi expulzat reprezentanŃii. Vidul strategic creat a favorizat diplomaŃia americană să-şi lărgească influenŃa în zonă, influenŃă semnificativă prin controlul zăcămintelor de petrol. Preşedintele american Eisenhower va impune la începutul anilor ’60 o strategie în Orientul Mijlociu, denunită doctrina Eisenhower prin care denunŃa ambiŃiile sovietice din zonă, declarând că SUA doreşte să fie autorizată să acorde sprijin economic şi militar oricărei Ńări interesate.

DiplomaŃia sovietică a protestat la ONU împotriva pericolelor doctrinei Eisenhower, în timp ce americanii doreau votarea unei declaraŃii comune a celor trei mari puteri care să prevadă: neamestecul în treburile interne, rezolvarea paşnică a conflictelor, renunŃarea la a atrage aceste Ńări în blocuri militare, lichidarea bazelor străine şi retragerea trupelor străine. Proiectul a fost respins de Uniunea Sovietică.

Cele două mari puteri îşi partajaseră sferele de influenŃă şi în Orientul Mijlociu, în cea americană plasându-se Israelul, Turcia, Irakul, Iranul, Iordania, în cea sovietică: Egiptul şi Siria.

Noile relaŃii americano-sovietice în era nucleară. În vara anului 1957 Hruşciov a restabilit unitatea lagărului socialist cu preŃuri unor concesii politice şi al sprijinului Chinei lui Mao, care criticase accentele antistaliniste ale lui Hruşciov, care duseseră la neînŃelegeri şi crize în statele comuniste.

Hruşciov pregătea americanilor a mare supriză, în august 1957, AgenŃia sovietică T.A.S.S. anunŃa lansarea unei suprarachete balistice intercontinentale cu

14

mai multe trepte. În octombrie 1957 se lansa primul Sputnik, un satelit artificial ce era trimis să exploreze spaŃiul, pentru ca în noiembrie să fie lansat cel de-al doilea Sputnik, de 6 ori mai greu şi care avea la bord o formă de viaŃă de pe Terra, o căŃeluşă.

DiplomaŃia americană a negat la început semnificaŃia militară a acestui satelit, realizând însă că sovieticii dispuneau de rachete intercontinentale, care schimbau raportul de forŃă, americanii nemaifiind atât de păziŃi în propria casă.

Strategic SUA pierduse momentan cursa înarmărilor, securitatea sa ca şi a Ńărilor NATO fiind periclitată. Prestigiul american a scăzut brusc, Sputnikul a fost evenimentul care i-a trezit pe americani care au înŃeles că venise momentul interdependenŃei, a organizării unei conferinŃe la nivel înalt a aliaŃilor din NATO şi să-şi conjuge forŃele pentru a ajunge Uniunea Sovietică în cursa spaŃială.

Era Sputnikului a fost marcată în relaŃiile internaŃionale de către sovietici prin convocarea în noiembrie 1957 a unei conferinŃe a celor 12 partide comuniste aflate la putere care îşi declarau unitatea şi progresul. Manifestul lăgărului comunist a avut efectul unei noi declaraŃii de război rece, relaŃiile internaŃionale fiind dominate din acest moment de spectrul războiului atomic care ar duce la însăşi exterminarea omenirii. Începea războiul declaraŃiilor politice de reducere a cursei înarmărilor atomice şi de interzicere a cursei înarmărilor.

DiplomaŃia sovietică şi diplomaŃia chineză: dispute ideologice şi de supremaŃie. Autoritatea Uniunii Sovietice şi a P.C.U.S. în cadrul mişcării comuniste internaŃionale a fost zdruncinată de şocul provocat de raportul secret al lui Hruşciov din 1956. Dezvăluirea crimelor staliniste a deschis calea contestării rolului Uniunii Sovietice ca lider al lumii comuniste, de centru ideologic deŃinător al adevărurilor, facilitând ascensiunea Partidului Comunist Chinez. DiplomaŃia sovietică a temperat în numeroase momente tonul diplomaŃiei chineze ce promova intervenŃionismul armat acolo unde statele libere luptau cu imperialismul. O prima divergenŃă majoră a apărut în vara lui 1958 în problema intervenŃiei în Orientul Mijlociu şi a intervenŃiei militare chineze în insulele de pe coasta oceanului care aparŃineau Chinei şi conflictul cu forŃele americane. Moscova a intervenit în apărarea Chinei şi un conflict diplomatic major a fost momentan aplanat.

DiplomaŃia chineză combatantă sprijinea în fapt un efort intern major, saltul înainte şi comunele populare. Vizita lui Hruşciov la Washington (1959) a lărgit breşa existentă între chinezi şi sovietici, ca şi problema Tibetului care crease un litigiu între China şi India.

Ruptura sino-sovietică s-a produs în 1960, încercându-se o mediere la Bucureşti cu ocazia Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Român din iunie 1960. Hruşciov a cerut un schimb de păreri al diplomaŃiei de partid asupra situaŃiei internaŃionale. Chinezii au stârnit un atac fără precedent a atitudinii patriarhale, arbitrare şi despotice a sovieticilor în orice dispută.

Drumul diplomaŃiei române spre autonomie. În contextul politic internaŃional şi favorizată de amplificarea diferendului sino-sovietic, diplomaŃia română a pornit pe drumul autonomiei. După ruptura dintre China şi Uniunea Sovietică, chinezii încercau să-şi facă adepŃi printre statele comuniste din răsăritul Europei împreună cu care să conteste rolul conducător al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în mişcarea muncitorească internaŃională.

DiplomaŃia română după retragerea trupelor sovietice din România (1958) a încercat o autonomizare a direcŃiilor sale, favorizată de faptul că sovieticii erau foarte implicaŃi în criza Berlinului şi apoi cea cubaneză. La începutul anilor ’60 atitudinea României de a protesta în faŃa planurilor CAER care dorea transformarea României într-un stat agrar pe modelul diviziunii internaŃionale a muncii şi coordonarea tuturor planurilor

15

economice ale Ńărilor membre ale CAER de către Uniunea Sovietică, i-a adus simpatia generală a lumii occidentale. Curajul României care nu a acceptat încălcarea suveranităŃii sale naŃionale prin organizarea unui Comitet unic de planificare şi a unei proprietăŃi comune a CAER, exprimat prin vocea lui Alexandru Bârlădeanu şi a lui I. Gh. Maurer, care au dat impresia că hotărârile CAER un caracter facultativ, au fost apreciate şi în mediile americane.

Atitudinea echilibrată a României în timpul desfăşurării polemicii sovieto-chineze, precum şi încercările României de a media extinderea divergenŃelor şi o ruptură “definitivă şi inevitabilă” care era aşteptată de Occident şi SUA, şi a cărei consecinŃe se vor reflecta şi în plan organizatoric al întregii mişcării comuniste, a conferit P.M.R. prestigiu şi competenŃă în politica externă.

DeclaraŃia P.M.R. din aprilie 1964 a fost apreciată de pe plan interanŃional ca o confirmare a independenŃei române şi nu ca o apropiere ideologică dintre P.M.R. şi P.C. Chinez, cum o cataloga presa sovietică care susŃinea că actul este “o răzbunare antisovietică generată de divergenŃele româno-sovietice pe plan economic”i şi că evoluŃia evenimentelor din România ar putea duce la reeditarea evenimentelor din 1956 din Ungaria.

Criza rachetelor cubaneze (1962) a inflamat relaŃiile sovieto-americane, Hruşciov amplasând rachete cu rază medie de acŃiune pe coasta Cubei. ReacŃia dură a americanilor care i-au silit pe sovietici să le retragă a demonstrat comunităŃii internaŃionale că diplomaŃia americană este intransigentă doar atunci când în joc este propriu interes naŃional. DiplomaŃia sovietică şi-a pierdut din credibilitate în momentul în care nu a opus nici o rezistenŃă ultimatului american cu privire la Cuba.

Războiul din Vietnam a însemnat direct între cele două blocuri. Conflictul din Vietnam a durat din 1957 până în 1973, opunând forŃele armate comuniste ale Vietnamul de nord, aliate cu armata chineză şi cea sovietică şi cele ale Vietnamul de sud, sprijinite de statele Europei Occidentale şi de SUA.

Început în 1957 prin atacul forŃelor comuniste din Nord pentru unificarea Vietnamului sub comunişti, în prima fază războiul a însemnat slăbirea guvernului din sud, atacuri de guerilă şi sprijinirea comuniştilor din sud. Ho Chi Minh şi generalul Diem au pornit un război de lungă durată, în prima fază câştigat de Diem cu sprijinul forŃelor americane (1962).

Soarta conflictului nu a putut fi negociată la masa tratativelor, întâlnirea între preşedintele american Kennedy şi Hruşciov de la Viena (1961) şi tot arsenalul de negocieri diplomatice nu au avut un rezultat pe câmpul de lută. Bătălia de la Ap Bac (ianuarie 1963) a schimbat soarta acestuia în favoarea Vietcongului, a forŃelor comuniste, iar asasinarea liderului sud-vietnamez Diem în acelaşi an a mărit instabilitatea zonei.

