Sfânta Liturghie - Intrarea prin Hristos în stare de jertfă curată în viaţa infinită a comuniunii de iubire a Sfintei Treimi

(Importanţa viziunii liturgice şi ascetice a Părintelui Dumitru Stăniloae privind chemarea omului de a intra prin Hristos la Tatăl în stare de jertfă)

S-au scris multe pagini despre Părintele Dumitru Stăniloae, însă nimeni nu poate afirma că au fost epuizate toate aspectele definitorii ale personalităţii şi ale operei marelui teolog român. Geniul său creator şi original, îmbinarea unică în întregul său discurs a tuturor aspectelor cercetării teologice, a Dogmaticii, a Moralei, a Spiritualităţii, a Istoriei bisericeşti, a Teologiei biblice şi a Teologiei liturgice, harisma sa de neobosit traducător şi de comentator al scrierilor patristice, fundamentarea întregii sale teologhisiri pe taina experierii prezenţei lui Dumnezeu, toate acestea au făcut ca opera sa să impresioneze adânc lumea teologică şi filosofică a vremii sale. Heidegger, Olivier Clement, Wilhelm Nyssen şi mulţi alţii au vorbit despre marele teolog român cu o uimire plină de admiraţie.1 Unicitatea şi originalitatea vastului şi complexului său demers teologic2 rezidă în primul rând în faptul că el a ştiut să rupă cadrele schemelor scolastice şi să promoveze o revenire înnoitoare la discursul teologic patristic, propunând o abordare duhovnicească, ascetic mistică a dogmelor ortodoxe. În acest context, în mod providenţial, Părintele Dumitru Stăniloae şi-a concentrat mai întâi atenţia spre ceea ce a considerat a fi o mare prioritate şi anume: redescoperirea şi revalorificarea teologică şi spirituală a isihasmului şi în special a operei Sfântului Grigorie Palama. Acesta a fost punctul de plecare pentru profunda renaştere filocalică şi neopatristică pe care marele teolog ardelean a dorit să o afirme în teologia românească ca un contrapunct la influenţele negative ale scolasticismului şi pietismului vremii sale.

Ceea ce a urmat a fost o muncă enormă şi susţinută pentru a da spiritualităţii româneşti cele 12 volume ale Filocaliei, precum şi traducerile comentate ale aproape tuturor operelor fundamentale ale patristicii greceşti. Scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei şi cele ale Sfântului Dionisie Areopagitul deveneau accesibile teologiei româneşti într-o inedită încercare de recuperare creativă a gândirii patristice.3

Maturitatea teologică a Părintelui Stăniloae se va arăta însă în sinteza teologică îndelung elaborată şi pregătită de profundele studii publicate în anii 50-70 ai secolului al XX-lea, între Dogmatică, Spiritualitate şi Liturghie. Un prim element în această unică trilogie îl reprezintă publicarea în 1946-1947 a Cursului de Ascetică şi Mistică Ortodoxă, văzut ca o încercare de „mistică teologică” ca o „teologie a vieţii spirituale” menită să „umple golul dintre Dogmatică şi Morală”, oferind încoronarea şi concretizarea lor practică.4 Cel de al doilea element în trilogia

1 Mitropolitul Antonie Plămădeală, În loc de introducere: „Generaţia Stăniloae”, în: Pr. Prof Dr. Mircea Păcurariu, Diac. Assist. Ioan I. Ică jr. (eds.), Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. XI-XXI.2 Privind aspectele definitorii ale operei Părintelui Dumitru Stăniloae, a se vedea: Ioan I. Ică jr., De ce „Persoană şi comuniune?” – Cuvânt prevenitor la un „Festschrift” întârziat, în: Pr. Prof Dr. Mircea Păcurariu, Diac. Assist. Ioan I. Ică jr. (eds.), Persoană şi comuniune…., p. XXIV-XXVII.3 Kallistos Ware, Eastern Orthodox Theology, în The Oxford Companion to Christian Tought, Oxford, 2000, p.185.4 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Bucureşti, 1992, p. 5-7. Lucrarea reprezintă o reeditare a Cursului de ascetică şi mistică din 1946-47 care cunoscut în 1981 o altă reeditare sub titlul generic de Spiritualitatea Ortodoxă, ca al treilea volum al cursului de Teologie morală ortodoxă.

1

teologică a Părintelui Stăniloae îl reprezintă publicarea celor trei volume ale Dogmaticii sale 5 în care marele teolog şi-a propus programatic să părăsească „metoda scolastică a tratării dogmelor ca propoziţii abstracte, de interes pur teologic” dorind „să descopere semnificaţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice şi să evidenţieze adevărul lor în corespondenţă cu trebuinţele adânci ale sufletului care îşi caută mântuirea.”6 Cu lucrarea Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, publicată în 1986, Părintele Stăniloae a vrut, potrivit cuvintelor sale, să îşi încoroneze opera cu ultimul element al tripticului său teologic7, contopind într-un unic şi personal discurs teologic doctrina, spiritualitatea şi experienţa liturgică.8

Viziunea sa complexă şi integrală asupra Sfintei Liturghii cuprinde toate aspectele vieţii Bisericii şi constituie obiectul studiului de faţă care îşi propune o re-lectură şi o sistematizare evaluativă a principalelor teme legate de importanţa Sinaxei euharistice în viaţa Bisericii aşa cum apare în opera Părintelui Dumitru Stăniloae. Îndemnul programatic de evaluare a scrierilor acestui mare teolog, lansat în 1993 de Ahid Prof. dr. Ioan I. Ică jr. în prefaţa volumului omagial, dedicat celui care cu puţin timp înainte trecuse la cele veşnice, este şi astăzi actual, căci încă şi în momentul de faţă lipseşte în teologia românească o „recepţie autentică, temeinică, sistematică… a activităţii şi operei Părintelui Stăniloae, operă, care, şi astăzi ca şi acum 20 de ani este „mai mult invocată decât citită şi analizată efectiv”, după cum remarca părintele Ioan Ică jr. în prefaţa sa. 9

Incontestabil, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae privind Sfânta Liturghie sunt o bogăţie profundă care aşteaptă încă să fie descoperită, sistematizată şi evaluată, însă un astfel de demers este şi el unul anevoios datorită complexităţii, polivalenţei şi profunzimii temelor abordate. În acest sens, o încercare de evaluare preliminară a preocupărilor de teologie liturgică ale Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie să plece de la premisa că acest mare teolog nu a fost un liturgist în înţelesul clasic al cuvântului, ci un teolog complex şi profund care a reuşit să vadă şi să experieze ca fapt duhovnicesc unitatea dintre dogmă şi spiritualitate în viaţa cultică a Bisericii. Viziunea sa asupra Liturghiei este una fascinantă şi completă prin profunzimea ei: celebrarea euharistică este în concepţia Părintelui Dumitru Stăniloae doar aspectul văzut al Liturghiei veşnice a iubirii Sfintei Treimi, care are ca Altar, ca Jertfă şi ca Arhiereu pe Iisus Hristos, Mielul Cel înjunghiat aflat în stare de jertfă continuă, Care S-a întrupat, a murit şi a înviat şi a trimis Duhul Său cel Sfânt în Biserică pentru a iradia şi a umple pe cei care I se deschid lui prin credinţă de dinamismul dăruirii Sale Tatălui. Prin acest dinamism al iubirii jertfitoare El vrea să le adune pe toate în Sine şi să le ofere Tatălui pătrunse de ascultarea iubirea Sa jertfelnică. Fiind legaţi de trup în această lume, credincioşii pot participa la această aducere veşnică a lui Hristos Tatălui cu jertfa lor alipită de cea a Mielului ceresc prin intermediul ritualului văzut al Sfintei Liturghii, prin care Hristos coboară şi se obiectivează şi se oferă cu Trupul şi Sângele său jertfit pentru a-i aduce astfel Tatălui în stare de jertfă curată pe toţi cei care cred în El. Dinamismul iubirii Sale altruiste de care se împărtăşesc credincioşii prin Sfintele Taine îşi primeşte eficienţa doar în extinderea şi punerea în lucrare a acestei iubiri jertfelnice spre semeni, prin viaţa de asceză şi înfrânare roditoare în fapte bune şi milostenie. Astfel toată viaţa omului devine un schimb de

5 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, pentru Institutele teologice, 3 volume, Bucureşti, 1978, 504+380+466p.6 Idem, Teologia Dogmatică…, vol. 1, p. 5.7 Jürgen Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae, Sibiu, 2006, p. 336.8 Karl Christian Felmy, Die orthodoxe Theologie der Gegenwart. Eine Einführung, Darmstadt, 1990, p. 6. A se vedea traducerea românească de Pr. Prof. Ioan Ică: Karl Chr. Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Sibiu, 1999.9 Ioan I. Ică jr., De ce „Persoană şi comuniune?”…., p. XXIV.

2

daruri între om şi Dumnezeu: Creatorul şi Ziditorul a toate I se dăruieşte omului cu toată iubirea Sa jertfelnică prin Iisus Hristos cel răstignit şi înviat pentru ca şi el să se dăruiască împreună cu Hristos Tatălui şi să extindă acest dialog al dragostei spre semenii săi.

Definiţiile pe care le dă Părintele Stăniloae Sfintei Liturghii ilustrează această viziune profundă, completă şi complexă asupra realităţii vieţii veşnice prezente în lumea aceasta prin intermediul cultului Bisericii. Astfel, Sinaxa euharistică este definită ca: „Împărăţia Sfintei Treimi, casa intimă dumnezeiască care îi cuprinde pe toţi”10 „mişcarea comunităţii în duhul de jertfă al lui Hristos şi înaintarea ei în împărăţia iubirii Sfintei Treimi”11, „urcuşul creaţiei spre desăvârşirea ei şi spre proslăvirea Sfintei Treimi prin jertfa Fiului lui Dumnezeu făcut om şi prin împărtăşirea de ea”12, „slujba înfăptuitoare a unirii şi a comuniunii între noi şi Dumnezeu”13….în care este prezentă Sfânta Treime „ca structură şi izvor suprem al dragostei care stă la temelia întrupării Fiului lui Dumnezeu, a jertfei şi a învierii Lui pentru împăcarea cu Tatăl, pentru mântuirea, înfierea şi învierea noastră..”14 „acţiunea de împreună jertfire a noastră cu Hristos sau unirea comunităţii cu Hristos în stare de jertfă pentru a se aduce şi ea împreună cu El jertfă Tatălui, ca să se realizeze împărăţia Sfintei Treimi în toate…”15

Pornind de la aceste definiţii sintetice ale Sfintei Liturghii în cele ce urmează vor prezentate, analizate şi sistematizate principalele teme care alcătuiesc pilonii de baza ai acestei viziuni profunde şi complexe asupra Sinaxei euharistice.

1. Sfânta Treime, Structura supremei iubiri şi Liturghia iubirii desăvârşite

Termenul grec λειτουργία înseamnă slujire comună a poporului, şi este compus din două substantive şi anume, din: ἔργον, care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire, şi din: λήϊτος, care provine de la ληός sau în dialect atic λαός, şi care defineşte orice slujire publică. Verbul λειτουργεῖν înseamnă a săvârşi ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acţiune, o lucrare îndeplinită în folosul poporului.16 Cu acest sens este folosit des termenul atât în Vechiul cât şi în Noul Testament17 dar prin analogie cu înţelesul pe care îl avea acest substantiv în lumea antică, termenul de „Liturghie” a ajuns să definească în creştinismul primar în mod generic toate actele cultice prin care se exprima atât mulţumirea sau recunoştinţa poporului credincios adusă lui

10 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 37511 Ibidem, p. 5.12 Ibidem, p. 299.13 Ibidem, p. 327.14 Ibidem, p. 257.15 Ibidem, p. 137.16 Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, p. 140.17 În Septuaginta verbul „λειτουργεῖν” este folosit de 42 de ori şi se referă exclusiv la slujba cultică adusă lui Dumnezeu. Regele Iosia le spune leviţilor: „Voi trebuie acum să slujiţi (λειτουργεῖν) Domnului Dumnezeului vostru şi poporului Său, Israel” II Cronici 35, 3. Cu acest înţeles de slujire adusă lui Dumnezeu este folosit acest verb şi în Noul Testament: Luca 1, 8-10, Fapte 13,2, Evrei 9, 21. Termenul λειτουργία apare în epistolele pauline referitor la slujirea arhierească a Mântuitorului, precum în Evrei 8,2 ; 5, 1,4. A se vedea: Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat.., p. 140.

3

Dumnezeu dar şi lucrare sfinţitoare a lui Dumnezeu pentru popor.18 Cu timpul însă acest termen a ajuns să definească în chip exclusiv săvârşirea Jertfei euharistice.19

Ca teolog al Sfintei Treimii, cum a fost adesea numit, Părintele Stăniloae a înţeles termenul de λειτουργία şi în sens mai larg şi mai profund ca definind comuniunea de iubire veşnică dintre Persoanele Sfintei Treimi, de care sunt chemate să se împărtăşească prin har toate fiinţele create, comuniune dăruită primilor oameni în rai şi accesibilă acum tuturor creştinilor prin Jertfa şi Învierea Mântuitorului şi prin venirea şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică.20

Iubirea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi ca şi comuniune perfectă între trei Euri Care îşi sunt interioare reciproc, este o iubire care ţine fiinţial de Dumnezeu cum fiinţială este şi manifestarea ei, ceea ce înseamnă că „Dumnezeu este din veci un act comun de iubire pe măsura caracterului Său absolut şi a subiectivităţii Sale pure. În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc, ci se şi afirmă, se pun în existenţă prin dăruire reciprocă. Iubirea divină este atoteficentă…Punându-Se reciproc în existenţă prin iubirea perfectă, actele prin care se săvârşeşte aceasta sunt acte din veci şi au un caracter de acte cu totul personale, deşi sunt acte în care persoanele divine sunt împreună active..”21

Iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi este o iubire perfectă care se bazează pe dăruirea deplină a unui Eu dumnezeiesc altui Eu, dăruire în care Eul nu oferă ceva din Sine sau din bunurile Sale, ci se oferă cu totul pe Sine. Corelarea aceasta dintre dăruire şi primire în Sfânta Treime prin care se realizează cuprinderea reciprocă a Eurilor dumnezeieşti este comuniunea desăvârşită, unitatea superlativă. În această iubire deplin altruistă Persoanele divine nu se dăruiesc şi nu se acceptă numai reciproc, ci se şi afirmă reciproc şi personal, se pun în existenţă prin dăruire şi primire, într-o perpetuă Liturghie veşnică.22

Meritul mare al părintelui Stăniloae este acela de a fi subliniat faptul că doar într-o Treimea de Persoane dumnezeieşti poate exista comuniune de iubire deplină pentru că nici unul din cele trei Subiecte divine nu vede nimic ca obiect în Persoana celorlalte şi nici în Sine, căci le trăieşte în Sine ca Subiecte pure.23 Ele sunt trei conştiinţe subiective perfect interioare, iar iubirea divină şi fericirea lui Dumnezeu constă în faptul că „în Sfânta Treime fiecare Eu care e totul cuprinde celelalte Eu-uri care sunt şi Ele totul, Fiecare fiind totul în această reciprocă cuprindere.” 24

Comuniunea deplină nu poate exista decât între Persoanele care sunt şi se fac transparente ca subiecte pure şi care Se dăruiesc reciproc, iar desăvârşirea iubirii dumnezeieşti şi caracterul ei unic face ca în Sfânta Treime să nu fie posibil ca un Eu să se afirme în faţa celuilalt Eu, ci fiecare Persoană divină să Se vadă numai în relaţie cu celelalte două Persoane, pentru că nici una din Ele nu doreşte să îşi descopere Eul Său, şi nici două câte două Eul lor, ci ele pun în faţă întotdeauna pe Cel de al Treilea. Astfel, „caracterul ipostasului Sfântului Duh este de a iubi stergându-Se, aşa cum Tatăl iubeşte, uitându-Se, pe Fiul în Care a pus toată bucuria Sa, şi cum Fiul este iubit pentru că se dezbracă de Eul Său ca Tatăl să se manifeste şi Duhul să strălucească..”25

18 Gregory Dix, The Shape of Liturgy, Londra, 1945, p. IX; IPS Dr. Daniel Ciobotea, Liturghie Euharistică şi Filantropie creştină - necesitatea unităţii dintre ele, Candela Moldovei an XII (2003), nr. 10, p. 4.19 Robert Taft (ed.), Liturgy, în: The Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford, 1991, p. 1240-1241.20 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, Bucureşti, 1978, p. 221. A se vedea şi: René Bornert, Les commentaires byzantins de la divine Liturgie du VII-e siècle, Paris 1966, p. 36.21 Idem, Sfânta Treime, Structura supremei iubiri, Studii Teologice 5-6 (1970), p. 336.22 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, p. 296.23 Ibidem, p. 300.24 Idem, Sfânta Treime…p. 342.25 E. Kovalevsky, Sainte Trinité, în Cahiers de Saint Irénée 44 (1964), p. 3.

