seria relaţii internaţionale şi studii europene...- oferirea jurnaliştilor de copii de pe...
TRANSCRIPT
Analele Universităţii Spiru Haret
Seria Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
3/ 2009
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE,
Bucureşti
Colectiv de redacţie:
prof. univ. dr. Gheorghe ONIŞORU, redactor şef; prof. univ. dr. Mihai VASILE
OZUNU, redactor şef-adjunct, lector univ. dr. Ludmila ROTARI, conf. univ. dr. Daniela
ŞTEFĂNESCU, lector univ. dr. Cristina PĂIUŞAN-NUICĂ, secretar de redacţie.
Colectiv de recenzori:
acad. Dan BERINDEI,
acad. Dinu GIURESCU,
acad. Răzvan THEODORESCU,
prof. univ. dr. Etienne CRIQUI (CEU Nancy),
prof. univ. dr. Jean-Denis Mouton (CEU Nancy),
prof. univ. dr. Armin HEINEN (RWTH Aachen, Germania),
prof. univ. dr. Viorica MOISUC,
prof. univ. dr. Anatoli PETRENCU (Universitatea din Chişinău),
prof. univ. dr. Sthepen FISCHER - GALAŢI (Univ. Boulder, Colorado SUA)
conf. univ. dr. Ivan BOEV (Universitatea din Strasbourg)
3
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2009
STUDII ŞI ARTICOLE:
RELAŢII INTERNAŢIONALE
prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Propaganda şi imaginea în relaţiile
internaţionale ….. 7
amb. Constantin VLAD, Civilizaţiile lumii şi securitatea internaţională ….…. 15
dr. Andrei Alexandru CĂPUŞAN, 130 de ani de la recunoaşterea de către
Marea Britanie a independenţei României şi stabilirea de relaţii diplomatice la
nivel de legaţie – 8/20 februarie 1880 ……………………………………………… 25
asist. univ. dr. Alexandru-Murad Mironov, Pregătirea, desfăşurarea şi eşecul
conferinţei româno-sovietice de la Viena, 1924 ..............................................47
lector univ.dr. Elena Iuliana LACHE, Relaţiile româno-germane în timpul
războiului de eliberare a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa (iunie-
septembrie 1941)…………………………………………………………….57
lector univ. dr. Cristina PĂIUŞAN-NUICĂ, Orientul Mijlociu şi partidele
comuniste: primii paşi ....................................................................................67
lector univ.dr. Dragoş FRĂSINEANU, „Noua“ strategie americană5
asist. Univ. drd. Oana ILIE, Societatea pentru Răspândirea Culturii şi Ştiinţei
(S.R.S.C), instrument de propagandă al Partidului Comunist ………………....87
lector univ. drd. Alexadru Munteanu–Lucinescu, Imigraţia – implicaţii
etice……………………………………………………………………………………99
conf. univ. dr. Dorel BUŞE, Consideraţii Geopolitice privind securitatea Indiei
……………………………………………………………………………… .103
lector univ. dr. Ludmila ROTARI, Natalia POPESCU, Les relations entre la
Republique Moldova et la Federation Russe sous le signe du conflit de
Transnistrie (1992-1997) ……………………………………………………… . 111
asist. univ. drd. Ştefan BÂRZU, Analiză comparată asupra strategiilor de
securitate ale României şi Statelor Unite ale Americii: dimensiunea economică
……………………………………………………………………….. 123
col. prof. univ. dr. Constantin IORDACHE, Competenţele instituţiilor U.E. pentru
managementul operaţiilor de menţinere a păcii …………………….. 133
drd. Nicolae Iorga, Uniunea Europeană: de la idee la faptă ……………………141
ECONOMIE -DREPT
prof. univ. dr. Ion DRAGOMAN, Livia BODESCU, Ştiinţa dreptului european
al drepturilor omului ………………………………………………….146
prof. univ. dr. Vergil VOINEAGU, conf. univ. dr. Daniela Elena ŞTEFĂNESCU,
Reflecţii asupra sistemului statistic global ……………….160
lector univ. dr. Dan NĂSTASE, The increase of the number of the international
jurisdictions ………………………………………………………..170
5
lect.univ.dr. Bianca DROC, Legea aplicabilă în litigiile de drept internaţional
privat …………………………………………………………. …..
asist. univ. drd. ANELIS-VANINA ISTRĂTESCU, Consideraţii teoretice şi
practice asupra cazurilor de nerecunoaştere a hotărârilor străine din perspectiva
normelor comunitare ………………………………………………
PUNCTE DE VEDERE:
lector univ. dr. Roxana Daniela Păun, What is the European Union? International
organization, Federation or Confederation ……………………………………..
asist. univ. dr. Oana PANAIT, Investiţiile americane în românia interbelică între
interes şi….altruism ................................................................................
asist. univ. drd. Ionuţ COJOCARU, Eforturile româno – turce de menţinere a
păcii în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial (1938 -
1940)…………
drd. Cornel – Constantin ILIE, Muzeele şi prezentarea comunismului …….194
drd. Natalia LAZĂR, A.L. Zissu – Lider al mişcării sioniste ........................ 200
lector univ. drd. Tudor-Andrei RĂUTU, Privatisation policyes in the United
Kingdom and France (1979-1997) ……………………………………………….209
CERCETARE STUDENŢEASCĂ
Mihaela Ramona Istrate, Liga (Societatea) Naţiunilor, premise, creare, evoluţie,
impact asupra relaţiilor internaţionale
Cătălin Mariu RADU, Mercenarii în conflictele moderne .......................... .224
NOTE DE LECTURĂ:
Sorin Cristescu, Diplomaţie în vreme de război. Relaţii internaţionale 1789-
1914,(prof. univ. dr. Ştefan Lache) ………………………………………..232
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, (lector
univ. dr. Teodora Stănescu-Stanciu) ………………………………..234
Dinu C. Giurescu De la Sovromconstructii nr.6 la Academia Română, (asist. univ.
drd. Ionuţ Cojocaru) ………………………………………………….237
Gabriel A. Almond, G. Bingham Powell, Jr., Kaare Strom, Russell J. Dalton,
Politica comparată astăzi (asist. univ. dr. Oana Panait)……………………240
Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului-surse,
instituţii, proceduri, (asist univ. drd. Anelis Istrătescu) …………..242
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie, reformă, instituţii, drept,
(asist. univ. drd. Ştefan Bârzu) ……………………………………………..244
6
România de Mâine Foundation Publishing House, 2009
CONTENTS
STUDIES AND ARTICLES:
INTERNATIONAL RELATIONS
prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, Propaganda in international relations, ….. 5
amb. Constantin VLAD, World Civilisations and global security …. ... …
dr. Andrei Alexandru CĂPUŞAN, 130 Year from the de la recunoaşterea de
către marea britanie a independenţei româniei şi stabilirea de relaţii diplomatice
la nivel de legaţie – 8/20 februarie 1880 ……………………………………………12
asist. univ. dr. Alexandru-Murad Mironov, Pregătirea, desfăşurarea şi eşecul
conferinţei româno-sovietice de la viena, 1924 ..............................................22
lector univ.dr. Elena Iuliana LACHE, Relaţiile româno-germane în timpul
războiului de eliberare a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa (iunie-
septembrie 1941)…………………………………………………………….52
lector univ. dr. Cristina PĂIUŞAN-NUICĂ, Orientul Mijlociu şi partidele
comuniste: primii paşi ....................................................................................65
lector univ.dr. Dragoş FRĂSINEANU, „Noua“ strategie americană de îndiguire
a rusiei şi Chinei.............................................................................74
asist. Univ. drd. Oana ILIE, Societatea pentru Răspândirea Culturii şi Ştiinţei
(S.R.S.C), instrument de propagandă a partidului comunist ………………....82
lector univ. drd. Alexadru Munteanu –Lucinescu, Imigraţia – implicaţii
etice……………………………………………………………………………………90
conf. univ. dr. Dorel BUŞE, Consideraţii Geopolitice privind securitatea Indiei
……………………………………………………………………………… .100
lector univ. dr. Ludmila ROTARI, Natalia POPESCU, Les relations entre la
Republique Moldova et la Federation Russe sous le signe du conflit de
Transnistrie (1992-1997) ……………………………………………………… . 110
asist. univ. drd. Ştefan BÂRZU, Analiză comparată asupra strategiilor de
securitate ale României şi Statelor Unite ale Americii: dimensiunea economic
………………………………….. 124
col. prof. univ. dr. Constantin IORDACHE, Competenţele instituţiilor U.E. pentru
managementul operaţiilor de menţinere a păcii …………………….. 136
drd. Nicolae Iorga, Uniunea Europeană, de la idee la faptă ………………
LAW/ ECONOMY
prof. univ. dr. Ion DRAGOMAN, Livia BODESCU, Ştiinţa dreptului european
al drepturilor omului ………………………………………………….146
prof. univ. dr. Vergil VOINEAGU, conf. univ. dr. Daniela Elena ŞTEFĂNESCU,
Reflecţii asupra sistemului statistic global ……………….160
lector univ. dr. Dan NĂSTASE, The increase of the number of the international
jurisdictions ………………………………………………………..170
lLect.univ.dr. Bianca DROC, Llegea aplicabilă în litigiile de drept internaţional
privat …………………………………………………………. …..180
7
asist. univ. drd. ANELIS-VANINA ISTRĂTESCU, Consideraţii teoretice şi
practice asupra cazurilor de nerecunoaştere a hotărârilor străine din perspectiva
normelor comunitare ………………………………………………186
POINTS OF VIEW:
lector univ. dr. Roxana Daniela Păun, What is the European Union? International
organization, Federation or Confederation
drd. Cornel – Constantin ILIE, Muzeele şi prezentarea comunismului …….194
asist. univ. dr. Oana PANAIT, Investiţiile americane în românia interbelică între
interes şi….altruism ................................................................................31
asist. univ. drd. Ionuţ COJOCARU, Eforturile româno – turce de menţinere a
păcii în anii premergători celui de-al doilea război mondial ………… .40
drd. Natalia LAZĂR, A.L. Zissu – Lider al mişcării sioniste ........................ 200
lector univ. drd. Tudor-Andrei RĂUTU, Privatisation politicies in the United
Kingdom and france (1979-1997) ……………………………………………….209
STUDENTS RESEARCH
asist. univ. Mihaela Ramona Istrate, Liga Naţiunilor
Cătălin Mariu RADU, Mercenarii în conflictele moderne .......................... .224
BOOK REVIEWS:
Sorin Cristescu, Diplomaţie în vreme de război. Relaţii internaţionale 1789-1914,
(prof. univ. dr. Ştefan Lache) ………………………………………..232
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, (lector
univ. dr. Teodora Stănescu-Stanciu) ………………………………..234
Dinu C. Giurescu De la Sovromconstructii nr.6 la Academia Română, (asist. univ.
drd. Ionuţ Cojocaru) ………………………………………………….237
P olitica comparată astăzi, Gabriel A. Almond, G. Bingham Powell, Jr., Kaare
Strom, Russell J. Dalton, (asist. univ. dr. Oana Panait)……………………240
Corneliu-Liviu Popescu, „Protecţia internaţională a drepturilor omului-surse,
instituţii, proceduri”, (asist univ. drd. Anelis Istrătescu) …………..242
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie, reformă, instituţii, drept,
(asist. univ. drd. Ştefan Bârzu) ……………………………………………..244
8
STUDII ŞI ARTICOLE
RELAŢII INTERNAŢIONALE
PROPAGANDA ŞI IMAGINEA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Prof.univ.dr. Gheorghe ONIŞORU
Keywords: propaganda, propaganda model, political speech, manipulation of
public opinion, Bandwagon
ABSTRACT:
The paper present the how the propaganda influence the evolution of the
international relations of time. Also the paper analised how are created the imagies of
different societies or regimes and how a totalitarian and oppressiveregime can create a
distorted image. Propaganda model multiplied in time and influence the international
relations in a bad way.
Propaganda presupune o acţiune ce nu trebuie percepută automat ca reprezentând
un raport obiectiv. În fapt, discutăm despre abordarea unei probleme sau a unei
problematici prin utilizarea selectivă a unor pachete de informaţii, date sau evenimente.
Spre deosebire de informaţie, propaganda poate fi considerat drept un tip de mesaj prin
care se urmăreşte manipularea unui public-ţintă.
La origine, termenul propagandă provine din limba latină şi poate fi tradus prin
lucruri ce trebuie propagate. Deşi este utilizată din antichitate, abia în Evul Mediu apare
primul organism „oficial” al cărui scop principal este unul propagandistic. Ne referim la
iniţiativa papei Grigore XV (1554 – 1623), care a fost titularul scaunului pontifical între
1621 şi 1623, fiind ultimul suveran pontif ales prin aclamaţii1.
Papa a pus bazele, la 1622, Congregatio de Propaganda Fide (Congregaţia
pentru propagarea credinţei), ulterior titulatura fiind schimbată în Congregatia pentru
evanghelizarea popoarelor2. Organismul era format din cardinali care trebuiau să
urmărească şi să îndrume opera de răspândire a creştinismului de rit catolic prin
intermediul misionarilor în America Centrală şi Latină, precum şi în ţări asiatice, între
care India, China şi Japonia sunt cele mai importante. De menţionat că activitatea
congregaţiei continuă neîntrerupt până în zilele noastre.
Într-o lucrare publicată în 1988, Edward Herman şi Naom Chomsky au lansat şi
susţinut teoria modelului propagandistic3. Cei doi au analizat lumea mass-media şi au
ajuns la concluzia, cu care suntem de acord, că datorită organizării industriei media în
corporaţii, identic cu alte sectoare economice, aceasta a început să fie supusă aceloraşi
reguli şi presiuni cărora le este datoare să le facă faţă orice companie multinaţională.
1 http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Gregory_XV
2 The Sacred Congregation de Bona Fide (1622 + 1922), in „The Catholic Historical Review”,
vol.6, nr.4, ianuarie 1921. 3 Edward Hermann, Naom Chomsky, Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass
Media, Pantheon Books, 1988.
10
Herman şi Chomsky pornesc de la realitatea că mass-media are nevoie constantă
de fluxuri de informaţii necesare aprovizionării zilnice cu ştiri. Într-un sistem economic
industrializat, în care cererea clienţilor priveşte noutăţi despre evenimente globale
multiple, sarcina poate fi îndeplinită doar de sectorul corporaţiilor care dispun de
resursele necesare. Pentru aceasta, promotorii de ştiri, aici incluzând şi guvernele, ajută
mass-media folosind mijloace diverse precum:
- crearea de facilităţi;
- oferirea jurnaliştilor de copii de pe discursurile oamenilor politici în avans pentru
a-şi putea pregăti intervenţiile în avanpremieră;
- programarea conferinţelor de presă la ore care să coincidă cu transmiterea
fluxurilor principale de ştiri;
- folosirea unui limbaj accesibil pentru redactarea comunicatelor de presă;
- organizarea atentă a conferinţelor de presă şi a oportunităţilor de imagine1.
Herman şi Chomsky îşi testează teoria pe evenimente contemporane precum
războiul din Vietnam, afacerea Watergate, afacerea Iran-contra sau evenimentele din
Nicaragua. Concluzia la care ajung este una logică:
„Modelul propagandistic este probabil unul din cele mai bine confirmate din
domeniul ştiinţelor sociale.”
Astăzi, propaganda este difuzată mai ales prin mijloacele oferite de radio şi
televiziune, prin presa scrisă, dar şi prin acţiuni cu impact mediatic, cum sunt colocviile,
seminariile, sesiunile ştiinţifice sau dezbaterile. Putem vorbi despre existenţa unei acţiuni
propagandistice tipice pentru perioadele de război, după cum latura religioasă este bine
reprezentată. Totuşi, putem vorbi despre existenţa a trei tipuri majore de propagandă2:
- propaganda albă – atunci când informaţiile provin din surse de încredere ce pot fi
verificate;
- propaganda neagră – atunci când informaţiile provin de la o sursă falsă, care
susţine însă contrariul pentru „intoxicarea” oponentului;
- propaganda cenuşie – în acest caz informaţia nu poate fi verificată întrucât nu se
cunoaşte şi deci nici identifica sursa sau autorul.
Obiectivele unei acţiuni de propagandă pot fi generale sau specifice. De multe ori,
receptorul – ţinta acţiunii propagandistice – o poate percepe sau asocia cu falsul sau
interpretarea tendenţioasă. De aceea, este foarte importantă alegerea ţintei. De asemenea,
specialiştii au identificat o tipologie de generare a propagandei din care reţinem doar
„tehnicile”3 cel mai frecvent utilizate:
- Ad hominem, ceea ce semnifică atacarea oponentului;
- Apelul la autoritate, respectiv citarea unei persoane proeminente în sprijinul
propriilor afirmaţii;
- Apelul la frică, cazul tipic fiind propaganda nazistă instrumentată de Joseph
Goebbles;
1 Ibidem.
2 Pe larg, William A. Levinson, An Introduction to Propaganda, 1999.
3 Vezi o analiză la Edward S. Herman, The Propaganda Model: a retrospective, in “Journalism Studies”,
University of Pennsylvania, vol.1, nr.1, 2000, p. 101–112.
11
- Apelul la prejudiciu, adică folosirea unor fraze de genul „veţi fi de acord că o
persoană rezonabilă trebuie să consimtă la …”,
- Argumentum ad nauseam, tradus prin tehnica folosirii unor repetiţii obositoare,
- Bandwagon este apelul la victoria inevitabilă sau chemarea de a te alătura
mulţimii;
- Contrastul alb-negru, utilizat atunci când se doreşte prezentarea a doar două
opţiuni, ceea ce pune ţinta în postura de a reacţiona pe principiul eşti cu mine sau
cu duşmanii mei;
- Omul de bun simţ, implică prezentarea propriilor ipoteze ca fiind de bun simţ,
cele mai raţionale şi logice;
- Demonizarea inamicului;
- Euforia se bazează pe folosirea unui eveniment care poate genera bucurie,
fericire, o stare de satisfacţie;
- Falsificarea informaţiei;
- Fluturarea steagului, adică apelul la sentimentele patriotice;
- Folosirea generalităţii, precum cele din lozinci care nu spun nimic, reluând doar
platitudini;
- Reductio ad Hitlerum, este o tehnică ce urmăreşte obţinerea dezaprobării din
partea unui grup pentru o idee care ar fi benefică pentru concurenţă;
- Supersimplificarea, respectiv folosirea unor generalităţi extrem de simple pentru
discutarea oricăror probleme;
- Citarea în afara contextului;
- Raţionamentul;
- Red herring, presupune prezentarea unor date în mod voit ca fiind false pentru ca,
ulterior, să poţi susţine propriile informaţii şi teorii;
- Sloganul este o frază scurtă, dar de impact, utilizată mai ales în propaganda
politică (de exemplu Ceauşescu şi Poporul sau Mussolini are întotdeauna
dreptate).
Dacă o naţiune este agresată informaţional şi nu reuşeşte să sesizeze obiectivele
agresiunii, ea poate ajunge în situaţia de a nu-şi mai exercita valenţele gestionare, iar
procesele decizionale publice pot fi orientate în detrimentul naţiunii şi în favoarea
agresorului, după cum observa cu temei analistul Francisc Tobă1. Este un adevăr valabil
astăzi, dar derivat din rolul rezervat propagandei de-a lungul istoriei.
Fără a face o trecere în revistă ce poate începe cu regii Persiei sau cu faraonii
egipteni, vom nota doar creşterea rolului acestui fenomen în secolul XX în care au
excelat cel puţin trei modele propagandistice pe care le prezentăm, pe scurt, în
continuare:
A. Modelul nazist
Acest model a fost dezvoltat în timpul celui de-al treilea Reich, respectiv perioada
în care Germania a fost condusă de Aodlf Hitler, 1933 – 1945. Propaganda nazistă2 îşi
trage simbolistica din antichitate, inclusiv stema reprezentată prin svastică (crucea
1 Francisc Tobă, Decizia politică şi securitatea naţiunii, Bucureşti, 2003.
2 Despre istoria Germaniei naziste şi despre activitatea lui Adolf Hitler există o bibliografie bogată. Vezi,
între altele, Wolfgang Benz, Hermann Weiss, ed., Ensyklopädie des Nazionalsozioalismus, München, 2001.
12
încârligată) şi salutul Heil. Nazismul şi-a fixat principala ţintă în populaţia evreiască,
folosind nu doar ameninţări verbale ci şi o întreagă legislaţie. Potrivit legilor de la
Nűrnberg, adoptate la 15 septembrie 1935, evreii pierdeau dreptul la cetăţenie, iar prin
legea pentru protecţia sângelui şi a onoarei germane relaţiile sexuale şi căsătoria dintre
arieni şi evrei erau interzise.
Propaganda nazistă a manipulat opinia publică germană în legătură cu rolul jucat
de populaţia evreiască la finele primului război mondial, susţinând ideea potrivit căreia
armata germană a pierdut datorită „cuţitului înfipt pe la spate” de revoluţia socialistă pusă
la cale de cercurile iudaice. Ajuns la putere, Hitler nu va ezita să aplice soluţia finală,
utilizând în acest scop lagărele de concentrare şi ghettourile. De fapt, liderii noii
Germanii doreau să obţină spaţiul vital necesar rasei superioare ariene, prin extinderea
teritorială spre Răsărit. Sloganul Un Reich, un popor, un fűhrer exprimă fidel crezul unui
regim totalitar.
Propaganda nazistă s-a manifestat atât prin utilizarea presei şi a radioului, în
scopul propagării ideilor hitleriste, dar şi prin mari întruniri publice, prilej pentru adularea
conducătorului. Nu era pierdut nici un moment pentru afişarea măreţiei noii puteri,
inclusiv prin impresionante parade militare. De asemenea, organizarea Olimpiadei de la
Berlin din 1936 a fost un bun prilej pentru propaganda nazistă de a arăta lumii faţa
Germaniei care urma să domine lumea pentru „o mie de ani”. Din păcate pentru Hitler, el
a primit o puternică lovitură tocmai pentru teoria dragă lui a superiorităţii rasei ariene
chiar în timpul Jocurilor datorată victoriilor în serie înregistrate de atletul american de
culoare Jesse Owens, devenit simbolul Olimpiadei berlineze.
Oamenii dirijaţi de Goebbels aveau grijă să transmită mesaje permanente prin care
să prezinte Germania nazistă ca un luptător pregătit să facă faţă ameninţărilor interne şi
internaţionale. La acest capitol erau adăugate alte teme leghate în principal de măreţia
germană în cultură, ştiinţă şi mai ales în domeniul militar.
După dezastrul Wehrmachtului de la Stalingrad, cu începere din februarie 1943 se
va manifesta o nouă temă majoră pentru propaganda hitleristă. De această dată Germania
era prezentată ca apărătoare a valorilor civilizaţiei occidentale în faţa iminentei invazii a
„hoardelor bolşevice”.
B. Modelul comunist
Modelul clasic al propagandei comuniste a fost dezvoltat în Uniunea Sovietică.
De această dată totul se petrecea în numele poporului şi a victoriei revoluţiei proletare
mondiale1. O caracteristică este reprezentată de cultul personalităţii conducătorului,
modelul princeps fiind Stalin. Toate realizările societăţii erau puse pe seama geniului
conducător al liderului, cel căruia îi erau închinate ode de glorificare şi pentru care erau
organizate imense spectacole omagiale. Un rol important revenea creatorilor din toate
domeniile, cinematografie, radio şi televiziune, literatură, teatru şi operă, care aveau
misiunea „patriotică” de a reflecta marile succese ale socialismului.
De asemenea, oamenii de ştiinţă aveau misiunea să lupte pentru a demonstra
superioritatea sistemului în faţa capitalismului „decadent”. Un loc aparte revenea
domeniului ştiinţelor sociale, filozofii fiind nevoiţi să găsească fundamentele teoretice ale
1 Şi despre modelul totalitar comunist există o vastă bibliografie. Pentru o imagine de ansamblu vezi
Stephane Courtois, ed., Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Bucureşti, 1998.
13
socialismului ştiinţific, în timp ce istoricii trebuiau să rescrie trecutul prin prisma
principiului „luptei de clasă”.
O particularitate o are propaganda din timpul războiului cu Germania, 1941 –
1945. De această dată Stalin a decis să pună accentul pe adevărate sentimente patriotice,
trecând în plan secund mesajele doctrinare. Mai ales la început va fi din plin exploatată
imaginea Mamei Rusia, care îşi chema fiii să o apere în faţa invaziei hitleriste.
C. Modelul Războiului rece
Este un produs al conflictului dintre cele două blocuri opuse ideologic, care a
dominat relaţiile internaţionale peste 40 de ani1. Temele majore ale modelului sunt legate
de cursa spaţială, bomba atomică, teoria dominoului, zidul Berlinului sau criza rachetelor
cubaneze, pentru a ne opri doar la o scurtă selecţie. În Statele Unite au folosite
mijloacele cu cel mai mare grad de impact, pornind de la filmele produse la Hollywood
şi trecând prin literatură, afişe şi alte forme ale propagandei.
Un efect al războiului rece în Statele Unite a fost McCarthysmul, echivalentul
goanei după vrăjitoare din epoca medievală. Oricât de absurd pare astăzi, acest fenomen a
produs efecte deosebite în epocă, numărul persoanelor afectate fiind destul de mare, între
acestea numărându-se suficiente personalităţi ale diverselor domenii ale vieţii publice
americane. În fapt, senatorul McCarthy2 nu a făcut decât să exploateze sentimentele
anticomuniste din societatea de peste Ocean în prima fază a războiului rece.
Anul 1948 a fost marcat de creşterea temerii că instaurarea comunismului în
Statele Unite era posibilă. Sentimentul a fost întreţinut de o serie de evenimente puternic
mediatizate, între acestea de notorietate fiind procesul şi condamnarea pentru spionaj a
lui Judith Coplon, angajată a Departamentului de Justiţie, conexiunile relevate în timpul
procesului cu cazul Alger Hiss (fost angajat al Departamentului de Stat găsit vinovat, la
25 ianuarie 1950, pentru transferul de documente secrete către Uniunea Sovietică) sau
procesul liderilor Partidului Comunist American, condamnaţi, la 14 octombrie 1949,
pentru conspiraţie în vederea răsturnării violente a guvernului Statelor Unite.
În aceste condiţii, viaţa politică internă era dominată la începutul deceniului şase
de spectrul pericolului comunist. S-a declanşat astfel o vânătoare de vrăjitoare, o
adevărată pată pentru democraţia americană, exponentul principal al campaniei fiind
senatorul Joseph McCarthy.
Reprezentant al republicanilor din statul Wisconsin, McCarthy declanşa, la 9
februarie 1950, o campanie împotriva presupuşilor comunişti care împânziseră America.
În calitatea lui de preşedinte al unei comisii senatoriale de anchetă, McCarthy conducea o
cruciadă bazată pe acuzaţii care, de cele mai multe ori, nu se baza pe probe, dar în urma
căreia foarte mulţi americani au avut de suferit3. Lista celor care au simţit ce înseamnă să
intri în vizorul comisiei a fost deschisă cu un caz celebru, respectiv o actriţă de mare
succes, care a fost înlocuită din distribuţia serialului The Aldrich Family, deşi acuzaţiile
1 Între multe alte lucrări de referinţă vezi John Lewis Gaddis, The long peace. Inquiries into the history of
the Cold War, Oxford University Press, 1987. 2 Senatorul Joseph McCarthy (1908-1957) a reprezentat timp de un deceniu, între 1947 şi 1957, statul
Wisconsin. Epoca sa de glorie a început din 1950, dar apoi a căzut în dizgraţie. În ultimul timp au apărut
lucrări care încearca o reevaluare a personalităţii sale. Vezi, Ann Coulter, Treason. Liberal Treachery fron
the Cold War to the War on Terrorism, 2003. 3 Vezi Gheorghe Onişoru, Istoria contemporană universală după 1945, Bucureşti, 2004, cap.III.1
14
aduse împotriva ei nu au fost niciodată probate. După o perioadă de glorie, steaua lui
McCarthy a început să apună, în 1952 senatorul Benton asemuindu-l cu Hitler. Totuşi,
abia în noiembrie 1954, McCarthy a fost nevoit să demisioneze din fruntea comisiei pe
care o prezida intrând într-un con de umbră. A murit în 1957, uitat de toată lumea.
Administraţia americană a folosit din plin serviciile secrete pentru a creşte
randamentul actului propagandistic. În acest sens trebuie subliniat rolul jucat de posturile
de radio Europa Liberă, Vocea Americii sau Radio Libertatea. De asemenea, opera lui
George Orwell, în special Ferma animalelor, dar si 1984, s-a constituit într-un excelent
material utilizat pentru a critica sistemul totalitar sovietic1, deşi numele Uniunii Sovietice
nu apărea în această alegorie în care eroii nu erau oameni, ci animale.
În partea opusă, Uniunea Sovietică va folosi întregul arsenal propagandistic al
statului folosind aceleaşi mijloace precum rivalii americani. Accentul cădea însă pe
dorinţa de pace a puterii sovietice, prezentată în opoziţie cu „imperialismul american”.
Succesele înregistrate de cei doi competitori, mai ales în cursa spaţială şi cea
nucleară au reprezentat elemente de bază pentru creatorii de propagandă. Prima bombă
atomică sau cu hidrogen, primul om în spaţiu sau primul astronaut care păşeşte pe un alt
corp ceresc sunt teme principale în ambele tabere.
Pe acelaşi palier se afla imaginea, care presupune utilizarea unei tipologii
conţinând mesaje şi idei. Eficienţa mesajului transmis prin imagine creşte dacă este
simplu, emoţional, credibil şi interesează receptorul (sau receptorii). Este motivul pentru
care propaganda este indispensabilă pentru succesul unei operaţiuni de imagine. De
asemenea, merită adusă în discuţie observaţia potrivit căreia în timpul regimului comunist
se putea trasa semnul egalităţii între propagandă şi îndoctrinare.
Aici trebuie reconsideraţi şi factorii de lobby, un exemplu, clasic am putea spune,
fiind cel al Clubului Dejunului de Marţea. Este vorba despre un grup coagulat în jurul
secretarul de stat american din perioada 1961 – 1969, care a coincis cu războiul din
Vietnam, Dean Rusk (1909 - 1994). Lucrând cu doi preşedinţi democraţi, John F.
Kennedy şi Lyndon B. Johnson, Rusk a fost adeptul declarat al unei poziţii de forţă în
relaţiile cu statele comuniste, mergând chiar până la recomandarea utilizării intervenţiei
militare.
Deşi întâlnirile nu aveau loc neapărat marţea, participarea preşedintelui Lyndon B.
Johnson dădea o altă dimensiune „modului conversaţional” prin care acesta ajungea la
decizia politică finală. Nu este lipsit de interes să menţionăm că, în prima fază a crizei
cubaneze, Rusk a fost favorabil folosirii imediate a forţei, după cum el s-a dovedit unul
din principalii adepţi ai intervenţie militare din Vietnam. Din acest motiv a fost ţinta
multor atacuri din partea organizaţiilor pacifiste.
Daca încercăm să identificăm tipurile de mesaj vom descoperi cel puţin patru
categorii:
1. informaţii
2. produse culturale de masă
3. folosirea tendenţioasă a unor concepte
4. informaţii distorsionate sau lacunare prezentate astfel în mod premeditat.
O acţiune propagandistică în sfera politică este, de multe ori, încheiată cu succes
şi prin prezentarea negativă a adversarului, fără a mai fi nevoie să susţii un program
1 Opera lui George Orwell a devenit accesibilă publicului din Europa de Est abia după căderea
comunismului, fiind tradusă şi în limba română.
15
propriu coerent în faţa electoratului, pe parcursul unei campanii electorale. Este exemplul
oferit de celebrele alegeri de la 19 noiembrie 1946, falsificate de comuniştii români
pentru a masca masivul vot popular dat pentru opoziţia condusă de Iuliu Maniu1.
Activiştii Partidului Naţional Ţărănesc, în special, dar şi cei ai Partidului Naţional Liberal
au exploatat atât dificultăţile obiective cu care se confrunta societatea românească
postbelică, dar şi teama populară faţă de regimul pe care sovieticii încercau să-l impună
României. Din acest motiv au avut impact mare în rândul votanţilor teme simple precum:
- colhozul;
- hrana la cazan;
- deportarea în Uniunea Sovietică;
- confiscarea proprietăţilor;
- înlăturarea regelui;
- iminenta instaurare a unui regim bolşevic la Bucureşti.
Studierea ştiinţifică a fenomenului propagandei a fost deschis în 1928 de Edward
Bernays (1891 – 1985), cel care este considerat a fi „părintele relaţiilor publice”. În acel
an a fost tipărită lucrarea Propaganda, într-o editură newyorkeză, prilej pentru Bernays
de a sublinia că manipularea ştiinţifică a publicului este un act necesar pentru că el
preîntâmpină haosul şi conflictul în societate2. Chiar din primele pagini autorul a ţinut să
specifice faptul că acei care manipulează mecanismul ascuns al propagandei constituie
guvernul din umbră care conduce cu adevărat statul.
Problematica lucrării lui Bernays, care nu este una ce străluceşte prin volum, ci
prin ascuţimea observaţiilor autorului, este pusă în lumină prin însăşi titlurile celor XI
capitole:
1. Organizând haosul
2. Noua propagandă
3. Noii propagandişti
4. Psihologia relaţiilor publice
5. Afacerile şi publicul
6. Propaganda şi conducerea politică
7. Activităţile financiare şi propaganda
8. Propaganda în domeniul educaţiei
9. Propaganda în serviciul social
10. Arta şi ştiinţa
11. Mecanismele propagandei.
Edward Bernays observă că propaganda apare într-o lume în care puterea a trecut
de la regi la mulţime, deci de la o minoritate la majoritate. Însă el atrage atenţia asupra
unui mare pericol:
„Minoritatea a descoperit un puternic ajutor în acţiunea de influenţare a
majorităţii. Este posibil să manipulezi gândirea maselor şi acestea îşi vor irosi noua
putere în direcţia dorită de tine. În structurile prezente ale societăţii (să nu uităm că aceste
rânduri au fost scrise la 1928 – n.n.) această practică este inevitabilă.”
Concluzia lui Bernays este una optimistă:
1 Vezi Gheorghe Onişoru, Operaţiunea Tămădău: desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc (1947),
Bucureşti, 2008. 2 Edward Bernays, Propaganda, New York, 1928.
16
„Propaganda nu va muri niciodată - omul inteligent trebuie să realizeze că
propaganda este un instrument modern prin care poate lupta pentru scopuri productive şi
să ajute la instaurarea ordinii în faţa haosului.”1
Aspectele teoretice ale fenomenului propagandistic au fost dezvoltate şi de
filozoful şi sociologul francez Jacques Ellul (1912 – 1994). Acesta este binecunoscut
pentru teoria societăţii tehnologice lansate în plin război rece2, dezvoltată în lucrarea The
Technological Society, apărută la Editura Knopf, în anul 1965.
Jacques Ellul a scris mai multe cărţi pe tema propagandei, între care amintim
Propaganda. The Formation of Men’s Attitude, New York, 1973, şi Histoire de la
propaganda, Paris, 1976.
Contribuţia lui Ellul este importantă dacă avem în vedere faptul că el discută
fenomenul propagandistic în cadrul mai larg al societăţii tehnologice. Este prilejul de a
face distincţia între propaganda de agitaţie şi propaganda integrată. Ultima era
considerată necesară societăţii tehnologice în vederea dezvoltării, fiind în acelaşi timp
utilă pentru scopurile acesteia.
Prin urmare, putem considera că propaganda este un fenomen important al
sistemului internaţional actual şi că există premizele necesare evoluţiei şi dezvoltării sale.
1 Ibidem.
2 Jacques Ellul, The Technological Society, New York, 1965. Vezi de acelaşi autor şi lucrările Propaganda.
The Formation of Men’s Attitude, New York, 1973, Histoire de la propaganda, Paris, 1976.
CIVILIZAŢIILE LUMII ŞI SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ
ambasador Constantin VLAD
Keywords: civilzations, geopolitics, security, terrorism, Cold War, global war
ABSTRACT:
The paper present the ways of evolution of the world civilisations and the way
where evolved the international security. Human civilisations dont limited the evolution
to restrict a territory by a administrative map, they crystallized the substance in a natural
way. The civilisations brig the term of kinship in the international relations, and this
kinship influence theirs evolution. Today, the international security was transformed in a
myth.
Vă amintiţi? În debutul anilor ’90 ai secolului trecut, omenirea ieşea din din
constrângerile şi spaimele Războiului Rece. Situaţia în lume se limpezea şi părea să se
simplifice. Vestul triumfa; lui îi aparţinea unica superputere – Statele Unite ale Americii,
şi singura organizaţie politico-militară, cea mai puternică din istorie – Alianţa Nord-
Atlantică. Estul înceta să fie un centru de putere, semnificaţia lui geopolitică dispărea, el
redevenind ceea ce fusese dintotdeauna, anume unul dintre cele patru puncte cardinale.
Curând avea să se vadă însă că lumea nu era mai liniştită şi mai sigură. Până
atunci, simetria de poziţii şi interese a două superputeri şi a două blocuri militare
acoperise şi ţinuse în frâu o multitudine de asimetrii, de stări tensionale şi conflicte
mocnite. Acum, toate acestea ieşeau la iveală cu virulenţa forţelor multă vreme înăbuşite
şi eliberate brusc, mai mult, pe neaşteptate. Vechea paradigmă a înţelegerii vieţii
internaţionale, anume confruntarea Est-Vest, devenea inoperantă. Erau căutate altele.
Între acestea se individualiza, prin noutate şi valenţe interpretative, cea formulată de
politologul american Samuel P. Huntington. Acesta situa în centrul explicării stărilor
conflictuale în noile condiţii prezenţa şi influenţa marilor civilizaţii umane. Potrivit lui
Huntington, în lumea post-Război Rece, cel mai răspândit tip de conflict militar între
state şi, uneori, în interiorul statelor apare acolo unde civilizaţiile se întâlnesc şi
interferează, numindu-l în consecinţă război de falie, veritabilă ciocnire între civilizaţii.
Studii publicate în reviste de mare prestigiu şi o carte devenită imedit bestseller, aflată de
un deceniu şi la îndemâna cititorului din România, stârneau un imens interes pretutindeni;
şi, desigur, numeroase controverse, interes şi controverse care continuă şi astăzi. După
cum voi arăta mai târziu, personal, consider că multe din susţinerile lui Huntington, sub
anumite aspecte chiar premiza fundamentală de la care porneşte, cu alte cuvinte, chiar
paradigma pe care o formulează, sunt cel puţin discutabile. Dar, socotesc că Huntington
are meritul de a fi ridicat în faţa cercurilor intelectuale, a factorilor politici şi diplomatici
o problemă reală, de a fi deschis o perspectivă inedită şi cu certe valori euristice în
înţelegerea fenomenelor pace-război în condiţiile contemporane. În prezentare de faţă nu-
mi propun să analizez tezele lui Huntington ca atare. Mă voi referi la realităţi
contemporane care, desigur, sunt abordabile şi în lumina demersului politologului
menţionat.
18
Civilizaţiile umane şi hărţile politico-adminsitrative
Pentru început, ce sunt civilizaţiile umane? Ele nu se află înscrise pe hărţile
politico-administrative, care prezintă statele lumii, nici pe cele care înfăţişează realităţile
etnice şi lingvistice: naţiuni, minorităţi, populaţii, nici chiar pe cele alcătuite de
geopolitică, potrivit relaţiilor de putere între state, grupuri – sau grupări – de state, între
regiuni, continente, etc. Ele nu sunt subiecte de drept internaţional, privilegiu rezervat
statelor. În ciuda tuturor acestor lucruri civilizaţiile sunt reale, iar prezenţa şi influenţa lor
în viaţa oamenilor şi în ansamblul raporturilor internaţionale – greu de ignorat.
Civilizaţiile sunt aglomerări umane, de obicei mari, care se cristalizează în mod natural
pe bază de afinităţi – de limbă, de etnie, de convieţuire istorică, de mod de viaţă şi de
mod de a fi şi, mai ales, de religie. Spun „mai ales” pentru că religia, în calitatea ei de
credinţă, precum şi în cea de instituţie, are un rol în multe privinţe precumpănitor în
gruparea oamenilor în anumite civilizaţii, ca trăire şi apartenenţă, ca vieţuire şi
manifestare. Fac o paranteză. Acum câteva săptămâni, aici avea loc o superbă pledoarie
în favoarea înţelegerii bazelor conceptuale ale premizelor existenţei unor părţi distincte
ale Continentului: Europa de Sud-Est şi Europa Centrală. Mă refer la conferinţa ţinută de
academicianul Răzvan Theodorescu. Între factorii care definesc diferenţieri şi specificităţi
ale zonelor amintite, vorbitorul, după părerea mea, cu deplin temei, introducea religia,
acordându-i o pondere şi influenţă semnificative. Personal, nu m-a mirat acest lucru. M-
ar fi mirat dacă nu ar fi făcut-o. Să nu uităm că trăim în ţara care l-a dat pe Mircea Eliade,
figură emblematică mondială, neegalată până în prezent, în studiul istoriei religiilor şi în
înţelegerea fenomenului religios. Un cărturar de calibrul şi cu formaţia profesorului
Theodorescu nu putea să nu poarte în matricea gândirii domniei sale ceea ce cultura
română a moştenit de la Eliade. Din păcate, o astfel de matrice ne lipseşte multora dintre
noi, care ne ocupăm de relaţiile internaţionale, de fenomenul beligeranţei în lumea de
astăzi, noi înşine văduvindu-ne prin aceasta de o deschidere metodologică cu valenţe
deosebite, deschidere pe care realităţile ar impune-o. Revenind, civilizaţiile sunt
comunităţi umane suficient de închegate spre a avea individualitate, profil, trăsături
distinctive, caracteristici, dar şi îndeajuns de elastice, ca alcătuire şi manifestare, spre a
nu rigidiza în mod exagerat şi, mai ales, exclusivist, structurile populaţiilor, ele însele atât
de diverse şi numeroase. Civilizaţiile sunt, în esenţă, definite cultural – religia, limba,
etnia, modul de a fi sunt, toate, fenomene culturale. Desigur, după cum voi arăta în
continuare, existenţa, trăsăturile şi manifestarea civilizaţiilor au şi alte determinări, care
ţin, îndeosebi, de stadiul istoric de evoluţie, de nivelul dezvoltării economice, de
resursele umane şi materiale, de situarea geografică – cu potenţialităţile sale geopolitice
şi, în anumite cazuri, geostrategice.
În literatura de specialitate există opinii variate despre civilizaţiile contemporane
nouă. Se conturează însă un punct de vedere destul de larg împărtăşit potrivit căruia
aceste civilizaţii ar putea fi următoarele – ordinea de prezentare nu are nicio semnificaţie:
Occidentală, Islamică, Ortodoxă, Sinică, Japoneză, Hindusă, Latino-Americană, Africană
– e vorba de cea care se cristalizează în Africa sub-Sahariană..
19
Ce aduc civilizaţiile în relaţiile internaţionale?
Ce aduc civilizaţiile în relaţiile internaţionale? Un răspuns sumar şi, desigur,
aproximativ, ar putea fi următorul: rudenia. Ce înseamnă legăturile de rudenie în relaţiile
dintre popoare, dintre state, cum se intersectează ele cu interesele statelor, cu raporturile
de putere dintre state şi grupuri de state – iată tot atâtea subiecte care merită a fi
examinate, dar care depăşesc obiectivul prezentării de faţă.
Atât despre o foarte sumară caracterizare a conceptului de civilizaţie. În
continuare, câteva considerente pe marginea raporturilor dintre civilizaţiile contemporane
nouă. Aplecarea supra acestui subiect evidenţiază simetrii, similitudini de condiţii în care
aceste civilizaţii interacţionează, determinate mai ales de procesul globalizării. Mă refer,
doar cu titlu de exemplu, la fenomenul încălzirii globale, care afectează întreaga Planetă
şi pune sub semnul întrebării însuşi destinul Omului ca specie. Asemenea simetrii şi
similitudini de condiţii de existenţă creează un teren obiectiv pentru înţelegere şi
cooperare între diferitele civilizaţii. Potenţialul de înţelegere şi cooperare este însă, din
păcate, contracarat de asimetriile sistemului mondial, asimetrii numeroase, profunde şi, se
pare, de nerezolvat în cadrul acestui sistem. Astfel de asimetrii creează cadrul şi
contextele în care statele, toate aparţinând unora sau altora dintre civilizaţiile existente, se
manifestă ca actori pe scena internaţională, cadru şi contexte care se constituie în factori
de competiţie, tensiuni şi conflicte. Să mă explic.
În primul rând, un astfel de factor este poziţia dominantă a Occidentului în lume
şi în treburile mondiale. Cu excepţia Japoniei, Republicii Coreea, Singapore, Taiwan,
Hong Kong, toate ţările aflate în plutonul fruntaş ca nivel de dezvoltare economică
aparţin civilizaţiei occidentale, creştinătăţii romano-catolice şi celei protestante. Puterea
financiară (în mare parte), cele mai înalte capacităţi ştiinţifice şi tehnologice, majoritatea
corporaţiilor transnaţionale aparţin tot Occidentului, al cărui stat-nucleu sunt Statele
Unite ale Americii. Occidentul are conducerea principalelor instituţii financiare
internaţionale: Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, e cel mai bine
reprezentat în G8 şi exercită principala influenţă asupra Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. În Consiliul de Securitate al ONU, Occidentul ocupă 3 din cele 5 locuri de
membru permanent, care implică dreptul de veto. Occidentul deţine supremaţia militară
în lume, înainte de toate prin Statele Unite, dispune de poziţii-cheie în Alianţa Nord
Atlantică. Unele dintre ţările dezvoltate: Japonia, Republica Coreea, Israelul, Taiwanul,
Australia au tratate sau alte aranjamente de securitate cu Statele Unite, în condiţii când
nicio ţară aparţinând altor civilizaţii, cu excepţia celor est şi central europene membre ale
NATO, nu dispune de garanţii de securitate. Toate acestea sunt realităţi, reprezintă un dat
obiectiv.
Se adaugă, apoi, universalismul şi misionarismul Civilizaţiei Occidentale, care
consideră că propria cultură, valorile sale, instituţiile create în conformitate cu acestea
sunt superioare şi ar trebui răspândite pe plan mondial, însuşite, deci, de alte tipuri de
civilizaţii. Un aspect particular al acestui universalism este opinia larg răspândită în
Occident potrivit căreia modernizarea societăţilor aparţinând altor civilizaţii presupune cu
necesitate occidentalizarea, adică tocmai asimilarea de către alte civilizaţii a culturii,
valorilor şi instituţiilor proprii Civilizaţiei Occidentale.
20
Poziţia de putere, universalismul şi misionarismul Civilizaţiei Occidentale sunt de
natură să aşeze relaţiile dintre aceasta şi alte civilizaţii pe terenul competiţiei, mai mult, al
confruntării şi, în anumite împrejurări, pe cel al conflictului. Toate acestea, pe de o parte.
Pe de altă parte, poziţiile de putere ale Occidentului, deşi formidabile, încep să se
erodeze. Occidentul e în declin relativ din punct de vedere demografic. Ritmul de creştere
economică cunoscut cu deosebire de China, dar şi de India, Nigeria, Brazilia, Argentina,
Africa de Sud, resursele energetice, concentrate mai ales în zone unde sunt răspândite alte
civilizaţii, dar şi acumularea în astfel de zone de mari resurse financiare, reafirmarea
puternică a Rusiei pe plan economic, militar şi geopolitic, înscrierea multor ţări cu
economii emergente pe aliniamente înalte ale revoluţiei informatice şi ale progresului
tehnic, creşterea capabilităţilor militare ale unor state cu aspiraţii de puteri regionale se
constituie în tot atâtea sfidări la adresa poziţiei dominante a Occidentului şi a tipului său
de civilizaţie..
Avansurile ţărilor şi zonelor non-occidentale sunt, totodată, o afirmare a încrederii
în cultura, în valorile şi instituţiile propriilor lor civilizaţii şi o respingere a pretenţiei în
sensul că orice modernizare ar însemna şi occidentalizare. Acestor susţineri se adaugă
vocea autoritară a Japoniei, ţară care a devenit una dintre marile puteri economice ale
lumii şi o forţă tehnologică de prim rang, fără să-şi anuleze specificul cultural, care face
din ea o civilizaţie distinctă.
Confruntare şi conflict: Islamul şi Occidentul
Spiritul de confruntare şi conflict este cel mai evident în relaţiile dintre Islam şi
Occident. Am în vedere Islamul atât ca religie, cât şi ca civilizaţie, desemnate prin acelaşi
concept. Relaţiile conflictuale între cele două tipuri de civilizaţii au rădăcini istorice.
Dominaţia arabo-islamică s-a extins între începutul secolului VII şi mijlocul secolului
VIII,instaurând o ordine musulmană în Africa de Nord, Peninsula Iberică, Orientul
Mijlociu, Persia şi Nordul Indiei. Urmau două secole şi jumătate în care liniile care
divizau lumea islamică de cea creştină erau stabile. În secolul XI creştinii reluau
controlul asupra vestului Mării Mediterane, Siciliei şi o bună parte a Peninsulei Iberice.
În 1095 debutau Cruciadele. Intrau apoi în scenă turcii musulmani, care în 1453 capturau
Constantinopolul, iar în 1459 şi din nou în 1653 asediau Viena. Eşecul încercării de a
ocupa capitala Imperiului Habsburgic marca începutul declinului puterii musulmane în
Europa. În istoria relaţiilor Islam-Occident urmau colonialismul, competiţia pentru marile
zăcăminte de petrol şi gaze, situate în mare parte în zone locuite de populaţii islamice,
competiţie în care statele occidentale obţineau adesea „partea leului”. Desigur, Islamul
are relaţii conflictuale şi cu alte civilizaţii, dar cea cu Occidentul este de departe cea mai
profundă, iar în prezent această stare conflictuală atinge cote fără precedent. Resurecţia
pe care Islamul o cunoaşte din ani ’60-‚70 ai secolului trecut, războaiele arabo-israeliene,
lipsa unei soluţii juste şi durabile a conflictului palestiniano-israelian, sprijinul constant
dat de Statele Unite Israelului în aceste războaie şi în acest conflict, pe fundalul
diferendelor dintre Islam şi Occident, au exacerbat la maximum spiritul de competiţie şi
tensiunile. În această competiţie şi în aceste tensiuni, Islamul aduce frustrarea generată de
nostalgia unor vremuri de glorie şi măreţie, demult apuse; frustrarea unei civilizaţii
profund şi multiplu divizate, lipsită de un stat-nucleu, puternic şi respectat, care s-o aşeze
pe picior de egalitate la masa unde cei mari decid treburile lumii; frustrarea unei rămâneri
21
în urmă istorice, pe care o resimte ca o umilinţă. E o frustrare ce inflamează spiritele,
caută în altă parte vinovaţii pentru toate relele de care suferă, cheamă la răzbunare şi
îndeamnă ca securea războiului să nu fie niciodată îngropată. E frustrarea care a
determinat ca în rândul Islamului să apară orientări fundamentaliste şi organizaţii
teroriste. 11 Septembrie 2001, Afganistanul, Irakul se înscriu toate pe această curbă
suitoare a unui conflict pentru care nu par a se întrevedea soluţii.
Unii au văzut calea depăşirii necazurilor provocate de deosebirile dintre civilizaţii
în modernizare, cu unificarea, chiar uniformizarea pe care producţia modernă şi
consumul de bunuri materiale şi spirituale, cu ingredientele lor organizatorice şi
manageriale, le aduc în toate colţurile lumii. S-a dovedit însă, aşa cum am arătat deja, că
modernizarea e nu numai compatibilă cu diferite tipuri de civilizaţii, dar că cerinţele ei
pot fi, mai repede sau mai încet, deplin sau parţial, satisfăcute de aceste civilizaţii. Cu alte
cuvinte, istoriceşte este demonstrat că ceea ce modernizarea, inclusiv în condiţiile
globalizării, aduce ca substanţă comună pentru toate tipurile de civilizaţii existente, nu
anulează cu necesitate particularităţile acestora, particularităţi ce le conferă specificul,
culoarea, parfumul.
Alţii, foarte mulţi, văd drept factor unificator al lumii şi, ca efect, drept soluţie
pentru tensiunile dintre civilizaţii, răspândirea tot mai largă, în ultimă instanţă, la nivel
global, a valorilor şi instituţiilor politice democratice, aşa cum acestea s-au născut şi se
manifestă pe terenul Civilizaţiei Occidentale. Fără îndoială, afirmarea drepturilor omului,
statul de drept, pluralismul politic, alegerile libere, toate libertăţi democratice, prelungite
în instituţii adecvate, sunt cuceriri istorice ale omenirii şi se bucură de o recunoaştere tot
mai largă în lume. Dar ele, mai ales în formele în care s-au cristalizat şi cum au evoluat în
Occident, nu sunt singurele valori politice preţuite de oameni. Apoi, în ultima jumătate de
secol s-au petrecut două fapte (folosesc termenul în sensul dat de istorici) aş spune
tulburătoare. Primul: mai multe state cu populaţie musulmană, precum Egiptul,
Indonezia, Turcia, Pakistanul, au adoptat anumite forme de pluralism politic, de
democraţie parlamentară, au permis afirmarea unei mass media relativ independentă. Or,
s-a dovedit că astfel de reforme ale sistemului politic nu slăbesc poziţiile Islamului în
ţările respective, ci dimpotrivă. Aceasta, între altele pentru că, în condiţiile unei
democratizări, chiar limitate, a vieţii publice, se constituie o societate civilă de orientare
islamistă care, alături de şi, cumva, dincolo de confruntările dintre partidele politice,
influenţează, uneori hotărâtor, rezultatele consultărilor electorale. Acest fapt are o
semnificaţie deosebită: el probează că asimilarea în lumea islamică a unor valori şi
instituţii politice proprii Civilizaţiei Occidentale nu duce la extinderea prezenţei şi
influenţei acestei civilizaţii pe seama Islamului, ci chiar poate consolida poziţiile acestuia
din urmă. Al doilea. Critica cea mai ascuţită adusă în mass media Statelor Unite şi
Coaliţiei conduse de ele, formată în principal din state occidentale, pentru purtarea
războiului împotriva Irakului, după invadarea de către acesta din urmă a Kuwait-ului, s-a
consemnat în ţările islamice cu o anumită libertate a presei. Într-adevăr, după ce Irakul a
ocupat Kuwait-ul în 1990, lumea arabă, cea musulmană în general, a dezaprobat acţiunea
regimului Saddam Hussein. Dar, totul era privit ca o afacere între ţări islamice, ca o
ceartă între rude. După ce puterile occidentale au intervenit în conflictul dintre două state
arabe, dezaprobarea s-a îndreptat către Occident, ea cunoscând cote înalte când forţele
Coaliţiei au bombardat şi, apoi, au înaintat în Irak. De altfel, primul Război din Golf e
22
considerat de mulţi analişti drept cel de-al doilea război între civilizaţii, după cel din
Afganistan, provocat de intervenţia sovietică în această ţară cu zece ani mai devreme.
În sfârşit, alţii, nu prea numeroşi, văd în religie calea depăşirii dificultăţilor pe
care le cunosc relaţiile dintre civilizaţii. Ei sunt încurajaţi în acest sens de interesul pentru
dialog între reprezentaţii diferitelor religii, în genere, de dispoziţia către ecumenism
arătată de aceştia, interes şi dispoziţie mai manifeste în prezent decât în trecut. Totuşi,
este mai mult decât evident că ceea ce poate fi numit componenta religioasă a raporturilor
dintre civilizaţii e mai puţin sensibilă la acomodare reciprocă, la înţelegere, că aici există
încă un câmp larg pentru manifestări de neîncredere, de intoleranţă, o predispoziţie
marcată pentru stări persistente tensionale şi conflictuale. Mai mult decât atât, această
componentă poartă o răspundere deosebită pentru înverşunarea pe care o cunosc
conflictele ce poartă pecetea, sau şi pecetea ciocnirii între civilizaţii, pentru multe dintre
dificultăţile pe care le întâmpină depăşirea conflictelor ce materializează această ciocnire.
Aceste lucruri nu sunt întâmplătoare. În genere, între culturi – caracteristici ale
civilizaţiilor – există dialog, un schimb continuu de valori, în care împrumuturile, nu
cantitativ, dar cel puţin ca potenţialitate, sunt reciproce. Creaţiile spirituale circulă, multe
din ele sunt însuşite, asimilate în diferite spaţii culturale existente în lume. Rezultă o
îmbogăţire mutuală de substanţă a protagoniştilor. Rezultă ceea ce numim cultură
universală, în care culturile locale, naţionale, zonale se înscriu cu ceea ce au mai autentic
şi reprezentativ. În acest sens cultura, luată în sens larg, construieşte punţi între civilizaţii,
depăşeşte îngustimi şi rigidităţi, înfrânge prejudecăţi, deschide minţi şi suflete, apropie
oamenii, dincolo de tot ceea ce îi diferenţiază şi îi desparte. Nu se poate însă afirma un
lucru similar despre religie care, desigur, este şi ea parte a culturii, înţeleasă în sens larg..
Contactele, schimburile de idei între instituţiile religioase nu privesc substanţa doctrinară,
construcţia ideatică, ritualurile religioase ca atare, ci mai ales poziţiile bisericilor în
problemele lumii, conlucrarea între ele în asemenea probleme. În aceste condiţii, dialogul
între reprezentanţii diferitelor religii nu duce şi nu-şi poate propune să ducă la
îmbogăţirea reciprocă pe plan doctrinar. Din el n-a rezultat şi nu va rezulta o religie
universală. În istorie, orice tentativă de a impune o astfel de religie a provocat doar efecte
contrare şi multe conflicte militare, dintre cele mai sângeroase. Din asemenea cauze
religia aduce în raporturile dintre civilizaţii distincţii ireductibile, exclusivism şi opoziţii
rigide, intoleranţă şi spirit de competiţie. Relaţiile dintre Creştinism şi Islam, religiile cu
cei mai numeroşi adepţi: 1,3 miliarde în cazul Creştinismului, 1,1 miliarde în cel al
Islamului, sunt revelatoare în această privinţă. Studiile de specialitate, inclusiv cele de
antropologie culturală, evidenţiază că ambele aceste religii posedă structuri centralizate,
ierarhii precise şi rigide, sunt exclusiviste, au o vocaţie misionară, manifestă tendinţe spre
expansiune prin prozelitism, una pe seama celeilalte şi pe seama altor religii. Din astfel
de motive şi din altele asemănătoare, consider că religiile dominante în civilizaţiile
Occidentală şi Islamică au răspunderea lor, deloc minoră, pentru animozitatea ce
precumpăneşte în raporturile dintre cele două tipuri de civilizaţii. Apropo de prozelitism:
amintesc că în urmă cu cca un an, la Vatican a fost botezat un musulman moderat, cum s-
a scris în presă. Consider că această acţiune a fost un gest cel puţin neinspirat. Desigur,
orice musulman ca şi orice adept al oricărei alte religii se poate converti la catolicism,
dacă aceasta îi este opţiunea personală. Dar ca această convertire să fie oficiată de chiar
capul Bisericii Catolice e mai greu de înţeles. Afara doar dacă nu s-a dorit să se
demonstreze public că prozelitismul, care creează nu puţine obstacole în calea unor
23
raporturi mai apropiate între romano-catolici şi adepţii altor religii, este o linie oficială de
conduită, recunoscută ca atare.
Războaiele de falie – un început?
Revin la ideea războiului de falie. Personal consider că războaiele care implică şi
conflicte între civilizaţii au precedat cu mult cazul Afganistanului anilor ’80 ai secolului
trecut. Cred că numeroase dintre războaiele anticoloniale se încadrează în această
categorie. Aş evoca în acest sens, cu titlu de exemple, războaiele prin care Algeria,
Indonezia, Vietnamul şi-au cucerit independenţa. Desigur, în toate aceste cazuri motivaţia
principală a conflictelor a fost înlăturarea dominaţiei unor puteri coloniale, deci
conflictele respective au reprezentat în mod clar războaie de eliberare naţională. În
acelaşi timp însă, nu poate fi trecut cu vederea faptul că Algeria islamică îşi câştiga
independenţa împotriva Franţei, ţară aparţinând Civilizaţiei Occidentale, romano-catolică.
Indonezia musulmană obţinea acelaşi lucru prin război dus contra Olandei, tot parte a
Civilizaţiei Occidentale, protestantă. În ceea ce priveşte Vietnamul, cu o populaţie
adeptă a budhismului şi cu influenţe confucianiste, războaiele de emancipare naţională
aveau de înfruntat, pe rând, ocupaţia colonială franceză, apoi japoneză, din nou pe cea
franceză şi, în final, trebuia să ducă războiul împotriva Statelor Unite, toate ţări
aparţinând altor civilizaţii şi împărtăşind credinţe religioase diferite. Iată, deci, că o
componentă civilizaţională a războaielor e cunoscută deja de istorie, pentru a mă referi
doar la cea recentă. Această împrejurare nu diminuează însă necesitatea studierii
conflictelor contemporane şi în lumina raporturilor dintre civilizaţii.
În ceea ce mă priveşte, nu consider însă, aşa cum face Huntington, că războaiele
post-Război Rece vor fi cu precădere conflicte între civilizaţii. După părerea mea, teza lui
Clausewitz privind războiul ca o continuare a politicii cu alte mijloace, anume cu
mijloace violente, continuă să fie valabilă. Ea îndeamnă la o abordare concretă a fiecărui
conflict militar, la dezvăluirea intereselor care au dat conţinut politicii statelor implicate
în perioada anterioară declanşării ostilităţilor, politică ce îmbracă în final haina
conflictului armat. Când protagoniştii aparţin unor civilizaţii diferite, ingredientul
civilizaţional nu poate să nu iasă la suprafaţă. El nu este uitat de elitele politice,
conştiente de potenţialităţile sale de motivare a masei combatanţilor. El e trăit de obicei
cu intensitate de către populaţie.
În acelaşi context, nu consider că există inevitabilitatea unor ciocniri între
civilizaţii, ca atare, ceea ce nu neagă însă posibilitatea, în anumite condiţii, chiar
probabilitatea lor, aşa cum o ilustrează Cecenia, Sudanul, Nagorno-Karabah, Georgia prin
cazurile abhaz şi osetin, tensiunile abia ţinute sub control dintre India şi Pakistan, etc. Dar
cele mai semnificative în această privinţă sunt războaiele aflate în plină desfăşurare:
Afganstaul şi Irakul. Desigur, cauzele fundamentale ale fiecăruia dintre aceste războaie
sunt multiple şi de natură variată, dar, totodată, fiecare dintre ele este şi un conflict armat
între civilizaţii. Şi este mai mult decât evident că această trăsătură a celor două conflicte
apare pe fundalul general al raporturilor dintre Islam şi Civilizaţia Occidentală. Ce este
altceva, de pildă, scopul declarat de a democratiza Irakul, după principiile şi normele
democraţiei occidentale? Ce altceva este intenţia de a determina reconstrucţia Irakului –
şi, mai puţin declarat, cea a Afganistanului – potrivit valorilor şi instituţiilor democratice,
adică proprii Civilizaţiei Occidentale? Desigur, asemenea ţeluri sunt însoţite de declaraţii
24
la cel mai înalt nivel că invazia Irakului, intervenţia şi prezenţa în Afganistan nu sunt
îndreptate împotriva Islamului, dar asemenea declaraţii rămân simple exerciţii de
imagine. În fapt, obiectivele intervenţiei militare în Irak, ca şi ale celei din Afganistan, au
fost clare: înlăturarea regimului lui Saddam Hussein, respectiv a celui taliban, realizarea
stabilităţii politice a noilor regimuri, reconstrucţia celor două societăţi pe baze
democratice, repet, aşa cum democraţia funcţionează în lumea occidentală, în cazul
Irakului – transformarea acestuia într-un centru iradiant de democratizare a întregii
regiuni. Nu vă aminteşte această tentativă un „experiment”, în fond similar, din timpul
războiului din Vietnam? Anume, într-o anumită fază, responsabilii de la Washington cu
planificarea şi purtarea războiului, stabileau ca obiectiv reconstrucţia societăţii
vietnameze, aşa numita „nation building”. A fost, după cum se ştie, un experiment eşuat.
Nu Statele Unite, nu coaliţia de state condusă de ele au patronat construcţia naţională a
Vietnamului post-colonial, ci vietnamezii înşişi. Poţi să ai păreri pozitive sau critice
despre modul cum au făcut acest lucru, dar faptul rămâne fapt. Există vreo certitudine că
tentativele de acum: Irakul, Afganistanul, nu vor avea o soartă asemănătoare, desigur
ţinând seama de împrejurarea că istoria nu se repetă aidoma? După părerea mea, nu există
o asemenea certitudine. Dimpotrivă, consider că există şanse reale ca şi aceste tentative
să eşueze. Între altele, dar nu în ultimul rând, tocmai datorită perenităţii atributelor proprii
civilizaţiei constituite istoriceşte şi împământenite în Irak, respectiv în Afganistan, adică
a Civilizaţiei islamice, deci tocmai datorită rezistenţei acestei civilizaţii la o schimbare
impusă din afară, cu forţa. De aceea, după părerea mea, Statele Unite şi ţările care o
urmează în Irak, precum şi angajarea NATO în Afganistan se află în înfundătură.
Împrejurarea că statele occidentale prezente militar în Irak, respectiv în Afganistan, se
văd atrase în războaie civile care bântuie ţările în cauză nu schimbă fundamental datele
problemei: anume, Irakul, şi Afganistanul reprezintă conflicte între civilizaţii.
Totodată, Irakul şi, de la un punct, Afganistanul, arată slăbiciunea şi lipsa de
perspectivă a căii alese pentru lupta împotriva terorismului internaţional după 11
septembrie 2001. Nu războiul preventiv – pe care un om de talia lui Noam Chomski nu
ezită să-l considere o crimă de război1- nu răsturnarea din afară, cu forţa armată a unor
guverne, chiar dacă acestea n-au fost instaurate pe cale democratică dau legitimitate şi
şanse înfruntării flagelului internaţional reprezentat de terorism. Nu poţi fi adeptul
libertăţilor democratice în interiorul statelor şi, pe de altă parte, susţinătorul dictatului şi a
dreptului forţei în relaţiile dintre state. Poţi înlătura pe cale militară regimuri politice din
alte ţări, aruncând în aer înseşi fundamentele Ordinii Mondiale create după 1945, dar nu
poţi impune popoarelor din ţările respective, care nu trăiesc într-un vacuum valoric şi
instituţional să îmbrăţişeze modul tău de a fi şi de a trăi, un model pe care tu, cel
puternic, îl consideri superior. Cu menţiunea următoare: faptul că nu cunoşti ţara în care
intervii poate cântări greu în rezultatul încercării pe care o faci. Amintesc în acest sens
mărturisirea lui Robert McNamara, fost secretar al apărării, în legătură cu angajarea SUA
în Vietnam: Statele Unite, scria el într-o carte apărută în 1995, au subestimat factorii care
motivau oamenii pentru a lupta şi a muri în scopul apărării credinţelor şi valorilor proprii
– cu alte cuvinte, adaug eu, ale modului lor de civilizaţie. Judecăţile greşite, continuă
McNamara, au reflectat profunda noastră ignoranţă faţă de istoria, cultura şi politica din
1 Noam Chomski, America în căutarea dominaţiei globale. Hegemonia sau supravieţuire, Antet, 2003, p.
14
25
acea zonă, precum şi faţă de personalităţile şi felul de a fi al liderilor lor1. Iar autorul
contemporan nouă, Robert Cooper, tot în legătură cu Vietnamul, afirmă: ”este şocant să
vezi cât de mic era numărul celor angajaţi practic în încercarea de a-i înţelege pe
vietnamezi (probabil aceştia puteau fi număraţi pe degete) în comparaţie cu cei care
încercau să-i convingă pe vietnamezi să facă ceea ce doreau Statele Unite”2. Acelaşi autor
subliniază în repetate rânduri, din perspectivă occidentală, că „străinii sunt diferiţi”. El se
opreşte însă aici; or, esenţialul ar trebui de-abia spus: anume că „străinii” au dreptul nu
numai de a fi, dar şi de a rămâne diferiţi, au dreptul ca opţiunea lor să fie respectată.
Rezultă de aici că relaţiile dintre civilizaţii ar fi aidoma liniilor paralele care nu se
întâlnesc nicicodată?. Nu, nicidecum. Contactele şi influenţele dintre civilizaţii sunt tot
mai numeroase şi de substanţă. Chestiunea simplă, dar fundamentală este că aceste
contacte şi influenţe, ca şi raporturile dintre state care le materializează să se bazeze pe
principiile Cartei Naţiunilor Unite, adică pe forţa dreptului şi nu pe „dreptul” forţei. Şi nu
poate fi subliniată îndeajuns semnificaţia unor evoluţii care au loc în acest sens în state
aparţinând unor civilizaţii cu mare vechime şi originalitate. Mă refer, cu titlu de
exemplu, la Singapore, stat cu o populaţie predominant budhistă, cu puternice influenţe
confucianiste, stat democratic, inclusiv după criterii occidentale. În anii ’90 ai secolului
trecut, în Singapore a avut loc o largă dezbatere publică cu privire la profilul societăţii
singaporeze. Preşedintele ţării, Wee Kim Wee, a sugerat patru valori-nucleu care definesc
societatea singaporeză, şi anume, plasarea societăţii deasupra sinelui, ocrotirea familiei ca
celulă de bază a societăţii, rezolvarea noilor probleme prin consens şi nu prin
controverse, precum şi accentuarea toleranţei şi armoniei rasiale şi religioase. În urma
dezbaterii publice, guvernul publica o Carte Albă privind valorile societăţii singaporeze,
care definea respectivele valori în felul următor: „Naţiunea înaintea comunităţii etnice şi
societatea înaintea sinelui; Familia ca unitate de bază a societăţii; Stima şi sprijinul
comunităţii pentru individ; Consensul în locul controverselor; Armonia rasială şi
religioasă”3. Astfel, caracterizând valorile proprii civilizaţiei împământenite în societatea
singaporeză, era înscrisă între acestea şi preţuirea individului; pentru o societatea asiatică,
care privilegiază valorile comunitare, este un pas clar şi semnificativ în direcţia valorilor
Civilizaţiei Occidentale. Mai mult este un semnal trimis de Asia Occidentului. lumea se
poate schimba şi se schimbă. Dar graba, intenţia de a impune altora ceea ce crezi tu că e
bine nu este un sfetnic bun în această privinţă. Răbdare şi puţin mai multă înţelepciune ar
fi bine venite; din partea tuturor, şi înainte de toate din partea Occidentului, care are
posibilitatea – şi răspunderea de a fi vioara întâia, în orice sens şi în orice privinţă.
Pe un plan mai larg, reamintesc părerea lui Huntington despre perspectivele
civilizaţiilor şi raporturilor dintre acestea. După ce afirmă că „intervenţia occidentală în
treburile altor civilizaţii este probabil cea mai periculoasă sursă de instabilitate şi de
potenţial conflict global într-o lume multicivilizaţională”4 , autorul menţionat scrie:
„Dacă oamenii vor dezvolta vreodată o Civilizaţie Universală, aceasta va apare gradual,
prin exploatarea şi extinderea punctelor comune diferitelor civilizaţii existente
1 Robert McNamara, In Retrospect: The Tragedyand Lessons of Vietnam, Times Books, 1995
2 Robert Cooper, Destrămarea naţiunilor. Ordine şi Haos în secolulu XXI, Univers Enciclopedic, 2007, p.
122 3 Apud Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea Ordinii Mondiale, Antet, 1998, pp. 475-
476 4 Samuel P. Huntington, op. cit. p. 464
26
astăzi...Popoarele din toate civilizaţiile ar trebui să caute şi să încerce să extindă valorile,
instituţiile şi practicile pe care le au în comun”1.
Este un punct de vedere cu care nu poţi să nu fii de acord. Pentru că el exclude
orice pretenţie de universalism şi deschide perspectiva nu a ciocnirii civilizaţiilor , ci a
dialogului dintre ele şi acomodării lor reciproce, perspectiva vieţuirii oamenilor într-o
viitoare civilizaţie unică, adevărată chintesenţă a ceea ce omul a creat mai valoros şi
peren în istoria sa buciumată.
1 Samuel P. Huntington, op. cit. p. 477
130 DE ANI DE LA RECUNOAŞTEREA DE CĂTRE MAREA BRITANIE
A INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI ŞI STABILIREA
DE RELAŢII DIPLOMATICE
LA NIVEL DE LEGAŢIE – 8/20 FEBRUARIE 1880
dr. Andrei Alexandru CĂPUŞAN
Keywords: Berlin Congress 1878, Romanian independence, mission, diplomatic
relations, attache
ABSTRACT
In the Year 2010 will be the celebration of 130 Years from the begining og the
diplomathycal relations between the Kingdom of Great Britain and Romania, a very
important moment in history of Romania.
The Recogniotion of Romanian Independence by Great Britain it was very
important moment for romanian state. This recognition came in a defining time for
romanian state. First step was the opening of British Legation in Bucharest. The autor
analise the international context of this declaration and the premises of the international
recognition of the independence.
În vara anului 1878, într-o conjunctură politico-diplomatică internaţională foarte
puţin favorabilă României, se deschideau la Berlin, la 1/13 iunie 1878, lucrările mult-
aşteptatului Congres, la care au participat cu depline puteri numai reprezentanţii Marilor
Puteri şi anume: cancelarul Otto von Bismarck, preşedintele reuniunii, asistat de ministrul
Afacerilor Externe, contele Bernhard von Bülow, şi ambasadorul împăratului la Paris,
principele Chlodoweg Hohenlohe-Schillingfürst (Germania); contele Gyùla Andrássy,
primul ministru, contele Lajos Károly, ambasadorul Imperiului austro-ungar la Berlin şi
baronul Heinrich Haymerle, ambasadorul Austro-Ungariei la Roma (Austro-Ungaria);
Benjamin Disraeli, lord Beaconsfield, primul ministru conservator al Marii Britanii,
Robert Arthur Talbot, marchiz de Salisbury, şeful Foreign Office şi lordul Odo Russell,
ambasadorul Angliei la Berlin (Marea Britanie); cancelarul Gorceakov, contele Piotr
Şuvalov, ambasador al Rusiei la Londra şi Pavel Petrovici Oubril, ambasadorul Rusiei la
Berlin (Rusia); Alexandru Karatheodory Paşa, ministrul Lucrărilor Publice, Mehmed Ali
Paşa, comandantul armatei otomane, şi Saadullah Bey, ambasador la Berlin (Imperiul
Otoman); William Henry Waddington, ministrul Afacerilor Externe, Charles Raymond,
conte de Saint-Vallier, ambasador la Berlin, Félix Hyppolite Desprez, consilier de stat la
Ministerul Afacerilor Externe al Franţei (Franţa); contele Lodovico Corti, ministrul
Afacerilor Externe şi Edouard, conte de Launay, ambasador al Italiei la Berlin (Italia).