Asasinarea preşedintelui Kennedy (noiembrie 1963) a adus slăbirea voinŃei de a lupta a forŃelor americane, cu toate că vicepreşedintele american Johnson a reafimat la începutul anului 1964 suportul militar şi diplomatic american pentru Vietnamul de Sud, diplomaŃiei americane fiindu-i imposibil să se desprindă de acest război. Bătălia din Golful Tonkin (iulie – august 1964) a dus la implicarea directă a forŃelor armatei americane în conflict, până în 1969 au fost trimişi la luptă aproximativ 550. 000 de soldaŃi americani.

MotivaŃia diplomatică şi strategică a implicării directe a S.U.A. a fost că pierderea Vietnamului ar conduce la căderea Asiei necomuniste şi extinderea pericolului comunist în Japonia. Purtarea cu succes a unui război de guerilă, cum a fost cel din Vietnam, a presupus combinarea subtilă a strategiilor militare cu cele politice, tactică necunoscută până atunci Washingtonului.

16

DiplomaŃia americană a încercat să aplaneze ecoul mondial şi intern al masacrelor şi al victoriei comuniste, şocul produs de moartea a zeci de mii de soldaŃi americani, pentru o cauză care nu era a lor s-a reflectat în mass media americană care a pus în discuŃie motivaŃiile unui război inutil pentru poporul american.

Noului preşedinte american Richiard Nixon i-a revenit misiunea de a sfârşi un conflict fără perspective, eşecul ofensivei Mini-Tet din 1969 a arătat că oferta lui Nixon de compromis nu a dus la nici un rezultat. Ho Şi Min sprijinit de sovietici era tot mai sigur de victorie.

Sfârşitul conflictului din Vietnam a venit după ani de negocieri şi conferinŃe internaŃionale, Kissinger fiind unul din arhitecŃii acestor negocieri.

Acordurile de Pace de la Paris au fost semnate în 1973, de către guvernele Vietnamului de Nord, Vietnamului de Sud şi SUA pentru a aduce pace în Vietnam.

Cap VI. RelaŃiile internaŃionale în perioada 1968 - 1979

Rolul diplomaŃiei române în relaŃiile est-vest. DiplomaŃia română a încercat după 1964 să-şi manifeste propriile opinii, atât în cazul războiului de 6 zile (desfăşurat în iunie 1967 între Israel şi Egipt şi Siria), când România a fost sigurul stat care a refuzat să rupă relaŃiile diplomatice cu Israelul, arătând că nu aceasta este atitudinea care trebuie adoptată.

RelaŃiile româno-israeliene au reprezentat o excepŃie în diplomaŃia celor două blocuri, numărul mare de minoritari evrei care trăiau în România şi emigrarea lor treptată către Israel a particularizat relaŃiile bilaterale ale celor două state. Desprinderea spectaculoasă a României din Blocul estic a nemulŃumit câteva state arabe care nu au vrut să înŃeleagă că ura reciprocă nu se poate diminua decât prin negocieri, iar poziŃia Tratatului de la Varşovia în faŃa breşei produse de către români a fost mai dură decât a statelor arabe. DiplomaŃia română refuzase să semneze DeclaraŃia de la Moscova (iunie 1967), nu a fost invitată la ConferinŃa statelor socialiste de la Budapesta în problema Orientului Mijlociu (iulie 1967). Alegerea lui Corneliu Mănescu, ministrul român de Externe ca preşedinte al Adunării Generale a ONU a reprezentat o recunoştere a rolului jucat de breşa română în blocul comunist. PoziŃia României în timpul Primăverii de la Praga a delimitat-o definitiv de Tratatul de la Varşovia, protestul lui Nicolae Ceauşescu în faŃa invaziei trupelor tratatului, act la care nu fusese consultat, a stârnit protestele sovietice şi aprecierile occidentale. Autonomia diplomaŃiei române a fost încurajată de către diplomaŃiile occidentale, implicarea lui Ceauşescu în diplomaŃia secretă a Orientului Mijlociu în anii 1970 – 1978 i-a sporit prestigiul, românii având relaŃii bune atât cu statul evreu, cât şi cu statele arabe. Medierile române la sfârşitul războiului de Yom Kippur* (octombrie 1973) între trimişii speciali egipteni şi cei israelieni au crescut prestigiul canalului român ca şi medierile care s-au desfăşurat pe teritoriul românesc până în 1977. RelaŃiile diplomaŃiei române cu Vietnamul de Nord au deschis o serie de consultări paralele. Liderii români au protestat împotriva implicării americane într-un conflict local, dar au şi încercat ca şi în cazul Orientului Mijlociu să-şi ofere serviciile de negociatori modeşti dar eficienŃi.

* Yom Kippur – sărbătoarea evreiască a iertării.

17

RelaŃiile din cadrul Tratatului de la Varşovia în anii ’70 - intervenŃia unor membrii ai tratatului în Cehoslovacia în 1968. În Cehoslovcia se manifesta un curent de reformare a comunismului prin acordarea de libertăŃi individuale şi respectarea drepturilor omului, ceea ce ar fi minat comunismul cehoslovac. DesfiinŃarea cenzurii a avut urmări spectaculoase, următorul pas fiind pluripartidismul. În faŃa acestor „activităŃi contrarevoluŃionare” diplomaŃia de partid s-a pus în mişcare, comunismul cu faŃă umană proclamat de către cehi ameninŃând existenŃa regimurilor comuniste din blocul estic. Primăvara de la Praga cum a fost numită mişcarea reformistă din Cehoslovacia a însemnat un moment de încercare pentru sistemul comunist. DiplomaŃia de partid şi-a arătat eficienŃa prin blamarea liberalizării comunismului în Cehoslovacia. La întâlnirea din Crimeea a liderilor Pactului de la Varşovia din vara anului 1968 nu au fost invitaŃi reprezentanŃii Cehoslovaciei şi ai României, ceilalŃi au hotărât invadarea Cehoslovaciei şi a României în termen de lună. România a fost implicată datorită reformelor pe care le promovase pe plan interne, a apropierii de statele occidentale şi de SUA, şi a bunei înŃelegeri cu Cehoslovacia. La 20 august 1968 armatele statelor Pactelor de la Varşovia cu excepŃia României, Uniunea Sovietică, R.D.G., Polonia, Ungaria, Bulgaria au intrat pe teritoriul cehoslovac cu aproximativ 750.000 de soldaŃi. Liderii cehoslovaci au decis ca armata cehoslovacă să nu opună nici o rezistenŃă. Guvernul cehoslovac a trimis un protest statelor agresoare şi Consiliului de Securitate al ONU. ForŃa învinsese şi protestele tardive ale anglo-americanilo demonstrau încă odată că cele două blocuri îşi continuau păstrarea propriilor sfere de influenŃă şi nu riscau un conflict în Europa.

Arestarea liderilor cehoslovaci, duşi la Moscova şi care au fost obligaŃi să semneze Protocolul de la Moscova, act politic care alături de tratatul dintre Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia, reglementa prezenŃa trupelor sovietice pe teritoriul cehoslovac, au dus la „normalizarea” situaŃiei unei Ńări care crezuse în reformarea comunismului. RelaŃiile organismelor internaŃionale a FMI şi a Băncii Mondiale cu Ńările socialiste. Fondul Monetar International şi Banca Mondială sunt instituŃii care fac parte din sistemul NaŃiunilor Unite. Scopul creării acestora a fost cooperarea economică şi dezvolarea, stabilitatea financiară locală şi integrarea în economia mondială. FuncŃiile acestor instituŃii erau complementare, FMI asigură stabilitatea sistemului financiar internaŃional, iar Banca Mondială se ocupă cu dezvoltarea economică pe termen lung şi reducerea sărăciei.

Uniunea Sovietică a participat la negocierile care au dus la crearea acestor instituŃii, dar nu au ratificat tratatul de aderare şi a determinat şi Ńările din blocul estic să nu adere la aceste organizaŃii. La începutul anilor ’70 echilibrul economic al lumii se schimbase, Uniunea Sovietică şi statele satelite din răsăritul Europei au înŃeles că dezvoltarea economică Ńinea de tehnologizare care se putea face cu ajutorul împrumuturilor externe, provenite în principal de la FMI şi Banca Mondială. DiplomaŃii români au fost primii din blocul răsăritean care au cerut admiterea la aceste organisme internaŃionale. În decembrie 1972 România adera la FMI şi la Banca InternaŃională de ReconstrucŃie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Exemplul românesc va fi urmat de mai multe state, la sfârlitul anilor ’70, cele două organisme internaŃionale dezvoltau chiar o strategie a ajutorării Estului Europei şi încadrării acestora în structurile financiare europene şi mondiale.

Anii ’70 a fost un deceniu al marilor speranŃe ale statelor nealiniate şi a celor ale lumii a treia care îşi manifestau opiniile la tribuna ONU, forul mondial unde statele erau egale. China a fost primită în ONU în 1971 şi s-a impus rapid ca membru permanent al Consiliului de Securitate.

18

ConferinŃa de la Helsinki. Debutul anilor ’70 a adus o reevalaure a relaŃiilor internaŃionale bipolare. DiplomaŃia americană realiza că dominaŃia sa şi alternanŃa cu dominaŃia sovietică au ajuns într-un serios impas odată cu creşterea dinamică a Europei Occidentale şi a Japoniei.