4

Astfel pentru părintele Stăniloae, Sfânta Treime „este culminaţia smereniei şi a jertfei iubirii”, căci „Ea reprezintă mortificarea continuă a fiecărui Eu, a cărui afirmare face imposibilă unitatea desăvârşită a iubirii, dând naştere individualismului” 26, iar înţelegerea şi experierea iubirii ei impun efort ascetic, căci „păcatul individualismului ne împiedecă să înţelegem deplin Sfânta Treime, ca desăvârşită identificare a eurilor, fără pierderea de fapt a lor.”27

Iubirea Sfintei Treimi este iubirea care exclude orice formă de afirmare egocentrică pentru că prin existenţa Celui de al treilea Eu dumnezeiesc, celelalte două Euri pot deveni unul nu numai prin reciprocitatea iubirii dintre ei, ci şi prin uitarea de amândoi în faţa Celui de al treilea. 28

Numai prin Cel de al treilea, iubirea celor doi se dovedeşte generoasă, capabilă să se întindă la subiecte în afara lor şi numai existenţa Celui de al treilea în Dumnezeu explică crearea unei lumi numeroase de euri şi ridicarea lor la nivelul de parteneri ai lui Dumnezeu.29

Numai prin Sfântul Duh se răspândeşte iubirea altruistă dumnezeiască şi spre alte făpturi. În acest sens, remarcă părintele Dumitru Stăniloae, „numele Duhului Sfânt este asociat atât de mult cu iubirea, întrucât el e semnul iubirii depline în Dumnezeu. Numai al treilea implică eliberarea deplină a iubirii, de egoism. Prin Duhul Sfânt iubirea Treimii se dovedeşte cu adevărat sfântă. …Duhul Sfânt reprezintă putinţa întinderii iubirii dintre Tatăl şi Fiul la alte subiecte şi, în acelaşi timp, dreptul unui al treilea la dialogul iubitor al celor doi, drept cu care El învesteşte subiectele create.”30

Astfel, din această şi pentru această iubire infinită care poartă amprenta renunţării la Sine, Dumnezeu a creat lumea şi toate făpturile raţionale, dorind să extindă comuniunea de iubire dintre Persoanele divine şi la toate creaturile conştiente şi care pot răspunde acestei iubirii cu dragostea lor.

Iubirea jertfelnică, altruistă, generoasă şi dezinteresată a Sfintei Treimi, pe care Ea a dorit să o sădească şi să o comunice tuturor fiinţelor raţionale create este pentru părintele Dumitru Stăniloae principiul, temeiul şi scopul întregii iconomii a mântuirii. „Mântuirea şi îndumnezeirea ca operă de ridicare a oamenilor care cred în comuniunea intimă cu Dumnezeu, spune marele teolog, nu e decât extinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele divine la creaturile conştiente…Numai existând un Dumnezeu întreit, Una din Persoanele dumnezeieşti, şi anume Cea Care se află într-o relaţie de Fiu faţă de Alta şi poate rămâne în această relaţie afectuoasă de Fiu şi ca om, Se întrupează, punând pe toţi fraţii Săi întru umanitate în această relaţie de fii faţă de Tatăl ceresc, sau pe Tatăl în relaţie de Părinte cu toţi oamenii.”31

Creat după chipul lui Dumnezeu şi menit de a se desăvârşi ca fiu al lui Dumnezeu după har prin gustarea din veşnica iubire jertfelnică a Sfintei Treimi, omul a primit dintru început misiunea de a uni în jurul său întreg cosmosul şi a-l aduce ca dar lui Dumnezeu înapoi, devenind un mediator între creat şi necreat, între inteligibil şi sensibil, între cer şi pământ, între paradis şi lumea aceasta şi între bărbat şi femeie. 32

26 Pr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime…, p. 343.27 Ibidem.28 Ibidem, p. 346.29 Ibidem.30 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol 1., p. 309.31 Ibidem, p. 286.32 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie 1, 20, 22, 42, 49, Filocalia vol III, p. 16-20; p. 59-62; p. 69-76; p. 146-149; p. 179-195.

5

Căderea în păcat a adus însă o deturnare a omului de la această misiune sintetizatoare şi privarea lui de Liturghia cerească, de comuniunea cu Sfânta Treime. Reintrarea în bucuria acestei comuniuni s-a făcut prin Întrupare şi prin Jertfa şi Învierea lui Iisus Hristos, care a adus pe pământ toate bogăţiile cereşti, tot adevărul dumnezeiesc, toată fericirea raiului pierdută prin neascultare.33 Doar o Jertfă a putut readuce pe om în comuniunea de iubire a Sfintei Treimi şi de aceea Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul al omului şi murind pe Cruce, El a devenit Arhiereul veşnic, Ofranda perpetuă, Altarul suprem şi nepieritor, intrând intrat în Cortul Ceresc, „dincolo de catapeteasmă” (Evrei 6,20) aducându-Se pe Sine Tatălui ca Jertfă curată binemirositoare şi rămânând acolo pentru totdeauna în stare de jertfă curată, săvârşind o Liturghie neîncetată.

Starea aceasta de jertfă continuă e considerată de către Părintele Stăniloae a fi fundamentul ceresc al Sfintei Liturghii săvârşite sub forme sensibile în cultul Bisericii, „căci toată Liturghia celebrată în Biserică este o jertfă a lui Hristos şi a noastră din puterea Jertfei lui, spune marele teolog, o jertfă care culminează în Euharistie, care este dăruirea de Sine a lui Hristos Tatălui şi nouă, dar care nu se realizează fără rugăciunea noastră, hrănită la rândul ei din Jertfa cerească a lui Hristos.”34

Întreaga operă a părintelui Dumitru Stăniloae are ca laitmotiv central iubirea jertfelnică a Sfintei Treimi descoperită omului şi făcută lui accesibilă prin starea de jertfă veşnică a Mântuitorului Iisus Hristos, care este aspectul esenţial al vieţii sacramentale a Bisericii şi de a cărui înţelegere depinde şi receptarea şi experierea ritualului liturgic ca fiind „jertfa lui Hristos cea pentru noi şi participarea noastră la ea”, după expresia Părintelui Dumitru Stăniloae.35

Premisa fundamentală de la care marele teolog ardelean pleacă în încercarea de înţelegere şi experiere a profunzimii Sfintei Liturghii este aceea că „noi nu putem să ne aducem jertfă Tatălui în afara lui Hristos, Arhiereul şi Jertfa –izvor, dar nici Hristos nu se oferă în continuare jertfă separat de noi şi nu s-a aşezat în stare de jertfă decât pentru noi.”36

Pornind de la traducerea operelor Sfântului Chiril al Alexandriei şi aprofunzând hristologia acestui mare sfânt, Părintele Dumitru Stăniloae accentuează în aproape toate scrierile sale importanţa „pozitivă a jertfei, a stării de jertfă a Mântuitorului, fără de care nu poate omul intra la Dumnezeu, dat fiind că ea e contrariul egoismului. Dar numai jertfa curată de orice egoism ne dă puterea să intrăm la Dumnezeu, iar o astfel de jertfă n-a putut aduce decât Fiul lui Dumnezeu făcut om. Şi numai în unire cu El ne putem aduce şi noi jertfă curată.”37

2. Intrarea în comuniunea de iubire a Sfintei Treimi prin Jertfa Mântuitorului

Profunzimea conceptului teologic de „stare de jertfă curată” atât de des folosit de părintele Stăniloae necesită o analiză detaliată şi de aceea în cele ce urmează vor fi luate în discuţie o serie de teme teologice ce sunt cuprinse în acest concept, şi anume: necesitatea jertfei pentru

33 Sfântul Grigorie Teologul, Omilia 44, PG 36, 612B şi Cuvânt la Arătarea Domnului 13, PG 36, 325AD.34 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Jertfa lui Hristos şi spiritualizarea noastră prin împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, Ortodoxia 1 (1983), p. 108.35 Idem, Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină, Studii Teologice 1-2 (1965), p. 3.36 Ibidem.37 Idem, Introducere la Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, (=Părinţi şi scriitori bisericeşti 38), Bucureşti, 1991, p. 9.

6

împăcarea omului cu Dumnezeu, obiectul jertfei, actul propriu zis al jertfei, persoana care se jertfeşte, dinamismul stării de jertfă îndreptat atât spre Dumnezeu cât şi spre firea omenească şi spre semeni, gustarea din starea de jertfă a umanităţii lui Histos în Sinaxa euharistică şi împroprierea şi împreuna jertfire a omului cu Hristos în Liturghia după Liturghie prin viaţa de asceză şi pază a sfintelor porunci.

2.1 Materia ofrandei: necesitatea unei Jertfe vii, curate şi fără prihană pentru a intra la Tatăl.

Ideea de jertfă este un element esenţial al oricărei religii şi ea a fost văzută ca fiind efortul omului de a intra în comuniune cu Dumnezeu, actul de dăruire al omului ca răspuns la darul făcut lui de Ziditorul a toate, calea de comuniune cu Dumnezeu prin dar, dar şi expierea şi ştergerea păcatului şi împăcarea omului cu Creatorul său. 38

În Vechiul Testament credincioşii ofereau lui Dumnezeu animale, roadele pământului şi rodul muncii lor, aducându-I ca jertfă darul dumnezeiesc care a rodit în ofranda lor. Aceste daruri nu erau nişte simple substitute expiatorii ale celor care aduceau darurile, ci ele erau semnul văzut ale unei autodăruiri şi autojertfiri, care era însă nedesăvărşită şi incompletă, căci nu se putea depăşi prin ele complet egoismul.39

Ofranda desăvârşită avea însă să fie adusă de Hristos, în care jertfa lui ca dar deplin s-a identificat cu însăşi Persoana lui. Ofranda adusă e El, spune părintele Dumitru Stăniloae, „este o persoană umană de o valoare infinită deoarece această persoană este în acelaşi timp şi o Persoană divină”40 iar doar jertfa Lui este bineprimită Tatălui pentru că este sfântă, curată, fără prihană şi fără păcat.

Hristos este Jertfa adevărată, singura prin care omul putea din nou să ajungă la largul comuniunii de iubire a Sfintei Treimi. El a intrat în Sfânta Sfintelor de sus nu cu o jertfă separată de Sine, nu cu sânge de tauri şi de vitei, ci cu Însuşi scump sângele Său, care e mult mai de preţ decât orice ofrandă adusă vreodată de un om. Animalul nu-şi trăieşte conştient durerea sângelui vărsat, cum o trăieşte Fiul Său făcut om. „Nu sângele în sine a putut spăla păcatele oamenilor, ci ceea ce a trăit Hristos vărsându-şi sângele, spune părintele Dumitru Stăniloae, aceasta pricinuieşte marea milă a Tatălui. Îi pricinuieşte şi iubirea pentru Fiul Său, Care făcut om se dăruieşte Tatălui până la vărsarea sângelui Său pentru noi şi în locul nostru. Prin aceasta trebuie să înţelegem marea preţuire ce a dat-o Tatăl Fiului Care primeşte moartea pe cruce pentru a câştiga mila Lui pentru oameni. Dacă chiar omul obişnuit trăieşte şi în sângele Său sentimentul durerii jertfelnice când şi-l dă pentru alţii, cu atât mai mult trăieşte Hristos acest sentiment în mod permanent.”41

Părintele Dumitru Stăniloae insistă mult asupra faptului că Materia jertfei aduse pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor este Ofranda veşnic vie, pe care focul morţii nu a putut-o arde şi distruge, ci a sfinţit-o şi a făcut-o bineprimită întru miros de bună mireasmă înaintea Tatălui. Jertfa Sa este unică şi de o eficienţă maximă, pentru că Hristos S-a predat pe Sine şi ca om total lui Dumnezeu, aducând nu nişte daruri impersonale, sau pe alţii (ca în păgânism), ci pe Sine însuşi oferindu-Se pentru alţii, fiind astfel şi Preotul suprem sau Arhiereul prin excelenţă, care a putut pune în simţirea Sa de solidaritate cu oamenii, fraţii Săi, imensitatea iubirii dumnezeieşti, 38 Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Bucureşti, 1973, p.11.39 Pr. Dumitru Stăniloae, Legătura dintre Euharistie…,p. 4.40 Ibidem, p. 9.41 Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, (=Părinţi şi scriitori bisericeşti 38), Bucureşti, 1991, nota 338, p. 309

7

murind astfel pentru a se sfinţi pe Sine şi a-i duce pe toţi ce cred în El la Tatăl.42 „A te preda pe tine însuţi lui Dumnezeu e nesfârşit mai mult decât a preda ceva din ale tale, remarcă acelaşi mare teolog în unul din comentariile făcute lucrării Închinare în Duh şi Adevăr a Sfântului Chiril al Alexandriei. În a jertfi ceva din ale tale, te păstrezi pe tine printr-o grijă egoistă prea puţin micşorată. Doar numai Hristos S-a adus pe Sine o astfel de jertfă desăvârşită. Doar alipindu-ne de El, care S-a adus o astfel de jertfă, ne putem aduce şi noi o jertfă vie pe noi înşine, renunţând la falsele plăceri ale patimilor egoiste. E un fel altă omorâre a egoismului, sau a noastră proprie, nemaitrăind pentru noi, ci pentru Dumnezeu, împlinind voia Lui care ne sfinţeşte.”43

Hristos aduce o jertfă vie, o jertfă plină de viaţă pentru că ea nu este „ceva” adus în sens de valoare de schimb, ci este „Cineva”, Care este preţ şi jertfă în El însuşi şi are valoare supremă în Sine izvorând buna mireasma de jertfă, care îi penetrează şi îi antrenează spre stare de jertfă pe toţi cei ce se alipesc de El: „Arderile de tot dintre animale, spune Sfântul Chiril al Alexandriei, se ardeau întregi de focul sfânt şi nestins, nescoţându-se nimic, ci fiecare părticică şi mădular urcând la Dumnezeu întru miros de bună mireasmă. Iar cele junghiate pentru jertfă de mântuire primeau o sfinţire parţială…Se cuvenea deci numai lui Hristos să se aducă ardere de tot. Căci este cu adevărat întreg sfânt, întreg binemirositor şi sfinţit. Iar nouă ne e propriu a nu avea o sfinţenie deplină şi o curăţie în toate privinţele, fiindu-ne proprie şi o oarecare întinare din pricina păcatului..”44

Numai o astfel de jertfă neşovăitoare şi curată putea fi primită de Dumnezeu, însă şi actul aducerii ei trebuie să fie deplin şi atotcurat.