România, Serbia şi Muntenegru (reprezentate de Ion C. Brătianu, prim-ministru,
şi Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, Iovan Ristič, ministru de Externe în
guvernul de la Belgrad şi colonelul Stanko Radonič şi Bozo Petrovič, de la Cetinje) nu au
fost primite ca participante cu drepturi depline la congres, deoarece nerecunoscându-li-se
independenţa nu au fost acceptate în calitate de parte beligerantă. În concluzie,
delegaţiile lor au fost admise numai spre a-şi expune punctele de vedere în faţa
reprezentanţilor Marilor Puteri.
28
Recunoaşterea independenţei
În urma unor vii şi furtunoase dezbateri, toţi delegaţii, inclusiv aceia ai Imperiului
Otoman, au căzut de accord în chestiunea recunoaşterii independenţei României, ţinându-
se seama de aportul militar substanţial al ţării noastre în războiul ruso-româno-turc din
1877-1878. Recunoaşterea a fost însă condiţionată de două clauze: acordarea drepturilor
civile şi politice tuturor supuşilor ţării, indiferent de confesiune (articolul 44 – erau avuţi
în vedere israeliţii, iar îndeplinirea acestei condiţii ar fi determinat modificarea articolului
7 din Constituţia României din anul 1866 – “în România diferenţa dintre credinţele
religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau
de incapacitate în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor civile şi politice, admiterea în
funcţiile publice, funcţii şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în
indiferent care localitate”) şi cedarea către Rusia a porţiunii “teritoriului
Basarabiei…care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul
braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului.” În schimbul celor trei judeţe din sudul
Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, României i se “oferea” Dobrogea cu Delta Dunării
(articolele 45-46 ale Tratatului de la Berlin). Era de asemenea recunoscută independenţa
Serbiei şi Muntenegrului şi crearea principatului autonom al Bulgariei.
Marea beneficiară a acestei reuniuni internaţionale rămâne neîndoielnic Marea
Britanie, care a reuşit astfel să stopeze ascensiunea Rusiei în Balcani, Caucaz şi în Asia
Centrală, consfinţite prin Tratatul de Pace de la San Stefano.
Pentru România, dobîndirea Independenţei Naţionale şi recunoaşterea ei de către
Marile Puteri în intervalul iulie 1878 – februarie 1880, după o “bătălie diplomatică”
aprigă şi acerbă , a reprezentat un pas important pe drumul spre modernizare şi progres,
drum deschis o dată cu Unirea Principatelor de la 24 Ianuarie 1859 şi domnia lui
Alexandru Ioan Cuza.
Independenţa şi naturalizarea evreilor
Independenţa României fusese aşadar recunoscută de Marile Puteri la Congresul
de la Berlin, recunoaşterea fiind condiţionată de naturalizarea evreilor aflaţi pe teritoriul
României, fapt care ar fi determinat modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866. În
virtutea articolului 44 al Tratatului de la Berlin, recunoaşterea independenţei era
condiţionată de acordarea de drepturi politice şi civile tuturor locuitorilor României,
indifereant de credinţele lor religioase, admiterea în funcţii publice a locuitorilor de orice
religie, libertatea tuturor cultelor.
În consecinţă, referitor la “chestiunea evreiască”, cum a fost ea denumită în epocă,
cercurile conducătoare din România au încercat să demonstreze, atât la Berlin cât şi cu
prilejul aprinselor şi furtunoaselor dezbateri din Parlamentul României, privind
modificarea articolului 7 din Constituţie, că ele nu se opun acestei modificări “din motive
religioase sau rasiale, ci în special din cauze economice”.
Recunoaşterea independenţei de către Marile Puteri
Dorinţa guvernului român ar fi fost ca independenţa României să fie recunoscută
imediat de către Marile Puteri, pe baza angajamentelor asumate de reprezentanţii acestei
29
ţări de a respecta în litera şi spiritual lor articolele Tratatului de la Berlin. Prin urmare,
autorităţile de la Bucureşti nutreau speranţa stabilirii unor relaţii diplomatice cu puterile
europene, în concordanţă cu noua situaţie. Aceasta era de altfel motivaţia notei circulare
trimisă la 1/13 iulie 1878 de către centrala Ministerului Afacerilor Străine
reprezentanţilor diplomatici ai României în marile capitale europene (Paris, Roma, Viena,
Berlin, Sankt Petersburg şi Belgrad), prin care li se trasau acestora instrucţiuni vizând
intervenţia lor pe lângă guvernele respective în vederea transformării agenţiilor
diplomatice şi consulatelor generale din Bucureşti în legaţii, conduse de trimişi
extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, agenţiile diplomatice române din străinătate fiind
şi ele ridicate în mod automat, pe bază de reciprocitate, la acelaşi rang.
Continuând această firească şi legitimă iniţiativă, guvernul român a trimis
delegaţi, la începutul anului 1879, în toate capitalele europene, pentru a prezenta
oficialităţilor de acolo notificarea independenţei şi suveranităţii tânărului stat român.
Aceştia au fost principele Basarab Brâncoveanu la Copenhaga şi Stockholm, Alexandru
C. Plagino la Lisabona şi Madrid, Dumitru Brătianu la Londra, C.A.Rosetti la Roma,
Vasile Boerescu la Berlin, Nicolae Callimachi-Catargi la Bruxelles.
Dacă trei Mari Puteri, Austro-Ungaria, Rusia şi Imperiul Otoman au recunoscut
imediat şi necondiţionat independenţa României în toamna anului 1878 – lunile
septembrie-noiembrie – Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia au decis să facă acest
gest numai după rezolvarea stipulaţiei din articolul 44 al tratatului de la Berlin, în virtutea
căreia toţi locuitorii României, indifferent de confesiune, trebuie să beneficieze de o
deplină egalitate în drepturi, atât civile cât şi politice, altfel spus numai după rezolvarea
de către guvernul de la Bucureşti a “chestiunii evreieşti”.
În toamna anului 1878, atunci când la 7/19 septembrie guvernul român a
promulgat legea cu privire la stabilirea noilor ranguri diplomatice ale reprezentanţilor
României în străinătate, a demonstrat că era hotărât să meargă în continuare pe drumul
început la 9 mai 1877, punând ţările europene în faţa unui nou fait accompli, anume un
stat independent, ferm decis să stabilească relaţii diplomatice corespunzătoare cu toate
statele lumii, la nivelul noului său statut. Conform acestei legi, şefii misiunilor
diplomatice ale României în străinătate urmau să aibă, în ordine descrescătoare, trei grade
diplomatice: trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, miniştri rezidenţi şi
însărcinaţi cu afaceri. Acesta a fost primul pas dintr-un proces mai complex, continuat cu
legea din 9/21 februarie 1879, prin care erau instituite primele nouă legaţii ale României
în străinătate, la Atena, Belgrad, Berlin, Istanbul, Londra, Paris, Roma, Sankt Petersburg
şi Viena şi erau organizate consulatele României. Interesant de remarcat este faptul că,
din cele nouă ţări în care se prevedea înfiinţarea de legaţii ale României, numai trei
recunoscuseră până la acea dată statul român independent şi suveran, stabilind cu
el relaţii diplomatice corespunzătoare.
În ciuda acestor realităţi, cele patru Mari Puteri sus-menţionate continuau să aibă
– din motive având mai mult sau mai puţin legătură cu raţiunea de stat – aceeaşi atitudine
distantă, rece, chiar neamicală la adresa ţării noastre.
Făcând o analiză extrem de riguroasă şi pertinentă a stării de spirit care domnea în
rândul guvernului de la Saint James şi al Foreign Office-ului, istoricul britanic
W.N.Medlicott constata:
“Guvernul englez, în ciuda interesului său tradiţional pentru emanciparea
evreilor, ar fi preferat să aibă aceeaşi atitudine ca şi Austria; şi acest lucru nu numai din
30
considerente politice vizând întărirea României împotriva Rusiei, dar şi în plan
economic, deoarece relaţiile comerciale dintre cele două ţări înregistrând un curs
stagnant se simţea nevoia încheierii unui tratat comercial între ele.”
Deşi după cum îi scria secretarul de stat la Foreign Office, lordul Salisbury,
consulului general al Marii Britanii la Bucureşti, William Arthur White, în mai 1878,
“guvernul va fi în permanenţă conştient de faptul că suntem o naţiune de comercianţi şi
singura cale de a ne trata afecţiunile este un tarif liberal”, autorităţile britanice s-au
raliat cererii imperative a cancelarului Otto von Bismarck privind îndeplinirea cu stricteţe
de către guvernanţii români a clauzei din articolul 44 al tratatului cu privire la
emanciparea evreilor, cu toate că, arată acelaşi istoric englez, “începând cu primăvara
anului 1879 Salisbury a început să descopere motivele reale ale zelului lui Bismarck”.
După cum se cunoaşte, condiţionarea recunoaşterii independenţei României de
către Germania imperială stătea nu atât în îndeplinirea de către guvernul român a
stipulaţiilor cuprinse în articolul 44 al tratatului berlinez, cât în primul rând de
rezolvarea de către statul român, cu propria cheltuială şi pe propriile speze, a
nefericitei şi păgubitoarei “afaceri Strousberg”, a problemei concesiunii căilor ferate
de pe traseul Roman-Vârciorova. Acesta a fost de fapt adevăratul motiv, ascuns cu
abilitate de Bismarck în spatele “considerentelor umanitare”, faţadă la care abilul
cancelar a a izbutit să ralieze guvernele britanic, francez şi italian. Iar la baza acestei
păgubitoare şi tenebroase afaceri pentru statul român se aflau interesele financiare ale
celor doi magnaţi evrei ai finanţelor germane, Bleichröder şi Hansemann. Putem
aşadar concluziona că la originea “chestiunii evreieşti” din România anilor 1878-1880
şi a recunoaşterii independenţei României de către Marile Puteri s-a aflat înţelegerea
dintre cancelarul Otto von Bismarck şi cei doi bancheri evrei. Rapoartele consulului general al Marii Britanii la Bucureşti, William Arthur
White, de la sfârşitul lunii august 1878, scot cu claritate în evidenţă tocmai dorinţa
autorităţilor de la Bucureşti – principe, premier, guvern, parlament – de a rezolva cât mai
rapid “chestiunea evreiască”, pentru ca marile puteri să recunoască independenţa statului
român şi să stabilească cu acesta relaţii diplomatice normale, la nivel de legaţie.
Iată, de pildă, ce scria diplomatul britanic în raportul său din 26 august (1878)
către lordul Salisbury:
“Nu există nici o îndoială asupra faptului că atât prinţul Carol, cât şi miniştrii lui
acordă o imensă importanţă stabilirii cât mai rapid de relaţii diplomatice normale între
Curtea sa şi puterile europene.”
Trei zile mai târziu, la 29 august, White îi scria lui Salisbury:
“Guvernul român a ţinut să mă asigure într-un limbaj pozitiv că, referitor atât la
chestiunea evreiască, cât şi la celelalte chestiuni, va face tot ce-i stă în putinţă spre a
îndeplini prevederile cuprinse în Tratatul de la Berlin.”
În plan intern, după discuţii furtunoase, în şedinţa Senatului din 28 septembrie/10
octombrie şi a Adunării Deputaţilor din 30 septembrie/12 octombrie (1878), guvernul a
autorizat ca, în conformitate cu textul Tratatului de la Berlin, statul român să intre în
posesia Dobrogei şi a Delteri Dunării, şi să fie convocată o Adunare Constituantă de
revizuire a Constituţiei de la 1866. Prin nota circulară din 4/16 octombrie 1878,
Ministerul Afacerilor Străine al României aducea la cunoştinţa agenţilor săi diplomatici
de la Roma, Paris şi Berlin această hotărâre a parlamentului român, dându-le
instrucţiunea expresă de a o transmite guvernelor statelor acreditate.
31
Singura din cele trei capitale unde acest demers diplomatic al guvernului român a
fost primit favorabil a fost Roma. Agentul României la Roma, doctorul Mihail Georgiade
Obedenaru, telegrafia la 18/30 octombrie 1878 că scrisorile de acreditare ale baronului
Roberto Fava la Bucureşti fuseseră déjà semnate. În final, Italia a cedat presiunii
Germaniei, nemaiacreditându-l pe baronul Fava în calitatea de trimis extraordinar şi
ministru plenipotenţiar la Bucureşti.
Oricum, guvernul român începuse deja punerea în practică a deciziilor din
Tratatul de la Berlin. Astfel, la 1/13 octombrie 1878, trupele şi administraţia română au
evacuat cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, iar la 14/26
noiembrie a început procesul remiterii administraţiei Dobrogei autorităţilor române.
În toamna anului 1878, deşi cele patru puteri europene şi-au dat acordul la
titulatura de “Alteţă Regală” preluată de principele Carol I, ele nu erau dispuse a face paşi
importanţi pe calea stabilirii de relaţii diplomatice la nivel de legaţie cu statul român.
Acest lucru a fost de altfel subliniat şi de agenţii diplomatici ai României la Berlin, Paris
şi Roma.
Atitudinea oficialităţilor britanice reiese cu claritate din poziţiile adoptate de
secretarul de stat la Foreign Office, lordul Salisbury, şi de premierul conservator (Tory)
Benjamin Disraeli, lord Beaconsfield. Astfel, la 7 octombrie (1878), lordul Salisbury îl
informa pe omologul său francez, Francis Waddington, prin ambasadorul marii Britanii la
Paris, lordul Lyons, că guvernul de la Saint James era hotărât să nu recunoască
independenţa României până la îndeplinirea condiţiilor cuprinse în articolele 44 şi 45 ale
tratatului. Dacă totuşi şeful diplomaţiei engleze avea oarecare ezitări – “Pe de altă parte,
o permanentă stare de tensiune între noi şi români este foarte indezirabilă” – în schimb
lordul Beaconsfield s-a dovedit a fi categoric, intransigent: “După cum se vede, existând
regiuni unde stipulaţiile Tratatului de la Berlin nu sunt îndeplinite, sunt de părere că nu
trebuie să acceptăm cererea românilor.” Iar la 19 octombrie, din Bucureşti, White scria,
în urma unuie întrevederi cu principele Carol:
“Principele m-a asigurat că personal este extrem de favorabil unei soluţii
imediate şi practice, dar se pare că nici o reglementare legală a inegalităţii religioase nu
poate fi întreprinsă până la la alegerea şi întrunirea unor Camere speciale, în scopul
revizuirii Constituţiei.”
Eforturile autorităţilor române de a determina guvernele Marilor Puteri să
recunoască independenţa României au continuat cu perseverenţa pe întreg parcursul
lunilor octombrie-noiembrie (1878), însă, din nefericire, fără nici un rezultat pozitiv.
Iar la sfârşitul lunii noiembrie, 1878, stipulaţiile cuprinse în articolele 45-46 ale
Tratatului de la Berlin fuseseră îndeplinite, România evacuând cele trei judeţe din
Basarabia şi intrând în posesia Dobrogei, străvechi teritoriu românesc. Singura
chestiune care rămăsese nerezolvată era problema evreiască.
Referitor la această chestiune, William Arthur White îi trimitea lordului Salisbury,
la 18 noiembrie, un raport extrem de bine documentat şi detaliat, din care am selectat
câteva fragmente, mai importante:
“Problema discrimărilor religioase în România mă tem că va continua multă
vreme de acum înainte să reprezinte un obiect de discuţii în Europa Occidentală până
când completa lor eliminare nu va fi efectuată, în conformitate cu prevederile articolului
44 al Tratatului de la Berlin, de către organul legislativ al acestui Principat.
32
Numai în scopul înlăturării acestei discriminări a fost proiectată o revizuire a
Constituţiei, dar acest lucru nu poate fi înfăptuit în mod legal decât de noi Camere alese
“ad-hoc”.
Sesiunea ordinară a Legislativului va începe peste zece zile şi va dura cel puţin
trei luni pline, astfel încât, în cele mai favorabile împrejurări, alegerile generale nu vor
avea loc, prealabil, până în martie 1879, sau chiar mai târziu, deşi trei luni sunt permise
acestui scop.
Activitatea acestei sesiuni ordinare va cere probabil un răstimp de de trei luni şi
nu văd nici o perspectivă a discutării acestei chestiuni de către Camerele de revizuire
până în aprilie anul viitior, dacă nu chiar mai târziu.”
La 27 noiembrie 1878 a început sesiunea parlamentară. In faţa celor două Camere
ale Parlamentului, premierul liberal Ion C. Brătianu prezenta programul guvernului
arătând, între altele, că “în afară ministerul va căuta a păstra cele mai bune relaţiuni cu
toate puterile. El va stărui ca Tratatul de la Berlin să fie în parte-ne executat cu loialitate
şi va cere prin calea indicată de Constituţie convocarea cât se poate de neântârziată a
Camerelor de revizuire, care vor avea a modifica articolul 7 din legea fundamentală a
ţării.”
Acţiunea diplomatică pe lângă ambasadorii Marii Britanii
La sfârşitul anului 1878, a început acţiunea diplomatică pe lângă autorităţile
engleze, concretizată prin demersurile efectuate pe lângă ambasadorii Marii Britanii de la
Paris şi Viena, lordul Lyons şi Sir Henry Elliot. Astfel, la 21 decembrie 1878, noul
ministru român al Afacerilor Străine, Ion Câmpineanu, l-a însărcinat pe trimisul
extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al României la Viena, Ion Bălăceanu, să intervină
pe lângă ambasadorul Marii Britanii în capitala monarhiei bicefale, Sir Henry Elliot,
“pentru ca acesta să urgenteze guvernul său, în vederea deciderii numirii unui Ministru
plenipotenţiar la Bucureşti, pentru ca guvernul român să poată acredita la rândul lui un
reprezentant având acelaşi rang la Londra”. In replica sa, extrem de “diplomatică”,
ambasadorul Elliot a ţinut să sublinieze că Marea Britanie era călăuzită “de bunăvoinţa
cea mai caldă la adresa României”şi că, în consecinţă, “nimic nu poate fi mai eronat
decât a atribui prelungirea unui sentiment inimical”. În spatele acestor replici se
prefigura atitudinea diplomatului britanic: Anglia nu făcea nici cel mai mic gest de
recunoaştere a independenţei României, de una singură, separat de celelalte trei state
europene.
Hotărât să obţină de la guvernele Marilor Puteri recunoaşterea statului român
independent, cabinetul Brătianu a decis, la sfârşitul lunii decembrie 1878, trimiterea într-
un turneu prin marile capitale europene a doi remrcabili politicieni şi oameni de stat:
C.A.Rosetti şi Dumitru Brătianu. Misiunea acestora era aceea de a convinge autorităţile
engleze, franceze şi italiene asupra bunelor intenţii ale oficialităţilor de la Bucureşti,
grăbind astfel recunoaşterea de către acestea a României independente. Astfel, C. A.
Rosetti s-a deplasat la Roma şi la Paris, unde a avut discuţii cu premierul Agostino
Depretis, cu fostul prim ministru, contele Cairoli, cu preşedintele Camerei Deputaţilor şi
cu ambasadorul Franţei – la Roma – şi cu premierul Waddington şi ambasadorul marii
Britanii, lordul Lyons – la Paris. În discuţiile purtate cu ultimii doi interlocutori, în
capitala Franţei, Rosetti a căutat să le arate că refuzul puterilor occidentale de a
recunoaşte neatârnarea României este mai mult o piedică decât un îndemn la egalitatea
33
confesiunilor în România. La rândul lui, Brătianu a avut o discuţie, la Paris, cu lordul
Lyons, pe care l-a întâlnit la 11 ianuarie 1879, şi căruia i-a subliniat necesitatea numirii
unui trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti. După
aceasta, el s-a deplasat la Londra, unde a avut convorbiri cu înalţi demnitari de la Foreign
Office, cărora le-a expus poziţia oficială a guvernului român, de aducere la îndeplinire a
stipulaţiilor din Tratatul de la Berlin. Ultima etapă a periplului său a fost Viena, iar
ultimul interlocutor ambasadorul Marii Britanii, Sir Henry Elliot, care, după ce l-a
ascultat, afabil şi răbdător, pe Brătianu, i-a replicat că “dacă guvernul dorea să determine
cercurile conducătoare din Anglia să favorizeze recunoaşterea independenţei României,
acest lucru nu putea fi obţinut până la îndeplinirea condiţiilor înscrise ăn Tratatul de la
Berlin”.
Între timp, în primele luni ale anului 1879, guvernul german a început să facă
presiuni asupra autorităţilor de la Bucureşti în vederea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în
articolul 44 al Tratatului de la Berlin. La Bucureşti, în cursul unei şedinţe de guvern
prezidată de domnitorul Carol, din 11/23 ianuarie (1879) s-a hotărât invitarea celor două
Camere, printr-un mesaj special, de a urgenta acţiunea de modificare a articolului 7 din
Constituţie. Iar la 17/29 ianuarie mesajul a fost citit în faţa celor două Camere ale
Parlamentului României. În parlament însă, lucrurile înaintau destul de anevoios şi într-
un ritm lent.
În sfârşit, la 25 februarie/9 martie 1879, cele două Camere ale Parlamentului
României, Camera Deputaţilor şi Senatul, au votat o moţiune prin care proclamau
necesitatea revizuirii articolului 7 din Constituţie. Aducând la cunoştinţa guvernelor
occidentale această moţiune, Ministerul Afacerilor Străine al României o prezenta drept o
dovadă clară a bunelor intenţii ale guvernului şi parlamentului român, suficientă pentru
recunoaşterea independenţei de către Marile Puteri.
În depeşa trimisă lui Salisbury o săptămână mai târziu, din Bucureşti, la 3/15
martie (1879), White îl informa pe superiorul său că:
“În două zile se speră că actualele Camere îşi vor fi îndeplinit partea lor de
misiune, referitor la articolul 44 al Tratatului de la Berlin.
Aplicarea principiului astfel acceptat va fi lăsată în întregime în seama noilor
Camere, care se vor întrumi în mai sau iunie.”
Iar la 16 martie, White îi comunica lordului Salisbury citirea în Parlamentul
României a amendamentului constituţional referitor la înlăturarea discriminării
(inegalităţii) religioase şi la discuţiile care urmau să înceapă pe marginea acestui act.
La 3 martie 1879, ambasadorul Germaniei la Londra, Münster, l-a informat pe
Salisnbury că Germania tocmai a recunoscut independenţa Serbiei şi că spera ca prin
acest gestsă încurajeze România să legifereze condiţiile libertăţii religioase pentru supuşii
necreştini, înscrise în tratat. Marchizul de Salisbury i-a replicat diplomatului german că
România se angajase déjà pe acest drum iar guvernul englez era dispus să aştepte. După o
săptămână de la această întrevedere, acelaşi diplomat german îi declara lordului Salisbury
că guvernul său era dispus să recunoască independenţa României, de îndată ce această
ţară va ajunge în acelaşi stadiu ca şi Serbia în rezolvarea problemei evreieşti. La 13
martie, din Paris, lordul Lyons îl înştiinţa pe Salisbury că şi Franţa recunoscuse
independenţa Serbiei iar că Bismarck îşi exprimase în faţa ambasadorului Franţei, contele
de Saint-Vallier, părerea de rău că România nu atinsese stadiul Serbiei, spre a putea
fi recunoscută de puterile occidentale.
34
După com remarca domnitorul Carol I într-o scrisoare către tatăl său, prinţul
Carol-Anton, modificarea Constituţiei şi răscumpărarea căilor ferate “sunt două
probleme atât de mari, încât cu greu pot fi soluţionate deodată.”
Iar la 7 aprilie, consulul general White îi telegrafia din Bucureşti lordului
Salisbury: “Rezoluţia pentru amendarea articolului 7, în final adoptată la a treia şi
ultima citire, noaptea trecută, cu 72 de voturi pentru şi 33 contra în Cameră şi cu 40 de
voturi pentru şi 6 contra în Senat.
Astăzi după-amiază prinţul a închis el însuşi sesiunea cu discursul său. Urmează
imediat dizolvarea. Spre deosebire de Serbia, nici o sesiune nu mai poate avea loc în
România, până când Camerele de Revizuire nu vor fi decis asupra amendamentului
constituţional propus (sublinierea noastră – s.n.).”
Foarte interesantă este şi discuţia pe care consulul general al Marii Britanii la
Bucureşti a avut-o liderii şi membrii marcanţi ai Comunităţii Evreieşti, în ultima decadă a
lunii aprilie, 1879. În cursul acesteia, White a constatat că “aceşti domni sunt pe deplin
conştienţi de dificultăţile existente în rezolvarea problemei de care sunt atât de
interesaţi” şi că “sunt pregătiţi să vadă numai un număr limitat dintre ei admişi a se
bucura în întregime de drepturile politice.”
Adunarea Constituantă de revizuire şi-a început activitatea la 22 mai/3 iunie 1879.
După mesajul de deschidere pronunţat de principele Carol, s-a hotărât crearea unei
comisii care să examineze “chestiunea evreiască”.
Cât de gravă era chestiunea evreiască, cât de mult preocupa ea forurile politice din
România – principe, guvern, parlament – şi cât de îndreptăţită părea rezolvarea ei datorită
apariţiei de noi complicaţii, de natură atât internă, cât şi externă, toate acestea reies cu
claritate din scrisoarea domnitorului Carol către tatăl său, principele Carol Anton, din
1/13 iunie 1879, scrisoare în care se arată, între altele:
“Suntem acum întru totul ocupaţide chestiunea evreiască, a cărei dezlegare va
mai ţine câtva timp încă. Până acum am întârziat a-ţi scrie în speranţa că pot comunica
ceva pozitiv. Deoarece însă nu pot să prevăd cât o să mai dureze această nesiguranţă
penibilă, nu mai pot amâna de a-ţi trimite veşti de la noi. Toate gândurile şi activitatea
noastră sunt concentrate asupra acestei grele afaceri, care îngrijeşte pe toţi şi al cărei
rezultat nu se poate calcula. Se ţin mereu Consilii de Miniştri şi zilnic vin miniştri la noi
spre a se consfătui cu mine asupra reformei aşteptate de Europa. Părerea lor, pe care eu
n-o împărtăşesc, este ca înseşi Camerele să facă propuneri cărora apoi Guvernul să le
dea o formă convenabilă. Brătianu zice: dacă cerem prea puţin de la Camere, avem
Europa contra noastră, dacă cerem mai mult, Camerele nu dau nimic. În Consiliul de
Miniştri de ieri am făcut următoarea părere:
- ştergerea fără fraze a articolului respectiv din Constituţie;
- să se dea drepturi cetăţeneşti evreilor născuţi în ţară, din părinţi născuţi şi
dânşii în ţară şi care n-au fost niciodată sub protecţie străină, şi în
următoarele condiţii:
- a. îndeplinirea datoriei serviciului militar;
- b. plata birului (capitaţia);
- c. abvsolvirea unei şcoli româneşti;
- d. conducerea unei industrii în ţară.
- Însă primi-va aceasta reprezentanţa poporului? Aproape mă îndoiesc.
Aceasta ar fi totuşi o rezolvare care ar mulţumi Europa.”
35
În urma unor dezbateri furtunoase, Camerele au acceptat propunerile şi
amendamentele de mai sus. Apoi guvernul a demisionat, formându-se un nou cabinet, tot
liberal şi prezidat tot de Ion C. Brătianu, cu Vasile Boerscu ministru de externe (11/23
iulie 1879). Noul cabinet a preluat linia politică a precedentului, prorogând Camerele
pentru o lună. Acest gest a stârnit nemulţumirea Berlinului.
În problema răscumpărării căilor ferate, guvernul român l-a trimis la Berlin pe
mareşalul palatului, Ion Kalinderu, spre a purta tratative cu cei doi bancheri iudeo-
germani, Bleichröder şi Hansemann. Tratativele au intrat în scurtă vreme în impas, din
cauza pretenţiilor celor doi bancheri care cereau pentru plata răscumpărării, drept
garanţie, veniturile tutunului şi ipotecilor şi refuzau să accepte transferul imediat al
sediului societăţii în România. De asemenea, cele două părţi, română şi germană, nu au
căzut de acord asupra sumelor de plată, precum şi asupra termenului de achitare.
Între timp, s-au intensificat presiunile şi şantajul din partea Berlinului, Germania
reuşind să-şi ralieze la aceste demersuri guvernele Angliei, Franţei şi Italiei. Din Berlin,
agentul diplomatic al României, George Vârnav-Liteanu, transmitea la 11/23 iunie că
ministrul german de externe îi declarase că Europa se pregătea să adreseze guvernului
român o notă colectivă în vederea îndeplinirii de către acesta a deciziilor Tratatului de la
Berlin. Cum era şi firesc, guvernul de la Bucureşti a ripostat împotriva acestei tentative
de amestec flagrant în chestiunile interne ale unui stat. La 16/28 iunie, în telegrama
circulară adresată agenţiilor diplomatice ale României la Viena, Paris şi Roma, Ministerul
Afacerilor Străine trasa reprezentanţilor săi diplomatici instrucţiunea de a respinge orice
încercare de amestec în afacerile interne ale României, ei trebuind să explice, în mod
convingător, că un atare demers – nota colectivă – ar face să eşueze “tot ceea ce ţara ar fi
hotărâtă să dea”. Această iniţiativă diplomatică românească nu a dat însă rezultate,
neclintind puterile europene din acţiunea lor iniţială. Astfel, la 27 iunie/9 iulie (1879),
ministrul plenipotenţiar al României la Viena, Ion Bălăceanu, transmitea din capitala
monarhiei bicefale că “ambasadorii celor patru puteri - Germania, Franţa, Marea
Britanie şi Italia – s-au întrunit pentru a discuta procedura de urmat în chestiunea notei
colective.” Pentru moment, premierul şi ministrul de externe al Austro-Ungariei, contele
Gyula Andrássy, a refuzat să se alăture demersului, totuşi el i-a declarat lui Bălăceanu
“că nu va putea să se sustragă obligaţiilor care-i sunt impuse ca semnatar al tratatului
de la Berlin.”Cu alte cuvinte, Andrássy dădea clar de înţeles că, într-un final, el se va
alătura demersurilor puterilor occidentale. Într-o nouă telegramă, din 28 iunie/10 iulie,
Ion Bălăceanu arăta că însuşi ministrul plenipotenţiar al monarhiei bicefale la Bucureşti,
contele Hoyos, va fi însărcinat să înainteze guvernului de la Bucureşti o notă “în care va
da sfaturi amicale” asupra chestiunilor de rezolvat, mai exact “asupra neplăcerilor grave
care-l ameninţă”, Marile Puteri urmând a nu întreprinde nimic până la sosirea
răspunsului autorităţilor române.
În consecinţă, la 21 iulie/3 august (1879), contele Andrássy i-a trimis contelui
Hoyos o notă, spre a fi adusă la cunoştinţa guvernului român. În urma unei discuţii avute
cu ambasadorul Germaniei la Viena, contele Reuss, şeful diplomaţiei austro-ungare
înştiinţa autorităţile de la Bucureşti că Germania va propune puterilor europene să remită
chestiunea îndeplinirii de către România a stipulaţiilor Tratatului de la Berlin unei
conferinţe a ambasadorilor Marilor Puteri care să se desfăşoare la Constantinopol. Cu
acest prilej, Germania va propune ca Imperiul Otoman să reintre în drepturile lui de stat
suzeran al României, deoarece această ţară nu îndeplinise condiţiile puse pentru
36
recunoaşterea independenţei ei, nu procedase la emanciparea evreilor. Aşadar, în nota sa
Andrássy atenţiona guvernul român “asupra gravităţii situaţiei”, avertizându-l că în
cazul în care Marile Puteri vor ajunge la concluzia că România nu a îndeplinit condiţiile
impuse pentru recunoaşterea ei statală, guvernul de la Viena se va vedea nevoit să-şi
recheme ministrul acreditat la Bucureşti.
Care a fost poziţia Marii Britanii vis-à-vis de acest demers, al cărei adevărat autor
a fost cancelarul Otto von Bismarck? Autorităţile de la Londra au sprijinit cu moderaţie şi
fără prea mare zel această iniţiativă. Intrigat de interesul atât de puternic pe care îl
manifesta Bismarck faţă de problema evreiască, lordul Salisbury l-a întrebat pe
ambasadorul Germaniei, Münster, la 8 iulie, dacă Germania face din nişte stipulaţii cu
caracter comercial o condiţie sine qua non a recunoaşterii independenţei României.
Münster i-a răspuns ferm şi categoric că guvernul său nu a amestecat niciodată chestiunea
căilor ferate cu aceea a recunoaşterii statului român. Declaraţia era evident falsă, iar până
la sfârşitul anului avea să se convingă şi Salisbury de acest lucru.
Între timp, în ţară, continua în mod normal, netulburată, procedura parlamentară
de amendare a articolului 7 al Constituţiei României.
Referitor la problema căilor ferate – a cărei importanţă era cu adevărat vitală
pentru autorităţile de la Berlin – la mijlocul lunii iulie (1879), ministrul român de finanţe,
Dimitrie A. Sturdza, s-a deplasat în capitala Germaniei spre a-l sprijini pe Ion Kalinderu
în negocierile purtate cu cei doi bancheri, tratative care intraseră într-un impas. Din
păcate, cu toate strădaniile depuse de cei doi reprezentanţi ai ai statului român, acţionarii
germani au rămas inflexibili, necedând nici un pas de la poziţia iniţială adoptată.
Ministrul român de Finanţe, în răstimpul petrecut în Germania, a avut convorbiri şi cu
cancelarul Bismarck, în castelul acestuia de la Kissingen. “Cancelarul de fier” i-a vorbit
deschis demnitarului român, arătându-i că în această afacere, evaluată la circa
100.000.000 de mărci, au fost antrenate cercurile din jurul palatului, capitaliştii silezieni,
bancherii berlinezi, micii rentieri. Punând punct problemei, Bismarck a precizat că dacă
nu are de gând să rezolve cât se poate de repede această chestiune, România nu va intra
în rândul statelor independente.
În ceea ce priveşte “problema evreiască”, nici aceasta nu a fost eludată de
Bismarck, care a înţeles s-o rezolve impunând un pachet de condiţii guvernului român, şi
anume: 1. recunoaşterea principiului proclamat de Tratatul de la Berlin; 2. aplicarea
imediată a acestuia; 3. asigurarea că el va fi aplicat şi în viitor.
Între timp, la Bucureşti, evenimentele decurgeau normal, conform mecanismelor
specifice democraţiei moderne şi ale statului de drept. Reîntors din concediu, White îi
raporta lordului Salisbury la 21 iulie 1879 că avusese cu o zi în urmă o lungă conversaţie
cu principele Carol, care îi declarase cu acel prilej că îşi va exercita „întreaga influenţă
de care dispune” pentru a sprijini activitatea miniştrilor care vor fi capabili să garanteze
„adoptarea de către ambele Camere ale Legislativului a unei măsuri în problema
discriminărilor religioase, care să obţină aprobarea Marilor Puteri”. Carol I i-a făcut
totodată cunoscut diplomatului britanic că îi încredinţase premierului Ion C. Brătianu
sarcina formării unui nou cabinet „ai cărui membri să fie animaţi de unica dorinţă de a
rezolva problema evreiască pe cale constituţională şi să fie dispuşi să uite pentru
moment de celelalte divergenţe de opinie pe teme politice.”
A doua zi, 22 iulie 1879, consulul White îi raporta marchizului de Salisbury că
„dl. Vasile Boerescu va face parte din noul Cabinet în calitate de ministru de externe,
37
dar a stipulat ca să fie Camerele prorogate pentru două luni pentru a se da posibilitatea
noului guvern să găsească o soluţie în problema evreiască.”
Soluţia pe care a conceput-o şi pentru care a pledat noul ministru român al
Afacerilor Străine a fost aceea a naturalizării individuale, pe bază de liste nominale. La
sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august, el se va strădui să convingă Marile Puteri
asupra utilităţii acestei soluţii, considerată ca cea mai bună la acea oră, satisfăcând
deopotrivă interesele evreilor din România, stipulaţiile Tratatului de la Berlin şi interesul
naţional, acţionând la început pe calea memoriilor, apoi în cadrul unui turneu diplomatic
întreprins în marile capitale europene. Astfel, primul gest al şefului diplomaţiei române a
fost să îi adreseze agentului diplomatic al României la Paris, Nicolae Callimachi-Catargi,
un memoriu, acesta având misiunea de a-l transmite mai departe ministrului francez de
externe, Waddington, şi ambasadorului Marii Britanii, lordul Lyons. Lordul Lyons îl
anunţa la 4 august pe marchizul de Salisbury că primise documentul în acelaşi timp cu
Waddington, informându-l totodată asupra itinerariului apropiatului turneu diplomatic pe
care urma a-l întreprinde Vasile Boerescu: după o primă etapă la Viena şi Berlin, acesta
se va afla în capitala Franţei în data de 14, cel târziu 15 august. După convorbirile cu
demnitarii francezi, Boerescu intenţiona să se întâlnească cu secretarul de stat la Foreign
Office, în ziua şi în locul stabilite de acesta din urmă.
Memoriul redactat de Vasile Boerescu, datat 13/25 iulie 1879, era o pledoarie
pentru naturalizarea individuală a israeliţilor şi, totodată, pentru pentru bunele intenţii ale
autorităţilor române de a respecta şi pune în aplicare, fără a leza în vreun fel interesul
naţional, dispoziţiile articolului 44 al Tratatului de la Berlin.
Turneul diplomatic întreprins de şeful diplomaţiei române în principalele capitale
europene, Viena, Berlin, Sankt Petersburg, Paris şi Roma, în intervalul 23 iulie/4 august –
28 august/9 septembrie 1879, se va încheia, din păcate, însă cum era de aşteptat, cu un
eşec. Fără a-l analiza în extenso şi menţionând numai câteva etape ale lui, ne vom referi,
în continuare, la acesta.
Aflat la Viena, Vasile Boerescu a avut o întrevedere, la 7 august 1879, cu
ambasadorul Regatului Unit, Sir Henry Elliot, căruia i-a explicat că scopul principal al
turneului său diplomatic era acela de a convinge Marile Puteri, Germania în special, să nu
insiste asupra acelei părţi a proiectului lui Dimitrie A. Sturdza, referitoare la înlăturarea
tuturor restricţiilor pentru persoane care se încadrau în categoriile menţionate. La ora
aceea, guvernul român se străduia să convingă cele două Camere să adopte o lege care ar
fi sancţionat garantarea dreptului la cetăţenie la cel puţin un număr egal de evrei, printr-o
listă nominală de persoane ale căror calificări ar fi fost cele menţionate în proiectul lui
Sturdza. El a recunoscut faptul că, dacă Camerele o vor accepta, o vor face deoarece
consideră că ea va restrânge, în această formă, numărul celor care s-ar fi încadrat în
schema precedentă. Cu toate acestea, Boerescu era „convins că va fi găsit eronat
calculul, guvernul fiind nevoit să acorde drepturi unui număr cât mai mare posibil” din
evreii care posedau calificările generale.
În ziua de 9 august, aflat la Berlin, Vasile Boerescu a avut discuţii cu von
Radowitz, secretar de stat la Ministerul de Externe german. Şeful diplomaţiei române
nutrea convingerea că von Radowitz va ceda în problema evreiască dacă statul român era
dispus să procedeze imediat la răscumpărarea căilor ferate. Cei doi diplomaţi au discutat
despre proiectul de convenţie stabilit de D.A.Sturdza cu bancherii germani, pe care
ministrul de externe român l-a găsit drept „bun, clar şi avantajos pentru ţară”.
38
Radowitz l-a lăsat pe Boerescu să înţeleagă că va accepta proiectul românesc
pentru modificarea Constituţiei, stăruind ca listele de evrei care ar fi urmat să primească
cetăţenia română să fie anexate la lege şi să fie votate în acelaşi timp. Diplomatul german
a legat însă problema modificării Constituţiei de aceea a răscumpărării căilor ferate,
cerând ca ambele chestiuni să fie rezolvate de către Camerele de Revizuire. Boerescu a
obiectat, arătând că rezolvarea concomitentă a ambelor chestiuni era dificilă şi a propus
amânarea răscumpărării căilor ferate până la sesiunea din iarnă a Corpurilor Legiuitoare.
Atunci, von Radowitz a pus punct întrevederii „declarând că nu ne va recunoaşte
independenţa decât după ce vom termina ambele chestiuni deodată”, ţinând să adauge că
aceeaşi poziţie o vor avea Franţa şi Marea Britanie.
Întâlnirea Boerescu-Salisbury, aşteptată cu mult interes de autorităţile de la
Bucureşti, a avut loc în după-amiaza zilei de 27 august 1879 la Dieppe (Franţa), în
salonul vilei „Cécile”. În cursul întrevederii, care a avut trei protagonişti – lordul
Salisbury, Vasile Boerescu şi Nicolae Callimachi-Catargi – ministrul român al Afacerilor
Străine i-a prezentat secretarului de stat la Foreign Office un memorandum, extrem de
sintetic, cuprinzând câteva idei esenţiale:
1. deosebirea de convingeri religioase nu va constitui pentru nimeni în România
un obstacol la dobândirea şi la beneficierea de drepturi civile şi politice;
2. oricare străin, indiferent cărei religii i-ar aparţine, va putea obţine calitatea de
cetăţean român printr-o lege specială şi individuală, în urma unui stagiu de 10 ani şi în
conformitate cu legea asupra naturalizării;
3. străinii născuţi şi crescuţi în România până la majorat şi care nu au beneficiat
niciodată de o protecţie străină vor putea obţine naturalizarea cu dispensă de stagiu;
4. dreptul de obţinere de proprietăţi rurale în România va fi inclus în drepturile
politice, fiind în acelaşi timp respectate drepturile străinilor care ar fi dobândit aceste
bunuri în virtutea legilor anterioare;
5. printr-un efect retroactiv al legii asupra revizuirii articolului 7, aceia dintre
israeliţi, actualmente supuşi români, care ar avea în favoarea lor prezumţia de asimilare,
ca urmare a diferitelor calităţi pe care le-ar poseda, vor fi înscrişi pe liste, indicându-se
numele şi calitatea lor, votaţi şi recunoscuţi drept cetăţeni români, în acelaşi timp cu legea
de revizuire a artcolului 7.
După cum era de aşteptat, Boerescu nu a găsit la Salisbury receptivitate sau
înţelegere. Demnitarul britanic l-a ascultat cu atenţie, politicos, răbdător, după care i-a
răspuns mai degrabă într-o manieră relevând glacialitate decât rezervă că “Guvernul
Majestăţii Sale are datoria de a veghea asupra modului în care sunt satisfăcute
angajamentele asumate la Berlin” şi că “nu poate vedea în propunerile d-lui Boerescu o
satisfacere a decvată a acelor angajamente.”
Era afişată binecunoscuta principialitate britanică, sub masca căreia refuzul de a
avea măcar înţelegere, dacă nu de a acorda sprijin României, era mai mult decât clar şi
categoric.
Eşecul turneului ministrului român de externe în principalele capitale europene a
amplificat starea de spirit de îngrijorare, incertitudine, teamă, susceptibilitate, care
domnea în rândul autorităţilor de la Bucureşti. După cum sublinia consulul Marii Britanii,
William Arthur White, în raportul său din 29 august adresat lordului Salisbury, “se simte
la Bucureşti o considerabilă aprehensiune asupra a ceea ce ar putea aduce următoarele
săptămâni; este clar acum pentru oricine că atunci când Camerele se vor reuni, vor
39
trebui să ajungă la o anumită decizie în problema evreiască, singura diferenţă de opinie
existentă referindu-se la natura soluţiei care trebuie să fie dată la cea mai importantă
problemă constituţională.
Guvernul este obligat de această dată să introducă o lege referitoare la acest
subiect, care, dacă este să răspundă scopului, trebuie nu numai să corespundă cu
dorinţele şi cererile celor cinci Puteri Străine (Rusia şi Turcia sunt considerate a nu fi
interesate în problemă), ci şi să fie aprobată în majoritate, constând în 2/3 din membrii
Senatului şi ai celelalte Camere.”
Turneul şefului diplomaţiei române în principalele capitale europene a fost urmat
de o nouă vizită în Germania a ministrului de finanţe, Dimitrie A. Sturdza., desfăşurată în
intervalul 7/19 septembrie -24 septembrie/6 octombrie 1879. Acesta a continuat, cu
abilitate şi perseverenţă, negocierile cu bancherii germani şi, după dezbateri furtunoase,
s-a ajuns la parafarea , la 21 septembrie/3 octombrie, a “Convenţiei româno-germane de
răscumpărare a căii ferate Bucureşti-Roman-Vârciorova”, act în conformitate cu care
statul român se obliga să preia şi să nu înstrăineze liniile ferate în cauză, acordând drept
garanţii adiţionale acţionarilor germani ipoteca asupra veniturilor rezultate din monopolul
tutunului. Pentru a intra în vigoare, convenţia trebuia să fie ratificată de către Adunările
Legiuitoare din România. Primii paşi spre recunoaşterea independenţei României
începuseră a fi făcuţi… Iar la 10 octombrie 1879, din Bucureşti, White îl încunoştinţa pe
Salisbury despre întoarcerea triumfală a lui Sturdza din capitala Reichului lui Wilhelm I,
unde semnase, împreună cu Bleichröder şi Hansemann, angajamentul cu privire la sus-
menţionatele căi ferate române.
Şi în “chestiunea evreiască” iniţiativa guvernului de la Bucureşti începuse să
câştige teren. Proiectul întocmit de acesta referitor la modificarea articolului 7 din
Constituţie a fost votat, după ce anterior el fusese respins, de Camera Deputaţilor la 6/18
octombrie, iar de Senat la 11/23 octombrie 1879. În conformitate cu textul acestuia, erau
imediat naturalizaţi evreii aparţinând următoarelor categorii:
1. cei care au servit patria sub drapel;
2. cei care, educaţi în şcolile române, au obţinut diplome;
3. cei care au făcut donaţii aşezămintelor de binefacere sau altor aşezăminte;
4. cei care au scris sau au tradus o lucrare în limba română.
Restul evreilor urmau să aibă, la fel ca toţi străinii, acelaşi acces la naturalizare.
În consecinţă, au primit cetăţenia română un număr de 888 de evrei, participanţi
la Războiul de Independenţă.
A doua zi, 12/24 octombrie 1879, Marile Puteri erau încunoştinţate printr-o
circulară asupra promulgării, în chiar ziua respectivă, a legii de modificare a articolului 7
din Constituţia României. Conducerea Ministerului Afacerilor Străine le cerea
reprezentanţilor diplomatici aflaţi în capitalele europene să comunice guvernelor pe lângă
care erau acreditaţi că guvernul român a înscris în Constituţie principiul egalităţii
politice şi religioase, îndeplinind practic stipulaţiile cuprinse în articolul 44 al
Tratatului de la Berlin.
În conformitate cu litera legii, cetăţenia română putea fi acordată, individual şi la
cerere, persoanelor care puteau dovedi că sunt utili ţării şi au locuit 10 ani în România.
Erau dispensaţi de acest stagiu persoanele care dispuneau de capital, indivizii născuţi şi
crescuţi în România şi care nu au beneficiat de protecţie străină, precum şi cei care au
40
luptat în Războiul de Independenţă. Era astfel în mod reuşit îmbinat criteriul acordării
cetăţeniei pe categorii cu acela al listelor nominale.
Reacţia Marilor Puteri
Care a fost reacţia reprezentanţilor Marilor Puteri? După cum era de aşteptat, în
mod logic, ea ar fi trebuit să fie favorabilă, înalţii potentaţi de la Berlin, Londra şi Paris
având în sfârşit ocazia practică de a da dovadă de o oarecare maleabilitate şi bunăvoinţă
faţă de România şi poporul român. Lucrurile nu au stat însă deloc aşa, din contră.
Nemulţumirea Marilor Puteri faţă de proiectul guvernamental de modificare a
articolului 7 din Constituţia României reiese cu claritate din conversaţia avută de
ministrul român de externe, Vasile Boerescu, cu consulul general al Marii Britanii la
Bucureşti, William Arthur White, la 12 octombrie, discuţie relatată cu fidelitate şi cu lux
de amănunte în raportul expediat a doua zi de acesta din urmă lordului Salisbury.
În cursul întrevederii, White s-a străduit să îl facă pe Boerescu să înţeleagă efectul
total nesatisfăcător produs asupra reprezentanţilor Marilor Puteri de proiectul
guvernamental, aflat în dezbaterea Parlamentului României, privind “problema
evreiască”, dezamăgirea acestora fiind că, după atât de multe amânări, proiectul alcătuit
reprezenta “o evadare”de la stipulaţiile Tratatului de la Berlin.
În încheierea convorbirii, Boerescu l-a asigurat pe interlocutorul său britanic că
“foarte curând vor fi făcute noi modificări în cuprinsul proiectului”, astfel încât “va fi
mult mai uşor să se lărgească în favoarea evreilor născuţi în România prevederile
prezentei legi.”
În această situaţie, a concluzionat White, “Puterile vor înţelege acest lucru dacă li
se va cere să accepte proiectul de lege asupra emancipării populaţiei evreieşti drept o
etapă, un provizorat.”
În urma votării de către cele două Camere ale Parlamentului României a “Legii de
revizuire a articolului 7 din Constituţie”, la 29 octombrie 1879, la Paris, agentul
diplomatic al României, Callimachi-Catargi, îi înmâna însărcinatului cu afaceri al Marii
Britanii, F.O.Adams, din partea ministrului român de externe, Vasile Boerescu, o notă
cuprinzând expunerea de motive şi textul noii legi, spre a fi remise mai departe
marchizului de Salisbury. Iată principalele idei din expunerea de motive:
1. legea cuprinde numai dispoziţii privind naturalizarea;
2. aplicarea principiului înscris la începutul articolului 7 se va înfăptui pe baza
sistemului naturalizării individuale;
3. a fost menţinut principiul referitor la egalitatea drepturilor civile şi politice,
nefăcându-se modificări decât în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu;
4. a fost menţinută restricţia referitoare la achiziţionarea de proprietăţi rurale,
considerată un drept politic.
Prin legiferarea dreptului populaţiei evreieşti din România la naturalizare,
statul român făcuse dovada bunelor lui intenţii, conformându-se angajamentelor care i
se impuseseră la Berlin şi demonstrând că făcuse astfel primul pas, legal şi în
conformitate cu interesul naţional, în procesul emancipării evreilor din România.
Reprezentanţii Marilor Puteri acceptând soluţia dată de autorităţile române
„problemei evreieşti”, în conformitate cu conţinutul articolului 44 al Tratatului de la
Berlin şi fiind îndeplinite şi celelalte condiţii, în speţă evacuarea Basarabiei anexată de
Imperiul ţarist, recunoaşterea independenţei României ar fi trebuit să devină o simplă
41
chestiune de zile. Lucrurile nu au stat nici pe departe astfel, Germania lui Bismarck şi a
celor doi bancheri germani de origine israelită, Bleichröder şi Hansemann, amânând acest
logic şi firesc gest şi silind astfel şi guvernele Franţei, Italiei şi Marii Britanii să facă
acelaşi lucru, până la rezolvarea, în avantajul Berlinului, a problemei răscumpărării căilor
ferate, problemă care nu figura în cadrul Congresului sau în textul Tratatului de la
Berlin, interesând, în exclusivitate şi în cel mai înalt grad, Reichul german.
Această amânare a recunoaşterii statului român independent şi suveran nu făcea
decât să lezeze interesele comerciale britanice în România, deloc neglijabile, lucru
evidenţiat de altfel şi de White în telegrama expediată lordului Salisbury, la 3 noiembrie
1879, depeşă având următorul conţinut:
„Mă tem foarte tare că amânările cauzate de celelalte Puteri pentru scopurile lor
speciale, în stabilirea de relaţii diplomatice la Bucureşti, se pot dovedi dăunătoare
relaţiilor noastre comerciale permanente în România, unde o schimbare de minister este
puţin probabil să faciliteze negocierile noastre pentru încheierea unui tratat comercial.
Nici Germania nici Austria nu doresc să vadă comerţul nostru concurând pe
aceste meleaguri cu al lor (sublinierea noastră – s.n.).”
Şi totuşi, în această perioadă de sfârşit de an 1879, o primă breşă a fost făcută în
blocul celor patru puteri. La 24 noiembrie/6 decembrie, guvernul italian a recunoscut
independenţa României iar la 6/18 decembrie 1879, primul trimis extraordinar şi ministru
plenipotenţiar al Italiei la Bucureşti, contele Giuseppe Tornielli, îşi prezenta scrisorile de
acreditare. Prin stabilirea de relaţii diplomatice bilaterale, agenţia diplomatică a României
la Roma era ridicată la rang de legaţie (14/26 ianuarie 1880), iar Nicolae Kretzulescu era
acreditat în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar (3/15 februarie 1880).
Anglia nu a dezaprobat prea tare gestul guvernului italian, Salisbury declarând că
va proceda şi el aidoma, „însă numai de acord cu Franţa şi Germania”. La rândul său,
ministrul de externe al Franţei, Waddington, a considerat că autorităţile de la Roma „s-au
pripit”, însă a făcut şi el o declaraţie similară cu aceea a secretarului de stat britanic.
„Devenise clar la începutul lunii decembrie 1879 că Germania împiedica
celelalte puteri de a recunoaşte România independentă până la rezolvarea problemei
căilor ferate” – sublinia istoricul britanic sus-menţionat W.N.Medlicott.
Într-adevăr, în cursul unei întrevederi pe care a avut-o cu lordul Oddo Rusell,
ambasadorul Marii Britanii la Berlin, secretarul de stat von Radowitz, după ce a
recunoscut primatul chestiunii răscumpărării căilor ferate pentru statul german, i-a
declarat că „prinţul Bismarck speră că se poate baza în continuare pe sprijinul
Guvernului Majestăţii Sale.”La 12 decembrie, marchizul de Salisbury îi telegrafia lui von
Radowitz, asigurându-l că Anglia şi-a păstrat, în continuare, aceeaşi poziţie, constantă,
făcându-i cunoscut că Marea Britanie nu va recunoaşte independenţa României decât
împreună cu Germania şi Franţa. Cu toate acestea, secretarul de stat la Foreign Office a
ţinut să precizeze că ar fi de dorit ca guvernul de la Berlin să ajungă la o decizie finală în
această chestiune cât mai repede posibil, orice prelungire sau amânare ducând la
pierderea, de către Puterile Europene, a avantajelor comerciale obţinute.
42
Răscumpărarea căilor ferate şi recunoaşterea independenţei
de către Germania
Unica problemă, dar, în realitate, cea mai importantă, de rezolvarea ei atârnând de
fapt recunoaşterea independenţei României de către Germania, şi o dată cu ea de către
Anglia şi Franţa, rămăsese aşadar răscumpărarea căilor ferate. O problemă care nu se va
rezolva lesne şi imediat, poporul român mai având câteva luni de trecut prin momente
grele, de cedare, ruşine şi umilinţă.
Problema răscumpărării căilor ferate, rămasă singură pe ordinea zi, a fost
dezbătută în cele două Camere ale Parlamentului României. În timpul dezbaterilor din
Camera Deputaţilor, au fost aduse mai multe amendamente mărunte unor articole şi un
amendament important articolului 28 al convenţiei. În conformitate cu textul acestui
articol, era stabilit transferul sediului Societăţii căilor ferate la Bucureşti după intrarea în
vigoare a convenţiei, adică după aprobarea acesteia de către Adunarea Generală a
acţionarilor. Camera Deputaţilor amendase articolul 28, în sensul că sediul societăţii
trebuia transferat imediat în România, o dată cu adoptarea convenţiei. Cu toate acestea,
deosebirile de redactare erau importante, ţinând cont că de faptul că acţionarii germani îşi
menţineau încă o bună perioadă de timp controlul asupra societăţii, în cazul în care
articolul 28 era adoptat în forma iniţială.
Dezbaterile parlamentare aprinse, precum şi starea de spirit de iritare şi
nemulţumire care domnea la Bucureşti sunt extrem de bine redate în cele două rapoarte
diplomatice ale lui W.A.White, din 25 noiembrie 1879.
„Guvernul (român) este totuşi convins, se specifică în finalul primul raport, că va
reuşi să furnizeze explicaţii şi asigurări satisfăcătoare asupra acestor chestiuni
cercurilor de la Berlin şi dacă reuşeşte să facă acest lucru, convenţia va fi sancţionată de
Cameră în foarte scurtă vreme.”
„Opinia publică la Bucureşti şi în întreaga România – se menţionează în cel de-
al doilea document diplomatic – denotă o considerabilă iritare, datorată amânării la
care este supusă, în urma promulgării amendamentului constituţional stipulând
admiterea necreştinilor la naturalizare şi recunoaşterea independenţei de către aceleaşi
Puteri străine care i-au impus această emancipare.”
În ciuda tuturor dificultăţilor, de ordin intern şi extern, la fel ca şi în „chestiunea
evreiască”, mecanismul instituţional parlamentar îşi urma nestingherit procedura,
consulul White telegrafiind, la 8 decembrie, că „ieri, în Camera Deputaţilor, proiectul de
lege de răscumpărare a căilor ferate a fost adoptat cu 71 de voturi, împotriva a 42”,
urmând să înceapă „discuţii asupra paragrafelor acelei legi şi a amendamentelor
propuse”. Într-o nouă telegramă, expediată a doua zi, 9 decembrie, la Foreign Office, şi
având menţiunile „Secret” şi „Confidenţial”, White atrăgea atenţia asupra faptului că
„există motivul bine întemeiat al temerii ca Ministerul German al Afacerilor Externe să
amâne recunoaşterea formală a independenţei României, atât timp cât detaliile
proiectului legii privind căile ferate nu vor fi în întregime adoptate de Legislativul de
aici.” Experimentatul diplomat, care începea să cunoască treptat dedesubturile oneroase
ale acestei chestiuni, arăta într-o telegramă către Foreign Office că întreaga vină o purtau
bancherii germani care, deşi „şi-au exprimat aprobarea asupra mutării sediului
companiei, totuşi nu au consimţit la inserarea unei stipulaţii în acest sens” în textul legii.
43
Şi, într-adevăr, după cum bine intuise consulul general al Marii Britanii la
Bucureşti, această modificare, privind mutarea sediului companiei de la Berlin la
Bucureşti, a stârnit nemulţumire în capitala Reichului. În consecinţă, von Radowitz i-a
declarat agentului diplomatic al României, Gheorghe Vârnav-Liteanu, că guvernul român
acceptând acest amendament „l-a înşelat”, guvernul german considerându-se, de acum
înainte, absolvit de toate promisiunile făcute României. Pe un ton ultimativ, guvernul de
la Berlin a cerut ca, în termen de 10 zile, convenţia să fie adoptată, în caz contrar
Germania „va considera insuficientă soluţia dată chestiunii evreieşti”.
Tot von Radowitz a fost acela care a sugerat guvernului român ca, în situaţia în
care cele două Camere se vor opune, el să le dizolve, întrucât principele Carol nu va
obstrucţiona acest gest. În acest sens, împărăteasa Augusta însăşi intervenise pe lângă
tatăl principelui Carol, prinţul Carol Anton, pentru ca acesta să îşi convingă fiul de
necesitatea adoptării convenţiei aşa cum fusese ea încheiată iniţial de Dimitrie A. Sturdza
cu Bleichröder şi Hansemann. Diplomatul german considera adoptarea convenţiei iniţiale
„o chestiune de demnitate pentru guvernul german”, pe deplin aprobată de guvernele
francez şi britanic.
Într-adevăr, în prezenţa secretarului de stat german, ambasadorul Franţei în
capiatla Reichului, contele Raymond de Saint-Vallier, i-a declarat lui Vârnav-Liteanu la
20 decembrie că „Germania, Anglia şi Franţa şi-au luat angajamentul de a merge
împreună în legătură cu tot ce priveşte Tratatul de la Berlin; ele nu se vor dezlipi una de
alta şi vor soluţiona de comun acord aceste chestiuni atât de importante pentru
România.” În acelaşi timp, guvernele celor trei puteri europene au prezentat guvernului
român o notă colectivă, în care declarau că „ele nu pot considera ca fiind îndeplinit
scopul urmărit de Congresul din 1878.” Era un amestec făţiş, flagrant, în problemele
interne ale unui stat, însă situaţia era de aşa natură încât autorităţile de la Bucureşti au
fost nevoite să cedeze.
Astfel, deşi iniţial, la 11 decembrie (1879), Camera Deputaţilor „şi-a dat votul
final asupra legii răscumpărării căilor ferate” , această „măsură importantă fiind
adoptată aproape în unanimitate”, cu „câteva amendamente de importanţă minoră
introduse în textul proiectului convenţiei”, din care cel referitor la mutarea imediată a
sediului companiei de la Berlin la Bucureşti, care „ar putea da naştere la discuţii cu
bancherii berlinezi”, al căror deznodământ ar putea fi „considerarea de către aceştia a
amendamentului drept inacceptabil” şi, în consecinţă, „respingerea întregii măsuri
propuse”, în final, la 22 decembrie 1879/3 ianuarie 1880, în urma unor furtunoase
dezbateri, Senatul a votat punctul 28 al Convenţiei în forma iniţială, respingând
amendamentele formulate de Camera Deputaţilor. Conform procedurii parlamentare,
proiectul trebuia adus din nou în discuţia Camerei.
Camera Deputaţilor şi-a început lucrările după vacanţa de Sărbători şi, la 16/28
ianuarie 1880, sub presiunea guvernului, a renunţat la votul său anterior şi a adoptat
convenţia fără modificări, cu 72 de voturi pentru şi 42 contra, amânând termenul de luare
în posesiune a căilor ferate de către statul român, de la 1 ianuarie la 1 martie 1880. Iar la
29 ianuarie/10 februarie 1880 a fost promulgată legea pentru „cesiunea căilor ferate ale
societăţii acţionarilor către statul român.”
Răscumpărarea căilor ferate s-a produs în condiţii extrem de grele pentru statul
român. Astfel, valoarea totală a capitalului investit de acţionarii germani fusese calculată
la 237.500.000 lei, plătibilă într-un interval de 44 de ani. Statul român, care răscumpăra
44
căile ferate, îşi asuma obligaţia de a plăti suma de 294.407.450 lei în primii 20 de ani, iar
în următorii 24 de ani 418.937.700 de lei, deci o valoare totală de 713.345.150 de lei,
triplă faţă de aceea investită de acţionari. Conform aprecierii istoricului român, dr.
Gheorghe Nicolae Căzan, „nu trebuie neglijat faptul că statul român a intrat în
posesiunea principalei căi ferate de atunci, Roman-Vârciorova, însă preţul a fost foarte
mare.”
Consecinţa politică imediată a acestui act a fost recunoaşterea independenţei
României de alte trei state, două occidentale şi unul sud-est european, Belgia, Olanda
şi respectiv Grecia. Astfel, ambasadorul Belgiei la Londra, contele de Bylandt, îl informa
pe marchizul de Salisbury la 26 ianuarie 1880 că „regele, augustul meu suveran, are
plăcerea de a recunoaşte Principatul României drept stat independent” şi că, cu acest
prilej, „a găsit de cuviinţă să ridice Consulatul General al Ţărilor de Jos la Bucureşti la
rangul de Agenţie Diplomatică.” La rîndul său, însărcinatul cu afaceri al Regatului Unit
la Haga, Fenton, îl informa pe lordul Salisbury că „în oficiosul „Gazeta de Haga” a
apărut următoarea notificare: „Consulatul general al Olandei în România a fost ridicat
la rangul de Agenţie Diplomatică şi Consulat General, iar dl. J.A.Keun, fost consul
general al Olandei la Bucureşti, a fost numit agent diplomatic şi consul general”.
Acest pas a fost făcut, după cum am fost informat de la Departamentul Afacerilor
Străine al Olandei, drept consecinţă a recunoaşterii, de către acest guvern, a
independenţei Principatului României.”
În sfârşit, din Bucureşti, W.A.White îi telegrafia lordului Salisbury la 31 ianuarie
(1880) că „s-a anunţat oficial la Bucureşti că Guvernele Greciei şi Olandei au notificat
recunoaşterea României şi dorinţa lor de a începe să aibă relaţii diplomatice regulate cu
cu această ţară.” Iar trei săptămâni mai târziu, la 11/23 februarie 1880, guvernul elen a
ridicat Consulatul General din Bucureşti la rangul de Legaţie. Să urmărim reacţia
reprezentanţilor Marilor Puteri.
La 26 ianuarie/7 februarie 1880, agentul diplomatic al României la Berlin, Gh.
Vârnav-Liteanu, înştiinţa Centrala Ministerului Afacerilor Străine că, în urmă cu trei zile,
cancelarul Otto von Bismarck anunţase guvernele de la Londra şi Paris despre faptul că
era dispus să recunoască independenţa României. Autorităţile de la Londra şi Paris au
răspuns că erau de acord cu respectivul act politic, cu amendamentul că trebuia dat mai
întâi un răspuns la circulara guvernului român, referitor la articolul 44 al Tratatului de la
Berlin. Cu redactarea acestuia a fost însărcinat noul ministru de externe al Franţei,
Freycinet. În ziua respectivă, lordul Lyons, ambasadorul Marii Britanii la Paris, îi remise
şefului diplomaţiei franceze o notă în care se arăta:
„Lordul Salisbury doreşte să-l consulte pe domnul de Freycinet în problema
recunoaşterii României... După părerea sa nu există nici un avantaj în a amâna mai mult
această recunoaştere, fiind dispus în acelaşi timp să transmită guvernului român nota
oficială în care să constate că modificarea adusă legislaţiei sale a fost acceptată cu
deplină încredere” şi că „printr-o aplicare „liberală” a acestei legi, el se va conforma
exact spiritului Tratatului de la Berlin.”
Conformându-se instrucţiunilor primite, după remiterea depeşei, în după-amiaza
aceleiaşi aceleiaşi zile, lordul Lyons s-a prezentat într-o nouă audienţă la Freycinet, care
i-a comunicat că pregătise un proiect de notă pe care reprezentanţii diplomatici ai
Angliei, Franţei şi Germaniei la Bucureşti urmau să o înainteze guvernului român, având
45
grijă să-i înmâneze un exemplar destinat lordului Salisbury şi asigurându-l că şi
ambasadorul german în capitala Franţei va primi neînârziat unul.
Secretarul de Stat la Foreign Office i-a trimis o copie a proiectului şi
ambasadorului Regatului Unit la Berlin, lordul Odo Russell, exprimându-şi pe această
cale speranţa că textul în cauză va beneficia de „aprobarea guvernului german.”
La 30 ianuarie/11 februarie, lordul Salisbury l-a informat pe White despre
acceptarea de către guvernul Marii Britanii a propunerii franceze de recunoaştere a
independenţei României, „cerându-i ca împreună cu omologii lui german şi francez să
prezinte note de recunoaştere identice, la data propusă de guvernul francez, 8/20
februarie.”
Răspunzând instrucţiunilor superiorului său, White îl informa cu promptitudine pe
Salisbury, printr-o telegramă cifrată expediată la 16 februarie 1880, că făcuse toate
aranjamentele necesare pentru ca el, împreună cu colegii săi german şi francez, să
prezinte note cu conţinut identic la data stabilită, ţinând însă să precizeze că, conform
procedurii diplomatice, cei doi fiind numiţi numai giranţi ai Consulatelor Generale,
puteau deveni numai însărcinaţi cu afaceri ad interim, în vreme ce el îşi exprima dorinţa
prezentării în cel mai scurt timp a scrisorilor de acreditare în calitate de Trimis
extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti.
Şi, în sfârşit, în acea memorabilă zi de 8/20 februarie 1880, la capătul unui lung şi
anevoios drum, reprezentanţii diplomatici ai Germaniei, Marii Britanii şi Franţei au
prezentat ministrului român al Afacerilor Străine, Vasile Boerescu, câte o notă cu un
conţinut similar de recunoaştere a statului român independent şi suveran. În nota
remisă de consulul general al Marii Britanii, William Arthur White, se arăta că
„Guvernul Majestăţii Sale Regina Marii Britanii, dornic de a da naţiunii române o
dovadă a sentimentelor sale prieteneşti, a hotărât să recunoască Principatul României ca
stat independent, drept care Guvernul Majestăţii Sale declară că este gata să intre în
relaţii diplomatice regulate cu guvernul princiar.”
Vasile Boerescu a mulţumit, printr-o circulară, în numele guvernului român, celor
trei Mari Puteri, după care a comunicat Senatului şi Camerei Deputaţilor conţinutul celor
trei note primite, insistând asupra declaraţiei reprezentanţilor celor trei state de a fi
stabilite relaţii diplomatice normale, la nivel de legaţie, cu statul român independent şi
suveran.
La 19 februarie/3 martie 1880, William Arthur White a fost primul dintre
reprezentanţii guvernelor celor trei puteri europene care şi-a prezentat scrisorile de
acreditare în calitate de Trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al Regatului Unit
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti, după îndeplinirea formalităţilor
protocolare la Ministerul Afacerilor Străine. În discursul său, principele Carol I şi-a
exprimat bucuria „de a vedea stabilindu-se cele mai bune raporturi între România şi
Marea Britanie, sperând că legăturile de prietenie dintre cele două ţări se vor consolida
vertiginos în viitor.”Evenimentul a fost comunicat presei britanice, după care, la scurt
timp, lordul Northcote a transmis ştirea oficial Camerei Comunelor.
La 26 februarie 1880, principele Carol şi principesa Elisabeta au oferit un dineu în
onoarea lui W.A.White, la care a participat întreg personalul Legaţiei Marii Britanii şi
personalităţi ale vieţii politice româneşti.
În cursul lunii martie 1880, cei dintâi miniştrii plenipotenţiari ai Germaniei,
contele von Wesdehlen (11 martie) şi Franţei, Aubert Ducros (12 martie) la Bucureşti şi-
46
au prezentat scrisorile de acreditare în calitatea lor oficială. În baza reciprocităţii, la
Berlin şi la Paris au fost numiţi trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari Gheorghe
Vârnav-Liteanu, ultimul agent diplomatic al României (7/19 mai), şi Mihail
Kogălniceanu (24 iulie/5 august 1880).
Atât presa română cât şi cea britanică au comentat pe larg însemnatul eveniment
din istoria relaţiilor bilaterale. Astfel, ziarul „Românul”, în numărul său din 23 februarie,
vorbind despre ministrul Marii Britanii la Bucureşti, a exprimat satisfacţia „de a vedea în
fruntea Legaţiei Marii Britanii un om cu experienţa şi valoarea domnului White”.
„Suntem convinşi – se arată în încheierea articolului - că Marea Britanie şi România se
vor felicita întotdeauna pentru alegerea reuşită a domnului White.” La rândul lui, ziarul
„Times” saluta în paginile sale guvernul şi poporul român pentru modul strălucit în care
au obţinut recunoaşterea independenţei ţării lor.
În baza reciprocităţii, guvernul român l-a numit pe Nicolae Callimachi-Catargi,
fost ministru al Afacerilor Străine şi agent diplomatic al României la Paris, Trimis
extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al României la Londra. La 19 iulie, ministrul
plenipotenţiar al României îşi prezenta scrisorile de acreditare în faţa reginei Victoria.
Raporturile politico-diplomatice între România şi Marea Britanie intrau astfel
într-un nou stadiu de dezvoltare.
PREGĂTIREA, DESFĂŞURAREA ŞI EŞECUL CONFERINŢEI
ROMÂNO-SOVIETICE DE LA VIENA, 1924
asist. univ. dr. Alexandru-Murad Mironov
Keywords: Viena conference, bilateral diplomatic relations, Soviet Union,
romanian diplomacy
ABSTRACT:
The paper analyze the evolution of the diplomatical relations between Romania and
Soviet Union, after the First World War. The passage from Czarsit Empire to the Soviet
Union embarass the romanian state, and a Bilateral meeting and the setting of the
diplomatical relation was very hard to accomplish.
The Vienna Conference of 1924 was a great failure, but well prepared. The Sovieti
Union refuze to recognise the Treaty of Bessarabia and this failure market the soviet –
romanian relations in the interwar periord.
Dacă în perioada anterioară, relaţiile dintre România şi sovietici au fost marcate de
evoluţia războiului civil din est, după încheierea acestuia s-a aşternut tăcerea diplomatică
între cele două ţări. În cursul anului 1922 singurele contacte au fost în cadrul marilor
congrese internaţionale: Conferinţa economică de la Genova1, Conferinţa pentru
dezarmare de la Haga şi la debutul tratativelor de pace de la Lausanne (20 noiembrie
1922). Uniunea Sovietică a invitat România la plănuita reuniune asupra dezarmării de la
Moscova, dar partea română a spus că nu poate nici măcar discuta principiul reducerii
arsenalelor şi a puterii militare cu o ţară care nu îi recunoaşte frontierele şi că, prin
urmare, până nu se reglează aceste probleme refuză participarea. Moscova a calificat
răspunsul român drept ,,pretenţie nemaiauzită“2. Într-o notă de răspuns, adresată
guvernului român la 11 noiembrie 1922, se arăta că ,,[…] guvernul rus exprimă speranţa
că frontiera de pe Prut dintre Rusia şi aliaţii săi, pe de o parte, şi România, pe de alta, nu
va mai fi disputată de către guvernul român. Atunci când înţelegerea din 5 martie 1918,
conform căreia România s-a obligat să evacueze în decurs de două luni Basarabia, va fi
îndeplinită de către guvernul român, atunci niciun fel de resentimente ostile, generate de
trecut […] nu vor împiedica apariţia în viitor a unor intenţii bune de ambele părţi“3.
