Simboluri paleocreştine

Cuvântul “simbol” provine din gecescul “σύμβολον” (“σύμ” care înseamna “împreună” şi “βολή” ce are sensul aproximativ de “punere împreună”). Se spune că în Grecia Antică, prietenii, cunoştinţele, îşi împărţeau monede pentru a se putea recunoaşte dupa o despărţire mai lungă (fiecare păstrând jumătate de monedă). Un mesager al unei persoane, pentru a-şi putea duce munca la bun sfârşit trebuia să unească moneda primită cu cea a persoanei căreia îi transmitea mesajul – semn că într-adevăr persoana respectivă l-a însărcinat să ducă acel mesaj si nu este un impostor.Prima dată cuvântul “σύμβολον” (simbol) a fost utilizat în textele Homerice.

Un simbol poate fi un obiect material palpabil a cărui semnificaţie sau origine este relaţionată cu ceea ce reprezintă. Astfel putem spune că sceptrul şi coroana sunt simbolurile tradiţionale ale puterii regale iar crucea principalul simbol al creştinismului.

Un simbol sau chiar o imagine (exemplu:o icoană),un detaliu de imagine sau doar o pată de culoare cum ar fi aura luminoasă a sfinţilor este convenţional folosită ca simbol al sacralităţii. Foarte des un simbol este tipărit ca un semn (π sau × in matematică).

Creştinismul s-a nascut intr-o societate politeistă şi fiind perceput ca o revoluţie împotriva educaţiei religioase primite de întreaga societate, a fost interzis. Pentru a putea supravieţui a fost necesară elaborarea unui sistem complex de semne inaccesibil celor care nu aveau legături directe cu creştinismul. O bună parte dintre simbolurile creştine au fost preluate de la păgâni şi revalorificate. Primele vestigii ale artei creştine sunt localizate în ambianţa cimiterială a hipogeelor mediteraneene, cele mai cunoscute dintre acestea sunt cele din catacombele Romei. Credinţa în nemurirea sufletelor si învierea trupurilor i-au determinat pe creştini nu doar să evite incinerarea şi să adopte ca regulă generală înhumarea celor răposaţi, dar şi să acorde o atenţie specială ritualului şi decorului funerar. Simbolurile paleocreştine, oricât de primitive ar părea în zilele noastre,fac parte dintr-o lungă tradiţie atât iudaica, cât şi păgână. Ele sunt de fapt primele imagini atribuite creştinismului şi aparţin unui fond mesianic complex. Limbajul simbolic era foarte răspandit si juca un rol important în Biserica primelor veacuri. Acest limbaj simbolic se explică mai întâi prin nevoia de a exprima prin artă o realitate care nu poate fi exprimată nemijlocit. Pe de altă parte, o regulă stabilită de Părinţii bisericeşti (şi bazată pe Sfânta Scriptură) cerea ca tainele creştine fundamentale să fie ascunse catehumenilor până la un anumit moment. Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV) explica la ce fel de expresii simbolice trebuie să se recurgă în instruirea creştinilor "căci tuturor le este îngaduit să audă Evanghelia, dar Slava Bunei Vestiri nu apartine decât casnicilor lui Hristos"

1

I.1. Peştele

Unul dintre cele mai vechi simboluri creştine este peştele.(Fig.1)

Fig.1 Peştele lui Iisus

Era reprezentat din profil si a fost cunoscut drept „peştele lui Iisus”.Originea acestui simbol apare în diferite culte păgâne. Spre exemplu o reprezentare a peştelui apare împreună cu Isis în mitologia egipteană şi a fost interpretat ca fiind simbolul fertilităţii.În alte culte, peştele simboliza reîncarnarea sau vitalitatea. În creştinismul timpuriu peştele era semnul celor care aderau la convingerile creştine. Există o legendă conform careia un creştin a desenat un peşte din profil iar alţi creştini completând peştele cu un ochi în mijloc şi-au demonstrat apartenenţa la aceeaşi credinţă. O explicaţie ştiinţifică a folosirii peştelui ca simbol în perioada paleocreştină este pilda care apare in Biblie ( Matei 14, 13-21; Marcu 6, 35-44; Luca 9, 10-17; Ioan 6, 3-13 ) în care Iisus Hristos a transformat doi peşti în hrană pentru peste 5000 de persoane. O altă interpretare pleacă de la cuvintele lui Iisus : ”Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” ( Matei 4,

19). Însă, cel mai probabil folosirea acestui simbol în paleocrestinism ar putea fi în legatură cu cuvântul grecesc” ichthys” care înseamnă peşte. Acesta este interpretat de către creştini drept o ideogramă, fiecare dintre cele cinci litere ale sale fiind luată ca iniţiala unui cuvânt din sintagma „Iesous Christos Theou Yios Soter” ( Iisus Christos , Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul ).