Bipolarismul relaŃiilor internaŃionale, negocierile directe între SUA şi Uniunea Sovietică care au marcat aproape două decenii politica mondială şi impunerea reciprocă a păstrării statu quo-ului de la Teheran şi Yalta, reprezentau o strategie perimată. Războiul din Vietnam dăduse un exemplu în ceea ce însemna rigiditatea diplomatică şi dorinŃa de supraextindere teritorială în spaŃii îndepărtate şi necunoscute. Fisurile apărute în blocul comunist, invazia din Cehoslovacia, puternicele diferende sino-sovietice care au subminat pretenŃia Uniunii Sovietice de a fi liderul unei mişcări comuniste unite, au diminuat atracŃia ideologică şi diplomatică pe care o exercitase în anii ’50 şi ’60 comunismul în lumea a treia.

În acest context au apărut schimbări majore în gândirea actului diplomatic, a negocierilor pe arena internaŃională. Doctrina Nixon a stat la baza relaŃiilor internaŃionale a aliaŃilor Americii din NATO, aceasta era o declaraŃie de respectare a angajamentelor americane prevăzute în tratate, o asigurare a statelor NATO că vor fi protejate nuclear şi armat.

Blocul estic a trăit apariŃia doctrinei Brejnev care avea la bază ideea că Uniunea Sovietică va acŃiona armat pentru aşi menŃine hegemonia în Estul Europei, doctrină atât de eficient folosită în 1968 la invadarea Cehoslovaciei. DiplomaŃia de partid sovietică se zbătea pentru a rezista şi încerca să impună un nou regim în relaŃiile tot mai apropiate pe care le doreau Ńările Tratatului de la Varşovia cu Vestul.

În sfera diplomaŃiei de partid sovieticii au pierdut în anii ’70 modelul ce impunea consultarea obligatorie a celorlalte partidelor comuniste în cazul în care diplomaŃia de stat dorea realizarea unei alianŃe sau unor negocieri. Ruptura s-a produs între partidele comuniste din vestul Europei şi Moscova în 1977, când acestea au trecu la eurocomunism.

Acestea au fost premizele debutului perioadei de detentă – relaxare a tensiunilor între cele două superputeri. În 1968 şi 1969 au fost semnate Tratate de netroliferare a armelor nucleare, pentru ca în 1972, după sumitul de la Moscova, Brejnev şi Nixon să semneze Tratatul de neproliferare a rachetelor anti-balistice şi de limitare a ofensivei armelor strategice.

Uniunea Sovietică a fost unul din promotorii ConferinŃei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) a cărei prime sesiuni pregătitoare s-a Ńinut la Helsinki în noiembrie 1972. La conferinŃă au participat 35 de state din Europa Apuseană şi Răsăriteană, Canada, SUA. DelegaŃiile statelor mici, cum era delegaŃia română, au jucat un rol activ în elaborarea regulilor de procedura ale reuniunii, a impunerii participării directe şi pe baze egale a tuturor statelor europene.

Cartea Albastră publicată în 1972 era baza unei conferinŃe cu trei etape, procesul de la Helsinki. CSCE s-a deschis în iulie 1973. Încununarea perioadei de pace au fost negocorile din cadrul ConferinŃei celor 35 de naŃiuni în problemele securităŃii şi cooperării în Europa, care a dus la semnarea în 1975 a Acordurilor finale de la Helsinki, care ratificau statu quo-ul postbelic european şi doreau impunerea respectării drepturilor omului. ConferinŃa a reprezentat un uriaş proces diplomatic, desfăşurat pe parcursul anilor 1972 – 1975, care a moderat conduita sovietică în Europa şi a contribuit la accelerarea căderii Imperiului sovietic. DiplomaŃia statelor mici şi mijlocii europene a fost în permanenŃă cenzurată de către existenŃa celor două tratate militate NATO şi Tratatul de

19

la Varşovia, orice negociere, tratat între Ńările vestului şi estului european trecând prin cenzura celor două alianŃe militare. Implementarea Actului final s-a realizat printr-o nouă serie de conferinŃe Ńinute la Belgrad (1977), Madrid (1980, 1983) şi Viena (1986, 1988). Orientul Mijlociu – conflicte şi diplomaŃie în perioada 1968-1978.

Orientul Mijlociu a fost o zonă de interferenŃă a celor două blocuri, unde problemei celor câteva sute de mii de refugiaŃi palestinieni apărută în 1949 şi care s-a acutizat după conflictul din iunie 1967, i s-a adăugat şi permanente ingerinŃe ale Uniunii Sovietice şi ale SUA. Cele două puteri îşi protejau interesele strategice şi cele economice, petrolul fiind mobilul alianŃelor lor regionale. SUA era principalul susŃinător al statului Israel, aflat în permanent conflict cu Ńările arabe din jur: Egiptul de la care luase o parte a peninsulei Sinai, Siria şi Iordania pe teritoriul cărora se aflau un mare număr de refugiaŃi palestinieni.

Problema Palestinei i-a divizat timp de decenii pe evrei şi pe arabi, alături de lupta pentru supremaŃie a statelor arabe. Conflictele au ajuns să se permanentizeze, atacuri la graniŃe, boicotarea reciprocă în cadrul ONU, până la conflicte directe. După un război de uzură care a durat între 1969 şi 1972, în ciuda negocierilor care au avut loc prin intermediul ONU, în octombrie 1973 s-a ajuns la un nou conflict armat, războiul de Yom Kippur, sărbătoarea evreiască a iertării. Egiptul şi Siria aveau sprijinul Ńărilor arabe (Irak, Iran, Arabia Saudită, Iordania, Liban etc) pentru a ataca Israelul şi a recupera teritoriile pierdute în 1967.

Conflictul armat nu s-a soldat cu o schimbare a statu quo-ului, rezoluŃiile Consiliului de securitate, apelurile Moscovei şi ale Washingtonului oprindu-l.

Şocul în relaŃiile internaŃionale a venit după sfărşitul războiului, când Ńările OPEC (OrganizaŃia łărilor Exportatoare de Petrol) au declarat în octombrie 1973 că nu mai exportă petrol în Ńările care sprijină Israelul. OPEC s-a format în 1960 având 5 membrii fondatori: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela, iar 1971 li s-au alăturat încă 6 state: Quatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Alegeria şi Nigeria. Şocul petrolier a însemnat creşterea nelimitată a preŃului petrolului şi controlul producŃiei mondiale de petrol crud a trecut de la SUA în mâinile OPEC, influenŃând nu doar preŃul, ci şi producŃia mondială. Economiile tuturor Ńărilor au fost afectate de creşterea preŃului petrolului, nu doar a SUA, ci a întregii Europe şi chiar a Japoniei.

DiplomaŃia americană a preluat iniŃiativa în procesul de pacificare a Orientului Mijlociu, de recunoaştere a drepturilor palestinienilor şi a organizaŃiilor acestora. Negocierile s-au desfăşurat parte sub egida ONU, până în momentul în care Departamentul de Stat a realizat că doar acodurile de pace separate între Israel şi statele arabe erau posibil de realizat. Astfel după 6 ani de negocieri: la ONU, prin intermediul statele mijlocii: România, Mexic, sau prin intermediul serviciilor secrete s-a ajuns la Acordurile israeliano-egiptene de la Camp David (1978). Acestea au reprezentat doar începutul unui proces de pace care continuă şi astăzi.

Cap VII. Istoria diplomatică a unităŃii Europei Occidentale 1947 – 2007

Sfârşitul celei de-a doua conflagraŃii mondiale şi împărŃirea în două a Europei a

determinat crearea a două Europe, cea Apuseană aflată sub influenŃă americană şi cea Răsăriteană aflată sub ocupaŃia directă a sovietelor. Destinele celor două Europe au evoluat diferit, Europa Apuseană evoluând spre unificare, primul pas fiind crearea de instituŃii comune suprastatale.

20

În mai 1947 a fost creată Mişcarea pentru unitatea Europei, mişcare ostilă creării unor organe supranationale şi în favoarea unei cooperări interguvernamentale. Anul următor, în urma negocierilor s-a semnat de către Belgia, FranŃa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie, Tratatul de la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale. În 1949, Ńările Benelux, alături de Marea Britanie şi FranŃa au decis crearea Consiliului Europei şi au cerut Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi ElveŃiei să ajute la pregătirea statutului acestei prime instituŃii europene-

În anul 1950 ministrul de Externe al FranŃei, Robet Schuman, inspirat de către Jean Monnet a propus o unificare a industriei cărbunelui şi oŃelului (DeclaraŃia Schuman). ConferinŃele interguvernamentale desfăşurate între 1950 şi 1951 au reprezentat punerea pietrei de fundament a uniunii. În 1951, planul lui Robert Schuman a devenit realitate, semnându-se Tratatul de la Paris care punea bazele ComunităŃii Europene a Cărbunelui şi OŃelului (CECO), având 6 state membre: Belgia, Germania de Vest, Luxemburgul, FranŃa, Italia şi Olanda, sub preşedinŃia lui Jean Monnet. Acest prim organism economic a avut rolul de a unii decizional dezvoltarea industrială a celor 6 state. În acelaşi an după negocieri, s-a semnat şi Tratatul ComunităŃii Europene a Apărării, tratat ce a avut un rol minor datorită faptului că NATO asigura aceleaşi funcŃii.