2.2. Actul jertfirii lui Hristos şi intrarea umanităţii Sale în starea de jertfă

Aducerea oricărei jertfe implică în sine ideea de moarte şi cea de sfinţire.45 În Vechiul Testament aducerea animalelor, a roadelor pământului, a obiectelor dar şi a oamenilor era o afierosire lui Dumnezeu, o scoatere a lor din uzul comun, o moarte şi distrugere pentru lumea aceasta şi o consacrare şi o sfinţire odată cu aducerea lor lui Dumnezeu. Simbolic, prin aducerea oricărei jertfe, se indica faptul că prin ea se dorea trecerea de la o viaţă materială la una spirituală, de la o viaţă veche a păcatului la una nouă a comuniunii cu Dumnezeu care aducea şi sfinţirea. Propriu zis se indica faptul că sfinţenia, ce vine din relaţia în care intră darul oferit cu Dumnezeu, e posibilă abia după moartea unui mod inferior de a fi. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei numeşte obiectul oferit lui Dumnezeu când victimă (θῦμα) când obiect sacru (ἱερεῖον) , iar actul de aducere când jertfire (θύειν), când sfinţire (ἱερουργεῖν): „Ca într-o icoană, prin victime ne sfinţim sufletele noastre lui Dumnezeu, mutându-ne la o viaţa sfântă şi fără pată.”46 42 Ibidem, nota 126, p. 107.43 Ibidem, nota 458, p. 400.44 Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione et cultu in spiritu et veritate, PG 68, Paris: Migne, 1857-1866, col. 709B: “Τὰ μὲν γὰρ ὁλοκαυτώματα τῶν ζώων ὅλα δι’ ὅλων, ἱερῷ καὶ ἀσβέστῳ κατεφλέγετο πυρὶ, οὐδενὸς τὸ σύμπαν ἐξῃρημένου, ἀλλ’ οἱονεί πως παντὸς μορίου καὶ μέλους εἰς ὀσμὴν εὐωδίας ἀναβαίνοντος τῷ. θεῷ…Πρέπει δὴ οὖν τὸ ὁλοκαυτοῦσθαι Χριστῷ·καὶ γάρ ἐστιν ἀληθῶς ὅλος ἅγιος, εὐώδης ἅπας καὶ ἱερός. Ἡμῖν δὲ οἰκεῖον, τὸ οὐκ εἰσάπαν ἅγιον, καὶ οὐχ ὁλοκλήρως ἱερὸν, οἷς ἔνεστί τι καὶ μολυσμοῦ διὰ τὴν ἐν ἡμῖν ἁμαρτίαν.” A se vedea şi: Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, cartea a X-a, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, (=Părinţi şi scriitori bisericeşti 38), Bucureşti, 1991, p. 362.45 Pr. Dumitru Stăniloae, Legătura dintre Euharistie…, p.4.46 Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione …, PG 68, col 769B: „Οἱονεὶ γάρ πως ἐν εἰκόνι τοῖς θύμασι τὰς ἑαυτῶν ἱερουργοῦμεν ψυχὰς, καὶ Θεῷ προσάγομεν, ἀποθνήσκοντες μὲν τῷ κόσμῳ, καὶ τῷ φρονεῖν τὰ σαρκὸς, καὶ

8

Jertfele Vechiului Legământ au fost însă doar antetipuri şi simboluri pentru jertfa adevărată a lui Hristos. Prin ele omul nu putea depăşi cu totul modul inferior, egoist de a fi iar aducerile de ofrande lui Dumnezeu exprimau mai degrabă dorinţa unei răscumpărări a credincioşilor de datoria unei jertfiri înţeleasă ca moarte, ca predare totală lui Dumnezeu.

Vrând să dea omului posibilitatea aducerii unei jertfe curate şi a intrării la Tatăl, Mântuitorul Iisus Hristos se întrupează, îşi asumă firea umană în ipostasul Său şi dintru început îi imprimă o stare de totală disponibilitate faţă de Dumnezeu care va sfârşi în moarte ca semn suprem al negrăitei Sale ascultări. Numai în El umanul a putut muri din ascultare şi din iubire şi din încredere că Dumnezeu îl va învia, trezind astfel şi mişcând iubirea Tatălui.

Totala renunţare la Sine, şi desăvârşita predare a Sa ca om lui Dumnezeu trăită pe parcursul întregii Sale vieţi pământeşti a culminat în moartea pe cruce, ca semnul văzut al dorinţei Sale de menţinere şi definitivare în umanitatea asumată a voinţei de a fi total dăruit şi după umanitate lui Dumnezeu Tatăl şi de a fi veşnic în comuniune cu cei care Îi urmează Lui prin iubire jertfelnică.47

Hristos, Omul cel nou, a trăit răstignirea Sa ca pe o expresie văzută a sincerităţii morţii Sale faţă de egoism, ca pe momentul ei culminant, ca pe forma ei desăvârşită. „Lui Hristos, spune Părintele Dumitru Stăniloae I se cuvenea să facă şi această probă deplină a sincerităţii şi să accepte forma desăvârşită a jertfei. Şi împrejurările I-au impus să facă această probă.”48

Actul jertfirii Sale este veşnic şi are eficienţă mântuitoare. Mântuitorul a intrat la Tatăl cu scumpul său Sânge şi rămâne acolo în stare de jertfă neîncetată, dobândind o veşnică răscumpărare spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9,12). Părintele Dumitru Stăniloae vede în această scriere paulină afirmată cu claritate permanenţa şi unicitatea veşnică a jertfei lui Hristos, şi comentând versetele 12-14 din capitolul 10: „Iar acesta o singură jertfă aducând pentru păcate pururea (εἰς τὸ διηνεκές) a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu…Căci cu o jertfă a desăvârşit pururea (εἰς τὸ διηνεκές) pe cei ce se sfinţesc” marele teolog ardelean ţine să remarce faptul că expresia εἰς τὸ διηνεκές „nu înseamnă numai că jertfa lui Hristos adusă pe Golgota e atât de valoroasă că pentru ea vor fi iertaţi toţi care vor păcătui sa vor fi sfinţiţi toţi cei care vor crede în valoarea ei, ci că din ea izvorăşte o putere care poate sfinţi şi deci ierta pe cei ce or primesc. Expresia εἰς τὸ διηνεκές arată o continuitate de eficienţă, de putere iradiantă, nu de simplă echivalenţă juridică cu toate păcatele viitoare.”49

Fiul lui Dumnezeu este predat Tatălui din iubire din veşnicie, şi iubirea aceasta ca neîncetată oferire de Sine s-a arătat ca jertfă sângeroasă din cauza condiţiilor pe care omul le-a creat prin căderea în păcat. Prin moartea pe cruce Mântuitorul se dăruieşte şi ca Om Tatălui în mod desăvârşit şi prin aceasta imprimă firii Sale umane elanul dăruirii de sine lui Dumnezeu. Starea aceasta de jertfă permanentă a umanităţii lui Hristos nu mai este legată acum de moarte în Persoana Sa veşnic vie, ci ea este o stare de înviere şi de sfinţenie a vieţii celei noi îndumnezeite, izvorul şi sursa „pentru toate gradele stării de jertfă a credincioşilor, care trebuie să includă atât moartea faţă de egoism, cât şi sfinţenia unei vieţi noi, de înviere.”50

παθῶν νέκρωσιν ὑπομένοντες, μόνον δὲ οὐχὶ συσταυρούμενοι τῷ Χριστῷ, ἵνα πρὸς ἁγίαν καὶ ἀμώμητον μεταχωροῦντες ζωὴν, κατὰ τὸ αὐτῷ δοκοῦν πολιτευώμεθα.” Trad. rom., p. 405.47 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin împărtăşire de ea în Sfânta Liturghie, Ortodoxia 1 (1983), p. 10648 Idem, Legătura dintre Euharistie…, p.11.49 Idem, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, Ortodoxia 2 (1979), p.218.50 Idem, Legătura între Euharistie.., p.11.

9

„Cel ce nu se dăruieşte total şi pentru totdeauna, nu se dăruieşte în mod desăvârşit, spune Părintele Dumitru Stăniloae, căci numai în această permanenţă se arată desăvârşirea jertfei lui Hristos şi puterea de a desăvârşi pe alţii”51 Numai prin Iisus Hristos a fost posibil ca omul să intre la Tatăl în stare de jertfă curată, şi să rămână pentru totdeauna aşa, pentru că doar prin El e dată veşnica putere de depăşire a oricărui egoism uman. 52

2.3 Persoana care aduce jertfa: Hristos, Arhiereul cel veşnic, Jertfa neîncetată şi Altarul cel mai presus de ceruri

Un alt element definitoriu al unicităţii jertfei aduse de Hristos este Persoana Sa, Care aduce ofranda oferindu-Se pe Sine şi ca om Tatălui. Mântuitorul este Arhiereul Cel Care aduce nu nişte daruri impersonale, sau pe alţii (ca în păgânism), ci Care se aduce pe Sine Însuşi lui Dumnezeu pentru alţii, fiind astfel şi preot, şi jertfă şi altar în acelaşi timp.

Părintele Dumitru Stăniloae ţine să precizeze că unicitatea şi sublimitatea arhieriei lui Hristos e dată de această aducere a Sa continuă Tatălui însă mai ales de faptul că jertfa Sa este una personală, este o jertfă profundă şi tainică, plină de iubire jertfelnică şi de sensibilitate plină de delicateţe. Mântuitorul nu a voit să aducă Tatălui ceva lipsit de viaţă şi de simţire, ci S-a adus întreg pe Sine cu toată sensibilitatea Sa şi de Fiu al Omului, netocită de păcat, prin care a putut trăi păcatul omului ca al Său, primind astfel cu toată inima moartea pentru el, cum nimeni nu ar putut face. „Prin aceasta a pornit din El un val de iubire, care îi face pe toţi să se unească cu El, Cel ce moare biruind moartea, spune Părintele Stăniloae. Căci Hristos primind moartea pentru noi dintr-o astfel de iubire, o înfrânge în Sine şi apoi în toţi cei alipiţi de Sine....Prin această iubire a Sa care e mai tare ca moartea El a depăşit grija de Sine pentru că în El nu a fost nici o umbră a egoismului ca păcat. În acceptarea total voluntară a morţii pentru alţii, e şi puterea de biruire a morţii. O biruieşte pentru că nu l-a invadat fără voia Lui, ci a primit-o în El de bunăvoie, moartea Lui fiind actul iubirii desăvârşite faţă de toţi oamenii.”53

Simţirea Sa curată şi delicateţea Sa plină de sensibilitate îi dă putinţa de a Se trăi în acelaşi timp ca jertfă desăvârşită, ca Arhiereu veşnic dar şi ca locul cel mai înalt în care se trăieşte jertfa, adică ca Altarul cel mai presus de ceruri, căci El nu putea înălţă jertfa Sa mai aproape de Tatăl ca în Sine Însuşi. El S-a trăit şi Se trăieşte în întregime ca jertfă, jertfitor şi locul cel mai înalt in care se aduce jertfa. A fost şi este Cel mai apropiat de Dumnezeu, şi este permanent în stare de jertfă dorind să iradieze şi în cei care i se deschid prin iubire dinamismul aducerii Sale Tatălui.54

În Hristos calitatea de Arhiereu şi cea de jertfă sunt de neseparat. El este însă şi altarul cel veşnic în faţa Tatălui, locul cel mai spiritual şi mai aproape de Dumnezeu şi de sfinţenia Lui. El este altarul nepieritor şi jertfa nepieritoare, care nu are trebuinţă să fie repetată. El este altarul prin excelenţă al întregii creaţii. El intră în Sfânta Sfintelor nu din timp în timp ci o singură dată [ἀφάπαξ] (Evrei 8,1) şi rămâne acolo pentru totdeauna săvârşind ca Arhiereul cel veşnic o Liturghie neîncetată.

El este Unicul Arhiereu, jertfa veşnică şi Altarul suprem, Care poate conduce la desăvârşire pe fraţii Săi după umanitate. Dar El nu intră la Tatăl oricum, ci aduce cea mai curată jertfă, adică pe 51 Idem, Jertfa lui Hristos…, p. 108.52 Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, (=Părinţi şi scriitori bisericeşti 38), Bucureşti, 1991, nota 567, p. 512. 53 Ibidem, nota 125, p.106. 54 Ibidem, nota 312, p. 292.

10

Sine. În acest sens, comentând aşezarea altarului de aur în faţă Celui ce este deasupra Heruvimilor, Sfântul Chril al Alexandriei afirmă: „pe cel care era întors de la Dumnezeu şi-L supărase din pricina neascultării şi a mulţimii de păcate, l-a aşezat Hristos iarăşi în faţa Tatălui aşa cum [este] în El Însuşi şi ca în Cel dintâi [ὡς ἐν ἑαυτῷ καὶ πρώτῳ]. Căci a intrat Înaintemergător pentru noi în cer, ca să se înfăţişeze acum feţei lui Dumnezeu pentru noi, cum scrie înţeleptul Pavel (Cor 9, 24). Cel Ce este pururi cu Tatăl Său, se spune că se înfăţişează acum, prezentând firea omenească aşa cum [este] în El Însuşi, [şi] ca în Cel dintâi [ὡς ἐν ἑαυτῷ γε καὶ πρώτῳ], în faţa Tatălui, cele ale noastre şi schimbând vechea întoarcere.”55 De asemenea, gestul aşezării în Sfânta Sfintelor a manei ţinută în năstrapa de aur este pentru marele sfânt alexandrin simbolul aşezării în Hristos a umanităţii în faţa Tatălui, „căci Hristos e nestricăcios şi rămâne pururi şi e atotcunoscut în tot timpul, spune Sfântul Chiril. Şi e înaintea Domnului, adică în ochii Tatălui. Căci, când s-a făcut Unul-Născut ca noi, atunci a şi intrat în Sfânta Sfintelor, prin cortul cel mare şi mai desăvârşit, adică în cer, ca să se arate acum, precum s-a scris, în faţa lui Dumnezeu pentru noi (Evrei 9, 24). Căci nu se înfăţişează pe Sine în faţa Tatălui, ci pe noi, aşa cum [suntem] întru Sine [ὡς ἐν ἑαυτῷ], care am căzut de la ochii Lui din cauza neascultării şi a păcatului care a stăpânit peste noi.”56 Şi aducerea snopului înaintea Domnului este pentru Sfântul Chiril un semn simbolic al aducerii lui Hristos în faţa Tatălui, căci, „după ce s-a sculat din morţi Emanuel, noul rod al firii noastre întru nestricăciune, s-a suit la cer, ca să se arate acum pentru noi feţei lui Dumnezeu şi Tatăl nu pe Sine Însuşi aducându-Se sub vederea Lui, căci e pururi împreună cu El şi nu e lipsit de Tatăl ca Dumnezeu, ci mai vârtos pe noi aducându-ne, aşa cum suntem întru El Însuşi [ὡς ἐν ἑαυτῷ] sub vederea Aceluia pe noi cei ce eram în afara feţei şi sub mânia Lui din cauza neascultării în Adam şi a păcatului ce stăpânea silnic asupra noastră. Aşadar în Hristos câştigăm putinţa de a veni în faţa lui Dumnezeu. Căci ne învredniceşte de acum de privirea Lui, ca unii ce suntem sfinţiţi.”57