Cu toate că lucrurile păreau tranşate în defavoarea unui acord între cele două ţări, o
lună după declaraţia de mai sus, într-o convorbire particulară între G.V. Cicerin şi
Universitatea din Bucureşti. 1 În cadrul Conferinţei de la Genova, delegaţia română a sugerat încheierea unui ,,pact perpetuu“ de
neagresiune cu vecina sa estică, bazat pe respectarea situaţiei de fapt – Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I:
1917-1934, editat de Direcţia Arhivă diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe al României şi Departamentul
Istorico-documentar al Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, redactor responsabil al ediţiei române
Dumitru Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, doc. nr. 122, p. 187. 2 Ibidem, doc. nr. 124, p. 189. 3 Ibidem, doc. nr. 129, p. 196.
48
Constantin Diamandy, cei doi au făcut inventarul problemelor pendinte şi chiar au schiţat
un fel de compromis: Rusia recunoştea Basarabia ca aparţinând României; în schimb,
guvernul român renunţa la orice pretenţii financiare1. Ulterior, ar fi urmat să se încheie un
pact de neagresiune2.
Dintr-un document redactat în toamna anului 1923 aflăm care erau principalele
direcţii pe care se desfăşura politica externă a U.R.S.S. faţă de România. Cicerin afirma
că, ,,în culegerea de directive diplomatice, aprobată în linii mari de Comitetul Central, se
arăta că în prezent noi trebuie să ne limităm la calmarea României prin negocieri
comerciale, fără a încheia cu aceasta un tratat final“. Chestiunea reglementării navigaţiei
pe Nistru, despre care se discutase în trecut3, fusese abandonată pentru că, în opinia
sovieticilor, un atare acord, ,,ar echivala, de fapt, cu recunoaşterea Nistrului ca frontieră“.
În ceea ce privea problema stabilirii de relaţii comerciale, se afirma că ,,un tratat
comercial complet şi definitiv ar contribui la consolidarea Basarabiei în cadrul
României“, dar că ,,o înţelegere comercială provizorie şi limitată“ ar fi fost de dorit,
întrucât un astfel demers ar fi produs slăbirea legăturilor dintre România şi Polonia4.
Aşadar, sensul mişcărilor politice sovietice s-a dezvăluit: esenţial era ca nu cumva
România şi Polonia să îşi unească resentimentele faţă de marele vecin răsăritean. În rest,
Uniunea Sovietică făcea doar paradă din dorinţa sa de bune relaţii cu toate ţările.
Că se ducea o politică duplicitară reiese şi din reluarea contactelor directe, parţial
din cauza înrăutăţirii situaţiei pe Nistru. Nu mai puţin de trei comisii bilaterale s-au reunit
spre finalul anului 1923. Una era o comisie tehnică ce analiza lucrările ce trebuiau
efectuate pe şenalul navigabil al fluviului, alta era destinată stabilirii de relaţii economice
şi, în sfârşit, Comisia Mixtă Centrală. Pentru a ne putea face o idee despre modul în care
decurgeau negocierile, redăm un fragment al unui raport redactat de partea rusă în
comisia tehnică: ,,românii au propus să se facă un schimb de informaţii asupra acestor
nave5, cu menţionarea stării lor şi a locurilor unde acestea se găsesc. Ca urmare a acestei
propuneri a şi avut loc un schimb de liste; primind de la români o listă utilă în acest scop,
noi le-am transmis o listă incompletă, ce conţinea numai denumirea navelor şi locul lor
de amplasare“6.
În ceea ce priveşte negocierile comerciale convocate la Tiraspol şi acestea au avut
aceeaşi soartă. Partea sovietică a propus derularea tuturor operaţiunilor economice
centralizat, prin intermediul Vneştorg, instituţia sovietică specializată în comerţul
exterior, şi a Biroului comercial român. Românii au acceptat monopolul numai cu titlu
provizoriu şi au cerut reciprocitatea accesului comercianţilor în ţara vecină: dacă
1 Diamandy mai spusese că poate consimţi aproape la orice, dar nu la renunţarea la alianţa cu Polonia sau la
tolerarea pe teritoriul statului român a unor oficine de propagandă revoluţionară – Frederic C. Nanu, Politica externă a
României. 1918-1933, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 123. 2 Relaţiile româno-sovietice. Documente..., vol. I, doc. nr. 130, p. 198. 3 Vezi, pe larg, Alexandru-Murad Mironov, Iluzia normalizării: negocierile româno-sovietice din 1920-1922,
în „Analele Universităţii «Spiru Haret». Seria Relaţii internaţionale şi Studii europene”, anul II, nr. 2, 2008, p. 219-241. 4 Relaţiile româno-sovietice. Documente..., vol. I, doc. nr. 135, p. 203. 5 Era vorba despre navele de dragare, excavaţie etc., necesare lucrărilor de întreţinere a şenalului navigabil al
fluviului şi care rugineau, abandonate din timpul războiului. 6 Relaţiile româno-sovietice. Documente..., vol. I, doc. nr. 136, p. 205.
49
negustorii români nu aveau acces în U.R.S.S., nici cei sovietici nu pot beneficia de un alt
tratament, chiar dacă veneau numai pentru a se ,,informa“1.
Singura întâlnire care nu s-a soldat cu un eşec a fost aceea a Comisiei Mixte
Centrale. Respectiva comisie era un organism înfiinţat chiar în toamna anului 1923 cu
scopul de a aplana conflictele locale, ce izbucneau constant în regiunea nistreană. La 20
noiembrie 1923, delegaţiile română şi sovietică reuşeau să încheie primul acord oficial
între România şi Uniunea Sovietică. Este vorba despre Regulamentul privitor la măsurile
şi procedeul de întrebuinţat pentru prevenirea şi aplanarea conflictelor pe Nistru, care
transforma Comisia Mixtă Centrală într-o instituţie permanentă, cu filiale locale, şi
stabilea regulile după care se rezolvau incidentele2.
Cel mai probabil, sovieticii înţelegeau că menţinerea a numeroase forţe militare
româneşti în Basarabia, ca urmare a situaţiei grave de la graniţă, împiedica atât transferul
de agenţi comunişti şi de spionaj peste Nistru, dar şi obliga la imobilizarea unor trupe pe
malul stâng. La rândul lor, românii aveau interesul de a pacifica regiunea, pentru a pune
capăt în special gravului fenomen al refugiaţilor.
Totuşi, în ciuda eşecurilor, aceste întâlniri au făcut evidentă necesitatea convocării
unei conferinţe generale care să reglementeze toate problemele dintre cele două ţări.
Astfel, în ianuarie-februarie 1924, s-a căzut de acord asupra negocierilor, care vor avea
loc la Viena la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie a acelui an.
Contextul politic în care evoluau cele două ţări era din nou schimbat radical. În
ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, fondatorul puterii sovietice murise la începutul lui
1924, dar acest eveniment nu afectase prea mult conducerea de la Kremlin, întrucât V.I.
Lenin dispăruse efectiv de pe scena politică de mai mult de un an, în urma bolii. Decesul
său deschisese însă problema succesiunii în fruntea statului sovietic, iar competitori erau
destui. În planul politicii externe, lupta pentru putere s-a tradus printr-o confruntare între
viziunea troţkistă a revoluţiei mondiale – mai apropiată de sursa leninistă – şi o altă
opţiune (va deveni stalinistă abia peste câţiva ani) care prevedea construirea socialismului
într-o singură ţară, anume în U.R.S.S. Cea de a doua a impus strategia încercuirii
capitaliste, în conformitate cu care patria proletariatului se afla în stadiul unui conflict
iminent cu restul lumii.
Învingătoare în războiul civil, dar distrusă economic şi social, fosta Rusie avea o
mare nevoie de pace pentru a construi dictatura proletariatului şi pentru a pregăti în tihnă
revanşa sa internaţională. Relaţiile cu ţările limitrofe desprinse din imperiu fuseseră
reglementate între 1920 şi 1921, cele mai complicate fiind cu Polonia. În anii imediat
următori, sudul asiatic a primit acelaşi tratament.
Nerezolvate rămâneau legăturile cu ţările occidentale, cu excepţia celor cu
Germania, care înfloreau pe baza Tratatului de la Rapallo. Marile democraţii, prea
implicate în războiul civil – unde mizaseră doar pe perdanţi – şi deţinătoarele unor titluri
de credit din partea defunctului guvern imperial, au refuzat orice discuţii politice cu
Moscova.
1 Ibidem, doc. nr. 142, p. 214-215. 2 Ibidem, doc. nr. 139, p. 207-212.
50
În 1924, lucrul acesta avea să se schimbe, o dată cu câştigarea puterii politice de
către partidele de stânga, înclinate spre simpatii filosovietice. În Marea Britanie, laburiştii
conduşi de Ramsay MacDonald formau primul guvern de stânga din Regatul Unit, în
ianuarie 1924. Imediat, noul prim-ministru a anunţat că va recunoaşte puterea sovietică
drept guvern legal la Moscova. Londra a considerat că acesta era continuatorul legal al
suveranităţii Rusiei, fapt acceptat de diplomaţia sovietică, ce a precizat însă că înţelegea
recunoaşterea autorităţii sale asupra tuturor fostelor teritorii ruseşti, cu excepţia celor
acceptate de el, prin acte juridice, ca fiind independente, pe baza autodeterminării1.
Această prevedere afecta direct suveranitatea asupra Basarabiei.
Gestul britanic a fost urmat în scurt timp de Italia, o parte din ţările scandinave, din
Balcani şi alte mici puteri europene. Franţa a refuzat să o facă, menţinându-şi opoziţia
ireductibilă. Totuşi, şi aici situaţia se va schimba în mai 1924, când Cartel des gauches a
câştigat alegerile parlamentare, iar Édouard Herriot – a cărui dorinţă de cooperare cu
Uniunea Sovietică nu era un secret (în 1932 va efectua la Moscova o vizită rămasă
celebră) – a format noul guvern. Prima sa grijă a fost forţarea demisiei lui Alexandre
Millerand, preşedinte al Republicii şi vehement antibolşevic. În luna octombrie, Franţa
recunoştea U.R.S.S. şi stabilea relaţii diplomatice bilaterale.
Dintre vecinii Uniunii Sovietice, doar România şi Japonia nu recunoşteau guvernul
de la Moscova, amândouă având litigii de natură teritorială cu succesoarea Rusiei.
Japonia a început însă tratative în martie 1924, practic concomitent cu cele duse de
România la Viena. Spre deosebire de acestea, sovieticii şi japonezii au ajuns la un acord,
care va fi încheiat în 1925 şi care va afecta ratificarea Tratatului Basarabiei de către
Tokyo2.
Situaţia internaţională a României era la fel de complicată, deşi stabilizată. Din
1922, la putere se afla un guvern liberal, prezidat de Ion I.C. Brătianu, avându-l ca
ministru de Externe pe I.Gh. Duca. Diplomaţii americani de la Bucureşti excludeau
posibilitatea ca un guvern al P.N.L. să se poată înţelege cu sovieticii, după cum contestau
utilitatea tratatului citat: „problema nu va putea fi rezolvată până ce nu se va rezolva,
direct, între România şi Rusia”. Se mai sublinia şi faptul că ministrul de Externe lega
reluarea relaţiilor de recunoaşterea frontierei pe Nistru3. D.N. Ciotori, solicitat să
participe la conferinţa de la Viena, şi-a exprimat convingerea că aceasta era „inoportună”.
El mai adăuga, permiţându-ne astfel să ne convingem de lipsa de interes a conducătorilor
români pentru un acord: „Dl Duca mi-a declarat că a hotărât ţinerea acestei conferinţe
tocmai pentru ca ruşii să fie siliţi să dea pe faţă adevăratele lor intenţii faţă de noi”4.
1 Apud Octavian Ţâcu, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-1939),
Prut Internaţional, [Chişinău], [2004], p. 82. 2 Ibidem, p. 83-84. 3 Deşi datat un an şi jumătate mai târziu, am considerat relevand documentul pentru descrierea politicii
generale a guvernului condus de Ionel Brătianu – raport al lui W.S. Culbertson, de la Legaţia S.U.A. la Bucureşti, către
Departamentul de Stat, 9 noiembrie 1925, publicat în Documente străine despre Basarabia şi Bucovina. 1918-1944,
selecţia documentelor şi studiul introductiv: Valeriu Florin Dobrinescu şi Ion Pătroiu, Editura Vremea, Bucureşti, 2003,
doc. nr. XVIII, p. 73-74.
4 Arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe (mai departe, AMAE), Fondul 71(1920-1944)/U.R.S.S.,
vol. nr. 134, Chestiunea Basarabiei – Negocierile D.N. Ciotori. Observaţii, f. 154.
51
Nicolae Titulescu îşi va exprima, şaisprezece ani mai târziu, nedumerirea faţă de utilitatea
de necesitatea întâlnirii din capitala Austriei: „nu cunosc motivele care l-au determinat pe
Ionel Brătianu să discute cu ruşii la Viena în 1924”1.
Un eşec bine pregătit: conferinţa de la Viena, 1924
La începutul anului 1924, doar România şi Marea Britanie ratificaseră convenţia din
octombrie 1920, astfel că guvernul de la Bucureşti se găsea în faţa următoarei dileme: să
se înscrie în trendul general al recunoaşterii U.R.S.S., fără a avea nimic clar, din punct de
vedere juridic, în privinţa Basarabiei, sau a rămâne izolată? Decizia a fost să se înceapă
negocieri cu vecinul sovietic. Totuşi, diplomaţia de la Bucureşti a făcut, încă din 1923,
eforturi de a grăbi ratificarea Tratatului Basarabiei, astfel încât să se poată prezenta în
faţa părţii sovietice cu ceea ce se considera atunci a fi un atu.
Eforturile s-au îndreptat către Franţa, Italia şi Japonia, ţările care amânaseră
procedura ratificării parlamentare, cu un accent deosebit pus pe Franţa. Încă din martie
1923, Legaţia României la Paris semnala debutul procesului în parlamentul francez2.
Ministrul de Externe I.Gh. Duca revenea, la începutul lunii iunie a aceluiaşi an,
precizând: „starea actuală ne este foarte păgubitoare”. Lucrurile nu se rezolvaseră, astfel
că acesta revenea cu insistenţele, în februarie 19243. Imediat după ratificarea în Camera
Deputaţilor, şeful diplomaţiei româneşti, cerând urgenţa şi pentru Senatul Franţei,
recunoştea: „ar trebui însă grăbit votul la Senat, ca totul să fie terminat înainte de 24
martie, când încep la Viena negocierile cu Sovietele”4.
Dacă în cazul Franţei ratificarea a reuşit – ezităm să prezentăm acest moment ca pe
un succes al României deoarece nimic nu indică faptul că guvernul român ar fi făcut
presiuni; cu toate acestea oamenii politici francezi nu au ales momentul întâmplător –,
Japonia şi Italia nu au făcut-o deloc sau cu mare greutate. Cert este că diplomaţii români
se prezentau la Viena cu semnăturile franceză şi britanică, care păreau atunci a fi
suficiente, dar se vor dovedi complet inutile.
Toate acestea dovedesc faptul că decidenţii români nu au aşteptat apatici
evenimentele, asistând indiferenţi la manevrele sovietice. De obicei, atunci când descriu
negocierile româno-sovietice din 1924, istoricii români subliniază propaganda vehementă
a ruşilor atât intern, cât şi extern5. Într-adevăr, evenimentul a provocat reacţia ultragiată a
comuniştilor, după cum reiese dintr-un articol din „Pravda”, preluat de publicaţia
cominternistă „Correspondance Internationale”, unde acesta este calificat drept „o
mârşăvie de prisos”. Articolul confirma inflexibilitatea poziţiei bolşevice: „Dacă
1 Nicolae Titulescu, Basarabia, pământ românesc, ediţie îngrijită de Ion Grecescu, Editura Rum – Irina,
Bucureşti, 1992, p. 65. 2 AMAE, Fondul 71(1920-1944)/U.R.S.S., vol. nr. 134, telegramă a Legaţiei României la Paris către M.A.S.
din Bucureşti, 11 martie 1923, f. 154. 3 Ibidem, telegrame ale M.A.S. către Legaţia României la Paris, 5 iunie 1923 şi 29 februarie 1924, f. 274. 4 Ibidem, telegramă a M.A.S. către Legaţia României la Paris, 15 martie 1924, f. 276. 5 Lidia Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917-1934), Prut Internaţional, Chişinău, 2003, p. 48. Vezi şi
Ludmila Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 222.
52
oligarhia română îşi închipuie că ratificarea anexării de către Franţa, care se adaugă
aceleia a Angliei, îi consolidează cât de cât situaţia, ea se înşeală amarnic”1.
Noi considerăm că ambele părţi au făcut eforturi de imagine, deosebirea fiind că
sovieticii i-au dat un caracter pur propagandistic. În acelaşi timp, este clar că diplomaţia
Kremlinului s-a prezentat cu un avantaj net, constând din relaţii bune, cel puţin la nivel
declarativ, cu multe din ţările lumii2.
Pornită cu mari speranţe, afişate public, şi desfăşurată sub înaltul patronaj al
ministrului federal de Externe al Austriei, Alfred Grünberger, în fastuosul Palat
Landhaus, tratativele de la Viena au subliniat încă o dată poziţiile ireductibile ale celor
două părţi. Acest lucru se evidenţiază şi din instrucţiunile celor două guverne către
delegaţiile lor. Cele sovietice, semnate de Cicerin, sunt reprezentate de o telegramă de
trei rânduri şi jumătate: ,,Trebuie ca la conferinţă să se facă auzit cuvântul «plebiscit».
Probabil, cum veţi menţiona Basarabia, românii vor pleca, de aceea printre primele
cuvinte ale dvs., când o veţi menţiona, să fie plebiscit. Introduceţi acest cuvânt chiar în
prima dvs. frază“3. Ne putem lesne imagina dispoziţia sovietică pentru dialog!
O lectură atentă a documentului similar românesc ne conduce cam la aceeaşi
concluzie. Indicaţiile delegaţiei române au fost date direct de către primul-ministru Ion
I.C. Brătianu şi constituie un exemplu atât de fermitate, cât şi de logică, dar o logică
complicată. În primul rând, ,,chestiunea Basarabiei este intangibilă şi de o importanţă
vitală pentru noi“. Dacă sovieticii ar fi obiectat asupra formei de recunoaştere a unirii
Moldovei dintre Prut şi Nistru, ,,invocând interese de ordin intern, le puteţi acorda
formule cât de dulci, fără a compromite bineînţeles fondul chestiunii“. Evident, orice
încercare de a convoca un referendum trebuia respinsă.
Tema referendumului privind soarta Basarabiei – denumit plebiscit în epocă – a fost
cea care a dominat întâlnirea. Cum bine intuise Gh. Cicerin, simpla invocare a acestui
concept a inflamat spiritele. Discuţia asupra problemei consultării populare în provincia
dintre Prut şi Nistru era complicată şi fusese prevăzută. Remarcând excelenta
documentare de care a beneficiat delegaţia României, aceasta a invocat, la momentul
oportun, chiar scrierile lui Lev Troţki, care califica ideea de plebiscit, el referindu-se la
Georgia, drept ,,o capcană imperialistă de calitate inferioară ascunsă sub drapelul
democratic şi al autodeterminării naţionale“4.
Mulţi istorici români au studiat subiectul, dar cea mai importantă lucrare, din care o
mare parte îi este dedicată, îi aparţine istoricului Alexandru Boldur. Acesta a demontat
mecanismul argumentului sovietic, chiar neluând în consideraţie posibilul comportament
al acestora5. Interesant este că partea română a respins posibilitatea organizării unei
1 „Correspondance Internationale”, 2 aprilie 1924 – consultat la Arhivele Naţionale Istorice Centrale (mai
departe, ANIC), Fondul C.C. al P.C.R. – Secţia de Propagandă şi agitaţie, dosar nr. 8/1924, f. 3-4. 2 Frederic C. Nanu, op. cit., p. 125. 3 Relaţiile româno-sovietice. Documente..., vol. I, doc. nr. 147, p. 219-220. 4 Ibidem, doc. nr. 152, p. 244. Exact la acelaşi exemplu se referă şi Iftene Pop, Bessarabia from the
International Legal Viewpoint, The Romanian Cultural Foundation, Bucharest, 1999, p. 62. 5 Alexandru V. Boldur, Basarabia şi relaţiile româno-ruse (Chestiunea Basarabiei şi dreptul internaţional),
Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 227-315.
53
consultări populare deoarece aceasta ar fi pus în discuţie principiul autodeterminării
popoarelor, prin care se realizase România Mare în integralitatea sa, iar acceptul ar fi
anulat valoarea procesului istoric: decizie populară – ratificare democratică de către
Parlamentul unic al României – recunoaştere internaţională prin tratate. Spre deosebire,
punctul de vedere rusesc includea retragerea administraţiei şi armatei române, cu certa
posibilitate de ocupare a teritoriului de către Armata Roşie, ca urmare a unei eventuale
cereri a „proletariatului” local. În acest caz, puterea sovietică, care reprezenta interesele
muncitorilor şi ţăranilor din întreaga lume, nu doar ale celor din interiorul graniţelor de
stat, ar fi fost chiar obligată să intervină pentru a-l salva.
Trebuie însă recunoscut că a existat cel puţin o voce contemporană evenimentelor
care susţinea că numai un referendum în Basarabia ar fi scutit România de complicaţii
internaţionale. În Memoriile sale, atât de influentul Constantin Argetoianu a criticat
puternic legalitatea Sfatului Ţării – calificat drept „soviet de pezevenghi adunaţi de pe
stradă” –, afirmând că vina o poartă exclusiv guvernul condus de Alexandru
Marghiloman, ce ar fi trebuit să dizolve adunarea din Chişinău şi, „după aceea, să
proclame unirea Basarabiei cu Patria-mumă [sic!], fără nicio condiţie, fără niciun adaos şi
să supună această hotărâre unui plebiscit”1. Argetoianu nu menţionează însă nicăieri
repetarea unei asemenea posibilităţi după 1918.
Un al doilea punct de interes la conferinţa de la Viena, prezentat de Ion I.C.
Brătianu în instrucţiunile către delegaţia română, a fost cel legat de bunurile Băncii
Naţionale: ,,nu renunţăm la tezaur decât dacă ruşii ar renunţa la toate socotelile; atunci
numai putem renunţa şi noi la tot, mai puţin însă la depozitele particulare, arhivele şi
bijuteriile M.S. reginei, ceea ce revine a spune că renunţăm, în acel caz, la tot ce nu mai
există“2. Problema tezaurului ajungea în acest fel la punctul său final, fiind practic deja
abandonată de conducerea României.
Reprezentanţii celor două părţi au urmat întocmai indicaţiile superiorilor din
capitalele respective şi, după numai patru şedinţe, consumate în lungi declaraţii
combătute rând pe rând de cealaltă delegaţie, tratativele au fost rupte. Ulterior, Cicerin a
acuzat Franţa că a pus la cale eşecul conferinţei3. Comisarul poporului suspecta pe
nedrept Franţa, dar lega corect numele ei de atitudinea României. Guvernul de la
Bucureşti insistase într-adevăr asupra semnării unui tratat româno-francez, în primăvara
acelui an, dar Quai d’Orsay refuzase4. Simplele negocieri cu francezii dădeau însă
României un argument foarte puternic în tratativele cu sovieticii.
1 Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. al V-lea, partea
a V-a: (1918), Anexe documentare (1916-1918), Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 28 şi 56. 2 Relaţiile româno-sovietice. Documente..., vol. I, doc. nr. 147, p. 223. 3 ,,Neavând alte justificări, explicaţia atitudinii atât de bizare a guvernului român trebuie căutată în noi fapte,
care s-ar fi putut să aibă loc cu puţin timp înainte sau în timpul conferinţei. Singurul element de acest fel îl reprezintă
ratificarea pripită a Convenţiei de la Paris referitoare la Basarabia de către Camera franceză a Deputaţilor. Asemenea
altor vasali ai fostei Antante, România încă nu s-a dezobişnuit să gândească că toate problemele internaţionale
importante se rezolvă la Paris şi Londra“ – ibidem, doc. nr. 154, p. 256. 4 Constantin Botoran, Petre Otu, Valeriu Florin Dobrinescu, Emilian Bold, Mihai Retegan, Politica externă a
României în primul deceniu interbelic, în Ion Agrigoroaiei, Victor Axenciuc, Emilian Bold, Constantin Botoran, Vasile
Bozga, Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Dan Grigorescu, Ştefan Iancu, Gheorghe I. Ioniţă, Dumitru Micu,
Petre Otu, Mihai Retegan, Ioan Scurtu (coordonator), Gheorghe Zbuchea, Istoria românilor, vol. VIII: România
întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 440.
54
Adevărul este că ambele delegaţii s-au prezentat la conferinţă fără o dorinţă reală de
a ajunge la o înţelegere, negocierile transformându-se într-un fel de dialog al surzilor, în
care fiecare îşi susţinea teza, contactul bilateral sau simplele discuţii politice fiind
inexistente. Astfel, relaţiile politice au îngheţat pentru următorii ani, nu înainte de a întări
convingerea că „găsirea unei situaţii [soluţii] negociate în problema Basarabiei era
imposibilă. De acum înainte cele două guverne nici nu vor mai căuta să ajungă la o
înţelegere de fond asupra problemei”1.
Din punctul de vedere al formei, au existat doar cinci întâliniri, din care una strict
tehnică, iar patru de lucru. În cazul acestora din urmă, patru documente au fost
prezentate: s-a început cu o declaraţie generală a părţii române, căreia i s-a răspuns printr-
un memoriu sovietic, la care românii au opus un alt memoriu, la rândul căruia i s-a
replicat tot printr-un asemenea document. Materialele respective erau prea vaste pentru a
nu bănui că erau pregătite dinainte. Analistul Dan Geblescu sublinia faptul că tezele
expuse de sovietici erau identice cu cele formulate de emigraţia albă la Conferinţa Păcii
de la Paris, în 1919, dar atrăgea atenţia că au „deci o valoare actuală”, referindu-se la anul
1937. Diplomatul concluziona:
- U.R.S.S. nu se baza pe dreptul istoric, în cazul Basarabiei;
- la nivel declarativ, guvernul sovietic cerea doar respectarea corectă a dreptului la
autodeterminare, care însă fusese încălcat de Sfatul Ţării cu ajutorul armatei române.
Autodeterminarea persupunea exclusiv un referendum, evident „executat cu toate
garanţiile”;
- Uniunea Sovietică nu va recunoaşte niciodată valabilitatea Tratatului Basarabiei2.
Cercetătorul Ion Calafeteanu subliniază însă şi un element mult mai alarmant:
U.R.S.S. contesta drepturile generale ale statului român în toate regiunile reunite în 1918
şi chiar şi în Dobrogea3, după cum reiese din declaraţiile făcute în timpul conferinţei: „le
gouvernement de l’Union [Soviétique] aurait donné son consentement à ces changements
de l’état politique actuel de la Bessarabie et n’aurait pas retenu par la force et
contrairement à la volonté de sa population de la Bessarabie au sein de l’Union, comme
le fait la Roumanie en nombre de provinces ravies à ses voisins”4.
Legat sau nu de lipsa de finalitate a lucrărilor conferinţei, în cursul aceluiaşi an
autorităţile sovietice au încercat să destabilizeze serios situaţia internă a României, ba
chiar să stabilească un cap de pod pentru o eventuală campanie militară împotriva ţării
noastre5. Astfel, între 15 şi 17 septembrie 1924, a izbucnit ,,răscoala“ de la Tatar-Bunar,
1 AMAE, Oficiul de Studii şi documentare, Ion Calafeteanu, Relaţiile româno-sovietice (1917-1940), 1967, f.
27. 2 Ibidem, Fondul 71 (1920-1944)/U.R.S.S., vol. nr. 137, Dan Geblescu, Relaţiile dintre România şi Rusia,
1917-1937, f. 104-105. 3 Ibidem, Oficiul de Studii şi documentare, Ion Calafeteanu, Relaţiile româno-sovietice (1917-1940), 1967, f.
27. 4 Relaţiile româno-sovietice. Documente..., vol. I, doc. nr. 153, p. 250. 5 Că aşa-zisa răscoală făcea parte dintr-un plan mai vechi, minuţios pregătit, ne-o dovedeşte şi faptul că încă din
luna iunie a acelui an, persoane ,,interesate“ în evoluţia situaţiei politice din România cunoşteau intenţiile sovietice.
Contele Bethlen, primul ministru al Ungariei, afirmase la Berlin că îi parveniseră unele informaţii în legătură cu o
posibilă invazie sovietică în toamna aceluiaşi an. Desigur, guvernul maghiar ar fi rămas neutru, dar nu ar fi putut
împiedica ,,voluntarii“ ce ar fi dorit să participe la lupta pentru ,,independenţă“ a Transilvaniei, care ar fi putut izbucni
55
rapid înăbuşită de autorităţile româneşti1. Concomitent, la Moscova se decidea crearea
Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti în cadrul R.S.S. Ucrainene2 la 12
octombrie 1924. Cu timpul, R.S.S.A. Moldovenească a devenit un mijloc de presiune
ideologică şi propagandistică. În urma eşecului s-a constituit un organ diversionist de
luptă.
Aceste evenimente au avut consecinţe grave nu numai pe termen lung, ci şi imediat,
local, imprimând o stare gravă de nesiguranţă. În perioada interbelică, principalii factori
ai subdezvoltării provinciei dintre Prut şi Nistru au fost sărăcia şi vecinătatea periculoasă
a U.R.S.S. Se poate constata că, după 1924, investiţiile regionale au scăzut la jumătate.
Băncile acordau doar credite pe termen foarte scurt şi cu dobânzi prohibitive. În
apropierea izbucnirii celui de-al doilea război mondial, 60% din capitalul bancar a fost
transferat la Bucureşti3, iar preţul pământului scăzuse de la 18-25 000 lei/ha, în judeţul
Cetatea-Albă, la 4-5 000 lei/ha, în 19394.
Un raport din octombrie 1924 al consulului general german la Odesa, dr. Bassel,
descria gravitatea situaţiei: „Situaţia politică generală la frontiera româno-rusă, după
oprimarea acţiunii ultime a partizanilor basarabeni la Tatar-Bunar, Cişmea, Vâlcov, este
încordată ca şi mai înainte. Comandamentul suprem român ia măsuri mai severe; s-a
declarat starea de asediu; cordonul de frontieră a fost de trei ori mai bine întărit; miniştrii
români călătoresc pe rând pentru a inspecta Basarabia, însă opinia publică, care [sic!], în
asemenea cazuri, totdeauna este cel mai bun barometru, ştie precis cât de insuficiente
sunt toate aceste măsuri şi că încordarea chestiunii basarabene abia acum începe”5.
cu acest prilej – Ioan Chiper, România şi Germania nazistă. Relaţii româno-germane între comandamente politice şi
interese economice (ianuarie 1933 – martie 1938), Editura Elion, Bucureşti, 2000, p. 42. 1 Despre Tatar-Bunar s-a scris foarte mult atât în istoriografia comunistă, cât şi în cea românească. Pentru o
viziune bolşevică vezi şi Georg Stachovitsch şi Nikolaus Pfaff, 500 – der bessarabische Bauernaufstand von Tatar-
Bunar, Herausgegeben vom Exekutivkomitee der Internationalen Roten Hilfe, f.l., 1925. Istoricul Dan Cătănuş
stabileşte legătura cu mişcarea cominternistă balcanică – Cadrilaterul. Ideologie cominternistă şi iredentism bulgar,
1919-1940, selecţia documentelor şi studiu introductiv de Dan Cătănuş, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 35. 2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 352. Vezi
şi Frederic C. Nanu, op. cit., p. 125-126. 3 Nicolae Atanasov, Industria, comerţul, băncile şi sistemele de comunicaţii ale Basarabiei în anii 1918-1940,
Civitas, Chişinău, 2000, p. 45-46. 4 ANIC, Fondul Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 71/1939, f. 34 şi 152. 5 Ibidem, Fondul Comitetul Central al Partidului Comunist Român (arhiva istorică) – Dosarele personale ale
luptătorilor antifascişti, rola 477, c. 835.
56
RELAŢIILE ROMÂNO-GERMANE ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI DE
ELIBERARE A BASARABIEI, NORDULUI BUCOVINEI ŞI ŢINUTULUI
HERŢA (IUNIE-SEPTEMBRIE 1941)
Lector univ.dr. Elena Iuliana LACHE
Key-words: territorial reinstatement, the East Campaign, Operation Barbarossa,
legitimated war, “general Antonescu” armies group, Bessarabia, the North of
Bucovina and the Hertza Region.
ABSTRACT
The participation of Romania in the war against the Soviet Union, together with
Germany, starting from 22nd
of June 1941, and ending on 23rd
of August 1944, had as a
main purpose the reconstruction of its territorial integrity badly dismembered in the
summer of 1940, when Bessarabia, the Northern part of Bucovina and the Hertza Region
have been occupied by the Red Army. From this point of view, Romania’s participation in
the war had a legitimated character and did not coincide with the purposes pursued by
the Germans. Unlike the Third Reich, Romania did not pursue the purposes of subjoining
territories, but its own territorial reinstatement. This peculiarity manifested in the
Romanian-German political-diplomatic and military assembly of relationships during the
East Campaign.
Angajarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice, declanşat de
Germania la 22 iunie 1941, a avut drept mobil refacerea integrităţii sale teritoriale grav
mutilată în vara anului 1940, când Basarabia, partea de Nord a Bucovinei şi Ţinutul Herţa
au fost ocupate de sovietici. Din acest punct de vedere, participarea românească la război
nu a coincis cu scopurile urmărite de germani, cu toate că atât România, cât şi Germania
urmăreau înfrângerea Uniunii Sovietice. Spre deosebire de al Treilea Reich, România n-a
urmărit ţeluri anexioniste, de cotropire a unor teritorii care nu îi aparţineau, ci reîntregirea
teritorială.1 Această particularitate s-a reflectat în ansamblul relaţiilor politico-
diplomatice şi militare româno-germane din timpul Campaniei din Est, de la 22 iunie
1941 până la 23 august 1944.
La 18 decembrie 1940, Hitler a emis „ordinul nr. 21 – Operaţiunea Barbarossa” –
privind războiul contra Uniunii Sovietice. Ordinul începea cu o declaraţie categorică:
„Forţele armate germane trebuie să fie pregătite să zdrobească Rusia Sovietică, printr-o
campanie fulger, înainte de sfârşitul războiului împotriva Angliei.” Pregătirile, demarate
imediat, urmau să se încheie până la 15 mai 1941.2 Planul „Barbarossa” prevedea
participarea României la operaţiunile militare ale Wehrmacht-ului, având misiunea de „a
sprijini cu forţe de elită (mit ausgesuchten Kräften), cel puţin în faza iniţială, atacul aripii
de sud germane, de a fixa inamicul acolo unde nu sunt angajate forţele germane şi de a
1 Istoria Românilor, Vol.IX. România în anii 1940-1947, Coordonator: Dinu C. Giurescu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 219. 2 B.H. Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, Vol. I, Editura Orizonturi, Editura
Lider, Bucureşti, f.a., (Traducere din limba engleză a lucrării: History of the Second World War, 1970), p.
201.
57
efectua servicii auxiliare în zonele din spatele frontului”. Includerea României în
Operaţiunea „Barbarossa” se făcuse fără discuţii prealabile cu guvernul de la Bucureşti.
Astfel de negocieri n-au avut loc, mai întâi, pentru că Operaţiunea „Barbarossa” era
prezentată chiar în cuprinsul Directivei ca o „măsură de precauţie” pentru cazul în care
Rusia sovietică „nu şi-ar fi schimbat poziţia” faţă de Germania, şi, în al doilea rând,
pentru că exista primejdia unor „scurgeri” (indiscreţii), captate de sovietici. Victimă ale
expansionismului sovietic, România nu puteau să nu se alăture acţiunii militare a
Germaniei împotriva Uniunii Sovietice.1 Generalul Antonescu îi spusese lui Hitler, în
întrevederea lor din 22 noiembrie 1940, că „la primăvară armata română va fi o forţă
combativă” şi a precizat că „România nu cere restabilirea graniţelor sale fără a fi luptat
pentru aceasta”.2
La 19 ianuarie 1941 Hitler s-a întâlnit cu Mussolini, şi au discutat despre relaţiile
cu Rusia. El nu şi-a dezvăluit planurile ofensive, dar l-a informat pe Duce că a primit de
la Moscova un protest vehement referitor la concentrarea trupelor germane în România.
Indicii despre felul în care erau concepute în acel moment relaţiile germano-ruse se
desprind din următoarea remarcă a Führer-ului: „Înainte, Rusia nu reprezenta un pericol ,
deoarece nu ne putea ataca. Acum, însă, datorită aviaţiei, exploatările petroliere ale
României pot fi transformate într-un câmp de dărâmături fumegânde, printr-un atac
aerian din partea Rusiei, or, viaţa Axei depinde de aceste exploatări petroliere.”3 Acest
argument l-a prezentat Hitler generalilor săi când aceştia au sugerat că un eventual atac al
ruşilor putea fi contracarat prin creşterea puterii defensive a forţelor ce apărau teritoriul
Germaniei.4
În primăvara anului 1941, după ocuparea Iugoslaviei şi a Greciei, Germania a
reluat pregătirile pentru atacarea Uniunii Sovietice, care fuseseră amânate de la mijlocul
lunii mai în a doua jumătate a lunii iunie 1941. României i se rezerva acelaşi rol al unui
partener defensiv sub motiv că: „Marile unităţi româneşti nu au forţă ofensivă.”5 Înaltul
Comandament al Wehrmacht-ului a stabilit ca până la 20 aprilie 1941 să fie concentrate
la graniţa cu Rusia 15 divizii de infanterie româneşti şi două treimi dintr-o divizie
motorizată. Dintre diviziile germane, una urma să fie transportată în zonele de frontieră
din Bucovina şi una în sectorul cotului Prutului. Diviziile de tancuri vor fi dirijate spre
Ploieşti.6
La 23 mai 1941, generalul Ritter von Schobert, comandantul Armatei 11 germană,
este numit de Hitler „comandantul suprem al trupelor germane din România”, având
drept misiune principală să pregătească „măsurile de apărare ordonate pentru cazul
«Barbarossa» şi operaţiunile de atac de mai târziu”.7 El era împuternicit să poarte
tratative cu Ion Antonescu în toate problemele care atingeau misiunea sa, să-i explice că
funcţia ce-i fusese încredinţată era în legătură cu faptul că „actuala concentrare de forţe
ruse extraordinar de puternice în spaţiul graniţei de Est reclamă măsuri de prevenire
pentru apărarea teritoriului statului român”. Din acest motiv, şi odată cu sfârşitul
1 Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şi România. România şi geneza Operaţiunii „Barbarossa”,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, pp. 163-164. 2 Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), Volumul I, op.cit., p.52.
3 Apud B.H. Liddell Hart, op.cit., p. 203.
4 Idem.
5 General Franz Halder, Jurnal de război în Memorial de război, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 139.
6 Ibidem, pp. 141-142.
7 Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), Volumul I, op.cit., pp. 86-87.
58
operaţiunilor desfăşurate de Wehrmacht în Balcani, trupele germane din România urmau
să fie întărite cu aproximativ 6 divizii. Semnificative sunt şi alte indicaţii date de Hitler
privind tratativele cu conducătorul statului român: o mobilizare de proporţii mai mari a
armatei române nu este totuşi de dorit; să se eschiveze oricăror întrebări privitoare la
faptul dacă Germania contează pe un război contra Rusiei; dacă Ion Antonescu ar
exprima îngrijorare că Ungaria ar putea deveni ostilă României, să se explice că acest
pericol nu există, că Germania nu va tolera acest lucru.1
Într-un raport trimis guvernului său la 21 aprilie 1941, Anatoli I. Lavrentiev,
ministrul plenipotenţiar al Uniunii Sovietice la Bucureşti, aprecia că Germania, după ce îi
acordase garanţii, trata România, „ţinând cont de poziţiile ei militaro-strategice în Sud-
Est, în perspectiva unei confruntări cu U.R.S.S.”, remarcând „faptul că pregătirile
militare ale Germaniei împotriva U.R.S.S. nu sunt numai aparente”. Fortificarea de către
germani a frontierei române şi a litoralului Mării Negre, concentrarea trupelor
Wehrmacht-ului în Moldova, crearea sistemului de apărare antiaeriană a zonelor
petrolifere ş.a., toate acestea sugerau, după părerea şefului Legaţiei sovietice din
România, „planuri de perspectivă în pregătirea miliară directă a Germaniei împotriva
U.R.S.S.”2
Generalul Ion Antonescu, îndemnat de nemţi – sublinia Lavrentiev – dă de înţeles
populaţiei că în viitorul război al Germaniei împotriva U.R.S.S., România va fi de partea
Germaniei, sperând la „retrocedarea Basarabiei”. Antonescu – susţinea Lavrentiev – „nu
doreşte să accepte acum îmbunătăţirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, fapt dovedit
printre altele, prin poziţia intransigentă a guvernului român în problema stabilirii fontierei
şi revendicarea retrocedării Herţei”.3
La 2 mai 1941, cancelarul guvernului Reich-ului, Otto Meissner, i-a spus lui
Raoul Bossy, ministrul plenipotenţiar al României la Berlin, că „pierderea Basarabiei şi a
Bucovinei de Nord este doar vremelnică şi că vor fi din nou ale noastre”. Întrebat de
Bossy dacă România mai are încă „o speranţă înspre Apus”, Maissner a repetat declaraţia
făcută de Hitler lui Antonescu la 22 noiembrie 1940 în sensul că la terminarea războiului
„ Führer-ul va reexamina toate problemele frontierelor europene şi că în trasarea
hotarelor din Sud-Est va ţine seamă şi de interesele României prietene”.4
Din studii de istorie recentă rezultă că Uniunea Sovietică avea şi ea un plan de
război împotriva Germaniei şi a potenţialilor săi aliaţi, printre care România era
1 Ibidem, p. 87.
2 Relaţii româno-sovietice. Documente, vol. II, op.cit., pp. 517-518.
3 Ibidem, p. 518. La insistenţele guvernului de la Moscova în legătură cu „stabilirea
frontierei româno-sovietice”, generalul Antonescu i-a adresat, la 14 mai 1941, o scrisoare
lui Grigore Gafencu, ministrul plenipotenţiar român în Uniunea Sovietică, în care se
arăta: „Vă comunic, pentru informarea Dvs., că Guvernul român nu este deloc grăbit de a
relua negocierile româno-sovietice cu privire la delimitarea liniei de demarcaţiune. Într-
adevăr, este preferabil ca răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord să rămână
caracterizată ca un act de forţă pe care România nu l-a acceptat decât ca atare. Nu avem
nici un interes de a legaliza acest act, oferind astfel Sovietelor un titlu juridic pentru
deţinerea acestor provincii.” (Idem, p. 523.) 4 Idem, pp. 521-522.
59
menţionată în mod special. Data începerii acţiunilor militare urma să fie 6 iulie 1941.1 La
sfârşitul lunii aprilie 1941, potrivit unor documente secrete, descoperite în Arhivele din
Republica Moldova, „trupe sovietice au intrat în dispozitiv de-a lungul Prutului”. În
aceeaşi lună avioane sovietice au aruncat în România manifeste adresate moldovenilor
prin care arătau că „ruşii sunt dispuşi să intervină” pentru a-i scăpa de „asupritorii
germani”.2 Soldaţii Armatei Roşii, în special cei din apropierea liniei de demarcaţie, au
început să fie pregătiţi de către echipe speciale de propangandă contra României, despre
care trebuia să se spună că este cel mai mare duşman al Sovietelor.3
La 12 iunie 1941, în timpul întrevederii sale cu Hitler la München, Ion Antonescu
şi-a reafirmat hotărârea de a angaja România în războiul alături de puterile Axei, despre
care fusese informat că va începe la 22 iunie 1941.4 La o întrebare a lui Hitler dacă
România ar participa chiar din primele zile „la acţiunea împotriva Rusiei”, conducătorul
statului român a răspuns: „România nu i-ar ierta lui Antonescu niciodată, dacă ar lăsa
armata română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marş prin România
împotriva ruşilor”.5 Poziţia lui Ion Antonescu avea o motivaţie corectă: teritoriul naţional
nu putea fi reîntregit numai prin efort străin; după trauma sfârtecării graniţelor României
Mari, fără ca un singur foc de armă să fi fost tras în apărarea lor, singura modalitate de a
reda încrederea opiniei publice, a armatei, mai ales, era participarea ei la eliberarea
teritoriilor româneşti anexate de U.R.S.S. în 1940.6 Aşadar, participarea românească la
viitoarea ofensivă germană se dovedea a fi singura alegere, având în vedere interesul
naţional legat de redobândirea a ceea ce fusese pierdut, în iunie 1940, precum şi
perspectivele unei noi invazii sovietice, respectiv ceea ce istoriografia rusă după 1989 a
definit ca fiind „atacul preventiv sovietic, alias Operaţiunea «Furtuna»” (invazia Europei
Occidentale de către Armata Roşie). În acest context, se apreciază că „România se afla în
iunie 1941, într-o situaţie limită, care periclita, vital şi ultimativ, refacerea integrală a
statului naţional”.7
La 22 iunie 1941, când Germania a atacat Uniunea Sovietică, Ion Antonescu
anunţa printr-o Proclamaţie către Ţară că şi-a asumat „răspunderea de a smulge prin
onoare dreaptă ceea ce ne-a fost cotropit prin silnică umilire şi trădare, hotărând să
1 A. Petrencu, România în planul operativ de război al U.R.S.S. din mai 1941, în „Revista de istorie a
Moldovei”, nr. 3-4, 1994, pp. 81-82. 2 Anatol Petrencu, Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), Editura Prut
Internaţional, 2006, p. 49. 3 Ibidem, p. 50.
4 În timpul procesului ce i-a fost intentat în 1946, Ion Antonescu a declarat că în Hitler nu i-a comunicat
decât foarte târziu data intrării în război. „Timpul trecând – preciza el – am fost nevoit să-l chem pe domnul
Killinger şi să-l previn că este neapărat necesar să fiu prevenit cu cel puţin 10 zile înainte de data începerii
acţiunii militare, fiindcă altfel voi fi surprins cu armata nemobilizată. La 9 iunie, la Predeal, domnul
Killinger, într-o întrevedere pe care i-am acordat-o, la cererea sa, mi-a spus, ferindu-se chiar de domnul
Mihai Antonescu şi de domnul Stelzer, care asistau la întrevedere: «Mi-aţi cerut o dată» şi cu creionul a
însemnat 22 iunie pe o foaie de hârtie. Mi-a trecut hârtia şi mi-a spus: «Aceasta este data». A doua zi am
trecut la mobilizarea armatei, care s-a făcut în modul cel mai discret posibil.” (Colonel dr. Alesandru Duţu,
Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-
1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 26.) 5 Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), Volumul I, op.cit., p. 103.
6 Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şi România. România şi geneza Operaţiunii „Barbarossa”,
op.cit., p. 182. 7 Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii. România şi geopolitica Marilor Puteri. 1941-1945,
Ediţie Nicolae Rauş, Editura Scripta, Bucureşti, 2007, p. 132.
60
pornesc lupta sfântă de redobândire a drepturilor neamului”.1 În aceeaşi zi, la ora 10
dimineaţa, Proclamaţia a fost citită la Radio România de Mihai Antonescu, vice-
preşedinte al Consiliului de Miniştri, care a rostit apoi o alocuţiune în numele
guvernului.2 „Lupta pentru pământurile Moldovei – sublinia demnitarul român – este
lupta pentru viaţă a poporului român, iar biruinţa este un act de înaltă reparaţie istorică.”3
În aceeaşi zi de 22 iunie 1941, printr-un Ordin de zi către armată, semnat de generalul Ion
Antonescu în calitate de comandant de căpetenie al armatei române, cerea militarilor:
„Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul. Sdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi
din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia
străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.”4
Tot în ziua de 22 iunie 1941, regele Mihai a adresat lui Ion Antonescu,
conducătorul statului, o telegramă prin care arăta: „Vă sunt recunoscător, domnule
general, pentru că numai prin munca, tăria şi străduiţa domniei voastre, neamul întreg şi
cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate
şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului.”5
Cotidianele „Curentul”, „Timpul”, „Universul” au publicat ediţii speciale care
reflectau aprobarea opiniei publice faţă de obiectivele eliberatoare urmărite de România
prin intrarea în război. Rămâne încă greu de înţeles atitudinea marilor puteri occidentale
faţă de încercarea României de a redobândi ceea ce i se luase cu forţa. La începutul lunii
septembrie 1941, Mihai Antonescu solicita ministrului american la Bucureşti, Mott
Gunther, să intervină la Foreign Office pentru a calma campania antiromânească de la
postul de radio B.B.C. Stranie era şi poziţia S.U.A. faţă de războiul purtat de România în
Est. Într-o discuţie avută cu Mihai Antonescu la 18 iulie 1941, Mott Gunther îl avertiza
„de primejdia de a fi în război direct cu Anglia, din momentul cînd trupele române vor
trece Nistrul. Până la Nistru este teritoriu românesc şi războiul ar fi legitim, dincolo ar fi
o acţiune contra Angliei.”6
Acţiunea militară a României era de legitimă apărare în faţa agresiunii Rusiei
sovietice din vara anului trecut. „Provocarea – arăta Grigore Gafencu în Jurnalul său – nu
a venit din partea noastră. Am început lupta ce ne-a fost impusă, când am putut şi cum
am putut. Pacea fusese ruptă, acum un an. Declaraţia de război a fost ultimatumul brutal
din 26 iunie 1940.” Asocierea României cu Germania „în lupta contra cotropitorilor
Basarabiei” era – aprecia fostul şef al diplomaţiei Bucureştilor – „firească şi
1 „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 145, din 22 iunie 1941.
2 Mihai Antonescu a fost numit la 21 iunie 1941, prin Decret-lege, vice-preşedinte al Consiliului de
Miniştri; în Decret se preciza că pe timpul absenţei din ţară a lui Ion Antonescu „atributele conducerii
guvernului vor fi exercitate în locul meu şi pentru mine de dl. profesor Mihai Antonescu, ministru secretar
de stat şi al Propagandei Naţionale”. 3 Locotenent-colonel Alesandru D. Duţu, Mihai Retegan, România în război. 1421 zile de încleştare.
Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (22 iunie – 26 iulie 1941), Editura Globus, Bucureşti, f.a., p.
36. 4 „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 145, din 22 iunie 1941.
5 Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. acte şi documente. 1741-1991, Ediţie adăugită
şi revizuită, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000, p. 681. 6 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947. Basarabia, Nordul Bucovinei şi
Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1994, pp. 45-46.
61
îndreptăţită”.1 Această asociere – sublinia Gafencu – nu însemna identificare cu ţelurile
de război ale Germaniei. „Războiul cu Rusia, în care luptăm alături de nemţi, nu are, nu
poate avea pentru noi acelaşi înţeles şi aceleaşi ţeluri ca pentru Germania. Pentru noi,
înseamnă suprimarea unei nedreptăţi, reîntregirea hotarelor noastre, întărirea poziţiilor
noastre vitale la Gurile Dunării, eliberarea de opresiune armată nesuferită care, în urma
pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor lui militare, apasă asupra noastră.
Este un episod din lupta noastră de rezistenţă naţională pe care, cu mai multă sau
mai puţină iscusinţă, întrebuinţând formule mai mult sau mai puţin fericite, adaptându-ne,
cu mai multă sau mai puţină îndemânare împrejurărilor, am dat-o de la începutul marelui
război şi o dăm mai departe, pentru a mântui, în vâltoarea care ne-a cuprins pe toţi, statul,
teritoriul, neatârnarea neamului nostru.”2
Explicând decizia sa privind participarea la război alături de Germania împotriva
Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa,
Ion Antonescu avea să declare la procesul ce i s-a intentat în 1946: „Nu pot fi socotit
agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a
fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică şi politică
la care recurge orice ţară, orice om, când este surprins fără sprijin şi nu este în măsură de
a se apăra. Din iulie 1940 până în aprilie 1941, actele izolate de agresiuni parţiale ruse au
continuat… Deci în 1941 iunie a fost o acţiune care se încadra şi era o urmare a
agresiunilor pe care le suferise poporul român.”3
Acţiunile militare ale trupelor române şi germane pentru eliberarea teritoriilor
răpite de Uniunea Sovietică în 1940 s-au desfăşurat în trei faze distincte, în trei spaţii
geografice bine determinate: Nordul Bucovinei, Nordul Basarabiei, Centrul şi Sudul
Basarabiei. Faza I, de la declanşarea operaţiunilor până la 2 iulie 1941, s-a caracterizat
prin acţiuni de fixare a inamicului pe toată lungimea frontului şi prin pregătirea ofensivei
care a început în momentul în care forţele germane din Grupul de armate „Sud” s-au
apropiat şi au făcut joncţiunea cu Grupul de armate „general Antonescu”.4 Faza a II-a a
început o dată cu trecerea la ofensivă în ziua de 2 iulie 1941 şi a durat până la alungarea
ocupantului din Nordul Bucovinei şi din cea mai mare parte a Basarabiei. Faza a III-a s-a
încadrat în perioada 18 – 26 iulie 1941 şi s-a încheiat cu eliberarea tuturor teritoriilor
româneşti ocupate de sovietici.
La 22 iunie 1941 generalul Ion Antonescu a sintetizat astfel misiunile iniţiale ce
trebuiau îndeplinite: „Armatele aliate germano-române din România au deocamdată
1 Grigore Gafencu, Jurnal iunie 1940 – iulie 1942, Ediţie Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Editura Globus,
Bucureşti, f.a., pp. 197-198. 2 Ibidem, p. 189-190.
3 Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, II, Ediţie Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Saeculum I.O.,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 167. 4 Grupul de armate „general Antonescu” era o structură de comandă care cuprindea două armate române şi
Armata 11 germană. cu 4 zile înainte de declanşarea Campaniei din Est, printr-o scrisoare datată 18 iunie
1941, adresată generalului Antonescu, Hitler arăta că intenţiile germane cu privire la forţele române vor fi
transmise personal de el, iar executarea lor „in interesul desfăşurării unitare a operaţiunilor în ansamblul lor
trebuie considerată ca absolut necesară”. Intenţiile germane erau transformate în „ordine militare” de către
comandamentul Armatei 11 care acţiona ca „un fel de stat major de lucru” al Cartierului general român;
difuzarea lor ca documente esenţiale se făcea sub semnătura generalului Antonescu. (Armata română în al
doilea război mndial, Vol I. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de Nord a Bucovinei (22 iunie – 26 iulie
1941), Coordonatori: Colonel dr. Alesandru Duţu, Conf.univ.dr. Mihai Retegan, Editura Militară,
Bucureşti, 1996, p. 118.)
62
misiunea de a constitui pivotul manevrei strategice şi a fixa maximum de forţe inamice.
În cazul în care forţele inamice de pe frontul român ar încerca retragerea, armatele
germano-române le vor urmări cu vigoare în scopul de a dezorganiza manevrele de
retragere ale inamicului şi de nimici cât mai multe forţe inamice înainte ca ele să treacă la
Est de Nistru, a împiedica instalarea inamicului pe Nistru şi a trece acest râu odată cu
inamicul.”1 Peste câteva zile, la 25 iunie, generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Stat
Major român, făcea şi el cunoscut: „Scopul operaţiunilor pe frontul român rămâne acela:
a) a fixa cât mai multe forţe inamice; b) a stabili cât mai precis valoarea şi dispunerea lor;
c) de a crea condiţii favorabile trecerii la ofensivă atunci când situaţia o va cere.”2
În perioada 22 iunie – 2 iulie 1941 s-a desfăşurat ceea ce specialiştii în istorie
militară numesc Bătălia aşteptării/Aşteptarea strategică în cadrul căreia trupele române şi
germane au acţionat pentru îmbunătăţirea dispozitivului de plecare la ofesivă, au executat
incursiuni în dispozitivul inamic şi au constituit capete de pod peste Prut.3
În perioada Bătăliei aşteptării, marile unităţi şi formaţiuni aparţinând armatelor 3
şi 4 şi Corpului 2 armată (ultimul subordonat Marelui Stat Major român) aflate în zona
operativă din Estul ţării, erau încadrate în grupul de armate „general Antonescu” în
următorul dispozitiv: Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, în
Bucovina (subordonată din punct de vedere operativ Armatei 11 germană); Armata 4
română, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, în Moldova (20 km Sud Iaşi,
confluenţa Siretului cu Dunărea) şi Corpul 2 armată (în Dobrogea). Armata 11 germană,
comandată de generalul Eugen von Schobert, dislocată în Nord-Estul Moldovei, la Nord
de Iaşi, avea în compunere trei corpuri de armată proprii (şase divizii) şi şase divizii
române – cinci de infanterie şi o divizie blindată. În faţa acestor mari unităţi române şi
germane acţionau, între Kameneţ-Podolski şi Delta Dunării, armatele 18 şi 19 sovietice
din Frontul sovietic „Sud”, comandat de generalul Semion M. Budionîi, precum şi forţe
din Armata sovietică independentă de litoral.4
Succesele obţinute în Galiţia de către trupele feldmareşalului Gerd von Rundstedt
şi retragerea forţelor sovietice spre Uman l-au determinat pe Hitler să decidă, la 29 iunie
1941, executarea, începând cu data de 2 iulie, a unui „atac peste Prut, din spaţiul de la Est
de Botoşani, cu direcţia spre Nord-Est” pentru a ajunge „în spatele liniei întărite care
pleacă de la Moghilew, prin Podolsk spre Nord”. Generalul Antonescu era rugat de Hitler
să pună la dispoziţia generalului Eugen von Schobert diviziile române necesare acestei
misiuni, iar cu celelalte forţe române să întreprindă „o ofensivă care să aibă drept scop
siguranţa spre Sud-Est a flancului, ca şi protecţia României de Sud, inclusiv a teritoriului
petrolifer. Acestei ofensive de protecţie a flancului de Sud al Armatei 11 îi va reveni, în
desfăşurarea ei, recucerirea Basarabiei, începând de la aripa ei stângă.”5 Ca urmare,
Armatele 11 germană şi 3 română au acţionat ofensiv pe direcţia generală Botoşani-
Vilniţa, iar Armata 4 română pentru cucerirea masivului deluros Corneşti şi în Sudul
Basarabiei. Misiunea de a elibera partea de Nord a Bucovinei şi Ţinutul Herţa a revenit
Armatei 3 române, al cărei comandament a fost reînvestit, în noaptea de 2 spre 3 iulie
1941 cu atribuţii operative. Primele unităţi române, aparţinând batalioanelor de vânători
1 Istoria Românilor, Vol. IX, op.cit., p. 225.
2 Ibidem.
3 Idem, p. 226.
4 Idem.
5 Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), Volumul I, op.cit., pp. 110-111.
63
de munte, au pătruns în Cernăuţi în după-amiaza zilei de 5 iulie 1941, fiind primite cu
entuziasm de către românii bucovineni. După două zile de lupte crâncene cu inamicul,
ostaşii români au eliberat Hotinul.
Ofensiva româno-germană pentru eliberarea părţilor de Nord şi Centrale ale
Basarabiei, începută la 2 iulie 1941, a culminat cu eliberarea oraşului Chişinău, la 16 iulie
1941. Tanchiştii români din Divizia blindată condusă de generalul Ion Sion au înălţat
tricolorul românesc pe turela bisericii Sfânta Treime din Chişinău. Relevând eliberarea
Chişinăului, ziarul „Universul” consemna: „Hotarele ciuntite acum un an au fost
reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin
acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită –
Basarabia a revenit la matcă.”
La scurt timp după eliberarea Chişinăului s-a produs prima mare restructurare la
nivelul Grupului de armate „general Antonescu”; în noaptea de 17 spre 18 iulie s-a
constituit Frontul de „Nord” compus din Armata 11 germană şi Armata 3 română,
comandat de generalul Eugen von Schobert şi Frontul de „Sud”, comandat de generalul
Ion Antonescu, compus din două divizii de infanterie şi o divizie blindată române, o
divizie de infanterie germană şi Armata 4 română, cu misiunea de a elibera partea de Sud
a Basarabiei. Înfrângând rezistenţele opuse de inamic, marele unităţi române au înaintat
spre Nistru şi, la 26 iulie 1941, au eliberat oraşul Cetatea Albă. Armata română, care
beneficiase de o mai mare autonomie în conducerea operaţiunilor militare, primind ordine
direct de la generalul Antonescu şi de la Marele Cartier General român, şi-a îndeplinit cu
succes misiunea de eliberare a părţii de Sud a Basarabiei. Cu puţin înainte de eliberarea
oraşului Cetatea Albă, Marele Cartier General român anunţa: „Lupta pentru dezrobirea
brazdei româneşti de la Răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la mare suntem din nou
stăpâni pe hotarele străbune.”1
La operaţiunile militare desfăşurate în Basarabia şi în Nordul Bucovinei au
participat peste 450.000 de militari români. Pierderile umane înregistrate s-au ridicat la
24.396 militari, din care morţi 50.011, răniţi 14.898, dispăruţi 4.487.2 În ansamblu,
operaţiunile militare române desfăşurate în Basarabia şi în Nordul Bucovinei au relevat
capacitatea comandamentelor şi statelor majore de a organiza şi conduce trupele în luptă,
virtuţile militare ale trupei, dar şi deficienţe şi greşeli în îndeplinirea misiunilor.3
Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au fost reintegrate în statul român în
virtutea dreptului lor de suveranitate. S-a stabilit ca Basarabia şi Nordul Bucovinei să fie
organizate în mod provizoriu ca unităţi administrative autonome, conduse direct de
generalul Ion Antonescu prin reprezentanţi personali. La 15 iulie, respectiv 25 iulie 1941,
au fost numiţi împuterniciţii conducătorului statului, pentru Basarabia generalul
Constantin Gh. Voiculescu, iar pentru Nordul Bucovinei locotenent-colonelul Alexandru
Rioşanu, înlocuit la 5 septembrie 1941 de generalul Corneliu Calotescu. La scurt timp,
cei doi generali au fost numiţi guvernatori ai provinciilor respective, fiind subordonaţi
conducătorului statului. Generalii Voiculescu şi Calotescu aveau autoritate supremă în
provinciile respective, putând să emită decizii, ordonanţe şi regulamente cu aplicabilitate
necondiţionată în Basarabia, respectiv Nordul Bucovinei. Cu avizul Ministerului Justiţiei
1 Apud Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Războoi şi societate. România: 1941-1945. De la Prut în Crimeea
(22 iunie – 8 noiembrie 1941), Vol. I, Bucureşti, 1999, p. 196. 2 Armata română în al doilea război mndial, Vol I., op.cit., p. 328.
3 Ibidem, pp. 366-367.
64
şi încuviinţarea conducătorului statului, guvernatorii puteau să suspende unele legi, în
parte sau total, prin ordonanţe.1 Până la 25 iulie 1941 au fost instalaţi la posturile lor
prefecţii, pretorii şi notarii, iar până la 10 decembrie au fost numiţi primari în toate
comunele, oraşele şi municipiile din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Primarii municipiilor
au fost numiţi de conducătorul statului la propunerea guvernatorilor. Primarii din oraşele
reşedinţă de judeţ au fost numiţi de guvernatori.
În general, populaţia românească din teritoriile eliberate şi reîntregite în trupul
ţării au primit cu încredere şi speranţă administraţia civilă şi militară a statului român.
Minoritarii – ruşi, bulgari, evrei, ucraineni – au privit cu rezervă noile autorităţi. Dacă o
parte a populaţiei rusofone era la început mulţumită că a scăpat de regimul bolşevic şi era
preocupată doar de eventuala organizare social-politică a Rusiei, mulţi ucraineni au
desfăşurat intense acţiuni iredentiste; ei doreau o Ucraină mare la care să fie alipite
teritoriile locuite de ei din Sudul Basarabiei şi din Nordul Bucovinei.2
Acţiunile de luptă desfăşurate de armata română pentru dezrobirea Basarabiei,
părţii de Nord a Bucovinei şi a Ţinutului Herţa s-au încheiat în toamna anului 1941 cu
bătălia pentru Odessa – una dintre cele mai însemnate bătălii din timpul celei de a doua
conflagraţii mondiale. Esenţial este faptul că aceste acţiuni au fost concepute şi conduse
de instanţele naţionale militare superioare şi executate de forţele proprii în cooperare cu
cele germane. La 5 octombrie 1941, Hitler aprecia rolul trupelor române, precum şi al
generalului Antonescu, în desfăşurarea operaţiunilor militare care au culminat cu
ocuparea Odessei: „O dată cu luarea Odessei, pentru România, războiul este de fapt
terminat. Lăsându-l la o parte pe Duce, printre aliaţii noştri, Antonescu face cea mai
puternică impresie. Este un om grav pe care nimeni nu-l sperie; în plus este incoruptibil,
un om cum România n-a avut niciodată.”3
În realitate, România a continuat să participe la războiul împotriva Uniunii
Sovietice, fiind plasată pe poziţia de a doua forţă a Axei pe frontul de Est. Germania avea
să ceară României noi eforturi militare şi angajarea pe pista periculoasă a conflictului cu
Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.
Celor care îi contestau decizia privind continuarea războiului alături de Germania
dincolo de Nistru, generalul Antonescu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 5
septembrie 1941 întreba şi răspundea în acelaşi timp cu argumente de ordin politico-
militar: „În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne puteam sprijini situaţia noastră?
Pe germani. Nu ne sprijim pe Germania, suntem sfărtecaţi.” După care a continuat: „Şi în
lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat
Basarabia, să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la
pace englezii… Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina dacă
nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii.” Invocând în acelaşi timp considerente de onoare,
generalul Antonescu sublinia cu acelaşi prilej: „Ar fi o dezonoare pentru noi să mă fi dus
până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: La revedere!”4 Istoricii militari consideră că
1 „Monitorul Oficial”, nr. 211, din 6 septembrie 1941.
2 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947. Basarabia, Nordul Bucovinei şi
Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, op.cit., p. 81. 3 Apud Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Yodian Vladimir, Leonida Moise, Mareşalul Antonescu la Odessa.
Grandoarea şi amărăciunea unei victorii, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 81. 4 Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Antonescu, vol. IV. (iulie-septembrie 1941),
Ediţie de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Arhivele Naţionale ale României,
Bucureşti, 2000, p. 569.
65
trecerea Nistrului a fost determinată, în primul rând, de exigenţe strategice ce decurgeau
din participarea la un război de coaliţie până la înfrângerea inamicului.1
La 27 iulie 1941, cancelarul Adolf Hitler i-a adresat generalului Ion Antonescu
felicitări pentru succesele dobândite în luptele din Basarabia. Având în vedere
comportarea Comandamentului şi trupelor române în timpul luptelor, îi propunea să preia
controlul asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug, punându-i în subordine un corp de
armată german. Ion Antonescu îi confirma lui Hitler, la 30 iulie, că va „merge până la
capăt în acţiunea ce am pornit la Răsărit” şi accepta misiunea oferită. La Bredicev, în ziua
de 6 august 1941, Hitler şi Antonescu au discutat detaliile cooperării româno-germane
până la Bug şi au analizat perspectivele războiului, cu precădere la flancul sudic al
frontului. O solicitare suplimentară germană se iveşte la 14 august 1941, în sensul ca
grosul armatei române să preia siguranţa teritoriului dintre Nistru şi Nipru, cu excepţia
unor unităţi de elită, cerute în mod expres pentru participare la operaţiunile militare de la
Est de Nipru. Ion Antonescu accepta la 17 august să-şi asume responsabilităţile ce
decurgeau din paza, ordinea şi siguranţa spaţiului dintre Nistru şi Nipru, cu precizarea că
administraţia şi exploatarea economică de dincolo de Bug nu puteau fi asigurate de
români. Nu se face referire la nicio intenţie românească de anexiune a teritoriului dintre
Nistru şi Bug; prezumţiile fostei istoriografii sovietice şi ale imitatorilor ei de aiurea,
după care România ar fi intenţionat cucerirea Transnistriei, nu rezistă unei analize
ştiinţifice.
1 Colonel dr. Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane
şi româno-sovietice (1941-1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, pp. 57-62.
66
ORIENTUL MIJLOCIU ŞI PARTIDELE COMUNISTE: PRIMII PAŞI
lector univ. dr. Cristina PĂIUŞAN-NUICĂ
Keywords: communist parties, arab world, Soviet Union, colonial policy,
independence mouvement
ABSTRACT
The paper present the first years of ideologichal intrusion of communist ideology
in the Middle East. The Middle East, territory who was under the mandatory
adminsitration of the Great Powers, but this piece of world was desired by another rising
power the Soviet Union.
The Soviets wish to replace the colonial regime with their own domination. In this
direction they subsideze the etablishment of the Communist Parties in those countries,
from Turkey, to Iraq and Iran, from Palestina to Jordan and Syria. Those parties was
founded by a minority and they were, in almost all the cases unintegrated and without
any influence.
Mişcarea comunistă a prins rădăcini în multe dintre statele arabe aflate în perioada
interbelică sub mandatele marilor puteri: Marea Britanie şi Franţa, deoarece comuniştii au
înţeles că în apropierea de mişcările de independenţă, în asumarea idealurilor fireşti ale
popoarelor arabe, stă cheia succesului. Urmând o schemă simplă, colonialismul trebuia să
fie înlocuit cu comunismul, dependenţa faţă de Marea Britanie1, Franţa, Italia, cu cea faţă
de URSS. Strategia stalinistă a fost aceea de înfiinţare a cât mai multor partide comuniste
în statele arabe, includerea acestora în programul Internaţionalei Comuniste şi apoi a
Kominternului şi şcolirea liderilor lor la Moscova.
Dacă până la cel de-al doilea război mondial, aceste încercări de răspândire a
comunismului au fost cvasi-ignorate de către celelalte puteri, dar după împărţirea lumii în
două sfere de influenţă, situaţia s-a schimbat. SUA a încercat şi uneori a reuşit, prin toate
pârghiile: influenţă, presiuni, intervenţii ale CIA stoparea comunizării lumii arabe.
Începuturile comunismului în Orientul Mijlociu
Comunismul a ajuns rapid din Rusia Sovietică în Orientul Mijlociu, imediat după
revoluţia bolşevică din 1917, iar sindicatele armene, azere, evreieşti, kurde au preluat
imediat noua ideologie şi au început formarea de partide comuniste. Grupurile minoritare
au fost cele care au adoptat comunismul şi apoi l-au propovăduit.
În mod paradoxal, pionierii comunismului din unele state arabe erau foşti studenţi
şcoliţi la Berlin, participanţi la revoluţia germană. Astfel s-a format în Turcia, în 1919
Partidul Muncitorilor şi Ţăranilor din Turcia, apoi în Irak, Hasayn al Rahhal, fost student
1 W. Roger Louis, The British Empire in the Middle East. Arab nationalism, the United States and the
postwar inperialism, 1982, p. 12 – 19.
67
în Berlin, a încercat structurarea unui partid comunist format din tânăra inteligentie
irakiană.
Primele partide socialiste - comuniste din Orientul Mijlociu au fost înfiinţate în
Egipt, Palestina, Liban şi Iran1. În Egipt, fondatorul mişcării comuniste a fost Joseph
Rosenthal, evreu emigrant în Alexandria. Aici, în 1921 împreună cu Mahmoud Husni al
Urabi şi Anton Marun au pus bazele Partidului Socialist. Dintru început acest partid a
avut legături cu Rusia bolşevică, al-Urabi fiind invitat la Moscova pentru a urma un curs
de marxism, iar la întoarcere, în 1922 a transformat Partidul Socialist în Partidul
Comunist din Egipt.
Aplicând şablonul bolşevic, al-Urabi l-a exclus din partid pe Rosenthal, fondatorul
în fapt al partidului, pentru deviaţionism de dreapta în 1923.
Bazele şi aşa înguste al Partidului Comunist din Egipt s-au subţiat în momentul în
care au început conflictele dintre evrei şi arabi. Un an mai târziu, guvernul naţionalist
desfiinţează Partidul Comunist din Egipt, arestând liderii şi scoţându-l în afara legii.
Iranul şi formaţiunile comuniste
În 1920 se formează Partidul Comunist din Iran, pentru ca în 1921 să acţioneze în
forţă printr-o insurecţie organizată împreună cu o mişcare de guerilă şi să proclame în
Gilan, Republica Sovietică Socialistă a Iranului. După acest eşec, comuniştii s-au
îndreaptat spre mişcarea sindicală, dar şahul a desfiinţat sindicatele şi partidul.
Liderii Partidului Comunist Iranian au pleacat în exil la Moscova, unde au fost
lichidaţi în marea epurare stalinistă.
Revirimentul mişcării comuniste iraniene a venit odată cu dezvoltarea curentelor
independentiste. Marxiştii din Iran au pus bazele Partidului Tudeh în 1941, cu mai mulţi
sorţi de izbândă decât Partidul Comunist din Iran. Tudeh a devenit o mişcare de masă
având strânse legături cu sindicatele.
Istoria zbuciumată a Partidului Tudeh a continuat după cel de-al Doilea Război
Mondial, când împotriva membrilor acestuia s-a deslănţuit represiunea. Tudeh va fi cel
care va conduce mişcarea de naţionalizare a industriei petroliere în anii 1951 – 1953,
creând prima criză a petrolului din istoria contemporană. În 1949, Partidul Tudeh a fost
desfiinţat din nou, iar 14 membrii ai acestuia, acuzaţi că au atentat la viaţa şahului şi că
au organizat greve, au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare.
Sprijinitor ai lui Muhammad Mossadeq şi a politicii sale de naţionalizare a
industriei petroliere, Partidul Tudeh a avut de suferit, după lovitura de stat stipendiată de
către CIA, ce l-a înlăturat de Mossadeq şi care a marcat lumea a treia în acea perioadă.
Sprijinitorii comunismului şi ai Partidului Tudeh au avut parte de procese şi scoatere în
afara legii, activând ilegal o lung perioadă, fără a mai avea vreodată priza la mase de la
începutul anilor 50.
Alte partide comuniste
Partide comuniste au apărut, mai timid sau mai îndrăzneţ, şi în alte state ale
Orientului Mijlociu: în Tunisia (1934), Irak (1935) şi Maroc (1943).
1 Walter Z. Laquer, Communism and nationalism in the Middle East, London, Routhledge & Keagan Paul,
1959, p. 22-37.
68
În Siria şi Liban, mişcarea comunistă a fost coordonată direct de către Comintern.
În 1924 s-a format în Beirut, Partidul Comunist din Siria şi Liban, rapid scos în afara
legii. Revirimentul acestuia a apărut odată cu Khalid Bakdash, absolvent al Universităţii
Comuniste din Moscova.