Odată structurat nucleul unei comunităŃi de interese a statelor Europei occidentale, în contextul războiului rece următorii paşi au fost crearea unei comunităŃi economice care să permită statelor componente o altă adordare diplomatică, dar şi a relaŃiilor economice cu întreaga lume.

Tratatul de la Roma din 1957 a fost rezultatul aceloraşi negocieri diplomatice interguvernamentale şi a pus bazele ComunităŃii Economice Europene (CEE) şi a ComunităŃii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

În anul lansării Sputnikului, când U.R.S.S. a preluat supremaŃia nucleară, diplomaŃiile Europei occidentale au format nu doar o piaŃă comună, ci şi o comunitate a intereselor atomice.

Cele 3 comunităŃi europene şi-au unit în 1967 o parte a atribuŃiilor sub egida Consiliului ComunităŃilor Europene iar PiaŃa comună s-a transformat treptat într-o piaŃa unică.

Primul val al lărgirii europene s-a realizat din considerente strategice şi după negocieri diplomatice care au durat ani, întrerupte de către Preşedintele francez Charles de Gaulle care în 1963 şi-a exprimat public îndoielile faŃă de voinŃa de aderare a Marii Britanii. În 1969 aceste negocierile au fost reluate pentru ca în 1971 celor 6 state membre să li se adăuge încă 3 state membre: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda (1971), într-un moment de criză economică mondială, când SUA decisese să suspende convertibilitatea dolarului în aur, înrăutăŃită de criza petrolieră care a durat din 1973 până în 1979.

Cel de-al doilea val a cuprins doar Grecia (1981), o integrare strategică, urmată rapid de cel de-al treilea val: Spania şi Portugalia (1986). Integrarea spaniolă şi portugheză a pus Comunitatea Europeană în faŃa nevoii de creare a programelor structurale de dezvoltare şi reducere a diferenŃelor economice majore dintre cele 12 state membre.

Efectele recesiunii economice, l-au determinat pe preşedintele Comisiei europene, Jacques Delors să publice în anul 1985 o Carte albă care a dus la apariŃia Actului Unic European (1986), care stipula că de la 1 ianuarie 1993, Comunitatea Europeană va realiza o piaŃă comună europeană.

Actul unic European, semnat de liderii celor 12 state membre a decis strategiile europe de cooperare în sfera politicii externe.

21

Căderea regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei şi unificarea Germaniei au pus structurile europene în faŃa unor provocări, aceasta şi-a adaptat programele şi a inaugurat o strategie a relaŃiilor cu Ńările europene foste comuniste. Negocierile politice şi economice se vor finaliza cu un Tratat care să stabilească paşii uniunii monetare şi a celei politice a statelor membre.

Prăbuşirea regimurilor comuniste europene a schimbat faŃa Europei, strategia ComunităŃii Europene a trebuit să se adapteze noilor realităŃi. Statele membre au negociat un nou tratat adoptat la întâlnirea primilor miniştrii de la Maastricht.

Tratatul de la Maastricht (1992) a adus noi domenii de colaborare între Ńările membre ale ComunităŃii Europene, domenii vitale ca apărare, jusŃitia şi afacerile interne.

Prin Tratatul de la Maastricht (1992) s-a stabilit numele noului organism Uniunea Europeană şi structura sa instituŃională. Până la Maastricht, Comunitatea era o uniune a intereselor politico-diplomatice şi economico-financiare, NATO fiind structura militară care oferea securitate europeană, după Maastricht, UE a început să-şi contruiască propriile strategii defensive şi structuri militare.

Cel de-al patrulea val al integrării a avut loc în anul 1995 şi a fost compus din Suedia, Austria şi Finlanda. Astfel se finaliza unificarea tuturor Ńărilor din nordul şi vestul Europei, deschizând drumul celor din sud-estul Europei.

DiplomaŃia europeană şi-a urmat cursul - Tratatul de la Amsterdam (1997) a produs o majoră schimbare în mentalitatea, dar mai ales în diplomaŃia Uniunii Europene. Lărgirea spre Est a fost privită ca adevărata cădere a Cortinei de fier.

RelaŃiile politice şi economice cu statele foste comuniste s-au dezvoltat din 1990, dar la Amsterdam s-a deschis poarta Uniunii pentru integrarea acestora, act care preconiza o unire a întregii Europe, şi un al cincelea val al integrării europene care să cuprindă o parte sau toate statele din centrul şi sud-estul Europei.

CerinŃele integrării nu au fost finalizate decât în 2001 când prin Tratatul de la Nisa s-au adaptat instituŃiile europene la Europa celor 25, remediind eşecul negocierilor de la Amsterdam în privinŃa instituŃiilor europene.

DiplomaŃii Ńărilor membre au socotit incomplet în aceasta privinŃă Tratatul de la Amsterdam, lărgirea sistemului instituŃional european fiind considerat procesul cel mai dificil de negocieri din istoria Uniunii.

Prevederile Tratatului de la Nisa au intrat în vigoare în 2003, instituŃiile Uniunii Europene cele mai importante fiind: Consiliul UE, Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea de JustiŃie Europeană, instituŃii cu o structură complexă şi care a căror viabilitate va fi completată de o ConstituŃie europeană.

Miniştrii de Externe ai statelor UE au adoptat în decembrie 2001, DeclaraŃia pentru viitorul Europei, anunŃând negocieri pentru o ConstituŃie sau un Tratat constituŃional al Europei unite, iar în octombrie 2004 liderii Ńărilor europene au semnat Tratatul de ratificare a ConstituŃiei europene după cel de-al cincilea val format din: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia, Letonia, Cipru, Malta (2004).

România şi Bulgaria au fost invitate să adere la Uniunea Europeană în anul 2004, urmând ca la îndeplinirea tuturor criteriilor de aderare să fie Ńări membre la 1 ianuarie 2007, fapt ce a încheiat procesul de integrare a Europei în frontierele sale tradiŃionale.

22

Cap VIII. RelaŃiile internaŃionale în perioada 1980 – 1989

DiplomaŃia triunghiulară gândită şi aplicată de către preşedintele Nixon, crearea unei relaŃii aparte între SUA, Uniunea Sovietică şi China a avut rezultate nesperate în perioada războiului rece: sfârşitul războiului din Vietnam, acordul care garanta accesul în Berlinul divizat, reducerea influenŃei sovietice în Orientul Mijlociu şi începutul procesului de pace arabo-israelian, ConferinŃa pentru securitate în Europa. Destinderea dăduse o nouă eficienŃă diplomaŃiei europene care fusese îngheŃată timp de două decenii. SUA interpreta diferit rolul relaŃiilor internaŃionale în era detentei atomice. Ordinea internaŃională era benignă şi diplomaŃia era o expresie a bunăvoinŃei şi disponibilităŃilor tuturor statelor spre compromis. DiplomaŃia comunistă a început să fie tratată ca adversar şi colaborator în acelaşi timp. Cu toate acestea începutul anilor ’80 nu a însemnat renunŃarea la lupta bipolarităŃii şi lipsa unor conflicte. DiplomaŃia sovietică îşi căuta noi debuşee la începutul anilor ’80, treptat influenŃa sa din Orientul Mijlociu scăzuse, primul pas fusese făcut de preşedintele egiptean Anwar al Sadat în 1972, când după investiŃii majore în armament şi instructori, Egiptul a cerut sovieticilor să-şi retragă consilierii din Egipt, sovieticiilor rămânându-le doar influenŃa asupra Siriei, Libiei şi a mişcării palestiniene, îndeosebi asupra OrganizaŃiei pentru Eliberarea Palestinei. Dar intervenŃia masivă în Afganistan (1979) şi războiul pornit aici a dus la pierderea influenŃei diplomaŃiei sovietice între statele arabe. Impunerea unui guvern comunist în Afganistan cu ajutorul Armatei Roşii s-a lovit de rezistenŃa populaŃiei afgane. Războiul din Afganistan, un eşec al strategiei militare sovietice a anulat efectul înŃelegerii SALT 2 de neproliferare a armelor atomice semnată la Viena de către preşedinŃii Brejnev şi Jimmy Carter, neratificată de senatul american. La începutul anilor ’80 liderii sovietici căutau realizarea unei detente europene, separată de cea cu SUA, încercare eşuată din cauza intervenŃiei NATO şi a dezvoltării sistemului nuclear. DiplomaŃia americană a adoptat la începtul anilor ’80 politica interesului naŃional şi a pornit dialogul Est-Vest.

Cele două personalităŃi care au marcat relaŃiile internaŃionale şi diplomaŃia sfârşitului secolului XX au fost preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov şi cel american Ronald Reagan. În timp de Gorbaciov a înŃeles că Imperiul sovietic va rezista doar reformat, Reagan a fost primul preşedinte american de după război care a preluat ofensiva atât ideologic, cât şi geostrategic.

Gorbaciov a introdus un program puternic de reforme glasnostul şi perestroika. Glasnostul a însemnat deschidere spre negocieri şi discuŃii, reexaminarea critică a fiecărui capitol din istoria U.R.S.S., iar perestroika – restructurarea - a avut efectul unei a doua revoluŃii din 1917 şi a îndreptat regimul sovietic spre încercarea unei democratizări. DiplomaŃia sovietică nu a înŃeles la timp că reformarea comunismului în URSS era foarte greu de realizat, odată cu primul pas făcut către democratizare, următorii paşi au dus la prăbuşirea unui sistem neviabil şi la destructurarea pe baze naŃionale a conglomeratului de state.