Este remarcabil modul în care Sfântul Chiril vede unicitatea Arhieriei lui Hristos. Singurul om care s-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu ca Tată iubitor, a fost Fiul Lui. Nici un om nu se poate apropia aşa de mult de Dumnezeu, ca Fiul lui făcut om. El însă nu a făcut-o oricum, ci a intrat la Tatăl nu ca simplu om nici ca singur Dumnezeu, ci a adus umanitatea Sa jertfă Tatălui aşa cum este în Sine şi aşa cum era destinată să fie dintru început: total disponibilă dragostei dumnezeieşti, plină de curăţie, de delicateţe şi de compătimire jertfelnică pentru toţi semenii. Şi doar astfel, ὡς ἐν ἑαυτῷ καὶ πρώτῳ, cum este în El Însuşi, ca Începătură a unei noi umanităţi, 55 Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione et cultu in spiritu et veritate, PG 68, 620C-621A: Ἐν ἀποστροφῇ γὰρ ὄντα τὸν ἄνθρωπον, καὶ προσκεκρουκότα Θεῷ διὰ τὴν παράβασιν καὶ πολλὴν ἁμαρτίαν, ἔστησε πάλιν ἐν προσώπῳ τοῦ Πατρὸς ὡς ἐν ἑαυτῷ καὶ πρώτῳ Χριστός. «Πρόδρομος γὰρ ὑπὲρ ἡμῶν εἰσβέβηκεν εἰς τὸν οὐρανὸν, νῦν ἐμφανισθῆναι τῷ προσώπῳ τοῦ Θεοῦ ὑπὲρ ἡμῶν,» καθὰ γράφει Παῦλος ἡμῖν ὁ σοφός. Ὁ γὰρ ὑπάρχων ἀεὶ μετὰ τοῦ ἰδίου Πατρὸς, νῦν ἐμφανισθῆναι λέγεται ὡς ἐν ἑαυτῷ γε καὶ πρώτῳ παρατιθεὶς ἐν ὄψει τοῦ Πατρὸς τὰ ἀνθρώπινα, καὶ τὴν ἀρχαίαν ἐκείνην ἀποστροφὴν μεθιστάς. Trad. rom. cit, p. 337.56 Ibidem, PG 68, 671B: Ἄφθαρτος γὰρ καὶ μένων ἀεὶ, καὶ ἐν παντὶ καιρῷ τε καὶ χρόνῳ γνωριμώτατος ὁ Χριστός. Καὶ ἔστιν ἔναντι Κυρίου, τοῦτ’ ἔστιν, ἐν ὀφθαλμοῖς τοῦ Πατρός. Ὅτε γὰρ γέγονε καθ’ ἡμᾶς ὁ Μονογενὴς, τότε καὶ εἰσῆλθεν εἰς τὰ Ἅγια τῶν ἁγίων, διὰ τῆς μείζονος καὶ τελειοτέρας σκηνῆς, τοῦτ’ ἔστιν, εἰς τὸν οὐρανὸν, νῦν ἐμφανισθῆναι τῷ προσώπῳ τοῦ Θεοῦ ὑπὲρ ἡμῶν, καθὰ γέγραπται. Οὐ γὰρ ἑαυτὸν ἐν ὄψει καθίστησι τοῦ Πατρὸς, ἀλλὰ ἡμᾶς ὡς ἐν ἑαυτῷ, καίτοι γεγονότας ἐκ προσώπου καὶ οἱονεί πως ἐξ ὀφθαλμῶν, διὰ τὴν ἐν Ἀδὰμ παράβασιν, καὶ τὴν κατὰ πάντων τυραννήσασαν ἁμαρτίαν. Trad. rom. cit, p.305.57 Ibidem, 1096B: ἐγηγερμένος γὰρ ἐκ νεκρῶν ὁ Ἐμμανουὴλ ὁ νέος τῆς ἀνθρωπότητος καὶ ὡς ἐν ἀφθαρσίᾳ καρπὸς, ἀναβέβηκεν εἰς τὸν οὐρανὸν, ἵν’ ἐμφανισθῇ νῦν ὑπὲρ ἡμῶν τῷ προσώπῳ τοῦ Θεοῦ καὶ Πατρὸς, καὶ οὐχὶ δὴ πάντως ἑαυτὸν εἰς ὄψιν ἄγων αὐτοῦ·σύνεστι γὰρ ἀϊδίως, καὶ οὐκ ἂν ἀπολιμπάνοιτο τοῦ Πατρὸς, ὡς Θεὸς, ὡς ἐν ἑαυτῷ δὲ μᾶλλον, εἰς ὄψιν ἄγων ἡμᾶς τοὺς ἔξω προσώπου, καὶ ἐν ὀργῇ διὰ τὴν ἐν Ἀδὰμ παράβασιν, καὶ τὴν καθ’ ἡμῶν τυραννήσασαν ἁμαρτίαν. Οὐκοῦν ἐν Χριστῷ κερδαίνομεν τὸ καὶ ἐν προσώπῳ τυχὸν γενέσθαι Θεοῦ. Ἀξιοῖ γὰρ ἡμᾶς ἐποπτείας ἤδη λοιπὸν, ὡς ἡγιασμένους. Trad. rom. cit, p. 593.

11

după cum spune Sf Chiril al Alexandriei, firea omenească a putut intra la largul infinit al supremei existenţe înfăţisându-se neîncetat în Hristos, Arhiereul cel veşnic ca jertfă întru miros de bună mireasmă în faţa Tatălui. „Numai Hristos ca Dumnezeu Omul cu desăvârşire curat putea aduce o astfel de jertfă, spune Părintele Dumitru Stăniloae, căci fiind dăruit cu totul şi ca om Tatălui a putut avea o atât de mare sensibilitate ce a fost capabilă să sesizeze şi să trăiască la nivelul supremei sensibilităţi şi curăţii dumnezeieşti. Astfel a putut face să vibreze acea sensibilitate paternă supremă la iubirea jertfitoare a omenescului ridicat din grosolănia nesimţitoare a egoismului păcătos.”58

2.4. Dinamismul stării de jertfă a Mântuitorului şi direcţia ei spre Dumnezeu Tatăl, spre firea omenească şi spre toţi oamenii

Pentru Părintele Dumitru Stăniloae starea de jertfă continuă a umanităţii Mântuitorului este fundamentul ceresc al oricărei lucrări sacramentale a Bisericii, şi de aceea el insistă ca „înţelegerea cea mai cuprinzătoare a stării de jertfă lui Hristos, să fie una care să vadă atât direcţia ei îndreptată spre Dumnezeu, cât şi direcţia ei îndreptată spre firea omenească asumată de Hristos şi, prin ea, spre ceilalţi oameni.”59 În starea de jertfă vie şi permanentă a Mântuitorului sunt astfel cuprinse atât starea Sa de predare Tatălui cât şi starea de compătimire prin umanitatea Sa cu toţi cei ce I se deschid lui prin credinţă. „El este în această stare de jertfă permanentă unit cu Tatăl, spune Părintele Dumitru Stăniloae, şi pe cale de a se uni cu alţi şi alţi oameni prin compătimire şi prin extinderea stării Sale de jertfă către ei spre a-i atrage şi pe ei la Tatăl.”60

a. Slujirea arhierească a Mântuitorului, îndreptată în primul rând spre Tatăl.

Pentru tradiţia patristică cele două aspecte ale jertfei Mântuitorului sunt inseparabile. Moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu întrupat nu este văzută ca o simplă satisfacţie adusă onoarei lui Dumnezeu jignită prin păcat, aşa cum o percepe teologia apuseană, ci ea este în primul rând restaurarea firii omeneşti prin jertfă, întâi în Hristos şi prin aceasta şi în cei ce cred în El. Preluând părerile Părintelui Romanidis şi cele ale lui Panagiotis Nellas, Părintele Dumitru Stăniloae formulează un punct de vedere ortodox cu privire la teoria satisfacţiei: Prin jertfa Mântuitorului, Dumnezeu ia iniţiativa şi El împacă pe om cu Sine, refăcând şi îndumnezeind firea omenească asumată în Persoana Sa divino-umană, căci, „Dumnezeu nu putea iubi starea de păcat a oamenilor, care e o stare de duşmănie a acestora faţă de El. Hristos ca om, îndreptând prin jertfă starea de duşmănie a firii omeneşti faţă de Dumnezeu, câştigă chiar prin aceasta iubirea lui Dumnezeu pentru această natură. Sau viceversa: manifestând prin jertfă voinţa de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, natura omenească se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnavă. Sunt două aspecte nedespărţite ale jertfei. Un părinte se bucură de copilul care se reîntoarce la respectul faţă de el, nu pentru că îşi vede prin aceasta onoarea restabilită, ci pentru că prin acest respect ce i-1 acordă copilul din nou, vede restabilite resorturile morale şi chiar ontologice în fiinţa copilului.”61

58 Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, (=Părinţi şi scriitori bisericeşti 38), Bucureşti, 1991, nota 390, p. 346.59 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică.., vol. 2, p. 131.60 Idem, Jertfa lui Hristos…, p. 113.61 Idem, Teologia Dogmatică…p. 131.

12

Astfel, jertfa Mântuitorului este văzută de tradiţia patristică ca „preţ de răscumpărare” dat de Hristos pentru om lui Dumnezeu Tatăl doar în sensul că ea a fost necesară pentru om şi nu pentru Dumnezeu, căci prin ea firea omenească a fost eliberată din tirania opacităţii egoismului patimilor şi astfel iubirea jertfelnică a Sfintei Treimi a putut-o pătrunde şi împodobi cu toate darurile ei. Hristos este „Ofranda” adusă Tatălui prin care a venit împăcarea omului cu Dumnezeu. Intrând ca jertfă în Sfânta Sfintelor din cer, sau la Tatăl, Hristos nu a obţinut, pentru noi o răscumpărare juridică, ci o răscumpărare sfântă, prin care ne sfinţim, prin care ne curăţim. (Evr. 9, 12—13), spune Părintele Dumitru Stăniloae. Teoria răscumpărării juridice a lui Anselm de Canterbury şi Luther e departe de această «răscumpărare sfântă», care «sfinţeşte». Ea umple umanitatea lui Hristos de toată prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu, pentru că jertfa Lui nu e o simplă plată juridică pentru jignirea adusă lui Dumnezeu de oameni, ci o deschidere plină de dragoste a lui Dumnezeu Tatăl. Iubirea Tatălui revărsată în această umanitate jertfită o transforma, o sfinţeşte şi din ea se întinde această prezenţă iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu în toţi cei ce se alipesc prin credinţă de Hristos.62

Dumnezeu se bucură de firea umană care a devenit prin jertfă capabilă să sesizeze delicata prezenţă şi sensibilitate a dragostei Sale jertfelnice şi aceasta pricinuieşte „satisfacţie” Ziditorului a toate. Dăruindu-Se Tatălui şi ca om şi prin aceasta fiind mort vieţii conforme cu lumea, Hristos este după cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei „darul nostru prim şi mai presus de toate, căci S-a adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu şi Tatălui nu pentru Sine, după învăţătura cea neştirbită, ci pentru noi, cei de sub jugul şi vina păcatului. Iar după asemănarea cu El şi noi suntem jertfe sfinţite, ca unii ce am murit păcatului, întrucât a fost omorât păcatul în noi şi trăim lui Dumnezeu viaţa cea întru sfinţenie şi cuvioşie.”63

Hristos este darul cel mai preţios ce se putea aduce Tatălui, pentru că El se oferă ca preţ de răscumpărare pentru toţi câştigând iubirea Tatălui pentru toţi fraţii Lui cei după umanitate. „Jertfa Lui este dar, însă este şi răscumpărare. E răscumpărare cu calitate de dar, spune Părintele Dumitru Stăniloae, iar darul e semnul iubirii. E darul total, sau jertfa, desăvârşită Care se aduce pentru noi şi cu noi ca Subiect, nu ca obiect, Tatălui.64 Jertfa Sa este vie pentru că o Persoană este Cea care se oferă, şi astfel această autoaducere a Sa nu are nimic pasiv în ea, ci este de un dinamism iradiant prin care poate atrage şi pe alţii la autoaducere, căci „subiectivitatea cea mai intensă a ei coincide cu cea mai deplină valoare a ei pentru alţii” 65 Jertfa lui Hristos este dinamică şi are o spontaneitate deplină ceea ce o face să urce spre Tatăl întru miros de bună mireasmă şi să polarizeze în jurul ei jertfele tuturor credincioşilor. Dinamismul ei vertical e capabil de a atrage şi de a-i uni pe toţi în pornirea ei spre Tatăl, astfel încât „unirea cu Hristos în jertfă nu e unirea cu un Hristos pasiv, ci cu Hristosul ce e purtat de o mare iubire spre Tatăl, dar în acelaşi timp de o mare iubire faţă de ceilalţi.”66

Ideea aceasta o exprimă Sfântul Chiril al Alexandriei când vorbeşte despre buna mireasmă a jertfelor, văzută ca antetipul jertfei lui Hristos: „Multă este buna mireasma cortului sfânt şi fără

62 Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr…, nota 570, p. 516.63 Idem, De adoratione et cultu in spiritu et veritate.. PG 68, 708BC: Αὐτὸς δὲ ἡμῶν καρποφορία πρώτη καὶ ἐξαίρετος· προσκεκόμικε γὰρ ἑαυτὸν εἰς θυσίαν τῷ Πατρὶ, καὶ οὐχ ὑπέρ γε μᾶλλον ἑαυτοῦ, κατὰ τὸν ἀμωμήτως ἔχοντα λόγον, ἀλλ’ ὑπὲρ ἡμῶν τῶν ὑπὸ ζυγὸν καὶ γραφὴν ἁμαρτίας. Καθ’ ὁμοιότητα δὲ τὴν πρὸς αὐτὸν, ἱερὰ θύματα καὶ ἡμεῖς, κόσμῳ μὲν ἀποθνήσκοντες, ὡς νενεκρωμένης τῆς ἁμαρτίας ἐν ἡμῖν, ζῶντες δὲ τῷ Θεῷ, τὴν ἐν ἁγιασμῷ καὶ ὁσιότητι ζωήν; Trad. rom. cit, p. 362.64 Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr.., nota 415, p. 361.65 Idem, Legătura…, p. 14.66 Ibidem, p. 15.

13

sfârşit cu adevărat bunul miros al bisericilor şi al sfinţilor din ele. Pentru că din ele se înalţă ca buna mireasmă Emanuel şi săvârşesc taina lui Hristos, aducând lui Dumnezeu jertfa cea nesângeroasă.. Aşadar de la început până la sfârşit stăruieşte buna mireasmă în biserici, prin mielul Hristos.”67

b. Jertfa Mântuitorului restaurează firea umană şi creează comuniune între semeni

Dumnezeu a vrut ca de El să se apropie un om cu o jertfă atotplăcută, iar cel mai plăcut om nu putea fi decât Fiul Său întrupat şi cea mai plăcută jertfă, viaţa lui şi dăruirea Sa altruistă. Astfel, prin moartea Sa pe cruce Mântuitorul a sfinţit firea asumată, a îndumnezeit-o şi umplut-o de toate darurile Sale, de toată iubirea sa jertfitoare. Firea lui umană nu a fost „confiscată individualist de un ins obişnuit, remarcă Părintele Dumitru Stăniloae, ci ea e firea umană deschisă tuturor, căci fiind asumată de un Ipostas divin ea a putut deveni centrul prin care iradiază şi se comunică energiile divine tuturor. Prin ea Hristos voieşte şi poate să-i străbată pe toţi să-i facă pe toţi asemenea Lui să-i unifice pe toţi, cei ce cred în El.”68 „Pentru noi S-a întrupat şi pentru noi S-a adus jertfă şi rămâne în stare de jertfă. Intenţia verticală manifestată prin jertfă se combină cu intenţia orizontală, marcată de comuniune…Jertfa Lui se înalţă spre Tatăl, cu voinţa de a le deschide tuturor intrarea şi de a-i antrena pe toţi după Sine”69

Jertfele Vechiului Testament nu aveau puterea să atragă, să mobilizeze la autojertfire, cum o face jertfa lui Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte de spontaneitatea şi dinamismul ofrandei Mântuitorului care are puterea de a atrage pe plan comunitar jertfele personale ale credincioşilor. Dăruirea Sa vie, spontană şi neîntreruptă Tatălui „e singura care poate atrage la actul de jertfă spontană pe toţi cei ce cred în el, făcându-i să se unească cu ea şi întreolaltă. Astfel toţi credincioşii se umplu de simţirea şi de pornirea Arhiereului comun, care se jertfeşte pe Sine însuşi pentru toţi.”70

Acest dublu dinamism orizontal şi vertical al jertfei Mântuitorului este puterea iubirii desăvârşite prin care Iisus Hristos, noul Adam le adună toate întru Sine, pătrunzându-le cu altruismul dăruirii Sale pentru a le putea oferi în Sine ca daruri şi ofrande Tatălui, într-o ascultare şi autojertfire totală. „El vrea şi poate să fie ca Dumnezeu Cuvântul, totul în toate, pentru ca să le ofere Tatălui, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae. Dar pentru aceasta trebuie să le imprime starea Sa de jertfă. Şi de aceea S-a întrupat ca să nu ceară altora din exterior această stare, în care ei nu se pot transpune, ci ca să o iradieze în ei din Sine.71

Buna mireasmă a jertfei Sale e o stare de dăruire neîncetată de Sine însuşi Tatălui şi de compătimire continuă cu toţi oamenii. Hristos doreşte ca în elanul dăruirii Sale lui Dumnezeu Tatăl, El să se identifice cu fraţii Săi după umanitate, să sufere chinurile lor interioare, să îşi asume afectele ireproşabile ale firii lor şi în cele din urmă moartea din iubire pentru ei, din

67 Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione et cultu in spiritu et veritate …, PG 68, 1092B: Δι’ οὗ δὴ πάλιν ἐξέσται μαθεῖν, ὅτι πολὺ τὸ εὐῶδες τῆς ἁγίας σκηνῆς, καὶ ἀκατάληκτος ἀληθῶς, ἡ τῶν Ἐκκλησιῶν εὐοσμία, καὶ τῶν ἐν αὐταῖς ἁγίων. Εὐωδιάζουσι γὰρ τὸν Ἐμμανουὴλ, καὶ τὸ ἐπὶ Χριστῷ τελοῦσι μυστήριον τὴν ἀναίμακτον λατρείαν προσκομίζοντες τῷ Θεῷ. Τοῦτο γὰρ, οἶμαι, ἐστὶ τὸ πρωΐ τε καὶ πρὸς ἑσπέραν ὁλοκαυτίζεσθαι τοὺς ἀμνούς. Ἀρχῇ γὰρ καὶ τέλει, καὶ διὰ μέσου λαμβάνεται. Οὐκοῦν ἀπαρχῆς μέχρι τέλους τὸ εὐῶδες ἐν Ἐκκλησίαις, ὡς ἐν ἀμνῷ τῷ Χριστῷ. Trad. rom. cit., p. 590.68 Pr Dumitru Stăniloae, Legătura.., p. 13.69 Ibidem, p. 14.70 Ibidem, p. 15.71 Ibidem, p. 16.