În 1944, Partidul Comunist din Siria s-a rupt de cel libenez, Bakdash înţelegând
că singura şansa a comuniştilor era alăturarea la mişcarea naţională pentru independenţă –
împotriva ocupantului francez.
Partidul Comunist Sirian a avut un program moderat, iar liderul acestuia a devenit
primul comunist ales într-un parlament arab în 1954. Dar, odată cu apropierea de Egiptul
lui Nasser şi formarea RAU (1958), Partidul Comunist a fost interzis, pe modelul
egiptean şi o parte din lideri au fost închişi.
Desfiinţarea RAU, în 1961, a dus la revirimentul Partidului Comunist dar doar
pentru o scurtă perioadă.
Irakul şi comuniştii
După primele încercări de a forma o mişcare comunistă puternică şi apariţia mai
multor grupări comuniste în diferite zone ale Irakului, în 1935 s-a înfiinţat Asociaţia de
luptă împotriva imperialismului, care a devenit o forţă politică în perioada războiului şi
după (1941 - 1948). După o serie de iniţiative marxiste independente, Partidul Comunist
din Irak a fost „ghidat” de către sovietici în lupta împotriva imperialismului britanic,
partidul fiind condus din 1941 de către Yusuf Salman Yusuf – tovarăşul Fahd. Mizând pe
nemulţumirile muncitorilor irakieni împotriva companiilor engleze, Partidul Comunist a
devenit un partid popular cu iniţiative sindicale şi luptând împotriva dominaţiei engleze şi
a monarhiei. Grevele muncitorilor petrolieri conduse de către comunişti au dus la reacţia
violentă a autorităţilor, tovarăşul Fahd a fost condamnat la moarte, condamnare comutată
apoi la închisoare pe viaţă. Dar, multiplicarea revoltelor irakienilor, unele scăldate în
sânge, au dus la rearestarea liderilor comunişti în frunte cu secretarul general Fahd şi
decimarea Partidului Comunist din Irak şi a mişcării sindicale.
Implicat în propagarea comunismului în ţările arabe, Partidul Muncitoresc Român
a popularizat pe larg în „Scânteia” şi întreaga presă românească cazul Fahd şi lupta
acestuia cu imperialismul „care suge sângele poporului muncitor”, asigurând poporul
irakian că nu este singur „în această luptă glorioasă. Avem alături de noi oamenii înrobiţi
care luptă împotriva imperialismului, clasa muncitoare din întreaga lume, muncitorimea
franceză, glorioşii descendenţi ai Comunei din Paris, frontul popoarelor libere şi
democratice conduse de Marea Uniune Sovietică1”.
De asemenea, PMR a popularizat Memorandum-ul Comitetului Central al
Partidului Comunist Irakian înaintat în 30 decembrie 1948 cu privire la condamnarea din
nou la moarte a tov. Fahad, Secretar general al Partidului Comunist Irakian, adresat
Secretariatului ONU, Consiliului de Securitate, Comitetului Drepturilor Omului,
Excelenţei Sale Regentul Irakului, tuturor ambasadelor din Irak, un document
caracteristic pentru propaganda comunistă care făcea o critică aspră imperialismului
britanic dar şi clasei conducătoare locale trădătoare şi criminală, cerându-le celor
menţionaţi: „Partidul Comunist din Irak vă adresează un apel ca să exercitaţi presiune
asupra Guvernului Irakian franchist – tsaldarist, să-l constrângeţi să renunţe la acest
1 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, dosar 18/ 1948, f. 14.
69
complot hitlerist şi să elibereze pe tovarăşul Fahad şi pe toţi prizonierii, deţinuţii şi
deportaţii politici”1.
Acuzaţi de complot, de organizarea de agitaţii, în ciuda propagandei partidelor
comuniste frăţeşti, Fahd şi alţi doi lideri ai Partidului Comunist Irakian au fost executaţi
prin spânzurare în 1949, iar partidul a fost decimat din cauza dezorganizării, dar şi a
faptului că susţinuse părerea Moscovei de creare a unui stat evreu în Palestina. Astfel,
mare parte din membrii Partidului Comunist Irakian demisionaseră furioşi, înainte de
rearestarea, judecarea şi executarea secretarului general.
În anii 50, P.C. Irakian a rezistat cu suportul kurzilor, a căror prezenţa masivă în
partid data de la înfiinţare, care-i înlocuiseră practic pe evreii, membrii de partid ce
emigraseră într-un număr mare în statul Israel (circa 120.000 de evrei din Irak au plecat
în perioada 1949 - 1952). Timp de aproape un deceniu, activitatea legală şi ilegală a
Partidului Comunist din Irak a fost cvasi inexistentă, a fost nevoie de o revoluţie pentru a
readuce partidul la viaţă în 1958.
Comunismul în Palestina
În anii 20, Palestina aflată sub mandat britanic arabii majoritari şi emigranţii evrei
ajuseseră la o convieţuire. În 1922, s-a format Particul Comunist din Palestina, de către
evrei emigraţi din Rusia, având luări de poziţie antisioniste, cu toate că arabi erau
minoritari în partid. De la fondare, Partidul Comunist a făcut apel la susţinerea Muftiului
Hafti Amin Hussein, muftiul Ierusalimului.
Discursul sovietic susţinea: Noi considerăm mişcarea naţională arabă drept una
dintre forţele esenţiale care luptă cu colonialismul englez. Este de datoria noastră să
facem totul pentru a ajuta această mişcare în lupta sa împotriva colonialismului. Arabii
din Palestina credeau că comunismul îi va ajuta să înfiinţeze unui stat palestinian
independent. În acelaşi timp evreii făceau apel la U.R.S.S. pentru colonizarea Palestinei
pe principii comuniste.
Balanţa s-a echilibrat cu timpul prin cooptarea în partid a unui număr de arabi.
Partidul a fost reorganizat în 1924 ca o aripă a Internaţionalei Socialiste. Stalin a
promovat arabi în partid, astfel unul dintre lideri, Radwan al-Hilu, a fostchemat la
pregătire la Moscova, de unde s-a întors după 3 ani, în 1934, devenind Secretar general al
Partidului Comunist din Palestina. Acesta a arabizat partidul ce nu s-a alăturat mişcărilor
anti-coloniale şi astfel a ajuns în pragul destrămării din cauza luptelor interne pentru
putere.
În 1944, Partidul Comunist din Palestina este reorganizat sub conducerea lui
Samuel Mikunis, fiind preluat de către evrei, iar din 1948 acesta devine Partidul
Comunist Israelian.
Partidul Comunist Izraelian şi comuniştii români
Republica Populară Română s-a conformat în politica sa externă opţiunilor
Uniunii Sovietice, cultivând strânse legături cu conducerea Partidului Comunist Israelian
încă de la transformarea acestuia în 1948, din Partidul Comunist din Palestina1 în PCI.
1 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, dosar 18/ 1948, f. 19.
70
Dacă la nivel de state, România şi Israelul se aflau în sfere de influenţă diferite,
atât PMR, cât şi PCI erau conduse de ideologia comunistă, dar mai cu seamă de către
Kremlin. Partidul Comunist Israelian s-a format la iniţiativa liderilor sovietici, care au
aprobat emigrarea unor evrei comunişti trimişi pentru a construi un partid comunist
puternic în Israel. Dar acest partid şi-a dovedit încă de la început lipsa de viabilitate,
strategia sovietică impunându-i blamarea sionismului, venind astfel în contradicţie cu
toate partidele israeliene şi cu tradiţia făuririi statului naţional cu aportul major al
organizaţiilor sioniste.
Influenţa comunistă şi stalinistă asupra noului stat israelian a fost diminuată de
strategia stalinistă a luptei cu sionismul, iar societatea israeliană în formare a marginalizat
Partidul Comunist Israelian şi pe liderii săi, priviţi ca slujbaşi ai Moscovei şi nu ai
interesului naţional.
Lideri ai Partidului Comunist Israelian au fost Samuel Mikunis2 şi Meir Wilner
3,
primul secretar general al PCI, cel de-al doilea adjunctul său. Aceştia au fost invitaţi „la
specializare” în ţara noastră încă din 1949, iar legăturile lor cu liderii români au devenit
cu timpul amicale.
Unul dintre atributele Partidului Comunist Israelian era verificarea personalul
israelian angajat de către Legaţia română din Tel Aviv, astfel în anii 1949 – 1954,
majoritatea celor angajaţi erau membrii de partid cu activitate.
„Prietenii cei mai buni”, sovieticii, după mărturiile lui Mikunis erau cei care îi
impulsionau pe liderii Partidului Comunist Israelian să-şi promoveze părerile
internaţionaliste în politica internă israeliană, plătind prin aceasta preţul marginalizării în
Israel, un stat ce îşi dorea securizarea şi cucerirea de noi teritorii şi popularea lor şi
nicidecum internaţionalizarea Ierusalimului sau înţelegerea cu arabii, direcţii susţinute de
către comuniştii israelieni care le erau impuse de către Moscova.
Doar existenţa stipendiilor sovietice au dus la înfiinţarea unui partid comunist,
neacceptat dintru început de celelalte partide cu orientare de stânga şi datorită încărcăturii
sale ideologice ce contravenea cu existenţa Statului Israel, cu toate că liderii
comunismului israelian au făcut o disociere între comunism şi antisemitism, susţinând că
„antisemitismul este contrar principiilor comuniste”.
Samuel Mikunis a fost unul dintre comuniştii moscoviţi ce activase în
Kominform, un apropiat al lui Iosif Chişinevshi şi al lui Miron Constantinescu,
justificându-se astfel strânsele legături dintre cele două partide şi masivul ajutor
economic acordat de către România, comuniştilor israelieni.
Ajutorarea comuniştilor israelieni a dus la tensionarea relaţiilor dintre Legaţia
română şi guvernul israelian încă din 1949, autorităţile israeliene declarând că legislaţia
israeliană prevedea că partidele politice din Israel puteau fi finanţate doar cu bani din
interior, nu proveniţi de la o ţară străină, act perceput ca un amestec direct şi brutal în
politica sa internă.
1 Partidul Comunist din Palestina fusese înfiinţat în 1919 de către un grup de evrei emigraţi din Uniunea
Sovietică, a avut un număr redus de membri, dar şi-a revendicat mereu înfiinţarea Israelului ca stat, cu
sprijin sovietic. 2 Samuel (Shmuel) Mikunis, secretar general al PCI începând din 1948, a fost deputat în Knesset şi cel mai
cunoscut lider comunist israelian. 3 Meir Wilner (Vilner), secretar al Comitetului Central al PCI.
71
Un punct nevralgic ale relaţiilor româno-israeliene l-a reprezentat şi cooperarea
conducătorilor Partidului Muncitoresc Român cu cei ai Partidul Comunist Israelian şi
implicit provenienţa personalului Legaţiei române la Tel-Aviv dintre membrii
comunitilor israelieni.
Semnificativă în acest sens a fost şi discuţia din aprilie 1950 a însărcinatului cu
afaceri român, Paul Davidovici cu Samuel Mikunis, secretar general al Partidului
Comunist Israeliean, care vizitase România în 1949. În timpul acestui schimb de
experienţă de câteva luni de zile, Mikunis trebuia să aprofundeze modelul comunist
român şi să-l aplice apoi în Israel şi să reglementeze totodată mijloacele prin care
România prin legaţia sa putea să ajute „fundamentarea ideologică marxistă a PCI”.
Liderii comunişti israeliene au sperat, în perioada 1949 – 1950, să organizeze o
emigrare a elementelor progresiste din România cu care să formeze o puternică secţie
română, lărgindu-şi influenţa în masele evreieşti.
Astfel, Mikunis a fost foarte revoltat în faţa eşecului misiunii sale şi reproşurile
s-au amplificat în anii următori: „Aş vrea să-l văd acum pe tov. Chişinevschi. Ce ar mai
spune acum el care a fost aşa de mânios pe mine, când i-am propus, nu imigrări, dar să
trimită pe toţi moşnegii, rude, părinţi sau copii ca să închidem gura canaliilor de aici.
Imigrarea e un ştreang pentru Israel şi eu n-am nevoie de ea, dar dacă se face de ce să nu
profite partidul nostru? Stau luni de zile acolo şi nu se trimite un om. Abia în ajunul
plecării mele tov. Miron Constantinescu mi-a spus că s-a aprobat punctul meu de vedere
pentru plecarea rudelor. Vin aici, atacat, arătat ca un duşman al Israelului şi trebuie să
apăr R.P.R., partidul şi pe mine. Însă, la câteva săptămâni după ce Ben Gurion îşi varsă
veninul asupra R.P.R. şi tov. Ana Pauker, şi acum când atacul contra partidului e aşa
puternic: procese, arestări, încep să curgă imigranţii. Şi nu numai bătrâni şi rude, ci şi
tineri chiar, aşa că Ben Gurion şi ai lui să se poată lăuda: vedeţi dacă am ţipat: iată
rezultatele1”.
Partidul Comunist Israelian a fost puternic atacat pe plan intern datorită situării
sale pe linia sovietică în numeroase probleme precum cea a internaţionalizării
Ierusalimului, Mikunis îşi justifica poziţia în faţa diplomatului român Paul Davidovici
argumentând: „Să fi făcut ca Tito? Să apăr interesele imediate ale ţării mele, fără să ţin
seama de politica Uniunii Sovietice? Dacă aş face aşa, aş fi îmbrăţişat şi nu atacat cum
sunt de toţi aici. Dar, pot s-o fac?”, recunoscând obedienţa sa şi implicit a partidului în
faţa sovieticilor.
Nu doar Partidul Comunist Israelian a organizat o secţie românească, ci şi
celelalte partide de opoziţie sau de guvernământ din Israel. Dar acestas-a bucurat de
ajutorul material al României, ajutor în fapt ilegal.
Tatonările au început din noiembrie 1950, când Mikunis a cerut românilor
subvenţii pentru o publicaţie în limba română care să fie bilunară şi să apară în 1.000 -
2.000 de exemplare. La eschivările românilor, argumentul lui Mikunis era „directiva”
moscovită: „Dimitrov mi-a spus <trebuie să te adresezi fiecărui imigrant în limba lui>, dar
eu nu scot decât 6 ziare şi cu ce greutate”2.
Ideile Kominformului nu se discutau, astfel că românii au trebuit să găsească bani
pentru a asigura apariţia unei publicaţii a Partidului Comunist Israelian în limba română.
1 Idem, Raport al Legaţiei române la Tel Aviv către Ana Pauker privind discuţiile cu liderul comunist
Samuel Mikunis, mai 1950, nepaginat. 2 Idem.
72
„Glasul poporului” a apărut ca jurnalul în limba română al PCI, devenit cotidian
din 1954, multiplicând acuzele la adresa românilor cu privire la ingerinţe în treburile
interne ale statului evreu, ţinând cont şi de faptul că Partidul Comunist Israelian era un
partid slab, rupt de realităţile din Israel, cu o aderenţă insignifiantă şi slab reprezentat în
Knesset, având unul sau doi deputaţi, liderii săi Mikunis şi Wilner, fiind uneori chiar
excluşi din adunarea legislativă israeliană.
Legaţia română trebuia să contribuie la ridicarea comuniştilor israelieni care
ignorau total problemele legate de emigraţie, de repatrieri, condamnând însă „aţâţarea la
război contra Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară care se duce de mult
timp de către fruntaşii guvernului israelian”.
În perioada 1949 – 1956, liderii Partidului Comunist Israelian au dorit să contreze
activităţii Legaţiei române, trimiţând pe linie de partid informări cu privire la viaţa şi
activitatea membrilor români ai Legaţiei, criticându-le sau aprobându-le acţiunile şi
comportamentul. Acelaşi tip de informare despre activitatea Legaţiei române o trimiteau
şi celei sovietice, pentru a-şi demonstra utilitatea şi pentru a primi mari sume de bani care
să le asigure activităţile şi traiul. Dacă în anii 1949 – 1953, diplomaţii români se
consultau cu liderii PCI, existând o clară manipulare a românilor în ceea ce priveau
realităţile israeliene, după 1954 rolul acestor consultări a scăzut treptat, iar de la începutul
anilor’60, Partidulul Comunist Israelian şi liderii săi erau priviţi drept profitori ai
prieteniei şi mai ales a banilor primiţi în fraţiei proletare.
Neînţelegerile ivite între cele două „partide frăţeşti” erau iminent legate de
scăderea sumelor date de România către Partidul Comunist Israelian, şi provocau periodic
protestul voalat sau nu, în faţa altor partide frăţeşti al comuniştilor evrei.
Conducerea Partidului Comunist Israelian era invitată anual la concedii de odihnă
în România, la tratamente medicale, la „consfătuiri frăţeşti”, mare parte a acestora venind
cu familiile. De asemenea, copiii liderilor comuniştir israelieni veneau la studii,
beneficiind de gratuitate şi condiţii excelente în România, utilizând din plin bunele relaţii
la nivel de partid între PMR şi PCI şi „ajutorul frăţesc” pe care România fusese obligată,
la început, să-l dea membrilor de frunte ai comunismului israelian.
Comunizarea statelor arabe a fost un deziderat al Uniunii Sovietice, o încercare de
înlocuire a colonialismului cu comunismul, precum și de folosire a dezideratelor
naționale ale statelor din regiune pentru a-și extinde sfera de influență. Atunci când miza
a devenit petrolul și strategiile sovietice s-au schimbat.
„NOUA“ STRATEGIE AMERICANĂ DE ÎNDIGUIRE
A RUSIEI ŞI CHINEI
lector univ.dr. Dragoş FRĂSINEANU
Keywords: american foreign policy, containment, global supremacy
ABSTRACT
At 60 years after the emergence of the idea and more than 20 years after the Cold
War, the United States of America, engaged in a strong competition for global
supremacy, using specific strategies for a period long gone. One of these strategies is the
containment site. Today, as in the past, this strategy is used against rival states. In the
great planetary game, the current U.S. rival Russian Federation and China are
considered against themselves applying this „new“ strategy.
Reactualizată în noul context geopolitic al începutului de secol XXI, în care
Federaţia Rusă şi China evoluează cu paşi repezi de la statutul de puteri regionale spre cel
de superputeri globale, strategia containment-ului reprezintă pentru Statele Unite ale
Americii unul dintre elementele cheie al politicii sale externe în dificilul drum de
menţinere a poziţiei de lider mondial.
"Americii i-a fost frică de Rusia timp de 40 de ani, şi încă îi este frică de ea.
Astăzi ea foloseşte Germania ca un fel de observator-controlor al evoluţiei Rusiei,
încurajând-o să investească acolo, făcând economia rusă să depindă de creditele germane.
De altfel, susţinând Turcia şi fiind prezenţi în Caucaz, Kazahstan şi în Uzbekistan,
americanii au reluat vechea strategie de încercuire, aceea pe care George F. Kennan o
numea îngrădire. Îngrădirea pe care Kennan o plănuise în timpul Războiului Rece se
realizează astăzi în perioadă de pace, printr-o dublă strategie: încercuirea Rusiei la nord şi
la sud. La nord, prin Germania, Suedia şi Finlanda, la sud, impiedicând republicile ex-
sovietice să se alăture Rusiei.“1 - scria generalul geopolitician Pierre-Marie Gallois, în
ultima sa lucrare publicată în 2001, Consimţământul fatal. Europa în faţa Statelor Unite,
în care realizează o amplă analiză a situaţiei geopolitice globale în perspectiva secolului
XXI.
Strategia şi sensul actual al termenului, după cum afirma şi Pierre-Marie Gallois,
îşi are originea în articolul „The Sources of Soviet Conduct“ („Rădăcinile
comportamentului sovietic”) aparut în revista americană Foreign Affairs2 în iulie 1947,
sub semnătura Mr. „X“. În spatele acestui misterios pseudonim se află celebrul diplomat
şi politolog american George F. Kennan. Textul devine în foarte scurt timp mit naţional
în Statele Unite, generând atât un curent general antisovietic şi anticomunist dar şi o
strategie de politică externă, a cărei esenţă doctrinară constă în folosirea oricăror mijloace
pentru ţinerea sub control atât a URSS-ului cât şi a ideologiei pe care o propunea statelor
neafiliate sau afiliate la blocul vestic. Aceasta era soluţia găsită de George F. Kennan la
ameninţarea militară, geopolitică şi ideologică a URSS.
1 Pierre-Marie Gallois, Le consentement fatal. L'Europe face aux Etats-Unis, Editions Textuel, Paris, 2001,
pag.111 2 George F. Kennan, The sources of Soviet Conduct, Foreign Affairs, July 1947, pag. 569
74
În timpul Războiului Rece dispozitivul geopolitic american s-a bazat pe două
principii: întărirea poziţiei absolute a Statelor Unite în cadrul „lumii libere” şi
împiedicarea extinderii comunismului. Cele două direcţii de acţiune erau menite însă
aceluiaşi scop – creşterea statutului marii puteri americane la cel de superputere unică,
prin eliminarea principalului rival URSS.
Principalele mecanisme ale primului principiu al politicii externe americane erau
economice. Prin Planul Marshall, prezentat de Secretarul de Stat George Marshall, s-a
propus un plan economic de revigorare a economiilor vest-europene distruse după război
şi astfel, timp de peste 4 ani, SUA au investit în ţările europene peste 34 miliarde de
dolari. Una dintre condiţiile planului de ajutor economic era aceea a integrării economice
a statelor europene în mecanismele de piaţă internaţională pe care SUA le practica.
Principalii aliaţi economici ai Statelor Unite urmau să devină Marea Britaniei şi
Germania de Vest, state care au ajutat la construcţia pieţei internaţionale cu bariere
vamale într-o continuă scădere.
Consolidarea statutului de lider al „lumii libere” a însemnat şi asistenţa oferită
ţărilor lumii a treia în încercarea de a construi state democratice, care să se poată opune
cu succes propagării comunismului. Ajutoarele americane s-au îndreptat şi spre alte ţări
în afara celor din Europa de Vest şi Japonia, către Coreea de Sud, Taiwan, Filipine, Iran,
Grecia, India, Pakistan sau Turcia. După 1960, „peste 100 de miliarde dolari au fost
trimişi, în special în America Latină, precum şi în alte state din Africa şi Asia“1.
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi instituirea Băncii Mondiale
au permis SUA un control acceptabil al pieţei internaţionale „libere”, dar mai ales un
control efectiv şi o deschidere profitabilă a comerţului Statelor Unite.
Cel de-al doilea principiu utilizat în politica externă a Războiului Rece de către
SUA s-a concentrat pe stabilirea unui „cordon diplomatic, militar şi economic” în jurul
Uniunii Sovietice şi al statelor comuniste aliate.
Un aspect important al politicii de containment, practicat în timpul Războiului
Rece este reprezentat de politicile de democratizare a ţărilor lumii a treia. Prin
stabilizarea şi democratizarea statelor din zona Americilor (de exemplu Republica
Dominicană) şi din alte zone ale globului, în special Asia (ajutoarele trimise şi cei peste
16.000 de militari americani staţionaţi în Vietnamul de Sud în 1963) şi Orientul Mijlociu,
SUA avea controlul acestor democraţii, făcându-le mai puţin atractive pentru extinderea
comunismului. Cursa dintre cele două superputeri nu se desfăşura numai la nivelul cursei
înarmărilor sau la nivelul economiilor ci şi la un alt nivel, acela al influenţei şi controlului
regional.
Politica de containment a înregistrat un moment de maxim în timpul războiului
din Vietnam. Mulţi analişti consideră că implicarea SUA în războiul din Vietnam a fost o
consecinţă nefastă a politicii faţă de URSS, ce presupunea apărarea graniţelor ţărilor non-
comuniste împotriva ţărilor comuniste vecine. Însă principala deficienţă care a fost
atribuită containment-ului a fost că nu a avut în vedere şi că nu s-a adaptat la calculul
nuclear. Adaptarea politicii americane ar fi trebuit să fie făcută cu accent pe baza analizei
cursei înarmării dintre cele două mari puteri. Politica de „îndiguire şi control” a URSS
presupunea înfrângerea totală şi colapsul sistemului comunist, însă, odată cu anii `70,
1 Theodore J. Lowi, Benjamin Ginsberg, American Government. Freedom and Power, W.W. Norton &
Company, Inc., 1990, pag. 758
75
când URSS avea capabilităţi nucleare similare cu cele americane, această politică trebuia
fie restructurată, fie abandonată.
Politica de containment a început să se diversifice în anii `80. Astfel, va îmbrăca
diferite forme, de la ajutoare militare, logistică, resurse umane, etc., trimise gherilelor
anti-comuniste din Afganistan, Angola sau Nicaragua, până la intervenţii armate, ca cea
din Grenada (1983), pentru înlăturarea guvernării comuniste, sau cea din Libia (1986).
Deşi în Europa Statele Unite au reuşit să stabilizeze şi să preîntâmpine apariţia
unor regimuri comuniste, nu acelaşi lucru se poate spune despre Asia, şi în special China.
Conform jocurilor de sumă zero, se poate spune că SUA au pierdut în faţa celeilalte
superputeri, URSS.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a avut ca rezultat în plan economic
poziţionarea Statelor Unite ca cel mai puternic stat în economia mondială. SUA au fost
astfel puse în situaţia de a-şi asuma rolul de stat lider în cadrul economiei mondiale
capitaliste, ţinând cont că Europa era în ruine. Conform lui Jackson şi Sørensen,
„capacitatea unui stat de a fi o putere dominantă nu este suficientă. Trebuie să existe şi
dorinţă (...) şi asumarea responsabilităţii de a susţine o ordine liberală odată ce a fost
creată”1, precum şi susţinerea acesteia atât în momentele de creştere cât şi de descreştere.
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite îşi consolidează
poziţia de hegemon prin instituţiile internaţionale la care participă ca membru fondator, şi
în care are o influenţă deosebită – Organizaţia Naţiunilor Unite, Fondul Monetar
Internaţional sau Banca Mondială.
Periodizarea hegemoniei americane reprezintă o temă foarte discutată: Wallerstein
consideră că perioada de dominare a Statelor Unite începe din 1945 şi se termină către
1967, după care urmează o perioadă de declin. George Modelski consideră dominarea
americană până la 19732, alţi autori considerând la nivelul anilor ’90 existenţa
indiscutabilă a hegemoniei globale americane (de exemplu Brzezinski). Însă perioada de
hegemonie americană de după sfârşitul războiului rece este diferită de cea din anii ’70-
’80, atunci când statutul de superputere era împărţit cu Uniunea Sovietică.
Războiul dintre cele două superputeri s-a purtat numai la nivelul periferiilor
acestor state. Fie că au fost confruntări armate între tabere sprijinite de o parte sau de
cealaltă, fie lupte ideologice în interiorul anumitor state, conflictul dintre Statele Unite şi
Uniunea Sovietică a existat nu numai la nivel ideogic. Astfel, Statele Unite şi-au protejat,
consolidat şi extins legăturile economice, politice şi militare cu alte state sau organizaţii
regionale prin tratate încheiate: NATO, SEATO (Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-
Est), acordurile de apărare cu Japonia, Tratatul de la Rio cu privire la America de Sud,
ANZUS (Pactul Pacificului) între SUA, Australia şi Noua Zeelandă.
Conflictul din Coreea din 1950 reprezintă una dintre confruntările indirecte dintre
SUA şi URSS, dintre comunismul expansionist al Coreei de Nord şi misiunea ONU
(formată în principal din militari americani). Aşa cum URSS se folosea de mijloacele sale
ideologice, promovând comunismul prin Coreea de Nord, SUA a utilizat ca armă, pentru
a interveni, Naţiunile Unite. Deşi se poate spune că războiul din Coreea a fost un succes
deoarece comunismul nu s-a extins în Coreea de Sud, s-a creat un precedent. Situaţia
1 Jackson, R.; Sørensen, G., Introduction to International Relations. Theories and approaches, Oxford
Universtity Press, 2003, pag.196. 2 Joseph S. Nye, Bound to lead. The changing nature of American power”, Basic Books Inc., Publishers,
New York, 1990, pag.44.
76
asemănătoare a conflictului din Coreea cu cel din Vietnam a condus SUA nu la o victorie
indirectă în faţa URSS-ului ca în 1950, ci la o înfrângere atât pe plan mondial, în faţa
comunismului, cât şi în interiorul ţării, măcinată politic şi social după război.
Cele două incidente importante din timpul preşedinţiei lui Kennedy, debarcarea
eşuată din Golful Porcilor şi Criza rachetelor din Cuba au reprezentat nu numai
răspunsuri la mutările URSS în plan ideologic sau militar ci şi o prezentare clară a
poziţiei americane în ceea ce priveşte zona Americilor. Deşi intervenţiile americane
directe sau indirecte în alte părţi ale globului fuseseră sau vor fi considerate importante,
protejarea poziţiilor americane din zona Americilor avea să devină prioritară. În afară de
intervenţiile din Cuba din 1961 şi 1962, SUA şi-au protejat zona de influenţă cea mai
puternică împotriva extinderii comunismului şi a influenţei URSS: Guatemala (1954),
Chile (1974), Grenada (1983) etc..
Invadarea Afganistanului în anul 1979 de către URSS, a produs o nouă ruptură
între americani şi sovietici, mai ales după alegerile câştigate de Ronald Reagan, devenit
preşedinte al SUA la 20 ianuarie 1981. Reagan a câştigat alegerile în SUA datorită unui
discurs care se prezenta ca fiind anti-comunist şi promotor al politicii de containment,
asemănător cu cel al lui Kennedy. Reagan promitea „pace prin putere”, exprimând ideea
că SUA se afla într-un „moment de maxim pericol”1 şi că nu se pot considera ferite de
ameninţări. La acel moment, de reintrare în zona politicii de containment, Reagan privea
URSS ca pe un „evil empire” (imperiu al răului), pentru ca în anul 1988 să spună că
imperiul răului era un concept dintr-un alt timp, dintr-o altă eră.
Geopolitica Americii în timpul preşedinţiei lui Reagan s-a concentrat pe stabilirea
unor noi fronturi de luptă anti-sovietice şi pe respingerea tentativelor de instalare a
regimurilor comuniste în „statele libere”.
O analiză relativ simplă a blocurilor politice din timpul războiului rece poate însă
conduce la afirmaţia că nu există o bipolaritate atât de clară şi nici o separaţie concretă
între „lumea liberă” şi comunism. Poate că de aceea şi politica externă a SUA nu a avut
rezultatele dorite în unele cazuri.
Analiza geopolitică pe care unii autori o prezintă, aceea a două blocuri
antagonice, poate fi criticată: la începutul anilor `50, deşi sistemul internaţional era
considerat bipolar şi fiecare bloc conturat foarte clar, unele naţiuni luate în calcul ca
făcând parte din lumea liberă erau de fapt dictaturi (de exemplu, Coreea de Sud sau
Vietnamul de Sud). Anii `60 au adus încă o ruptură în imaginea bipolară clasică, anume
aceea dintre URSS şi China, unii autori vorbind despre o lume bipolară slabită sau
dezorganizată („loose”). Este deasemenea de remarcat şi faptul că, începând cu anii `70,
lumea bipolară clasică se transformase într-o multipolaritate sau chiar pluralism, odată cu
diversele varietăţi de comunism sau ţări din lumea a treia ce se îndreptau fie spre un
fundamentalism islamic, fie către un ateism marxist.2
Dualismul politicii externe în timpul Războiului Rece este reprezentat şi de
schimbarea totală de direcţie din timpul preşedinţiei de 8 ani a lui Ronald Reagan. Dacă
la început containment-ul aplicat URSS-ului era principala modalitate de a trata relaţiile
cu sovieticii, odată cu venirea la putere a lui Mikhail Gorbaciov în 1985 situaţia a început
să se schimbe. După cele două întâlniri bilaterale din octombrie 1985 la Geneva, Elveţia
1 George McKenna, The drama of democracy. American government and politics, Second Edition, City
College of New York, The Dushkin Publishing Group, Inc, 1994, pag. 632. 2 George McKenna, Ibidem, pag. 634.
77
şi cea din octombrie 1986 de la Reykjavík, Islanda, s-a semnat un tratat în decembrie
1987, la Washington, care specifica scoaterea din funcţiune a tuturor rachetelor de rază
medie şi lungă sovietice şi americane, şi stabilirea unui sistem de inspecţie a
armamentului (Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty). A patra întâlnire dintre cei
doi conducători a avut loc la Moscova în 1988, acolo unde preşedintele american a
declarat că vremurile în care denumea URSS ca pe un imperiu al răului au trecut.
Deşi relaţiile dintre URSS şi SUA se îmbunătăţiseră considerabil la sfârşitul
preşedinţiei lui Ronald Reagan, următorul preşedinte american, George Bush a continuat,
într-o anumită măsură politica de containment, dovadă fiind intervenţia americană în
Panama din 1989. După 40 de ani de Război Rece, URSS-ul se prăbuşeşte, principalul
scop al politicii externe americane fiind îndeplinit. Strategiile americane începuseră în
1989 să se concentreze pe o integrare a URSS şi a statelor comuniste în sistemul
american de comerţ internaţional, Uniunea Sovietică urmând să devină „un partener cu
drepturi depline în sistemul internaţional şi se va putea bucura de beneficiile unui sistem
care susţine libertatea politică şi prosperitatea economică în întreaga lume.”1 Nu se poate
spune despre colapsul URSS că a fost o supriză totală însă, o mare parte a scenei politice
americane se pregătea pentru o comuniune forţată dar aparent necesară cu URSS. Aşa
cum Thomas Friedman arata într-un articol din The New York Times, „SUA avea planuri
de rezervă pentru orice întorsătura posibilă a războiului rece, în afară de victorie.”2
Confruntarea dintre cele două superputeri s-a purtat pe toate planurile, ideologic,
militar, cultural sau economic. Cele două blocuri propunea modele de dezvoltare bazate
pe concepte diferite: „...modelul american de putere, întemeiat pe forţa monetară,
financiară, industrială şi tehnologică (...) conferea Americii o superioritate economică
incontestabilă (...) modelul sovietic caracterizat prin întinderea teritoriului, prin numărul
locuitorilor săi şi prin rigiditatea politico-ideologică a construcţiei sale statale şi a
sistemului său de alianţe, pentru a crea iluzia unei forţe comparabile celei a Statelor
Unite.”3
Poate că ceea ce a dus la colapsul URSS, în afara sistemului comunist care a
condus la diverse mişcări sociale, a fost o economie incapabilă de a face faţă celei
americane. Statele Unite avea capabilităţile de a face faţă extinderii teritoriale şi politice a
comunismului prin puterea sa monetară (supremaţia dolarului), nivelul superior al
tehnologiilor utilizate, industria modernă sau proiectul Războiul Stelelor.
Conform teoriilor geopolitice ale imperiului, supra-expansiunea teritorială poate
conduce la epuizarea economica a centrului şi astfel la autodistrugerea sistemului
imperialist. Invadarea Afganistanului în 1979 a fost ultima extindere teritorială a
comunismului, dar şi cea care a semnificat autodistrugerea sistemului.
După sfârşitul Războiului Rece, în politica externă americană se observă creşterea
în importanţă a trendului neo-izolaţionist, în special odată cu unilateralismului
administraţiei Bush. În opinia unor comentatori, noul război purtat de SUA împotriva
1 Don Oberdorfer, Bush Finds Theme of Foreign Policy: Beyond Containment, Washington Post, 28 Mai
1989 în George McKenna, pag. 653. 2 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Polirom, Bucureşti, 2008, p.256.
3 Aymeric Chauprade şi François Thual, Dicţionar de geopolitică, Grupul Editorial Corint, Bucureşti,
2003., p. 317.
78
terorismului poate „conduce la o puternică dezvoltare a izolaţionismului american”1.
David H. Dunn ia în considerare, când face această afirmaţie, comentariile lui Charles
Kupchan la adresa trendurilor în politica externă americană: „pe termen scurt, Statele
Unite apar mai mult ca fiind multilaterale, însă, pe termen lung, este posibil ca un impact
diferit asupra politicii externe americane internaţionaliste, un impact care promite să
readucă în avantaj tendinţele unilateraliste şi izolaţioniste care, înainte de septembrie
2001, se dezvoltau.”2 Kupchan consideră că terorismul poate juca un dublu rol, permiţând
Statelor Unite să acţioneze în unele momente şi în altele să se „insularizeze”. Dacă pentru
unii analişti noul fenomen al terorismului post 11 septembrie poate conduce la
construirea unui nou izolaţionism în „inima cetăţii fortificate”, pentru alţii „atacurile
teroriste reprezintă dovada unei analize a rolului SUA în lume pentru a proteja statul
american de inamicii externi”3, fie ei state inamice sau organizaţii teroriste.
Hegemonia americană actuală trebuie privită din mai multe unghiuri: nu poate fi
considerată globală, deoarece nu acţioneaza asupra tuturor zonele dar poate fi considerată
ca manifestându-se la nivel global. Supremaţia Statelor Unite se poate observa cel mai
bine în domeniul militar, cultural-civilizaţional şi în cel al acţiunilor de politică externă:
nici un stat nu poate acţiona la nivel internaţional fără acordul SUA dacă acţiunea acelui
stat afectează interesele americane, în timp ce Statele Unite pot afecta interese ale altor
mari puteri, cel mai bun exemplu fiind războiul din Irak.
Actuala administraţia Bush a încercat să se îndepărteze, la începutul primului
mandat, de politica externă practicată de Clinton, aceea a internaţionalismului liberal,
“criticând uşurinţa cu care fosta administraţie se angajase în democratizare şi intervenţii
umanitare externe (...) a promis să fie mai selectiv în utilizarea forţei şi a promovat o
abordare mai puţin interveţionistă în legătură cu treburile interne ale altor state”4.
Trecerea de la o strategie „mai realistă” faţă de cea a lui Clinton la cea de „primat
american” (American primacy) a fost influenţată în mod evident de evenimentele de la 11
septembrie 2001. Susţinătorii unei strategii mai idealiste, i-au demonstrat lui Bush
necesitatea reformării strategiei naţionale americane. Acest curent consideră necesară
menţinerea puterii politice şi economice americane prin acţiuni militare – războaie pre-
emptive – pentru eliminarea posibilelor riscuri. Robert Kagan şi William Kristol
denumesc situaţia internaţională ce ar rezulta din acest curent o „hegemonie globală
benevolentă”5, în care sistemul internaţional nu este neapărat dominat de Statele Unite cât
mai degrabă este americanizat. Viziunea idealistă asupra politicii externe americane a
neo-conservatorilor provine tocmai din credinţa că valorile democratice şi economice
americane pot fi implementate cu succes pe tot globul şi că acest lucru este atât în
interesul Statelor Unite cât şi al comunităţii internaţionale.
1 David Hastings Dunn, Isolationism revisited: seven persistent myths in the contemporary American
foreign policy debate, Review of International Studies, Volume 31, number 2, April 2005, British
International Studies Association, pag. 237. 2 Charles Kupchan, The End of the American Era, Alfred Knopf, New York, 2003 în David Hastings Dunn,
ibidem, pag. 238. 3 Benjamin Schwarz, Christopher Laynee, The New Grand Strategy, The Atlantic, Ianuarie 2002 în David
Hastings Dunn, ibidem, pag. 238. 4 Colin Dueck, Ideas and alternatives in American grand strategy 2000-2004”, Review of International
Studies (2004), volume 30, number 4, October 2004, pag. 523. 5 Colin Dueck, ibidem, pag. 515.
79
Noua politică externă americană de după 11 septembrie promovează tocmai
aceste idei ale neo-conservatorilor ca Robert Kagan, William Kristol sau Paul Wolfowitz.
Noua strategie americană promovează preponderenţa americană în detrimentul
echilibrului de putere sau al internaţionalismului liberal. Bush consideră că democraţia
trebuie să fie implementată în toate statele, cu forţa în cazurile unde acest lucru este
necesar. Războaiele pre-emptive îndreptate împotriva statelor care sprijină organizaţii
teroriste sau care pot constitui la un moment dat un risc la adresa securităţii statului
american sunt un punct central al noii strategii americane.
Wade Huntley compară politica externă pe care administraţia Bush o practică la
ora actuală cu viziunea pre-război rece, prin asumarea de către Statele Unite a unei
misiuni pentru a face lumea mai sigură, însă prin exercitara efectivă a puterii americane.
Huntley consideră noua viziune americană ca o ascensiune a idealismului asupra
realismului în formularea politicii externe americane. În cadrul idealismului promovat de
George W. Bush se poate observa „un triumf al idealismului militant emancipat asupra
idealismului liberal internaţional”1. Însă această strategie s-ar putea dovedi pe termen
lung, eronată: „doar puterea militară nu reprezintă o protecţie împotriva riscurilor
asimetrice...”. Urmărirea „Fortăreţei America oferă promisiuni false în locul unor
pregătiri normale pentru următorul atac terorist”. Pentru că, deşi au trecut mai bine de
patru ani de la atentatele din New York şi Washington un atac terorist pe teritoriul
american se poate petrece oricând.
Războiul din Irak este considerat de către criticii administraţiei Bush ca fiind o
deturnare a resurselor necesare principalului obiectiv care este combaterea terorismului.
„Momentul 11 septembrie” a reprezentat motivul pentru a începe o „nouă cruciadă”, de
data aceasta nu în numele creştinătăţii, ci în numele democraţiei. Saddam Hussein era un
dictator odios însă prioritatea acelor momente nu era Iraq-ul ci eliminarea lui ben Laden.
Distrugerea moralului teroriştilor al Quaeda şi a capilor reţelei nu trebuia continuată în
Iraq, deoarece invadarea acestei ţări i-a oferit lui ben Laden ocazia şi motivul de a-şi
mobiliza adepţii şi de a atrage noi susţinători din lumea arabă. Din păcate acţiunea de
democratizare a Iraq-ului a condus la apariţia unui focar de terorism în această ţară.
Elke Krahman observă că „deşi cauza atacului [de la 11 septembrie] a fost
terorismul, care este o ameninţare transnaţională la adresa securităţii, răspunsurile
politicii americane se pare că s-au mutat de la viziunea contemporană, că ameninţările la
adresa securităţii necesită acţiunea concertată a statelor şi a actorilor non-statali”2.
Abordarea de după 11 septembrie nu a mai fost aşadar una a guvernării globale, ci mai
degrabă încadrată în cadrul conceptelor tradiţionale neorealiste.
În prezent majoritatea marilor puteri încearcă, prin politica externă pe care o
practică, să contrabalanseze Statele Unite. Încercările Europei, ale Rusiei, Chinei şi
ţărilor puternice din America de Sud (în special Brazilia) de a reprezenta contragreutăţi la
adresa supremaţiei americane reprezintă adevărate trend-uri în relaţiile internaţionale.
Şi deşi contrabalansarea poziţiei americane de către majoritatea statelor reprezintă
puncte cheie ale agendei lor externe, poporul american nu realizează acest lucru. Aceştia,
1 Wade L. Huntley, Threats all the way down: US strategic initiatives in a unipolar world, Review of
International Studies (2006), volume 32, number 1, January 2006, pag. 66. 2 Krahman, Elke, American Hegemony or Global Governanance? Competing Visions of International
Security, International Studies Review, Volume 7, Issue 4, December 2005, Blackwell Publishing, pag.
532.
80
în multe momente ale sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI au considerat că
politica externă americană se face încă pe modelul Wilsonian: „o Americă care se vede ca
acţionând şi conducând în numele principiilor morale universale are tendinţa să considere
că leadership-ul ei este binevenit şi aprobat de către toţi.”1 Unilateralismul pe care toate
celelalte stat îl percep în acţiunile externe ale Statelor Unite rămâne un mister pentru
poporul american.
Încercările de contrabalansare, de restabilire a multipolarităţii, au fost făcute de
toate statele importante. Rusia şi China, în ultimii 10 ani, au făcut din restabilirea
„multipolarităţii” şi creşterea importanţei lor în detrimentul SUA, un punct important al
agendei de politică externă. Colaborarea dintre cele două mari puteri regionale dar şi
mondiale (cele două state fiind membri permanenţi ai Consiliului de Securitate) ar putea
conduce la egalizarea puterilor pe plan mondial, cel puţin la nivel economic şi la nivelul
controlului resurselor strategice. Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Maastricht din
1993, încearcă să-şi formuleze o politică comună de securitate şi apărare precum şi o
politică externă comună.
O altă cauză a percepţiei negative asupra SUA este poziţia acestora în cadrul
Consiliului de Securitate. Marea majoritate a statelor şi opiniei publice consideră că
principala modalitate de luare a deciziilor la nivel mondial ar trebui să fie deciziile
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Războiul început de Statele Unite şi aliaţii
acestora în Irak, fără mandat ONU şi pe dovezi care mai târziu s-au dovedit a fi fost
eronate, a provocat o reacţie negativă în rândul statelor lumii. Marea majoritate a opiniei
publice mondiale nu este de acord cu acest război, dar mai ales nu este de acord cu
modalitatea la care s-a recurs pentru atingerea acestui obiectiv. Chiar şi poporul american
consideră că războiul din Irak a reprezentat o eroare în politica externă americană, 54%
dintre americani considerând acest lucru. Rezultatul acestui război nu a fost cel dorit,
crescând riscurile atacurilor teroriste asupra Statelor Unite, conform percepţiei a 57%
dintre cetăţenii americani.
Reacţia negativă din ultimii 15 ani la adresa Statelor Unite poate fi rezultatul a 2
factori: primul ar fi o reacţie la acţiunile americane din ultima perioadă; cel de-al doilea,
mai complex, poate fi identificat „la nivel structural – un răspuns natural al celorlalţi la
predominanţa unei singure puteri şi formarea unui fel de contra-coaliţii care să conducă la
declinul hegemonului, aşa cum s-a mai întâmplat în istorie.”2
Fenomenul anti-american este însă contracarat de un alt fenomen, poate mai puţin
vizibil, acela de pro-americanism. În articolul său din Foregin Policy3 din luna august
2005, Anne Applebaum recunoaşte existenţa şi dezvoltarea manifestărilor anti-americane,
„anti-imperialiste”, însă aduce argumente în sprijinul pro-americansmului.
Conform unui studiu realizat de Pew Researh Center, în martie 2004, o mare parte
a cetăţenilor europeni aveau o părere negativă în legătură cu SUA, o opinie mai mult
decât nefavorabilă sau destul de nefavorabilă la adresa Statelor Unite având 62% dintre
francezi, 59% dintre germani şi 34% dintre britanici. Evoluţia războiului din Irak a
condus în ianuarie 2005 la o creştere a numărului cetăţenilor vest-europeni care aveau o
părere negativă în legătură cu SUA. Astfel, într-un sondaj dat publicităţii de către BBC,
1 Peter W. Rodman, The world's resentment: Anti-Americanism as a global phenomenon, The National
Interest, Washington, 2000, pag. 31. 2 Peter W. Rodman, ibidem, pag. 34.
3 Anne Applebaum, In search of pro-americanism, Foreign Policy, Iulie-August 2005, pag. 32.
81
54% dintre francezi, 64% dintre germani şi 50% dintre britanici considerau că Statele
Unite au o influenţă negativă în lume.
În ultimii 4 ani, luând ca punct de pornire atacurile teroriste din 11 septembrie
2001, au existat numeroase dezbateri atât în presa scrisă cât şi cea audiovizuală
referitoare la fenomenul de anti-americanism. Au existat însă destul de puţine studii care
să releve evoluţia percepţiei pozitive asupra SUA, şi în special referitor la reacţiile foarte
puternice de solidaritate imediat după 11 septembrie. În cadrul studierii fenomenului anti-
american ar trebui luat în considerare şi procentul de populaţie pro-americană din state
care sunt considerate ca având o poziţie nefavorabilă la adresa politicii externe a Statelor
Unite. Astfel, circa 38% dintre francezi, 27% dintre germani, 40% dintre chinezi sau 42%
dintre brazilieni susţin că Statele Unite exercită o influenţă pozitivă asupra lumii.
În ultima perioadă, opinia publică mondială a început să-şi schimbe percepţia faţă
de SUA, şi pe lângă faptul că fenomenul de anti-americanism este în creştere, lumea
începe să-şi reconsidere poziţiile faţă de celelalte super-puteri. Principalul beneficiar al
noilor tendinţe anti-americaniste începe să devină Uninea Europeană, în marea majoritate
a statelor studiate1 opinia publică dorind un mai mare rol pe plan mondial acordat UE.
Interesant este nivelul de susţinere pentru o influenţă mai mare pe plan mondial pentru
Uniune, din partea vecinilor Statelor Unite. Astfel, 66% dintre cetăţenii Mexicului şi 63%
dintre canadieni doresc o mai mare influenţă europeană. În cadrul aceluiaşi sondaj,
efectuat pe baza răspunsurilor a peste 24.000 de cetăţeni din 23 de state, se observă o
creştere a percepţiei pozitive asupra Chinei, care este plasată în majoritatea statelor mult
mai bine decât Statele Unite. Ceea ce este şi mai interesant, deşi China se află într-o
perioadă de creştere economică impresionantă, 16 state din cele 23 studiate consideră că
o Chină mai puternică din punct de vedere economic ar fi un lucru bun.
Percepţia negativă sau pozitivă asupra SUA este cauzată sau respectiv datorată
acţiunilor americane în relaţie cu acele state. Poziţia americană în zona celor două
Americi, o poziţie de forţă, se traduce print-un sprijin din partea populaţiei scăzut şi la
manifestări anti-americane evidente (manifestările anti-Bush din America de Sud, cu
ocazia întâlnirilor SUA-America de Sud din toamna lui 2005). Există însă zone ale
Globului unde America este văzută într-un mod pozitiv. Cea mai surprinzătoare cifră este
în Filipine, unde 88% din populaţie au o imagine în general pozitivă despre SUA. Anne
Applebaum prezintă în „In search of Pro-Americanism” motivele geopolitice care stau la
baza unor astfel de cifre ridicate, ca în „India unde acest număr este de 54% sau în Africa
de Sud, unde este de 56%, cifre destul de ridicate pentru state aflate în dezvoltare. În
cazul primelor două state, geopolitica ar putea constitui o parte a explicaţiei: India şi
Filipine se luptă cu insurgenţii islamici, şi văd SUA ca pe aliatul lor în aceste conflicte.
Poate că acesta este şi motivul pentru care aceste 2 state au fost printre puţinele unde s-a
observat „o reacţie pozitivă la realegerea lui George W. Bush ca preşedinte al Statelor
Unite”.2
Deşi datele prezentate de acest sondaj şi de alte studii similare efectuate în ultimii
ani prezintă o creştere a fenomenului de percepţie negativă asupra Statelor Unite, opinia
publică mondială nu este anti-americană în totalitate. Poziţia unei părţi a cetăţenilor
acestor state faţă de America poate fi una de moment, fiind doar un răspuns la adresa
1 Globe Scan and the Program on International Policy Attitudes at the University of Maryland, Foreign
Policy, Iulie-August 2005, pag.36. 2 Anne Applebaum, op. cit., pag. 35.
82
unilateralismului practicat de SUA, de necooperarea pentru atingerea idealurilor pe care
le-a promovat pana acum.
Fără a fi uitate, multe dintre practicile şi strategiile Războiului Rece continuă a fi
folosite de administraţia americană şi în prezent. Una dintre aceste strategii, cu incidenţă
majoră asupra relaţiilor internaţionale contemporane este cea de încercuire a puterilor
rivale, în încercarea de stopare a evoluţiei pe un palier superior al influenţei la nivel
mondial.
În toată această strategie de încercuire a Federaţiei Ruse şi a Chinei, ca principale
puteri cu potenţial global, Statele Unite folosesc o gamă diversificată de mijloace, de la
acţiuni politice şi imagologice la acţiuni economice şi militare. Blocarea intenţiilor Rusiei
de redobândire a influenţei în spaţiul statelor ex-sovietice şi a celor ex-comuniste din
Europa de Est, prin sprijinirea în cadrul acestora a mişcărilor democratice şi atragerea lor
în NATO, controlul şi izolarea politicilor de alianţă ale Federaţiei Ruse cu China sau
India, prin crearea în Asia a unei organizaţii de securitate integrată după modelul NATO,
care să reunească cei mai fideli aliaţi ai Statelor Unite de pe continentul asiatic, sunt doar
câteva dintre ele.
În februarie 2005, consilerul lui Vladimir Putin, la acea dată Gleb Pavlovski, a
făcut public într-o conferinţă de presă ţinută la Moscova, planul Rusiei de a deveni o
putere mondială, precizând că o primă acţiune strategică a politicii externe ruseşti este
redobîndirea controlului în spaţiul ex-sovietic. Această declaraţie extrem de ambiţioasă a
consilerului rus vine să certifice odată în plus dezideratele politicii externe ruse. Dar este
oare o simplă coincidenţă faptul că acestă declaraţie urmează unei lungi perioade dificile
de prezenţă americană în Caucaz, Kazahstan şi Uzbekistan şi revoluţiilor colorate din
Georgia şi Ucraina?
Începând cu anii `90, când Statele Unite au penetrat economia-petrolieră a fostelor
republici sovietice ale Asiei Centrale şi ale Caucazului şi continuând cu anul 2002, când
Statele Unite sub umbrela „războiului contra terorismului“ declanşat după 11 septembrie
2001, şi-au amplasat baze militare în Kîrgîzstan şi în Uzbekistan şi terminând cu
„revoluţia trandafiririe“ din Georgia (2003) şi „revoluţia portocalie“ din Ucraina (2004),
spaţiul ex-sovietic a fost în permanenţă sub presiuna americană.
O altă componentă a strategiei de încercuire a Rusiei şi Chinei, încă nepusă în
practică, dar pentru a cărei aplicare se fac demersuri de câţiva ani, este realizarea unei
organizaţii de securitate integrată, după modelul NATO, în Asia de Sud şi Est. Dacă
NATO blochează Rusia spre Est şi Sud-Est, înfăptuirea acestei noi alianţe ar bloca Rusia
şi China în Sud, Sud-Vest şi Vest, realizându-se astfel încercuire totală a acestora –
„alianţă militară globală“ şi stoparea oricărei posibilităţi de a deveni un competitori
strategici pentru SUA, modificând în acelaşi timp dramatic raportul de forţe în Eurasia.
În numărul din 11 decembrie 2006 al revistei „The Weekly Standard“ a apărut sub
semnătura Ellen Bork, director adjunct al „Project for the New American Century“
(PNAC) şi Garry Schmitt de la „American Enterprise Institute“ – două organizaţii foarte
influente ale neoconservatorismului american, un articol sugestiv şi direct intitulat „A
NATO for Asia“, în care autori nu numai că susţineau şi argumentau necesitate înfiinţării
în Asia a unei organizaţii de apărare integrală, de tip NATO, dar ofereau şi metodologia
realizării acesteia.
Articolul debutează cu analiza schimbărilor şi noilor ameninţări din Asia. Printre
riscurile identificate sunt enumerate: programul nuclear nord-coreean, creşterea
83
economică spectaculoasă a Chinei, revenirea puternică a Rusiei. Toate aceste noi
ameninţări fac din vechiul sistem de securitate un sistem ineficient. În plus, subliniază
autorii, un astfel de sistem în Asia-Pacific va reprezenta un model care va atrage şi alte
ţări din regiune cu un statut deocamdată incert (Indonezia, Thailanda, Filipine).
Primele state vizate pentru a face parte din alianţă sunt: Japonia, Coreea de Sud,
Australia şi India. Dacă în privinţa primelor trei sistemul de tratate şi legături cu SUA
oferă premisele formării unei astfel de alianţe, situaţia Indiei este încă discutabilă. Chiar
dacă în 2006 la New-Delhi, SUA au semnat cu India un tratat nuclear care oferă acesteia
accesul liber la tehnologia nucleară americană, nu trebuie uitat faptul că Rusia şi China
au oferit Indiei statutul de observator în „Shanghai Cooperation Organization“ (China,
Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan si Uzbekistan) – acest parteneriat însemnând
pentru economia Indiei accesul la uriaşele resursele energetice din Asia Centrala. Până în
prezent, India, indecisă, face un aşa zis joc dublu, oferind ambilor parteneri speranţe.
Confruntate cu perspectiva încercuirii totale între un NATO european şi unul
asiatic, China şi Rusia nu vor întârzia să reacţioneze.
BIBLIOGRAFIE:
Applebaum, Anne – In search of pro-americanism, Foreign Policy, Iulie-August 2005
Chauprade, A., Thual, F. – Dicţionar de geopolitică, Grupul Editorial Corint, Bucureşti,
2003
Dunn, D. H. – Isolationism revisited: seven persistent myths in the contemporary
American foreign policy debate, Review of International Studies, British International
Studies Association, Volume 31, number 2, April 2005,
Friedman, T. – Lexus şi măslinul, Editura Polirom, Bucureşti, 2008
Gallois, P-M. – Le consentement fatal. L'Europe face aux Etats-Unis, Editions Textuel,
Paris, 2001
Huntley, W., L. – Threats all the way down: US strategic initiatives in a unipolar world,
Review of International Studies, British International Studies Association Volume 32,
number 1, January 2006
Jackson, R.; Sørensen, G. – Introduction to International Relations. Theories and
approaches, Oxford Universtity Press, 2003
Kennan, G. F. – The sources of Soviet Conduct, Foreign Affairs, July 1947
Lowi ,Th. J., Ginsberg, B. – American Government. Freedom and Power, W.W. Norton
& Company, Inc., 1990
McKenna, G. – The drama of democracy. American government and politics”, Second
Edition, City College of New York, The Dushkin Publishing Group, Inc.,1994
Nye, J. S. – Bound to lead. The changing nature of American power”, Basic Books Inc.,
Publishers, New York, 1990
Rodman, P. W. – The world's resentment: Anti-Americanism as a global phenomenon,
The National Interest, Washington, 2000
84
SOCIETATEA PENTRU RĂSPÂNDIREA CULTURII ŞI ŞTIINŢEI
(S.R.S.C), INSTRUMENT DE PROPAGANDĂ
A PARTIDULUI COMUNIST
drd. Oana ILIE
Key-words: communist propaganda, culture, Communist Party, soviet model,
Sovietization,
ABSTRACT
The communist propaganda has many instruments of the sovietisation and one of
those was the Society for Culture and Civilisation Spread, very important for the firs
years of Romanian sovietisation.
This Society noted by the violence campaigns of class struggle and for the great
events fot the benefit of Romanian Communist Party. Those campaigns were request by
Propaganda Department of Communist Party and there were organised on a Soviet
model. The Society for Culture and Civilisation Spread seized all the areas of the sience,
culture and education, and the communist ideology became the only truth agreed.
Chiar dacă oficial se vorbea în decretul de înfiinţare de un scop nobil:
„răspândirea ştiinţei în masele largi populare” şi antrenarea „în opera de răspândire a
culturii în popor cercurile largi de intelectuali”, S.R.S.C. a fost creată pentru a face
propagandă partidului şi „marilor sale realizări”. Ca principal mijloc de exprimare au fost
alese conferinţele, ale căror teme erau „sugerate” tot de către Secţia de Propagandă a C.C.
De fapt, întreaga activitate a S.R.S.C., era o dublare a propagandei partidului, încercându-
se penetrarea unor medii mai greu accesibile activiştilor P.C.R.
La fel ca şi propaganda oficială, activitatea S.R.S.C. se subsuma unor campanii
intens susţinute (exemple, pentru anul 1950: „campania luptei pentru pace”, „campania
demascării clicii lui Tito”, „campania însămânţărilor”) şi minuţios pregătite. Numai
„planului de electrificare”, una din componentele de bază ale „dezvoltării” României,
S.R.S.C. urma a-i dedica, pe parcursul anului 1951, 37 de conferinţe, 15 materiale pe lună
în ziarele şi revistele centrale, cinci materiale pe lună în presa locală, în timp ce revista
„Ştiinţă şi Cultură” avea programat ca 15-20% din conţinut să fie despre electrificare. La
radio, în fiecare lună, trei emisiuni aveau obligatoriu ca temă electrificarea, subiectul
urmând a fi atins şi în emisiunile tip întrebări şi răspunsuri. Pentru a rula în cinematografe
erau propuse două documentare (care urmau a fi făcute de S.R.S.C.) cu titlurile: „Ce este
şi cum se produce energia electrică?” şi „Foloasele energiei electrice”, editura societăţii
avea în plan pentru a fi tipărite: cinci titluri (50.000 exemplare/tiraj, în limbile română,
maghiară şi germană), 100.000 pliante în limba română, 15.000 pliante în limba
maghiară, 11 planşe într-un tiraj de 50.000 exemplare fiecare, 30.000 de albume de
popularizare, iar în Almanahul editat de S.R.S.C., 10-15% dintre materiale urmau a fi
despre electrificare1.
Receptorul, omul simplu căruia i se adresează propaganda era astfel bombardat cu
acelaşi tip de informaţie din mai multe direcţii: propaganda oficială, propaganda pe linie
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 6/ 1950, f. 4.
85
de sindicate, prin intermediul organizaţiilor de masă şi nu în ultimul rând prin asociaţii şi
societăţi „culturale”, de tipul S.R.S.C.
Organizarea S.R.S.C.
Asociaţia pentru răspândirea culturii şi ştiinţei a fost înfiinţată prin decretul nr.
264/ 24 iunie 1949, „ca o organizaţie a intelectualităţii legate de popor”, pentru
„răspândirea ştiinţei în masele largi populare, combaterea obscurantismului, a
misticismului şi a superstiţiilor”1.
În şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 26 mai 1949 a fost luată în discuţie
înfiinţarea S.R.S.C., asociaţie care se dorea să antreneze „în număr cât mai mare, în opera
de ridicare a nivelului politic şi cultural al masselor pe cei mai competenţi reprezentanţi
ai culturii”2. Documentul prevedea ca asociaţia să fie compusă din membri activi (cei ce
ţin conferinţe şi redactează materialele), lectori (cei ce conferenţiază pe baza
materialelor) şi membri colectivi (instituţii de cultură şi organizaţii obşteşti). Noul
instrument de propagandă era gândit să se manifeste prin - conferinţe (publice pe teme
politice şi ştiinţifice sau în întreprinderi, la atenee populare, la căminele săteşti, pentru
tineret, militari etc.), expoziţii şi publicaţii. Ateneul Român devenea centru activităţii
societăţii, prin cedarea în proprietatea asociaţiei3, iar Academia Română, Ministerul
Învăţământului Public, Ministerul Artelor, Direcţia Superioară Politică a Armatei şi a
trupelor M.A.I., C.G.M, A.R.L.U.S., U.T.M., U.F.D.R. deveneau principalii colaboratori.
Pentru conducerea noului organism erau propuşi: Traian Săvulescu (preşedintele),
Petre Constantinescu-Iaşi, I.G. Maurer, Al. Buican (vice preşedinţi), D. Mihalache pentru
postul de secretar, Sergiu Brătescu (absolvent al şcolii de lectori de pe lângă Şcoala
Superioară de Ştiinţe Sociale A.A. Jdanov) ca secretar adjunct şi 24 de membri: prof. dr.
Ilie Ardeleanu, conf. univ. I. Banu (secretar general adjunct la Institutul Româno
Sovietic), Geo Bogza, Paul Cornea (secretar C.C. al U.T.M.) , prof. univ. Nestor Ignat,
dr. C. Dimitriu (secretar general A.R.L.U.S.), Horia Liman (redactor la revista
„Contemporanul”), prof. univ. I. Livescu (rector Universitatea Iaşi), prof. univ. V.
Malinschi (rector la Institutul de planificare), Ofelia Manole (director adjunct al Direcţie
de Propagandă şi Agitaţie din C.C. al P.M.R.), acad. V. Mârza, acad. Grigore Moisil,
prof. univ. Ilie Murgulescu, Vanda Nicolschi (membru Comitet Executiv al C.G.M.), ing.
I. Pârvu, prof. univ. Simion Pop (decan Facultatea de Drept din Cluj), prof. I. Rădulescu,
prof. univ. Leonte Răutu (Direcţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R.) , acad.
Raluca Repan, acad. M. Roller, gen. Valter Roman, Zaharia Stancu (preşedintele Uniunii
Scriitorilor), prof. univ. Dr. E. Ungureanu, Niculescu.
Statutul societăţii, aprobat prin H.C.M. nr. 759 din 15 iulie 1949, menţiona ca
principale sarcini: 1. popularizarea ideilor marxism-leninismului, politicii P.M.R. şi
guvernului, a realizărilor regimului democrat-popular; 2. „combaterea ideologiei
burgheze oportuniste, reformiste şi revizioniste”; 3. informarea oamenilor muncii asupra
vieţii politice internaţionale, popularizarea politicii U.R.S.S. şi a statelor din lagărul
socialist; 4. sădirea în rândul maselor a „patriotismului socialist şi a internaţionalismului
proletar”; 5. popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice (...) în scopul formării unei concepţii
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 1/ 1951, f. 1.
2 A.N.I.C., fond .C.C - Cancelarie, dosar 54/1949, f.5.
3 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 1/ 1951, f. 6.
86
materialist-dialectice”; 6. educarea maselor în spiritul „principiilor de convieţuire
socialiste”1.
Erau instituite ca formă de conducere congresele ordinare (din doi în doi ani).
Între acestea rolul de coordonare revenea unui Consiliu de Conducere şi unui Birou
compus din 17 membri, din care preşedintele, cei patru vice-preşedinţi, secretarul şi
secretarul adjunct constituiau Biroul Operativ al Consiliului de Conducere.
Conform acestui statut, „modul de răspândire a culturii în popor” urma să se
realizeze prin antrenarea intelectualităţii R.P.R., prin intermediul conferinţelor, editării de
cărţi, emisiunilor radiofonice, diapozitivelor, filmelor documentare, expoziţiilor.
Societatea era compusă din membri de onoare (aleşi de Congres), membri activi şi
lectori şi dispunea de filiale în toate capitalele de judeţ şi în marile centre industriale.
Forma de organizare şi desfăşurare a activităţii o reprezenta secţia ştiinţifică. La nivel
central erau organizate secţiile ştiinţifice care popularizau cultura şi ştiinţa (doar cele
„progresiste”, care se încadrau în ideologia oficială sau o susţineau), fără a omite
realizările regimului şi politica partidului.
Comitetele Secţiilor Ştiinţifice ale S.R.S.C. în 19502
Secţii ştiinţifice Preşedinte Secretar Număr
membri
Filosofie, pedagogie,
psihologie
Miron Constantinescu Ion Matei 12
Istorie Petre Constantinescu-Iaşi Ion Matei 7
Economie politică Alexandru Bârlădeanu Ion Matei 12
Politică internă şi
internaţională Teodor Ciurea 20
Agricolă Pavel Chirtoacă Ion Nistor 20
Militară Gen. lt. Iacob Teclu maior Hâncu
cpt. Ladislau Lekates
7
Geografie, geologie,
meteorologie
Miltiade Filipescu Paula Albu 13
Biologie, zoologie,
botanică
N. Sălăgeanu Paula Albu 12
Medicină Acad. Ilie Ardeleanu Dr. Ilie Radu 16
Matematică, fizică,
chimie, astronomie
Acad. S. Stoilov Ing. Solomon 11
Tehnică N. Porfiri Ing. Solomon 16
Literatură, artă,
filologie
A. Toma 14
În 1950, S.R.S.C. era organizată în opt secţii, conducerea fiind asigurată de doi
vice preşedinţi (I.Gh. Maurer şi Valter Roman) şi trei secretari.
Filialele S.R.S.C. dispuneau, la rândul lor, de secţii ştiinţifice: secţie politică şi de
ştiinţe sociale, agricolă, de ştiinţele naturii, de medicină şi tehnică. Pentru regiunile unde
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 4/ 1958, f. 272.
2 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 1/1950, f. 25.
87
existau centre universitare numărul secţiilor putea fi crescut şi cu alte domenii. Fiecare
secţie era compusă din membri activi şi lectori, conducerea fiind asigurată de un comitet
compus din 5-7 persoane „dintre cei mai ataşaţi regimului nostru (al P.C.R., n.n.) şi cei
mai bine pregătiţi profesional, având în frunte un preşedinte şi un secretar”. Este lesne de
observat că ataşamentul faţă de regimul politic de după martie 1945 primează
competenţelor profesionale.
Activitatea unei secţii consta în pregătirea lectorilor, controlul acestora,
propunerea de teme pentru conferinţe, prelucrarea conferinţelor pe înţelesul tuturor (aşa
numitele „variante populare”), elaborarea de articole pentru reviste şi legătura cu
institutele de specialitate1.
Cu toate că apartenenţa la ideologia oficială este primordială pentru avansarea în
funcţii, în lipsă de intelectuali înscrişi în P.M.R., puteau fi aleşi în funcţii de conducere şi
nemembri de partid, cu condiţia să fie „progresişti”, pentru că veriga tare a sistemului (în
accepţiunea S.R.S.C.) nu era preşedintele ci secretarul, căruia i se adăuga un vice,
muncitor „cu înalt nivel politic, ideologic şi profesional”2.
Organigrama S.R.S.C. în 1950
Funcţia Număr
persoane
Salarii
(lei)
Vice preşedinte 2 45.000
Secretari 3 37.500
Secretariatul
tehnic
Secretar principal
Secretar tehnici
Registrator arhivă
1
3
1
17.450
10.600
6.782
Direcţia
propagandă
Director
Şef serviciu consiliu
ştiinţific
Consilieri
Secretar-şef
Secretar
1
1
4
1
9
29.250
17.450
17.450
10.600
10.600
Secţia material
documentar
Şef
Referent
1
3
12.500
10.600
Serviciul editură Şef 1 17.450
Secţia tipărituri Şef
Referent
1
3
12.500
10.600
Secţia stilizare-
traducere
Traducător 3 12.500
Serviciul Presă-
Radio-Cinema
Şef
Şef secţie presă
Şef secţie radio
Şef secţie cinema
1
1
1
1
17.450
12.500
12.500
10.600
Serviciul expoziţii Şef
Şef secţie expoziţii
Şef secţie muzee
1
1
1
14.750
12.500
12.500
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 6/ 1950, f. 68.
2 Ibidem, f. 70.
88
Serviciul tehnic Şef
Şef secţie studii
Personal pentru
administrarea filialelor,
tehnic, contabilitate
administrativ etc.
1
1
14.750
12.500
După reorganizarea administrativă a teritoriului României, în anul 1950 a avut loc
o modificare organizatorică a structurilor locale ale S.R.S.C., creându-se: filiale regionale
(în capitalele de regiuni), subfiliale regionale (în principalele raioane), grupe de lectori
(pentru raioanele unde nu există subfiliale), lectorate (în centrele industriale şi agricole
importante)1. Acestora li s-au adăugat „împuterniciţii” S.R.S.C. în întreprinderi, instituţii,
G.A.C.-uri, S.M.T.-uri şi G.A.S.-uri, a căror activitate consta în programarea, organizarea
şi popularizarea conferinţelor, recomandarea de noi membri pentru asociaţie, fiind în
acelaşi timp un intermediar între S.R.S.C., organizaţiile de partid şi organizaţiile de
masă2.
O nouă reorganizare s-a desfăşurat în 1952, secţiile ştiinţifice suferind modificări,
prin introducerea de noi membri. Totodată a fost restrâns numărului filialelor de la 28 la
18 şi a scăzut numărul de angajaţi din teritoriu3. Astfel, comitetul de conducere al filialei
era compus din 23-25 persoane, „intelectuali dintre cei mai bine pregătiţi în munca lor şi
ataşaţi regimului nostru” (nu era impusă încă înscrierea în partid), ajutaţi de muncitori
corespunzători din punct de vedere ideologic şi profesional, de reprezentanţi ai
sindicatelor, ai secţiilor politice ale unităţilor M.F.A. şi M.A.I. şi de câte un reprezentant
pentru U.T.M., U.F.D.R. şi A.R.L.U.S.4). Preşedintele organizaţiei era ajutat de trei vice-
preşedinţi (unul dintre ei fiind obligatoriu ales dintre muncitori) şi un secretar (membru
de partid).
Se observă că, deşi nu se condiţionează încă înscrierea în S.R.S.C. şi accederea în
funcţii, de calitatea de membru de partid, există totuşi o limitare a competenţelor
intelectualilor prin implicarea muncitorilor (ca garanţi ai respectării linei oficiale a
partidului) în conducere şi prin introducerea în structurile superioare a unor reprezentanţi
ai organizaţiilor de masă.
În 1952, secţiile ştiinţifice ale S.R.S.C. au suferit o serie de modificări (au
dispărut cele de Economie politică şi Politică internă şi internaţională, în timp ce Secţia
de filozofie, pedagogie şi psihologie a fost scindată, cu renunţarea la componenta de
psihologie), conducerea societăţii fiind asigurată de Traian Săvulescu preşedinte, Petre
Constantinescu Iaşi, Al. Buican, Eduard Mezincescu - vice preşedinţi, M. Manoliu -
secretar şi Sergiu Brătescu-secretar adjunct.
Organigrama S.R.S.C. în anul 1952, pentru secţiile umaniste5
Secţia Membri Propuneri de lărgire a secţiei
Secţia filozofie Miron Constantinescu, Ion Banu,
Dinu Vasile, Mihai Frunză,
N. Minei, Paul Luchian,
Marcel Jianu, Iosif Bercu
1 Ibidem, f. 34, 70.
2 Ibidem.
3 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 21/ 1952, f. 73.
4 Ibidem, f. 104.
5 Ibidem, f. 48-52.
89
C.G. Gulian, Paul Niculescu
Mizil, Constantin Nicuţă,
Ilca Melinescu
(toţi specialişti în marxism-
leninism)
Secţia istorie Petre Constantinescu-Iaşi,
C. Balmuş, Barbu Câmpina,
Victor Cheresteşiu, I. Ionaşcu,
Ştefan Ghorghe, V. Varga
Maciu,
Aurel Roman
Secţia de
literatură şi artă
Mihai Beniuc, Geo Bogza,
Teodor Bratu, Marcel Breslaşu,
Boris Caragea, Paul Cornea,
Ion Călugăru, Titina Călugăru,
Dumitru Corbea, Rocik
Damadian, Silvian Iosifescu,
Iorgu Iordan, Hilda Jerea, Barbu
Lăzărescu, Matei Socor, Zaharia
Stancu, V. Ungureanu, Ion Vinter
Petre Dumitriu,
Veronica Porumbacu
Pe baza hotărârii Consiliului de Conducere al S.R.S.C., în 1955 a avut loc o nouă
reorganizare, în urma căreia numărul secţiilor ştiinţifice ajunge la 20, motivaţia pentru
această decizie găsindu-se în randamentul slab al unora dintre ele, în special cea de
marxism-leninism care „lucrează destul de greu” şi în lipsurile înregistrate de Biroul
Consiliului de Conducere, care nu a analizat activitatea lor, nu a discutat despre
conţinutul politic al conferinţelor şi broşurilor şi nu a obţinut rezultate notabile cu
conferinţele despre misticism şi superstiţii1.