DiplomaŃia sovietică îşi propunea să domine în continuare răsăritul Europei, noua formă fiind asistenŃa mutuală, dar treptat fostele state satelite s-au desprins spre independenŃă.

23

Polonia a dat tonul revoltelor care au dus la prăbuşirea comunismului. Grevele generale poloneze începute în 1980, ca şi revendicările greviştilor: crearea de sindicate libere, eliberarea deŃinuŃilor politici au fost semnalul căderii. Trupele Tratatului de la Varşovia nu au invadat Polonia aşa cum se preconiza şi preşedintele SUA avertiza în 1982 guvernul sovietic să nu invadeze Polonia. Sindicatul Solidaritatea a lupta pentru reformarea comunismului, dar intervenŃiile dure ale forŃelor armate au dat amploare şi forŃă revoltei. Grevele au fost un mijloc de luptă şi în Iugoslavia şi Ungaria începând din 1986. În Iugoslavia, după moartea lui Tito, au început frământările etnice, slovenii şi croaŃii îşi cereau drepturile între 1986 şi 1989, creând permanente nelinişti.

Şi în România în 1987 au avut loc proteste studenŃeşti împotriva condiŃiilor mizere şi a draconicelor restricŃii la alimente. Perestroika şi glastnostul au avut ecouri puternice în Ńările din centrul şi susestul Europei, Mihail Gorbaciov fiind primit călduros în toate Ńările din răsărit. Frământările au cuprins în anul 1987 aproximativ toate statele comuniste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, România. În România muncitorii din Braşov au declanşat în noiembrie 1987 o manifestaŃie anticomunistă reprimată imediat. Izolarea regimului Ceauşescu a devenit totală, s-a renunŃat în 1988 la clauza naŃiunii celei mai favorizate care oferea României o relaŃie economică privilegiată cu SUA.

Declinul regimurilor comuniste era vizibil şi inevitabil în toate statele comuniste europene. Refuzul majorităŃii liderilor comunişti locali de a reforma comunismul după model sovietic nu a făcut decât să mărească tensiunile interne şi să provoace incidente sângeroase. Politica externă a acestor Ńări a suferit un blocaj, părăsite de conducătorul sovietic care dorea reformarea tuturor regimurilor din est, pentru a le viabiliza, apăsate de presiunile diplomatice ale Occidentului care protesta împotriva represiunilor şi a încălcării flagrante a drepturilor omului, regimurile răsăritene se aflau în derivă internă şi externă, apelând pe plan intern la represiuni, iar pe plan extern la lipsa de comunicare.

Anul 1989 a fost anul prăbuşirii regimurilor comuniste, de la o dorită liberalizare, într-un interval extrem de scurt s-a ajuns la prăbuşirea unor regimuri care durau de peste patru decenii. Anul 1989 a fost un an al revoluŃiilor: revoluŃii reformiste, de catifea sau mişcări sociale sângeroase. RevoluŃii reformiste au avut loc în Ungaria, Polonia, revoluŃia de catifea în Cehoslovacia (noiembrie 1989), şi revoluŃia din România (decembrie 1989).

Căderea prin reforme sau cu ajutorul revoltei populare a regimurilor comuniste a adus la schimbări majore pe plan internaŃional şi a antrenat şi căderea comunismului din Uniunea Sovietică şi dezmembrarea acesteia. Căderea comunismului în Europa răsăriteană a întărit NATO, Tratatul de la Varşovia subzistând doar până în 1991.

Căderea Zidului Berlinului, simbol al regimurilor comuniste şi al dominaŃiei sovietice în Europa a fost semnalul prăbuşirii definitive a regimurilor comuniste şi a căderii sistemului de la Yalta.

Gorbaciov a înŃeles prea târziu că imposibilă a liberalizare a sistemului comunist şi ca Uniunea Sovietică să impună reforme moderate în Ńările comuniste care să-i menŃină sfera de influenŃă şi statutul de mare putere.

Întâlnirea de la Malta din decembrie 1989 a celor doi preşedinŃi sovietic, Mihail Gorbaciov şi american, Ronald Reagan a statuat un fapt împlinit sfârşitul războiului rece.

Următorul pas a fost destrămarea Uniunii Sovietice. Colapsul Uniunii Sovietice a adus schimbări radicale în relaŃiile economice şi politica internaŃională, pentru că nici un alt conflict de interese nu a dominat jumătate de secol ca şi războiul rece.

24

Reunificarea Germaniei. La 12 septembrie 1990 la Moscova a fost semnat Tratatul asupra reglementării definitive privind Germania ca urmare a întâlnirii 2 + 4. Tratatul a fost semnat de miniştrii de Externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie şi FranŃa. Printre prevederi una importantă era reglementarea între Germania unită şi U.R.S.S. printr-un tratat a condiŃiilor şi a duratei prezenŃei armatei sovietice pe teritoriul fostei R.D.G. şi al Berlinului, retragerea acestora până cel târziu în 1994. După ratificarea tratatului de către cele două camere ale Parlamentului german, în octombrie 1990, miniştrii de Externe ai SUA, URSS, Marii Britanii şi FranŃei au semnat la New York declaraŃia prin care sunt suspendate drepturile şi obligaŃiile acestor Ńări (puteri de ocupaŃie) privind Berlinul şi Germania în ansamblul ei.

Cap IX. RelaŃiile internaŃionale după Războiul Rece în anii 1990 - 1995.

Ruperea sistemului bipolar a înclinat în mod vădit spre un sistem în care să existe supremaŃia unei singure puteri a SUA – limitată doar de propriile-i resurse şi de fenomenul globalizării.

Anul 1990 a adus schimbări majore în Uniunea Sovietică. RenunŃarea la monopolul puterii de către Partidul Comunist Sovietic a creat „războiul legilor”. Guvernele republicilor constituente ale U.R.S.S. au respins întreaga legislaŃie unională, câştigând controlul asupra economiilor naŃionale şi refuzând să mai plătească taxe Moscovei. Lituania a fost prima republică care şi-a proclamat independenŃa, în martie 1990, dar prezenŃa masivă a Armatei Roşii a stopat procesul. În 1991, Estonia şi-a cerut independenŃa. Puciul din august 1991 nu a putut opri drumul spre independenŃă a Republicilor baltice şi a Ucrainei şi nici democratizarea sistemului. În septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independenŃa celor 3 republici baltice, iar în decembrie 1991, la referendumul din Ucraina, 90 % au votat pentru independenŃă.

În aceeaşi lună liderii Rusiei, Ucrainei şi Belarusului s-au întâlnit şi au afirmat că Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi a fost înlocuită de Comunitatea Statelor Independente. Sfărşitul războiului rece a venit ca o încununare a colapsului sovietic, între statele foste sovietice dezvoltându-se din 1991 relaŃii internaŃionale, ca urmare a căderii comunismului în tot răsăritul Europei. Summitul sovieto-american din iulie 1991, între Gorbaciov şi George Bush, a marcat sfârşitul războiului rece şi debutul parteneriatului sovieto-american, cooperarea celor două state în Războiul din Golf a pus bazele acestui parteneriat pentru rezolvarea problemelor lumii, cu toate că Rusia îşi pierduse statutul de mare putere. Noua ordine mondială avea la bază acest parteneriat. Conflictele apărute după căderea comunismului au structurat rolul SUA de jandarm al lumii, singura superputere rămasă care prin intermediul NATO s-a implicat în conflicte care nu o atingeau direct : războiul din Golf şi războiul din Iugoslavia. Noua lume era mai liberă, dar mult mai instabilă, iar SUA şi-a asumat rolul de lider mondial. După patru decenii de comunism şi diplomaŃie de partid, statele din răsăritul Europei şi-au dobândit independenŃa şi în politica externă. Prin hotărârea statelor membre în 1991 s-a autodizolvat CAER, care în ultimii ani ai comunismului se transformase într-un organism nefuncŃionabil. La întâlnirea din martie 1991 miniştrii de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia - alianŃa militare care legase timp de patru decenii toate statele centrului şi răsăritului Europei de U.R.S.S. au hotărât încetarea existenŃei sale în mod

25

oficial. Vidul lăsat de dispariŃia acestor organisme a fost umplut de alianŃe regionale, în principale cu statele Occidentale.