La greci şi la latini peştele prin excelenţă era delfinul; delfinul este cel care salvează naufragiaţii şi îi duce pe spinarea sa, sănătoşi la mal; se luptă cu orcile care sunt gata să devoreze naufragiaţii. Peştii apar deseori în inscripţiile de pe pereţii catacombelor, peşterilor, mormintelor, în mozaicuri(Fig.2). Pe teritoriul României s-a descoperit la Herculane un inel cu gemă pe care este infaţişat un delfin.

Fig.2

Mozaic simbolizând „apa vie”; secolul IV, Roma

2

Numai în Dobrogea s-au descoperit până acum peste 70 de inscripţii din secolele IV-V, dintre care un sfert în limba latină şi restul în greacă, însoţite de semnul crucii, de monograme şi simboluri ale artei paleocreştine (peştele şi porumbelul).1

Alături de peşte, ca simbol apare ancora care este un simbol drag grecilor şi latinilor, semnificând speranţa si stabilitatea. Corabia prinsă de furtună speră să ajungă într-un port în care să poată arunca ancora. Sfântul Pavel afirma: „Nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului, neclintită si tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător.” Fie că este pictată cu miniu pe plăcile epitafurilor, fie că este săpată în marmură, gasim această ancoră în cimitirele Priscilei, Domitillei şi San Callisto, precum si în Cemeterium Majus. În aproape o sută din epitafurile Priscillei, ancora se regaseşte singură sau alături de peşte sau de ramura de palmier. Ilustrarea cea mai simplă este o vergea surmontată de un inel care se termină cu doua braţe mai mult sau mai puţin curbate reprezentând cârligele. Foarte adesea este prezentă o bară orizontală sub inelul superior, bara ce alcătuieşte împreună cu vergeaua principală o cruce. De aici si numele de „ancoră cruciformă” acordată acestei figuri. Ideea disimulării crucii sub forma unei astfel de ancore a aparut de timpuriu în catacombele din secolul al II-lea.

I.2.Monograma

Fig.3 Monogramă de pe un sarcofag din secolul al V-lea(Vatican)

Încă din timpul lui Filip al Macedoniei (cca. 336) s-au descoperit pe monedele apartinând cetaţenilor monograme greceşti. Monograma lui Hristos are o semnificaţie deosebită, fiind vorba de o pecete. Iniţialele greceşti I (iota) si X (hi) ale lui Iisus Hristos se potriveau pentru a se

suprapune pecetii cu semnul , şi în plus în partea stangă se afla litera alfa din alfabetul grecesc („Α”) şi în partea dreaptă a monogramei se afla litera omega a alfabetului grecesc („Ω”)

1 I.Barnea, Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii, în "Studii Teologice" nr.1-2,1954).

3

care semnifică Începutul si Sfârşitul. [Iisus Hristos spune: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfărşitul”. Apocalipsa 21, 6.]. Monograma a fost utilizată mai întâi ca o abreviere grafică a numelui Mântuitorului Hristos; ea datează din secolul al III – lea. Chiar dacă s-au făcut unele descoperiri arheologice – epitaful din cimitirul San Callisto – în care este prezentă o parte din monograma lui Iisus Hristos, doar sub domnia lui Constantin cel Mare – o dată cu libertatea de expresie a creştinilor - s-a trecut definitiv de la abreviere la simbolul monogramei, care de atunci se va numi „monograma lui Hristos”, denumire care vine din grecescul chrismos. Una din mărturiile arheologice descoperită pe teritoriul actual al României care include şi Monograma cu iniţialele lui Hristos este Donariul sau tăblita votivă de la Biertan cu inscripţia:"Ego Zenoviusvotum posui" (Eu Zenobius am făgăduit) (sec. IV). S-au descoperit sarcofage unde monograma lui Hristos este înconjurată de o cunună. Prezenţa monogramei lui Hristos în acest context semnifică victoria, cununa finală şi slava întru Hristos. Pe o cuvă de la San Ambrogio din Milano (secolul al IV-lea), monograma este încadrată de doi porumbei şi de literele alfa – „A” – şi omega – „Ω”. În centrul feţei anterioare a sarcofagului numit al Sfântului Drausin, provenind de la Soissons, aflat în prezent la Luvru (sec. al VI-lea), monograma lui Hristos este încadrată de doua litere împodobite cu un butuc de viţă de vie care formează o cunună într-un cerc.