14

dorinţă de a-i elibera din tirania păcatului şi a diavolului. Suferind moartea în dorinţa Sa de a se aduce ofrandă Tatălui pentru toţi prin compătimirea Sa pentru toţi, El a putut să le câştige dragostea, care devine şi o iubire pentru Tatăl dar şi o iubire pentru ceilalţi semeni, unindu-i astfel pe toţi într-o comuniune de iubire desăvârşită.

Jertfa lui Hristos este liantul care adună prin om întreaga creaţie în iubirea jertfelnică a Sfintei Treimi, în Liturghia neîncetată a dragostei Persoanelor divine. Mântuitorul a urcat firea umană în locul cel mai înalt în faţa Tatălui, a făcut-o Ofranda prin excelenţă prin impregnarea ei cu sensibilitatea şi delicateţea predării Sale totale, a renunţării la Sine Însuşi, atrăgând astfel pururea asupra ei slava şi iubirea Tatălui. Această umanitate sfinţită prin jertfă este una plină de compătimire pentru toţi oamenii, făcând ca imensitatea şi altruismului iubirii dumnezeieşti să ia forma simţirii de solidaritate jertfelnică cu cei de o natură cu El, solidaritate trăită plenar în dăruirea Trupului şi a Sângelui Său în ritualul văzut al Sfintei Liturghii.

Pentru Părintele Dumitru Stăniloae taina mântuirii omului este Taina Persoanei şi a comuniunii. Nu există comuniune fără persoane, iar persoana se afirmă cu adevărat prin jertfă şi prin autodăruire.72 În viziunea sa totul este personal, totul este plin de simţire, de sensibilitate şi delicateţe în relaţia omului cu Dumnezeu. Ziditorul a toate luat iniţiativa sensibilizării umanului şi ridicării lui la posibilitatea sesizării şi simţirii unei astfel de iubiri depline şi atotcurate şi a gustării din viaţa de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi. Numai Hristos a putut face aceasta prin jertfa Sa desăvârşită impregnând firea umană asumată cu sensibilitatea penetrantă şi cu sentimentul dăruirii totale de Sine, prin care ea să poată trăi la modul plenar întâlnirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Jertfa de Sine a Mântuitorului a putut ridica umanul la o sensibilitate în stare să sesizeze delicata prezenţă şi sensibilitate divină, umplându-o şi de compasiune pentru semeni, făcându-i astfel pe toţi oamenii fii ai Tatălui şi fraţi ai Săi după umanitate.

Toată această taină a mântuirii este accesibilă omului încă din această viaţă prin simbolurile materiale, în cultul Bisericii. În Sfânta Liturghie, Hristos, Marele Arhiereu, care este neîncetat în stare de jertfă şi Care primeşte şi jertfele tuturor credincioşilor pentru a le aduce împreună cu jertfa Lui Tatălui, face văzută această tainică realitate prin actele cultice, prin ierarhia Bisericii prin care oferă jertfa Lui în faţa tuturor în chip nesângeros îmbrăcată însă în haina simbolului liturgic.

3. Sfânta Liturghie, taina Persoanei şi a comuniunii

Din analiza făcut până aici este evident faptul că Sinaxa euharistică este în acest univers teologic al Părintelui Stăniloae doar manifestarea văzută şi accesibilă omului prin materia lumii acesteia şi prin ritualul cultic a veşnicei aduceri a lui Hristos Tatălui ce are loc în cer, în Sfânta Sfintelor. Starea perpetuă de jertfă a Mântuitorului este fundamentul ceresc al oricărui act sacramental al Bisericii. Prin tot ritualul cultic lucrează şi este făcut prezent Hristos, Care îşi oferă prin intermediul simbolului liturgic şi a materiei în mod real jertfa Sa pentru a imprima în toţi credincioşii dinamismul stării Sale de predare totală Tatălui.

72 „Eu am accentuat ideea de persoană dar legată de comuniune”…”Persoană şi comuniune. Nu numai comuniune ci şi persoană”, declara în 1992 Părintele Dumitru Stăniloae în convorbirile realizate de Sorin Dumitrescu şi publicate în: Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae, Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 22 şi 151.

15

Tot ritualul Sfintei Liturghii este văzut de Părintele Dumitru Stăniloae ca o prelungire şi o obiectivare a actului veşnic de aducere al lui Hristos şi de atragere a tuturor făpturilor raţionale în starea Lui de jertfă. Prin ierarhia sacramentală, prin materia jertfei euharistice, prin actele liturgice, Hristos este viu şi lucrător şi îşi exercită în lumea aceasta Arhieria Sa, făcând văzută şi simţită „oferirea Sa ca jertfă Tatălui şi sălăşluirea Lui ca jertfă în noi, ca şi noi să ne aducem, prinşi în jertfa Lui, ca jertfe Tatălui ceresc”73, afirmă marele teolog.

Comentariul pe care Părintele Stăniloae îl face Sfintei Liturghii a fost adesea văzut ca o expresie a desăvârşitei unităţi dintre „doctrină, teologie şi experienţă liturgică”74 iar „caracterizarea consecvent trinitară şi hristologică a întregului eveniment cultic” încadrează profunda sa teologie a persoanei, a iubirii şi a comuniunii.75

În spatele vastelor sale excursuri teologice, care adesea dau impresia că actele cultice sunt văzute ca pretexte fericite pentru dezvoltarea şi aprofundarea unor teme de dogmatică sau de spiritualitate, şi dincolo de dorinţa de conciliere a celor două şcoli de interpretare a Sfintei Liturghii, şi anume a celei alexandrine care vede în Biserică, Taine şi Sfânta Liturghie în special imaginea unor realităţi celeste, şi a celei antiohiene care insistă mai mult pe relaţia dintre Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie cu evenimentele vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos, Părintele Dumitru Stăniloae urmăreşte firul roşu al viziunii sale complete şi cosmice asupra Sfintei Liturghii, văzută ca actul care dă eficienţă mântuitoare stării de jertfă permanentă a lui Hristos, Arhiereul cel veşnic. Ceea ce frapează în descrierea şi interpretarea actelor liturgice pe care o face marele teolog este faptul că totul este văzut ca fiind marcat de prezenţa continuă a Mântuitorului în stare de jertfă. Jertfa Sa veşnică şi de un dinamism perpetuu dă sens persoanei umane şi creează comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Toate actele liturgice au implicaţii atât în planul personal, etic ascetic, cât şi în cel comun, comunitar şi eshatologic. Nevăzuta prezenţa a lui Hristos creşte gradual până la atingerea identităţii dintre agneţul de pe altarul văzut şi Mielul cel veşnic jertfit de pe altarul cel ceresc. Dacă Hristos, Jertfa cea mare şi neîncetată este o Jertfă a unui Subiect şi nu a unui obiect, fiind Ofranda cea plină de simţire şi dăruirea totală lui Dumnezeu şi Tatăl, tot aşa şi jertfa şi ritualul euharistic sunt impregnate de prezenţa lui Hristos ca Subiect al lor, care doreşte să se comunice cu iubirea Sa jertfelnică şi altor persoane pentru a-i aduce pe toţi împreună cu Sine Tatălui.

Ritualul văzut al Liturghiei nu este doar o icoană, despărţită de o lucrare ce se împlineşte pe plan nevăzut, ci prin tot ceea ce se întâmplă în Sinaxa euharistică este prezent şi lucrează Hristos, Care nu se dispensează în săvârşirea Tainei prefacerii euharistice de mişcarea mâinii preotului, de gesturile şi actele liturgice, de cântările şi rugăciunile comunităţii şi de materia văzută, făcându-le pe toate depline şi dumnezeieşte eficiente.

În cele ce urmează va fi redată analiza principalelor momente ale Sfintei Liturghii aşa cum apare ea în lucrarea, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, operă de maturitate teologică, care cuprinde sintetic toate temele mari ale teologhisirii Părintelui Dumitru Stăniloae.

3.1 Proscomidia sau rânduiala proaducerii darurilor pentru Sfânta Jertfă a lui Hristos

73 Idem, Iisus Hristos, Arhiereu…, p. 220.74 Karl Christian Felmy, Die orthodoxe Theologie…, p.6. 75 Jürgen Henkel, Îndumnezeire şi etică.., p. 338.

16

În descrierea ritualul aducerii darurilor pentru Sfânta Liturghie Părintele Dumitru Stăniloae porneşte de la datele istorice conţinute în comentariile liturgiştilor contemporani lui76 şi găseşte semnificaţiile simbolice ale fiecărui act liturgic al Proscomidiei, arătând însă şi eficienţa lui eshatologică. Întreg ritualul proaducerii darurilor este văzut atât din perspectiva hermeneutică antiohiană, ca iconizare a vieţii Mântuitorului, toate actele preotului punând în scenă tema Pruncului şi a Mielului jertfit, cât şi din viziune alexandrină, ca realism eshatologic prezent şi lucrător prin simbol în actele cultice. Încă din primele pagini ale comentariului liturgic al Părintelui Dumitru Stăniloae sunt evidente liniile directoare şi metoda nouă pe care o propune teologiei liturgice. El a încercat în această lucrare să cuprindă toate direcţiile de interpretare ale Sfintei Liturghii, reuşind într-un mod original să dea simbolismului tipologic antiohian consistenţa realismului eshatologic alexandrin. În opinia sa actele cultice pot fi icoane ale vieţii Mântuitorului pentru că în ele şi prin ele Persoana lui Hristos, în care toate evenimentele vieţii Sale sunt într-o veşnică actualitate, îşi manifestă prezenţa şi lucrarea Sa.

Pregătirea Sfintelor Daruri este pentru Părintele Dumitru Stăniloae tainica realitate iconizată prin simbolul liturgic în care Hristos apare la început ca fiind „pro-prezent” (termen ce aparţine în exclusivitate Părintelui Dumitru Stăniloae), pentru ca mai apoi cu fiecare act liturgic prezenţa Sa să crească în intensitate până la desăvârşita Sa parousie în pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele Său: „Hristos nu e prezent în Sfânta Liturghie numai din momentul prefacerii pâinii şi vinului în trupul şi sângele Lui, afirmă marele teolog. Din acest moment începe o prezenţă a Lui ca a Celui ce se uneşte cu noi după ce şi-a terminat lucrarea Sa mântuitoare pe pământ şi se află înălţat la cer, prin chipul pâinii şi vinului. Dar până la această unire El ne face oarecum contemporani cu Sine în drumul Său împlinit pe pământ pentru noi, sau se face oarecum El contemporan cu noi în acest drum străbătut de El. Această împreună călătorie cu noi are în ea o anumită tainică realitate.

După ce o persoană a străbătut mai multe acte, nu poate fi văzută ulterior, dacă continuă să fie vie, fără să se vadă în ea toate actele săvârşite de ea. Toate sunt concentrate în persoana sa şi din ele se cunoaşte identitatea actualizată a acelei persoane. Între evenimentele trecute din viaţa ei şi ea însăşi nu mai există o separaţie. Dar prin amintirea lor, ele devin într-un anumit mod prezente pentru cei ce le amintesc. Trecutul este într-un anumit fel prezent, fapt caracteristic Sfintei Liturghii, cum s-a remarcat de către explicările mai vechi ale ei. Proscomidia e deci nu numai o pregătire a darurilor ce vor fi prefăcute în jertfa lui Hristos, ci şi o anumită producere sau proprezenţă a lui Hristos cel jertfit.”77

Dincolo de simbolismul tipologic al fiecărui act al proscomidiei, Părintele Dumitru Stăniloae vede eficienţa lui eshatologică. Prin tot ceea ce face preotul este prezent Hristos cu lucrarea lui întreagă de aşa manieră încât trecutul, prezentul, viitorul sunt condensate şi nu risipite iar credincioşii „pot trăi toate actele vieţii lui Hristos ca prezente şi ca viitoare, afirmă marele teolog. Ei se pot închina lui Hristos Cel răstignit odinioară, ca Celui ce se răstigneşte acum şi pot să-si concentreze privirea întâi asupra lui Hristos cel înviat, apoi asupra lui Hristos care se naşte şi se răstigneşte. …. Toată Sfânta Liturghie nu e numai o istorisire a ceea ce a făcut Hristos în trecut, ci şi o prezenţă a lui Hristos lucrător acum. În Sfânta Liturghie totul e prezent, fără a se anula trecutul. Despărţirea între trecut şi prezent e depăşită. Hristos este ieri şi azi acelaşi.….”78

76 R. F. Taft, The Great Entrance, A History of the Transfer of Gifts and other Preanaphoral Rites of the Liturgy of St. John Chrisostomos (Or. Chr. An. 200), Roma,1975. 77 Părintele Dumitru Stăniloae, Spiritualitate…, p. 110.78 Ibidem, p. 113.

17

În explicarea simbolismului scoaterii miridelor Părintele Dumitru Stăniloae insistă asupra caracterului iconic al întregului ritual al pregătirii Darurilor. Pe sfântul disc apare re-prezentată simbolic întreaga Biserică adunată simbolic în jurul Mielului jertfit, aşa cum apare în Apocalipsă (Apoc 5, 9-14). În mijlocul ei, se află Ofranda Cea plină de simţire şi de delicateţe şi de disponibilitate faţă de Dumnezeu ceea ce se indică şi prin simbolismul pâinii, aliment în care este imprimată munca şi sudoarea şi jertfirea de sine a omului, şi care întreţine trupul ce este chemat a se jertfi lui Dumnezeu.79 Scoaterea miridelor pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi precum şi formulele rostite cu acest prilej de preot arată faptul că şi Biserica din cer cea biruitoare e slăvită prin prefacerea euharistică pentru că gustă neîncetat din roadele ei.80

Descrierea actului liturgic de scoatere a miridelor pentru cei vii şi pentru cei adormiţi este pentru Părintele Dumitru Stăniloae un motiv pentru un larg excurs despre semnificaţia numelui şi despre importanţa pomenirii pe nume la proscomidie. Prin rostirea numelui tuturor sfinţilor şi al credincioşilor vii şi adormiţi, se stabileşte o tainică legătură între toţi cei pomeniţi şi cei care fac pomenirea datorită faptului că „pomenindu-i şi aducându-i în rugăciunile adresate lui Hristos Cel viu, El Însuşi îi aduce [pe toţi cei pomeniţi] într-o anumită legătură cu Sine şi prin aceasta şi într-o mai mare legătură cu noi, spune marele teolog. Căci noi aflându-ne în legătură cu Hristos prin rugăciunile noastre către El, lângă El îi întâlnim şi pe cei adormiţi pe care-i pomenim.”81

Numele fiind „nu numai o expresie concentrată a însuşirilor unei persoane, ci o expresie a sâmburelui ei unic” atunci când preotul rosteşte în rugăciune numele unei persoane „o pune în vibraţie pe ea însăşi pentru că o atinge în însăşi în unicitatea ei existentă, concretă.”82

Credincioşii toţi sunt pomeniţi pe nume la scoaterea unei miride, simbolul văzut al aducerii vieţii şi existenţei lor cu Hristos Tatălui, iar această jertfa şi aducerea lor, reprezentată astfel simbolic însă cu eficienţă reală în planul eshatologic, e pusă pe Sfântul Disc în jurul agneţului pentru „a fi solie a dragostei lui Hristos şi a dragostei lor faţă de El, spune Părintele Dumitru Stăniloae, fiind străbătută de pe acum de bunăvoinţa Tatălui.”83….