Rolul ONU. Participarea tuturor acestor state la lucrările ONU a suplinit parŃial pentru început nevoia de securitate şi alianŃe stabile ale acestor state ieşite din lăgărul sovietic. Entuziasmul libertăŃii s-a lovit de probleme financiare şi de adaptare la economia de piaŃă, precum şi de vidul de alianŃe internaŃionale. Din 1991, SUA a devenit puterea dominantă atât militar, cât şi economic şi social. Structurile ONU nu erau destinate unui sistem mondial unipolar cu o singură superputere şi conflictele de prestigiu între SUA şi celelalte state s-au amplificat. ONU era o tribună a tuturor Ńărilor indiferent de mărime, diplomaŃii acestora îşi clamau drepturile. Odată ce sistemul bipolar a căzut şi bătălia celor două blocuri nu mai exista, SUA îşi putea impune prin veto autoritatea sa. După 1991, SUA a început să preia din atribuŃiile ONU ca o formă de presiune asupra acestui organism, SUA fiind cel mai mare datornic al organizaŃiei încă de la mijlocul anilor ’80 când a început boicotarea organizaŃiei. Multiplicarea conflictelor a dus la o criză a menŃinerii păcii, care a devenit o criză existenŃială a ONU. Evenimentele epocale din anii 1989 – 1990 au adus NaŃiunile Unite, după decenii de paralizie, din nou în centrul politicii internaŃionale. Consiliul de Securitate a dobândit o capacitate de decizie şi acŃiune necunoscută până atunci, datorită permanentelor fricŃiuni est-vest. Uniunea Sovietică şi apoi Comunitatea Statelor Independente (CSI) au cerut consolidarea ONU. Numărul veto-urilor a devenit nul, iar misiunile de menŃinere a păcii a crescut. În noul context al relaŃiilor internaŃionale şi în ciuda lipsei caracterului obligatoriu al multor rezoluŃii şi declaraŃii privind problemele mondiale, ONU s-au impus ca un for permanent de soluŃionare a conflictelor regionale sau globale. EvoluŃiile istorice recente au demonstrat că problema păcii mondiale şi a securităŃii internaŃionale va rămâne şi pe viitor în răspunderea unui sistem colectiv de menŃinere a păcii care este ONU.

În relaŃiile internaŃionale rolul NATO a crescut după prăbuşirea U.R.S.S. şi strategiile alianŃei s-au schimbat. Unificarea Germaniei a schimbat echilibrul de putere în Europa, Germania devenind cel mai puternic stat, fiind admis în NATO drept stat unitar, Tratarul 2+4 (1990) asigura Uniunea Sovietică că nu vor exista arme nucleare pe teritoriul german.

Războiul din Golf a reprezentat începutul noii strategii a SUA în Orientul Mijlociu, operaŃiunea Furtună în deşert (ianuarie 1991) demonstrând că americanii s-au axat pe o diplomaŃie belicoasă care să reaşeze echilibru internaŃional şi să-i demonstreze puterea şi posibilitatea de a interveni în forŃă de fiecare dată când drepturile unui stat sau drepturile omului erau încălcate într-un stat.

Noua strategie a NATO în relaŃiile internaŃionale a fost adoptată în 1991 la summitul alianŃei de la Roma când a fost adoptată DeclaraŃia de pace şi cooperare de la Roma. Hotărârile de la Roma au deschis un nou capitol în istoria organizaŃiei transatlantice, NATO devenind o alianŃă deschisă, o sursă de stabilitate şi un garant al securităŃii internaŃionale care avea o nouă strategie. AlianŃa deschidea cooperarea cu toate structurile internaŃionale care urmăreau aceleaşi obiective cu Comunitatea Europeană, cu OSCE, Consiliul Europei. AlianŃa îşi propunea prin DeclaraŃia de la Roma să încurajeze relaŃiile cu Uniunea Sovietică şi Europa Răsăriteană pe care să le încurajeze în procesul de democratizare.

Summitul din noiembrie 1991 inaugura parteneriatul cu statele din centrul şi răsăritul Europei, Ńări invitate să participe la întâlnirile alianŃei şi cărora li s-a acordat expertiză în domeniul politic, militar,economic şi ştiinŃific.

26

DiplomaŃia activă americană era urmată de rapida intervenŃie a forŃelor americane aflate sub egida NATO începând din 1991 şi apoi în cazul conflictului din Iugoslavia.

DiplomaŃia sovietică în 1991 în perioada lui Gorbaciov şi apoi a lui Boris ElŃîn s-a lovit de acelaşi proces de destructurare definitivă a U.R.S.S., făcând mari efortui de structurare a ComunităŃii Statelor Independente. După Republicile baltice, Georgia, Azerbaijian şi Moldova doreau independenŃa, iar Ucraina şi Armenia au trecut la definitivarea structurilor statale.

Tot în perioada 1991 – 1992, s-a produs desfacerea Cehoslovaciei, după eşecul proiectului de federalizare şi a numeroaselor tratative diplomatice, eşec datorat tradiŃiilor şi obiectivelor diferite ale celor două state.

Iugoslavia era o federaŃie multinaŃională realizată pe sistem comunist, iar în momentul în care statele componente ale acesteia nu şi-au mai putut folosi abilităŃile diplomatice pentru a negocia o noua relaŃie interstatală în cadrul federaŃiei s-a ajuns la atacarea de către Serbia a Sloveniei şi CroaŃiei, care în iunie 1991 aleseseră independenŃa după luni de negocieri diplomatice care nu au avut nici un rezultat. Eşecul federalizării Iugoslaviei a dus la conflicte interetnice de o deosebită violenŃă şi la războaie: în Slovenia (iunie – decembrie 1991), în CroaŃia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaŃională a recunoscut independenŃa Bosniei şi HerŃegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995.

Războaile de succesiune în Iugoslavia au durat din 1991 până în 1995, acordurile de pace au fost semnate în noiembrie 1995 la Dayton, Ohio după negocieri îndelungate sub egida S.U.A., între liderii Bosniei-HerŃegovinei, care a rămas un stat unitar, cei ai CroaŃiei şi ai Serbiei.

DiplomaŃia vest-europeană faŃă de conflictele din Iugoslavia a fost caracterizată de bune intenŃii, dar lipsită de substanŃă. Conflictul iugoslav a fost privit ca o reminiscienŃă a războiului rece şi nu ca o perturbare a noii ordini europene, un prilej de aplicare a noii diplomaŃii a Europei unite pentru a aplana un conflict complex şi care se desfăşura în inima Europei. Dacă la începutul conflictului diplomaŃiile occidentale au fost puŃin preocupate de conflict, susŃinând unitatea Iugoslaviei, după intervenŃia militară în Slovenia, aceeasta s-a orientat spre republicile care doreau independenŃa, intervenŃiile acestora producându-se sub egida ONU.

Cap.X. Istoria relaŃiilor internaŃionale în America Latină, Mexic, subcontinetul indian şi Africa

America de Sud, Africa ca şi o mare parte din Africa a fost în prima jumătate a

secolului XX cvasi-izolate de politica mondială, încercând totuşi să evolueze spre regimuri democratice similare celor europene.

America Latină a rămas însă un simbol al instabilităŃii politice, fiind renumită doar pentru: războaie civile, revoluŃii, lovituri de stat, asasinate politice, dictaturi militare, cât şi pentru sărăcia marii majorităŃi a populaŃiei sale, pentru analfabetismul de masă şi imensa rată a şomajului.

Politica externă a acestui continent a avut două caracteristici comune: datoriile externe şi atitudinea faŃă de America de Nord.

În primii ani ai războiului rece, diplomaŃia americană nu a tratat America de Sud ca fiind o prioritate, astfel relaŃiile s-au înrăutăŃit, datorită faptului că diplomaŃia americană

27

sprijise regimuri dictatoriale în Peru şi Venezuela, care fuseseră înlăturate de către mişcări populare.

Preşedintele J.F. Kennedy a schimbat orientarea strategică a SUA faŃă de America Latină, a propus crearea unei AlianŃe pentru progres, care viza cooperarea pe termen lung dintre SUA şi statele vecine, îmbunătăŃind cu ajutorul capitalului american economiile acestor state. AlianŃa pentru progres a reprezentat o mişcare psihologică impotantă, dar rezultatele până la asasinarea preşedintelui Kennedy au fost modeste, după dispariŃia lui Kennedy proiectul fiind abandonat.

Statele central şi sud americane au respins în forme diferite dominaŃia SUA, dar instabilitatea regimurilor, desele lovituri de stat, abuzurile, teroarea, asasinatele politice le-au măcinat structurile statale interne, majoritatea apelând la ajutoare economice americane într-un anumit moment al existenŃei lor.

Subcontinentul indian India a avut o îndelungată istorie sub dominaŃia colonială a Marii Britanii, dominaŃie

care a luat sfârşit odată cu terminarea celui de-al doilea război mondial. FederaŃia indiană s-a constituit greoi, sistemul democratic indian a necesitat ani pentru a putea funcŃiona. Liderii noului stat indian au fost în primii ani: Jawaharlal Nehru şi Vallabhai Patel.

Disputa cu Pakistanul a marcat relaŃiile internaŃionale ale statului indian, în Pakistan s-a impus un regim militar, iar neînŃelegerile celor două Ńări în problema Kashmirului s-au acutizat. Timp de decenii această provincie a fost un focar de război şi în acelaşi timp un front de luptă. S-a apelat la ONU care a încercat medierea conflictului. Indira Ghandi a fost prima femeie prim-ministru al unei Ńări tradiŃionaliste şi a reuşit în perioada în care s-a aflat la putere 1966 – 1977, 1979 – 1984 să schimbe mentalităŃi, să introducă un sistem economic aproape socialist şi aproape să lichideze foametea şi subnutriŃia, să diminueze corupŃia.

India a devenit un membru important al mişcării de nealiniere, al Grupului celor 77, dar şi un aliat al Uniunii Sovietice care a ajutat-o să devină o putere nucleară, alianŃă realizată şi datorită indiferenŃei americane.