I.3. Crucea

Crucea este simbolul hristic prin excelenţă şi reprezintă marele mister al creştinismului: Jertfa răscumpăratoare şi biruinţa asupra morţii a Mantuitorului Hristos – Lumina Lumii care „luminează întru întuneric”. Ca expresie şi ca mărturie a acestui adevăr de credinţă, primii creştini au confecţionat şi decorat obiecte de iluminat (opaiţe) în forme care sugerează sau arată semnul crucii, transformând astfel obiectele de uz casnic în mijloace de propovăduire şi recunoaştere. În catacombe, crucea apare disimulată sub diferite forme, ca de exemplu: catarg de corabie, ancoră etc. În perioada anterioară secolului IV şi după aceea crucea era „ascunsă” între elementele decorative. Legitimarea apartenenţei la comunitatea creştină se făcea şi prin gravarea crucii pe diferite obiecte. De cele mai multe ori crucea este asociată cu alte elemente iconografice. De pildă, în reprezentările din cubicullum-ul Sfintei Cecilia crucea este încadrată de doi miei; gema de la Resca redă crucea încadrată de doi peşti iar în mozaicurile de la Ravenna datând din prima jumătate a secolului V crucea este purtată de către Blândul Păstor. Inscripţiile descoperite la Complexul rupestru de la Basarabi, judeţul Constanţa, săpat în stâncă în 70 de metri de cretă care găzduiește chilii, altare sau pasaje secrete sunt pline de simboluri creştine printre care simbolul crucii este omniprezent.(Fig.4)

După triumful creştinismului din timpul împăratului Constantin cel Mare crucea a devenit semn imperial şi este figurată la loc de cinste în spaţiul privilegiat al absidelor şi bolţilor. Datând de mai bine de un secol în absida Basilicii Santa Pudenziana din Roma (362 sau 398) poate fi contemplată şi astăzi drept una din cela mai vechi figuri de acest tip. Toţi sfinţii martiri mărturisitori ai Învierii lui Hristos, mucenici si cuvioşi părinţi sunt redaţi în iconografie purtând crucea ca semn de biruinţă .

4

Fig.4

Complexul rupestru de la Basarabi

I.4. Mielul şi Bunul Păstor

În Vechiul Testament Mielul (sau oaia) simbolizează, în primul rând, pe israelit, membru al turmei lui Dumnezeu sub ascultarea păstorilor spirituali. „El va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la Sânul Său si de cele ce alăptează va avea grijă.”2

Imaginea va fi reluată şi de creştinism (Luca, X, 3; XV, 3; Ioan, XXI, 15-17). În Faptele Apostolilor, VIII, 32, Îngerul îi cere lui Filip să citească urmatorul pasaj din Scriptură (după Septuaginta): „Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa”. Cei aleşi sunt biruitori prin tăierea Mielului. Mielul îi va invita la cina nunţii Sale care-l va uni cu Biserica, mireasa sa.3

În Vechiul Testament Abbel a fost primul care a oferit ca jertfă mielul, deoarece, acesta era simbol al inocenţei şi al blândeţii şi era plăcut înaintea lui Dumnezeu. La sfârşitul veacurilor, acest animal va trăi în pace cu animalele cele mai feroce. În Isaia, XI, 6 se spune: „atunci lupul va locui laolaltă cu mielul.” În acest sens mielul este un simbol eshatologic.

Un studiu detaliat al ritualurilor de sacrificare face sensibilă continuarea semnificaţiilor lor simbolice, pana în cele mai mici detalii. Astfel, ţâşnirea sângelui mântuitor a lui Hristos pe cruce nu este lipsit de legătura cu sângele izbavitor al mielului sacrificat. Sfântul Ioan Botezătorul a

2 Isaia, 40, 11

3 Apocalipsa, XIX; 7, 9; XXI, 9.

5

zis, văzându-L pe Hristos: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”( Ioan, I, 29), spusele lui trimit cu sigurantă, măcar parţial, la tema sacrificiului.