Organigrama S.R.S.C. în anul 19552
Secţia Preşedinte
Marxism-leninism Prof. Univ. N. Melinescu
Economie politică Conf. Univ. Iosif Munteanu
Politică internaţională Gh. Marinescu
Istorie Prof. Univ. Gh. Ştefan
Literatură şi artă Demostene Botez
Pedagogie-psihologie Prof. Univ. Stanciu Stoian
Biologie Prof. Univ. Gheorghe Dornescu
Geologie Prof. Univ. Sabba Ştefănescu
Geografie Conf. Univ. C. Herbst
Ştiinţe medicale Acad. Marius Nasta
Astronomie Prof. Univ. Călin Popovici
Meteorologie Prof. Univ. C. Ioan
Ştiinţe tehnice Prof. Univ. Lazăr Stoicescu
Fizico-matematici Prof. Univ. Alex Sanielevici
Economie agrară Prof. Univ. Alex Romanovici
Cultura plantelor în câmp Prof. Univ. Gheorghe Vlahuţă
Hortiviticultură Prof. Univ. N. Constantinescu
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 2/ 1956, f. 33.
2 Ibidem, f. 30.
90
Silvicultură Prof. Univ. Popescu Zeletin
Zootehnie Ioan Fişteag
Medicină veterinară Prof. Univ. N. Stamatin
Se observă o schimbare a centrului de greutate a activităţii S.R.S.C., agricultura şi
zootehnia căpătând o pondere însemnată (33 %). De fapt acest interes este o reflectare a
politicii economice a partidului comunist, agricultura fiind o prioritate pentru regimul de
la Bucureşti.
Noi informaţii despre organizarea S.R.S.C. apar într-un dosar aflat la Arhivele
Naţionale Române, datat 1956, în care se menţionează existenţa a 21 secţii ştiinţifice.
Dispar secţiile de Cultura plantelor de câmp şi Silvicultură, fiind înlocuite cu secţiile de
Agricultură şi Organizarea întreprinderilor agricole socialiste, şi apare o secţie de Ştiinţe
juridice. Fiecare secţie era coordonată de un Birou (preşedinte, membri şi secretar).
La nivel central, societatea era condusă de un Birou compus din 15 membri (un
preşedinte, patru vicepreşedinţi, opt membri, un secretar şi un secretar adjunct), ajutat de
un Lectoriu Universal cu rolul de a organiza conferinţe şi a trimite conferenţiari, şi de
Universitatea Populară1, creată pentru „a da în mod organizat cunoştinţe ştiinţifice
oamenilor muncii din diferite domenii ale ştiinţei”2.
La 23 ianuarie 1956, V. Mârza şi Al. Buican au fost eliberaţi din funcţiile de vice-
preşedinţi ai Consiliului de conducere a S.R.S.C., rămânând însă membri ai biroului
Consiliului, iar Mihail Ghelmegeanu a fost propus pentru unul din posturile rămase
vacante3. Tot în acelaşi an, C. Dinulescu a fost eliberat din funcţia de vice-preşedinte şi
numit locţiitor al ministrului învăţământului4.
Personalul care deservea cele 17 filiale regionale şi 44 subfiliale era angajat pe
bază de voluntariat, doar secretarii consiliilor filialelor fiind salariaţi ai S.R.S.C.
Chiar dacă în modul de organizare şi în structura organismelor de conducere au
avut loc numeroase modificări, randamentul societăţii pare a-i nemulţumi pe comunişti,
atâta vreme cât în 1957, în luna martie are loc o nouă reorganizare. Pentru o mai mare
eficienţă, atribuţiile de conducere sunt împărţite între cei doi vice-preşedinţi, secretar şi
secretar-adjunct
Nume Funcţia Atribuţii
Dr. I. Bogdan Vice-preşedinte - coordonează activitatea S.R.S.C.
- îndrumă secţiile de: marxism-
leninism, economie politică,
literatură şi artă, istorie, medicală
- îndrumă revista „Ştiinţă şi tehnică”
- supervizează activitatea secţiei de
documentare
M. Ghelmegeanu Vice-preşedinte - contabilitate, planificare, probleme
financiare
- îndrumă activitatea Lectoriului
Central
1 Prima Universitate Populară a fost creată în 1954, doi ani mai târziu funcţionând 15 astfel de instituţii
2 A.N.I.C., fond .S.R.S.C.¸ dosar 1/ 1956, f. 110.
3 A.N.I.C., fond C.C. - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar 18/1956.
4 A.N.I.C., fond C.C. - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar 84/1956, f. 4.
91
- îndrumă secţiile de: fizică-
matematică, tehnică, astronomie,
meteorologie, juridică, politică
internaţională,
- aprobă trimiterea conferenţiarilor în
teritoriu
Dumitru
Mihalache
Secretar - secretariat, cadre, administrativ
- apariţia Buletinului Intern
- coordonează activitatea filialelor
- îndrumă secţiile de: pedagogie-
psihologie, ştiinţe agricole
- pregăteşte şedinţele şi urmăreşte
executarea hotărârilor
- ţine legătura cu Ministerele care
colaborează cu S.R.S.C.
Gheorghe Homată Secretar adjunct - coordonează activitatea
secretariatelor ştiinţifice
- asigură elaborarea planurilor
tematice
- asigură trimiterea conferenţiarilor
- îndrumă secţiile de: geografie,
geologie, biologie
- se ocupă de tipăriturile S.R.S.C. şi de
traducerea unor conferinţe în limbile
minorităţilor
La 6 septembrie 1957 a avut loc şedinţa de constituire a Secţiei ateist ştiinţifice,
cu scopul declarat de „ridicare a nivelului cultural, ştiinţific al maselor populare”1. Dacă
în 1945 noul regim politic de la Bucureşti nu ataca făţiş religia, odată cu acapararea
tuturor pârghiilor puterii, Biserica devine o ţintă în care guvernanţii nu se sfiiesc să
lovească. Modelul acestei noi secţii nu poate fi decât împrumutat de la „sora mai mare”,
şi anume Muzeul ateist din Leningrad.
Ştiinţa şi descoperirile ştiinţifice sunt folosite pentru a lovi în Biserică, şi
circumscrise nevoii partidului de a dovedi românilor că singura religie admisă este
comunismul. Ateismul era propovăduit prin toate mijloacele, ajungându-se până la a se
spune că există o tradiţie ateistă în România. Înverşunarea împotriva religiei a celor
prezenţi la şedinţă capătă în multe locuri forme ridicole: ţăranii sunt sleiţi şi nu dau
randament din cauză că ţin postului Paştelui, iar agricultura ar progresa mai mult dacă
s-ar munci şi în zilele de sărbătoare, şi nici mai mult nici mai puţin, că intelectualii sunt
atei prin vocaţie şi că poporul român este „setos de ateism”2.
Un nou proiect de regulament de funcţionare al Consiliului de conducere al
S.R.S.C. a fost realizat în 1958. Potrivit acestuia, Consiliul de conducere urma să se
întrunească ori de câte ori societatea întreprindea acţiuni importante, sau cel puţin o dată
pe trimestru, hotărârile luate fiind valabile dacă jumătate plus unu dintre cei participanţi
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 6/ 1957, f. 15.
2 Ibidem, f. 18.
92
le aprobau. Biroul putea fi convocat de câte ori era nevoie, valabilitatea hotărârilor fiind
determinată de votul majorităţii. Competenţele celor două organe de conducere erau bine
delimitate, Consiliul ocupându-se de convocarea congreselor, de aprobarea planurilor
tematice şi editoriale anuale, de aprobarea bugetului şi a planului de investiţii etc., în timp
ce Biroul răspundea de planurile tematice şi editoriale aferente fiecărui trimestru, de
desemnarea autorilor conferinţelor, de programarea acestora, de sumarele revistei „Ştiinţă
şi tehnică” de expoziţii etc.1.
Activitatea S.R.S.C.
În ceea ce priveşte propaganda, rolul S.R.S.C, prin intermediul filialelor, era de a
organiza şi susţine un număr cât mai mare de conferinţe în fiecare lună, un minim pentru
o regiune fiind de 200 conferinţe din care 60 dedicate ştiinţelor naturale, 40 cu subiect
politic, 40 cu subiect tehnic, 40 despre agricultură şi 20 pe diverse alte teme2. În plus,
fiecare filială avea obligaţia de a urmări difuzarea materialelor propagandistice (reviste,
broşuri etc.) trimise de la centru, de a controla activitatea lectorilor pe teren, de a-şi crea
propriile biblioteci, de a populariza activitatea filialei în presa locală şi de a organiza
convorbiri între oamenii de ştiinţă şi oamenii muncii din teritoriu.
Conferinţele cu subiecte din politica internaţională trebuiau programate imediat
după eveniment pentru a nu-şi pierde actualitatea, cele legate de aniversarea unor
evenimente în preajma acelei date, cele cu conţinut sezonier când era cazul, respectându-
se însă două reguli – aprobarea lor de către conducerea S.R.S.C. (asigurându-se în acest
fel un „înalt nivel ştiinţific”) şi alternanţa, pentru a nu fi două cu conţinut asemănător (ar
duce la pierderea interesului auditoriului)3.
Pentru organizarea unei întruniri între oamenii de ştiinţă şi oamenii muncii
trebuiau respectaţi următorii paşi: stabilirea locului unde se va desfăşura acţiunea şi
subiectele abordate, anunţarea din timp a celui care va ţine prelegerea (pentru a avea timp
să se pregătească), popularizarea acţiunii în presa locală, ziarele de perete şi colţurile
S.R.S.C., dar şi în „Scânteia” şi revista „Ştiinţă şi cultură”. De exemplu, în anul 1951
accentul acestor întruniri cădea mai ales pe combaterea superstiţiilor şi a teoriilor
„reacţiunii”, superstiţiile fiind, de altfel, baza planului de muncă lunar, pentru că fiecare
filială era obligată să raporteze la centru ştiri privind superstiţiile din regiune şi despre
activitatea sectelor4.
O altă competenţă a filialelor S.R.S.C. consta în difuzarea materialelor
propagandistice trimise de la Bucureşti. În acest scop, pe lângă difuzarea individuală,
tipăriturile cu caracter propagandistic se comercializau prin intermediul bibliotecilor,
cluburilor muncitoreşti, colţurilor roşii, sindicatelor, iar în timpul conferinţelor erau
amenajate standuri cu vânzare5. Încasările urmau a fi depuse în contul conducerii
S.R.S.C.
Lectorii S.R.S.C. îşi ţineau conferinţe în raza raionului, fiind responsabili, în
acelaşi timp, de difuzarea revistelor şi broşurilor editate de asociaţie şi de organizarea
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 5/ 1958, f. 3-6.
2 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 6/ 1950, f. 36.
3 Ibidem, f. 87, 89.
4 Ibidem, f. 35
5 Ibidem, f. 47.
93
„Colţurilor S.R.S.C”. Activitatea lor era popularizată prin intermediul ziarelor de perete
şi de stradă, dar şi a presei locale şi centrale.
Alături de lectori, fiecare filială avea un responsabil de presă, a cărui activitate
consta în: publicarea în presa locală a unor materiale ştiinţifice al căror nucleu era primit
de la Bucureşti, dar şi a unor articole cu şi despre activitatea S.R.S.C. Totodată, li se
cerea ca în fiecare lună să trimită pentru presa centrală câte o corespondenţă, o dare de
seamă asupra manifestărilor organizate în timpul lunii şi ştiri despre minorităţi (dacă
existau în zonă). Pe lângă „latura publicistică” activitatea lor cuprindea şi: trimiterea la
Bucureşti a ziarelor în care le-au apărut articolele, întocmirea planurilor cu numele şi
subiectele ce pot fi publicate în revista „Ştiinţă şi cultură” de către intelectualii din
regiune, tipărirea afişelor pentru conferinţe şi supravegherea afişării lor în locuri publice,
proiectarea de diapozitive la cinematograf, popularizarea activităţii S.R.S.C. la staţiile de
radioficare şi radioamplificare din regiune1.
Tot ca mijloc de propagandă, Societatea pentru răspândirea ştiinţei şi culturii
dispunea de presă proprie şi edituri. În acest scop au fost create două reviste: „Ştiinţă şi
tehnică” şi „Ştiinţă şi cultură” şi cinci edituri: Editura Tehnică, Editura de Stat pentru
Literatură şi Ştiinţă, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura Didactică şi
„Agrosilvica”.
În 1954, S.R.S.C. avea în plan o nouă apariţie editorială, „Ştiinţa şi viaţa” care
urmărea popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice, tehnice şi politice, adresându-se
tineretului şi muncitorimii2. Revista urma să fie publicată lunar într-un tiraj de 80.000 de
exemplare, pe hârtie velină satinată, cu copertă color. Pierderile planificate erau calculate
la 77.000 lei/lună, în condiţiile în care şi celelalte două reviste înregistrau pierderi:
„Ştiinţa şi tehnică” – 58.000 lei/lună, „Ştiinţa şi cultură” – 45.000 lei/lună3. Pierderile
erau generate de o serie de factori care ţin de conţinutul şi forma revistelor, şi anume:
proporţia dezechilibrată a subiectelor (prea puţine articole cu subiect ştiinţific şi tehnic),
nivel ştiinţific acceptabil, stil şi limbaj sub ceea ce se dorea de la aceste publicaţii, coperţi
neatrăgătoare, cerneală proastă, paginaţie monotonă, ilustraţii aşezate greşit, hârtie de
slabă calitate, întârzieri ale distribuţiei4. În plus, colectivele de redacţie erau acuzate de o
slabă combativitate a materialelor şi a redactorilor, de necooptarea unor nume cu
rezonanţă, de greşeli ştiinţifice, de sectarism, de o slabă verificare a colaboratorilor şi de
lipsa reţelei de corespondenţi.
Chiar dacă preţul revistei „Ştiinţa şi cultură” era de 1 leu, interesul publicului era
foarte scăzut, în luna mai 1953 pentru întreg Raionul Deva contractându-se 83 de
abonamente, în timp ce la Petroşani nu era înregistrat nici un abonament5.
Dintr-un raport de activitate al S.R.S.C aflăm că activitatea S.R.S.C. s-a
concretizat în 1953 în 441.188 conferinţe (35.460 în limbile minorităţilor) la care au
participat 45.049.966 oameni (deci o medie de 102 persoane/ conferinţă), au fost editate
75 de titluri într-un tiraj total de 2.338.000 exemplare, 67 dintre ele traduse şi în limbile
minorităţilor (tiraj de 621.000 exemplare), un album în 30.000 de exemplare, şase
1 Ibidem, f. 61.
2 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 2/ 1954, f. 2.
3 Ibidem, f. 4.
4 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 62/ 1953, f. 2, 47.
5 Ibidem, f. 66.
94
diafilme şi organizată o expoziţie Originea şi evoluţia omului itinerată în 192 de localităţi
din ţară.
Activitatea S.R.S.C. Perioada 1949 – 19531
Număr filiale regionale 19
Număr subfiliale 143
Număr grupe lectori 45
Număr lectorate 96
Număr împuterniciţi 7.962
Număr lectori 18.129
Număr conferinţe 444.188
Număr titluri editate 75
Tiraj 2.338.000
Cu toate acestea, în şedinţele ţinute la nivelul conducerii S.R.S.C. se vorbeşte
despre dezorganizarea care există, de lipsa controlului, de neconsecvenţă şi mai ales de
neatingerea ţintei pentru care au fost creaţi. În acest context cifrele raportate relevă doar
aspectul cantitativ al activităţii societăţii, nu şi pe cel calitativ, care ar fi trebuit să
primeze.
La şase ani de la înfiinţarea societăţii şi după multiple reorganizări şi restructurări,
şi în 1955 există nemulţumiri vizavi de modul de conducere şi de desfăşurarea al
activităţilor pentru care a fost creată. Se vorbeşte despre necesitatea asigurării „purităţii
ştiinţifice şi ideologice”, despre atragerea de noi membri, de o slabă activitate în teritoriu
(nu există o clară evidenţă a lectorilor, nu toţi cei înscrişi sunt folosiţi, control
insuficient), de lipsuri la nivelul conducerii şi la nivel organizatoric.
Se observă totuşi în timp, că alături de nelipsiţii şi „genialii” oameni de ştiinţă şi
cultură sovietici, S.R.S.C. promovează şi adevăratele valori ale umanităţii (Benjamin
Franklin, Mozart, Dostoievski, Rembrand, G.B. Shaw etc.), atingându-şi într-o măsură
mică pretextul pentru care a fost creată.
În 1956, un nou raport de activitate menţionează creşterea cu peste 202.812 a
numărului de conferinţe, audiate de 15.450.034 persoane, o creştere de patru ori a
titlurilor publicate: 313 (într-un tiraj de 2.761.705 exemplare). Din datele raportate
rezultă că, în cei trei ani societatea nu a mai executat nici o expoziţie, fiind itinerată tot
cea cu Originea şi evoluţia omului, în alte 46 de localităţi. Ba chiar mai mult de atât,
„expoziţia mamă”, cea după care se făcuseră copiile expuse în ţară fusese devastată într-
un incendiu ce cuprinsese pavilionul S.R.S.C. din Parcul Libertăţii2.
Un an mai târziu sunt cuantificate noi date despre activitatea societăţii. Numai în
ultimul an se desfăşuraseră: 69.655 conferinţe (din care 6.962 în săli publice, 23.507 la
colţurile roşii şi cluburi şi 39.187 în căminele culturale.) ţinute de 800 conferenţiari şi
audiate de 7.610.764 ascultători, tipărite 98 de broşuri în limba română, 16 în limba
maghiară, 12 în limba germană şi 5 în sârbă şi realizate 10 diafilme3.
Cu toate că se raportează în fiecare an creşteri în ceea ce priveşte numărul de
conferinţe, auditoriu, număr de publicaţii editate şi tiraje, noua conducere a României nu
este mulţumită de activitatea societăţii, atragerea a cât mai mulţi intelectuali devenind
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 18/1953.
2 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 1/ 1956, f. 108-109.
3 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 1/ 1957, f. 37-39.
95
sarcină de partid (în anul 1956), în timp ce „politica de ridicare culturală a maselor a
devenit politică de stat”1. Lipsurile societăţii rămân în mare parte aceleaşi, pe care cei
aproape 10 ani de funcţionare nu le-au putut surmonta: slabă muncă la ţară, organizare
deficitară, calitate îndoielnică a expunerilor.
Revista „Ştiinţă şi tehnică” nu popularizează suficient cercetările oamenilor de
ştiinţă români, exclude activitatea cercetătorilor din Occident (de altfel, este sugerată
cuprinderea în paginile revistei a „aspectelor pozitive” din munca acestora), tehnica este
predominantă faţă de ştiinţă; în plus are o arie strânsă de preocupări, nu antrenează cei
mai competenţi oameni din domeniile abordate şi de multe ori nici măcar nu verifică
textele înainte de a fi publicate2.
Din analiza activităţii acestei societăţi create sub pretextul „întăririi culturii
maselor” se desprind o serie de concluzii. Rolul nu a fost nici pe departe cultural, ci de
cenzură, oamenilor parvenindu-le acele informaţii pe care comuniştii sunt dispuşi să le
ofere. Ştiinţa şi tehnica sunt folosite în scopul propovăduirii unor concepte transformate
în truisme în epocă (din punctul de vedere al comuniştilor): superioritatea omului de
ştiinţă sovietic, protocronismul Uniunii Sovietice etc. Apar şi dispar secţii ştiinţifice în
funcţie de interesul celor de la putere, punându-se accent pe domeniile realiste:
matematică-fizică, biologie, geografie, geologie, meteorologie etc., în defavoarea
literaturii şi artei, subsumate şi ele la rândul lor aşa numitului „realism ştiinţific”.
„Controlul ştiinţific” era obligatoriu, pentru a nu se strecura informaţii care să
contravină noilor teorii implementate după 1945. La acesta se adaugă şi un control
politic, atât al celor implicaţi în activitatea S.R.S.C., cât şi a celor spuse şi scrise de
aceştia. Se ajunsese până la a se efectua, la un material ce urma a fi ţinut într-o conferinţă
trei controale. Primul, cel preventiv avea loc cu minim 10 zile înainte de a fi date spre
programare şi consta în discuţii cu autorii. În caz de divergenţe urmau a fi consultaţi alţi
specialişti, numiţi în acte ca „metodă superioară de control”, pentru a se obţine rezultatul
dorit de cenzor. Cel de-al doilea se desfăşura în timpul expunerii, unde era însărcinat un
tovarăş pentru a urmări dacă conferenţiarul respectă textul controlat anterior, iar un al
treilea avea loc prin sondaj, în teritoriu, unde conferinţa era reprodusă de alţi
„conferenţiari”3.
Şi, dacă la oraş există o oarecare afluenţă la conferinţele organizate de S.R.S.C.,
lumea satului nu este interesată de acest fenomen, căminele culturale preferând să-şi
umple programul cu producţii artistice: coruri, dansuri, teatru.
1 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 1/ 1956, f. 141.
2 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 4/ 1957, f. 150.
3 A.N.I.C., fond .S.R.S.C., dosar 1/ 1957, f. 25-26.
IMIGRAŢIA – IMPLICAŢII ETICE
Lector univ. drd. Alexadru Munteanu –Lucinescu
Keywords: immigration, sovereignity, immigration control, liberalism ,
cultural identity, ethics
ABSTRACT
Immigration is a wide fenomenon and generates important ethical interogations.
One of them concerns the moral right of states to control immigration and has received
contradictory solutions. One solution, advanced by Michael Waltzer is that the state has
a moral duty to protect the cultural identity of its citizens, so that it is morally obliged to
restrict the access of foreigners. A different solution was well known supported by Joseph
Carens who argued that the moral suppositions of liberal theory are incompatible with
the control of immigration. Mathias Risse defends Carens`s conclusion using a central
idea of the modern political philisophy: the natural resources are the common property
of mankind.
Potrivit Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, în anul 2008 numărul total al
imigranţilor depăşea 200 de milioane de persoane ceea ce reprezenta aproximativ 3% din
populaţia globului. Se estima că, dintre aceştia, între 20 şi 30 de milioane de persoane erau
imigranţi ilegali iar peste 11 milioane refugiaţi.
Atunci când vorbim despre imigranţi ne referim la persoanele care îşi părăsesc ţara de
origine pentru a se stabili într-o altă ţară din raţiuni economice, familiale sau din teama de
persecuţie. Cei care îşi părăsesc ţara din motive economice doresc să se stabilească într-o ţară
în care nivelul de trai este mai ridicat, iar motivaţia familială a emigraţiei o reprezintă
reîntregirea familiei. Dacă teama de persecuţie determină o persoană să îşi părăsească ţara de
origine atunci respectiva persoană devine un refugiat. Refugiatul este definit de Convenţia cu
Privire la Statutul Refugiaţilor drept o persoană care „ datorită fricii bine întemeiate de a fi
persecutată din motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau
ca urmare a opiniilor sale politice se află în afara ţării sale de origine şi este incapabil sau nu
doreşte, datorită fricii, să beneficieze de protecţia acelei ţări” ( Art.1)
1. Evaluarea morală a controlului imigraţiei de către state – un subiect controversat
În mod tradiţional se consideră că statele, în virtutea suveranităţii, au dreptul moral de a
stabili în mod discreţionar care sunt acei imigranţi cărora le este permis accesul pe teritoriul
lor. Existenţa unui asemenea drept moral este însă intens dezbătut încă din anii `80,
controversa desfăşurîndu-se în principal în cadrul teoretic al liberalismului. Autori precum
Michael Walzer (1983), Yael Tamir (1993), Will Kymlicka (1995) şi Peter Meilaender (2001)
consideră că statul nu acţionează imoral controlând imigraţie. Unii dintre aceştia susţin chiar
ideea că liberalismul ar trebui reformat dacă unele din presupoziţiile sale implică imoralitatea
acestui control
97
Şi imoralitatea controlului imigraţiei de către stat are susţinătorii ei, dintre care îi
amintesc pe Joseph Carens (1987), Bruce Ackerman (1980), Veit Bader (1995 ), Phillip Cole
( 2000 )
2. Argumente în favoarea moralităţii controlului frontierelor de câtre stat
Voi prezenta mai întâi argumentele în favoarea caracterului moral al controlului
imigraţiei de către stat. Cel mai reprezentativ punct de vedere îi aparţine lui Michael Walzer
şi este formulat de acesta în lucrarea Spheres of Justice. Walzer arată că, pentru oamenii care
aparţin unei anumite culturi, menţinerea acesteia este extrem de importantă astfel încât
aceştia au dreptul moral de a acţiona pentru păstrarea culturii din care fac parte. Prin urmare,
arată Waltzer, statul are obligaţia morala de a contribui la păstrarea culturii cetăţenilor săi, iar
controlul imigraţiei este un mijloc prin care poate face acest lucru. Dacă ar permite accesul
oricărui imigrant, indiferent de cultura din care acesta provine, statul ar pune în pericol
existenţa culturii cetăţenilor pe care îi reprezintă. Pentru îndeplinirea acestei obligaţii morale,
statul trebuie să acorde prioritate intereselor cetăţenilor săi în raport cu interesele altor
persoane, astfel încît părtinirea statului este morală. Michael Walzer susţine deci că „
admiterea şi excluderea sunt în centrul independenţei unei comunităţi. Ele reprezintă cel mai
profund înţeles al autodeterminării. In absenţa acestora, nu ar putea exista comunităţi de
caracter stabile istoric asocieri durabile de barbaţi şi femei cu anumite obligaţii reciproce şi
un anumit simţ al vieţii lor comune”1
In acest sens, Walzer nu consideră imorală politica Australia Albă prin care se
urmărea crearea unei societăţi omogene rasial în această ţară.
Michael Blake critică acest tip de argument arătând că el se bazează pe o presupoziţie
falsă şi anume existenţa omogenităţii culturale în cadrul statelor. Astăzi, arată Blake cele mai
multe state sunt eterogene cultural, astfel încât a limita imigraţia pentru a favoriza cultura
dominantă însemnă „a-i trata pe unii cetăţeni ca inferiori politic în raport cu ceilalţi”2
3. Argumente în favoarea imoralităţii controlului imigraţiei
Cel mai influent argument în favoarea imoralităţii controlului imigraţiei de către stat a
fost elaborat de Joseph Carens în articolul Alliens and Citizens: The Case for Open Borders.
Carens consideră că „în general, frontierele trebuie să fie deschise iar oamenii, în mod
obişnuit, să aibă libertatea de a-şi părăsi ţara de origine şi de a se stabili într-o alta, fiind
supuşi doar acelor tipuri de constrîngeri care sunt valabile şi pentru cetaţenii din noua ţară”3
Potrivit lui Carens, una dintre cele mai importante idei ale liberalismului este aceea a
imoralităţii discriminării persoanelor pe baza unor elemente întâmplătoare. Astfel,
discriminarea politică bazată pe rasă sau etnie este injustă deoarece cele două însuşiri sunt
rezultatul hazardului. Similar etniei şi rasei, cetăţenia este o proprietate întâmplătoare
rezultată din locul naşterii; în această situaţie este evident că nu se poate vorbi despre vină
sau merit.
Prin urmare, susţine Carens, în cadrul teoriei liberale este imorală discriminarea
persoanelor în funcţie de cetăţenia pe care o au. Un stat comite deci o nedreptate atunci când
1 Michael Walzer, Spheres of Justice, p 62
2 Michael Blake, Immigration, p 233
3 Joseph Carens- Alliens and Citizens: The Case for Open Borders, p 251
98
interzice cetăţenilor altui stat, exclusiv în virtutea cetăţeniei lor diferite, să se stabilească pe
teritoriul său.
In mod intuitiv, arată Carens, discriminarea in funcţie de cetăţenie spre deosebire de
discriminarea pe criterii etnice sau rasiale nu este considerată astăzi nedreaptă. Autorul
explică această situaţie prin faptul că implicaţiile ideii liberale a egalităţii morale şi politice
nu sunt încă integrate în moralitatea comună. Acelaşi lucru, susţine Carens, s-a petrecut şi în
cazul discriminării rasiale: deşi nedreptatea acesteia rezulta cu claritate din teoria liberală, a
fost necesară o lungă perioadă pentru ca această idee să devină o intuiţie morală comună.
Incompatibilitatea dintre principiile morale ale liberalismului şi controlul frontierelor
este pusă în evidenţă de Phillip Cole. Acesta afirma în Philosophies of Exclusion că „nu
există nici o strategie de control a calităţii de cetăţean al unui stat care să fie coerentă cu cele
mai importante principii liberale „1
4. Limitele morale ale dreptului statelor de a controla imigraţia
Intr-un articol recent intitulat „Who Should Get In? The Ethics of Immigration
Admissions, Joseph Carens discută constrângerile morale de care statele trebuie să ţină seama
chiar şi atunci când li se recunoaşte dreptul moral de a controla imigraţia. Statele, consideră
Carens, sunt obligate moral să permită accesul refugiaţilor şi al membrilor familiilor
persoanelor care locuiesc legal pe teritoriul lor. Obligaţia morală de a permite reunificarea
familiei derivă din importanţa deosebită pe care rudele cele mai apropiate o au pentru viaţa
oricărei persoane. A impiedica un om să fie alături de cei din familia sa este o acţiune
imorală deoarece înseamnă privarea acestuia de o componentă esenţială a unei vieţi normale.
În ceea ce priveşte refugiaţii statele recunosc doar obligaţia morală de a-i accepta pe
cei care ajung pe teritoriul lor. Această obligaţie are la bază faptul că viaţa refugiaţilor
obligaţi să se întoarcă în ţara de origine este pusă în pericol.
Carens concluzionează că, în situaţia în care „ se acceptă ideea larg răspândită a
dreptului statelor de a controla imigraţia, există totuşi constrângeri morale semnificative
referitoare la modul în care acest control poate fi exercitat”2
Michael Blake explică existenţa unor interpretări diferite ale implicaţiilor
liberalismului pentru problematica imigraţiei prin faptul că teoria liberală a apărut şi s-a
dezvoltat în cadrul statului naţiune. Din acest motiv, liberalismul s-a preocupat de egalitatea
morală şi politică a cetăţenilor din interiorul statelor. Imigranţii, în calitate de posibil
membrii ai unui stat naţiune, fiind un subiect puţin abordat.
5. O altă perspectivă asupra imoralităţii controlului imigraţiei de către state.
Un alt tip de argument în favoarea imoralităţi controlului asupra imigraţiei a fost
propus de Mathias Risse în articolul On the Morality of Immigration. Risse porneşte de la
ideea că Pământul este proprietatea comună a tuturor oamenilor. Acest punct de vedere, arată
Risse, a dominat filosofia politică din secolul al XVII-lea, fiind susţinută de gânditori
precum Grotius, Locke sau Hobbes. Potrivit acestui argument, dacă resursele naturale aflate
pe teritoriul unui stat pot asigura supravieţuirea unui număr mai mare de oameni decât cel
1 Phillip Cole - Philosophies of Exclusion: Liberal Political Theory and Immigration,p 193
2 Joseph Carens ,Who Should Get In? The Ethics of Immigration Admissions, p 110
99
deja existent în acel spaţiu, atunci statul respectiv nu are dreptul moral de a împiedica alte
persoane să aibă acces la acele resurse. Din punct de vedere moral, interzicerea accesului
imigranţilor este justificată numai „atunci când respectivul spaţiu este populat de suficienţi
oameni (...) adică atunci când numărul oamenilor care ocupă deja acel spaţiu este
proporţional cu valoarea pentru viaţa umană a resurselor care sunt scoase din utilizarea
comună”1
Problema evaluării morale a controlului imigraţiei de către state este, deci, una foarte
controversată dar, în acelaşi timp, extrem de importantă dat fiind faptul că fenomenul
imigraţiei devine tot mai răspândit.
Bibliografie
1. Ackerman, Bruce (1982), Social Justice in the Liberal State, Yale University Press
2. Bader, Veit (1995), Citizenschip and Exclusion: Radical Democracy, Community and
Justice. Or, What Is Wrong with Communitarianism, Political Theory, vol. 23
3. Blake Michael (2005), Immigration în R.G.Frey si C.H.Wellman (ed), A Companion to
Applied Ethics, Blackwell Publishing
4. Carens Joseph (1987), Alliens and Citizens: The Case for Open Borders, The Review of
Politics, vol. 49, nr. 2
5. Carens Joseph (2003), Who Should Get In? The Ethics of Immigration Admissions, Ethics
and International Affairs, vol. 17, nr. 1
6. Cole Phillip (2000) Philosophies of Exclusion: Liberal Political Theory and Immigration,
Edinbourgh: Edinbourgh University Press
7. Kymlicka, Will (1995), Multicultural Citizenchip, Oxford University Press
8. Meilaender, Peter (2001), Towards a Theory of Immigration, Palgrave
9. Risse Mathias (2008), On the Morality of Immigration, Ethics and International Affairs,
vol. 22, nr. 1
10. Tamir, Yael (1993), Liberal Nationalism, Princeton University Press
11. Walzer Michael (1983), Spheres of Justice, New York: Basic Books
12. Convenţia cu Privire la Statutul Refugiaţilor, 28 iulie 1951
1 Mathias Risse, On the Morality of Immigration,p 29
100
CONSIDERAŢII GEOPOLITICE PRIVIND SECURITATEA INDIEI
conf. univ. dr. Dorel BUŞE
Keywords: indian culture, geostrategy, economic strategy, geographical conflict,
border incidents
Abstract
The paper present the history of India and the history of the border conflict with
Pakistan. The autor analise the evolution of the country and of the democratical regime
of India, and the new security strategies in last century.
The indian economy is a very important part of the indian organisation, and the
lake of welfare became a dangerous situation.
O prezentare sintetică a istoriei, civilizaţiei şi culturii Indiei, care acoperă o
perioadă de aproape cinci milenii, desfăşurându-se pe un subcontinen de 4 860 000 km2,
unde o populaţie eterogenă şi numeroasă (inclusiv cea din Bangladesh şi Pakistan)
vorbeşte peste 500 de limbi, implică nu puţine dificultăţi. Între culturile Antichităţii,
cultura indiană nu poate fi comparată, ca extensiune, varietate şi durată, decât cu cea
chineză. India şi China sunt, dealtfel, singurele ţări mari care prezintă o neîntreruptă
continuitate culturală fondată pe tradiţii care urcă până în mileniul al III-lea î.Hr., tradiţii
permanente şi astăzi. Lunga istorie a Indiei, cu invaziile, războaiele şi nenumăratele ei
conflicte interne şi externe; bogăţia şi varietatea aspectelor sale culturale, diferenţele
enorme de nivel de civilizaţie şi cultură dintre populaţiile sale, pot crea o impresie de
adevărat haos. În realitate, un efort de sinteză poate duce la desprinderea principalelor
linii directoare ale spiritului indian în câmpul civilizaţiei şi al culturii; şi poate sugera, în
această imensă varietate, o relativă unitate, un stil propriu.
Poziţia si condiţiile geografice înseşi ale subcontinenului indian au determinat în
mod evident varietatea. Autohtonii îşi numeau ţara Jambudvipa – „insula fructului
jambo”. Denumirea actuala vine de la fluviul Sindhu, devenit în persană Hindhu, iar în
greacă Indos. India, înconjurată de trei părţi de Oceanul Indian, este limitată de lanţul
Himalayei, care o desparte de podişul Tibetului, dar prin ale cărui văi şi trecători
invadatorii au putut pătrunde uşor în regiunile bogate ale Indusului (azi, în Pakistan ) şi
ale Gangelui.
Imensele câmpii ale acestor fertile artere vitale pentru agricultură şi comerţ care
sunt principalele fluvii din nordul Indiei, unde s-au născut şi marile sale imperii,
alternează cu jungla, cu stepe şi deşerturi la fel de imense, în timp ce India meridională
este ocupată în cea mai mare parte de podişul Dekkan, cu câmpii dar şi cu munţi înalţi
până la 2 500 m. În zonele deşertului şi ale junglei dominate de o climă toridă pătrund şi
vânturile îngheţate dinspre Himalaya, în schimb, în bazinele largi ale fluviilor cu cele mai
vaste câmpii aluvionare ale lumii tropicale ploile musonului permit să se obţină, în mod
normal, două recolte pe an.
101
Cu o suprafaţă de 3 287 590 km2 şi aproximativ 1,1 miliarde de locuitori, India
este cea de-a doua ţară din lume din punct de vedere al populaţiei, şi a şaptea mare zonă
geografică, cu o densitate a populaţiei mai mare chiar decât cea a Chinei.
De când şi-a câştigat independenţa faţă de Marea Britanie în 15.08.1947 a avut şi
ea partea sa de conflicte, lupte şi obstacole. Deşi India încă are de înfruntat multe
provocări, este pe punctul de a atinge o poziţie mai înaltă pe scena mondiala decât a avut
vreodată.
Economia indiană a crescut cu o medie de aproximativ 6% în fiecare an în ultimul
deceniu şi 8% pe an în ultimii trei ani – printre cele mai rapide rate de creştere economică
din lume. Ea dispune de o clasă de mijloc în creştere şi un produs intern brut în creştere,
la fel ca şi exporturile, rata de angajare şi investiţiile străine. Aceasta este dublată de o
bursă de valori bubuitoare (valoarea indexată mai mare cu o treime în 2005 şi cu 200%
din 2001), o datorie externă scăzută şi rezerve mari de monedă străină.
După sfârşitul Războiului Rece, lumea a intrat într-o tranziţie dinamică,
îndreptându-se către o formulă nouă de echilibru mondial. Odată cu dezintegrarea
Pactului de la Varşovia şi a Uniunii Sovietice, SUA au devenit o putere globală fără rival,
fiind prezentă militar în Asia Centrală, zona Golfului, Afghanistan, Pakistan, Oceanul
Indian, Asia de Sud-Est, Marea Chinei şi Asia de Nord-Est. Toate aceste regiuni, cu
excepţia ultimelor două, fac parte din arcul de securitate al Indiei.
Creşterea Chinei ca o putere economică şi militară asiatică şi transformarea Indiei
într-o putere economică şi militară regională sunt alte evoluţii notabile ale ultimilor ani.
SUA, China şi India, alături de Japonia şi Rusia vor forma pentagonul puterii globale în
secolul XXI; patru dintre aceste state au arme nucleare. Centrul de gravitaţie al puterii
mondiale şi atenţia internaţională se transferă astfel din Europa, preocupată de
problemele unificării politice şi integrării economice, către Asia. În următorii 50 de ani,
securitatea mondială se va decide în Asia.
Este de aşteptat ca SUA să îşi menţină supremaţia în viitorul apropiat, ceea ce
pune sub semnul întrebării viabilitatea triunghiului strategic China-India-Rusia, fiecare
din cele trei ţări fiind dependentă într-o anumită măsură de SUA, în ceea ce priveşte
tehnologia şi comerţul.
Securitatea Indiei s-a realizat întotdeauna într-un context de constrângeri
structurale care i-au afectat eficienţa precum conflictele cu Pakistanul şi suspiciunea faţă
de China, principalul aliat al Pakistanului in Asia.
Cruciale pentru securitatea Indiei sunt: capacitatea nucleară, industria militară,
securitatea maritimă şi managementul frontierelor.
Doctrina nucleară a Indiei, deşi contradictorie, are la bază următoarele principii:
utilizarea de arme nucleare în scopul eliminării ameninţărilor nucleare, dezvoltarea unor
capacităţi nucleare credibile şi minime, respectarea principiului „no first use” şi „no use”,
în relaţiile cu statele care nu deţin arme nucleare şi controlul politic civil asupra
capacităţilor nucleare.
Principala sursă de achiziţie a armelor rămâne Rusia, urmată de Marea Britanie,
Germania, Franţa, Africa de Sud, Israel, Ucraina, Slovacia şi Polonia. Totuşi, India
apreciază că o industrie militară autohtonă, în pas cu ultimele tehnologii rămâne o
condiţie sine qua non pentru asigurarea securităţii.
Oceanul Indian este unul din principalele teatre ale regiunii Asia-Pacific.
Jumătate din comerţul mondial maritim şi circa 20% din comerţul mondial cu petrol şi
102
gaze naturale se derulează pe rutele Oceanului Indian. Întreaga regiune este dependentă
de resursele energetice şi de securitatea acestor transporturi.
Interesele specifice ale Indiei în Oceanul Indian sunt legate de cei pete 3,5
milioane de indieni care lucrează în statele din zona Golfului şi care contribuie cu 10
miliarde USD/an la economia Indiei. Pe de altă parte, toate statele Golfului au legături
puternice cu populaţia musulmană din India. India este dependentă de petrolul din zona
Golfului, de unde importă peste 70% din necesarul intern. Peste 95% din comerţul
exterior al Indiei se derulează prin Oceanul Indian. Oceanul Indian, expus riscurilor
terorismului şi pirateriei maritime, în principal prin Strâmtorile Hormuz, Golful Aden,
Canalul Suez şi Strâmtoarea Malacca, a cunoscut o militarizare considerabilă, de care
India trebuie să ţină cont (construirea de submarine de către Iran şi Singapore, în curând
şi de Malaezia).
Angajarea Indiei în cooperarea pe mare cu statele care deţin interese în regiune
devine tot mai necesară.
Pe plan politic, capacităţile nucleare ale Indiei fac credibil acest angajament, în
timp ce rezultatele economice tot mai bune îi conferă substanţă. Marina indiană a efectuat
exerciţii comune cu marina SUA de peste un deceniu, precum şi patrulări comune în
Strâmtoarea Malacca, pentru escortarea navelor cu încărcătură importantă. Mecanisme de
cooperare militară sunt dezvoltate cu Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Australia.
În timp ce India trebuie să îşi menţină relaţia cu coaliţia internaţională împotriva
terorismului, ea trebuie să îşi ducă propria luptă, ţinând cont de caracterul multicultural şi
multireligios al statului. Terorismul transfrontalier nu provine numai din Pakistan.
Infiltrările la frontieră, sprijinite în principal de serviciile secrete pakistaneze, traficul cu
bani falşi, imigraţia ilegală din Bangladesh şi fundamentalismul religios au creat tensiuni
la graniţe şi ramificaţii în unele din statele Indiei.
De aceea, mai mult ca oricând, managementul frontierelor devine un aspect
primordial pentru securitatea externă a Indiei. Deşi nici unul din cele două state nu a
acceptat Linia de Control ca frontieră, ea a permis reducerea confuziilor şi a
neînţelegerilor. După incursiunile armate ale Pakistanului dincolo de Linia de Control în
Kargil, Batalik şi Drass în 1999, care au luat India prin surprindere, India a implantat
trupe militare la frontieră, cu eforturi şi sacrificii umane nejustificate. Activitatea de
monitorizare a graniţelor trebuie să se realizeze utilizând cu precădere tehnologia. În timp
ce sateliţii comerciali precum SPOT (Franţa), KRV-1000 (Rusia), RADARSAT (Canada)
pot furniza imagini la costuri relativ mici, pe termen lung, India trebuie să îşi dezvolte
propria tehnologie de producere a sateliţilor militari pentru monitorizarea frontierelor.
India domină clar regiunea Asiei de Sud, neavând un rival convingător, dar
numai în plan militar. Producţia, nivelul PIB şi al cheltuielilor pentru apărare sunt de trei
ori mai mari faţă de cele ale statelor vecine. În schimb, situaţia socio-economică rămâne
factorul vulnerabil. Nivelul PIB/loc., rata mortalităţii infantile, gradul de alfabetizare,
speranţa de viaţă, condiţiile precare de trai în special în zonele rurale şi infrastructura,
sunt similare celor din Bangladesh, Pakistan, şi Nepal, şi mai slabe decât în Sri Lanka şi
Maldive. Din aceste motive, India nu poate fi încă în poziţia de supremaţie regională. Pe
de altă parte, deşi nici unul din vecinii Indiei nu au capacitatea să-şi asume dominaţia în
Asia de Sud, nici unul nu pare dispus să-i recunoască Indiei acest statut.
Politica externă a unui stat începe cu vecinii, iar puterea unui stat depinde de
eficienţa cu care soluţionează relaţiile cu vecinii.
103
Pakistanul rămâne cea mai dificilă relaţie a Indiei şi are nevoie de o abordare
atentă şi perseverentă. Politica externă a Pakistanului a început cu invazia Kashmirului,
iar în confruntările cu India a fost sprijinită alternativ de SUA şi de China. În timp ce
SUA s-au îndepărtat de la acest curs, angajamentul Chinei în Pakistan a crescut datorită
obiectivului comun de a ţine India închisă în Asia de Sud. India este conştientă că
stabilitatea Pakistanului este şi în interesul ei. Pakistanul nuclear, sprijinit militar de
China şi aflat în prag de dezintegrare politică şi economică reprezintă un pericol la adresa
întregii regiuni. Conflictele etnice din Pakistan pot avea efecte de domino asupra Indiei,
traduse printr-un uriaş val de refugiaţi, pierderea încrederii investitorilor asupra
economiei Indiei şi părăsirea capitalului străin din India. Prima cerinţă în Asia de Sud
este încheierea unei păci între India şi Pakistan. Percepţia curentă a SUA cu privire la
locul şi rolul Indiei în lume oferă baza extinderii cooperării bilaterale, dar Pakistanul va
rămâne important în calculele americane.
Poziţia antagonică a Bangladeshului primeşte încurajări de la Pakistan şi China.
India trebuie să abordeze cu fermitate provocările de la frontiere, în special a mişcărilor
insurgente. Bangladeshul este o democraţie bipartită şi India trebuie să cultive relaţiile cu
ambele partide. În ceea ce priveşte comerţul şi cooperarea pentru dezvoltare, India trebuie
să se acomodeze într-o măsură mai mare nevoilor Bangladeshului.
Nepalul este în pragul unei crize majore de natură să afecteze unitatea şi
integritatea teritorială. India şi SUA acţionează împreună pentru o soluţie de natură să
asigure stabilitatea politică şi refacerea economică a Nepalului.
Una din principalele dimensiuni ale politicii externe a Indiei este crearea unei
relaţii echilibrate şi stabile cu SUA, fără pierderea independenţei de opţiune. Politica
externă şi diplomaţia indiană trebuie să privească mai departe de Asia de Sud şi să
conlucreze îndeaproape cu SUA, care este cea mai bună soluţie pentru India.
Interesele celor două ţări în domeniul politic, economic şi de securitate, în
regiunea din proximitatea Indiei sunt tot mai convergente. India are nevoie de sprijinul
activ al SUA pentru a-şi spori resursele energetice de tip nuclear, a scăpa de
constrângerile impuse de Tratatul de Neproliferare şi a-şi croi drumul spre Grupul
Furnizorilor Nucleari ca o putere nucleară responsabilă. În acest sens, discursul liderilor
politici indieni accentuează faptul că India şi SUA ar putea contribui la realizarea unui
echilibru de putere mai eficient în Asia, în contextul noilor mutaţii strategice din regiune,
a emergenţei Chinei ca putere economică globală şi a afirmării Indiei ca jucător major.
Pentru o mai bună gestionare a problemelor de securitate din regiune, statele trebuie
integrate într-o nouă disciplină de securitate, pe baze mutuale, obiectiv care ar putea fi
luat în discuţie fie în cadrul summit-ului Asiei de Est, fie în cadrul Forumului Regional
ASEAN.
Elitele indiene au o atitudine paradoxală asupra SUA. Pe de o parte, persistă
suspiciunile cu privire la politica SUA faţă de Asia de Sud, sentiment întreţinut de relaţia
SUA-Pakistan. Nominalizarea Pakistanului ca unul din aliaţii non-NATO, ulterior
confirmării vânzării de tehnologie nucleară Iranului, Libiei şi R.P.D. Coreene, a provocat
resentimente în cercurile politice indiene. Persistă şi opinia că SUA nu sunt suficient de
sensibile la temerile de securitate ale Indiei şi la aspiraţiile sale de a deveni o mare putere.
Limitele relaţiei includ controversele referitoare la outsourcingul indian şi la negocierile
în cadru multilateral în domeniul agriculturii şi serviciilor. Pe de altă parte, elitele indiene
sprijină dezvoltarea parteneriatului global cu SUA, considerat absolut necesar pentru
104
realizarea aspiraţiilor Indiei. Relaţiile economice, tehnologice şi educaţionale, existenţa
unei diaspore indiene de succes în SUA, opiniile similare privind rolul Chinei şi
securitatea comerţului maritim, lupta împotriva terorismului, angajamentul comun pentru
democraţie şi pluralism, şi cooperarea bilaterală în domeniul apărării creează premisele
pentru realizarea unei contraponderi a Chinei în regiune, aşa cum de altfel, ambele părţi
au declarat-o.
Conform aprecierilor chineze, războiul sino-indian din 1962 nu a avut la bază
cauze teritoriale, ci dorinţa Chinei de a da Indiei o lecţie pentru apropierea prea mare faţă
de SUA. Momentul 11 septembrie 2001, marcat din punctul de vedere al Indiei, de o
deschidere fără precedent a relaţiilor cu SUA, au influenţat considerabil decizia Chinei de
a intensifica relaţiile cu India. Deşi în timp, relaţiile sino-indiene au fluctuat, în prezent se
pare că ambele state au realizat că dezvoltarea economică şi tehnologică sunt adevăraţii
pioni ai puterii unui stat.
Totuşi, China este percepută de elitele indiene ca principala sursă de insecuritate
şi principala ameninţare la adresa intereselor sale pe termen lung. Nu întâmplător,
construirea capacităţilor nucleare ale Indiei a fost justificată ca o asigurare împotriva unei
Chine beligerante. Programul nuclear pakistanez s-a bazat într-o mare măsură pe asistenţa
Chinei, deşi adevărata amploare a acestei cooperări nu se va cunoaşte foarte curând. În
opinia Indiei, China consideră că un Pakistan înarmat nuclear este un aliat regional
crucial şi o contrapondere a influenţei Indiei, iar delocalizarea unei părţi a arsenalului
nuclear chinez în Tibet este percepută a ţinti India. Pe de altă parte, programele chineze
din Myanmar (inclusiv vânzarea de arme), dezvoltarea Portului Gwadar din Pakistan
(situat în proximitatea Strâmtorii Hormuz) şi, mai recent, construirea unor facilităţi
navale în Insulele Coco (Myanmar) demonstrează interesul Chinei de a-şi spori influenţa
în Oceanul Indian.
Myanmarul, cu importante zăcăminte de gaze naturale în regiunea Arakan, se
află în proximitatea Golfului Bengal şi pe rutele comerciale de sud-est ale Indiei, iar
coasta de sud-est a ţării este aproape de Insulele Andaman şi Nicobar (aparţinând Indiei).
China construieşte facilităţi navale şi în portul Sittwe (port de importanţă strategică în
Myanmar), aflat în vecinătatea oraşului Kolkata din India şi a finanţat construcţia unei
şosele care leagă Yangon de Sittwe, scurtând considerabil drumul Chinei spre Oceanul
Indian. China a sprijinit îmbunătăţirea facilităţilor navale ale Myanmarului şi construcţia
a patru posturi electronice de ascultare în Golful Bengal şi Marea Andaman, una din ele
fiind aproape de arsenalul de apărare al Indiei. Acestea sunt motivele pentru care India
trebuie să urmărească atent evoluţiile din zonă. Cooperarea India-Myanmar cuprinde
domeniile: transporturi transfrontaliere, infrastructura de comunicaţii, lupta împotriva
acţiunilor teroriste şi a traficului cu droguri. Myanmar, Laos şi Cambogia formează
Triunghiul de Aur al producţiei de opium, o parte din aceasta ajungând în India prin
Myanmar.
Un alt element de strategie al Indiei se referă la dezvoltarea unor relaţii mai
apropiate cu vecinii Chinei: Vietnam (exerciţii navale comune), Singapore (cooperare
militară), precum şi o prestaţie mai activă în forumurile multilaterale asiatice.
Ambele state sunt conştiente de puterea celeilalte şi de aceea au intensificat
cooperarea la toate nivelurile. India speră ca în următorii cinci ani, volumul schimburilor
comerciale să atingă nivelul de 10 miliarde USD, cifră apreciată ca realistă dacă
evoluţiile pozitive continuă. În ciuda unui volum al investiţiilor indiene în China încă
105
nesatisfăcător în raport cu potenţialul real, sectorul IT şi al serviciilor sunt cele mai
promiţătoare domenii de cooperare economică bilaterală. Companiile indiene din aceste
sectoare consideră însă piaţa chineză ca o etapă în cucerirea pieţei nipone.
După vizita premierului chinez în India, în aprilie 2005, relaţiile bilaterale au
intrat în etapa superioară a „parteneriatului strategic pentru pace şi cooperare”.
Rămâne sub semnul întrebării consistenţa acestui parteneriat, din care lipsesc
sau sunt ambigue adevăratele probleme ale relaţiei bilaterale rămase nerezolvate:
chestiunea nucleară (China nu recunoaşte statutul nuclear al Indiei), Pakistan, Nepal,
cooperarea în alte zone (Organizaţia de Cooperare Shanghai, ASEAN+3), candidatura
Indiei pentru un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU (China se
opune) şi delimitarea clară a frontierei comune, marcată convenţional de Linia Actuală de
Control. Frontiera comună acoperă o lungime de 5.000 de km şi cuprinde regiunea Tibet,
cu o semnificaţie specială pentru ambele state. Primirea, de către India, în anii 60, a peste
120.000 de refugiaţi tibetani şi a unui guvern în exil, a tensionat relaţiile bilaterale, în
ciuda asigurărilor guvernului indian că nu va permite refugiaţilor desfăşurarea unei
activităţi politice anti-chineze pe teritoriul Indiei.
Plasarea, de către China, a unor arme nucleare în Tibet este considerată o
ameninţare la adresa securităţii Indiei.
India trebuie să negocieze un compromis eficient cu China. Rezolvarea
chestiunii graniţei ar crea posibilităţi de dezvoltare a comerţului transfrontalier şi ar
facilita accesul Indiei spre Asia Centrală, în special în ceea ce priveşte comerţul şi
transportul de petrol şi gaze naturale. India, ca şi China este o mare consumatoare de
energie, pe care le importă în principal din Orientul Mijlociu, regiune cu un grad ridicat
de risc. În condiţiile unui consum de energie în continuă creştere, singura opţiune viabilă
pentru accesul Indiei la uriaşele rezerve de petrol din Marea Caspică este prin ruta
folosită de China. Pe de altă parte, India trebuie să fie atentă la relaţiile SUA-Rusia,
ambele având interese strategice în Asia Centrală, dar şi la relaţiile China-Rusia, ţinând
cont că Rusia este principalul furnizor de arme al Indiei. Mai recent, se pare că până la
rezolvarea completă a chestiunii graniţelor, India a găsit calea pentru a accede la
rezervele de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală şi de Nord. Ideea ministrului indian
al petrolului, de creare a unei Comunităţi Asiatice a Petrolului a fost discutată în cadrul
unei mese rotunde la care au participat principalele state din Asia consumatoare de petrol
(Japonia, Republica Coreea, China, Turcia şi India) şi principalii producători de petrol
din Asia Centrală şi de Nord (Rusia, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan şi
Azerbaidjan). Proiectul vizează crearea unei reţele de conducte petroliere cu o lungime de
22.491km, care va integra pieţele energetice din regiune şi va dezvolta infrastructura de
transport. Investiţia va avea o valoare de circa 22,5 miliarde USD. Reţeaua va trece prin
Siberia, Sakhalin, centrul Rusiei, Japonia, Republica Coreea, China, India, Thailanda,
Myanmar, Bangladesh, India, Pakistan, Iran, Asia Centrală şi Marea Caspică.
Deşi în prezent, centrul de gravitaţie al economiei mondiale se află în zona euro-
atlantică, SUA şi Europa contribuind cu 42% la economia mondială, estimările arată că în
următoarele două decenii, China şi India vor contribui cu circa 40% la economia
mondială. Se apreciază că globalizarea celor două economii va conduce la o mai bună
integrare cu ţările vecine, apreciere susţinută de iniţiativele de cooperare ale Indiei cu
Myanmar, Thailanda, Vietnam, Laos, Cambogia, în cadrul Iniţiativei Ganga-Mekong, de
activitatea celor două state în relaţia cu ASEAN, acordurile de liber schimb încheiate de
106
India cu Sri Lanka, Thailanda şi Singapore. De altfel, dezvoltarea relaţiilor Indiei cu
Myanmarul se înscrie în politica spre est a Indiei, iniţiată la începutul anilor 90,
Myanmarul apreciindu-se că ar fi unul din portalurile Indiei spre ASEAN.
Recentul parteneriat strategic încheiat cu Indonezia se înscrie şi el în politica spre
est a Indiei. Cele două state vor cooperare în lupta împotriva terorismului şi în domeniul
apărării (inclusiv al cercetării spaţiale). Dezvoltarea cooperării navale va crea premise noi
pentru asigurarea păcii şi stabilităţii în Oceanul Indian şi Marea Chinei de Sud. Indonezia
a promis sprijin Indiei în negocierile multilaterale din cadrul OMC şi a invitat industria
indiană să utilizeze piaţa indoneziană ca pe o cale spre ASEAN. Dimensiunea economică
a parteneriatul strategic vizează triplarea comerţului bilateral în următorii zece ani, India
având ocazia de de a contribui la reconstrucţia economiei Indoneziei, în principal în
domeniul IT.
China s-a afirmat ca lider mondial în industria de prelucrare, în timp ce India
oferă un model de dezvoltare a sectorului serviciilor. Demararea studiilor de fezabilitate
pentru crearea unei zone de liber schimb între India şi China reprezintă, poate, începutul
celui mai ambiţios proiect economic de integrare în Asia, deşi analiştii indieni nu întrevăd
succese în viitorul apropiat. Proiectul întâmpină scepticism din partea reprezentanţilor
industriei indiene, dar şi datorită diferenţelor mari de taxe vamale, în defavoarea Indiei.
Proiectul nu conţine referiri la sectorul serviciilor şi la investiţiile străine directe – două
domenii vitale pentru dezvoltarea economică a Indiei.
Prezenţa sporită a Indiei în Asia de Sud-Est şi a Chinei în Asia de Sud conduce la
concluzia că într-o Asie globalizată nu pot exista sfere de influenţă exclusivă. Viitorul
relaţiilor bilaterale indo-chineze trebuie să fie marcate de un echilibru mai fin, în care
fiecare să îşi protejeze interesul naţional, dar aliniindu-se la poziţia celuilalt.
Raportul „Mapping Global Futures – 2020”, publicat în decembrie 2004 de către
National Intelligence Council, cea mai prestigioasă instituţie publică pentru previziuni
strategice din SUA, estima că India şi China se vor afirma ca jucători globali, similare
Germaniei unificate în secolul 19 şi Statelor Unite, în secolul 20. Dacă secolul 20 a fost
secolul american prin excelenţă, secolul 21 va fi unul asiatic, condus de China şi India.
La orizontul anilor 2020, PNB-ul Indiei se va apropia, în timp ce PNB-ul Chinei îl va
depăşi pe cel al statelor occidentale, cu excepţia SUA. Ca şi China, India va fi un magnet
pentru restul regiunii, creşterea sa având impact nu numai în proximitatea regională, ci şi
asupra Asiei Centrale.
Emergenţa unei lumi tripolare (China-SUA-India) la orizontul anilor 2025 nu este
o previziune numai a elitelor nord-americane, fiind împărtăşită cu tot mai mult curaj şi de
cele indiene.
Bibliografie
***Puteri şi influenţe, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
Achcar Gilbert, Noul război rece. Lumea după Kosovo, Bucureşti, Editura Corint, 2002.
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relatii Internationale,
Editura Polirom, 2007.
Brzezinski Zbiegniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale
geografice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
107
Buzan Barry, Ole Waever, Regions and Powers: The Structure of International Security,
Cambridge University Press, Cambridge, 2003.
Claval Paul, Geopolitcă şi geostrategie, Editura Corint, Bucuresti, 2001.
Edward A. Kolodziej, Securitatea si relatiile internationale, Editura Polirom, traducere
2007.
Evans Graham, Newnham Jeffrey, Dicţionar de Relaţii Internaţionale, Editura Universal
Dalsi, Bucureşti, 2001.
Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă?, Bucureşti, 2002.
Hlihor Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale
contemporane, Editura UNAp “Carol I”, Bucureşti, 2005
Huntington P. Samuel, Dezamericanizarea Americii, 2004
Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti,
2005.
Joseph Nye jr., Descifrarea conflictelor internationale, Editura Antet, traducere 2006.
Joseph Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, traducere 2005.
Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean (coord.), Politica de securitate nationala.
Concepte, institutii, procese Editura, Polirom 2007.
Matei C. Horia şi colab., Enciclopedia statelor lumii, Ediţia a IX-a, Bucureşti, Editura
Meronia, 2003.
Mearsheimer John, Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere,
Bucureşti, Editura Antet, 2003.
Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Bucureşti, Editura Ştiinţelor
Sociale şi Politice, 2003.
Walt M. Stephen, International relations: one world, many theories, în Foreign Policy,
Washington, 1998.
Waltz Kenneth, Teoria politicii internationale, Editura Polirom, traducere 2006.
108
LES RELATIONS ENTRE LA REPUBLIQUE MOLDOVA ET
LA FEDERATION RUSSE
SOUS LE SIGNE DU CONFLIT DE TRANSNISTRIE (1992-1997)
dr. Ludmila ROTARI
masterand Natalia POPESCU
Keywords: Republic of Moldovia, Rusian Federation, Transnistria conflict, C
Yeltzisn –Snegur Convention, frozen conflict, Basic treaty between Russia and
Moldovia
ABSTRACT
Relaţiile oficiale dintre cele două foste republici sovietice, devenite state
independente după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, Republica Moldova şi
Federaţia Rusă au fost influenţate de la inceput de conflictul de pe malurile Nistrului,
declanşat în ultimile zile ale anului 1991. Recunoaşterea oficială a independenţei fostelor
republici de către ONU şi admiterea lor în cadrul acestei organizaţii internaţionale a
contribuit la amplificarea rezistenţei forţelor conservatoare, în Republica Moldova ele
au declanşat un adevărat război dintre cele două maluri ale Nistrului. Federaţia Rusă,
deşi a susţinut procesul centrifug de destrămare a Uniunii Sovietice, în 1992 a fost atrasă
în acest conflict de partea separatistă, prin forţele armate dislocate în această regiune
care s-au alaturat separatiştilor. Evoluţia dramatică a evenimentelor din lunile iunie-
iulie 1992 au obligat liderii celor două state independente să găsescă soluţii pentru
încetarea ostilităţilor, prin semnarea Convenţiei Ielţin-Snegur din 22 iulie 1992 pe de o
parte, şi căutarea unor soluţii pentru reglementarea relaţiilor oficiale dintre cele două
state suverane. Următorii cinci ani au fost marcaţi de relaţiile „ciudate” dintre cele două
ţări, fără a se ajunge la o soluţie pentru conflictul transnistrean, transformat într-un
„conflict ingheţat” de la graniţa Uniunii Europene. Studiul prezintă un parcurs al
acestor relaţii în primii cinci ani de independenţă.
Les Déclarations de Souveraineté et d’Indépendance de la République Moldova
au cours des années 1990-1991 ont ouvert de nouvelles voies pour la valorisation et
l’établissement des repères stables de l’état récemment crée en ce qui concerne la
politique intérieure et extérieure. L’objectif principal de la République Moldova était la
consolidation de l’étatisme, l’édification d’une politique extérieure cohérente et
l’élaboration d’une stratégie de politique extérieure en conformité avec les intérêts
nationaux du pays, pour déterminer sa place sur la scène politique internationale. Il était
essentiel d’établir des relations diplomatiques avec les pays voisins mais et avec les pays
ex-soviétiques.
Après la disparition de l’Union Soviétique, l’un des objectifs importants pour le
nouvel état Russe était la reconstitution des zones d’influence dans les pays qui ont fait
partie de l’ancien bloc soviétique. A cause de l’instabilité présente à l’intérieur de l’état,
pour ne pas perdre le contrôle sur les nouveaux pays, Moscou a favorisé la création des
109
problèmes artificiels, là ou elle avait des intérêts stratégiques. Les intérêts stratégiques de
Moscou étaient concentrés sur la région qualifiée avec le terme proche étranger qui
incluait des pays comme Georgie, Azerbaïdjan, Moldavie et où on a favorisé l’apparition
des mouvements séparatistes, après la déclaration de leur indépendance et l’essai de se
distancer de la politique de Moscou. C’est un témoin de la présence de l’héritage de
l’Union Soviétique dans la politique étrangère de la Fédération Russe par rapport aux
anciens pays soviétiques. On peut remarquer dans le cas de la Russie post-soviétique la
manifestation de l’ainsi nommée tendance impérialiste qui est réapparue parmi les élites
russes après la chute de “l’Empire”. Elle opère sur les principes de “sphères d’influence
autoproclamées qui négligent plus ou moins la souveraineté des états voisins”1.
La politique de la Fédération Russe par rapport à la République Moldova en tant
qu’état du proche étranger a déterminé la complexité des relations politiques entre ces
deux états. L’apparition du conflit transnistrien dans la région du Dniestr et puis les
mécanismes qui ont été utilisés lors du processus de réglementation sont des aspects
essentiels dans les relations politiques entre la Russie et la Moldavie. Le conflit, classifié
comme un “conflit gelée” peut être plutôt considéré un “conflit dont la solution a été
gelée”2.
Dans les conditions de l’élargissement de l’Union Européenne et de l’OTAN,
avec l’intégration de la Roumanie à l’Union Européenne, on a une réactualisation de
l’intérêt concernant l’existence d’un conflit qui n’a pas été solutionné, qui se trouve dans
le voisinage de l’Union Européenne et la présence des troupes étrangères sur le territoire
de la Moldavie.
Le thème de la présente recherche est d’analyser le parcours des relations
politiques entre la République Moldova et la Fédération Russe pendant la période 1992-
1997. Le choix du sujet est du premièrement au fait que dans les relations entre les deux
états a existé et persiste même aujourd’hui, un conflit dont la solution n’a pas été trouvée
et qui n’a pas permit le développement de bonnes relations de voisinage et de
collaboration. On a pris comme repère l’année 1992, comme le moment du début des
hostilités sur la rive gauche du Dniestr et l’année 1997 avec la signature du Mémorandum
concernant la normalisation de la situation entre la République Moldova et la
Transnistrie. On se propose d’élucider les hypothèses conforme auxquelles l’implication
de la Fédération Russe dans l’apparition et le déroulement et après dans le processus de
réglementation du conflit transnistrien a eu une influence directe sur les relations
politiques entre ces deux pays et l’utilisation de l’existence du conflit par la Russie,
comme moyen de pression contre la République Moldova. Les actions des officiels russes
suivaient la ligne politique caractéristique en ce qui concerne le proche étranger qui
visait le maintien dans sa zone d’influence des régions avec importance stratégique.
L’intransigeance du Moscou par l’intermède de l’appui accordé au séparatisme
transnistrien a empêché l’orientation de la République Moldova envers l’Europe et dans
le même temps a assuré la préservation de la Moldavie, l’un des pays ex-soviétiques,
dans la sphère d’influence russe. En faisant appel aux documents signés entre la
République Moldova et la Fédération Russe entre 1992 et 1997, on a essayé de réaliser
une rétrospective de l’histoire et des modalités de la réglementation du conflit.
L’évocation des racines du conflit a illustré des traits ressemblants avec les conflits
1 Janusz Bugajski, Pacea rece. Noul imperialism al Rusiei, Edition Casa Radio, Bucureşti, 2005, p.18.
2 The international Herald Tribune, USA, Celestine Bohlen: Letter fom Moldova, 12 decembre 2007.
110
apparus dans les autres républiques ex-soviétiques comme la Georgie et l’Azerbaïdjan,
comme conséquence de l’appui accordé par les milieux conservateurs russes aux
mouvements sécessionnistes dans ces pays.
La Déclaration d’Indépendance de la République Moldova et les relations
politiques avec la Fédération Russe
La Déclaration d’Indépendance de la République Moldova, du 27 août 1991, a
été adopté en tenant compte “du passé millénaire de notre peuple et de l’étatisme
interrompu dans l’espace historique et ethnique de sa formation nationale” et en
soulignant “la continuité en temps des moldaves en Transnistrie – partie composante du
territoire historique et ethnique de notre peuple”1.
C’était la deuxième tentative, après le 27 mars 1918, des roumains de Bessarabie
de décider librement “le présent et l’avenir, sans aucune intervention de l’extérieure”2.
Toutefois, elle a été réalisée dans une conjecture complexe des circonstances intérieures
et extérieures. A l’intérieur du pays, on avait la confrontation avec l’agression des
enclaves séparatistes autoproclamées, de Gagaouze et Transnistrie. A l’extérieur, on avait
les pressions du Centre, qui voulait maintenir son influence par rapport aux nouveaux
pays indépendants, en essayant les attirer dans une nouvelle union, basée sur des vieux
principes. C’était une position en concordance avec la tradition impérialiste de l’Union
Soviétique.
Pour la République Moldova, après la Déclaration d’Indépendance, la priorité
était d’établir des relations politiques avec ses voisins les plus proches et dans le même
temps les plus importants, en tenant compte des “réalités géopolitiques et les priorités de
l’intérêt national”. L’intérêt était d’établir une coopération active avec ces pays. Dans les
priorités immédiates de la Moldavie était inclus et l’établissement des relations politico-
diplomatiques avec la Fédération Russe, qui à son tour, comme et les autres républiques,
avait besoin d’une reconnaissance internationale et devait à son tour, reconnaître
l’indépendance des ex-pays de l’union et d’établir des relations diplomatiques.
Cependant, dans les relations politiques entre la République Moldova et la
Fédération Russe ont apparues des difficultés dans le processus de la signature du Traité
de base, déterminées par la manifestation de l’intérêt de Moscou dans la région de
Transnistrie3. L’existence et le maintien du conflit sur la rive gauche du Dniestr ont eu
une influence majeure sur le développement des relations bilatérales.
Le diplomate Henry Kissinger, constate, quant à la Russie, que “ses objectives
liés à la sécurité se superposent avec celles de la conquête”. Pour les analystes
“l’expansionnisme russe a comme source le sentiment d’insécurité” tandis que les
écrivains russes mentionnaient plutôt “une vocation messianique”. Les frontières de la
1 Mihai Cernencu, Andrei Galben, Gheorghe Rusnac, Constantin Solomon, Republica Moldova : Istoria
politică (1989-2000) documente şi materiale, vol I, Chişinău, 2000, p. 53, Doc. nr. 47, Declaraţia de
independenţă a Republicii Moldova. 2 Ioan Scurtu (coord.), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Edition Institutul Cultural Român,
Bucuresti, 2003, p. 507. 3 Artur Cozma, Diplomaţia Republicii Moldova în perioada anilor 1944-2001, Teză de doctorat, Chişinău,
2007,
p.103.
111
Russie postcommuniste ne reflètent aucune précédent historique et “comme et l’Europe,
elle devra utiliser beaucoup d’énergie pour redéfinir sa propre identité”1.
Après la fin de la guerre froide, dans les années ’90, Kremlin a essayé de regagner
une grande partie de son influence et de reconstituer le statut de grande puissance de la
Russie. Premièrement, la Russie a tenu compte de ses intérêts nationaux en ignorant les
intérêts de ses voisins est européens. On insistait que ses intérêts étaient périclités.
“Intérêts” comme l’expansionnisme russe renouvelé et la domination régionale, dans
l’opinion de l’analyste Janusz Bugajski2.
Pour maintenir les positions héritées de l’Union Soviétique, la Russie devait
reconstituer d’un part, l’espace géopolitique de pouvoir, et d’un autre part, elle était
obligée de prendre des mesures pour consolider ses positions dans l’espace hérité et
même étendre son influence en dehors de ces frontières. Moscou voulait éviter une plus
grande division de l’espace ex-soviétique et dans le même temps d’empêcher la
pénétration des autres états dans sa sphère d’influence.
Fidèle à la tradition, même après la disparition de l’Union Soviétique, la
Fédération Russe a utilisé de divers mécanismes diplomatiques pour augmenter son
influence parmi ses voisins. Les pressions politiques contre les pays sortants de l’Union
Soviétique, avaient comme but “d’influencer leur orientation en matière de politique
extérieure et de sécurité et de limiter leur liberté d’action dans ces domaines”3.
L’apparition des tels états comme la Moldavie et l’Ukraine dans la région, qui étaient très
faibles du point de vue institutionnel, instables du point de vue politique et vulnérables du
point de vue économique, a représenté une évolution favorable à Moscou. En utilisant les
canaux politiques, informatives, de sécurité ou criminels, Moscou était capable de
déstabiliser la situation intérieure. L’intérêt de Moscou était que ces états restent faibles
et dépendantes4.
Dans la doctrine de politique étrangère de la Russie par rapport aux états du
proche étranger on a observé la promotion du concept conformément auquel “tout pays
qui va promouvoir une politique agressive à l’adresse de la Russie va provoquer
l’apparition d’un conflit entre les frontières de cet état”. On peut traduire cela que la
Russie ne va pas admettre la diminution de son influence dans l’espace post-soviétique,
en appliquant de divers moyens pour préserver son statut de “hégémon régional”5. On a
eu la possibilité d’observer un tel type de comportement et dans le cas de la République
Moldova, qui fait partie de la zone considérée comme proche étranger et donc une région
d’intérêt stratégique pour la Fédération Russe6.
Entre 1992-1995, pendant la période du ministre des affaires étrangères, Andreï
Kozyrev, on n’a pas eu une politique étrangère russe uniforme. Par conséquence, on ne
peut parler d’une période unitaire, en identifiant deux étapes: 1992 – l’automne de 1993,
l’étape pro-occidentale et puis la fine de 1993-1995, l’étape de la transition envers
1 Henry Kissinger, Diplomatia, Edition Bic All, Bucuresti, 2004, p. 22.
2 Janusz Bugajski, op.cit., p. 16.
3 Ibidem, p.53.
4 Ibidem, p.67.
5 Artur Cozma, op.cit., p. 107.
6 On rencontre dans la presse russe le terme d’instabilité contrôlée promue par la Russie par rapport aux
états post-soviétiques, Elena Kuznetzova, Blijnee zarubejie vsio dalishe ot Rossii en Rossia v Globalionoi
Politiki, Nr. 5 septembrie-octombrie, 2004.