Africa Atunci când analizăm istoria relaŃiilor internaŃionale a Ńărilor africane, împărŃim acest

continent în mai multe zone, ce au caracteristici comune: Africa de Nord, Africa de Vest, Africa de Est şi Sudul Africii.

În Africa de Nord, Ńările maghrebiene s-au emancipat de sub stăpânire străine, declarându-şi independenŃa. În zece ani de la sfârşitul celei de-a doua conflagraŃii mondiale, majoritatea statelor africane au dobândit sau cerut independenŃa (în 1945 erau doar 3 state independente: Etiopia, Liberia şi Africa de Sud).

Procesul de decolonizare s-a desfăşurat rapid, atât în Africa arabă, cât şi în Africa bantu. DiplomaŃia statelor africane nu avea un fundament şi nici o continuitate, colonialismul distrugând în întreaga Africă clasa conducătoare şi instituŃiile acestor Ńări, care după ce şi-au cucerit independenŃa au alunecat spre instabilitate sau dictaturi personale. Chiar împărŃirea sferelor de influenŃă în această zonă a fost relativă şi schimbătoare.

Un caz aparte a fost Africa de Sud. Politica de apartheid s-a născut dintr-o încercare absurdă a minorităŃii albe din Africa de Sud de a legifera separarea raselor.

Lupta împotriva regimului de apartheid a fost condusă din interior de către: Albert Luthuli, care a primit în anii’ 60 Premiul Nobel, Nelson Mandela, Walter Sisulu. Aceştia au fost condamnaŃi în 1963 la ani grei de închisoare, Nelson Mandela a stat aproape două decenii în închisoare.

28

Regimul de apartheid a rezistat până la începutul anilor ’90, când odată cu abrogarea legislaŃiei rasiste, Nelson Mandela, simbol al luptei împotriva apartheidului a fost eliberat din închisoare şi apoi ales preşedite al Republicii Africa de Sud.

America Latină, Mexicul, dar şi subcontinentul indian şi întreaga Africă au fost şi sunt zone cu un imens potenŃial, dar vitregite de regimuri abuzive, de o îndelungată perioadă de regim colonial, de subdezvoltate şi de corupŃie. EvoluŃia relaŃiilor internaŃionale ale acestor state a fost profund marcată de toate aceste tare, ca şi de faptul că aceste zone au fost fie ignorate de către marile puteri, fie folosite ca teatru al războiului rece.

Cap. XI. Cooperarea regională şi relaŃiile internaŃionale în anii 1996 – 2000.

Sfârşitul conflictului din Iugolavia, structurarea unei diplomaŃii a Uniunii Europene

care să vină în sprijinul celei americane, sau care să îşi impună părerea în problemele relaŃiilor intereuropene a părut că va rupe unipolarismul mondial.

Cooperarea în cadrul Uniunii Europene a fost modul de ieşire din dilema diplomaŃiilor statale ale fiecăruia dintre statele membre şi unificarea într-un organism european capabil să-şi facă auzit cuvântul pe plan mondial.

Aderarea statelor centrului şi sud-estului european la NATO a însemnat efort diplomatic şi o necesitate istorică.

Cei 40 de ani de dominaŃie sovietică şi vidul lăsat de prăbuşirea sistemului diplomatic şi de securitate comunist a creat acestor Ńări o psihoză a nevoii de securitate.

Porcesul de aderare a fost deschis de ConferinŃa de la Roma şi DeclaraŃia pentru pace şi cooperare. Întâlnirile dintre statele membre ale NATO şi cele central europene au dus la negocierea intrării acestora în alianŃa nord-atlantică.

În anul 1997, trei dintre Ńările foste comuniste: Ungaria, Republica Cehă şi Polonia au fost invitate să adere la NATO, tratatul de aderare cu acestea după îndeplinirea normelor alianŃei a fost semnat în 1999.

Prima acŃiune a NATO în Europa centrală şi europenă a fost angajarea în războiul din Kosovo. Conflictul interetnic din provincia Kosovo a fostei Iugoslavii a stârnit proteste internaŃionale şi implicarea diplomatică a NATO, a Uniunii Europene şi a OSCE. DiplomaŃii acestor organisme au încercat o mediere între etnicii albanezi care luptau pentru ruperea provinciei de Serbia şi guvernul de la Belgrad, şi pentru a stopa masacrarea populaŃiei albaneze. Conflictul din Kosovo a fost ultimul într-o serie deschisă în 1991 de cel din Slovenia şi apoi din CroaŃia. Războaile de succesiune a Iugoslaviei au transformat zona Balcanilor într-un focar de permanente conflicte, de aici şi intervenŃia NATO.

Summitul de la Rambouillet (februarie 1999) a însemnat o încercare de pacificare făcută sub egida secretatului general al NATO, Javier Solana cu participarea statelor NATO, a Iugoslaviei şi a reprezentanŃilor albanezi, încheiat însă fără un rezultat.

Acordurile de la Ramboiullet au fost semnate de către Albania, SUA şi Marea Britanie şi refuzate de Serbia şi FederaŃia Rusă şi au dus la o campanie de bombardamente care a durat 11 săptămâni şi care a distrus armata şi obiectivele militare ale Republicii Federale Iugoslavia.

29

Războiul din Iugoslavia a avut consecinŃe de lungă durată nu doar asupra Iugoslaviei şi asupra întregii regiuni balcanice. Dunărea, o cale vitală pentru economia Ńărilor riverane a fost blocată şi Ńara a fost distrusă. Abia în 2003 diplomaŃia sârbă a revenit pe arena relaŃiilor internaŃionale, an în care s-a semnat şi tratatul dintre Serbia şi Muntenegru Legitimitatea bombardamentelor asupra Iugoslaviei a rămas un subiect controversat, NATO neavând acordul NaŃiunilor Unite pentru intervenŃia armată care a însemnat bombardarea oraşelor importante ale Serbiei, distrugerea infrastructurii şi a obiectivelor militare, dar şi zeci de mii de civili ucişi de bombe. Sfârşitul războiului din Kosovo a dus la intervenŃia trupelor de menŃinere a păcii sub mandatul ONU care au preluat controlul asupra acestei provincii.

Odată cu sfârşitul conflictului din Kosovo, strategia diplomatică a NATO a fost de lărgire a alianŃei înspre Balcani. Noua strategie a inclus statele care până la sfârşitul războiului rece făcuseră parte din alianŃa rivală, Tratatul de la Varşovia şi dintre care unele au fost invitate să adere la AlianŃă în noiembrie 2002. DiplomaŃia OSCE.

OrganizaŃia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este un organism internaŃional preocupat de prevenirea conflictelor, managementul crizelor şi reabilitarea statelor care au trecut printr-un conflict. OSCE are 55 de state membre provenind din Europa, zona Mediteraneană, Caucaz, Asia Centrală şi America de Nord. OSCE a continuat tradiŃia inaugurată în 1973 de ConferinŃa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) care şi-a schimbat denumirea din ianuarie 1995 în OSCE.

Adoptarea în 1999 a Chartei pentru Securitate Europeană a dat noi atribuŃii diplomaŃiei OSCE: asigurarea libertăŃii mass-media în Ńările membre; oferirea de suport tehnic, cazul Iugoslaviei după războiul din Kosovo în perioada 2000 – 2003 şi în cazul alegerilor din Afganistan, octombrie 2004, sporirea capacităŃilor organizaŃiei de a preveni conflictele.

DiplomaŃia Rusiei la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Preşedintel rus Boris ElŃîn afirma în 1996 că politica externă a CSI va continua

alianŃele tradiŃionale, şi că Rusia nu are un rol modest în istoria diplomatică a lumii, refuzând să recunoască vreo hegemonie. ElŃîn, ca şi Vladimir Putin după anul 2000, s-au opus erodării rolului ONU şi al Consiliului de Securitate, dezvoltând o diplomaŃie activă la nivelul acestor organisme. Cooperarea ruso-americană a făcut Consiliul de Securitate să funcŃioneze, misiunile de ajutorare şi cele de menŃinere a păcii s-au înmulŃit, ruşii rămânând marii susŃinători ai NaŃiunilor Unite.

Singurul conflict în care diplomaŃia rusă s-a implicat a fost cel din Iugoslavia, atât în anii 1991 – 1995, cât şi în 1999. DivergenŃe majore au apărut între diplomaŃia NATO şi cea a CSI în momentul bombardării Iugoslaviei, conflict temperat de intervenŃia diplomatică a membrilor ComunităŃii Europene. CSI a apărat drepturile poporului sârb în faŃa NATO, protestând vehement în faŃa intervenŃiei militare şi a bombardării Serbiei.

În anii 1996 – 2000 a existat un recul al relaŃiilor diplomatice ale CSI cu statele din centrul şi sud-estul Europei, recul datorat îndreptării acestor state spre AlianŃa nord-atlantică, cât şi datorită frământărilor existente între statele membre ale CSI şi îndreptării diplomaŃiei acestora spre alte zone.

CSI face eforturi diplomatice pentru a redobândi rolul de mare putere al Uniunii Sovietice şi a impune principiul cooperării interstatale în relaŃiile internaŃionale, negând orice dominaŃie a NATO.