Pâinea efortului vieţii trăită pentru Dumnezeu este dăruită cu Hristos Tatălui pentru a putea primi astfel înapoi ca o nouă viaţă, înnoită şi plină de Duh Sfânt. Simbolic şi material de pe sfântul disc se vede că nu numai Hristos se dăruieşte Tatălui în stare de jertfă ci şi credincioşii o fac aceasta din puterea dăruirii Lui, fiind lângă şi cu El toţi cei atraşi de puterea iubirii lui jertfelnice. Astfel, „la proscomidie, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae, începe dialogul între noi şi Dumnezeu ca un suiş de daruri. Urcând pe scara schimbului de daruri spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa veşnică, ne transcendem tot mai mult.”84

3.2 Liturghia propriu zisă: înaintarea comună în Împărăţia Sfintei Treimi

În interpretarea Sfintei Liturghii Părintele Dumitru Stăniloae foloseşte aceeaşi metodă de analiză, şi luând fiecare act liturgic în discuţie trasează mai întâi liniile istorice ale apariţiei şi evoluţiei lui, pentru ca mai apoi să ia în discuţie tema principală a acelui moment liturgic şi să o încadreze în viziunea sa triadologică şi hristologică asupra Sinaxei euharistice.

79 Ibidem, p. 116.80 Ibidem, p. 123.81 Ibidem, p. 125.82 Ibidem, p. 126.83 Ibidem, p. 129. 84 Ibidem.

18

Înainte de a începe comentariul Liturghiei propriu zise, Părintele Dumitru Stăniloae a vrut să precizeze de ce încă prima parte a Sinaxei euharistice se mai cheamă şi azi „Liturghia catehumenilor” sau „Liturghia celor chemaţi”. Chiar dacă numărul celor care nu sunt botezaţi este nesemnificativ în ţările majoritar ortodoxe, autorul propune ca numele acestei prime părţi a Liturghiei să rămână aşa, deoarece toţi credincioşii sunt într-un sens larg mereu chemaţi, „la o tot mai mare înaintare în cunoaşterea învăţăturii creştine şi prin aceasta la o viaţă tot mai conformă ei”85, dar şi la un şir neîntrerupt de „epectaze”, „de ieşiri din stările dinapoi şi de înaintări la trepte superioare”86 de a nu rămâne mereu în starea de chemaţi, ci să treacă (sau să iasă) la starea de adevăraţi credincioşi.

Binecuvântarea mare, primul element cu care debutează Sfânta Liturghie, este un prilej pentru Părintele Dumitru Stăniloae de a-şi prezenta întreaga viziune asupra Sinaxei euharistice văzută ca împărăţia iubirii Sfintei Treimi, ca împărăţia dragostei jertfelnice a celor trei Ipostasuri divine, accesibilă credincioşilor prin jertfa Mântuitorului. Toate actele liturgice ce se succed marchează prezenţa unei noi realităţi în lumea aceasta, a Împărăţiei cerurilor, spre care întreaga comunitate de credincioşi este chemată să urce prin unirea cu Hristos cel mort şi înviat, fiind umplută de iradierea prezenţei Lui şi animată de spontana şi neîntrerupta Sa predare Tatălui. „Taina mântuirii este taina iubirii dintre Persoanele Sfintei Treimi şi noi, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae. Din Sfânta Treime sorbim iubirea adusă în noi de Fiul care S-a făcut de o fire cu noi şi S-a jertfit pentru noi şi rămâne în această stare de supremă iubire mereu unit cu noi. Iar întrucât iubirea nu se întrerupe, nici starea de jertfă a lui Hristos din biserici către Tatăl în favoarea noastă nu poate să înceteze..”87

Deschiderea uşilor împărăteşti, rostirea binecuvântării mari însoţite de semnul sfintei Cruci făcut cu Evanghelia deasupra Sfintei mese sunt prilej pentru Părintele Dumitru Stăniloae de a face un adevărat excurs de triadologie, vorbind despre starea de jertfă a Mântuitorului ca fundamentul ceresc al Liturghiei împlinite pe pământ.88

Înainte de a începe analiza principalelor acte ale Sfintei Liturghii, Părintele Dumitru Stăniloae îşi expune pe mai bine de 30 de pagini, întreaga sa viziune despre participarea omului la Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi prin împărtăşirea din starea de jertfă a Mântuitorului Iisus Hristos. Aici poate fi găsit un scurt compendiu de dogmatică, absolut necesar pentru înţelegerea corectă a ceea ce a crezut dar a şi experiat marele teolog al iubirii privind Sfânta Liturghie. Sinaxa euharistică este în opinia sa, „trăirea anticipată, prin arvună a Împărăţiei cerurilor…un urcuş spre unirea cu Hristos cel jertfit şi înviat nu a credinciosului singular, ci a comunităţii care se umple tot mai mult de iradierea prezenţei lui, animată de predarea mântuitoare a Sa Tatălui şi lor…”89 Această Împărăţie a Sfintei Treimi este o împărăţie a unităţii în iubire şi a libertăţii desăvârşite, o Împărăţie a milei şi a iubirii de oameni, o Împărăţie a dragostei jertfelnice liber alese care are puterea de a atrage pe toţi la sine. În unele pasaje Părintele Dumitru Stăniloae combină atât de profund trăirile sale cu dogmatica patristică încât ele par a fi citări luate din Filocalia: „Interesul generos al iubirii lui Dumnezeu pentru noi, spune marele teolog, se arată şi în faptul că împărăţia Lui este împărăţia Celui ce a voit în mod liber să ne fie şi nouă Tată. Tatăl nu este un tiran; Tatăl nu caută prin noi ale Sale, căci le are toate din veci. Dar El nu e silit nici de iubirea Lui să creeze alţi fii şi să facă pe Fiul Său om ca să-i înfieze. El doreşte fericirea 85 Ibidem, p. 132.86 Ibidem.87 Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr…, nota 649, p. 605. 88 Ibidem, p. 139.89 Ibidem, p. 137.

19

noastră, dar în mod liber. Dacă noi îl slăvim prin aceasta. El nu are nevoie de slava noastră pentru Sine, ci se bucură de ea, pentru că în ea noi exprimăm bucuria ce o avem de fericirea comuniunii cu El. Fericirea pe care El ne-o doreşte stă în comuniunea iubirii noastre libere cu El, în arătarea iubirii Sale către noi şi în răspunsul nostru la iubirea Lui, ca semn că simţim bucuria iubirii Lui. Pe însuşi Fiul 1-a dat din iubire să Se facă om şi să moară pentru noi. L-a dat să Se facă Frate al nostru şi prin aceasta El rămânând Tatăl Lui, să fie şi Tatăl nostru după har.” 90 „De aceea binecuvântăm Treimea şi Îi mulţumim pentru ceea ce a făcut ca să ne facă şi nouă parte de Împărăţia Ei, iar odată cu mulţumirea şi cu bucuria ce i-o mărturisim, ne angajăm şi noi să umblăm pe calea ce ne-a arătat-o Hristos prin jertfă Lui”91, căci această Împărăţie este o mare familie a iubirii jertfelnice în care omul se umple de această iubire altruistă şi în ea „Împăratul e Tată şi toţi cetăţenii sunt fii prin adopţie sau prin har, deci printr-un act de iubire şi, prin aceasta fraţi ai Fiului Cel Unul Născut din Tatăl după fiinţă.”92

Analizând conţinutul celor trei ectenii de la începutul Sfintei Liturghii şi comentând cu multă atenţie şi cele trei rugăciunile pe care le rosteşte preotul în taină, Părintele Dumitru Stăniloae găseşte mila şi iubirea jertfelnică lui Dumnezeu a fi tematica definitorie pentru toate cererile rostite de credincioşi în Sfânta Liturghie. Această milă nemărginită şi iubire jertfelnică este însăşi Împărăţia lui Dumnezeu,93 şi prin ea Dumnezeu vrea să aducă întreaga făptură la Sine, căci dăruirea reciprocă şi iubirea altruistă sunt singurele prin care se poate crea comuniunea desăvârşită între oameni.

Intrarea mică este momentul în care în epoca primară intra arhiereul în biserică iar pentru Părintele Dumitru Stăniloae acest act liturgic este încă un prilej de a-şi arăta subtilitatea sa de teolog desăvârşit reuşind de-a lungul întregului său comentariu liturgic o armonizare perfectă dintre simbolismul antiohian, perceput uneori a fi pur teatral şi profunzimea realismului eshatologic alexandrin, adesea insesizabil şi irelevant pentru viaţa cultică actuală şi trecut cu vederea în comentariile liturgice contemporane. Astfel, ieşirea cu Sfânta Evanghelie înfăţişează, pe de o parte, simbolic ieşirea Mântuitorului la propovăduire, o ieşire din viaţa Sa ascunsă spre a vesti oamenilor vestea cea bună a Împărăţiei cerurilor, pe de altă parte, ea indică faptul că „acum Hristos iese în mod mai simţit, dar şi intră ca om prin slujire, în altarul ceresc, lângă Tatăl, arătând ca îşi va face lucrarea ca slujire a Tatălui pentru oameni.”94 Sunt două planuri în care Hristos este prezent: veşnic în stare de jertfă de-a dreapta Tatălui şi simbolic dar real în cultul Bisericii, descoperindu-Şi treptat cu fiecare act liturgic prezenţa Sa, vie, dinamică şi creatoare de comuniune. „Simbolizarea multiplă a momentelor, cuvintelor şi actelor cultului, spune Părintele Dumitru Stăniloae, se explică tocmai din faptul că Hristos fiind viu, în El e condensat trecutul odată cu prezentul şi cu viitorul anticipat în veşnicie. Aceasta se mai explică şi din interioritatea reciprocă a tuturor celor care slujesc lui Hristos, în Hristos şi împreună. Totuşi, de fiecare dată iese pe primul plan un moment, o lucrare, sau un sens al acestei totalităţi unitare de momente de lucrări şi de sensuri…. Prin fiecare moment liturgic ne punem în legătură cu toate momentele vieţii lui Hristos aflată în eternitate, căci El însuşi şi le retrăieşte pe toate, dar pentru trebuinţa fiecărui moment şi a fiecărui credincios dintr-un moment sau altul îşi pune în relief şi în retrăire pe primul plan lucrarea care este potrivită pentru mântuirea aceluia, în momentul respectiv.”95

90 Ibidem, p. 136.91 Ibidem, p. 139.92 Ibidem, p. 144.93 Ibidem, p. 160. 94 Ibidem, p. 180.95 Ibidem, p. 181-182.

20

Legătura dintre cele două planuri, dintre Liturghia veşnică din cer şi cea văzută ce se desfăşoară sub chipul simbolurilor liturgice este dată de viaţa spirituală şi deschiderea duhovnicească a fiecărui credincios în parte. Acesta este meritul mare al Părintelui Dumitru Stăniloae de a fi accentuat necesitatea deschiderii personale şi a relaţiei vii şi conştiente cu Hristos prin asceză şi paza sfintelor porunci pentru a putea trăi Sfânta Liturghie în toată profunzimea realismului ei eshatologic. Doar prin spiritualitate omul poate ajunge la comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Acesta este sensul şi posibilitatea descifrării şi experierii Sinaxei euharistice, ca fiind „unica şi eterna Cină a lui Hristos în cămara cea de sus”96, accesibilă însă în tainica ei profunzime doar celor care I se deschid Lui prin iubire jertfelnică, prin dăruirea vieţii lor împreună cu a Lui Tatălui.

Cântarea Trisaghionului liturgic este momentul liturgic în care întreaga Biserică, văzută şi nevăzută laudă sfinţenia lui Dumnezeu, lucrătoare prin Hristos Care a adus în firea umană această sfinţenie prin curăţirea ei prin jertfă şi prin urcarea ei astfel la Tatăl. Din nou, puntea dintre planul ceresc şi cel pământesc este dată de viaţa spirituală a fiecărui membru al comunităţii, căci „Numai întrucât ne împărtăşim de lucrarea mântuitoare a lui Hristos prin credinţă, curăţindu-ne, [de patimi] putem cunoaşte şi simţi în noi sfinţenia lui Dumnezeu.”97

Citirea Apostolului şi a Evangheliei este punctul culminant al Liturghiei catehumenilor în care Hristos „vine la propovăduire” la o descoperire tot mai accentuată prin cuvântul Său prin prezenţa şi lucrarea Sa în mijlocul noului Său popor ales. Vestea cea bună a Evangheliei nu este o simplă informaţie ce are ca scop să aducă numai o înţelegere teoretică a adevărurilor revelate, ci el este în primul rând puterea lui Dumnezeu lucrătoare în inimile şi sufletele credincioşilor . Ea este acţiune, intervenţie personală, prezenţă a lui Hristos care se afirmă şi care atrage la Sine, iar ca şi Cuvânt al Celui Atotputernic, Evanghelia realizează şi împlineşte ceea ce vesteşte. Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că există o legătura tainică între cuvintele Mântuitorului şi Persoana Sa, de aşa manieră încât cuvântul dumnezeiesc nu este o simplă vestire informativă despre viaţa şi învăţătura Sa, ci este o energie şi o putere ce porneşte din fiinţa lui Hristos, care pătrunde în sufletul credincioşilor, îl hrăneşte spiritual, îl cheamă, îl revendică, îl pătrunde şi îl schimbă, configurându-L după modelul Său.98

Liturghia catehumenilor se încheie cu ectenia cererilor întreite şi cu cea pentru cei adormiţi, în care se cere mila lui Dumnezeu pentru toţi membrii Bisericii, atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi. Explicarea cererilor din aceste ectenii este încă un prilej pentru Părintele Dumitru Stăniloae să facă un amplu excurs despre mila lui Dumnezeu, care „nu este un gest exterior unit cu indiferenţa interioară, ci este o participare lăuntrică la durerea acelora faţă de care are milă. E o adâncă taină, spune marele teolog, în această putinţă a lui Dumnezeu de a participa la durerile făpturilor Sale…şi tocmai această participare la suferinţa făpturilor Lui, Îl îndeamnă pe Dumnezeu să le dăruiască ceea ce le lipseşte, adică să se dăruiască pe Sine Însuşi, şi dacă ele voiesc Să-L primească. Aşa a rânduit Dumnezeu ca raportul între Sine şi făpturile Sale să fie unul viu, patetic, vibrant ambelor părţi. Mila lui Dumnezeu e taina unui Dumnezeu viu, nu a unui Dumnezeu încremenit în nesimţirea Lui.”99 Iar în mila Sa, Creatorul a toate nu îl umileşte pe om pentru că suferă împreună cu el, iar această milă dăruită în mod liber oamenilor este cea care poate să realizeze „unitatea interioară desăvârşită, dar neconfundată între Dumnezeu şi oameni şi

96 Ibidem, p. 182.97 Ibidem, p. 185.98 Ibidem, p. 90.99 Ibidem, p. 202-203.

21

prin ei şi între Dumnezeu şi natura cosmică. Nu legile rigide sunt la temelia unităţii, conchide Părintele Dumitru Stăniloae, ci iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu”100

3.3 Liturghia credincioşilor sau a Jertfei şi a Sfintei Împărtăşanii

Partea principală a Sinaxei euharistice debutează cu analiza ecteniilor pentru credincioşi şi a celor două rugăciuni ale preotului care sunt pregătitoare pentru aducerea şi prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Şi cu acest prilej Părintele Dumitru Stăniloae îşi afirmă din nou laitmotivul comentariului său liturgic: Hristos se află continuu în stare de jertfă şi pentru că trăieşte veşnic în eternitatea iubirii Sale ca un prezent continuu frângerea Trupului şi vărsarea Sângelui Său, El doreşte să se dăruiască cu această iubire jertfelnică prin ritualul liturgic, prin rugăciunile preotului, prin cântările credincioşilor, tuturor celor care I se deschid Lui prin credinţă. Jertfa Lui are astfel deplină eficienţă şi ea „ajunge la deplinătăte când este imprimată în El ca stare eternă de care doreşte să îi imprime pe toţi fraţii Săi după umanitate” 101 Posibilitatea fiinţelor create de a gusta şi de a se împărtăşi din starea curată de jertfă a lui Hristos, prin înfăţişarea în prezent a morţii ca jertfă prin acţiuni simbolice este însăşi Taina prefacerii euharistice. Toate actele liturgice până la debutul anaforalei euharistice au rolul de a pregăti pe credincioşi pentru primirea şi experierea acestei unice şi tainice realităţi cereşti.