112
l’étatisme et d’un conservatisme modéré1. On peut remarquer, dans une première phase -
une orientation de la politique extérieure de la Russie envers la collaboration avec
l’Occident et les Etats-Unis et une certaine passivité dans les relations avec les états de la
Communauté des Etats Indépendants (CEI). Les événements de la fin de l’année 1993 et
du début de l’année 1994 - la crise politique d’octobre 1993, les élections pour la Douma
en décembre, le conflit géorgien-abkhaze, ont déterminé un changement de la position de
l’élite libérale en 1994.
Le changement dans la politique étrangère s’est manifesté premièrement par une
activité intense dans la direction des pays de la CEI. Le ministre des affaires étrangères
russe, Andreï Kozyrev, s’est adressé à l’ONU et à l’OSCE avec la proposition d’accorder
à la Russie des droits exceptionnels et des attributions des forces du maintien de la paix
dans les pays du proche étranger2. En janvier 1994, dans son discours présenté lors d’une
conférence devant les ambassadeurs des états de la CEI et les Pays Baltes, il a mis
l’accent sur la nécessité du maintien des forces militaires russes sur le territoire de
l’ancienne Union Soviétique. Le ministre des affaires étrangères russe a déclaré que dans
la situation du retrait de l’armée russe, le vacuum crée sera immédiatement rempli par les
autres pouvoirs, dont les intérêts ne coïncident et plutôt sont en contradiction avec ceux
russes.
On met le début d‘une nouvelle période, avec la nomination en janvier 1996, du
Evgheniï Primakov, “un promoteur des intérêts russes particuliers” dans la fonction de
ministre des affaires étrangères3. Sous Primakov, on observe une “ligne politique plus
dure” en ce qui concerne l’élargissement de l’OTAN et l’intégration des anciennes
républiques soviétiques. On peut affirmer qu’avec l’avènement en fonction du Evgheniï
Primakov, qui était vu comme un “antioccidental pragmatique”, s’est produit un
changement majeur dans la politique étrangère russe. Au lieu de l’orientation occidentale,
il soutenait une politique extérieure “de grande puissance” de la Russie. On peut donc
trouver dans la nouvelle orientation de la politique extérieure russe les sources de son
comportement dans le cas de la Moldavie.
Le Traité de Base moldo-russe et son évolution
On peut remarquer que pendant la période 1992-1997, la politique officielle
exprimé par les gouvernants russes n’a pas eu une continuité et une réalisation dans les
actions concrètes du gouvernement de la Fédération Russe. Pour une meilleure
compréhension de événements ultérieurs, il faut faire une incursion au cours de l’année
1990 quand on essayait de mettre les bases d’une collaboration bilatérale. Le 22
septembre 1990, à Moscou, Mircea Snegur, le Président de la République Soviétique
Socialiste Moldova et Boris Yeltsin, le Président du Soviet Suprême de la Russie, ont
signé le Traité concernant les principes des relations interétatiques entre la République
Soviétique Fédérale Socialiste Russe (RSFSR) et la République Soviétique Socialiste
1 T.A. Shakleina, Vneshneaia politika Rossii: Poisk strateghii en Vneshneaia politika i bezopasnosti
sovremennoi Rossii 1991-2002, Hrestomatia, vol. III, Edition ROOSPAN, Moscva, 2002, p. 372 2 Ibidem.
3 Janusz Bugajski, op.cit., p. 24 -25.
113
Moldova (RSSM)1. Parmi les prévoyances du traité on avait la création des conditions
politiques et économiques favorables pour la consolidation et la défense de la
souveraineté des parties contractantes mais aussi et le respect réciproque de la
souveraineté et l’abstention des actions qui pourraient affecter la souveraineté d’état de
l’autre partie. En signant ce traité, la RSSM obtenait une reconnaissance au moins a titre
déclaratif de sa souveraineté de la part de la RSFSR, le plus important des partenaires de
l’URSS et dans le même temps, une condamnation indirecte du séparatisme local qui,
encouragé par Moscou, prenait des formes extrêmes2.
Pour la Russie, la signature des traités bilatéraux avec les pays de l’union qui ont
déclaré leur indépendance constituait un renforcement de sa position par rapport au centre
qui était forcé de constater sa vulnérabilité. Le traité avec la RSSM était le deuxième,
après celui russo-géorgien, mais avait une importance plus grande car il comprenait
plusieurs aspects des relations bilatérales : politiques, militaires et sur le plan externe.
Aujourd’hui, on peut constater comment la Fédération Russe a su utiliser ce traité pour
faire des pressions sur le gouvernement moldave en vue d’obtenir les bénéfices maximes
pour soi-même.
L’évolution des événements à l’intérieur du pays et dans l’espace soviétique a
déterminé la ratification rapide du traité avec la Russie, le 1 octobre 1990. Mais on n’a
pas eu un geste similaire de la part russe. Par contre, la aspiration envers l’autonomie de
la RSSM a été perçue négativement ce qui a mené à la crise et à la déstabilisation de la
situation en Transnistrie. Pour la RSSM, la ratification du traité qui s’est passée le 1
octobre 1990 et qui devait devenir “un acte historique” a eu des conséquences majeures.
Le gouvernement de Chisinau n’a pas réussi de convaincre le Parlement russe de ratifier
le traité et le traité qui devait être l’un historique s’est transformé peu a peu dans un
moyen sérieux d’influence contre la République Moldova.
Force est de constater que les traités et les autres accords intergouvernementaux
ont été manipulés par la Fédération Russe en vue d’exercer des pressions sur le
gouvernement de la République Moldova. On utilisait l’opposition du Législatif russe
comme prétexte pour motiver la ratification en retard ou l’annulation des traités
bilatéraux et pour cacher la non respectabilité des conditions imposées par un accord
international en vigueur. Le “jeu double” faisait partie de l’ancienne pratique soviétique
et avait comme objectif, d’obtenir des concessions maximes du pays visé et des avantages
substantielles suite aux négociations des accords interétatiques3. On peut affirmer avec
certitude que dans le cas de la République Moldova cette tactique a eu un grand succès.
A partir de 1992, les relations politiques entre la République Moldova et
la Fédération Russe seront dominées par l’existence des tensions entre les forces
séparatistes de Tiraspol et le pouvoir républicain de Chisinau et puis par le conflit armé
de la rive gauche de Dniestr, dans lequel la Fédération Russe s’est impliquée de manière
indirecte pour devenir ensuite un pouvoir “garant” dans le processus de solution du
1 Republica Moldova: Istoria politică..., vol II, Doc. 212, Tratatul cu privire la principiile relaţiilor
interstatale ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi Republicii Sovietice Federative Socialiste
Ruse, p. 402-404. 2 Marian Enache, Dorin Cimpoiesu, Misiune Diplomatică în Republica Moldova 1993-1997, Edition
Polirom, Iaşi, 2000 p.162. 3 Janusz Bugajski, op.cit., p. 53.
114
conflit. Le séparatisme transnistrien, a été utilisé comme moyen de pression sur la
Moldavie.
Même après la disparition de facto et de jure de l’URSS, en étant donnée la
nouvelle conjoncture géopolitique, la Fédération Russe n’a pas été préoccupée par la
ratification du Traité avec la République Moldova. Avec la création de la Communauté
des Etats Indépendants (CEI), Moscou va conditionner la reconnaissance diplomatique
de la République Moldova, autant que la ratification de l’accord bilatéral avec l’adhésion
de celle-ci aux structures de CEI y inclus celles militaires et politiques1. Le président
Boris Yeltsin a reconnu l’indépendance de la République Moldova le 18 décembre 1991
et le 6 avril 1992, pendant le conflit armée dans la région transnistrienne de la
République, Nicolae Tsiu, ministre des affaires étrangères et Andreï Kozyrev, son
homologue russe, ont signé à Chisinau, le protocole concernant l’établissement de
relations diplomatiques moldo-russes2.
La visite d’une délégation russe avec le vice-président de la Fédération Russe,
Alexander Rutskoi, le 5 avril 1992, vient de confirmer le fait que les leaders séparatistes
de Tiraspol bénéficiaient du support des forces conservatrices de la Fédération Russe. La
déclaration du Rutskoi “La République Moldave Niestrienne a toujours existée et elle va
continuer exister” et “qu’il ne s’agit pas de simples paroles, car la république Niestrienne
sera défendu par l’Armée 14 dans ses frontières actuelles”. C’est un autre évènement qui
montre le caractère de duplicité de la politique officielle de la Fédération Russe ou même
la “tradition de politique de duplicité” en opinion de l’analyste Gheorghe Cojocaru.
D’une coté, on a la politique officielle qui condamne le régime autoproclamé de Tiraspol
et d’une autre coté, les forces conservatrices qui assurent l’entière assistance aux
séparatistes.
Le témoignage de l’implication directe de la Fédération Russe est dévoilé après
une période de dix années, par la déclaration du président de la Douma d’Etat de la
Fédération Russe, Ghenadi Selezniov pendant sa visite à Chisinau en automne 2002.
Selon ses affirmations “quand Tiraspol a fait recours aux action dures contre Chisinau,
nous (la Russie) les avons entièrement justifiées, parce qu’à ce moment-là Moldavie était
très proche de s’unifier avec la Roumanie. Quelqu’un était obligé de dire «non», et c’était
Tiraspol qui a fait cela ”3. Il est évident que les actions dirigées dans la direction de la
stimulation du séparatisme et la transformation de celui-ci dans un conflit interethnique4
avec l’implication de la Russie ont eu comme but concret, le maintien de la République
Moldova sous la subordination et sous l’influence du Moscou.
L’évolution ultérieure des événements, après le déclenchement des opérations
militaires au mois de mars 1992, a exclu la question de la ratification du Traité de
l’agenda des relations moldo-russes pour un période très longue. “L’implication de
l’Armée 14 russe de la part des forces séparatistes illégales dans le conflit de Transnistrie
en 1992, suivit par la déclaration des autorités suprêmes de la République Moldova qui
qualifiait la Russie comme état «agresseur», les menaces directes des leaders russes à
1 Gheorghe Cojocaru, Politica externă a Republicii Moldova, Edition Civitas, Chişinău, 2001, p.138.
2 Ibidem.
3 Ioan Scurtu, (coord.) op.cit., p. 514.
4 On remarque “le double rôle de la minorité russe, celui de minorité proprement dite […] et celui de
représentant du pouvoir de Moscou …”, Daria Fane, Moldova: Breaking loose from Moscow, en , Ian
Bremmer et Ray Taras, (editeurs), Nations and politics in the Soviet successor states, Cambridge
University Press, New York, 1993, p. 138.
115
l’adresse des autorités de Chisinau durant le conflit, le blocus économique appliqué au
Gouvernement de la République Moldova, tous ces événements ont eu un rôle
déterminant pour les relations entre les deux pays”1. A la signature de la Convention du
21 juillet 1992 – connue comme la Convention Yeltsin -Snegur – sur les principes de
règlement pacifique du conflit armé dans la région Transnistrienne de la République de
Moldova, le rappel du Président Mircea Snegur à propos de la nécessité de la ratification
du Traité de base par la partie russe n’a abouti à aucun résultat. La Fédération Russe n’a
pas accompli l’adoption du traitée, l’évocation du différend transnistrien en étant
l’obstacle essentiel.
Le document est revenu en actualité après les élections parlementaires de la
République Moldova, quand à 27 février 1994, au pouvoir ont accédé des forces “qui
inspirait plus de confiance à Moscou”2. “L’entrée de la République Moldova sous la
tutelle de Moscou, avec l’adhésion à la CEI immédiatement après les élections” a
déterminé les analystes de “prévoir la reconnaissance imminente de la République
Moldave Niestrienne par le gouvernement de Moldavie, à cause des troupes russes qui
contrôlent la région d’une manière autoritaire”3. On peut affirmer avec certitude que le
problème transnistrien a été utilise par Moscou comme moyen de contrainte contre la
Moldavie. Une autre preuve en faveur de cet argument c’est que seulement après la
ratification des documents d’adhésion au CEI par le Parlement moldave, on a signé à
Moscou, le 21 octobre 1994, l’Accord entre la Fédération Russe et la
République Moldova concernant le statut juridique, la manière et les termes du retrait
des formations militaires de la Fédération Russe, la présence desquelles sur le territoire
de la Moldavie était temporaire.
En conformité avec l’accord, signé par les premières ministres, Andrei Sangheli et
Victor Chernomyrdin, avec la participation des représentants de la région de Transnistrie
et en tenant compte des possibilités techniques et le temps nécessaire pour la dislocation
des unités militaires de la Russie, la partie russe était obligée d’évacuer ses troupes
militaires pendant une période de 3 années de la date d’entrée en vigueur de l’Accord.
“Les actions pratiques concernant l’évacuation des troupes militaires dans les limites du
terme fixé, seront synchronisées avec la réglementation politique du conflit transnistrien
et la l’établissement d’un statut spécial pour la Région Transnistrienne de la République
Moldova”4. C’est exactement ce principe concernant la synchronisation qui est en
défaveur de la partie moldave. Gheorghe Cojocaru mentionne qu’il s’agit d’une situation
politico-juridique extrêmement de difficile qui ne peut pas être solutionnée sans affecter
les intérêts nationaux de la République Moldova. Dans le même temps, la Russie devient
un “arbitre” apparemment impartial du jeu où Moscou a eu dans le même temps, le rôle
d’acteur avec intérêts multiples5.
Le document devait entrer en vigueur après sa ratification par les parlements des
parties signataires. Tandis que le Parlement de la République de Moldavie a ratifié
l’accord le 9 novembre de la même année, la partie russe n’a jamais fait cela et il est peu
1 Gheorghe Cojocaru, Politica externă…, p.138.
2 Marian Encahe, Dorin Cimpoiesu, op.cit., p. 162
3 Iulian Chifu, Război diplomatic în Basarabia, Edition Paideia, Bucureşti, 1997, p. 93.
4 Mihai Gribincea, Trupele ruse în Republica Moldova: factor stabilizator sau sursă de pericol?, Edition
CIVITAS, Chişinău, 1998. pp.139-144. 5 Gheorghe Cojocaru, Politica externă…, p. 139.
116
probable que le Législatif de Moscou, “dominé par des forces politiques revanchardes et
impériales, et qui a déclaré la Transnistrie comme zone d’intérêt stratégique pour la
Russie”, va procéder un jour a la ratification du ce traité. Par voie de conséquence, on
assiste à une situation quand “la présence illégale de l’armée russe sur le territoire de la
République Moldova s’est perpétuée sine die”1.
Par la Conception de politique extérieure de la République Moldova adoptée par
le Parlement le 2 février 1995, en partant des “particularités du développement historique,
la spécificité et la situation géopolitique” on déclarait prioritaires les relations bilatérales
avec la Fédération Russe, Ukraine et Belarusse. Le document affirme “la politique de
neutralité permanente de la Moldavie, et l’engagement de ne pas participer aux conflits
armés, aux alliances politiques, militaires ou économiques, qui ont comme but la
préparation de la guerre, et de ne pas permettre l’utilisation de son territoire pour
l’emplacement des bases militaires étrangères, de ne pas détenir, produire ou
expérimenter des armes nucléaires”2.
Le Protocole Additionnel du 10 février 1995
Le 10 février 1995, à Alma Ata, Mircea Snegur et Boris Yeltsin, ont conclu un
Protocole Additionnel au Traité de 22 septembre 1990, ayant comme but la corrélation
des prévisions du document aux réalités du jour et par conséquence, d’urgenter son entrée
en vigueur. On retrouve parmi les autres points du traité, la non interférence d’un pays
dans les affaires intérieures de l’autre, la non utilisation ou le recours à la force ou de la
menace avec la force, le respect de l’intégrité territoriale, la solution pacifique des
conflits3.
Conformément à l’article 10, le Protocole constitue une “partie intégrante du
Traité concernant les principes des relations interétatiques entre la République Moldova
et la Fédération Russe”, et il devrait être soumis à la ratification “dans le jour de
l’échange d’instruments de ratification, qui aura dans le même temps avec le changement
d’instruments de ratification concernant le Traité”4. Le protocole additionnel peut être
considéré comme un protocole d’assistance militaire réciproque et la Russie était “le seul
état avec qui la République Moldova a signé un tel accord en mettant ainsi sous question
son propre statut de neutralité”5, déclaré par la constitution et affirmé dans la conception
de politique extérieure. Les événements ultérieurs, ont montré que même cette fois-là, la
politique russe n’a pas changé, ce traité n’ayant pas été ratifié par la Dume russe.
La polémique crée autour du Traité moldo-russe et du Protocole additionnel signé
le 10 février 1995 présentait d’intérêt et pour les responsables du Département d’Etat des
Etats Unis. L’ambassadeur de la République Moldova aux Etats Unis, Nicolae Tsiu,
relève la discussion qu’il a eu, le 16 mars 1995, concernant l’article 3 du Protocole
additionnel avec Michael Snowden, Référent pour Moldova à l’intérieur du Département
1 Ioan Scurtu, (coord.), op.cit., p. 538.
2 Republica Moldova : Istoria Politică…, vol I, p. 96-101, Doc. nr. 79, Concepţia politicii externe a
Republicii Moldova. 3 Republica Moldova: Istoria politică...., vol. II, p. 413-414, Doc. Nr. 220, Protocol la Tratatul privind
principiile relaţiilor dintre Republica Sovietică Socialistă şi Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusa,
semnat la 22 septembrie 1990-10 februarie 1995. 4 Ibidem, p. 414.
5 Gheorghe Cojocrau, Politica Externa…, p. 141.
117
d’Etat des Etats Unis1. Le fonctionnaire du Département d’Etat était intéressé par la
position des officialités de Chisinau, au sujet du contenu de l’article 3, surtout vis-à-vis
de la clause qui justifiait l’intervention dans des situations qui posent en péril la paix ou
qui visent les intérêts de la souveraineté nationale. “Les parties vont faire un échange
d’informations et au cas d’une nécessité vont entreprendre des actions coordonnées dans
le but de dépasser une telle situation, y inclus l’aide réciproque au cas d’agression contre
une partie ou au cas d’une agression orientée contre les deux parties”2.
Le fonctionnaire américain était intéressé si cette formulation a été acceptée à la
suite des pressions de la part de Moscou, ou elle indiquait un certain changement de la
position du gouvernement de Chisinau ? Si le contenu de ce protocole, et particulièrement
l’article 3, était le résultat de la volonté et de l’orientation de Chisinau, il n’avait rien à
objecter, il respectait et reconnaissait le droit souverain et le libre choix. Il a demandé
aussi si une telle formulation était devenue un cliché pour les traités bilatéraux signés par
Chisinau3. En analysant le contenu de l’article 3, il a fait une parallèle entre la clause
respective et une autre similaire, d’un traité plus vieux soviéto-afghan par l’intermède
duquel les Etats Unis se sont assurés ultérieurement la base juridique pour son
intervention militaire de l’Afghanistan.
Snowden a fait référence et a la Carte américano-ukrainienne concernant les
principes des relations interétatiques, signée en 1994, qui prévoyait aussi des
consultations au cas de l’apparition d’une situation de crise, mais seulement en
conformité avec les principes de l’OSCE et de l’ONU. Une telle spécification ne se
retrouve dans le 3e article du protocole additionnel du traité moldo-russe. Dans son
opinion, les russes en usant les mêmes deux motives ont proposé les deux documents : le
Traité et l’Accord concernant le retrait de l’Armée 14, dans un seul paquet. Ainsi, même
si elle va retirer les troupes militaires, par l’intermède du 3e article, elle va garder la base
légale pour une éventuelle intervention militaire en Moldavie. La vision de Snowden et
que, le contenu de l’article 3 caches un piège, que les officiels de Chisinau doivent
éviter4.
La manière dont les officialités russes voyaient les relations avec la République
Moldova peut être saisie et dans les déclarations de l’ambassadeur russe, Alexandre
Papkin à la fin de son mandat à Chisinau, qui appréciait que les relations bilatérales ont
évolué entre 1995-1999, “elles sont devenues plus riches en contenu, plus intenses et sur
des plans multiples”5. La partie russe évitait donc, de reconnaître l’existence d’autres
problèmes dans les relations interétatiques avec la Moldavie.
Le problème de la ratification du traité moldo-rus a occupé une place centrale
pendant la visite à Chisinau, le 26-29 octobre 1997, du président de la Douma d’Etat de la
Fédération Russe, Ghenadii Seleznev. Seleznev a donné des assurances que le Traité de
base et le Protocole Additionnel vont être ratifiés jusqu’à la fin de la même année, et dans
un délai pas précisé on devait soumettre à la ratification et l’Accord moldo-rus de 1994
concernant le retraite de l’Armée 14. L’explication du Seleznev vis-à-vis de la non
1 Nicolae Ţîu, Diplomaţie în culise, Edition Enciclopedica, Bucuresti, 2002, p.277.
2 Republica Moldova: Istorie politică... , vol II, doc nr. 220, p. 413-414, Protocolul la Tratatul privind
principiile relaţiilor internaţionale dintre Republica Sovietică Socialistă Moldova şi Republica Sovietică
Socialistă Rusa, semnat la 22 septembrie 1990-10 februarie 1995. 3 Nicolae Ţîu, op.cit., p. 277.
4 Ibidem
5 Gheorghe Cojocaru, Politica externă..., p. 144.
118
ratification des ces documents est liée au fait que plusieurs députés russes ont
conditionnés leur approbation avec la solution du différend transnistrien. Il a affirmé
qu’un progrès dans les négociations du Chisinau et Tiraspol peut mener au succès. “La
Transnistrie peut prétendre à l’intérieur de la Moldavie à un état «d’autonomie avec des
larges prérogatives», au statut «république» ou au celui de partie d’une possible
confédération «moldave»”1.
Le motif utilisé par la Douma russe a été que de facto il s’agit de deux états – la
République Moldova, sujet du droit international et la République Moldave Niestrienne,
qui n’est pas reconnu sur le plan international. La Douma a recommandé à
l’administration de la Fédération Russe d’actionner pour officialiser les relations
“étatique-juridiques” entre la Transnistrie – déclarée zone d’intérêt stratégique pour
Moscou – et la République Moldova, et d’identifier une solution dans le but d’un
déploiement permanent d’un contingent des troupes russes dans la Transnistrie2.
Cependant, la situation n’a pas évolué même après la visite de réponse à Moscou
de Dumitru Diacov, le Président du Parlement de la République de Moldova. Au début
de l’année 1999, le Président Yeltsin, après une nouveau refus de l’approbation du Traité
par la Douma d’Etat a décidé de le retirer de manière définitive de l’Assemblée Fédérale,
en le déclarant pas conforme aux réalités du jour et en vue d’élaborer un nouveau projet3.
Pour conclure, il faut souligner que les relations politiques entre Moldova et la
Fédération Russe dans la période 1992-1997 ont été influencées par le différend
transnistrien. La ratification du Traité entre les deux pays a été conditionnée par la Russie
avec la solution du conflit et avec l’existence de la possibilité d’entente entre Chisinau et
Tiraspol.
1 Ibidem., p. 142.
2 “Kishiniovskie novosti ”, nr. 53, 12 decembre 1997.
3 Ibidem.
119
ANALIZĂ COMPARATĂ ASUPRA STRATEGIILOR DE SECURITATE ALE
ROMÂNIEI ŞI STATELOR UNITE ALE AMERICII:
DIMENSIUNEA ECONOMICĂ
asist. univ. drd. Ştefan Bârzu
Keywords: economic security, mondial economy, global market, realism,
liberalism
ABSTRACT
By means of this article, in a first section, I follow to present from theoretical
perspective, the evolution and the role of the state interrelated whit evolution of concept
about economic security, determinet by the changes wich turn up, during XX century and
at in the early XXI century, at the level of mondial economy and mondial market. The
second section contein an detailed analysis at economic domain and approach of this,
into strategy of defense of Romania and U.S.A..aiming just theoretical issues, without
discuss the elements of the tehnical and financial capability of this state.
Statul şi rolul său în securitatea economică
La începutul secolului XXI evoluţia umanităţii din punct de vedere militar,
politic, economic, tehnologic, social şi cultural, globalizarea şi apariţia unor actori noi pe
scena relaţiilor internaţionale(corporaţii multinaţionale, organizaţii neguvernamentale,
organizaţii internaţionale, regionale, reţele virtuale, organizaţii teroriste şi grupări
criminale) au pus în discuţie rolul statului în noul context internaţional şi raporturile
acestuia în sistem. Criza mondială actuală, izbucnită în S.U.A., a repezentat, din punct de
vedere teoretic, o reevaluare a rolului reglator al statului, în relaţiile economice de pe
piaţa liberă.
Sfârşitul razboiului rece şi trecerea de la o lume bipolară la o lume multipolară, a
consemnat victoria democraţiei liberale şi a capitalismului „ca cel mai viabil sistem
economic pe plan mondial….” datorită capacităţii sale de „adaptare la condiţiile în
permanentă schimbare ale diviziunii internaţionale a muncii, în condiţiile unei economii
mature”1
Rolul statului în economie a fost analizat din perspectivă mercantilistă, liberală şi
socială. Mercantiliştii privesc economia ca o politică de stat, componentă a securităţii
naţionale; liberalii consideră ca statul nu trebuie să intervină în economie, lăsând piaţa să
se autoregleze şi socialiştii care au în vedere corectarea celor două teorii pentru a produce
justiţie şi egalitate socială.2
Din perspectiva realismului clasic, mercantilismul şi expansiunea capitalismului,
sau imperialismul economic, chiar dacă este mai puţin eficient şi mai puţin vizibil decât
1 Fukuyama Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p.86
2 Savu Nicu Ionel, Studii de securitate, Editura Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.233
120
metoda militară de obţinere a puterii, are drept rezultat „răsturnarea statu-quoului,
schimbând relaţiile de putere….prin control economic”.1
Realismul, pornind de la premiza ca statul este principalul obiect de referinţă,
urmăreşte în plan economic protejarea intereselor naţionale, prin metode protecţioniste,
şi dezvoltarea în raport cu alte state, având în vedere relevanţa tranzacţiilor economice
pentru puterea militara. În realitate nu există tranzacţie economică, unde ambele părţi să
obţină un profit egal; întotdeauna una dintre ele are mai mult de câştigat decât cealaltă.2
La polul opus liberalismul pune accentul pe optimizarea eficienţei, cel mai
important obiectiv al politicii economice, susţinând că, prin crearea unor instituţii şi
norme internaţionale, beneficiul statelor prin amplificarea schimburilor este reciproc.
Globalizarea înţeleasă ca largirea, adâncirea şi accelerarea interconectării la nivel
global în toate aspectele vieţii contemporane, are consecinţe multiple:A) pozitive, la
nivelul dezvoltării telecomunicaţiilor, comerţului internaţional largit, coordonării
monetare, cooperării tehnologice şi ştiinţifice, integrarea; B) negative, la nivelul
amplificării clivajelor centre-periferii, Nord-Sud, Vest-Est, în zonele mai puţin dezvoltate
înregistrându-se guvernări ineficiente, conflicte entice, sărăcie, migraţie, fragmentare.3
Conceptul de economie mondială, lansat de preşedintele Franklin Delano
Roosevelt la 1 iulie 1933, trebuie analizat din perspectiva raporturilor dintre prolemele
globale de tip nou şi efectul acestora asupra economiilor naţionale. În prezent, autarhia
economică pare imposibilă în condiţiile în care există state unde produsul intern brut se
realizează în proporţie de 40-50% prin intermediul relaţiilor economice internaţionale şi a
activităţii financiare internaţionale.4
Kenneth Waltz analizează interdependenţa şi dependenţa dintre state având în
vedere inegalităţile dintre diferitele unităţi din sistem susţinând că „ interdependenţa
naţiunilor variază odată cu capabilităţile lor” în timp ce structura unui sistem „se schimbă
odată cu modificările în distribuţia capabilităţilor între unităţile sistemului. Pe măsură ce
se schimbă structura internaţională, se schimbă şi amploarea interdependenţei.”5 Dacă
gradul de interdependenţa al statelor variază se poate presupune că şi vulnerabilităţile
variază în funcţie de locul pe care-l ocupă la un momet dat unităţile în sistemul
internaţional.
Barry Buzan consideră că relaţiile într-un sistem internaţional anarhic sunt
determinate de tensiunea dintre centru-periferie. „Statele de la centru îşi definesc propria
securitate prin referire la un model al dominaţiei globale…” însă, „centrul nu este fixat pe
un grup anume de state, ci se deplasează în timp, pe măsură ce forţele economice în joc
migrează în căutare de profit optim, ca răspuns la modificările condiţiilor sociale,
tehnologice şi politice.”6 Elementul esenţial în asigurarea securităţii economice a statului
este determinat, la nivelul pieţei globale, de stabilitatea reţelei de piaţă şi „poziţia statului
în reţelele internaţionale ale comerţului, producţiei şi finanţelor”.7 Autorul consideră că
1 Mogenthau J. Hans, Politica între naţiuni.Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi
2007, p.105 2 Goldstein S. Joshua, Pevehouse C. Jon, Relaţii Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi 2008, p.396-397
3 Vezi Goldstein S. Joshua, Pevehouse C. Jon, op. cit. , p. 400 şi Savu Nicu Ionel, op. cit, p.130
4 Boajă Minică, Radu Claudiu Sorin, Relaţii Financiar-Monetare Internaţionale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2007, p.10 5 Kenneth N.Waltz, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi 2006, p.196-197
6 Buzan Barry, Popoarele statele şi teama, Editura Cartier, Bucureşti, 2000, p.253
7 Ibidem p.254
121
între abordarea liberală şi mercantilistă soluţia este o anarhie matură un hybrid care s-ar
putea numi liberalism protejat sau protectionism liberal argumentul fiind predominanţa
blocurilor economice stabilite în sistem(zona de liber schimb din America de Nord,
Comunitatea Europeană, grupul statelor din Asia de Est etc.) şi a marilor actori.1
În planul securităţii economice, din punct de vedere al politicii şi practicii actuale
a guvernelor din lumii, trebuie remarcat că, economiile sunt protejate pe sectoarele mai
puţin competitive şi liberalizate pe sectoarele competitive.2
Două strategii de securitate naţională: strategia României şi strategia S.U.A.
Dacă economia este securitate, atunci integrarea României în Uniunea Europeană,
pe lângă beneficiile unei securităţi economice commune, presupune şi contribuţia reală a
ţării noastre la economia statelor membre, printr-o convergenţă reală a economiei, nu nu
mai nominală; şi prin atenuarea disparităţilor periferie-centru. Statul are un rol esenţial
pentru evoluţia ulterioară a României în cadrul U.E. măsurile sale în consolidarea
securităţii economice naţionale constituind un factor important al securităţii economice
europene în ansamblu. Noua Strategie de Securitate Naţională a României alocă o
secţiune inportantă creşterii competitivităţii şi caracterului performant al economiei,
creştere care asigură „intereresul majorităţii populaţiei pentru susţinerea instituţiilor
democratice” şi vizează „prosperitatea şi securitatea naţiunii". Strategia urmăreşte prin
creşterea economică mai multe obiective: combaterea sărăciei, creşterea numărului
locurilor de muncă, perfecţionarea activităţii instituţiilor de piaţă şi rezistenţa la
fluctuaţiile economice majore. 3 Creşterea competitivităţii economice este axată pe
educaţie, urmărindu-se două priorităţi :modernizarea sistemului de învăţământ pentru a
răspunde mai bine cerinţelor de pe piaţa muncii, la nivel european şi susţinerea cercetării-
dezvoltării. Strategia urmăreşte să ofere acces egal la educaţie pentru cetăţeni şi propune
elaborarea unor programe care să permită firmelor un acces mai uşor la rezultatele
cercetării-dezvoltării. Alte elemente ale Strategiei, urmăresc „îmbunătăţirea radicală a
stării de sănătate a populaţiei şi realizarea unui nou echilibru social”. Securitatea
energetică trebuie asigurată prin optimizarea consumului, reducerea dependenţei de
importuri, dezvoltarea producţiei de hidro-energie, energie nucleară, energie din surse
regenerabile şi corelarea cu politicile U.E. Foarte important Strategia propune în domeniu
folosirea cărbunilor pentru obţinerea de energie prin modernizarea tehnologică, în
subsidiar dorindu-se revitalizarea zonelor defavorizate în care se află cantonată această
industrie. Un rol important este rezervat de Strategie, industriei de apărare, urmărindu-se
adaptarea acesteia la cerinţele europene prin restructurare, privatizare, modernizare, şi
retehnologizare.4
Pentru a înţelege evoluţia Strategiei de Securitate a S.U.A., trebuie să ne întoarcem
la anul 2008, moment important în istoria S.U.A., marcat de alegerea primului
1 Ibidem p.266-267
2 Savu Nicu Ionel, op.cit., p.235
3 http://www.google.ro/search?hl=ro&q=Strategia+de+securitate+nationala&meta=lr%3Dlang_roStrategia
de Securitate Naţională a României 2007, p.45-46 4 Ibidem p. 46-47
122
preşedinte afro-american la Casa Albă, Barack Obama şi de declanşarea crizei economice
mondiale.1
În timpul campaniei electorale din S.U.A., s-au conturat două viziuni diferite
asupra implicării americane în Irak: republicanul John McCain, un adept al intervenţiei
militare americane, a susţinut idea menţinerii trupelor americane în zonă atât cât este
necesar; în timp ce democratul Obama, care s-a opus de la început invaziei, si-a anunţat
intenţia de a retrage trupele americane din zonă cât mai repede posibil. Pornind de la
premiza că Irak-ul nu are nimic în comun cu evenimentele de la 11 septembrie, în iulie
2008, Obama promitea o nouă strategie de securitate, „robustă şi inteligentă", concentrată
nu nu mai pe Bagdad dar şi pe Kandahar, Tokyo, Londra, Beijing şi Berlin. Strategia lui
Obama pare justificată, din punct de vedere al impactului negativ pe care l-a avut
conflictul din Irak atât asupra resurselor economice şi militare americane, cât şi asupra
securităţii şi poziţiei S.U.A., la nivel global. Strategia lui Obama, în politica externă este
axată pe principiul „Noi vom conduce, nu vom aliena lumea"; conform căruia, relaţiile cu
aliaţii S.U.A., trebuie reconstruite şi în paralel, trebuie însoţite de o afirmare mai
puternică a S.U.A., în domeniile unde interesele acesteia sunt ameninţate: Afganistan şi
Pakistan, în faţa Iranului şi a altor state, pentru a împiedica propagarea armelor nucleare.2
Agenda de Securitate, a preşedintelui Obama, din anul 2009, cuprinde elementele
de politică externă enunţate în campania electorală, dar are şi o importantă componentă
socială, misiunea primordială a preşedintelui fiind de a asigura protecţia poporului
american. Punctul de plecare pentru noua strategie de securitate a S.U.A., este reliefat de
discursul lui Obama din Senat, 6 Martie 2007, în care afirma că: „Noi suntem aici, pentru
a lucra şi a ne asigura astfel, că nici o familie nu va mai pierde pe cineva drag, datorită
unui terorist care transformă un avion în rachetă." 3Astfel, strategia de securitate este
concentrată pe prevenţia atacurilor teroriste pe teritoriul american, pregătirea şi
planificarea pentru situaţiile de urgenţa şi investiţii pentr-un răspuns puternic şi refacerea
capacităţilor. La nivel global, pentru înfrângerea terorismului, se are în vedere distrugerea
Al Qaeda, îmbunatăţirea calitativă a soldaţilor americani, prevenirea atacurilor bio-
teroriste, protecţia infrastructurii IT, prevenţia terorismului nuclear şi nu în ultimul rând
victoria în bătălia de idei, pentru combaterea propagandei Queda în lumea islamica.*Pe
1 http://www.gandul.info/alegeri-sua/barack-obama-ales-presedinte-al-statelor-unite.html?11586;3434000
2 http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/leading_article/article4339966.ece, from The Times, July 16,
2008
3 http://change.gov/agenda/homeland_security_agenda/Change.Gov, The Office of the President Elect,
Agenda Homland Security
* Este vorba despre un program de investiţii de 2 miliarde de $, prin crearea unui Fond Global de
Educaţie care să elimine deficitul global de educaţie şi care să ofere o alternativă la şcolile extremiste.
Pentru a reuşii,, în implementarea acestui program, se are în vedcere o colaborare cu moderaţii din lumea
islamică.
*Transferarea controlului asupra Irakului, guvernului irakian, se va realiza treptat şi în colaborare cu
acesta, conform unui calendar(1-2 brigade pe lună) care în decurs de 16 luni(în vara anului 2010) va duce
la retragerea tuturor detaşamentelor militare; cu excepţia unei forţe reziduale care va proteja cetăţenii
americani şi va acorda asistenţa forţelor irakiene.
123
plan extern se urmăreşte, însă, în primul rând reînoirea leadership-ului american în
lume. În Irak, strategia lui Obama reprezintă o continuare a ideilor enunţate în campanie,
noul preşedinte urmărind retragerea treptată a trupelor americane din zonă; o retragere
motivată de dorinţa de a prezerva resursele financiare americane, cu scopul de a creşte
investiţiile în economia S.U.A. şi de a dedica mai multe resurse luptei împotriva
talibanilor.*În Afganistan, Obama va creşte numărul de trupe americane în zonă şi va
presa aliaţii N.A.T.O. să facă acelaşi lucru; cerând în acelaşi timp guvernului afgan să
stopeze corupţia şi traficul illicit de opium. Obama va creşte ajutorul nonmilitar către
Pakistan şi-l va face responsabil cu securitatea regiunii de la graniţa cu Afganistan.1
Conflictul israeliano-palestinian reprezintă una din priorităţile diplomatice, ale
S.U.A., diplomaţia americană angajându-se să-l soluţioneze prin atingerea obiectivelor
celor două state, un stat evreiesc în Israel şi un stat Palestinian, care să trăiască unul
lângă altul în pace şi securitate. Iranul trebuie să aleagă între: renunţarea la programul
nuclear şi la sprijinirea terorismului, aceasta aducându-i calitatea de membru al World
Trade Organization, investiţii economice şi normalizarea relaţiilor diplomatice; şi
menţinerea programului nuclear care-i va aduce creşterea presiunii economice şi izolarea
diplomatică. Altfel, Iranul şi Coreea de Nord, state care au încălcat prevederile
Tratatatului de Non-Proliferare Nucleară vor fi supuse automat sancţiunilor
internaţionale. Obama se angajează să lucreze împreună cu Rusia pentru a se renunţa la
politicile periculoase, caracteristice războiului rece, cum ar fi menţinerea armelor
nucleare în poziţie de lansare; pentru stoparea dezvoltării unor noi arme nucleare şi
pentru eliminarea acestora (Nuclear Free World).2
Reînoirea diplomaţiei americane este unul din obiectivele propuse prin noua
strategie de securitate a preşedintelui Obama. În acest scop, diplomaţia americană
urmăreşte: extinderea prezenţei diplomatice în Africa, menţinerea alianţelor în Asia cu
Japonia, Coreea de Sud şi Australia; realizarea unor noi alianţe cu statele din Asia de
Sud-Est, pentru a promova stabilitatea şi securitatea în zonă; şi supravegherea Chinei
pentru a se asigura ca aceasta respectă dreptul internaţional. Reînoirea alianţelor este
privită prin prisma noilor provăcări ale secolului XXI(terorismul şi armele nucleare,
schimbările climei, sărăcia, genocidul şi bolile) urmărindu-se creerea unor noi forme de
cooperare.
Securitatea energetică este reprezentată în strategia lui Obama, printr-un plan, care
are drept scop independenţa energetică a S.U.A., prin investirea a 150 de
miliarde(billion) de dolari în următorii zece ani, în resurse regenerabile şi alternative de
energie.3
Libertăţile civile şi protejarea acestora reprezintă un punct important al strategiei
de securitate americane; în acest sens, preşedintele Obama anunţându-şi intenţia de a
susţine consolidarea autorităţii şi mandatului, Colegiului pentru libertăţile civile. Acesta,
are misiunea de a acţiona cu mai multă transparenţă, asumându-şi răspunderea pentru
protecţia libertăţilor civile şi private ale cetăţenilor americani.
Revitalizarea economiei americane reprezintă cea mai importantă prioritate a
strategiei americane. Motivul, S.U.A. se confruntă cu cea mai serioasă criză economică
de la marea depresiune.(pieţele au scăzut cu 40% în mai puţin de un an, fondurile de
1 Ibidem
2 Ibidem
3 Ibidem
124
pensii au pierdut 2000 de miliarde(billion) de dolari, şomajul va depăşii 8% ,milioane de
proprietari nu mai reuşesc să achite ipotecile.)
Soluţiile propuse de Obama urmăresc patru direcţii generale prioritare:
- o actiune imediată pentru creerea unor locuri de muncă;
- asistenţa imediată pentru familiile nevoiaşe,
- asistenţă pentru proprietarii cu ipoteci
- un răspuns rapid şi agresiv la criza financiară, utilizând toate mijloacele
disponibile.
Administraţia americană va lua măsuri pentru a încuraja angajarea cetăţenilor
americani de către companii, prin instituirea unui tax credit temporar, prin care, pentru
fiecare nou angajat se acordă angajatorului o rambursare a taxelor de 3000 de dolari. Alte
măsuri pentru combaterea crizei şi creerea de noi locuri de muncă sunt preconizate prin:
- eliminarea taxelor pe capitalul investit pentru înfiinţarea unor afaceri mici
(small and start-up businesses) pentru încurajarea creşterii locurilor de muncă
- eliminarea taxelor pe profiturile reinvestite în dezvoltarea afacerilor mici;
- ridicarea limitei stabilite pentru investiţiile neimpozitate la 250.000 de dolari.
- investiţii în refacerea drumurilor, podurilor şi şcolilor, printr-un plan care prevede
alocarea imediată a sumei de 25 de milioane de dolari prin intermediul Jobs and
Growth Fund;
- un parteneriat cu producătorii de maşini pentru a se asigura construirea noii
generaţii de automobile curate, pe teritoriul S.U.A., prin acordarea unui împrumut
garantat de catre stat, de 50 de miliarde(billion), pentru retehnologizare.1
Pentru familiile americane sunt preconizate câteva măsuri imediate:
- o reducere de taxe de 500 de dolari pentru fiecare lucrător si 1000 pentru fiecare
familie
- suspendarea taxei pentru asigurarea de şomaj si extinderea acesteia cu ajutorul
Congresului pentru o perioadă aditională de 13 săptămâni
- pentru a ajuta familiile care au de platit ipoteci, Obama va cere legislativului
adoptarea unor măsuri care să permită acestora, retrageri de 15% din fondurile de
pensii(până la 10.000$), fără penalităţi.
Pentru proprietarii cu ipoteci strategia propune un program de asistenţă detaliat
astfel:
- Secretarul de stat este autorizat să modifice termenii contractelor ipotecare pentru
proprietarii care au respectat contractele până acum.
- Obama urmăreşte acoperirea portiţelor legislative privind falimentul pentru a
permite judecătorilor modificarea contractelor ipotecare care privesc domiciliul de
residentă.
- un moratoriu de 90 de zile pentru proprietari.
- înfiinţarea unui tax credit universal pentru platitorii de ipoteci prin care aceştora să
l-I se ramburseze 10% din ratele platite.
Alte măsuri prevăzute de Strategia S.U.A. privesc acordarea unui ajutor de 25 de
miliarde prin reduceri fiscale pentru ca statele şi localităţile să poată asigura în
continuare serviciile esenţiale: sănătate, poliţie şi educaţie fără a creşte taxele.2
1 Ibidem
2 Ibidem
125
La sumitul de la Londra, din aprilie 2009, preşedintele Obama a făcut apel la
liderii G20, pentru susţinerea pieţelor emergente şi respingerea protecţionismului, pentru
a combate criza economică mondială.1 La summit au participat şefii de de state şi de
guvern din SUA, Canada, Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, Rusia, Turcia,
Argentina, Brazilia, Australia, China, India, Indonezia, Mexic, Arabia Saudita, Africa de
Sud, Japonia, Coreea de Sud, oficiali din Spania si Olanda; reprezentanţi ai Uniunii
Europene, FMI şi Banca Mondiala..2 Statele G20 au luat decizia de a dota Fondul
Monetar Internaţional cu 1,1 trilion $, au publicat lista neagră a paradisurilor fiscale şi au
anunţat înfiinţarea unui organism, care va superviza şi va semnala problemele din
sistemul financiar global.3
Directorul general al F.M.I., Dominique Strauss-Kahn a apreciat pozitiv măsurile
adoptate: triplarea resurselor F.M.I. la 750 miliarde de dolari; autorizarea fondului să
emită drepturi de tragere de 250 de miliarde de dolari; consolidarea rolului de
supraveghere a instituţiei pe care o conduce; considerând că „este cel mai mare plan de
relansare văzut vreodată".4
Premierul britanic, Gordon Brown, consideră ca s-au pus bazele unei „noi ordini
mondiale” stabilindu-se „o economie deschisă, bazată pe pricipiile de piaţa, pe
reglementările elaborate de instituţii mondiale solide" şi a venit „ziua când lumea s-a unit
pentru a combaterea recesiunea”.5
La final, preşedintele Obama a apreciat summitul ca fiind istoric având în vedere
dimensiunea crizei şi magnitudinea răspunsului. El a arătat, în conformitate cu strategia
de securitate americană, că S.U.A., este „pregătită să conducă” lumea spre ieşirea din
criză. Obama a respins protecţionismul şi a apreciat consensul la care s-a ajuns; privind
principiile generale care vor sta la baza reformei, sistemului financiar global.6 Obama a
subliniat intenţia statelor de a avansa în perioada următoare pe aceste coordonate, dar a
arătat totuşi că nu există garanţii.7
Noile coordonate stabilite la Londra ridică o serie de întrebări privind evoluţiile
viitoare din relaţiile internaţionale:- lumea se îndreaptă către un guvern mondial?; -se va
diminua rolul statelor?; -ce rol va avea Uniunea Europeană în noua arhitectură
globală? şi care va fi poziţia României ?. Totuşi, trebuie remarcat că în timp ce S.U.A. a
abordat particular problematica crizei mondiale, în primul rând la nivel strategic,
România nu a avut o direcţie foarte clară, care să vizeze direct această chestiune. De aici,
probabil şi lipsa de coerenţă a măsurilor anticriză, iniţiate de instituţiile statului român, pe
parcursul anul 2009.
Bibliografie:
1. Buzan, Barry; Popoarele statele şi teama, Editura Cartier, Bucureşti, 2000
1 http://www.bloombiz.ro/international/ Obama: G20 trebuie sa lase cearta si sa ia masuri concrete
2h ttp://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_16865/Summitul-G20-
de-la-Londra, HotNews 3 http://www.msnbc.msn.com/id/30004815/World News / World leaders pledge $1 trillion in financing but
no deal on stimulus 4 http://www.realitatea.net/seful-fmi-spune-ca-g20-a-adus-cel-mai-mare-plan-coordonat-de-relansare-din-
istorie_488016.html 5 http//Cotidianu , 3 aprilie 2009, Reformele aduse de G20
6 www. MiddleEastNews
7 Op. cit. World News
126
2. Boajă, Minică; Radu Claudiu Sorin, Relaţii Financiar-Monetare Internaţionale,
Editura Universitară, Bucureşti, 2007
3. Fukuyama, Francis; Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1994
4. Goldstein, S. Joshua; Pevehouse C. Jon, Relaţii Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi
2008
5. Mogenthau, J. Hans, Politica între naţiuni.Lupta pentru putere şi lupta pentru pace,
Editura Polirom, Iaşi 2007
6. Savu, Nicu Ionel, Studii de securitate, Editura Centrul Român de Studii Regionale,
Bucureşti, 2005
7. Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi 2006
II.Alte surse(site-uri internet): http://www.google.ro/search?hl=ro&q=Strategia+de+securitate+nationala&meta=lr%3Dl
ang_ro Strategia de Securitate Naţională a României 2007
http://change.gov/agenda/homeland_security_agenda/Change.Gov,The Office of the
President Elect, Agenda Homland Security, S.U.A
http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/leading_article/article4339966.ece, from The
Times, July 16, 2008
http://www.gandul.info/alegeri-sua/barack-obama-ales-presedinte-al-statelor-
unite.html?11586;3434000,
http://www.bloombiz.ro/international/ Obama: G20 trebuie sa lase cearta si sa ia masuri
concrete
http://www.realitatea.net/seful-fmi-spune-ca-g20-a-adus-cel-mai-mare-plan-coordonat-
de-relansare-din-istorie_488016.html
http://www.euractiv.ro/uniunea-
europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_16865/Summitul-G20-de-la-Londra,
HotNews
http://www.msnbc.msn.com/id/30004815/World News / World leaders pledge $1 trillion
in financing but no deal on stimulus
www. MiddleEastNews
http//Cotidianu , 3 aprilie 2009, Reformele aduse de G20
COMPETENŢELE INSTITUŢIILOR U.E. PENTRU MANAGEMENTUL
OPERAŢIILOR DE MENŢINERE A PĂCII
Col.prof.univ.dr. Constantin IORDACHE Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”
Keywords: Lisbon Treaty, European Security and Defence Policy, humanitarian
and rescue tasks, peacekeeping
ABSTRACT:
The EU Reform Treaty has significant effects in terms of increased coordination
between key institutions and their resources, as well as a confirmation of the upward
trend in the development of the "European Defence – European Security and Defence
Policy (PESAC).
Continuing the European trend of developments in the field, the Lisbon Treaty
reconfirms the commitment of Amsterdam, for the common defense, extending both the
scope and range of „Petersberg tasks”.
If the EU Treaty, which introduced the "Petersberg tasks", Amsterdam, included
"humanitarian and rescue tasks, peacekeeping, the combat forces in crisis management,
including peace enforcement missions”, their extension, in line with strategy European
security, was aimed at "joint disarmament operations, support third countries in
combating terrorism and security sector reform. At all this, the Lisbon Treaty adds,
according to art. 28 B, „military advice and assistance, post-conflict stabilization,
stipulating that all these tasks may contribute to the fight against terrorism, including
creating a support for third (tertium quid) countries in combating terrorism in their
territories”. The same article (28 B) reiterates that these specific tasks must be defined
and launched after the European Council decision, under the supervision of the High
Representative, which will coordinate the involved civilian and military.
Another novelty from the treaty indicates the role of the European Defence
Agency as an institution already functioning under the authority of Council. The Lisbon
Treaty also mentions a number of new responsibilities that will be assigned to the
Agency, including: help to identify capacity requirements of Member States, promote the
harmonization of procurement and defense research, help to identify and implement
necessary measures to strengthen industrial and technological bases of industry and
manages defense mechanism for the implementation of permanent structured
cooperation.
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene- sintagma actuală) a fost semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007 şi a intrat
în vigoare la 1 decembrie 2009, după ratificarea sa de către cele 27 state membre ale
Uniunii. Documentul amendează tratatele actuale în vigoare, fără a le înlocui şi este
rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a urmărit reformarea cadrului legal şi
instituţional al Uniunii. Condiţiile impuse de trecerea de la 15 la 27 de state membre în
128
urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea instituţiilor
Uniunii, precum şi a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii
eficienţei întregului sistem comunitar. Tratatele anterioare de la Amsterdam (1997) şi
Nisa (2001) au reprezentat paşi înainte care au pregătit Uniunea pentru aceste
transformări, însă modificările introduse s-au dovedit a fi insuficiente.
Intrarea în vigoare a Tratatului de reformă al UE are efecte importante în ceea ce
priveşte creşterea coordonării între principalele instituţii şi resursele acestora, precum şi
confirmarea trendului ascendent al dezvoltărilor din zona “Europei apărării” – Politica
Europeană de Securitate şi Apărare Comuna(PESAC).
Tratatul influenţează pozitiv capacitatea UE de a se manifesta ca actor global în
două domenii importante. Este vorba, în primul rând, de armonizarea cadrului
instituţional general al Uniunii, fapt care va conduce la facilitarea şi eficientizarea
relaţiilor dintre structurile Consiliului şi ale Comisiei în managementul situaţiilor de
criză.1 În al doilea rând, o serie de prevederi noi ale Tratatului, care vizează creşterea
rolului UE în sistemul internaţional prin perfecţionarea Politicii Externe şi de Securitate
Comune (PESC) reprezintă fundamente pe care UE poate să funcţioneze ca o uniune
politică reală, capabilă să-şi definească şi impună obiectivele comune în arena
internaţională.
La modul concret, principalele modificări instituţionale aduse de Tratat, care ar
putea să conducă la creşterea coerenţei în manifestările externe ale Uniunii, vizează
crearea funcţiilor de preşedinte al Consiliului European şi de Înalt Reprezentant pentru
Afaceri Externe şi Politica de Securitate, precum şi înfiinţarea unui Serviciul European
de Acţiune Externă.
Preşedintele Consiliului European – reprezintă o poziţie cheie preluată din
proiectul de Tratat Constituţional. Acesta va fi ales de Consiliul European, prin majoritate
calificată, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate (maximum două mandate). Tot prin
majoritate calificată, preşedintele va putea fi revocat din funcţie. Acesta va prezida
Consiliul European, asigurând continuitatea, coeziunea şi consensul liniilor directoare
trasate în cadrul acestui for suprem al Uniunii. În domeniul PESC, Tratatul îi conferă
Preşedintelui Consiliului European un rol important alături de Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate („va asigura reprezentarea
Uniunii în domeniul PESC fără a aduce atingere prerogativelor Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate”).
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate este
practic vechiul ministru de externe, propus în proiectul de Tratat Constituţional şi constă
în contopirea posturilor de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate
Comună şi de Comisar pentru Relaţii Externe din cadrul Comisiei Europene. Această
funcţie reprezintă una dintre cele mai importante inovaţii instituţionale aduse de noul
tratat în domeniul PESC/PESAC. Acesta va fi ales de către Consiliul European prin
1 Coordonarea insuficientă între structurile şi instrumentele de intervenţie ale Consiliului
şi cele ale Comisiei Europene, în diferite regiuni ale globului, a constituit un adevărat
laitmotiv al criticilor la adresa implicărilor operaţionale ale UE în managementul
situaţiilor de criză.
129
majoritate calificată, fiind responsabil de coordonarea domeniul PESC/PESAC la nivelul
Uniunii Europene. Titularul acestei funcţii are o poziţie cheie la nivelul Uniunii
Europene, prin faptul că va prezida Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe şi
va reprezenta poziţia (unitară) a UE pe plan extern, fiind, de asemenea, şi unul dintre
vicepreşedinţii Comisiei. În activitatea sa va fi sprijinit de un corp diplomatic, format din
funcţionari din departamentele relevante din cadrul Secretariatului General al Consiliului,
Comisie şi diplomaţi detaşaţi ai statelor membre.
Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE) reprezintă structura de lucru a
Înaltului reprezentant, formată din funcţionari din departamentele relevante din cadrul
Secretariatului General al Consiliului, Comisie şi diplomaţi detaşaţi ai statelor membre.
Componenţa noului Serviciu va urmări convergenţa politicilor externe ale statelor
membre, precum şi crearea unei culturi comune a statelor în domeniul extern.
Organizarea şi funcţionarea SEAE vor face obiectul unei decizii a Consiliului, decizie
care va fi adoptată ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în baza unei
propuneri a Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi obţinerea
aprobării Comisiei Europene. Consiliul European din 29 - 30 octombrie 2009 a indicat că
este avută în vedere adoptarea acestei decizii de către Consiliu cel târziu până la sfârşitul
lunii aprilie 2010. Indicaţiile preliminare privind încadrarea acestui serviciu propun un
raport de 2/3 la 1/3 între experţii structurilor comunitare şi cei naţionali (detaşaţi din
capitale).
Consiliul (fosta denumire, Consiliul UE), instituţie constituită din reprezentanţii
statelor membre la nivel ministerial, rămâne principalul organ de adoptare a deciziilor,
alături de Parlamentul European. Tratatul de la Lisabona prevede câteva modificări
organizatorice importante şi anume, restructurarea sistemului de exercitare a preşedinţiei
Consiliului; practica rotaţiei semestriale între statele membre este menţinută, elementul
de noutate fiind acela că un grup de trei state va putea asigura, în comun, pe o perioadă de
18 luni, îndeplinirea unor funcţii ale Preşedinţiei; acestea vor putea partaja preşedinţia
unor formaţiuni / organizări ale Consiliului pentru perioade mai lungi decât cele
semestriale. Structura formaţiunilor / organizărilor Consiliului este amendată, în sensul
separării actualului Consiliu Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) în două
formaţiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de orientare/ coordonare a
activităţii tuturor celorlalte formaţiuni/ organizări) şi Consiliul pentru Relaţii Externe
(care, prin excepţie de la regula comună, va fi prezidat de Înaltul Reprezentant pentru
Afaceri Externe şi Politica de Securitate). În ceea ce priveşte procedura de adoptare a
deciziilor la nivelul Consiliului, acestea se pot adopta în unanimitate, cu majoritate
simplă sau cu majoritate calificată. În prezent, majoritatea calificată reprezintă un număr
fix de voturi acordat fiecărui stat membru, în funcţie de ponderea sa la nivelul Uniunii.
Tratatul de la Lisabona modifică definiţia majorităţii calificate, aceasta fiind egală cu cel
puţin 55% dintre statele membre, a căror populaţie cumulată va trebui să reprezinte cel
puţin 65% din populaţia Uniunii. Noua formulă este prevăzută să intre în vigoare de la 1
noiembrie 2014.
Tratatul inovează considerabil în domeniul Politicii Europene de Securitate şi
Apărare Comuna (PESAC), urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a
UE. Reformele propuse în acest domeniu vizează promovarea PESA de o manieră
susţinută ce poate conduce în timp la apariţia progresivă a unei apărări comune, dar
130
numai în cazul existenţei consensului pe această dimensiune la nivelul Consiliului
European. Conform prevederilor Tratatului, realizarea progresivă a apărării comune la
nivelul UE trebuie să se deruleze în armonie cu angajamentele asumate de unele state
membre UE la nivelul NATO. Tratatul are implicaţii directe asupra apărării, vizând în
principal creşterea nivelului de ambiţie al Uniunii prin extensia spectrului de misiuni,
clauza de solidaritate, clauza de apărare reciprocă şi cooperarea structurată permanentă.
Extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg
Continuând trendul ascendent al dezvoltărilor europene din domeniu, Tratatul de la
Lisabona reconfirmă angajamentele de la Amsterdam, referitoare la apărarea comună,
extinzând, în acelaşi timp, amploarea şi paleta misiunilor de tip Petersberg. Dacă Tratatul
UE, care a introdus „misiunile Petersberg”, la Amsterdam, includea „misiuni umanitare şi
de salvare, de menţinere a păcii, ale forţelor luptătoare în gestionarea crizelor, inclusiv
misiuni de impunere a păcii”, extinderea lor, în acord cu Strategia de securitate europeană
a vizat „operaţii întrunite de dezarmare, sprijin acordat ţărilor terţe în combaterea
terorismului şi reforma în sectorul de securitate”. La toate acestea, Tratatul de la
Lisabona adaugă, conform art. 28 B, „consiliere militară şi asistenţă, stabilizare post-
conflict”, precizând că „toate aceste misiuni pot contribui la lupta împotriva terorismului,
inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul
acestora”. Acelaşi articol (28 B) reiterează că aceste misiuni specifice trebuie să fie
definite şi lansate la decizia Consiliului European, sub supravegherea Înaltului
Reprezentant, care va asigura coordonarea instrumentelor civile şi militare implicate.
Clauza de asistenţă mutuală în cazul unei agresiuni armate
Făcând trimitere la art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite privind dreptul la apărare,
este prevăzută asistenţa mutuală în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat
membru. Inserarea acestei clauze răspunde şi necesităţilor derivate din procesul de
absorbţie a funcţiilor UEO la nivelul UE. Astfel, Art. V din Tratatul de la Bruxelles
(1948) referitor la apărarea colectivă este practic transpus într-o formulă adaptată la nivel
comunitar. De asemenea este menţionat faptul că această prevedere nu trebuie să vină în
contradicţie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO
(pentru acestea NATO rămânând forumul esenţial pentru apărarea colectivă).
Clauza de solidaritate
Aceasta prevede ca atunci când unul dintre statele membre face obiectul unui atac
terorist sau al unei catastrofe naturale ori provocate de om, Uniunea şi celelalte state să
acţioneze împreună, în spirit de solidaritate. „Uniunea va mobiliza toate mijloacele, la
dispoziţia sa, inclusiv resursele militare oferite de statele membre, pentru prevenirea
ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre, protejarea instituţiilor democratice şi a
populaţiei civile împotriva oricărui atac terorist”.
131
Cooperarea structurată permanentă (Permanent Structured Cooperation -PSC)
Statele membre, care îndeplinesc criterii mai avansate în domeniul capabilităţilor
militare şi doresc să îşi asume angajamente suplimentare, în perspectiva celor mai
exigente misiuni, pot realiza între ele o cooperare structurată, devansând celelalte naţiuni
din cadrul Uniunii. În aceste condiţii, progresele în domeniul Politicii Europene de
Securitate şi Apărare vor menţine unele modalităţi decizionale specifice, facilitând,
totodată, o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
PSC este văzută ca o soluţie pentru relansarea procesului de dezvoltare a
capacităţilor de apărare la nivel european pe baze solide, prin reducerea duplicărilor şi
punerea în comun a resurselor. Ideea de bază care se desprinde din studiile dedicate
acestui subiect leagă succesul potenţial al iniţiativei de presiunea politică şi un demers
inclusiv şi progresiv pentru dezvoltarea în comun a capacităţilor de apărare. La acestea se
adaugă creşterea participării la operaţiile de gestionare a crizelor, ca subiect care rămâne
important pentru asumarea de către statele europene a unei responsabilităţi crescânde în
zona PESAC.
Posibile „criterii de convergenţă” menţionate în plan cantitativ şi calitativ s-ar
dovedi astfel valoroase. Deşi pentru unele state decizia participării în cadrul PSC va
reprezenta o decizie politică dificilă, faptul că scopul PSC îl va reprezenta obţinerea de
obiective concrete, coroborat cu tendinţa diminuării bugetelor alocate apărării, va spori
gradul de cooperare al statelor în dezvoltarea capacităţilor de apărare.
Există o diferenţă de opinii asupra gradului de incluziune pe care îl poate implica
PSC. Astfel, cea mai mare parte a analiştilor susţin că majoritatea statelor interesate de
această iniţiativă ar trebui să poată participa. Şansele de cooperare şi crearea de sinergii
cresc prin participarea unui număr mai mare de state. Modelul utilizat poate fi acela al
zonei euro. Un număr minoritar de opinii consideră că se poate opta pentru un grup
restrâns de state, în special cele cu potenţial militar considerabil şi cu participări
importante în operaţiile UE de management al situaţiilor de criză.
Considerând prima opţiune, este subliniată necesitatea fixării de criterii, însă ele nu
ar trebui neapărat îndeplinite de la început, mai importante fiind voinţa politică şi
angajamentul de dezvoltare a capacităţilor în vederea participării la cele mai solicitante
operaţii. Aceasta se justifică şi prin faptul că, în rândul statelor, grupul celor care
cheltuiesc cel mai mult pentru apărare nu este identic cu al celor care au participarea cea
mai activă în operaţii şi cu al celor care sunt dispuse să pună în comun resursele
naţionale.
Alte principii importante care ar trebui luate în considerare se referă la: pragmatism,
criterii orientate spre obţinerea de rezultate (output oriented), crearea unui pachet de
criterii cu posibilitatea unor compensări între acestea şi păstrarea flexibilităţi în procesul
de implementare, punerea în comun a resurselor (pooling and sharing), asigurarea unui
rol important pentru EDA, încurajarea oricăror forme de cooperare, inclusiv pe baze
geografice. Şi în acest context, este reliefată importanţa sprijinului pentru acest fel de
iniţiativă la cel mai înalt nivel politic, printr-o abordare top-down.
132
Agenţia Europeană de Apărare (European Defence Agency - EDA)
O altă noutate consfinţită de Tratat constă în statuarea rolului Agenţiei Europene de
Apărare ca instituţie deja funcţională, plasată sub autoritatea Consiliului. Tratatul
menţionează, de asemenea, o serie de responsabilităţi noi, care vor fi atribuite Agenţiei,
între care: contribuie la identificarea cerinţelor în materie de capacităţi ale statelor
membre; promovează armonizarea în materie de achiziţii, precum şi cercetarea în
domeniul apărării; contribuie la identificarea şi implementarea măsurilor necesare pentru
întărirea bazelor industriale şi tehnologice ale sectorului de apărare şi gestionează
mecanismul de aplicare a cooperării structurate permanente.
Cooperarea internaţională, condiţie necesară pentru succesul operaţiilor de
menţinere a păcii
ONU gestionează cel mai mare număr de misiuni de pace în întreaga lume.
Intervenţiile conduse de ONU în Cambogia, Timorul de Est, El Salvador, Mozambic,
Namibia şi Sierra Leone au reprezentat tot atâtea succese în orientarea societăţilor
afectate de războaie pentru realizarea unei guvernări democratice durabile. Există multe
operaţii ONU fără nicio implicare a UE sau NATO. Dar nu există nicio operaţie a UE sau
NATO fără autorizarea şi implicarea, uneori foarte importantă, din partea ONU.
ONU deţine experienţa cea mai diversă, cea mai larg acceptată legitimitate şi cea
mare autoritate formală. Spre deosebire de toate celelalte organizaţii, ONU se poate
impune legal atât în cazul statelor membre, cât şi în cel al statelor ne-membre. ONU
deţine cel mai simplu aparat decizional şi cele mai simple aranjamente de comandă şi
control. Consiliul de Securitate al ONU este mai mic, ca şi compunere, decât structurile
similare ale NATO şi UE. Acesta ia decizii printr-o majoritate calificată şi doar cinci
dintre membrii săi au capacitatea de a bloca decizii în mod unilateral. Odată ce Consiliul
de Securitate a determinat scopul unei operaţii şi ia decizia de a o lansa, hotărârile
următoare aparţin în mare măsură secretarului general şi personalului subordonat
acestuia, cel puţin până la următoarea analiză a Consiliului de Securitate, adică, în
general, într-un interval de şase luni. Formal, ţările contributoare cu trupe nu pot influenţa
acest proces în niciun fel. În operaţiile conduse de Naţiunile Unite, lanţul de comandă
civil şi cel militar sunt unificate şi integrate, cu primat ne-univoc al autorităţii civile, de la
secretarul general ONU la comandantul forţelor locale, prin intermediul reprezentantului
său civil local. Agenţiile specializate ale ONU posedă o panoplie largă de capabilităţi
civile şi militare semnificative pentru acţiunile de construire a naţiunilor. Toate operaţiile
conduse de Naţiunile Unite sunt planificate, controlate şi susţinute de mai puţin de o sută
de lucrători ONU civili şi militari de la cartierul general din New York. Cea mai mare a
parte a trupelor ONU provin din lumea a doua şi a treia, având costuri per militar de
câteva ori mai mici decât în cazul trupelor din armatele occidentale. ONU are în prezent
dislocaţi mai mult de 58.000 de militari în 17 ţări diferite, la un cost de mai puţin de 4
miliarde de USD anual. Această valoare reprezintă mai puţin decât au cheltuit Statele
Unite într-o lună de operaţii în Irak.
În ciuda acestor avantaje, ONU prezintă unele limitări evidente. Deşi Consiliul de
Securitate al ONU este mai compact decât structurile similare din NATO şi UE, acesta
este mai divers din punct de vedere regional şi ideologic, fiind deci dispus spre blocaje,
133
generate de divergenţele puternice dintre Est şi Vest sau Nord şi Sud. Acest fapt a fost
evident în cazul Kosovo. Probabil că importanţa acordată obstacolului constituit de
dreptul la veto al membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU este
exagerată. După 1989, Consiliul a convenit lansarea a peste 30 de expediţii militare, în
timp ce Consiliul Nord Atlantic a reuşit acest lucru doar de trei ori, iar Consiliul UE de
două ori. La începutul lui 2005, Marea Britanie şi Statele Unite au ajuns la concluzia, fără
îndoială corectă, că aveau mai multe şanse să-şi asigure sprijinul ONU decât pe cel al
NATO sau UE pentru invazia lor din Irak. De aceea, până în ziua de astăzi, conflictul din
Kosovo rămâne singurul exemplu în care NATO a reuşit să ajungă la un acord asupra
unei intervenţii într-o situaţie în care Consiliul de Securitate al ONU nu reuşise să facă
acest lucru.
Larga libertate de care se bucură secretarul general al ONU şi reprezentanţii săi
locali în cazul controlului operaţional al operaţiilor căştilor albastre determină limitarea
dorinţei anumitor naţiuni de a contribui la acestea. Procedurile NATO şi UE oferă ţărilor
contributoare cu trupe un control curent mult mai mare asupra modului de folosire a
trupelor lor decât permite ONU. De aceea, guvernele occidentale preferă aceste instituţii
atunci când misiunile de impunere a păcii au un nivel de risc ridicat. Această tendinţă este
evidenţiată de prevalenţa interdicţiilor naţionale în cazul anumitor tipuri de activităţi care
caracterizează din ce în ce mai mult operaţiile NATO.
Natura austeră a încadrării cu personal pentru operaţiile de menţinere a păcii a
cartierului general al ONU limitează capacitatea acestei organizaţii de a planifica şi
sprijini misiuni de mare amploare sau cu un grad înalt de complexitate. În practică, ONU
poate alcătui şi sprijini forţe expediţionare de maxim 20.000 de oameni, echivalentul unei
divizii întărite. Forţele ONU necesită întotdeauna o intrare permisivă în teatru, ceea ce
presupune că acestea se pot disloca numai unde sunt invitate s-o facă.
În contrast, NATO poate disloca forţe puternice şi numeroase pe care le poate
folosi pentru a forţa intrarea în teatru, dacă este necesar. Drept urmare, în timp ce ONU
este cea mai potrivită organizaţie pentru cele mai multe operaţii de menţinere a păcii şi de
impunere a păcii cu scopuri limitate, NATO este mai bine pregătit pentru misiuni mai
dificile, de tipul celor din Balcani. Pe de altă parte, NATO nu are capacitatea de a asigura
implementarea prevederilor civile şi depinde întotdeauna de ONU şi/sau de unele coaliţii
create ad hoc, formate din ţările dispuse să-şi asume multitudinea de funcţii non-militare
esenţiale pentru succesul oricărei operaţii de construire a păcii. Drept urmare, „strategia
de ieşire” a NATO depinde întotdeauna de acţiunea altor organizaţii.
Deciziile NATO se bazează pe consens şi toate statele membre au dreptul la veto.
Consiliul Nord Atlantic supune operaţiile aflate sub autoritatea sa unui proces de
examinare şi decizie cu o mai mare continuitate decât o face Consiliul de Securitate. Pe
când cel de al doilea ia doar o singură decizie în privinţa unei anumite operaţii, o dată la
şase luni, permiţând secretarului general ONU să acţioneze relativ fără restricţii în
îndeplinirea mandatului său pe parcursul acestor intervale de timp. Statele contributoare
cu trupe au de aceea un cuvânt mai puternic de spus în privinţa aspectelor operaţionale.
Nivelul controlului deţinut astfel face guvernele mai dispuse să contribuie cu trupe la
NATO decât la ONU, în cazul operaţiilor cu grad ridicat de risc.
Trupele NATO sunt mult mai bine echipate şi, respectiv, mai costisitoare decât
cea mai mare parte a celor destinate operaţiilor ONU. Bunăstarea personalului şi
resursele permit operaţiilor NATO o planificare şi susţinere superioară din punct de
134
vedere profesional, dar au în acelaşi timp ca rezultat un raport general inferior celui al
ONU.
Procesul decizional al UE în domeniul securităţii şi al apărării se bazează, de
asemenea, pe consens. Uniunea Europeană are un personal militar şi politico-militar mai
flexibil, parţial, deoarece poate, dacă doreşte, să solicite sprijinul NATO pentru
planificarea şi asigurarea altor funcţii. La fel ca şi ONU, Uniunea Europeană poate folosi
o gamă largă de mijloace civile esenţiale pentru orice operaţie de construire a păcii. La fel
ca militarii NATO, militarii UE sunt mai costisitori decât cei din trupele ONU. La fel ca
mecanismele NATO, dar spre deosebire de cele ale ONU, mecanismele UE oferă
guvernelor contributoare cu trupe o posibilitate mai mare de a influenţa întrebuinţarea
operaţională a contingentelor lor.
În ultima perioadă, atenţia s-a îndreptat spre elaborarea de modalităţi care să
permită NATO să sprijine UE în vederea planificării şi desfăşurării operaţiilor militare.
Totuşi, în domeniul construirii păcii, Uniunea Europeană are cel puţin la fel de mult de
oferit NATO pe cât are NATO de oferit Uniunii Europene. Este posibil să ne imaginăm
situaţii militare neprevăzute în care Uniunea Europeană s-ar putea implica, iar NATO nu.
Este imposibil de conceput invers. În orice operaţie militară condusă de NATO, toate
funcţiile civile esenţiale vor fi inevitabil delegate Uniunii Europene, statelor sale
membre, Canadei şi Statelor Unite, precum şi altor organizaţii internaţionale, aşa cum s-a
întâmplat în Afganistan, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. Teoretic, NATO şi-ar putea
dezvolta propriile capabilităţi de implementare în domeniul civil. Totuşi, practic, după ce
au depus un efort atât de mare pentru construirea capacităţilor Uniunii Europene în acest
domeniu, aliaţii europeni vor dori probabil prea puţin să facă acelaşi efort pentru a
construi capacităţi similare în cadrul NATO. De aceea, dacă NATO nu-şi va crea propria
capacitate de a disloca şi instrui forţe de poliţie, de a promova dezvoltarea societăţii
civile, de a stimula dezvoltarea economică şi de a executa orice alte sarcini civile
esenţiale pentru îndeplinirea misiunii, atunci trebuie să convină asupra unor aranjamente
mai sigure cu Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunile Unite, care să ofere garanţia că
alte state şi organizaţii vor contribui la asigurarea acestei capacităţi în sprijinul viitoarelor
operaţii militare conduse de NATO.