30

Cap. XII . RelaŃiile internaŃionale şi terorismul (2000 - 2008)

Creşterea interdependenŃei statelor sub impactul globalizării a dus la structurarea unei strategii antiterorism şi a unui regim sigur al stabilităŃii strategice. Ordinea de zi a diplomaŃiei mondiale s-a schimbat după 11 septembrie 2001. DiplomaŃia americană a suferit şocul primului atac pe teritoriul american din istorie. 11 septembrie 2001 a rămas în istoria foarte recentă a SUA drept o lovitură dată sufiecienŃei unui sistem care considera terorismul drept o plagă a Asiei şi mai ales a Orientului Mijlociu. Analiştii politici europeni şi americani au considerat 11 septembrie drept un semnal de alarmă dat de către state lumii a treia care se zbat în crize majore şi ca o extindere a terorismului Orientului Mijlociu în întreaga lume. Evenimentele din ultimii ani le-au dat dreptate.

Preşedintele american Geoge W. Bush şi-a schimbat partial strategiile, principalul domeniu fiind asigurarea securităŃii globale, reforme instituŃionale şi ale organizaŃiilor internaŃionale. Cea mai mare provocare a diplomaŃiei actuale reprezintă negocierile în condiŃiile permanentelor ameninŃări teroriste şi demonstrarea faptului că diplomaŃia este instrumentul cel mai puternic. Atacurile teroriste de la 11 septembrie l-au determinat pe Bush sa declare că conducerea americană în ceea ce priveşte politica externă a NATO este foarte importantă, iar principala sa cauză este lupta cu terorismul, America ne mai fiind protejată acum de ocean, ci doar de vigilenta apărătorilor şi aliaŃilor săi. Dupa 11 septembrie SUA a revenit la ONU, dacă o perioada a boicotat acest organism, dupa atacul terorist administraŃia americană a înteles necesitatea apelului la ONU care avea rol nu doar să legitimeze acŃiunile armate americane, ci şi să negocieze, negocierile fiind calea optimă pentru a anihila terorismul prin crearea unui front comun antiterorist. Un singur stat, oricat de puternic ar fi, cum este cazul SUA, nu poate să preîntâmpine acest tip de război murdar – terorismul. DiplomaŃia europeană dezvoltată în cadrul OSCE şi a Uniunii Europene a răspuns pozitiv cererilor americane de front comun încă din 2001.

NATO a rămas baza securităŃii transatlantice, iar prin relansarea în decembrie 2001 a parteneriatului pentru pace, program existent din 1994, s-a realizat o alianŃă antiteroristă şi cu Rusia şi Ucraina. AlianŃa NATO – FederaŃia rusă a demonstrat că a existat o schimbare a strategiei defensive a organizaŃiei nord-atlantice prilejuită de ameninŃarea terorismului.

La rândul său OSCE şi-a schimbat priorităŃile după 11 septembrie. Planul de acŃiune pentru combaterea terorismului adoptat la conferinŃa din 2001 de la Bucureşti a fost semnat de 55 de state membre ale OSCE şi prevedea cooperarea bi şi multilaterală cu ONU şi alte organisme internaŃionale şi regionale pentru combaterea terorismului în toate formele şi manifestările sale.

DiplomaŃia antiterorism a cuprins toate structurile şi organizaŃiile europene şi euroatlantice, folosind toate instrumentele relaŃiilor internaŃionale: diplomaŃia, acŃiunile militare, investigaŃiile financiare, structurile de drept internaŃional şi serviciile secrete într-o acŃiune în care puterile îşi urmăresc întotdeauna interesele, dar peste aceste interese se află solidaritatea internaŃională.

31

Războiul din Afganistan pornit în octombrie 2001, ca rezultat imediat al atacurilor de la 11 septembrie, când 4 avioane au fost deturnate de terorişti lovind: primele două atacuri în New York asupra clădirii World Trade Center; al treilea atac s-a produs asupra Washingtonului fiind lovit Pentagonul şi al patrulea atac în Pennsilvanya, avionul nelovindu-şi Ńinta datorită rezistenŃei la deturnare a pasagerilor, acesta a căzut pe un teren agricol.

OperaŃiunea Endurring Freedom, cum a fost numită ofesiva NATO asupra Afganistanului a însemnat începutul războiului antiterorism, pentru a răsturna regimul Taliban de la Kabul şi al captura pe Osama bin Laden, autorul moral al atentatelor, liderul terorismului mondial. IntervenŃia a dus la răsturnarea regimului Taliban, utimele rezistenŃe au fost înlăturate până la 25 noiembrie 2001, Afgansitanul fiind ocupat de trupele NATO. ONU a intervenit cu ajutoare umanitare: hrană şi medicamente, precum şi cu forŃe de menŃinere a păcii. Terorismul a continuat să se manifeste, Al Qaeda mutându-şi centrul de pregătire.

Un al doilea conflict al luptei cu terorismul şi mai ales cu statele care-l încurajează şi stipendiază a fost cel de-al doilea conflict din Irak, produs în anul 2003. Armata americană a intrat pe teritoriul irakian în martie 2003 pentru a anihila arsenalul militar al acestuia: arme nucleare, biologice şi de distrugere în masă, după ce liderul irakian Sadam Hussein nu a răspuns la ultimatumul American. Cel de-al doilea război din Golf nu a avut aprobarea explicită a ONU şi s-a încheiat cu înlăturarea dictatorului irakian Sadam Hussein şi cu ocuparea Ńării de către armatele aliate.

În faŃa noilor provocări ale terorismului FederaŃia Rusă a trecut la o politică de colaborare în condiŃiile globalizării. DiplomaŃia rusă a intensificat în anul 2000 parteneriatul cu statele europene, cu structurile Uniunii Europene şi ai NATO. În mai 2002 la Roma s-au pus bazele Consiliului Rusia – NATO. DiplomaŃia rusă a fost adepta creării unui sistem complex şi eficient de securitate în care rolul central să-l aibă OrganizaŃia NaŃiunilor Unite, care şi-a demonstrat timp de 5 decenii eficienŃa şi utilitatea ca şi capacitatea de a se implica în medierea conflictelor regionale şi a dezvoltării unei diplomaŃii preventive şi nu a unor conflicte preventive.

Procesul de lărgire a NATO a continuat şi după 11 septembrie. La conferinŃa din noiembrie 2002 de la Praga au fost invitate să înceapă procedurile de aderare la AlianŃă: Estonia, Lituania, Letonia, Slovenia, Bulgaria şi România, Ńări care au semnat tratatul de aderare în martie 2004.

Atitudinea ONU şi războiul din Irak. Dacă în timpului războiului din Golf, ONU a aprobat atacul asupra Irakului, ca răspuns la o agresiune irakiană în Kuweit, în cazul celui de-al doilea război atitudinea a fost total diferită. În toamna lui 2002 la ONU, preşedintele american George W. Bush declara că regimul lui Sadam Hussein nu a respectat obligaŃiile asumate la sfârşitul Războiului din Golf, eliminarea armelor de distrugere în masă, cu toate că inspectorii ONU nu a găsit probe că Irakul ar avea astfel de arme. De aici şi protestul FranŃei şi Germaniei în faŃa bombardamentelor NATO din Irak. SUA a considerat că ONU a autorizat intervenŃia militară cu toate că nu a făcut-o explicit.

DiplomaŃia antiterorism a cuprins la începutul secolului XXI toate structurile şi

organizaŃiile europene şi euroatlantice, folosind toate instrumentele relaŃiilor internaŃionale:

32

diplomaŃia, acŃiunile militare, investigaŃiile financiare, structurile de drept internaŃional şi serviciile secrete într-o acŃiune de înlăturare a pericolelor teroriste, acŃiune în care puterile îşi urmăresc întotdeauna interesele, dar peste aceste interese se află solidaritatea internaŃională.

Cursul Istoria relaŃiilor internaŃionale şi a diplomaŃiei, 1945 – 2008, este structurat în douăsprezece capitole, ce tratează atât cronologic, cât şi problematic principalele evenimente: conflicte, negocieri, alianŃe produse între anii 1945 şi 2008. Ne-am propus să familiarizăm studentul nu doar cu aspectele evoluŃiilor de pe continentul european, ci să tratăm succint cele mai importante evenimente din întreaga lume, aplecându-ne spre evoluŃiile din Orientul Apropiat, din zona Extremului Orient: China, Japonia, Vietnam şi Coreea, din cea a subcontinentului indian, precum şi din America de Sud şi Africa. Subiectele ce nu au fost prezentate în această abordare sintetică a istoriei relaŃiilor internaŃionale vor fi atinse cadrul seminarilor.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

• Berridge, G.R, James Adam, A dictionary of diplomacy, Basingstoke, 2001 • Brzezinski, Zbigniew, The Grand Failure. The Birth and Death of Communism in the

Twentieh Century, Charles Scribenr’s Sons, New York, 1989 • Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucureşti, 2000. • Duroselle, Jean Baptiste, Istoria relaŃiilor internaŃionale din 1948 şi până în zilele

noastre, Trustul Editorial Lider, 2006. • Moens, Alexander, Cohen, Lenard J., NATO and the European Security: alliance

politics from the end of the Cold War to the age of terrorism, Westport Conneticcut, London, 2003

• Kissinger, Henry, DiplomaŃia, Editura All, Bucureşti, 1998; • Onişoru, Gheorghe, RelaŃii internaŃionale, Editura FundaŃiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007