Ieşirea cu sfintele daruri este văzută de Părintele Dumitru Stăniloae ca un alt moment al Sfintei Liturghii în care simbolul tipologic primeşte consistenţa realismului eshatologic. Astfel, ieşirea preotului din sfântul altar arată simbolic intrarea Mântuitorului în Ierusalim ca intrare însă la jertfelnicul de sus în faţa Tatălui: „Acum comunitatea priveşte în tăcere uimită Taina cea mare: pe Împăratul care se arată intrând pentru noi, acoperit de smerenie, în Ierusalim, să Se jertfească dus pe Golgota şi spre înmormântare; iar în prezent, aşezându-se pentru vederea duhovnicească, fiind Cel înviat, dar în stare de veşnică jertfă, în faţa Tatălui, pe jertfelnicul de sus. El păşeşte spre o Golgota a compătimirii şi spre un mormânt în care vrea să atragă viaţa noastră veche şi spre permanenţa stării de jertfă din cer pentru noi, înconjurat şi slăvit în mod nevăzut de ostile cereşti pentru această jertfă din necuprinsa iubire.”102

Punerea sfintelor daruri pe sfânta masă este simbolul văzut al punerii pe jertfelnicul cel mai presus de ceruri a Mielului veşnic jertfit, alături de care sunt aduse şi jertfele credincioşilor care sunt primite întru miros de bună mireasmă la Tatăl alături de Ofranda cea mare a lui Hristos. Este un prilej pentru marele teolog de a face un vast excurs despre starea de jertfă a Mântuitorului văzută ca suprema dăruire de sine a umanului, ca singura posibilitate de scufundare în viaţa de iubire a Sfintei Treimi şi unica şi adevărata întâlnire a omului cu Dumnezeu.103

Rostirea ecteniei şi a rugăciunii preotului dinainte de Crez marchează un suiş tot mai accentuat al comunităţii spre Împărăţia Sfintei Treimi. Cererile au de acum o deschidere tot mai pronunţat eshatologică, viaţa de bucurie a veşnicei iubiri dumnezeieşti fiind trăită anticipat încă din lumea aceasta: „Ne rugăm ca Domnul să le primească şi să le socotească vrednice de a fi prefăcute în trupul şi sângele Lui. Deci nu mai cerem ceva pentru noi, ci îi aducem lui Dumnezeu darul nostru…..”104 Dinamismul schimbului de daruri dintre om şi Dumnezeu se apropie de punctul

100 Ibidem, p. 204.101 Ibidem, p. 222.102 Ibidem, p. 229.103 Ibidem, 228-237.104 Ibidem, p. 243.

22

culminant al prefacerii euharistice. Hristos se aduce neîncetat jertfă Tatălui dar pentru ca ofranda Sa să aibă efect mântuitor e nevoie ca şi credincioşii să se aducă pe înşişi împreună cu Mântuitorul jertfe vii şi binemirositoare lui Dumnezeu şi acest lucru îl exprimă ectenia şi rugăciunea preotului înainte de rostirea Simbolului de credinţă.

Mărturisirea Crezului este în comentariul liturgic al Părintelui Dumitru Stăniloae actul liturgic prin care se arată cultic legătura între iubirea creştină şi mărturisirea credinţei, dar şi legătura dintre dragostea jertfelnică şi cunoaştere: „Credinţa noastră are în conţinut esenţial pe Dumnezeu în Treime, dar Dumnezeu cel în Treime e un Dumnezeu al iubirii. Iar dacă e un Dumnezeu al iubirii, El este izvorul a toată iubirea, deci şi al iubirii noastre faţă de El şi al iubirii noastre dintre noi. Mărturisind pe Dumnezeu cel în Treime, spune marele teolog, noi lăudăm şi slăvim iubirea din interiorul Lui şi iradierea ei în noi, ca făpturi ale Sale. S-ar mai putea adăuga că legătura între iubire şi mărturisirea unui Dumnezeu treimic al iubirii, mai este şi o legătură dintre iubire şi cunoaştere. Această legătură constă în faptul că cine iubeşte se deschide celui pe care-1 cunoaşte şi cel din urmă pătrunde în interiorul lui. Astfel iubirea dintre doi este şi o cunoaştere între ei prin comunicarea reciprocă dintre ei.”105

În Crez sunt concentrate sintetic toate adevărurile de credinţă pe care creştinii sunt chemaţi să le experieze în Sfânta Liturghie. Aici remarcile teologice al Părintelui Dumitru Stăniloae primesc din nou accente filocalice: „În Crez mărturisesc, spune el, că Dumnezeu nu este o forţă oarbă, ce nu ştie de oameni, ci un Tată plin de iubire fată de un unic Fiu, Care dorind să-Şi arate iubirea de Tată şi faţă de alţi fii, creează pe oameni şi trimite pe Unicul Fiu născut să Se facă om, să Se răstignească pentru noi, să învie şi să rămână veşnic om unit cu noi, înviaţi şi noi din puterea Lui. În iubirea din Dumnezeu ca Tată şi ca Fiu e întemeiată iubirea faţă de noi... La temelia mântuirii e iubirea conştientă faţă de fiecare persoană umană, nu o lege oarbă a repetiţiei, în ea e sensul şi totalitatea sensurilor fundamentale ale existenţei, concentrate în Crez, nu în legile eternei şi monotonei repetiţii, care nu duc nicăieri.”106

Taina iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, taina acestei preţuiri uimitoare a fiecăruia de către Dumnezeu, este taina bunătăţilor viitoare, despre care se vorbeşte în mărturisirea de credinţă iar orientarea aceasta eshatologică a mărturisirii Crezului o înfăţişează Părintele Dumitru Stăniloae citând un pasaj din Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul în care se afirmă că: „mărturisirea dumnezeiescului Simbol al credinţei făcută de către toţi înseamnă mărturisirea tainică ce-o vom aduce în vecii vecilor preaînţeleptei purtări de grijă a lui Dumnezeu prin raţiunile şi modurile uimitoare prin care ne-am mântuit. Prin aceasta cei vrednici se înfăţişează pe ei plini de recunoştinţă faţă de binefacerea dumnezeiască. Căci în afară de aceasta nu au ce oferi în schimb pentru nesfârşitele bunătăţi dumnezeieşti faţă de ei”107.

Comentariului textului anaforalei euharistice Părintele Dumitru Stăniloae îi consacră un vast capitol (p. 254-302) reuşind şi aici să lege în mod unic simbolismul cu realismul liturgic, dogmatica cu spiritualitatea. Momentul cel mai important al Liturghiei este pregătit de un dialog introductiv în care Sfânta Treime este lăudată, căci tot ce se petrece sub chipul simbolului îşi are temeiul şi explicaţia în iubirea celor trei Persoane divine, care se revarsă peste întreaga comunitate prin aducerea nepreţuitei jertfe a lui Hristos. Mântuitorul, Arhiereul cel veşnic, aduce aceste daruri dar le şi le preface în trupul şi sângele Său, aducându-Se pe Sine împreună cu jertfa credincioşilor. „Deci „aducerea” darurilor va avea ca urmare „mila păcii” sau mila împăcării lui 105 Ibidem, p. 248.106 Ibidem, p. 249.107 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia PG 91, col 796

23

Dumnezeu cu noi prin prefacerea lor în trupul şi sângele lui Hristos. Dar atât darurile aduse cât şi jertfa lui Hristos în care ele se prefac e o jertfă a laudei lui Dumnezeu.”108

În toată Liturghia este prezentă Sfânta Treime şi iubirea ei se revarsă asupra credincioşilor gradual culminând în prefacerea euharistică şi în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Neîncetatul schimb de daruri dintre om şi Dumnezeu ajunge acum la apogeu. „Treimea se pogoară în cei ce se înalţă spre Ea, afirma Părintele Dumitru Stăniloae. Mişcarea de convergenţă şi spre întâlnire se face din ambele părţi. Treimea se dăruieşte celor ce I se dăruiesc, sau I se deschid Ei, înălţându-se spre Ea. Treimea se coboară spre cei ce s-au înălţat spre Ea cu „jertfa de laudă”, rugând-o să o primească pe aceasta, dar simţind coborârea Ei... E un dialog nesfârşit al paşilor de apropiere, al celor ce nu isprăvesc niciodată drumul unirii.”109

Întreg textul anaforalei euharistice este o mulţumire adusă Sfintei Treimi pentru întreaga iconomie a mântuirii împlinită prin venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos, Unul din iubitoarea Treime venit în lume pentru a-l readuce pe om la iubirea jertfelnică a celor trei Persoane dumnezeieşti. Această coborâre de neînţeles a lui Hristos, mereu actualizată în fiecare Sfântă Liturghie care Îl face simţit şi aproape de oricare suflet ce se deschide Lui prin dragoste jertfelnică, dă naştere mulţumirii şi laudei ce o aduce întreaga comunitate lui Dumnezeu, dar în această experienţă credincioşii simt infinitatea cea de necuprins al lui Dumnezeu şi dificultatea de o lăuda şi a o mări cum se cuvine. Comentând Rugăciunea teologică, Părintele Dumitru Stăniloae remarcă faptul că în această parte a rugăciunii preotul declară că mulţumirea ce se cuvine adusă lui Dumnezeu e cu atât mai mare, cu cât e mai mare înălţimea de la care S-a coborât şi rămâne coborât în Biserică alături de cei credincioşi.

Comentând acest paradox dintre apofatismul şi catafatismul iubirii lui Dumnezeu, marele teolog, a lăsat în scris încă un pasaj demn de a fi inclus în Filocalie, în care este evidentă sensibilitatea spirituală şi viaţa duhovnicească elevată a celui ce s-a dăruit lui Hristos prin scrisul său dar şi prin slujirea sa ca preot: „Mă simt cuprins de înţelegerea lui Dumnezeu, spune Părintelui Dumitru Stăniloae, dar nu ca obiect, ci ca subiect de către un Subiect suprem. Mă simt cuprins de un Subiect înzestrat cu voinţă şi cu conştiinţă, însă ca unul ce sunt menţinut de asemenea ca subiect înzestrat cu voinţă şi cu conştiinţă. Am conştiinţa Lui în faptul cuprinderii mele de către El. Mă simt cuprins de un Subiect care nu numai că a binevoit să mă cugete, ci şi să mă aducă din nefiinţă la fiinţă şi voieşte să mă ţină în comuniune intimă cu El, dăruindu-mi sau comunicându-mi tot ce are El. Deci mă simt cuprins de un Subiect plin de iubire faţă de mine sau faţă de noi toţi. Dar iubirea aceasta e cu atât mai neînţeleasă de mine, cu cât e a unui Subiect care n-are nevoie de mine şi e negrăit mai înalt faţă de mine şi nu depinde de mine ca să existe, cum depind eu de El. Nu ştiu de El numai printr-un apofatism rece al gândirii, ci îl experiez ca pe o realitate apofatică a cărei căldură iubitoare simt că mă învăluie, îl simt cu atât mai apofatic, cu cât ştiu că e şi coborât la mine din iubire. Iată cum apofaticul nu înseamnă a nu şti nimic despre Dumnezeu, ci a avea experienţa unor fapte ale Lui, care îi fac şi mai neînţeleasă mărirea, şi aceste două lucruri le putem exprima prin cugetele noastre.”110

În rugăciunea teologică întreaga comunitate împreună cu preotul se adresează cu Hristos Tatălui în Sfântul Duh şi îi mulţumeşte pentru toată iconomia mântuirii dar şi pentru faptul că poate să-I mulţumească şi să-L laude, că poate să îşi concretizeze această mulţumire în darurile

108 Ibidem, p. 255.109 Ibidem, p. 259.110 Ibidem, p. 263.

24

aduse ca un simbol al jertfei interioare a fiecăruia, daruri ce se vor aduce împreună cu Ofranda cea mare a lui Hristos, darul cel mai înalt, mulţumirea şi euharistia desăvârşită adusă Tatălui.

Lauda adusă de comunitate se împleteşte cu cea a îngerilor în cântarea Trisaghionului biblic pentru ca apoi, în Rugăciunea hristologică preotul să exprime întreaga mulţumire a comunităţii pentru întreaga iconomie a mântuirii, pregătind prin aceasta trecerea la chemarea Sfântului Duh în epicleză, căci faptele minunate săvârşite de Hristos pentru mântuirea omului, fapte ce sunt veşnic vii în Persoana Sa, constituie gajul pe baza căruia comunitatea poate cere venirea Mângâietorului pentru prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Cu aceste rugăciuni prezenţa lui Hristos creşte gradual şi scade treptat distanţa dintre agneţul văzut şi Mielul de pe altarul ceresc, spune Părintele Dumitru Stăniloae.111 Starea de jertfă a Mântuitorului cu dinamismul şi spontaneitatea ei provoacă continua revărsare de iubire a Tatălui, Care este rugat în epicleză să trimită pe Sfântul Duh asupra comunităţii şi asupra darurilor aduse de ea, spre a o cuprinde cu totul şi a o include în „oceanul iubirii şi al vieţii infinite de iubire a Sfintei Treimi.”112

Anamneza iconomiei mântuirii se încheie cu rememorarea cuvintelor de instituire a Sfintei Euharistii rostite de Mântuitorul la Cina cea de taină. Comentându-le, Părintele Dumitru Stăniloae explică cum Apostolii au putut să se împărtăşească cu Hristos chiar înainte de patima Sa pe cruce. Acest lucru a fost posibil deoarece chiar înainte de moartea Sa Mântuitorul a purtat în sine „simţirea intensă a jertfei pentru noi iar prin această simţire intensă de jertfă şi prin Duhul din El, El a transfigurat în adânc trupul Său şi prin el şi fundamentul ontologic al pâinii, lăsând-o numai la suprafaţă pâine, pentru legătura organică în care se află ea cu tot cosmosul dinainte de sfârşit.”113 Iisus si-a trăit anticipat la Cina cea de Taină această stare de copleşire a trupului prin Duhul sfânt al Său, sau de moarte a trupului, din iubirea faţă de Dumnezeu Tatăl şi de toţi, şi cu această stare de maximă simţire duhovnicească a penetrat raţiunea pâinii până la absorbirea ei în raţiunea trupului Său.

Prefacerea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele lui Hristos e un mister de nepătruns în înţelesul şi în modul înfăptuirii lui, iar acest mister, spune Părintele Dumitru Stăniloae, „se întemeiază pe o legătură deosebită între trup şi pâine şi pe una profundă şi tainică între Cuvântul dumnezeiesc şi între trupul omenesc însufleţit al Lui, în care se preface pâinea. Dar se întemeiază şi pe faptul că pâinea este prin aceasta darul cel mai propriu ce-1 putem aduce lui Dumnezeu, având în ea concentrată o lucrare a noastră, dar mai ales reprezentând trupul nostru sau viaţa noastră pământească. În pâine se întâlneşte darul lui Dumnezeu cu darul nostru către Dumnezeu, îndeosebi în pâinea ce o aducem pentru a se preface în trupul lui Hristos..”114

Pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului prin asimilarea raţiunilor lor în raţiunea Trupului lui Hristos, fapt care se petrece prin lucrarea Sfântului Duh Care „face trupul lui Hristos şi prin el ipostasul Cuvântului să asimileze raţiunea pâinii până la absorbire, punând temelia tainei Euharistiei..”115 De aceea Sfântul Duh este chemat la epicleză pentru prefacerea darurilor în trupul şi sângele lui Hristos în stare de jertfă, ca darurile supreme aduse de comunitate prin Hristos şi de către Hristos Tatălui. Este momentul culminant al Sfintei Liturghii, o Cincizecime reînnoită prin care se desăvârşeşte circuitul real ontologic de iubire dintre Tatăl,

111 Ibidem, p. 268.112 Ibidem, p. 270.113 Ibidem, p. 269.114 Ibidem, p. 273.115 Ibidem.

25

Fiul, Sfântul Duh şi comunitate, ca un schimb necontenit al lor de daruri.116 Comunitatea dăruieşte pâinea şi vinul ca simbol al jertfei ei şi le primeşte apoi prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos aflat veşnic în stare de jertfă.