Uniunea Europeană, prin structurile sale, are potenţialul de a deveni cea mai
eficientă organizaţie internaţională pentru managementul crizelor, utilizând atât forţa
militară, cât şi componenta civilă. UE are şi câteva slăbiciuni politico-militare, îi lipseşte
unitatea decizională, precum şi capabilităţile militare importante. În domeniul geopoliticii
şi al securităţii există multe divergenţe interne în ceea ce priveşte statutul alianţei
transatlantice, relaţiile cu Rusia, problemele din jurul Mediteranei şi ale Orientului
Mijlociu.
135
UNIUNEA EUROPEANĂ: DE LA IDEE LA FAPTĂ
drd. Nicolae IORGA1
Keywords: economic communities, european Federation, League of Nations, Federal
Europe, economic relief.
ABSTRACT:
The paper present the evolution of an ideea United Europe, from the first ideas in
the interwar period related to the federalisation and of League of Nations, until Marshall
Plan.
The paper analyze how appear the first econominic communities and after that the
role of construction of one core: economcal, social and political in the Cold War Era.
The autor study the theories of a few economists and politicians, theories regarding the
effectiveness of european organization.
Din cele mai vechi timpuri marii conducători de imperii şi-au dorit ca stăpânirea
lor să se întindă asupra cât mai multor teritorii. Exemplele în acest sens sunt nenumărate,
pornind de la Babilon, Persia, Egipt, Imperiul macedonean sau Imperiul roman, ajungând
la marele Imperiu mongol din Evul mediu ori la vastul Imperiu colonial britanic. În acest
caz este vorba însă despre o unificare „de sus”, despre o politică prin care extinderea
teritorială se făcea în detrimentul zonelor noi cucerite.
Ideea unităţii europene este de o cu totul altă natură. În acest caz vorbim despre o
construcţie între parteneri egali, parteneri care caută prin politici comune să contribuie la
ridicarea economică şi la creşterea nivelului de trai a întregii populaţii din arealul în
discuţie. Realizată în condiţiile nu tocmai favorabile ale epocii postbelice, puternic
marcată de anii războiului rece2, Europa Unită este un vis mult mai vechi.
Fără a avea pretenţia unei investigaţii exhaustive asupra istoricului ideii de Europă
unită, nu putem sa nu amintim aici despre precursori celebri. Marele filosof german
Immanuel Kant (1724 – 1804) a publicat în 1795 o lucrare intitulată Despre pacea
universală (Zum ewigen Frieden), tradusă şi în limba română3, în care tratează subiectul
unei posibile societăţi federale a naţiunilor europene, indicând în acest sens şi etapele de
parcurs. Perioada în care Kant a scris această lucrare era puternic marcată de efectele
marii revoluţii franceze asupra Europei, iar la scurt timp războaiele napoleoniene vor
conduce pentru scurt timp la crearea unui vast Imperiu.
1 Doctorand la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.
2 Încă înainte de semnarea păcii de la Paris, la 10 februarie 1947, deci înainte de instituţionalizarea practică
a împărţirii Europei de o parte şi de alta a „Cortinei de fier”, a fost avansată ideea unificării Vestului
democratic ca un scut în calea expansiunii sovietice. Astfel, la 19 septembrie 1946, într-un moment în care
sunt plasate originile războiului rece, cu prilejul unui celebru discurs rostit la Universitatea din Zűrich,
fostul premier englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al
doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un
într-o primă etapă un parteneriat între Franţa şi Germania. 3 Immanuel Kant, Spre pacea eternă, Bucureşti, 2008.
136
După mai bine de un secol, de această dată în contextul încheierii primului război
mondial, vor apărea noi ideii şi vor fi generate interesante discuţii pe marginea unui
proiect de Europă Unită1. Amintim aici, de exemplu, de iniţiativa lui Giovanni Agnelli,
fondatorul celebrei firme de automobile italiene FIAT. Agnelli şi celebrul economist
Attilio Cabiati vor scrie un articol care a rămas celebru, intitulat sugestiv Federaţie
europeană sau liga naţiunilor?2 chiar în anul 1918, atunci când preşedintele american
Woodrow Wilson venise în cuprinsul celebrelor sale 14 puncte cu ideea înfiinţării
Societăţii Naţiunilor.
Agnelli şi Cabiati s-au pronunţat împotriva ideii preşedintelui american de
înfiinţare a unei organizaţii mondiale, dar au susţinut, în schimb, ca fiind mult mai
benefică construirea unei Federaţii Europene. În acest sens, cei doi preluau şi o parte a
gândirii politice europene anterioară anului 19143. Concluzia lui Agnelli şi Cabiati, venită
după ce aduceau în favoarea ei numeroase argumente de ordin istoric, era foarte clară:
„Numai o Europa federală ne va putea aduce mai multe realizări economice şi o
diviziune a muncii prin eliminarea tuturor barierelor vamale.”4
Tensionata perioadă interbelică a avut şi momente în care vocile mai raţionale au
încercat să propună planuri prin care în special tensiunile franco-germane să fie depăşite.
Astfel, în contextul favorabil ce a urmat semnării acordurilor de la Locarno din 1925, se
va remarca demersul ministrului francez de externe Aristide Briand. În septembrie 1929
el va propune, la Geneva, realizarea unui tip de legătură federală între statele europene. În
faţa răspunsului mai degrabă ezitant al statelor europene, dar şi al neimplicării Statelor
Unite, lui Briand i se va solicita să vină cu o propunere mai concretă. Aşa s-a ajuns la
Memorandumul privind organizarea unui regim al Uniunii Federale Europene, pe care
Briand l-a prezentat la 17 mai 19305.
Din păcate, documentul a fost redactat de o manieră stufoasă şi nu a găsit secolul
favorabil în rândul celorlalte state europene. Mai mult, diplomaţii germani aveau
puternice suspiciuni că, de fapt, Briand urmărea realizarea unui „Locarno oriental”6. Prin
urmare, memorandumul francez nu a avut nici un efect practic şi a rămas la stadiul de
propunere.
După cel de-al doilea război mondial, pe fondul disputei tot mai evidente între
foştii aliaţi – Uniunea Sovietică, pe de o parte, Statele Unite şi Marea Britanie, pe de alta
- şi a împărţirii Europei în sfere de influenţă între Uniunea Sovietică şi Statele Unite, în
Occident ideea unei construcţii europene a câştigat foarte rapid teren. Foarte probabil, la
aceasta a contribuit şi iniţiativa americană cunoscută sub numele de Planul Marshall7,
prin care se urmarea ca statele democratice să primească un ajutor financiar consistent
pentru refacerea rapidă a economiei, astfel încât Europa vestică să poată rezista
presiunilor Uniunii Sovietice.
1 Pentru o imagine de ansamblu vezi Peter Stirk, David Weigall, editori, European integration. A reader
and commentary, New York, 1999. 2 Giovanni Agnelli, Attilio Cabiati, Federationi europea o lega delle nazioni?, Torino, 1918.
3 Vezi, pe larg, Derek Heater, The Idea of European Unity, Leicester, 1992.
4 G. Agnelli, A. Cabiati, op.cit., apud P.Stirk, D.Weigall, op.cit., p.14-15.
5 Vezi Ibidem, p.18-19.
6 Cu alte cuvinte, Briand era suspectat că doreşte să extindă prevederile pactului de la Locarno din 1925,
prin care Germania garanta graniţele vecinilor săi de la Vest, şi pentru Apusul Europei. 7 Pe marginea rolului istoric al planului vezi, Michael J. Hogan, The Marshall Plan. America, Britain and
the reconstruction of Western Europe, 1947 – 1952, Cambridge University Press, 1987.
137
În legătură cu aplicarea Planului Marshall, la 16 aprilie 1948 a fost înfiinţată
Organizaţia de Cooperare Economică Europeană – OECC, menită să continue misiunea
Planului şi după ce acesta îşi va fi îndeplinit misiunea pentru care a fost pus în practică.
În acest sens, o propunere a Olandei privind stabilirea unei uniuni vamale după modelul
Tratatului dintre ţarile Beneluxului din 1944, nu a fost urmată, din păcate, de o acţiune
concretă. Deşi OECC a avut o contribuţie importantă la liberalizarea comercială şi
politică, la adaptarea politicilor economice naţionale, datorită diferenţelor de opinii
privind natura şi metodele parteneriatului şi a structurii instituţionale inadecvate, nu se
putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice şi comerciale între
statele semnatare ale acordului.
În paralel apăreau şi soluţii propuse de europeni, în special de către francezi care
sperau că nu se mai repeta istoria perioadei interbelice. În decembrie 1946, la Paris, a luat
fiinţă Uniunea Europeană a Federaliştilor, a căror primă reuniune internaţională se va
desfăşura la Montreux, în august 19471. Construcţia europeană era deci în pragul punerii
temeliei sale, ideea unităţii continentului nu mai era o noutate, ea mai fusese vehiculata
de-a lungul anilor in diferite împrejurări2 inclusiv in cadrul dezbaterilor de la Liga
Naţiunilor.
În acest context, raporturile franco – germane reprezentau cheia pentru depăşirea
impasului, partea franceză considerând că erau necesare garanţii, astfel încât Germania sa
nu mai constituie o ameninţare pe viitor. S-a insistat, spre sfârşitul anului 1948, asupra
supravegherii aliate in ce priveşte producţia de cărbune şi otel, materii prime deosebit de
importante in industria de armament, de către o autoritate internaţionala şi reglementarea
pe cale de consecinţă, a statutului zonei Ruhr-ului. Marea Britanie şi SUA vor manifesta
însă reţineri în această privinţă. Totuşi, exemplul pe care Belgia, Olanda şi Luxemburg l-
au dat prin uniunea vamală din 1947 avea să se dovedească de bun augur, fiind un imbold
pentru restul statelor occidentale.
Prima concretizare a ideii europene s-a produs la 5 mai 1949, atunci când, în urma
întâlnirii dintre miniştrii de externe ai statelor implicate în proiect, care s-a desfăşurat la
Londra, a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi
Suedia. Principalul rol al Consiliului nu s-a circumscris domeniului militar – de altfel, la
4 aprilie 1949 luase fiinţă N.A.T.O. - şi economic, ci domeniului social şi cultural.
Potrivit Statutului adoptat la 5 mai 1949, scopul Consiliului era definit de la primul
capitol:
„Articolul 1
a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între
membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt
moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.
b) Acest scop va fi promovat prin organele Consiliului, prin discutarea
chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni
comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum
şi salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
1 Vezi, A. Boyd, F. Boyd, Western Union, Londra, 1948, p.141-142.
2 De exemplu pot fi consultaţi L. Cartou, Communautés Européennes, Dalloz, 1991, p 4-40, şi D. Simon,
Le système juridique communautaire, Paris, 1997.
138
c) Participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta
activitatea acestora în cadrul ONU şi a altor organizaţii sau uniuni internaţionale la care
sunt părţi.
d) Chestiunile referitoare la apărarea naţională nu ţin de competenţa
Consiliului Europei.”1
Tot prin Statut erau precizate organismele de lucru şi era stabilit sediul la
Strasbourg. Prima şi cea mai notabilă realizare în plan politic a noii instituţii a fost
adoptarea şi deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului.
Eforturile diplomatice susţinute care au condus la concretizarea etapei următoare
pe calea construcţiei europene sunt legate de numele diplomaţilor francezi Jean Monnet,
Robert Schumann, dar şi de cel al cancelarului german Konrad Adenauer. De altfel, se
poate considera că una cheile succesului a fost faptul că partea franceză şi-a înfrânt teama
faţă de o resurecţia militarismului german şi dorinţei de revanşă a vecinilor de peste Rin.
Odată cu lansarea in cadrul unei conferinţe de presa ce a avut loc la Paris, la 9
mai 1950, a Planului Schumann se trece la o fază hotărâtoare in destinul comunităţilor
europene. La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea
producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschisă şi
către alte ţări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanţii
guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinţei lor (aplicarea regulii
unanimităţii), deciziile vor obliga numai statele ce le accepta – au subscris şase state:
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Marea Britanie, care avea unele
temeri privind abandonarea suveranităţii şi privind realizarea bunăstării naţionale şi din
cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste principii.
Declaraţia Schumann a fost prefaţată de Memorandumul adresat de Jean Monnet
lui Schumann, la 4 mai 19502. Monnet are meritul de a fi dat impulsul necesar pentru
demararea unei colaborări sincere şi deschise cu Germania. După cinci zile, Robert
Schumann, în calitatea sa de şef al diplomaţiei franceze3, se adresa cancelarului Konrad
Adenauer, pentru a-l invita să pună împreună bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO). Schumann era convins că numai printr-un efort comun se puteu pune
bazele unei adevărate unificări economice în Europa occidentală4.
După 9 mai 1950 au urmat nouă luni de negocieri între cele şase state semnatare
care s-au concretizat in adoptarea Tratatului stabilind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului – CECO – la 18 aprilie 1951. Acesta a intrat in vigoare la 25 iulie
1952, durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani5.
Fundamentul economic al acestui tratat se afla in dispoziţiile art. 4, în sensul că
sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi
abolite şi interzise:
1 Textul integral în limba română poate fi consultat pe site-ul Biroului de Informare a Consiliului Europei la
Bucureşti, www.coe.ro 2 Vezi R. Vaughan, Postwar Integration in Europe, Londra, 1976, p.51-55.
3 Schumann avea o experienţă politică deosebită, el fiind şi prim-ministru al Franţei între 1947 şi 1948.
4 Pentru declaraţia Scumann vezi Pascal Fontaine, Europe – a fresh start. The Schumann declaration 1950
– 1990, Luxemburg, 1990, p.44-46. Vezi şi Anexa 1 de la finele acestei teze pentru textul integral al
documentului. 5 Textul Tratatului la P. Stirk, D. Weigall, op.cit., p.87-89.
139
- taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi
restricţiile cantitative privind circulaţia produselor;
- masurile şi practicile discriminatorii intre producători, intre cumpăratori
şi intre consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor
şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedica libera alegere de către
cumpărător a furnizorului;
- subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse
de state în orice forma ar fi ele;
- practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.
Tratatul CECO desemnează o Înaltă Autoritate care sa asigure realizarea
obiectivelor sale in conformitate cu principiile stabilite. Ea este compusă din persoane
independente, numite de guverne împreună, are resurse financiare proprii realizate din
taxe asupra producţiei de oţel şi carbune şi beneficiază de autoritatea necesara spre a
impune obligaţii statelor membre şi producătorilor in sensul dispoziţiilor Tratatului. În
luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau in concertare cu Comitetul
Special de Miniştri sau Comitetul Consultativ, în toate cazurile când considera necesar.
Consiliul de Miniştri creat ca urmare a unei iniţiative olandeze îşi va exercita
atribuţiile stabilite prin Tratat, în special în scopul armonizării acţiunii Înaltei Autorităţi şi
a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale ţărilor lor.
Este instituită regula consultării şi a schimbului de informaţii cu aceasta Autoritate,
existând, de asemenea, posibilitatea iniţierii unor propuneri sau masuri pe care Consiliul
le considera corespunzătoare, dar numai in anumite cazuri el are puterea de intervenţie in
politica privind cărbunele şi oţelul şi aceasta sub anumite condiţii.
Mai este înfiinţată şi o Adunare Comună, compusă la început din membrii
parlamentelor naţionale, numiţi de acestea, şi in faţa căreia Înalta Autoritate este
răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, contra ei putând sa fie depusă o moţiune de
cenzură. În sfârşit, a fost creată şi o Curte de Justiţie cu sarcina asigurării respectării legii
în interpretarea şi aplicarea Tratatului şi a regulilor elaborate in temeiul acestuia.
Înfiinţarea CECO are, prin urmare, o semnificaţie aparte, fără acest moment în care
oameni politici responsabili nu au acţionat în interesul statelor lor şi a ideii de Europa,
încercând să treacă peste rănile încă sângerânde ale războiului. De acum înainte, noi
proiecte europene vor fi puse în lucru timp de patru decenii.
Desigur înfiinţarea CECO nu reprezintă decât o etapă a unui proces extrem de
complex, care nu a avut o evoluţie lineară şi a fost influenţat în bună măsură de
raporturile dintre cele două superputeri până la momentul istoric 1989. În acest context
amintim proiectul pentru crearea unei Comunităţi de Apărare Europeană (EDC).
Beneficiind deja de experienţa colaborării în cadrul CECO, cele şase state membre au
semnat la 27 mai 1952, la Paris, un Tratat care punea în lucru ideile din Planul Pleven1,
document prin care se preconiza crearea unei armate europene plasată sub controlul unui
Minister European al Apărării, unităţile armate mici putând fi parte integrantă a armatei
NATO.
Franţa nu a ratificat tratatul respectiv, avându-se in vedere abandonarea unor
instrumente prin excelenţă ale suveranităţii naţionale. Nici proiectul de statut al unei
Comunităţi Politice Europene (EPC) nu a avut mari şanse de succes. Se urmarea
realizarea unei structuri instituţionale asemănătoare celei a CECO şi EDC, acordarea
1 Vezi Planul Pleven la P. Stirk, D. Weigall, op.cit., p.108-109.
140
unui rol important instituţiilor independente de elaborare a politicii şi elementului
parlamentar şi o coordonare a politicii externe. Votul dat de parlamentul francez la 30
august 1954 a condus la abandonarea proiectului după mai bine de doi ani de negocieri1.
Mai mult succes vor avea însă iniţiativele privind crearea Comunităţii Economice
Europene şi a Euroatomului.
La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al ţarilor Beneluxului prin care
se afirma principiul ca integrarea economică ar trebui sa preceadă integrarea politică, deci
cu alte cuvinte procesul de integrare era extins la toate ramurile economiei2. El urmează
unele idei din Planul Beyen (decembrie 1952 – februarie 1953) prin care au fost schiţate
contururile unei pieţe comune europene cu renunţarea la ideea dominantă privind o
integrare progresivă a ţărilor europene prin sectoare.
S-a propus convenirea unei conferinţe in scopul de a pune la punct texte pentru un
tratat care sa aibă in domeniul său de aplicare o colaborare mai apropiată privind crearea
unei pieţe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea şi
folosirea paşnica a energiei atomice3. Opiniile statelor membre CECO au fost, în general,
pozitive, cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendinţe dirijiste, iar Franţa s-a
arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul este discutat şi
aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955 a miniştrilor de externe ai celor şase state
membre, desfăşurată în Italia, la Messina.
Însă, problemele energiei atomice şi ale pieţei comune nu au fost dezbătute foarte
intens. S-a convenit totuşi, ca, in scopul elaborării de tratate să se întrunească mai multe
conferinţe şi să se constituie un comitet de reprezentanţi guvernamentali in acest sens, a
cărui preşedinţie a fost incredinţată lui Paul Henry Spaak4. Marea Britanie a acceptat
invitaţia de a face parte dintr-un asemenea comitet, dar s-a retras în noiembrie 1955, în
considerarea moţiunii sale pentru o cooperare interguvernamentală, de preferat în cadrul
OEEC şi pentru un comerţ liber, fără o uniune vamală.
Raportul întocmit de acel comitet (denumit si raportul Spaak5) a fost stabilit in
forma sa finală in aprilie 1956, astfel încât sa evidenţieze măsurile necesare pentru
edificarea unei pieţe comune, cu o concepţie fundamentală privind relaţiile intre state în
această privinţă. Se porneşte de la constatarea ca o fuziune a pieţelor naţionale este
absolut necesară, o diviziune a muncii corectă, pe o scara mare, poate stăvili risipirea
resurselor economice, iar o mai mare siguranţă că resursele necesare de aprovizionare
sunt permanent accesibile, face posibilă renunţarea la activităţile productive care nu
acorda atenţie costurilor.
Fuziunea pieţelor ar implica potrivit Raportului, stabilirea unei uniuni vamale,
înlăturarea restricţiilor vamale, libera circulaţie a serviciilor şi o politică agricolă comună
in condiţiile unui regim concurenţial comun şi ale armonizării legislaţiilor. Dezvoltarea
resurselor economice şi deplina lor folosire ar presupune, intre altele, ajutor financiar
pentru investiţii, dezvoltarea regiunilor ramase in urmă, mobilitatea profesională.
1 Dan Vătăman, Organizaţii europene şi euratlantice, Bucureşti, 2008, p.185.
2 Pentru o analiză mai extinsă a subiectului şi a activităţii lui Paul Henri Spaak, vezi Pierre Gerbet, Le
construction de l’Europe, Paris, 1994, p.170 şi urm. 3 P.J.Kapteyn, P. Ver Loren van Themaat, Introduction to the law of the European Communities, Kluver –
Deventer , 1990. 4 Spaak (1899 – 1972) avea o bună experienţă diplomatică, el fiind primul preşedinte al Adunării Generale
ONU din 1946, apoi a avut diverse alte posturi, inclusiv pe cea de ministru de externe al Belgiei. 5 P. Gerber, op.cit., p.170-185.
141
Instituţiile şi autorităţile ar urma sa fie clar definite. Astfel, ar trebui sa se distingă
între materii de politică generală, care rămân rezervate domeniului guvernelor, şi
probleme relative la funcţionarea pieţei comune şi să se creeze un organ înzestrat cu
autoritate şi responsabilitate comunitară pentru aplicarea şi supravegherea concurenţei şi
a realizării obligaţiilor de către state şi pentru controlul clauzelor care le permit
exceptarea de la aceste obligaţii (safeguard clauses).
În plus, la luarea deciziilor, regula unanimităţii poate fi suprimata fie intr-un număr
strict de situaţii, fie după trecerea unei anumite perioade. Potrivit Raportului, ar mai fi
fost necesare, stabilirea unui drept de a se apela la un organ judiciar in caz de litigii şi
supravegherea din partea unui organism parlamentar. S-a convenit crearea, ca atare, a
unor instituţii precum:
- Consiliul de Miniştri,
- Comisia Europeană.
Funcţiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei Curţi de Justiţie pot fi îndeplinite
de Adunarea şi de Curtea înfiinţate potrivit Tratatului CECO. Asemenea constatări şi
concluzii au fost formulate şi in ce priveşte domeniul folosirii energiei atomice.
Raportul Spaak a fost adoptat de către cei şase miniştri de externe ai statelor
menţionate, la Conferinţa Interguvernamentală pentru Piaţa Comună şi Euroatom de la
Veneţia, din 29 mai 1956, ca baza de negocieri privind incheierea unor tratate. Conferinţa
de la Veneţia a continuat la Bruxelles, la 26 iunie 1956. Pe baza celor convenite la
Veneţia şi Bruxelles s-a ajuns la semnarea Tratatului de la Roma.
Astfel, la 25 martie 1957, în capitala Italiei au fost semnate următoarele
documente, esenţiale pentru progresul construcţiei europene:
- Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene şi anexele
acestuia
- Protocolul privind Statutul Băncii Europene de Investiţii
- Protocolul privind comerţul interior german
- Protocolul privind anumite dispoziţii referitoare la Franţa
- Protocolul privind Italia
- Protocolul privind Marele Ducat al Luxemburgului
- Protocolul privind mărfurile originare şi de provenienţă din anumite ţări,
care beneficiază de un regim special de import într-unul din statele membre
- Protocolul privind regimul produselor care fac obiectul Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului în relaţiile cu Algeria şi cu departamentele de peste
mări ale Republicii Franceze
- Protocolul privind uleiurile minerale şi unele derivate ale acestora
- Protocolul privind aplicarea Tratatului de instituire a Comunităţii
Economice Europene în zonele neeuropene ale Regatului Ţărilor de Jos
- Convenţia de punere în aplicare cu privire la asocierea ţărilor şi
teritoriilor de peste mări la Comunitate şi anexele acesteia
- Protocolul privind contingentul tarifar pentru importurile de banane
- Protocolul privind contingentul tarifar pentru importurile de cafea verde
- Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi
anexele acestuia
- Protocolul privind aplicarea Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice în zonele neeuropene ale Regatului Ţărilor de Jos
142
- Convenţia privind unele instituţii comune Comunităţilor Europene1.
Cu alte cuvinte după momentul Roma putem vorbi despre Piaţa Comună sau
Comunitatea Economică Europeană şi despre Euroatom, care împreună cu Tratatul
CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene2.
Intrarea in vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a
ratificării lor de către părţile contractante conform propriilor proceduri constituţionale.3
Trebuie menţionat că spiritul în care s-a constituit Piaţa Comună s-a menţinut
până in 1961, când ea a fost reconstituită pe baze şi cu obiective noi sub denumirea de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economica – OCDE, la care au aderat şi
Australia, Canada, Japonia şi SUA. Ea a devenit un cadru de discuţii privind problemele
economice intre statele capitaliste puternic industrializate. În principal, noua organizaţie
şi-a propus ca obiectiv reglementarea sau studierea unor probleme privind condiţiile în
care comerţul între acele state trebuie sa se desfăşoare, cu atenţie specială asupra
condiţiilor de concurent, la standardele de calitate, asigurarea creditelor de export,
politica privind mediul înconjurător, inflaţia, şomajul, cursul de schimb.
Aşa cum am arătat deja, Marea Britanie nu a semnat Tratatul de la Roma, ci a
optat pentru integrare sub forma unei asocieri in cadrul unei zone de comerţ liber, iar,
potrivit noii conjuncturi, aceasta sa aibă loc intre statele OEEC ramase şi cele şase state
comunitare, care să constituie o unitate economică de sine stătătoare. Aceasta modalitate
a făcut obiectul negocierilor pana in anul 1958, fără vreun rezultat concret din cauza
opiniilor deosebite privind formele specifice de realizare a acelei zone de comerţ liber4.
Astfel cele şapte state necomunitare participante la negocieri au ajuns la un prim
acord cu prilejul reuniunii de la Stockholm din 21 iulie 1959. conform documentului
adoptat miniştrii de externe ai Austriei, Danemarcei, Norvegiei, Portugaliei, Suediei,
1 Cf. Commom Market Law. Text and Commentaries, Londra, 1962. Vezi pentru varianta în limba română
Actul final al Conferinţei interguvernamentale pentru Piaţa Comună şi Euroatom, www.ier.ro 2 Potrivit articolului 3 din Tratatul de la Roma, pentru reuşita Pieţei Comune trebuia luate următoarele
măsuri:
„a. eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea
mărfurilor, precum şi a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;
b. stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în raport cu statele terţe;
c. eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor;
d. adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e. adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f. instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa comună;
g. aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi
împiedicarea dezechilibrelor în balanţele de plăţi ale acestora;
h. apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei comune:
i. crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăţi posibilităţile de angajare a lucrătorilor
şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai;
j. instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată facilitării extinderii economice a Comunităţii
prin crearea de resurse noi;
k. asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în vederea creşterii schimbărilor comerciale şi continuării în
comun a efortului de dezvoltare economică şi socială.”, Ibidem. 3 În acest sens a fost foarte activ un Comitet de Actiune pentru Statele Unite ale Europei.
4 Decizia guvernului britanic în acest sens era făcută public la 7 februarie 1957, deci chiar înainte de
semnarea Tratatului de la Roma. Vezi Stirk, Weigall, op.cit., p.148-149.
143
Elveţiei şi Regatului Unit se angajau să recomande guvernelor lor să pună bazele unei
European Free Trade Association1
Convenţia privind înfiinţarea unei Asociaţii Europene a Liberului Schimb (AELS)2
a fost semnată la Stockholm, la 4 ianuarie 1960 şi a intrat în vigoare la 3 mai acelaşi an.
Caracteristica unei zone comerciale libere de felul celei instituite prin AELS este
renunţarea la taxele vamale între ţările membre pentru produsele de provenienţă naţională
pe baza unui certificat de origine, cu unele atenuări în privinţa gradului de incorporare în
produse a unor materii prime sau parţi din ele, de provenienţă străină de maximum 50%.
În principiu, in raporturile cu ţările terţe fiecare stat membru îşi determină propria
desfăşurare a politicii sale comerciale, cu excepţia echivalării preţurilor prin creşterea
taxelor vamale pentru produsele de natura internă.
În 1961 Marea Britanie şi-a manifestat formal disponibilitatea pentru negocieri
privind accederea în structurile comunitare. Aceste negocieri au inceput încă din toamna
aceluiaşi an şi au durat până in toamna anului 1963, cind preşedintele Franţei, Charles de
Gaulle, a apreciat ca dobândirea de către Regatul Unit a calităţii de membru al
Comunităţilor Europene era prematură şi, prin urmare, nu mai era cazul continuării
negocierilor3.
S-a afirmat atunci că Marea Britanie nu se afla in poziţia de a accepta tarife externe
comune, de a renunţa la preferinţele privind statele din Commonwealth, de a abandona
cererile privind favorizarea agriculturii ori a încălca raporturile cu AELS. Pe de alta
parte, s-a considerat ca prin accesul acestei ţări s-ar fi întărit controlul Statelor Unite
asupra întregii comunităţi euro-atlantice, fiind, în acelaşi timp, un adevărat cal troian al
americanilor în Europa. În acest sens, declaraţiile preşedintelui Charles de Gaulle făcute
la conferinţa de presă din 14 ianuarie 1963 sunt edificatoare4.
Totuşi guvernul britanic nu a renunţat la idee, iar o noua cerere în acest sens a fost
formulată in anul 1967. De această dată guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a
accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la
Comunităţi a unui nou membru şi asupra unor probleme care generează unele dificultăţi,
precum incidenţa politicii agricole comune asupra costului vieţii şi asigurarea unei
evoluţii pozitive a agriculturii britanice, sistemelor generate de existenţa Commonwealth-
ului.
Negocierile s-au desfăşurat până la începutul anului 1970, iar în anul următor s-a
ajuns la un acord general între cele două părţi. În ianuarie 1972 a fost semnat Actul final
cuprinzând instrumentele de aderare la Piaţa Comună a Marii Britanii, dar şi a
Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei. După ratificările acordurilor în cauza potrivit
procedurilor constituţionale proprii, toate aceste ţări au devenit membre ale Comunităţilor
începând cu 1 ianuarie 1973. Norvegia nu a dobândit această calitate în urma rezultatului
negativ al referendumului organizat pe plan naţional in acest scop. Grecia, care a cerut
aderarea la Comunităţi in 1975, a fost admisă începând cu 1 ianuarie 1981, iar Spania si
Portugalia, după formularea cererilor in 1977 au fost admise începând cu 1 ianuarie
19865.
1 Ibidem, p.151.
2 Celor şase membri fondatori li s-au alăturat Islanda în 1970, Finlanda în 1986 şi Liechtenstein în 1991.
3 Pentru o interesantă analiză vezi J. Boulois, Droit institutionennel de L Union européenne.
4 Cf. P. Stirk, D. Weigall, op.cit., p.170-172.
5 Vezi, pe larg, Ibidem, cap.VIII.
144
Au mai depus cereri de aderare şi alte ţări precum Cipru, Malta şi Turcia. De-a
lungul anilor au fost încheiate mai multe acorduri de asociere la Comunităţi potrivit
Tratatului de la Roma cu mai multe ţări: in 1962 cu Grecia, care între timp a devenit
membră cu drepturi depline, in 1964 cu Turcia, despre care se afirma că încă nu
îndeplineşte condiţiile necesare ale unei infrastructuri economice, tehnice, educaţional-
ştiinţifice care sa fie comparabilă cu aceea a unui stat membru obişnuit, în plus nefiind
respectată condiţia unei structuri politice democratice care salvgardează in mod real cel
puţin drepturile omului aşa cum sunt stabilite în Convenţia de la Roma din 1950, iar în
anul 1973 cu Cipru şi Malta. Au mai fost încheiate acorduri de asociere şi cu Maroc şi
Tunisia, fiind transformate, intre timp, în acorduri de cooperare cu caracter preferenţial,
sau in cadrul Convenţiilor de la Lomé.
În 1972 şi 1973 au fost încheiate acorduri de liber schimb, în special pentru
produsele industriale, cu Austria, Portugalia, Suedia, Elveţia, Finlanda, Norvegia şi
Islanda, ţări membre AELS.
În perspectiva discutării cererilor de aderare a statelor membre ale AELS care nu
au devenit încă membre ale Comunităţilor europene, ele au încercat o asociere mai
strânsă cu aceste Comunităţi în scopul de a participa nu numai la o zonă de comerţ liber,
dar, de asemenea la realizarea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului, la
alte forme de cooperare în afara acesteia, şi, in acest scop au încheiat, in 1992, un Tratat
privind un Spaţiu Economic European, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 19941.
1 În urma referendumului naţional din 6 decembrie 1993, Elveţia nu a acceptat tratatul în cauză. Austria,
Finlanda, Norvegia şi Suedia au solicitat, între timp, aderarea la Uniunea Europeană, tratatele respective
fiind semnate în Insula Corfu la data de 24 iunie 1994. Aceste state, mai puţin Norvegia, au devenit
membre ale Uniunii la data de 1 ianuarie 1995.
DREPT/ECONOMIE
ŞTIINŢA DREPTULUI EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI
prof.univ. dr. Ion DRAGOMAN*
Livia BODESCU**
Keywords: governance, human rights, public order
ABSTRACT
The good governance and respect for human rights are central for European
requirements of development. Despite the growing strength of the human rights
movement, there is still a wide gap between the articulation of global principles and their
application in the majority of national settings. The same can be said of democratization.
In fact, a large number of countries attempting to move toward democracy are suffering
serious crises of state capacity and governance. And without a stable and efficient public
sector that enjoys the confidence of the population, it is virtually impossible to uphold the
basic rules of political competition on which democracy depends.
Fundamentate pe izvoarele proprii, raportul juridic de Dreptului European al
Drepturilor Omului (DEDO) se stabileşte între persoane fizice şi juridice, între acestea şi
autorităţile publice de la diferite niveluri de guvernare precum şi între state sau între state
şi organizaţiile europene de promovare a drepturilor omului; prin exercitarea de către
aceşti titulari a drepturilor şi obligaţiilor inerente relaţiilor sociale obiective se finalizează
norma juridică de DEDO. Se poate observa fără dificultate că în raporturile juridice ale
DEDO se întrepătrund relaţii pe orizontală în domeniul privat şi public, constituţional,
administrativ, penal şi civil, iar pe verticală în domeniul comunitar şi internaţional. În
ceea ce priveşte obiectul raporturilor juridice de DEDO, acesta se referă la conduita
participanţilor la relaţiile sociale în care intervine exercitarea drepturilor şi libertăţilor
naturale ale persoanelor, vizând atât definirea acestor drepturi fundamentale, limitele în
care ele pot fi promovate, atribuţiile instituţiilor publice şi ale celorlalte persoane în acest
domeniu precum şi organizarea şi funcţionarea mecanismelor de garantare şi protecţie a
libertăţilor umane de orice gen ar fi acestea. Merită subliniată şi realitatea că naşterea
raporturilor juridice de DEDO şi apariţia conţinutului şi obiectului acestora concretizate
în drepturi şi obligaţii corelative se realizează prin intermediul faptelor juridice ca
împrejurări, evenimente şi acţiuni umane, care materializează naşterea, modificarea sau
stingerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiecare drept concret având propriile
condiţii şi împrejurări de manifestare.1
*e-mail: [email protected]
**e-mail: Studentă la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în anul III,
146
În legătură cu obiectul DEDO merită evidenţiat că specificul protecţiei drepturilor
omului în timp de conflict armat a generat „dreptul internaţional umanitar” (DIU) prin
care se garantează drepturile persoanelor care nu participă la ostilităţile militare precum şi
a victimelor uzului de forţă în conflictele armate internaţionale şi fără caracter
internaţional. Ţările europene au un rol major atât în elaborarea regulilor protecţiei
umanitare în timp de conflict armat cât şi în implementarea prin strategii, politici şi
acţiuni comune a principiilor şi normelor DIU, atât în cadrul OSCE cât şi al CE şi UE.
Edificatoare în acest sens sunt atitudinile unitare ale statelor europene pentru
eficientizarea instanţelor penale internaţionale de combatere a violărilor DIU, operaţiile
militare comune în care se solicită respectarea legilor şi obiceiurilor războiului precum şi
liniile directoare elaborate de diverse instituţii europene pentru promovarea
compatibilităţii operaţiilor militare europene cu normele DIU.
Subiectele raporturilor juridice de DEDO nu pot fi decât oamenii, fie în mod
individual, ca persoane fizice, fie organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de
drept, persoane juridice şi instituţii publice. Trebuie menţionat că în materia drepturilor
omului nu se distinge, ca în dreptul civil, între capacitatea juridică de folosinţă şi cea de
exerciţiu, toate fiinţele fiind titulare de drepturi inerente, pentru unele categorii de
persoane defavorizate constituindu-se drepturi speciale prin instrumente particulare. De
asemenea, spre deosebire de dreptul internaţional tradiţional unde încă persistă
controverse în legătură cu calitatea persoanelor fizice de subiect de drept al raporturilor
internaţionale, în DEDO această calitate nu numai că nu este contestată ci este chiar
fundamentul raporturilor juridice respective în cadrul mecanismelor internaţionale şi
supranaţionale de garantare a libertăţilor fundamentale, ca efect al guvernării europene1.
Simplificând lucrurile, sunt subiecte de DEDO statele, persoanele fizice şi juridice
precum şi organizaţiile europene.
În calitatea lor de forţă organizatoare a societăţii naţionale prin contractul social
denumit Constituţie, statele sunt garantele respectării drepturilor omului la nivel
individual şi colectiv atât pentru cetăţeni cât şi pentru străinii care se află pe teritoriul lor.
Ele sunt subiecte ale DEDO şi la nivel internaţional prin angajamentele asumate la
semnarea, ratificarea şi acceptarea instrumentelor internaţionale de protecţie a drepturilor
omului. Astfel, potrivit art.1 al CEADOLF, statele recunosc oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în documentul convenţional respectiv. O altă
ipostază în care se poate afla statul în calitate de subiect de DEDO este aceea de
reclamant asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi Protocoalelor
sale de către un alt stat(art. 33), ceea ce înseamnă, în consecinţă, că un stat poate fi şi
reclamat în faţa justiţiei internaţionale, atât de alte state cât şi de persoane fizice sau
juridice (art.34); când reclamantul este un cetăţean, statul are dreptul de a prezenta
observaţii scrise şi de a lua parte la audieri (art. 36 par. 1), CEDO având dreptul ca în
interesul bunei administrări a justiţiei a justiţiei să invite orice alt stat să prezinte
observaţii scrise sau să ia parte la audieri, ca o intervenţie a terţilor în cadrul procesului
(art. 36 par.2). Tot statul se află în poziţia de subiect al DEDO pe întregul parcurs al
procesului respectiv, fiind obligat, conform angajamentului luat la ratificarea Convenţiei
1 Este sugestiv, în acest sens, că persoanele fizice şi juridice sunt considerate titularii drepturilor iar statele
sunt considerate destinatarii obligaţiilor, deşi raporturile juridice sunt mai complexe, în sensul că nu numai
obligaţiile ci şi drepturile incumbă responsabilităţi reciproce. Amănunte în Frédéric Sudre, Drept european
şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006, p.78-109.
147
să se conformeze hotărârilor definitive ale CEDO în care este parte şi supravegherii
Comitetului de Miniştri al CE pentru executarea lor (art. 46).
Persoanele fizice şi juridice sunt subiecte ale dreptului drepturilor omului în
ordinea juridică internă a statelor europene fie prin ridicarea în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial a unor excepţii de neconstituţionalitate privind
legile şi ordonanţele care le încalcă drepturile1, fie adresându-se instanţelor de contencios
administrativ competente, în cazul încălcării unui drept sau a unui interes legitim printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, pentru
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins (interesului legitim) şi repararea pagubei
ce i-a fost cauzată2; în dreptul intern al statelor europene s-a consolidat şi tradiţia ca
persoanele să fie subiect de drept în faţa oricărei autorităţi care este sesizată cu încălcarea
unor drepturi, aşa cum este cazul, spre exemplu, a Avocatului Poporului, Consiliului
Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), Autorităţii Naţionale de
Supraveghere şi Protecţie a Datelor cu caracter Personal (ANSPDCP) s.a. Indivizii au
aceeaşi calitate în faţa autorităţilor naţionale atunci când acestea aplică dreptul european
comunitar, prin intermediul acestuia din urmă ei putându-şi revendica drepturile de
cetăţeni europeni şi în faţa instituţiilor europene. În dreptul european al drepturilor
omului instituit prin CEADOLF, persoanele fizice sunt subiecte de drept în postura de
titulari ai drepturilor consacrate sau de victime ale încălcării de către stat a obligaţiilor
asumate convenţional, caz în care devin parte la procesul intentat statului; în acest sens,
art. 34 al Convenţiei prevede posibilitatea sesizării CEDO de către orice persoană fizică,
orice ONG sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către
unul din statele contractante a drepturilor recunoscute, statele europene angajându-se să
nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.
Şi organizaţiile europene, reprezentate de propriile instituţii, sunt subiecte ale
DEDO fie în postura de iniţiatoare a izvoarelor juridice specifice, de depozitar al
convenţiilor comunitare, de organisme abilitate să vegheze la respectarea tratatelor
referitoare la drepturile omului şi la controlul funcţionării mecanismelor protectoare
jurisdicţionale ori nejurisdicţionale sau, în cazul UE, chiar de autorităţi reclamate că au
încălcat drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni. Unele instituţii ale CEADOLF
au calitatea de subiecte de DEDO prin atribuţiile consultative ce le sunt acordate (art. 47
şi 48 pentru CEDO), prin anchetele referitoare la efectivitatea Convenţiei în dreptul
naţional (Secretarul General al CE, art. 52) sau prin supravegherea executării hotărârilor
definitive ale Curţii (Comitetul Miniştrilor al CE, art. 46). Atribuţii mai mult sau mai
puţin asemănătoare cu cele deja evocate au şi celelalte organizaţii europene, ca OSCE şi
UE, instituţiile acestora acţionând ca subiecte de DEDO în raporturile lor reciproce cu
statele, cu indivizii sau cu alte organizaţii; diferenţele între UE şi celelalte organisme
europene constă în faptul că în timp ce instituţiile UE sunt organizate si funcţionează pe
principii ale guvernării supranaţionale, celelalte îşi realizează propriile competenţe
conferite de state pe principiile clasice interguvernamentale.
1 Conform art. 146 lit. d. din Constituţie, referitor la atribuţiile Curţii Constituţionale, cu observaţia că
drepturile fundamentale sunt realizate şi prin alte atribuţii ale acestui organism, cum ar fi pronunţarea
asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare. 2 Conform art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în art. 2 dându-se semnificaţia unor
termeni precum persoana vătămată, exces de putere, drept vătămat, interes public şi privat s.a.
148
Formată din ansamblul cunoştinţelor teoretice, metodologice şi practice
referitoare la protecţia juridică a drepturilor omului, ştiinţa DEDO se află într-un raport
de la parte la întreg faţă de ştiinţa dreptului constituţional al statelor din Europa, de ştiinţa
dreptului comunitar instituţional european şi de ştiinţa dreptului internaţional al
drepturilor omului elaborat de organizaţiile pan-europene.
Această poziţie a ştiinţei DEDO ne arată că ea s-a creat la intersecţia şi prin
intermediul ştiinţei integratoare referitoare la protecţia europeană a drepturilor omului,
că, de fapt nu există drepturi „paralele” sau „suprapuse” pe continentul nostru şi că avem
de a face cu schimburi permanente între elementele respective, care se potenţează
reciproc pe valorile fundamentale ale democraţiei şi statului de drept.
Pe de altă parte, ştiinţa DEDO are raporturi reciproce şi schimburi benefice cu
celelalte studii europene cu preponderenţe istorice, politice, sociologice, cum ar fi Cultura
şi civilizaţia europeană, Organizaţiile europene şi euro-atlantice, Instituţiile UE, Istoria
gândirii sociale şi politice europene, Istoria Europei contemporane, Relaţiile politice-
diplomatice şi militare europene, Specificul politic şi cultural al Europei de Sud-Est,
Politici europene de dezvoltare locală şi regională, Managementul crizelor comunitare,
Integrarea economică europeană, Interculturalitate şi integrare europeană. Ca disciplină
aparţinând ştiinţelor juridice, DEDO constituie o abordare specifică prin care se mediază
legături cu teoria generală a dreptului şi statului, cu dreptul internaţional public şi privat
sau cu dreptul european monetar şi social ori cu dreptul administrativ la nivel naţional sau
european. La înţelegerea DEDO participă şi Teoria şi Istoria relaţiilor internaţionale ori
Metodologia programelor de finanţare internaţională, Geopolitica, Relaţiile publice şi
comunicarea internaţională precum şi Doctrinele politice contemporane, Metodele de
cercetare socială şi politică, Religie şi societate în epoca globalizării, Psihologia
educaţiei, Teoria instruirii. Ştiinţa DEDO, ca finalitate pragmatică nu putea să nu aibă în
Ştiinţa dreptului constituţional al
statelor membre
Ştiinţa
dreptului
comunitar
instituţional
european
Ş Ştiinţa
DEDO Ştiinţa
dreptului
internaţional
al drepturilor
omului elaborat
de organizaţiile pan-europene
149
vedere discipline în care să fie relevat specificul românesc în acest domeniu, fapt pentru
care ea întreţine raporturi reciproce cu Istoria României contemporane, România în
relaţiile internaţionale, Integrarea europeană şi euro-atlantică a României, Securitate şi
apărare naţională, Diplomaţia României în epoca modernă şi contemporană. Fără
schimburile reciproce de informaţii între aceste ştiinţe şi discipline, DEDO n-ar putea fi
înţeles la adevărata sa valoare, la rândul său ştiinţa DEDO oferind cunoştinţe şi
mecanisme proprii pentru aprofundarea şi perfecţionarea celorlalte discipline din
domeniul de educaţie universitară de relaţii internaţionale şi studii europene1.
Realitatea în care trăim ne demonstrează că problemele internaţionale de orice
natură ar fi nu pot fi niciodată rezolvate de o singură naţiune, fără să fie ajutată şi nimeni
nu poate nega faptul că eforturile colective sunt necesare dacă problemele comune trebuie
să fie rezolvate şi administrate, ceea ce înseamnă că realizarea proiectelor comune
implică o anumită concentrare a eforturilor, într-o măsură mai mare în prezent decât
altădată2. Drepturile omului, alături de pace şi securitate, reprezintă tocmai partea de
legătură diferitele societăţi organizate în stat şi fără o înţelegere comună nu s-ar putea
ajunge la o rezolvare a idealurilor comunităţilor umane. În acest sens, ştiinţa DEDO oferă
posibilitatea perfecţionării şi eficientizării guvernării europene şi mondiale, depăşind
starea precară a statelor şi indivizilor care se menţin încă într-o nesiguranţă direct
proporţională cu propria lor libertate, stare care nu poate fi depăşită decât de forţa unei
guvernări care se exercită în numele dreptului şi al justiţiei. Din păcate, în pofida
realităţilor actuale ale scenei internaţionale, persistă în mod inerţial critici la adresa unor
doctrine care arată cu suficientă claritate tendinţele spre crearea guvernării supranaţionale
iar concepţiile solidariste susţinute în trecut de unii teoreticieni sunt considerate ca
pornind de la ficţiunea teoriei mondialiste; de fapt, tot mai multe evoluţii ale dreptului şi
relaţiilor internaţionale demonstrează cu puterea faptelor că la baza organizării politice şi
juridice a comunităţilor umane stă solidaritatea oamenilor care se manifestă mult mai
pregnant la nivel supranaţional, obligând statele să se integreze în societăţi transnaţionale
ale indivizilor aparţinând unor popoare diferite, astfel încât dreptul internaţional,
întemeiat pe solidaritatea socială fără frontiere devine tot mai mult o ordine juridică a
comunităţii popoarelor3.
De aceea şi din fericire, Uniunea Europeană este o realitate greu de contrazis iar
DEDO s-a constituit nu numai pe „voinţa statelor” ci şi pe „hotărârea popoarelor
Europei”, demonstrând că ideea cristalizării şi dezvoltării progresive a solidarităţii
supranaţionale poate fi pusă în practică. Dacă la început organizarea europeană s-a
inspirat din dreptul internaţional, în ultimele decenii DEDO a devenit o sursă de
„iluminare” a relaţiilor internaţionale. Pe această viziune iluministă, care-şi dovedeşte pe
zi ce trece perspectivele de fuzionare a intereselor naţionale, s-a ajuns la DEDO, rezultat
al voinţei popoarelor Europei de a stabili o solidaritate supranaţională a cetăţenilor
europeni, cu responsabilităţi adecvate atât pentru statele membre cât şi pentru instituţiile
comunitare. Din modelul european al DEDO s-au inspirat şi alte regiuni ale lumii în care
1 Acesta este motivul pentru care la Facultăţile de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene se includ în
planurile şi programele analitice de învăţământ toate aceste ştiinţe, teorii, discipline şi metodologii. 2 Kenneth N. Walz, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Bucureşti 2006, p. 160 şi 281.
3 Aurel-Preda Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.
38-39.
150
s-a reuşit, ca în America, Africa sau lumea Arabă1, să se proclame declaraţii ale
drepturilor omului însoţite şi de mecanisme specifice de protecţie, chiar dacă, până în
prezent, ele nu se ridică la înălţimea exemplului european. Rămâne însă speranţa
eficientizării şi perfecţionării lor organizatorice şi funcţionale care să ne conducă, peste
ani, către sisteme de guvernare universală a problematicii drepturilor omului.
Fundamentele juridice ale DEDO
1 Ion Dragoman, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2008, p. 127 şi urm.
151
Fundamentele
dreptului european
al drepturilor omului
Tradiţiile constituţionale
comune ale statelor europene
Principiile de drept ale
dreptului instituţional
european
Dreptul drepturilor omului
constituit în cadrul
organizaţiilor europene (CE,
OSCE)
PAN - europenismul
Departajarea competenţelor
între instituţiile statale,
internaţionale şi supranaţionale
Unitatea şi indivizibilitatea
drepturilor şi libertăţilor
Aplicarea prioritară, directă şi
imediată a normelor comunitare
Efectivitatea şi
proporţionalitatea
Subsidiaritatea
Conduita indivizilor
Atribuţiile instituţiilor publice
naţionale şi supranaţionale
Organizarea şi funcţionarea
mecanismelor de garantare şi
protecţie a libertăţilor umane,
jurisdicţionale şi
nejurisdicţionale
Protecţia drepturilor omului în
timp de conflict armat (DIU)
Persoanele fizice şi juridice
Statele şi autorităţile
statale
Organizaţiile europene
internaţionale şi supranaţionale
şi organele lor
Subiecte
eee
Izvoare
Ob
iect
P
rin
cip
ii
152
BIBLIOGRAFIE
Berger V., Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului, Ediţia a 6-a, IRDO,
Bucureşti, 2008.
Diaconu I., Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2007.
Dragoman I., Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti, 2008.
Sudre F., Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006.
REFLECŢII ASUPRA SISTEMULUI STATISTIC GLOBAL
prof. univ. dr. Vergil VOINEAGU,
conf. univ. dr. Daniela Elena ŞTEFĂNESCU
Keywords: global Statistics, international Statistics, exchange of informations,
statistical standards
ABSTRACT
The papare analise the organisation and the components of the Global Statistics
System and the importance of infrastructure in the construction of such a system.
In the last ten years the progress of the global infrastructure was amazing and this
was reflected in the growth of the data collection. For the sience of Statistic those
evolution became crucial.
Introducere. Ce este sistemul statistic global?
Lumea statisticii internaţionale este preocupată în prezent de problematica întăririi
şi eficientizării sistemului statistic printr-un proces coordonat de monitorizare a
dezvoltării globale1.
Dennis Trewin, preşedintele Biroului de Statistică al Australiei, descrie sistemul
statistic global ca reprezentând ,,diverse organizaţii internaţionale - furnizori de statistici
atât la nivel global, cât şi la nivel regional” (Provocări pentru statistica globală, 2008),
incluzând aici şi ,,mecanismele variate pentru punerea în legătură a acestor organizaţii”.
Acesta se concretizează, în fapt, într-un sistem de standarde şi clasificări, set de principii,
criterii şi norme ce guvernează activităţile statistice internaţionale, inclusiv cele ce fac
obiectul reuniunilor de lucru organizate cu o anume periodicitate sub auspiciile
organizaţiilor statistice internaţionale. Sistemul global funcţionează datorită relaţiilor,
interacţiunilor şi conexiunilor dintre factorii săi decizionali, în baza unei terminologii
comune şi a metodologiilor şi instrumentelor dezvoltate pentru a permite schimbul de
informaţii statistice. Principalii exponenţi sunt organizaţiile naţionale, internaţionale şi
supranaţionale cu atribuţii pe linie de statistică, iar centrul sistemului global este Comisia
de Statistică a Naţiunilor Unite. Aceasta este, în esenţă, motorul care face ca sistemul
statistic global să opereze, să întreprindă eforturi concertate pentru dezvoltarea şi
implementarea standardelor statistice internaţionale şi pentru rezolvarea problemelor
presante care există în toate birourile naţionale de statistică.
Hermann Habermann (Biroul de Recensăminte/ SUA) confirmă existenta unui
sistem statistic global, componentele principale ale sistemului sau reţelei reprezentând
birourile naţionale de statistică. “Agenţiile internaţionale de statistică joacă – sau ar
trebui să joace – un rol complementar asociat”.
1 Dezvoltare globală este un concept căruia îi lipseşte o definiţie universal acceptată; este utilizată în
special în contextul multidisciplinar al dezvoltării umane: o mai bună calitate a vieţii.
154
Vorbind de sistemul statistic global, trebuie evocată importanţa, în creştere, a
Eurostat-ului, agenţie supranaţională cu atribuţii de reglementare, tendinţă considerată ca
fiind cea mai importantă schimbare în sistemul statistic global în ultimii 20 de ani. Drept
urmare, relaţia dintre standardele statistice ale Uniunii Europene şi standardele statistice
internaţionale a crescut în complexitate. De exemplu, în negocierea standardelor
internaţionale, Eurostat adesea reprezintă versiunea europeană care are o forţă legală ce o
transcede pe aceea a ţărilor din afara Uniunii Europene. De asemenea, Eurostat deţine un
lung istoric, deloc de neglijat, în furnizarea de asistenţă tehnică ţărilor în curs de
dezvoltare.
Importanţa infrastructurii sistemului statistic global
Statistica internaţională capătă o recunoaştere din ce în ce mai mare. La Forumul
internaţional din februarie 2007, de la New York, intitulat „Comisia de Statistica si
sistemul statistic global”, Jose Ocampo, subsecretar general al Departamentului pentru
Afaceri Economice şi Sociale al Naţiunilor Unite, a vorbit despre importanţa acordată
statisticii, ca o consecinţă a îmbunătăţirii Agendei ONU; în prezent s-au conturat
multiple programe ale căror progrese trebuie monitorizate.
Francois Bourgignon, economist şef al Băncii Mondiale, a pledat, de asemenea,
pentru calculul unor indicatori statistici necesari decidenţilor politici, cu trimitere la
politica de dezvoltare şi la sectorul privat.
Stephen Roach, economist şef la Morgan Stanley, a vorbit în cadrul aceluiaşi
Forum, despre statistica privită ca liant al conservării si menţinerii puterii organizaţiilor.
În cadrul unei lumi globale în continuă dezvoltare, opinia publica in general are
un interes major pentru statisticile internaţionale, interesată fiind, în mod deosebit, de
comparaţiile între ţări; internetul făcând posibil accesul mai facil la aceste statistici. Este
de la sine înţeles că indicatori globali de bună calitate se pot obţine cu condiţia existenţei
unor sisteme naţionale puternice. Tocmai de aceea, sistemul statistic global are un interes
special în a stimula dezvoltarea sistemelor statistice naţionale, mai ales in cazul ţărilor în
curs de dezvoltare.
Administraţiile naţionale sunt, la rândul lor, utilizatori importanţi de statistici
internaţionale şi interesul acestora creşte cel puţin prin prisma comparaţiilor cu alte ţări,
importante pentru evaluarea eficienţei politicilor existente şi identificarea domeniilor cu
potenţial de îmbunătăţire.
Trebuie, de asemenea, relevate şi interesele comunităţii academice si de cercetare,
implicată în dezbateri asupra politicilor naţionale şi internaţionale, medii ce au nevoie de
acces la o bază de date bine pusă la punct, ceea ce este, până la urmă, fundamental
pentru cercetări.
Principalele progrese în infrastructura sistemului statistic global
Comisia de Statistică ONU este recunoscută a fi entitatea supremă a sistemului
statistic global, ce funcţionează din 1947. Ea influenţează formarea şi funcţionarea
sistemelor statistice naţionale. Sesiunile plenare ale Comisiei sunt organizate anual la
New York, cu participarea reprezentanţilor a peste 100 ţări şi agenţii internaţionale.
155
Dacă ar fi să realizăm un summum de activităţi pentru a rezuma implicarea
Comisiei de Statistică ONU, de-a lungul timpului, in munca statistică la nivel
internaţional, nu ar trebui să lipsească: îmbunătăţirea calităţii în statistică, cu progrese
evidente obţinute în cadrul elaborării Raportului dezvoltării umane; preocupările
organizatorice şi de coordonare pentru runda 2005 a Programului internaţional de
comparare; runda 2010 a Recensământului populaţiei; antrenarea de eforturi globale
pentru compilarea de statistici internaţionale comparabile şi pentru îmbunătăţirea calităţii
recensămintelor organizate de ţări; revizuiri ale unor domenii statistice precum cele din
sfera serviciilor, energiei, educaţiei şi forţei de munca; ultima revizuire a sistemului de
conturi naţionale (SCN).
Comisia de Statistică a înregistrat succese remarcabile în dezvoltarea de standarde
în cazul statisticii economice (Sistemul Conturilor Naţionale este, în acest sens, după
părerea noastră, cel mai concludent exemplu), alături de cel al clasificărilor legate de
comerţ şi industrie. In schimb, progresele in zona dezvoltării standardelor pentru
statistica socială au fost după cât se pare, ceva mai lente şi mai puţin spectaculoase.
O realizare majoră în domeniul standardelor a fost aprobarea in 1994 a
Principiilor fundamentale ale statisticii oficiale, esenţiale pentru dezvoltarea statisticii
oficiale, în special in ţările aflate în tranziţie şi în curs de dezvoltare, preluate ulterior în
legislaţiile statistice naţionale ale acestora. Agenţiile internaţionale sunt cele care sprijină
în mod ferm implementarea acestor comandamente ale organizării şi funcţionării
statisticii oficiale. Acestora, viitorul pare sa le rezerve o influenţă mai mare în plan
naţional, mai ales în privinţa adoptării de soluţii optime şi proceduri de operare oportune
şi eficace in cazul in care principiile sunt încălcate.
Primul principiu este acela că statisticile internaţionale de înaltă calitate,
accesibile, în acelaşi timp pentru toate categoriile de utilizatori, reprezintă elemente cheie
ale sistemelor informaţionale. Alte principii subliniază importanţa imparţialităţii,
standardelor profesionale şi transparenţei conceptelor, definiţiilor, clasificărilor şi
metodelor. Dacă toate aceste principii ar fi respectate întocmai, fără dereglări şi devieri,
de toate birourile naţionale de statistica si de agenţiile internaţionale, ar rezulta un sistem
statistic global extrem de puternic.
Din seria progreselor sistemului statistic global nu ar trebui sa lipsească
dezvoltarea bazelor de date statistice ale agenţiilor internaţionale, a căror sursa o
reprezintă, în principal, agenţiile naţionale de statistică. Bineînţeles că reţeaua internet a
făcut ca accesibilitatea la aceste informaţii sa fie extrem de facilă şi directă.
În aceeaşi lista a succeselor trebuie plasată încurajarea de către Comisia de
Statistică ONU a cooperării extensive între agenţiile naţionale de statistica pentru
cuantificarea indicatorilor de monitorizare a progreselor înregistrate pentru atingerea
Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, dar şi pentru îmbunătăţirea standardelor
metadatelor sistemului.
Cum este caracterizat astăzi sistemul statistic global?
Recentele evoluţii, precum: (a) globalizarea, (b) noile tehnologii, (c) amprenta
politicului, cu care se confruntă sistemul statistic global antrenează provocări asumate de
sistem ce obligă comunitatea internaţională a statisticienilor la proiectarea de demersuri
156
pentru conceperea şi implementarea de ajustări în infrastructura şi guvernarea sistemului
statistic global.
Impactul globalizării
Măsurarea globalizării a devenit o chestiune importantă în statistică, chemată
fiind să faciliteze în expresie cantitativă, numerică, descrierea problematicilor globale,
mai degrabă decât a celor locale sau regionale. Mai mult, este de actualitate cerinţa
stringentă de a avea informaţii comparabile între ţări şi regiuni. Ca atare, se pune
problema guvernării sistemului statistic global, cu contribuţia mai multor factori decât
oricând, aceştia manifestându-şi dorinţa de a fi incluşi în structurile de decizie, ca urmare
a necesităţii unei mai mari comparabilităţi între regiuni, prin promovare de standarde,
norme, clasificări, aspecte de majoră importanţă în activitatea statistică globală. Cu alte
cuvinte, sunt necesare eforturi internaţionale sporite de armonizare pentru a obţine cel
puţin un nivel minim general de comparabilitate. Sistemul Conturilor Naţionale şi alte
standarde în statistica financiară şi macroeconomică sunt un exemplu, totodată
impunându-se ca şi statisticile sociale şi de mediu să fie comparabile în întreaga lume. De
exemplu, recent, criza alimentară a demonstrat necesitatea urgentă pentru o reflecţie
asupra principalelor priorităţi globale în statistică şi asupra celei mai eficiente structuri a
sistemului statistic global, care să acopere domenii dintre cele mai variate, cu impact
major pe plan internaţional.
Noi tehnologii
Infrastructura de guvernare a statisticii este alcătuită în primul rând din structuri
oficiale, de tipul: Comisia de Statistica ONU, Comitetul pentru Coordonarea Activităţilor
Statistice (CCAS), Conferinţa Statisticienilor Europeni (CSE), Comitetul Statistic al
OCDE, Paris 21, etc., structuri ce se reunesc în întâlniri de lucru, promovează schimbul
de idei şi proiecte şi îşi stabilesc drept obiectiv progresul în armonizarea şi coordonarea
activităţilor între decidenţii sistemului statistic global. Recentele evoluţii, precum
globalizarea, necesită o cooperare mai strânsă şi implicarea mai multor membrii şi
decidenţi ai reţelei, ceea ce presupune mai multă comunicare. Disponibilitatea noilor
tehnologii (video, teleconferinţe, noi facilităţi pentru schimbul de date) a permis o
comunicare intensificată. In acelaşi timp, există o importantă cerere pentru mai multe
instrumente care să permită schimburi mai bune şi mai solide şi o distribuţie a
informaţiilor din perspectiva cunoaşterii.
În mod evident, există şi alte efecte ale noilor tehnologii ce influenţează sistemul statistic
global, cum ar fi uşurinţa cu care este posibilă colectarea informaţiilor şi statisticilor prin
intermediul internetului, dar şi numărul foarte mare de furnizori de informaţii.
Evoluţii politice
Evoluţiile politice şi economice au determinat schimbări de-a lungul timpului în
ceea ce priveşte rolurile în cadrul sistemului statistic global. Infrastructura
organizaţională actuală a sistemului statistic global derivă dintr-un sistem dezvoltat în
157
anii ‘80 când în statistică exista sistemul Naţiunilor Unite cu instituţiile sale orizontale
(regionale) şi verticale şi o separare clară între economiile dezvoltate şi cele mai puţin
dezvoltate. În ultimii 30 de ani, s-a accentuat rolul statisticii din perspectiva, spre
exemplu, a OCDE şi a organizaţiilor supranaţionale. Contrar organizaţiilor specializate
ale ONU, organizaţiile supranaţionale s-au axat pe o serie largă de domenii statistice,
concurând intr-un fel cu organizaţiile regionale ale ONU. S-a ajuns astfel la crearea unei
structuri parţial suprapuse în ceea ce priveşte calitatea de membru, dar şi paralelisme între
agendele reuniunilor şi cu privire la chestiunile ce urmau a fi discutate.
Extinderea continuă a Uniunii Europene, reunind 27 de ţări europene care
dezvoltă şi decid împreună asupra tipului şi caracteristicilor necesare pentru guvernarea
Uniunii Europene în materie de statistică, a făcut ca o serie de responsabilităţi să fie
transferate de la statele membre către Eurostat (Serviciul Statistic al Comunităţilor
Europene).
Ca reacţie directă la cererile de statistici specifice – şi urmare lipsei de reacţie
rapidă a sistemului statistic global la aceste cerinţe – s-au dezvoltat sisteme de informaţii
statistice de către organizaţiile non-guvernamentale şi reţelele din afara organizaţiilor
regionale tradiţionale şi specializate ale ONU, care au devenit parte a sistemului statistic
global.
Numărul de institute naţionale de statistica din ţări şi regiuni care participă la sistemul
statistic global a crescut foarte mult. Urmare a tendinţelor descrise mai sus, sistemul
statistic global a răspuns prin implicare şi coordonare.
Rolul institutelor naţionale de statistica in cadrul sistemului global al statisticii
K. Wallman (statistician sef, SUA) şi S. Evinger (analist politic, SUA) enuntă
corect, credem noi, „ …. factorii [care] motivează ţările să adopte standardele statistice
internaţionale”:
- Asistenţă în dezvoltarea propriilor standarde ;
- Scut împotriva influenţei politice ;
- Abilitatea de a compara şi a evalua situaţia unei ţări vis a vis de a altor ţări ;
- Aderarea la acorduri în scopul raportării de date (cum ar fi la Fondul Monetar
Internaţional).
Dincolo de toti acesti factori, mai poate fi invocat unul, poate cel mai important,
anume apartenenta la un sistem, sistemul statistic global. În ciuda diferenţelor de limbă şi
cele culturale există o credinţă împărtăşită în ceea ce priveşte importanţa ştiinţifică a
informaţiei generate de institutele naţionale de statistica care poate fi utilizată de către
decidenţi şi populaţia generală, ca un bun public.
Birourile naţionale de statistică sunt principalele componente ale sistemului. Doar
câteva din agenţiile internaţionale sunt furnizori de statistici. De exemplu, datele pentru
Sistemul Conturilor Naţionale şi Programul internaţional de comparare se produc de
institutele nationale de statistica ale ţărilor membre. Este adevărat că un număr mic de
agenţii internaţionale de statistică (cum ar fi departamentul de statistică al OECD şi
Biroul Naţiunilor Unite de Statistica Drogurilor şi Criminalităţii) produc, coordonează
158
anchete şi publică rezultatele cercetărilor statistice ale acestora, dar acest lucru constituie
o excepţie şi nu o regulă.
Situaţia descrisă nu diminuează rolul agenţiilor internaţionale ce au
responsabilitatea de a asista birourile naţionale de statistică ale ţărilor membre. Multe
agenţii internaţionale au programe extinse de asistenţă în statistică. Chiar şi aşa,
dezvoltarea birourilor naţionale de statistică reprezinta responsabilitatea ţărilor; doar
ţările pot decide care le sunt nevoile şi cum îşi alocă resursele. Dacă prin sistem statistic
global ne referim la comunitatea generală atunci această comunitate globală (incluzând
variate agenţii statistice internaţionale) are, într-adevăr, responsabilitatea de a asista la
soluţionarea problemelor ce sunt comune membrilor comunităţii. Care ar fi aceste
probleme?
- Oportunitate şi relevanţă. Procesul de planificare al cercetărilor statistice,
culegerea datelor şi analiza rezultatelor cercetărilor statistice sunt considerate
de cei care au nevoie de informaţii pentru a lua decizii, ca fiind operaţiuni
greoaie ce necesită mult timp. Decidenţii au, de asemenea, nevoie de
informaţii integrate în domenii, de exemplu, precum: ocuparea, educaţia,
consumul de droguri şi transportul.
- Răspunsuri pertinente, documentate la întrebări corecte. Este vorba de
abilitatea de a da mai degrabă un răspuns aproximativ calificat la o întrebare
corecta decât un răspuns precis la o întrebare greşită. Dând un răspuns cu un
anume grad de certitudine la o întrebare privind zonele sărace este cu mult
mai bun decât o estimare mai precisă pe baza unor eşantioane mai mari, dar
care nu sunt de acelaşi interes şi, în plus, costă mai mult.
- Capabilitate operaţională. Aproape toate birourile naţionale de statistică sunt
preocupate zilnic de a formula răspunsuri la întrebări operaţionale. Unele de
natura tehnica, de exemplu, utilizarea softului de ajustări sezoniere, altele in
legătura, de exemplu, cu practica transmiterii de micro date. Se vehiculează
propunerea de a fi creat un unic portal web – „birou de statistică virtual” unde
statisticienii oficiali pot apela pentru consiliere practică in soluţionarea acestor
tipuri de întrebări.
- Confidenţialitatea şi accesul la micro date. Statisticienii oficiali au pe de-o
parte responsabilitatea de a disemina informaţii pe cât de mult posibil astfel
încât societatea in general să poată utiliza datele pentru analize şi chiar pentru
a testa calitatea activităţii biroului national de statistică. În acelaşi timp,
informaţiile sunt colectate cu garanţia confidentialităţii. Aceleaşi dezvoltări în
materie de tehnologie a computerelor încurajează utilizatorii să ceară un
volum din ce in ce mai mare de microdate, ceea ce face protecţia
confidenţialităţii datelor transmise mult mai dificilă.
Multe ţări fac eforturi individuale să rezolve aceste probleme. Nicio ţară nu are
suficientă expertiză. Ameliorarea acestor probleme va necesita un efort concentrat al
sistemului statistic global.
Statistica românească, desigur, nu poate sta şi nici nu stă în afara sistemului statistic
global. Noi conştientizăm că între sistemul statistic global şi cel naţional trebuie sa existe
o inter-relaţionare directă. Participarea României la eforturile concertate ale organizaţiilor
internaţionale de urmărire statistică a dezvoltării sistemului statistic global trebuie privită
prin prisma cooperării cu organismele internaţionale şi naţionale, pe de o parte, a întăririi
159
sistemului statistic naţional şi racordării acestuia la problematica internaţionala în
domeniul statistic, pe de altă parte.
O asemenea abordare concretizată în demersuri şi acţiuni concrete este singura
alternativă ce poate determina capabilizarea sistemului statistic românesc de a răspunde
cu promptitudine şi în condiţii de calitate şi eficienţă la comandamentele politicii
naţionale şi totodată la obiectivul de a face faţă solicitărilor de date statistice pe plan
internaţional.
Bibliografie
1. „Advancing the global statistical system” – United Nations Statistics Division.
2. „An effective global statistical system – prerequisite for consistency in global
measurements” Dennis Trewin (Australia).
3. „Principles governing international statistical activities” –
http://unstats.un.org/unsd/methods/statorg.
160
THE INCREASE OF THE NUMBER
OF THE INTERNATIONAL JURISDICTIONS
lector univ. dr. Dan NĂSTASE
KEY WORDS: COOPERATION, INTEGRATION, INTERNATIONAL BODIES,
INSTRUMENTALIZATION OF LAW, RULE OF LAW
RÉSUMÉ
On risque vraiment que le droit international perd la qualité de droit seulement si
le droit international est maintenu dans l'état d'instrument conservateur, inactif, donc
incapable de s'adapter aux tendances des relations internationales. Les institutions
juridique déclinent si l'on n'accepte pas la suprématie de la loi, tant dans les raports
sociaux internes, tant dans les relations intercommunautaires.
On constate aujourd'hui que le nombre des juridictions internationale augmente.
D'après le droit internationale, l'intégration des communautés dans un système
juridique ne se fait pas par assujettissement, mais par coopération. C'est donc la
coopération à l'origine des juridictions internationales.
En coopérant, les États affermissent la règle de droit comme norme, dont la
violation a les conséquences prévues.
L'augmentation du nombre des juridictions internationales répond aux nécessités
d'avoir de l'ordre dans les relations internationales et d'ouvrir des voies de progrès dans
le domaine du droit international.
I
The increasing number of international courts is part of the progress in
international law, which clearly reveales the main role won by the human rights. Due to
this trend, the development of the international law ties with the progress in the field of
the domestic law, just in the point where the conception about the required rule of law is
strengthening.
The evolving international law is expected to mitigate the impressions that the
international law would be in a less advanced stage of development than the national law1
and that the „internal" side of law would be superior in comparison with the law of
international conventions, because the „internal” law provides reliable mechanisms of
coercion, punishment and retaliation.
Is increasingly obvious the lack of validity of the argument that international law
would not be really law, being devoid of the institution to ensure compliance and of an
integrative faculty. 2
It is increasingly evident that international law is not "external" but
"international" and is not to ignore the national character of international law.
1 LEIBOWICZ, Agnès, Philosophie du droit international - L'impossible capture de l'humanité, 1999,
Presse Universitaire de France, Paris, p. 16. 2 GROSCLAUDE, J., Introduction, în WEBER, Max, Sociologie du droit, PUF, Paris, 1986, p. 17.
161
While state sovereignty has came to build and to operate as a result of respect for
fundamental rights and freedoms, the independence of the State is based on the
fundamental principles of sovereign equality of States and is strengthening being
motivated by self-interest. The outlawing the use of force and the abolition of the alleged
natural right of individuals or communities are fostering the social order and the
recognition of diversity. 1
Moreover, to the impression that the international law would be in a lower status
in relation to the „internal” law, it is possible to oppose the feeling that national law has
not evolved enough just because the coercion and the repression of the subjective claims
are still essential.
The law, especially the rules on human rights and the fundamental principle of
sovereign equality of states, opposes alleged natural primitive material and irrational law,
on which individuals and states are relying in order to defeat each other.2 Under the
international law, the integration of communities in a legal system is not by coercion but
by cooperation. So the cooperation is also originating the international courts.
Since the respect of independence is a principle of international law, which
regulates the relationship between "state of law", it is possible to consider that only the
states based on the rule of law have the ability to be independent.
The independence of states with equal sovereignty is directly linked to the
freedom of every person in each community. The essence of this independence is the sum
of fundamental freedoms. The sovereign equality of the States correspond to the equality
of the individuals created according to the image of Christ, those who can and should be
considered, in terms of international law, equal, i.e., after St. Paul, "neither Greek, nor
barbarian, neither Hebrew nor foreign"3.
International law loses its value as "law" only if is kept like conservative, inert
tool, therefore unable to adapt itself to the trends in the international relations. Only
apparently the consensus of the States determines the inertia, the opacity, the confusion
and, ultimately, the degradation of the international law. Consensus is not a tool in the
international relations, but their outcome. The institutions of the law are generally
jeopardized by the disdain of the rule of law both in terms of internal social relations and
in terms of interstate affairs.