Fig.5 „Mielul” mozaic,Ravenna, Capela arhiepiscopală (494-519)

Pictată în catacombe sau sculptată în basoreliefuri şi altoreliefuri scena Bunului Păstor apare încă din secolul I ca una din cele mai explicite imagini ale Mântuitorului Hristos Dumnezeu întrupat care ia pe umeri oaia cea pierdută a firii umane, o uneşte cu divinitatea Sa şi o mântuieşte prin Jertfa Sa de bunăvoie. În mozaicurile de la Ravenna, scena Bunului Păstor surprinde pin dinamică, sunt folosite culori complementare, cum ar fi galbenul, albastrul, auriul. Pe fundalul albastru transparent, cea mai profundă şi cea mai nematerială culoare, prezentă dintre cele din mozaicul de la Ravenna, conturează silueta Păstorului într-un veşmânt auriu ca exponent al veşniciei. Aici stilizarea elenistă se subordoneză

simbolisticii creştine (aoreola si crucea este de aur). Această scenă, imagine a mântuirii este liberă de orice context istoric. Mesajul ei străbate inimile si veacurile cu aceeaşi prospeţime si pregnanţă: Hristos mântuieşte!

Pe teritoriul României s-a descoperit la Potaissa (Turda) o gemă cu numeroase simboluri creştine (Fig.6) având în planul central simbolul Bunului Păstor, înconjurat de simbolul porumbelului, corabiei, pomului vieţii. Dintre toate simbolurile paleocreştine, Bunul Păstor este cel mai elaborat, iar alături de Ichtus este cel mai răspândit simbol în perioada paleocreştină.

Fig.6 Gema de la Potaissa(Turda)

I.5. Viţa-de vie

6

In Vechiul Testament, viţa-de-vie simboliza Pământului Făgăduinţei, aşa cum arată ciorchinele adus de Moise din ţinutul Canaan. Prin urmare, ea va fi în Noul Testament un simbol al paradisului - pamântul făgăduit celor care se împărtăşesc cu trupul şi sângele lui Hristos, adică membrilor Bisericii. Motivul decorativ al vitei-de-vie există şi azi în arta sacră a Bisericii Ortodoxe, păstrandu-şi înţelesul simbolic. Chiar şi temele care, la prima vedere, par a fi doar decorative, au adesea un înţeles ascuns, precum viţa-de-vie întâlnită foarte des în arta primelor veacuri. Este vorba de o clara transpunere a cuvintelor lui Hristos: "Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 4-5). Aceste cuvinte şi imaginea respectivă au un sens deopotrivă eclesiologic si sacramental. Atunci cand se reprezintă viţa şi mlădiţele viei este vorba de Hristos si de Biserica Sa: "Eu sunt viţa, voi sunteti mlădiţele". Dar cel mai adesea, imaginea viţei este completată cu aceea a culesului sau cu cea a păsărilor care se hrănesc cu struguri. În acest caz, viţa le aminteşte creştinilor mai ales taina centrală a Bisericii, Euharistia. "Viţa ne dă vinul precum Cuvântul Şi-a dat sângele", spune Clement Alexandrinul. Oamenii care culeg si păsările care se hrănesc reprezintă creştinii care se împărtăşesc cu trupul şi sângele lui Hristos.

Viţa-de-vie apare reprezentat deseori in ambianţa cimiterială a hipogeelor mediteraneene şi a catacombelor Romei, pe pereţii criptelor şi mormintelor simbolizând credinţa în nemurirea sufletelor si învierea trupurilor.

Pentru a-si exprima învăţătura, Biserica primară se foloseşte deopotriva de simboluri păgâne şi de anumite subiecte din mitologia greco-romană. Ea utilizează de asemenea formele artei antice, greceşti şi romane, conferindu-le un conţinut nou, în aşa fel încât acest nou cuprins să modifice însăşi formele prin care se exprimă.Multitudinea şi diversitatea simbolurilor creştine, integrate în reprezentările artistice ale artei religioase reprezintă un bogat tezaur, fără de care arta în integralitatea ei ar suferi o sărăcire fiinţială. Arta bizantină,care îşi trage seva din arta paleocreştina, potrivit esteticianului si criticului de artă Herbert Read, este „cea mai curata formă de artă religioasa pe care a cunoscut-o creştinismul”. Ea a apărut în Imperiul Creştin al Răsăritului elenist ca o artă sacră, duhovnicească, nu doar prin esenţă şi aspiraţie ci şi prin conţinut şi modalitate de expresie, desăvârşind frumuseţea cultului creştin.

BIBLIOGRAFIE

7

1. Păcurariu Mircea – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti - 1992

2. Eliade Mircea – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. II,III, Editura Universitas Chişinău - 1992

3.Florea Vasile – Istoria artei româneşti, Editura Litera Internaţional,Bucureşti Chişinău - 2007

4.Dumitrescu Sorin – Noi şi icoana, Vol.I, Editura Anastasia ,Bucureşti – 2010

5.Hoţoleanu Gavril – Arta creştină, Editura Institutului Teologic Ortodox Edineţ ,Zăbriceni - 2007

8