Părintele Dumitru Stăniloae vede în epicleză rugăciunea prin excelenţă a Bisericii care are o supremă eficienţă, pentru că ea este suprema întâlnire a slujirii cuvântătoare a omului cu slujirea cuvântătoare a Cuvântului prin Duhul şi pentru că în ea Hristos nu doar cere Tatălui împreună cu preotul şi comunitatea liturgică ca darurile să se prefacă în Trupul şi Sângele Său, dar o şi lucrează aceasta pentru a le oferi ca jertfă a Sa şi ca dar al comunităţii Tatălui, întorcându-le apoi lor prefăcute astfel în Trupul şi Sângele său, pentru a-i umple astfel cu starea Sa curată de jertfă.117 Această tainică realitate cerească este accesibilă credincioşilor şi se lucrează doar printr-o năzuinţă a lor constantă de despătimire. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că: „Predarea întregii noastre vieţi lui Hristos, constituie epicleza (chemarea) interioară, cu fapta, a harului Sfântului Duh.118 O viaţă dăruită lui Dumnezeu şi semenilor constituie rugăciunea, cererea şi implorarea cea mai eficientă adresată Tatălui de a trimite Duhul Sfânt. „Astfel epicleza nu e rostită simplu de preot, spune marele teolog, ci e slujită (ierurghisită) de tot trupul Bisericii.”119. În celebrarea euharistică întreg omul, toată comunitatea liturgică, şi prin ei toată creaţiunea devine o singură cerere, o singură rugăciune şi implorare şi primesc în schimb coborârea Sfântului Duh şi harul Cincizecimii.120 Darurile aduse astfel lui Dumnezeu nu se umplu doar de sfinţenia Lui, ci sunt însuşite „atât de total de Hristos sau sunt umplute aşa de mult de Duhul Său, că devin însuşi trupul şi sângele Lui, ca cele ce sunt unite în mod maximal cu dumnezeirea Lui..”121

După prefacere urmează secţiunea de cereri în care amintite principalele daruri duhovniceşti pe care comunitatea le aşteaptă prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi anume trezvia sufletului, ieratarea păcatelor, plinirea Împărăţiei cerurilor, îndrăznirea câtre Dumnezeu. Apoi preotul trece la pomenirea specificată a celor pentru care jertfa euharistică este adusă, sfinţilor spre slavă, iar celor vii şi adormiţi spre folos sufletesc. Părintele Dumitru Stăniloae arată că din jertfa lui Hristos întreaga făptură se adapă ca dintr-un izvor nesecat de bunătăţi, pentru că în El, „Care e sus, în faţa Tatălui, ca Arhiereu şi ca Jertfă şi ca Altar sunt şi darurile noastre, fiindcă El ne urcă şi pe noi neîncetat la înălţimea la care a urcat El ca om prin jertfă.”122

Rostirea Rugăciunii Domneşti este pentru Părintele Dumitru Stăniloae semnul văzut al înfierii pe care o primesc credincioşii în Împărăţia iubirii Sfintei Treimi, dobândind îndrăznirea împreună cu Hristos a-L numi Tată pe Dumnezeu. „Dacă ne învredniceşte să-I zicem Tată, spune marele teolog, înseamnă că ne învredniceşte să ne şi unim trupul şi sângele nostru cu Trupul şi Sângele Fiului Său. Sau numai prin faptul că suntem învredniciţi să primim cu curăţie cinstitul trup şi sânge al Fiului Său, care sunt total jertfite Lui pentru noi şi primite de Tatăl întru miros de bună mireasmă duhovnicească, ne facem şi noi plăcuţi Tatălui; în acest caz dragostea Tatălui faţă de umanitatea Fiului jertfită Lui se întinde şi asupra noastră”123 Iubirea Sfintei Treimi nu e statică, e Împărăţia dragostei care se dăruieşte. Fiul cel veşnic aduce în lume această iubire şi se

116 Ibidem, p. 297.117 Ibidem, p. 293.118 Ibidem.119 Ibidem.120 Ibidem.121 Ibidem, p. 295.122 Ibidem, p. 318.123 Ibidem, p. 325.

26

arată cu jertfa Sa şi cu jertfa comunităţii Tatălui, numindu-L Părinte şi făcând astfel ca iubirea întregii Treimi să se mişte spre cei care i se deschid Ei prin credinţă.

Comentariul Liturghiei se încheie prin descrierea ritualului de pregătire a Sfintelor pentru Sfânta Împărtăşanie şi cu analiza importanţei primirii Sfintei Euharistii cu vrednicie pentru trăirea anticipată prin Sfânta Liturghie a vieţii de veci. Aici Părintele Dumitru Stăniloae reuşeşte din nou să centreze întregul său discurs pe importanţa vieţii spirituale, a efortului ascetic de despătimire pentru a accede la tainele Împărăţiei cerurilor şi pentru a sesiza şi a se împărtăşi din curăţia stării de jertfă a Mântuitorului.

Credincioşii ştiu şi simt că Trupul lui Hristos ce li se dăruieşte este unul ce veşnic este „frânt spiritual” şi jertfit pentru păcatele oamenilor. In Euharistie Hristos nu le dă acestora numai o iradiere a stării Sale de jertfă şi de înviere, ci însuşi Trupul Său în această stare, iar în acest Trup al Său viu şi plin de viaţă dumnezeiască, sunt cuprinse şi simţirile sufletului lui omenesc îndumnezeit care se imprimă şi în sufletul celui ce se împărtăşeşte de El, căci, „în Trupul lui dat mie, spune părintele Dumitru Stăniloae, se simte mila Lui …care este însăşi dragostea Lui care mi se împărtăşeşte prin trupul Lui mereu frânt spiritual pentru mine. Trupul viu al cuiva este un mijloc de comunicare al simţirilor lui sufleteşti. Ca atât mai mult, trupul Cuvântului dumnezeiesc, în care mereu îşi trăieşte, cu o simţire ce întrece orice simţire omenească, frângerea din milă pentru noi”124

Trupul lui Hristos aflat veşnic în stare de dăruire Tatălui este un Trup de viaţă dătător şi omul împărtăşindu-Se cu El poate primi curăţia, delicateţea şi jertfelnicia Sa. Şi aici intervine imperativul ascetic, căci pentru a putea sesiza această bunătate şi curăţie dumnezeiască este nevoie de despătimire deoarece: „Numai sufletul tocit şi plin de grosolănia egoismului e lipsit de sensibilitatea capabilă să sesizeze curăţia şi delicateţea milostivă a Împăratului ce i se dăruieşte în stare de jertfă”125, după cum afirmă Părintele Dumitru Stăniloae.

Hristos este plin de simţiri curate iar aceste simţiri El doreşte să le sădească în toţi fraţii Săi după umanitate pentru ca astfel să îi aducă pe toţi cu Sine Tatălui, făcând astfel jertfa Sa eficientă.

4. Liturghia după Liturghie: jertfirea împreună cu Hristos în viaţa de asceză şi paza sfintelor porunci

Toată opera teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae se constituie ca o afirmare a caracterului unitar şi complex al vieţii creştine. Participarea omului la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi este darul desăvârşit pe care Dumnezeu îl face omului prin jertfa Mântuitorului, jertfă de care credincioşii se pot împărtăşi în viaţa sacramentală a Bisericii, pentru a o pune mai apoi în lucrare în viaţa de asceză personală şi de împlinire a poruncilor. Această întrepătrundere dintre mistică şi asceză, această corelare între a fi şi a trăi în Hristos este specificul spiritualităţii ortodoxe. Prin Sfintele Taine „Mântuitorul intră în sufletul fiecărui creştin, spune Părintele Dumitru Stăniloae, iar legătura aceasta cu El devine efectivă prin credinţa în El şi paza poruncilor lui, astfel încât forţa umanităţii Lui devine forţa umanităţii noastre. De aceea, asceza noastră este o moarte treptată cu Hristos, o umplere a noastră de starea Lui de jertfă ca desfăşurare de putere, ca o moarte a omului vechi şi ca o prelungire prin voinţă a botezului. Nu este numai o imitare a

124 Idem, Spritualitate…, p. 344. 125 Ibidem, p. 333.

27

lui Hristos, ca în Apus, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos...Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El ; sau, nu înviem cu Hristos dacă nu şi murim cu El, mai întâi.”126 Ceea ce s-a întâmplat tainic, μυστικῶς în Taina Sfântului Botez când creştinul a murit şi a înviat prin imitarea morţii şi învierii lui Hristos, se prelungeşte apoi ἐνεργῶς, prin lucrarea sfintelor porunci, în viaţa de zi cu zi a celui nou botezat ca o perpetuă răstignire şi înviere împreună cu Hristos.

În viaţa sacramentală a Bisericii şi în viaţa de asceză a fiecărui creştin jertfa Mântuitorului îşi află ultima finalitate şi deplina eficienţă. Slujirea lui Hristos ca mare Arhiereu se împlineşte atunci când la jertfa Lui se adaugă şi jertfa personală a fiecărui creştin. „Desigur, spune Sfântul Chiril al Alexandriei, dacă nu murea Hristos pentru noi, n-am fi primiţi noi spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl. Dar odată ce S-a desăvârşit El prin patimi, venim după El îndată noi ca dar sfinţit (ἱεροπρεπὲς ἀνάθημα) lui Dumnezeu şi Tatăl şi ne oferim pe noi înşine jertfă cu adevărat duhovnicească”127

Jertfa lui Hristos, starea lui de jertfă este veşnică pentru ca astfel ea să îşi dea rodul în viaţa fiecărui credincios, care prin Sfintele Taine primeşte toată puterea iubirii jertfelnice a lui Hristos pentru a şi-o însuşi şi a se elibera astfel de egoismul plăcerilor şi a se transpune în stare de dăruire lui Dumnezeu şi semenilor.

„Trebuie să aducem şi noi jertfa noastră, spune Părintele Dumitru Stăniloae, dar nu ne-o putem aduce decât prin El şi în El, .., asimilându-ne jertfa noastră particulară jertfei Lui comune, adică adevăratei jertfe, predându-o ca preoţi particulari, mai bine zis predându-ne ca preoţi şi jertfe particulare, Arhiereului tuturor. Prin aceasta ne umplem de spontaneitatea lui de Arhiereu şi jertfă personală, dar de o spontaneitate pusă în serviciul comun, bisericesc şi de pe acest plan, înălţată spre Tatăl.128”

Predarea lui Dumnezeu prin viaţa de asceză şi pază a sfintelor porunci echivalează cu sfinţirea credincioşilor, „căci cel care se aduce jertfă lui Dumnezeu, se sfinţeşte, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae, pentru că intră în zona de curăţie a lui Dumnezeu. Iar curăţia e sensibilitate şi delicateţe şi atenţie. Acela devine si el sensibil, delicat şi atent, prin însuşi faptul că se curăţeşte de nepăsarea egoismului, că se depăşeşte pe sine. El intră prin aceasta în comunicare cu Cel atotcurat sensibil si atent. El iradiază din sine această delicată atenţie ca un miros de bună mireasmă, pentru că se umple de aceasta de la Dumnezeu.”129

Fiecare intră, ca persoană, cu Hristos la Tatăl, iar jertfa Sa este haina de nuntă cu care omul trebuie să se îmbrace pentru a intra în Sfânta Sfintelor cea mai presus de ceruri. 130 Unindu-se cu Hristos sacramental dar şi etic ascetic omul se deschide prin dragostea jertfelnică semenilor intrând într-un mod de viaţă caracterizat de logica dăruirii de Sine a altruismului creştin. „Propriu zis noi ne împărtăşim de Hristos în stare de jertfă în Liturghie nu numai pentru a-L avea pe El suferind cu noi în greutăţile noastre, ci şi pentru a lua puterea de a suferi împreună cu El

126 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă: ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1992, p. 10.127 Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione et cultu in spiritu et veritate, PG 68, col. 1089B: „εἰ γὰρ μὴ ἀπέθανεν ὑπὲρ ὑμῶν Χριστὸς, οὐκ ἂν ἡμεῖς παρεδέχθημεν εἰς ὀσμὴν εὐωδίας τῷ Θεῷ καὶ Πατρί. Ἐπειδὴ δὲ τετελείωται διὰ παθημάτων, κατόπιν ἴμεν εὐθὺς ἱεροπρεπὲς ἀνάθημα τῷ Θεῷ καὶ Πατρὶ, καὶ θυσίαν ὄντως πνευματικὴν καθ’ ἑαυτοὺς ἀναφέροντες”128 Pr. Dumitru Stăniloae, Legătura…p. 17.129 Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr…, nota 392, p. 347.130 Pr. Dumitru Stăniloae, Legătura…p. 19.

28

pentru alţii. Iar prin jertfa ce o aducem astfel pentru alţii, deschidem nu numai poarta altora pentru noi, ci Îl întâlnim în ei pe Hristos…Numai deschizându-ne unul altuia prin iubirea compătimitoare ne întâlnim cu Hristos şi ne umanizăm cu adevărat”131 Astfel, compasiunea şi iubirea altruistă pentru toţi cei aflaţi în nevoi devine în viaţa spirituală a fiecărui creştin atât criteriu de acces la Taina Sfintei Euharistii cât şi consecinţă a împărtăşirii cu Trupul lui Hristos.

În urma analizei făcute, conclusiv se poate afirma că în toate privinţele Părintele Dumitru Stăniloae a fost un deschizător de drum, un apostol, un dascăl desăvârşit reuşind să sintetizeze creator în gândirea sa aproape toate temele mari ale teologiei şi spiritualităţii ortodoxe. „Gândire originală, creatoare, îndrăzneaţă, capacitate de adâncire până la epuizare a tuturor posibilităţilor de explorare a unui gând, a unui fapt, a unei prezenţe a lui Dumnezeu în lume, în cuvânt, în om, în univers – iată cine a fost şi rămâne Părintele Stăniloae”132, iar această caracterizare făcută de mitropolitul Antonie Plămădeală fostului său profesor şi mentor spiritual rămâne de o actualitate perenă. Totul este cuprins în universul teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae iar coerenţa acestui integralism teologic vine din fundamentarea lui pe viaţa spirituală şi pe cea liturgică a Bisericii. Liturghia este şuvoiul de viaţa din care a izvorât teologhisirea sa. De aceea şi viziunea asupra Sinaxei euharistice este una integrală, atotcuprinzătoare şi complexă în acelaşi timp: Nu există decât o singură Liturghie, cea a iubirii desăvârşite a Sfintei Treimi la care toată făptura este chemată să participe. Fiinţele umane legate prin trup de lumea aceasta o pot face prin ritualul cultic, care este în esenţă, o diastolă, o ieşire a iubirii lui Dumnezeu spre lume, pentru a atrage prin sistola iubirii sale toate făpturile la viaţa de comuniune intratreimică. Liturghia euharistică este acest dinamism universal care atrage tot cosmosul spre unirea cu Dumnezeu. Ea uneşte pe om cu Dumnezeu şi pe oameni între ei descoperind astfel sensul eshatologic al existenţei umane.

Unicitatea discursului liturgic al Părintelui Dumitru Stăniloae constă în finalitatea lui mistagogică, în dorinţa de a iniţia pe creştini, aşa cum au făcut marii părinţi ai Bisericii, în taina prezenţei lui Dumnezeu în şi printre oameni, cu toate implicaţiile ei dogmatice, liturgice şi ascetice. O astfel de teologhisire profundă nu este altceva decât o exprimare şi o fericită cizelare prin prisma profundei sale personalităţi pline de delicateţe şi sensibilitate duhovnicească a tradiţiei ecleziale vii, a şuvoiului de viaţă ce izvorăşte din nevăzuta şi via prezenţă a lui Hristos în Biserică prin harul Sfântului Duh ceea ce a făcut ca întreg discursul său patristic şi profund duhovnicesc să fie receptat de contemporanii săi ca fiind „nu un cuvânt despre mântuire, ci cuvânt mântuitor, hrană şi lumină pentru om..”133

131 Idem, Jertfa lui Hristos…, p. 115.132 Mitropolitul Antonie Plămădeală, În loc de introducere….p. XI.133 Π. Νέλλα, „Εἰσαγογή” στο Διμιτρίου Στανιλόαε, Για ένα Ορθόδοξο Οικουμενισμό, Ευχαριστία, Πίστη, Εκκλησία, Εκδόσεις Ἀθως Πειραίευς, 1976, p. 17.

29