The international law as law, but not as a sandstone truss of conventions, is
necessary because the international community needs consistent and conscientious
observance of the rules for the orderly development of the relations between the
components. Consequently, the international law has created and continues to create, by
means of conventions, which are its primary source, the means of the interpretation and
the application, which strengthens and develops it. The judicial role of the control
mechanisms of how to respect international law contribute to stability and peace.
1 LEIBOWICZ, Agnès, 1999, p. 24.
2 id. ibid, p. 24.
3 DUPUY, René-Jean, 2001, Le droit international, Onzième édition mise à jour, Presse Universitaire
Française, Paris, p. 6.
162
II
On May 22, 2003, took place in Montreal the international colloquium entitled
International Courts, Complementarities or Competition ? (Les Juridictions
internationales: complémentarité ou concurrence?). 1
The debates were about the impact
of international courts diversification on the international relations. It was emphasized the
growth in the second half of the twentieth century, of the number of international courts
and institutions (International Court of Justice, Court of Justice, regulatory bodies of the
World Trade Organization, the International Court of the sea, human rights courts in
Europe, the Americas and Africa International Criminal Court, etc.) aiming to solve the
disputes between countries. They stressed that the strengthening of the legal dimension of
the mechanisms for checking the compliance with international law, is the way to
stabilize the international relations. It was noted that the competence of the permanent
courts or of the temporary ones is limited to one or another area of international relations
(economic exchange, security, repression of crime). Many instances have a partial
competence, being specialized for decisions regarding the economic exchanges, the
environment, the security or the repression of crimes.
However, in adopting decisions it is necessary to take into account the impact of
the economic activity on the environment or on human rights and also the effects of the
respect for human rights on economic relations. Thus, the decisions exceed the scope for
which the court was established.
The competence of the international courts, more and more numerous and diverse,
is either general or limited. They are permanent or ad hoc. An interesting opinion is that
the heterogeneity of judicial resources in the international arena is increasing. 2
In accordance with its status, established in 1945 on the status of the Permanent
Court of International Justice and part of the UN Charter, the International Court of
Justice, which is the main judicial organ of the United Nations, has general jurisdiction.
Each member of the United Nations is ipso facto a party to the Statute of the International
Court of Justice and is required to comply with the decision of the International Court of
Justice in any case it is involved. If a party fails to fulfil its obligations ordered by the
Court, the other party may apply to the UN Security Council, which may, if thinks
necessary, make recommendations or determine the measures to be achieved. Members
of the United Nations may assign their dispute settlement to other courts on the basis of
agreements in force. Court consists of 15 members, who may not to be from the same
state and are elected by the UN General Assembly and the Security Council for terms of
nine years. Only states may be parties in cases before the Court. The jurisdiction of the
Court includes all cases which the parties refer to it and all matters specially provided for
in the Charter of the United Nations or in treaties and conventions in force. The decision
of the Court has no binding force except between the parties and in rrespect of that
particular case. 3
1 v.cedim.uqam.ca
2 COUSTON , Mireille, 2002, La multiplication des juridictions internationales. Sens et dynamiques,
129 J.D.I., pp. 5-7, apud FOURET, Julien et PROST, Mario, 2002, La multiplication des juridictions
internationales: de la nécessité de remettre quelques pendules à l’heure, „Revue québécoise de droit
international”, sqdi.org. 3 The Charter of the United Nations, 1945, un.org/en/documents/charter/.
163
The Court of Justice of the European Communities - established in 1952, the
Central American Court Of Justice, established by the Tegucigalpa Protocol, signed on
December 13, 19911, The Court of Justice of the Andean Community, established by
Treaty establishing the Court of Justice of the Cartagena Agreement, signed on May 28,
19792, The Court Of Justice of the Benelux Economic Union, established by the Treaty
establishing the Benelux Economic Union, signed at The Hague on February 3, 19533
have limited jurisdiction, in concordance with the provisions of their conventions.
The mission of the Court of Justice of the European Communities is to ensure that
"the law is observed" "in the interpretation and application" of the Treaties. This Court
reviews the legality of the acts of the institutions of the European Union, ensures that the
Member States comply with their obligations under Community law and interprets
Community law at the request of the national courts and tribunals. It consists of the Court
of Justice, the Court of First Instance (created in 1988) and the Civil Service Tribunal
(created in 2004).
The Human Rights Council, created by the UN General Assembly on 15 March
2006, in replacement of the Commission on Human Rights, as a subsidiary organ of the
General Assembly is an inter-governmental body within the UN system made up of 47
States. It is responsible for promoting universal respect for the protection of all human
rights and fundamental freedoms for all, without distinction of any kind and in a fair and
equal manner. This Council should address situations of violations of human rights,
including gross and systematic violations, and make recommendations thereon. It should
also promote the effective coordination and the mainstreaming of human rights within the
United Nations system; make recommendations to the General Assembly for the further
development of international law in the field of human rights; promote the full
implementation of human rights obligations undertaken by States and follow-up to the
goals and commitments related to the promotion and protection of human rights
emanating from United Nations conferences and summits. It undertakes a universal
periodic review, based on objective and reliable information, of the fulfilment by each
State of its human rights obligations and commitments in a manner which ensures
universality of coverage and equal treatment with respect to all Statesand makes
recommendations with regard to the promotion and protection of human rights.
The European Court of Human Rights, the Inter-American Court of Human
Rights, (autonomous judicial institution of the Organization of American States
established in 1979), the African Court on Human and Peoples` Rights, established
within the Organization of African Unity have limited jurisdiction in human rights.
The European Court of Human Rights was established to ensure that the States
complied with their obligations under the Convention on Human Rights and Fundamental
Freedoms, adopted by the Council of Europe, signed in Rome on November 4, 1950 and
entered into force in 1953, and its additional Protocols. It deals with applications from
individuals or States complaining of violations of the civil and political rights. The
Europeans beeing within the jurisdiction of the States Parties to the European Convention
on Human Rights have direct acces to the Court.
1 v. sgsica.org.
2 v. comunidadandina.org.
3 v. benelux.be.
164
In the field of international criminal law, the International Criminal Court is a
permanent court. The International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia, the
International Criminal Tribunal for Rwanda, the Special Tribunal for Lebanon
established by the Security Council were established to try crimes committed only within
a specific time-frame and during a specific conflict.
The International Criminal Court (ICC) is governed by the Rome Statute, adopted
on 17 July 1998, and entered into force on 1 July 2002, is the first permanent, treaty
based, international criminal court established to help end impunity for the perpetrators of
the most serious crimes of concern to the international community.
Many states refused to recognize this new court. In 2009, news circulated that the
30 African countries would have the intention to terminate its membership of the
International Criminal Court, after issuing an arrest warrant against Sudanese President,
Omar Al Bashir.
The United Nations Convention on the Law of the Sea, opened for signature at
Montego Bay, Jamaica, in 1982 and entered into force in 1994, establishes a
comprehensive legal framework to regulate all ocean space, its uses and resources and
lays down a comprehensive system for the settlement of disputes that might arise with
respect to the interpretation and application of the Convention. It requires States Parties
to settle their disputes concerning the interpretation or the application of the Convention
by peaceful means indicated in the Charter of the United Nations. However, if parties to a
dispute fail to reach a settlement by peaceful means of their own choice, they are obliged
to resort to the compulsory dispute settlement procedures entailing binding decisions,
subject to limitations and exceptions contained in the Convention. The mechanism
established by the Convention provides for four alternative means for the settlement of
disputes: the International Tribunal for the Law of the Sea, the International Court of
Justice, an arbitral tribunal constituted in accordance with Annex VII to the Convention,
and a special arbitral tribunal.
The Convention on the Settlement of Investment Disputes between States and
Nationals of other States, signed in Washington on March 18, 1965, established the
International Centre for Settlement of Investment with the purpose to provide facilities
for conciliation and arbitration of investment disputes between Contracting States and
nationals of other Contracting States.
The Iran-United States Claims Tribunal came into existence. on the base of the
"Algiers Declarations” (1981) 1
, to resolve, by searching for a mutually acceptable
solution, the crisis in relations between the Islamic Republic of Iran and the United States
of America (1979).
The Tribunal of the International Labour Organization (1946), the United Nations
Administrative Tribunal, an independent organ competent to hear and pass judgment
upon applications alleging non-observance of contracts of employment of staff members
of the United Nations Secretariat or of their terms of appointment as well as other
applications and the World Bank Administrative Tribunal were established to elaborate
judgements regarding the international staff cases.
On May 4, 2009, Russian President Dmitry Medvedev has proposed an
international conference on establishing an international tribunal to judge the sea pirates.
1 v. iusct.org.
165
III
The increase of the number of the international bodies and their diversification
have increased the number of decisions concerning firstly the international relations and
the international legal order. A dilemma arised: help both the courts and their decisions
the respect for the international law or the rules will be afected by fragmentation and the
competition among courts will intesify endangering the stability?
The doubts about the consequences of the multiplication of international courts
are also stimulated by the differences which mark the field of the interpretation of the
international law. It is obvious, for example, the deep transatlantic dispute on the use of
the force. In Europe, differences emerged on jus ad bellum, in particular on the
acceptance of a fundamental principle of international law, the prohibition of force in
international relations, which are considered as belonging to jus cogens.
The diversification and the multiplication of international courts are also
considered under the impression that the international law become "babylonian", taking
in account that it came to talk about "American international law" and therefore it is
possible to talk about "Canadian", „French","Russian","Chinese","Nigerian" or
"Brazilian" international law. The possibility to analyse in a way like that the
development of international law confirms that it is possible to foresee the national
character of the international law.
On the other hand, the international law is diversifying in order to meet the
necessity to resolve the global acute issues. During the summit of the Earth from Rio
Janeiro,the participants talked about "the international law of sustainable development”,
which should refer to "the sustainable international trade”, including "the sustainable
international law of biodiversity ", and also „the sustainable human rights and poverty
eradication ", "the sustainable international law of natural resources", „the sustainable
international law of the climate change”.
Under the pressure of the undoubtedly legitimate desire to benefit from stability
and predictability, it is possible to imaginate an "unic, objective, impersonal, uniform and
identical for all” international law1 and an international legal community which respects
and applies the same law. 2
In fact, the international law is part of a mosaic of
interpretations and applications.
The segmentation of the international law, which stirred many fears, could result
like the effect of the divergent decisions of different courts. In the same way emerged the
assumption that instead of an uniform and an homogeneous law, a proteiform law will
arise, which will have a "variable geometry", because many courts have been established
without concern for their hierarchy and for the necessary mechanisms for harmonization.
The independent international judges could trigger a war between the rules.
There are debates about the theoretical risk of conflict between the decisions of
the international courts. There are suppositions that courts with universal jurisdiction
could decide contrary to the law resulting from the regional decisions, which are
developed to adapt the international law to local or regional circumstances. But it is
necessary to take into account that in reality the different courts have so far proven their
consistency ruling on the same issues of the international law, whose bases are observed.
1 FOURET, PROST, 2002, p. 21.
2 id. ibid,, 2002, p. 22.
166
The European Court of Justice issued, in 1991, an opinion on the European Economic
Area, in which it stressed that if an agreement provides a judicial system, including a
court being competent on the settlement of the contracting parties disputes, the decisions
of this court establish requirements for the institutions of the community, including the
court. Regarding the way of applying the European Convention on Human Rights and
Fundamental Freedoms, the European Court of Justice refers to interpretations of the
European Court of Human Rights. "Until now there have been rare cases of obvious
disagreement between the two courts. They were ignored, but sought to be converging." 1
In brief, it is possible to say that two currents are diametrically opposed regarding
the impact of the plenty of the international bodies on the developement of the
international law. According to one of them, the proliferation of international law would
threaten the unity and fragment the international legal order. In conformity with the other,
the international courts are necessary to consilidate the reparative role of the international
law.
It was expressed the fear of chaos in the international law2. There are discussions
about the forum shopping, which is considered the manoeuvre to choose one of the courts
which gave their capacities, ignoring the recognized courts to reach a more satisfactory
decision. 3
The choice of the court depends on the content of the decision to be taken rather
than on geographical or material criteria. It was expressed the fear that it is possible the
instrumentalization of the international community so that it has to work in the benefit of
a state or another, and to satisfy private interests. Therefore, it would erode the ground of
the international community, consisting of rules of law in accordance with the unanimous
wishes of the states. The forum shopping is clearly contrary to the understanding of the
international law like a set of rules designed to ensure the coexistence of the independent
communities, seeing the reference made by the Permanent Court of International Justice
in connection with the Lotus case4. According to the separate opinion of the former
President of the Permanent Court of International Justice Bernard Loder, the body of
rules that make up the international law, which are mostly blank and have no sanctions,
are based on general consensus, on the agreement of the civilized states, members of the
large community of nations and rules, which must comply in their relations. In fact, the
only source of international law is consensus omnium and, whenever any member of the
international community is in agreement regarding the acceptance and the application of
specific rules of conduct in their relations, the rule becomes part of the international law. 5
It is necessary not to be neglected the question whether it is possible that the law
become an instrument to serve the narrow interests of individuals at the expense of the
common goals that form the essence of the international law - the law of nations. But it is
also necessary to take into account that an international court has jurisdiction only if
1 BADINTER, Robert, 2000, Unité ou pluralisme ? À propos de la garantie des droits de l’homme en
Europe, R.Q.D.I., pp. 15-30. 2 GILBERT Guillaume, 1996, La Cour internationale de Justice – Quelques propositions concrètes à
l’occasion du cinquantenaire,100 R.G.D.I.P., pp. 323-p. 331. 3 FOURET, PROST, 2002, pp. 55 şi 61.
4 id. ibid, p. 60.
5 The Case of the "Lotus", 1927, Publications of the Permanent Court of International Justice, Series A -
No. 10; Collection of Judgments, A.W. Sijthoff’s Publishing Company, Leyden, worldcourts.com, pp.30 şi
39
167
states agree, in accordance with the provisions negotiated and entered. In these
circumstances, it is difficult to identify which court has general and normal jurisdiction.
Perhaps a more realistic idea is to replace the forum shopping formula with the forum
choosing one, which probably is less acid.
The establishment of recent courts address the need to generalize the legal
regimes marked by the competence required. The new generation of courts is
characterized by the conventional requirement to submit the dispute to a particular body
and to respect its decision. The application of the court procedures, called compliance
mechanisms contributes to the respect of the conventional obligations and prevents as
possible the escalation of the disputes. Such a way was choose, for instance, to determine
the ozone layer protection regime.
Beyond any illusion, the international law is temporally, materially and
geographically relative. It is not homogeneous, as not homogeneous as the international
society. The international law is resulting from the juxtaposition of general, individual,
universal and regional rules. 1
The states and not an international supreme legislator are the kingpins of the
international law. They are also the main interpreter of the international law. Regarding
the World Trade Organization are numerous examples of the application of the Vienna
Convention on the Law of Treaties, such as those relating to the interpretation of the
treaties, their nonretroactivity, the responsibility of the state, the defining principles of the
good faith. The 31, § 3 article of the Vienna Convention on the Law of Treaties
establishes that there shall be taken into account, together with the context, any relevant
rules of international law applicable in the relations between the parties. It refers to the
general rules of the international law, which are binding on all states. Only the states that
have made the World Trade Organization Treaty can interpret it - ejus est interpretare
legem cujus condere.2
The Permanent Court, applying this adage, recalled that in a society free of
executive and judicial authority, who has the power to amend or suppress the legal rules
has also the right to interpret them genuinely3. It was established by the general rule of a
uniform interpretation that the treaty has to be construed in good faith, according to its
usual meaning of its terms, in their context and in the light of its object and purpose. The
governments interpret the treaties tacitly, interpretatio usualis, or specifically, by the
terms of the interpretation contained in the treaty text, by letters signed simultaneously
with the signing of the treaty or by ad hoc agreements. It is possible that the governments
emit unilateral declarations on the interpretation of the provisions of a treaty, accepted or
not by the parties to the Treaty. It is also possible that the governments decide to set up a
special international body to interpret the provisions of a treaty. 4
In most of the cases, there are established courts to adopt decisions regarding the
geographical or material disputes. The new courts have to do with a certain class of cases,
limited by region or by subject.
1 FOURET, PROST, 2002, p. 23.
2PAUWELYN, Joost, 2002, The Role of Public International Law in the WT, Sustra International
Workshop, Berlin, p.5. 3 FOURET, PROST, 2002, p. 24
4 ECOBESCU, Nicolae, DUCULESCU, Victor, 1995, Dreptul tratatelor, Editura „Continent XXI”,
Bucureşti, pp. 102-110.
168
Having specialized tribunals in the fields of the Law of the Sea, the human rights
and the trade issues, it is not necessary to apply exclusively to the nine judges of the
International Court of Justice. On the base of the principles established by the
International Court of Justice, the Law of the Sea has grown considerably.
By the extension of the international courts, the rule of law is extended to the
international relations. So, the settlement of the disputes by judicial channels is more and
more possible. The conflicts are dedramatizated by the recourse to a third party and also
to the law, because the perspective of a final conclusion by a sustainable settlement is
obvious. The international legal way become real.
The article 33 of UN Charter on the general obligation to settle disputes
peacefully acquires a more real profile: The parties to any dispute, the continuance of
which is likely to endanger the maintenance of international peace and security, shall,
first of all, seek a solution by negotiation, enquiry, mediation, conciliation, arbitration,
judicial settlement, resort to regional agencies or arrangements, or other peaceful means
of their own choice. The Security Council calls on parties to resolve their dispute by such
means they deem it necessary. 1
The rule of law as a norm whose violation has predetermined consequences is
strengthening in the field of the international relations too, as a result of the cooperation
between states.
The expansion of the international courts address the need for international legal
order and open the way for progress in the international law.
1 The Charter of the United Nations, 1945, un.org/en/documents/charter/.
LEGEA APLICABILĂ ÎN LITIGIILE DE
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
Lect.univ.dr. Droc Bianca
Keywords : international law, procedural rights, legal capacity, legal assistance
ABSTRACT
This article tackles the peculiarities regarding governing law over private
international law cases. The subjective element and the objective element of private
international law suits are briefly addressed and explained.
Also, the procedural rights and obligations of both the plaintiff and defendant are
thoroughly described. Notions like legal capacity, mandate, legal assistance, plaintiff,
defendant are presented and discussed.
Elementul subiectiv
În art. 158-162 ale Legii nr. 105/1992 sunt reglementate succesiv soluţiile privind
aplicarea normelor de procedură referitoare la capacitatea şi calitatea procesuală, la
obiectul şi cauza acţiunii, la modul de judecată a acţiunii civile, la mijloacele de probă ce
pot fi folosite în procesele de Drept internaţional privat, inclusiv administrarea lor. În
procesele privind raporturi de Drept internaţional privat, instanţele române aplică legea
procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres şi tot legea română este legea
care stabileşte dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material. Se
consacră astfel şi în legislaţia noastră competenţa legii forului în materie de procedură.
Potrivit art. 158 din lege, capacitatea procesuală a fiecăreia dintre părţile în
proces este cârmuită de legea sa naţională. Textul reprezintă o aplicaţie pe plan procesual
a prevederilor generale privitoare la statutul persoanei fizice, la care se referă art. 11 din
lege, text ce dispune că ,,starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională afară numai dacă, prin dispoziţii speciale nu se prevede
altfel”. Se precizează, totodată, în art. 12, că legea naţională este legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana în cauză. Iar în cazul cetăţeanului român, legea sa naţională este
legea română, chiar dacă potrivit unei legi străine este considerat a avea o altă cetăţenie.
În ce priveşte persoanele fizice, capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor. Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o
înrâurire asupra capacităţii. Orice persoană fizică are, deci, capacitatea de folosinţă şi
nimeni nu poate fi îngrădit în această capacitate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege.
Problema capacităţii de folosinţă, în cazul persoanelor juridice se pune, însă, în
alţi termeni decât în cazul persoanelor fizice. De data aceasta, nu mai poate fi vorba
despre un conţinut identic al capacităţii de folosinţă pentru toate persoanele juridice, ci, în
aplicarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, persoana juridică nu poate avea
170
decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau
statut.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe la naşterea lor şi încetează
odată cu moartea lor, cu precizarea că drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune. În cazul persoanelor juridice, acestea, dacă sunt supuse înregistrării, au
capacitatea de folosinţă, de la data înregistrării lor, iar dacă nu sunt supuse înregistrării de
la data, după caz, a actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori
autorizării înfiinţării lor.
Art. 42 C.pr.civ., arată că ,,persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot
sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile
sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”. Textul se referă la trei
situaţii distincte, după cum o persoană este lipsită de capacitate de exerciţiu
(reprezentarea) sau are o capacitate de exerciţiu restrânsă (asistarea) ori este vorba, în
ambele cazuri, despre efectuarea unor acte procesuale de dispoziţie (autorizarea).
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorul până la 14 ani I interzisul
judecătoresc. Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de
reprezentanţii lor legali. Aceştia sunt, pentru copilul minor care nu a împlinit vârsta de 14
ani, părinţii (art. 105 din Codul familiei), sau în lipsa acestora tutorele (art. 147), iar
pentru interzisul judecătoresc tutorele ori curatorul numit provizoriu de autoritatea
tutelară până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie (art. 146).
Comerciantul falit, ca urmare a sentinţei de declarare a falimentului, este desesizat
de administrarea bunurilor sale şi nu poate exercita nici activ, nici pasiv, acţiunile sale
patrimoniale, altfel decât prin reprezentare legală de către judecătorul sindic (art. 717
C.com.). incapacitatea sa este numai relativă, în folosul masei credale, de aceea o acţiune
pornită de falit se validează dacă judecătorul sindic şi-o însuşeşte sau dacă, între timp,
starea de faliment încetează.
Asistarea presupune o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care, deci,
poate sta personal în instanţă, dar trebuie să fie asistată de altă persoană care îi întregeşte
capacitatea.
O altă situaţie când o persoană sub 18 ani are capacitate deplină de exerciţiu este
aceea a minorului care se căsătoreşte (este vorba despre femeia care a împlinit 16 ani şi,
cu încuviinţare specială, 15 ani). Chiar dacă încetează sau se desface căsătoria, starea de
capacitate subzistă. Această soluţie urmează a fi admisă şi în cazul declarării nulităţii sau
anulării unei căsătorii, dacă femeia minoră a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei.
Autorizarea este a treia situaţie prevăzută de art. 42 C.pr.civ.. Ea se referă la
cazurile în care legea dispune că reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de
exerciţiu sau ocrotitorul legal, chemat să asiste pe minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, are nevoie, pentru anumite cate juridice, de o autorizare specială dată de
organul competent.
Spre deosebire de legea care cârmuieşte capacitatea procesuală a fiecărei părţi –
legea sa naţională – când este vorba despre calitatea procesuală se consacră aplicabilitatea
legii care reglementează fondul raportului juridic litigios. Potrivit legii române, calitatea
procesuală (legitimatio ad causam) este şi ea o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca o
persoană să poată fi parte în proces. Ea se analizează în cerinţa existenţei unei identităţi
între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic
171
dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, tot astfel, între persoana pârâtului şi cel
obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Este posibil ca cineva să îndeplinească prima condiţie a acţiunii, capacitatea
procesuală, dar să nu poată justifica la speţă, condiţiunea a doua, aceea a calităţii
procesuale. În orice caz, în demonstraţia sa, reclamantul se va conforma, după cum am
arătat, legii care reglementează fondul raportului juridic litigios.
În strânsă legătură cu noţiunea de calitate procesuală este situaţia creată prin
transmisiunea, pendente lite, sau chiar înainte de proces, a drepturilor procesuale, ceea ce
înseamnă, totodată, o transmisiune a calităţii procesuale. Transmisiunea drepturilor
procesuale (transmisiunea procesuală) constă în trecerea calităţii procesuale de la
persoana ce o deţine asupra unei alte persoane, care capătă, astfel, legitimarea activă sau
pasivă de a continua procesul. Şi de data aceasta transmisiunea calităţii procesuale va fi
cârmuită de legea aplicabilă fondului raportului juridic litigios.
Transmisiunea procesuală poate fi legală sau convenţională.
Transmisiunea este legală când prin lege se prevede trecerea drepturilor
procesuale asupra anumitor persoane fizice sau juridice, cazurile obişnuite de
transmisiune legală fiind succesiunea în cazul persoanei fizice şi reorganizarea în cazul
persoanelor juridice.
Transmisiunea este convenţională când are loc în urma unei înţelegeri stabilite de
una dintre părţile în proces cu un terţ. Astfel se produce o transmisiune convenţională a
drepturilor procesuale ori de câte ori în cursul procesului (sau chiar înainte de angajarea
acestuia) intervine:
a. cesiunea de creanţă care conferă cesionarului legitimarea activă faţă de
debitorul cedat;
b. preluarea datoriei, care conferă aceluia care a preluat datoria legitimarea
pasivă faţă de creditorul care a pornit acţiunea;
c. vânzarea sau donaţia bunului litigios, care conferă cumpărătorului sau
donatarului calitatea procesuală de reclamant ori de pârât, după cum vânzătorul sau
donatorul a avut una sau cealaltă dintre calităţi.
Din punct de vedere al întinderii transmisiunii calităţii procesuale, aceasta poate
fi, după caz, universală sau cu titlu universal ori cu titlu particular.1
Elementul obiectiv
Legea nr. 105/1992 stabileşte care este legea aplicabilă nu numai cu privire la
elementul subiectiv al acţiunii civile – părţi în proces – referindu-se, expres, la
capacitatea procesuală şi la calitatea procesuală a acestora ci şi cu privire la cele două
elemente obiective ale acţiunii civile: obiectul şi cauza. Se porneşte de la faptul că orice
acţiune civilă presupune existenţa celor trei elemente. Într-adevăr, dacă nu se poate
concepe o acţiune fără părţile litigante, nu mai puţin nu e de conceput o acţiune fără
formularea unei pretenţii concrete, alcătuind obiectul acţiunii şi, tot astfel, fără
fundamentarea juridică a dreptului reclamantului, constând în precizarea cauzei, a
temeiului juridic al acelui drept.
Potrivit art. 160 din lege, obiectul şi cauza acţiunii civile sunt determinate de
legea care reglementează fondul raportului juridic litigios.
172
Obiectul trebuie sa fie licit şi posibil, condiţie ce se examineaza desigur potrivit legii
care reglementeaza fondul raportului juridic litigios – tinandu-se insa seama de
prevederile generale ale art. 8 din lege care inlatura aplicarea legii straine daca ea incalca
ordinea publica de drept international privat român.
O alta consecinta privitoare a obiectul acţiunii este ca acesta sa fie determinat, cerinta
insa de ordin procedural revenind legii romane ca lege a forului. Determinarea obiectului
actunii prezinta insemnatate din punct de vedere procedural intrucat, in cazul in care
actiunea va fi admisa, obiectul respectiv va figura in dispozitivul hotararii si determinarea
lui va inlesni executarea silita a acestuia.
Cauza unei acliuni civile este temeiul juriclic al cererii (causa petendi), fundamentul
legal al dreptului pe care una din parti il valorifica impotriva celeilalte parti (de ex. titlul
translativ al dreptului de proprietate sau contractul care a dat nastere dreptului de
creanta). Uneori cauza dreptului (causa debendi) difera de cauza actiunii (causa petendi),
intrucat reclamantul si-a fundamentat gresit actiunea sa. Acest lucru are importanta cu
privire la puterea lucrului judecat.
Privita din punct de vedere al scopului urmarit de reclamant si cauza actiunii trebuie
sa fie licita. Si de data aceasta, pentru a aprecia liceitatea cauzei, se ia in considerare
legea care reglementeaza raportul juridic litigios dar se tine seama ca actiunea sa nu
urmareasca un interes contrar ordinei publice de drept international privat roman.
In reglementarea legii aplicabile in procesele de drept international privat, Legea nr.
105/1992 se ocupa in mod deosebit de regimul probelor, avand in vedere ca probele sunt
o institutie centrala in proces, unul dintre cei mai importanti factori in activitatea de
judecata. De altfel, fara probe darea hotararii judeditoresti este practic imposibila. Intr-
adevar, si in procesele de drept international privat, judecatorii trebuie sa cunoasca
faptele care au dat nastere litigiului dintre parti, pentru a aplica la aceste fapte norma de
drept corespunzatoare.
Potrivit art. 161 din lege, mijloacele de proba pentru dovedirea unui act juridic si
puterea doveditoare a inscrisului care il constata sunt cele prevazute de legea locului
incheierii actului juridic sau de legea aleasa de parti daca ele aveau dreptul sa o aleaga.
Cand este vorba insa de proba faptelor aceasta se face potrivit legii locului unde ele s-au
produs.
Legea, in alin. 3 al textului, precizeaza: Cu toate acestea va fi aplicabila legea
romana, daca aceasta admite si alte mijloace de proba decat legea locului sau, cand este
cazul, lege a aleasa de parti. De asemenea, legea romana este aplicabila si in cazul in care
ea ingaduie proba cu martori si cu prezumtii ale instantei, chiar daca aceste mijloace de
proba nu sunt admisibile potrivit legii straine.
Art. 161 se refera in alin. 4 la dovada starii civile si la puerea doveditoare a actelor
de stare civila stabilind ca ele sunt reglementate de legea locului unde s-a intocmit
inscrisul.
In sfarsit, textul se ocupa si de legea aplicabila administrarii probelor, consacrand
principiul admis in general ca aceasta lege este lefea romana, ca lege a forului.
In cadrul dispozitiilor privind legea aplicabila in procesele de Drept international
privat, legea acorda o atentie deosebita folosirii in proces a actelor oficiale intocmite sau
legalizate de catre autoritati straine precum si a actelor intocmite sau legalizate de
instantele romane (art. 162). Legea precizeaza ca supralegalizarea pe acle administrativa
este supusa procedurii stabilite de statul de origine al actului, urmata de supralegalizarea
173
efectuata de catre misiunea diplomatica sau oficiul cosular roman, din statul de origine,
fie de catre misiunea diplomatica sau oficiul consular al statului de origine in Romania si,
in continuare, in ambele situatii de catre Ministerul Afacerilor Externe.2
Condiţia părţilor în proces
După ce în art. 2 al dispozitii1or generale Legea nr.1o5/1992 stabileste ea "strainii
sunt asimilati, in conditiile legii, in drepturi civile, cu cetatenii romani in tot ce privcste
aplicarea prezentei legi", adaugand ca asimilarea se aplica si in beneficiul persoanelor
juridice straine, se fac, in cuprinsul legii, o serie de aplicatiuni ale "regimului national"
recunoscut strainilor. Egalitatea de tratament intre straini si cetatenii romani nu priveste
insa numlai aspectele de fond ale raporturilor lor juridice ci si aspectele procedurale.
Unul dintre principiile fundamentale ale Dreptului procesual civil roman este
principiul infaptuirii justiției in mod egal pentru toate partile. In concordanta cu normele din Constitutie si legea organica privind instantele
judecatoresti, art. 163 din LDIP stabileste si el ca ,,strainii, persoane fizice si persoane
juridice au, in conditiile legii, in fata instantelor romane aceleasi drepturi si aceleasi
obligatii procedurale ca si persoanele fizice de cetatenie romana si persoanele juridice
romane".
In aplicarea acestui principiu al egalitatii partilor in proces, textul prevede, in
alineatul 2, ca "cetatenii straini beneficiaza in fata instantelor romane, in procesele
privind raporturile de drept international privat, de scutiri sau reduceri de taxe si alte
cheltuieli de procedura, precum si de asistenta juridica gratuita, in aceeasi masura si in
aceleasi conditii ca si cetatenii romani, sub conditia reciprocitatii cu statul de cetatenie
sau domiciliu al solicitantilor".
Cerinta reciprocitatii nu trebuie privita ca o atingere adusa tratamentului egal
recunoscut de lege partilor in proces ci dimpotriva ca o confirmare a acestui tratament
egal, caci ar aparea de neinteles ca strainul sa se bucure in fata instantelor romane de
aceleasi drepturi cu cetateanul roman, in timp ce acesta ar fi supus unor dispozitii discriminatorii in fata instantelor din statul de care apartine strainul.
Reciprocitatea poate fi legislativa, diplomaticii sau de fapt.
a) În cazul reciprocitatii legislative intereseaza daca in tara strainului se acorda
aceleasi drepturi de catre legislatie celor care nu sunt cetateni. Reciprocitatea legislativa
implica deci identitatea intre normele care reglementeaza regimul juridic al strainilor in
sistemele de drept respective.
b) În cazul reciprocitatii diplomatice exista o conventie internationala care o
prevede.
c) Reciprocitatea de fapt este aceea care exista in practica in ce priveste drepturile
de care se bucura strainii.
Cu privire la drepturile de care pot beneficia si strainii ca parti in procesul civil,
ele sunt reglementate de legislatia financiara, cand este vorba de scutiri sau reduceri de
taxe si de codul de procedura civila si legea de organizare si exercitare a avocaturii, cand
este vorba despre asistenta juridica, inclusiv asistenta judiciara gratuita.
Art. 163 alin. (f) mai stabileste ca, sub aceeasi conditie a reciprocitati,
reclamantul de cetatenie straina nu poate fi obligat sa depuna cautiune ori vreo alta
174
garantie, pentru motivul ca este strain sau ca nu are domiciliul sau sediul in Romania.
În legatura cu conditia strainului ca parte in proces si pentru asigurarea egalitatii
de tratament, art. 164 din lege se refera, la numirea, ca masura provizorie, a unui curator
special pentru strainul lipsit de capacitatea de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu
restransa, caruia nu i s-a numit un reprezentant sau un ocrotitor legal potrivit legii sale
nationale.3
Note
1. Cf. I. LES, Principii si institutii de Drept procesual civil, p. 45 urm.
2. Cf. S. ZIBERSTEIN, Procesul civil internaţional, Bucureşti, 1994, p.86 şi
urm.
3. Ibidem, p. 97.
CONSIDERAŢII TEORETICE ŞI PRACTICE ASUPRA CAZURILOR DE
NERECUNOAŞTERE A HOTĂRÂRILOR STRĂINE
DIN PERSPECTIVA NORMELOR COMUNITARE
asist. univ. drd. ANELIS-VANINA ISTRĂTESCU
Key-words: decision, jurisdiction, authority, acknowledgement, refusal,
agreement, reciprocity.
ABSTRACT
Integration of Romania in the Community space requires inter alia
creation of a flexible judicial system able to implement and put into practice
efficient mechanisms of acknowledgement and execution of decisions given on the
territories of other States by foreign tribunals or other bodies having similar
powers.
Global trend of last years, which Romania has to be in accordance with,
by constantly adapting and improving its domestic laws, is that of simplifying the
acknowledgement of foreign judicial decisions and documentation, this being,
without prejudice to national sovereignty principle, an element aimed at
consolidating the relationships between States and judicial cooperation, which will
thus eliminate excessive restrictions and bureaucratic deficiencies.
This governing rule will not however, diminish the legal possibility of the
States, based on their own value systems and domestic requirements, to refuse to
acknowledge foreign documents having temporary effects, documents having
been obtained by infringement of law or those of which effects would disrespect the
national legal order of the States where acknowledgement is claimed.
În contextul actualelor interferenţe juridice, social-economice şi culturale, ca
urmare a aderării României la Uniunea Europeană, normele comunitare au devenit
aplicabile şi pe teritoriul ţării noastre, fiind complementare dispoziţiilor din ordinea
juridică internă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului statului de a legifera,
expresie a suveranităţii naţionale.
Abordarea problematicii cazurilor de recunoaştere în România a hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de organe judiciare străine, nu este aşadar, lipsită de interes, ci
dimpotrivă, prezintă o deosebită importanţă practică, având în vedere migraţia masivă a
cetăţenilor români în spaţiul UE, insuficienta cunoaştere a normelor comunitare, precum
şi abordarea relativ redusă a unui asemenea subiect în doctrina de specialitate.
Soluţionarea rapidă a conflictelor de competenţă între instanţe diferite din state
comunitare sesizate concomitent cu litigii identice, precum şi simplificarea formalităţilor
legate de recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate în statele membre UE au fost
raţiunile pentru care la nivel comunitar, au fost elaborate o serie de regulamente,
fundamentate pe principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
176
În acest sens, au fost adoptate Regulamentul CE nr. 44/2001 privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială1,
precum şi Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii
părinteşti2.
Ambele acte menţionate se aplică doar raporturilor de drept internaţional privat,
ele nefiind incidente în materie fiscală, vamală sau administrativă, motiv pentru care
urmează a fi analizate şi corelate cu legislaţia românească privitoare la recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti străine pronunţate în litigii de drept privat.
În plan juridic naţional, Legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat cuprinde prevederi exprese referitoare la procedura
recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti străine, acest act normativ
fiind completat de numeroase convenţii şi acorduri încheiate de Statul român cu alte state
în scopul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare.
Potrivit art. 165 din Legea menţionată, prin „hotărâre străină” nu se înţelege
doar decizia pronunţată de o instanţă de judecată, ci şi orice alt act de jurisdicţie emis de
un notariat sau de o altă autoritate competentă a unui alt stat, decât cel pe teritoriul căruia
se solicită recunoaşterea şi după caz, punerea în executare.
Iată de ce, considerăm că, dată fiind precizarea expresă a legii, sintagma
„recunoaşterea hotărârilor şi înscrisurilor străine”, deseori utilizată în practica judiciară
a instanţelor române, în cazul litigiilor de exequatur, este eronată, chiar pleonastică, câtă
vreme noţiunea de „hotărâre străină” priveşte orice înscris cu efecte similare unei decizii
judiciare, emis de o autoritate competentă.
În virtutea art. 166 din aceeaşi lege, recunoaşterea intervine de drept, ori de
câte ori actul ce se cere a fi recunoscut, se referă la statutul civil al cetăţenilor statului
unde a fost emis3, precum şi în situaţia în care hotărârea supusă recunoaşterii a fost
pronunţată într-un stat terţ, dar a fost anterior recunoscută în statul de cetăţenie al fiecărei
părţi.
Ca atare, în aceste două cazuri, nu este necesară pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti de recunoaştere de către o instanţă română pentru ca asemenea acte să-şi
producă efectele sau să fie opozabile terţilor.
În toate celelalte cazuri, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine se
supune procedurii speciale reglementate de Legea 105/1992, care stabileşte, atât
condiţiile necesar a fi întrunite pentru a opera recunoaşterea, cât şi cazurile în care
instanţele române pot refuza recunoaşterea hotărârilor străine.
Astfel, în conformitate cu art. 167 din lege, hotărârea străină va putea fi
recunoscută în România, doar în situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele
cerinţe: hotărârea supusă recunoaşterii este definitivă potrivit statului unde a fost
pronunţată, instanţa care a pronunţat-o a avut competenţa să judece procesul, există
reciprocitate între statul român şi statul în care a fost pronunţată hotărârea, în privinţa
efectelor hotărârilor judecătoreşti.
1 Regulamentul a intrat în vigoare la data de 1 martie 2002.
2 Regulamentul a intrat în vigoare la data de 1 august 2004..
3 Indicăm cu titlu exemplificativ, certificatul de naştere sau de căsătorie emis de o autoritate străină.
177
Textul normativ amintit impune ca cele trei condiţii să fie întrunite cumulativ,
în concepţia legiuitorului român fiind obligatorie, aşadar, o verificare prealabilă a
hotărârii străine supuse recunoaşterii, concepută ca măsură de protecţie în favoarea părţii
căreia o astfel de hotărâre i s-ar opune.
Raportându-ne punctual la fiecare din condiţiile aferente recunoaşterii,
considerăm necesare mai multe precizări.
Un prim aspect priveşte caracterul definitiv al hotărârii care se solicită a fi
recunoscută, neîndeplinirea unei astfel de cerinţe putând fi invocată de partea interesată
pe cale de excepţie, în faţa instanţei judecătoreşti române învestită cu procedura
recunoaşterii.
În acest sens, facem trimitere expresă şi la art. 167, alin. 3 din Legea 105/1992,
conform căruia omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei
străine, atrage caracterul nedefinitiv al hotărârii străine astfel pronunţate.
Practica judiciară ne demonstrează însă, că absenţa caracterului nedefinitiv al
unei decizii judiciare străine nu este întotdeauna privită ca excepţie procesuală, existând
şi instanţe române care o califică drept apărare de fond1.
Dincolo de natura juridică a apărării menţionate, instanţa română învestită cu
recunoaşterea hotărârii străine este chemată să examineze dacă partea care se opune
recunoaşterii, a fost legal citată în procedura judiciară străină, şi corelativ cu această
cerinţă, dacă i-au fost înmânate în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond şi
actul de sesizare al instanţei şi dacă i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita
calea de atac împotriva hotărârii supuse recunoaşterii.
Verificarea îndeplinirii acestor cerinţe de către instanţele judecătoreşti române
se va face sumar, prin raportare la normele procedurale aplicabile în statul emitent al
hotărârii, fără ca aceste instanţe să se substituie sau să se erijeze în organe de control
judiciar ale jurisdicţiilor străine.
În completarea normelor juridice mai-sus invocate, facem trimitere expresă şi
la disp. art. 34, pct. 2 din Regulamentul CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, ale
cărui prevederi stabilesc că „o hotărâre nu este recunoscută în cazul în care a fost
pronunţată prin neprezentare, dacă pârâtului nu i-a fost înmânat actul de introducere a
acţiunii în instanţă sau un alt act echivalent în timp util şi într-o manieră care să-i
permită acestuia să-şi pregătească apărarea”(...).
Soluţia refuzului recunoaşterii hotărârii străine în acest caz transpare inclusiv
din disp. art. 22, lit. b din Regulamentul CE nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială
şi în materia răspunderii părinteşti, în baza căruia „o hotărâre judecătorească pronunţată
în materie de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaşte în
cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat în timp
util pârâtului care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu
excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod
neechivoc.”
Normele comunitare mai-sus citate permit însă refuzul recunoaşterii pe acest
considerent, cu condiţia ca partea căreia i se opune hotărârea străină şi care a pierdut
1 A se vedea în acest sens, sentinţa nr. 368/21.02.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III a
civilă în dosarul nr. 30727/3/2007.
178
procesul în străinătate, să nu fi omis să conteste hotărârea atunci când a avut posibilitatea
să o facă sau să nu se constate că cel care contestă recunoaşterea, a acceptat hotărârea
într-un mod neechivoc.
Un al doilea aspect vizează problematica competenţei instanţei străine de a
pronunţa hotărârea dedusă recunoaşterii, împrejurare trecută de asemenea, prin filtrul
judecătorului român învestit cu procedura recunoaşterii.
Opinăm că şi în privinţa acestei condiţii, instanţa română va efectua doar o
verificare de principiu, iar nu de substanţă, a competenţei organului emitent al hotărârii
străine, examinând doar dacă ea însăşi nu ar fi avut competenţa exclusivă de a pronunţa o
asemenea hotărâre, în conformitate cu prevederile art. 151 din Legea 105/1992.1
Cea de-a treia condiţie legală necesară recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti
străine în România, priveşte preexistenţa unei înţelegeri, a unei convenţii, a unui acord
sau a unui act similar încheiat de statul român cu statul emitent al hotărârii a cărei
recunoaştere se solicită.
În acest sens, instanţa română va verifica în prealabil dacă există un acord de
reciprocitate, în absenţa acestuia recunoaşterea neputând opera.
Aşa cum am arătat şi anterior, Legea 105/1992 nu se limitează în a reglementa
condiţiile cumulative indispensabile recunoaşterii hotărârilor străine, ci conţine şi norme
privitoare la cazurile în care instanţele judecătoreşti române pot refuza recunoaşterea,
cazuri expres prevăzute de art. 168 din lege.
Un prim caz de refuz intervine atunci când hotărârea ce se cere a fi
recunoscută, este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate,
ipotezele alternative avute în vedere de legiuitor fiind nuanţate, după cum urmează:
hotărârea supusă recunoaşterii în România a fost dată ca efect al fraudării legii statului în
care a fost pronunţată, ori hotărârea dată în străinătate a fost pronunţată cu fraudarea legii
române sau hotărârea invocată în România a fost pronunţată cu fraudarea legii unui stat
străin.
Aplicarea sancţiunii refuzului recunoaşterii în toate aceste situaţii se impune în
virtutea principiului supremaţiei şi ocrotirii legii, indiferent de calitatea statului a cărui
lege a fost fraudată prin emiterea hotărârii străine invocate în România.
Un al doilea caz de refuz priveşte ipoteza în care hotărârea supusă recunoaşterii
pe teritoriul României încalcă ordinea de drept internaţional privat român, o atare ipoteză
nefiind lămurită sau explicitată în cuprinsul art. 168, alin. 1, pct. 2 din Legea 105/1992.
În literatura de specialitate2, s-a arătat că ne aflăm într-o asemenea ipoteză, de
pildă, atunci când instanţa română îşi stabileşte în funcţie de împrejurările concrete ale
cauzei, competenţa jurisdicţională exclusivă de a fi pronunţat hotărârea a cărei
recunoaştere se solicită, astfel cum aceasta este reglementată de art. 151 din legea
amintită.
1 Ar putea fi vorba aici, în opinia noastră, şi de situaţia în care hotărârea supusă recunoaşterii a fost
pronunţată de o instanţă arbitrală fără a exista o clauză de arbitraj sau o altă convenţie care să excludă
competenţa instanţelor judecătoreşti străine de a soluţiona litigiul 2 A se vedea pentru mai multe detalii, O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat,
Editura All Beck, 1999, pag. 161-162
179
O reglementare similară regăsim şi în Regulamentele comunitare, potrivit
cărora hotărârea străină nu va fi recunoscută, dacă recunoaşterea „este vădit contrară
ordinii publice a statului membru în care se solicită recunoaşterea”1.
Un al treilea caz de refuz al recunoaşterii hotărârii străine, reglementat de art.
168, alin. 1, pct. 3 din Legea 105/1992, se referă la situaţia în care procesul a fost
soluţionat printr-o hotărâre chiar nedefinitivă a instanţelor române sau se afla în curs de
judecată a acestora, la data sesizării instanţei străine.
Norma menţionată trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 156 din acelaşi act
normativ în conformitate cu care „competenţa instanţei române stabilită conform art.
148-152, nu este înlăturată prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost dedus
în faţa unei instanţe judecătoreşti străine”.
Într-o asemenea ipoteză, refuzul recunoaşterii hotărârii străine reprezintă o
derogare de la efectele puterii lucrului judecat, când autoritatea de lucru judecat nu este
mai puternică decât o anticipare a autorităţii de lucru judecat din partea jurisdicţiei
române2. Susţinerile noastre au deplină fundamentare juridică, chiar şi în situaţia unei
litispendenţe, date fiind prevederile imperative ale art. 163, alin. 3 Cod de proc. civilă,
care stabilesc în mod expres competenţa instanţei mai întâi învestite cu soluţionarea unei
cauze, în defavoarea instanţei ulterior sesizate.
În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 27 din Regulamentul CE nr. 44/2001
din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială, în conformitate cu care „în cazul în care se introduc acţiuni
care privesc aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi în instanţe din state membre diferite, orice
instanţă, alta decât cea care a fost sesizată prima, suspendă din oficiu acţiunea până în
momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.”
Dispoziţiile enunţate trebuie analizate şi prin prisma art. 19 din Regulamentul
CE nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti,
potrivit căruia „în cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare de corp sau de
anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi în faţa unor instanţe judecătoreşti din state
membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând, suspendă din oficiu procedura până
când se stabileşte competenţa primei instanţe.”
Pe lângă cazurile de nerecunoaştere a hotărârilor străine expres indicate în
Legea 105/1992 şi reglementate într-o manieră similară şi în normele comunitare,
Regulamentele anterior menţionate prevăd şi alte două situaţii.
Prima dintre acestea impune refuzul recunoaşterii hotărârii judecătoreşti
străine, în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu
între aceleaşi părţi, în statul membru în care se solicită recunoaşterea3.
Al doilea caz de refuz reglementat doar de Regulamentele comunitare vizează
situaţia în care hotărârea supusă recunoaşterii este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată
anterior într-un alt stat membru sau într-un alt stat terţ, dacă acţiunile privesc aceeaşi
1 În acest sens, art. 34, pct. 1 din Regulamentul CE nr. 44/2001; în mod asemănător este reglementat
refuzul recunoaşterii şi în art. 22, lit.a din Regulamentul CE nr. 2201/2003 2 A se vedea, O. Ungureanu. C. Jugastru, op. cit., pag. 162
3 Acest caz de refuz al recunoaşterii rezultă din art. 34, pct. 3 din Regulamentul CE nr. 44/2001, precum şi
din art. 22, lit. c din Regulamentul CE nr. 2201/2003
180
cauză şi sunt introduse între aceleaşi părţi, cu condiţia ca hotărârea anterioară să
întrunească condiţiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru căruia i se
solicită recunoaşterea1.
Suntem de părere că asemenea cazuri de refuz de recunoaştere ar putea fi
incidente spre exemplu, în materia încredinţării copiilor minori de către instanţe din state
comunitare diferite, ori în ipoteza partajelor de bunuri dobândite de soţi în timpul
căsătoriei, precum şi în orice alte asemenea situaţii.2
Fără a minimaliza importanţa cunoaşterii procedurii de recunoaştere a
hotărârilor judecătoreşti străine, considerăm că şi procedura recunoaşterii sentinţelor
arbitrale străine comportă la rândul ei, unele observaţii particulare.
Spre deosebire de hotărârile străine pronunţate de instanţele judecătoreşti, în
cazul sentinţelor arbitrale străine, recunoaşterea lor pe teritoriul României, nu se poate
realiza decât după parcurgerea procedurii judiciare speciale reglementate de disp. art.
167-172 din Legea 105/1992, iar executarea, în condiţiile stabilite prin art. 173-177 din
aceeaşi lege, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 370 indice 1 şi 370 indice 2 din
Codul român de procedură civilă.
Sub acest aspect, instanţele române sesizate cu recunoaşterea unor sentinţe
arbitrale străine vor avea în vedere şi existenţa unor convenţii speciale3 adoptate în
materie, precum Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
(New York, 1958), Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional (Geneva,
1961), ori alte convenţii sau tratate bilaterale încheiate de România cu alte state4.
De altfel, Convenţia de la New York anterior menţionată stabileşte şi cazurile
în care o sentinţă arbitrală nu va fi recunoscută pe teritoriul României, în calitate de stat
semnatar al acestui instrument juridic internaţional: incapacitatea părţilor, imposibilitatea
de reglementare a litigiului pe calea arbitrajului, neconformitatea instanţei sau procedurii
de arbitraj cu convenţia părţilor sau cu legea statului de arbitraj, incompatibilitatea
sentinţei arbitrale cu prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii,
neinformarea părţii căreia i se opune sentinţa arbitrală în legătură cu desemnarea
arbitrilor ori cu procedura arbitrală, contrarietatea recunoaşterii şi executării sentinţei
arbitrale faţă de ordinea publică a statului în care se solicită recunoaşterea.
În lumina celor arătate, instanţele române sesizate cu cereri de recunoaştere a
sentinţelor arbitrale străine vor avea dreptul de a opta în funcţie de împrejurările concrete
ale cauzei, între a dispune recunoaşterea în baza Convenţiei de la New York (1958), în
baza Convenţiei de Arbitraj Comercial Internaţional de la Geneva (1961) sau în temeiul
convenţiilor sau tratatelor bilaterale, cu respectarea strictă a procedurilor reglementate de
acestea.
1 Acest caz de refuz al recunoaşterii rezultă din art. 34, pct. 4 din Regulamentul CE nr. 44/2001, precum şi
din art. 22, lit.d din Regulamentul CE nr. 2201/2003 2 Notă. Exemplele date nu sunt limitative, ci enumerative
3 Notă. Se impune subliniat că sentinţele pronunţate în baza Convenţiei pentru reglementarea diferendelor
relative la investiţii între state şi persoane ale altor state (Washington, 1965) sunt recunoscute deplin drept,
nemaifiind necesară parcurgerea procedurii de exequatur. 4 Amintim cu titlu exemplificativ, convenţii încheiate cu state, precum Albania, Coreea de Sud, Maroc, etc.
181
Regulamentele comunitare arătate anterior nu sunt incidente mutatis mutandis
şi sentinţelor arbitrale străine, arbitrajul fiind exclus din câmpul lor de aplicare1, motiv
pentru care, în procedura recunoaşterii sentinţelor arbitrale străine, instanţele române vor
fi ţinute a respecta prevederile Legii 105/1992 şi ale convenţiilor internaţionale la care
ne-am referit anterior.
În finalul incursiunii noastre, ne exprimăm convingerea că tratarea acestui
subiect prezintă utilitate practică pentru practicienii dreptului, având în vedere pe de o
parte, dificultăţile întâmpinate în faţa instanţelor judecătoreşti pe parcursul derulării
procedurilor de recunoaştere a hotărârilor străine, iar pe de altă parte, ţinând seama şi de
complexitatea tematicii, dublată de suprapunerea sau complementaritatea mai multor
reglementări în această materie.
1 A se vedea în acest sens, art. 1, alin. 2 lit. d din Regulamentul CE nr. 44/2001, precum şi art. 2, pct. 4 din
Regulamentul CE nr. 2201/2003.
PUNCTE DE VEDERE
WHAT IS THE EUROPEAN UNION? INTERNATIONAL ORGANIZATION,
FEDERATION OR CONFEDERATION?
Lector univ. dr. Roxana-Daniela PĂUN
Keywords: European Union - the international organization, federation,
confederation
ABSTRACT
The paper present a few ideas about European Union, about the international
organisation.
A few importans questions are made: the way – of organise of a federation or a
confederation, the legal order in European Union, and the features of a federal or
confederal organisation.
1. EU = international organization?
International organizations - concept, classification
Notion: For a definition of an international organization, should be considered its
constituent elements (1). Thus, noticeable following:
- there should be a combination of states, as contracting parties
- the association of states into an organization to be made under the will of their
agreement (usually takes the form of a treaty);
- member association to pursue objectives common
- an organization to have its own institutional structure
- the combination of states to be compliance with international law.
UN International Law Commission proposed the following definition of
international organizations; “an association of states, established by treaty, endowed with
a constitution and common bodies and possessing a legal personality distinct from that of
Member States “;
Classification: UN Charter identifies two types of organizations:
- regional international organizations - they are not universal vocation, but different
countries grouped in the same area (eg, Council of Europe, European Union,
African Union etc. )
- “specialized agencies”; - they are universal international organization linked to
the UN as a result of an agreement with the Economic and Social Council, but are
still independent.
Creating these “specialized agencies”, distinguishing the UN, is due both to practical
reasons and to political reasons. Basically, to take into account the fact that the UN can
not handle all areas and then to preferred division of labor, based on a privileged
183
cooperation with the UN. The reason lies in the failure of UN policy, wishing to avoid the
UN to have the same fate. Thus, it was preferable to create separate international
organizations than the establishment of additional bodies, which could not subsist in the
event of failure of the UN.
A. Along with the classification given by the UN Charter, we find also a number of
ratings provided by the doctrine of specialty, as follows: A. Depending on the objectives
and targets set by the association:
a. international economic organizations (the European Communities, for example.)
b. International trade organizations (World Trade Organization, for example.)
c. military international organizations (eg., NATO, Western European Union (2))
d. Cultural international organizations (eg., UNESCO);
B. Depending on the scope of their members:
a. international organizations with international vocation (eg., UN)
b. regional international organizations (eg. the Council of Europe, Organization for
Security and Cooperation in Europe Organization of American States, etc..).
C. Depending on the scope of their powers:
a. international organizations with general jurisdiction (a wide range of action, eg., UN)
b. functional international organizations (limited field of action, for example., NATO, the
International Labor Organization).
D. Depending on the opportunity for others to become members:
a. open international organizations (eg., UN)
b. international organizations closed (usually political-military organizations).
E. In light of fullness sovereignty of Member States:
a international organizations to integrate (extensive powers in relation to their members,
eg. EU)
b. international cooperation organizations (less power compared to their members).
2. EU - federation or confederation?
Federalism is a system of organization where two or more countries /
organizations sovereign retain their identity, but confers powers clearly specified a
central authority, for reasons of security, efficiency, etc.. In turn, the confederation is an
association of sovereign states, established a new state, the transfer of power is limited
and restricted to certain areas.
The legal basis of a confederation is the existence of a treaty between the Member States,
concluded under international rules. Such a treaty does not conflict with this Constitution
in each of its Member States, and changing it requires the approval of each Member
State, by unanimous decision.
184
Characteristics of confederation:
• The members are sovereign both internally and externally;
• The central authority is relatively weak, it exists only according to the will of the
Member States;
• Citizens of those States will continue to link directly with national governments,
not with the central
• Confederation is a union of sovereign states, not a sovereign in its own right;
• In turn, Member States are free to join and withdraw from a federation when
they want; • The legal basis is a treaty signed by all Member States.
Characteristics of the federation (Commonwealth):
• Member States lose the attributes of sovereignty in favor of federal institutions;
• Power is shared between federal authorities and Member States, respecting the
principle of separation of powers (between the legislative, executive and judicial)
• Federation is not a union states, but a new sovereign state;
• Member States are not entitled to withdraw from a federation;
• The legal basis is the Constitution.
Differences between a confederation and a federation:
Confederation Federation
Definition Union between the states States forming a federation
Sovereignty Member States Federal State
Legitimacy Union Member The Union of peoples
Legal basis Treaty Constitution
Competenţe Member States Federal State
Continuity Secession is possible Continuous existence
Decision-making Intergovernmental Federal
How decision making Unanimity Majority
Citizenship National Federal
Source: K. Kiljunen, The European Constitution in the Making, 2004, p. 6
Because the EU has both features of a confederation, and those of a federation, a
trenchant answer to the question above is not easily given. Next, we get the magazine
features the federation and confederation of the EU.
Confederacy Federation
185
Citizens of Member States are not directly related
to the European institutions (except PE), but
national governments;
There is a system of treaties and directly
applicable throughout the EU, uniformly
interpreted and defended by the ECJ;
There is no generalized system of fees: although
the EU charge through customs duties, import
levies, most of the taxes and fees (income,
property, income, etc..) Are perceived as national.
There is an EU budget (although the
relatively small size) giving the EU
institutions financial independence;
There is no actually a European military, land and
naval forces belonging to the Member States.
The European Commission has the authority
to initiate and conduct negotiations with third
countries on behalf of Member States in
trade.
Although there are European symbols (flag,
emblem, etc..), Most people still identify with
their national symbols.
EU has its own currency, which replaced
their national currencies and their symbols.
Critical apparatus:
(1) For details, see Raluca Miga Beşteliu, "international intergovernmental
organizations", Editura All Beck, Bucharest, 2000, p. 9-12., Page 1.
(2) transformed, in 2000, the European Security and Defense Assembly, page 2.
Selective Bibliography:
1. Beşteliu Raluca Miga, “International Intergovernmental Organizations”;, Editura All
Beck, Bucharest, 2000,
2. Paun Roxana- Daniela, Business Law, published by “Romania of Tomorrow
Foundation”, Bucharest, first edition, 2007, 2nd edition 2008,
3. Paun Roxana- Daniela, Economic and Monetary Union. History. Perspectives, Ed
Legal Universe, Bucharest, 2005,
4. Paun Roxana- Daniela, European Monetary Law, published by “Romania of
Tomorrow Foundation”, Bucharest, 2006,
5. Paun Roxana- Daniela, Community Law, published by “Romania of Tomorrow
Foundation”, Bucharest, 2009.
1. www.mie.ro: The website of the Ministry of Regional Development and Housing,
2. www.infoeuropa.ro: The website of European Commission Delegation in Bucharest,
3. www.ier.ro: The website of the European Institute of Romania,
4. www.ec.europa.eu/index.ro: European Commission website
5. www.wikipedia.org.wiki: Wikipedia-free encyclopedia.
INVESTIŢIILE AMERICANE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ
ÎNTRE INTERES ŞI….ALTRUISM
Asist. univ. dr. Oana PANAIT*
Keywords: oil, Rockefeller, relationships, Romania and America in the inter-war
period.
ABSTRACT
The relationships between Romania and the United States have been, until
recently, hardly known and researched. After the fall of the Iron Curtain, the Romanians
have tried to rediscover the often mythiciezed inter-war period.
In 1930, after the visite in the United States, the professor Nicolae Iorga will
create himself an approximative imagine about the American people. The great
Roumanian historian wasn’t very impressed when he saw the biggest constructions , like
Empire State Building or the enormous building –the factories- Ford, Chrysler or
General Motors. Iorga said, when he returned in Roumania that America is a very
sophysticated country, with many millionaires, but the United States, had also, many
problems. “America is a country where, if you ‘re rich you succeed, but if you’re poor,
America doesn’t help you…”. Nicolae Iorga was a good specialist in the American
history, but he had a critical point of view when the discussion about America became
very…extollery. The detractors of America sustained, in their thesis, that the American
civilization was very artificially and mechanized. The society of Old European Continent,
said this detractors remained the best and the subtle…
In the inter-war period, the Roumanian diplomats, acreditated at the Royal
Legation of America in Washington, D.C., had a real contribution in development- on
long term-at the improvement of relations between Roumania and the United States. At
the White House in 1929-1933 during the Great Economic Recession, was the president
Herbert Clark Hoover, who “gave” the American people the hope and the wishes that
America will recover soon. But, unfourtunatly, Roumanian lobby in the United States was
very discontinious and wasn’t very usefuly in promoting in the world and in America,
too, a correct imagine about the Romanian people. However, despite of this issues, the
relationships between the American people and the Romanians in the years of Great
Depression have been profitable.
“Aurul negru” de la Ploieşti-atracţia Americii în România interbelică?
Perioada interbelică a fost considerată drept “perioada de aur” a democraţiei
româneşti. Ceea ce se cunoaşte, poate, mai puţin este faptul că în acea perioadă interesul
manifestat de către americani pentru ţara noastră-“exotică” pentru mulţi- a fost
substanţial. Mărturie stau documentele şi articolele de presă din acea perioadă. Astfel, cu
187
ajutorul acestor documente am putut să observăm că implicarea americanilor în ţara
noastră, pe mai multe paliere, inclusiv în domeniul culturii a fost prezentă, până la
începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Statele Unite prin intermediul marilor
magnaţi şi în acelaşi timp filantropi1 americani, celebrii Rockefeller şi Carnegie, prin
donaţiile şi cu ajutorul dolarilor investiţi în Romania, au pătruns de-a lungul întregii
perioade interbelice pe piaţa românească.
În legătură cu această “intervenţie” a americanilor în România interbelică,
îndeosebi de natură financiară, au aparut trei teze susţinute argumentat de către istorici.
Prima teza afirmă că implicarea SUA şi îndeosebi a Fundaţiilor Rockefeller şi Carnegie
în România dintre cele două războaie mondiale a avut drept principal scop obţinerea de
către SUA a priorităţii în domeniul economic, cu precădere americanii fiind direct
interesaţi de a “pune mâna” pe petrolul românesc de la Ploieşti. “Aurul negru” de pe
Valea Prahovei reprezenta un punct de atracţie pentru Statele Unite, care încă de atunci
doreau o colaborare fructuoasă şi pe plan economic cu România. Trebuie să amintim că
în timpul recesiunii economice din 1929-1933, Statele Unite au intensificat dialogurile pe
teme economice cu statul român.
În anul 1929, chiar preşedintele Statelor Unite, Hoover a întins o mâna prietenească
României, tot atunci semnându-se şi Tratatul de arbitraj şi conciliaţiune dintre
România şi America de Nord(21 martie 1929). Herbert Clark Hoover şi-a legat
aproape în totalitate existenţa politică de aşa-numita ‘eră a prosperităţii”. Ca preşedinte al
SUA intra în contact şi cu realitatea româneasca într-o problemă extrem de controversată,
cea a petrolului, devenit, în opinia unui oficial francez din timpul primei conflagraţii
mondiale, “materia cea mai preţioasă, mai fermecătoare, mai dominatoare a planetei
decât însuşi aurul.”2
Astfel, şi americanii se implica în negocierile purtate la Versailles, la sfarşitul
Primului Război Mondial, cu partea franceză şi engleză, ce doreau soluţionarea în
favoarea lor a problemei…petrolului românesc. Căci numărându-se printre cei mai de
seama posesori de resurse de pe continentul european, România nu putea scăpa atenţiei
trusturilor internaţionale. În plus, numărul susţinătorilor de pe plan intern ai naţionalizării
principalelor resurse ale subsolului creştea ameninţător în ochii occidentalilor. Hoover,
care conducea pe atunci Administraţia principală de alimentaţie, i-a trimis regelui
Ferdinand o scrisoare ameninţătoare, cerând imperios ca “problema” să fie rezolvată în
favoarea…americanilor.3
Propulsat de Convenţia Naţională a Partidului Republican ţinută în Kansas City,
Hoover devine preşedinte al SUA la 4 martie 1929. De acum presa nu mai încetează cu
epitetele laudative:”marele filantrop”, “marele inginer”, “marele organizator”, iar cartea
sa aparută în 1923, American Individualism(Individualismul American), este citată de
toate marile publicaţii. Un nou mit şi o nouă echipă pentru succesul american. Şi, printr-
o ingeniozitate oratorică, datorată unui anume Cl. G. Bowers, viaţa politică de peste
Ocean începea a fi asemănată cu cea din…România! Ministrul de Finanţe, miliardarul
1 Vezi Oana Panait, articolul “Informare din Washington despre culisele Cabinetului Hoover”, în “Magazin
Istoric”, iulie 2003, pp. 84-85. 2 Ibidem, pp. 84-87.
3 Ibidem, pp. 84-85.
188
Andrew Mellon, a fost comparat, nici mai mult nici mai puţin, cu…Ion I. C. Bratianu,
devenind “Brătianu de la Pittsburgh”.1
Câstigător detaşat al alegerilor (în 40 de state din 48), Hoover nu a avut deloc un
mandat uşor. Căci guvernarea sa, se leagă de cea mai mare criză interbelică-marele crah
financiar din 1929 -, de numeroase greve, mişcări protestatare ale fermierilor
nemulţumiţi, de şomajul în creştere şi chiar de importante probleme rasiale, al căror punct
culminant poate fi considerat celebrul proces de la Scottsboro, Alabama, când au fost
învinuiţi pe nedrept opt băieţi de culoare pentru violarea, într-un tren, a doua femei albe.
Din momentul înfrângerii în alegerile din toamna anului 1932 şi până la moartea sa
în 1964, el se va implica în politica de neintervenţie a SUA în Europa, alături de alte mari
nume ale societăţii americane, cum ar fi aviatorul Ch. Lindbergh, senatorii Taft şi G. P.
Nye sau editorii Hearst si McCormick.2
În acest context, deosebit de dificil, când recesiunea economică bătea la uşa SUA,
dar şi a Europei, România a fost privită cu mare interes de către Lumea Noua.
Ce ştiau românii despre…America interbelică
Odată cu recesiunea economică, Statele Unite au fost mai puţin interesate de
continuarea dialogului cu România, acest lucru conducând la concluzia că americanii nu
erau foarte interesaţi de “aurul negru” de la Ploieşti. Relaţiile României cu Statele Unite
s-au reluat după 1933, deci după recesiunea economică şi vor cunoaşte un nou avânt după
1934, până în 1939. Este cunoscut faptul că 1938 este considerat aproape unanim de
istorici ca fiind anul de vârf al economiei româneşti interbelice. Şi acest fapt transpare din
întreaga panoplie a relaţiilor României cu Statele Unite. Profesorul Valeriu Râpeanu scrie
că în perioada interbelică personalitatea preşedintelui F. D. Roosevelt ocupa un rol
proeminent în imaginarul şi în mentalul colectiv românesc. Deşi în primul rând
intelectualitatea din România era mai interesată de ceea ce se întâmpla peste Ocean,
totuşi personalitatea preşedintelui Roosevelt era apreciată şi de alte clase sociale din
România interbelică. 3
Dacă, spre exemplu, despre alte personalităţi din străinătate se ştia mai puţin, în
randul păturii largi a românilor, despre Roosevelt auzise chiar şi omul de rând. Prin
intermediul presei româneşti, dar şi a anumitor tabloide străine care apăreau în România
interbelică, cetăţenii români erau destul de bine informaţi, şi asta în ciuda cenzurării
presei de către Regele Carol al II-lea, după ce acesta a instaurat monarhia autoritară, după
anul 1938. Bunăoara, chiar în 1939, regele Carol al II-lea va impune o cenzură mult mai
“vigilentă” presei străine, care deşi puţină mai apărea în Romania cu puţin timp înainte de
începuturile celei de-a doua conflagraţii mondiale. Şi, desigur, acest lucru s-a repercutat
şi asupra presei americane. Spre exemplu, ziarul “America”, ziarul comunităţii de români
trăitori pe meleagurile Statelor Unite nu va mai apărea în tiraj mare în anul 1939 pe piaţa
presei româneşti, ci doar în Statele Unite. Carol al II-lea va lua şi alte măsuri de ordin
coercitiv după începutul anului 1939. În documentele cercetate la AMAE, am întâlnit
refuzul autorităţilor româneşti de a primi în vizită personalităţi din America, chiar şi
1 Ibidem, p. 85.
2 Ibidem, p. 86
3 Ibidem, p. 87.
189
ziarişti consacraţi, cum este cazul celebrului Walter Lippman, prin acest gest Regele
Carol al II-lea încercând să “cosmetizeze” faţa adevarată a conducerii autoritare din
România la acea dată.
Cu toate aceste oprelişti, românii –şi nu doar intelectualii - erau interesaţi de
Roosevelt în 1939. Se ştie, bunăoara, că F.D. Roosevelt a avut patru mandate, fiind
singurul preşedinte din istoria SUA, care a realizat această performanţă, de a sta pe
scaunul de la White House aproape patru mandate, pâna la decesul sau (în timpul celui
ce-al patrulea mandat şi ultimul!) de pe 12 aprilie 1945, când încă nu se terminase cel de-
al Doilea Război Mondial, război în care el a fost “vioara întâi”, alături de Churchill şi,
ulterior, după 1941 de Stalin.În schimb, ceilalţi “doi mari”, Stalin şi Churchill îi vor
supravieţui leaderului de la Casa Alba.
“Românii - afirma şi Dimitrie Gusti în anul 1946 - “erau deosebit de interesaţi de
politica americană, cu toate că politica externă a României în 1939 a luat un curs
neaşteptat pentru mulţi.”1
Apropierea după 1940 de Axa Berlin-Roma-Tokyo a surprins puterile occidentale,
inclusiv America, fiindcă pe parcursul întregii perioade interbelice, România-cu excepţia
monarhiei autoritare a Regelui Carol al II-lea- părea că se îndreaptă către o reală
democraţie, de tip vestic, occidental. Dupa 1945, România a trecut iar, mai bine de 50 de
ani, printr-o altă dictatură, de data aceasta de extremă stanga.
Moartea de pe 12 aprilie 1945 a preşedintelui F.D. Roosevelt a avut un impact
mare şi în România, mai ales că-aşa cum se cunoaşte- după 23 august 1944 ţara noastră a
“întors armele” şi a trecut de partea Aliaţilor, până la deznodământul celei de-a doua
conflagraţii mondiale. Din păcate, însă simpatia românilor pentru destinul Americii, nu a
ajutat prea mult, în condiţiile în care prin acordurile de procentaj-celebrul accord
Churchill-Stalin “semnat” în octombrie 1944 la Moscova, neoficial- România, ca şi alte
state din Europa Centrala şi de SE, a devenit satelit al Kremlinului, intrând pentru o
jumatate de veac în “orbita” soviticilor. Cu toate acestea, impactul morţii preşedintelui
Roosevelt asupra românilor a fost puternic resimţit, iar presa din România- încă
necenzurată de comuniştii care abia puseseră stăpânire pe ţara noastră - a reuşit să reflecte
foarte bine situaţia dificilă în care se afla România-între Est si Vest…
Fundaţia Rockefeller în slujba…României?
În “Revista Româno-Americană”, Sabin Manuilă a publicat în anul 1946 un
interesant articol cu titlul “Metode eficiente în contribuţia Fundaţiei Rockefeller pentru
ridicarea standardului de viaţa al omenirii”, făcând astfel o pertinenta “radiografie” a
implicării Fundaţiei Rockefeller în modernizarea şi îmbunătăţirea standardului vieţii din
SUA, dar şi din alte ţări, inclusiv în România. 2
Implicarea Fundaţiei Rockefeller în România interbelică a fost mai mult decât
“vizibilă”, întrucât Fundaţia Americană a investit masiv dolari îndeosebi în domeniul
1 Valeriu Rîpeanu, “Presa românească despre moartea presedintelui Roosevelt”, în “RRA”, iulie-decembrie
2007, nr. XIV-XV, p. 17-24. 2 Sabin Manuilă, “Metode eficiente în contribuţia Fundaţiei Rockefeller pentru ridicarea standardului de
viaţă al omenirii”, în “RRA, nr. 2-3/1946, pp. 99-105.
190
educaţiei, precum şi în alte zone, care ţin preponderent de aspectele sociale ale populaţiei
româneşti.
Dar iată ce scria Sabin Manuilă, în 1946, cu privire la implicarea Fundaţiei
Rockefeller în România interbelică: ”Opinia publică a aflat de mulţi ani crâmpee de
informaţii asupra activităţii Fundaţiei Rockefeller din Statele Unite. Această activitate are
o serie de implicaţii ideologice remarcabile, asupra cărora nu se poate stărui
îndeajuns…”.1
Sabin Manuilă considera că Fundaţia Rockefeller a reprezentat pentru dezvoltarea
standardului de viaţă, numit în SUA “the American way of life” sau “societatea
bunăstării”, un punct de cotitură către modernitate si în societatea românească, aflată
atunci într-o fază incipientă de modernizare şi de adoptare a standardelor occidentale.
Dar, cu toate acestea, existau şi detractori ai acestei “societaţi standardizate”, autori mai
ales francezi (Andre Siegfried), dar şi români care considerau “standardizarea”(producţia
de serie, care cum se stie a luat naştere în SUA odata cu invenţia benzii rulante de către
inventatorul american Taylor), un potenţial pericol pentru vechea civilizaţie europeană.
Chiar şi în Romania, sociologul Dimitrie Gusti şi însusi istoricul Nicolae Iorga criticau
această extindere a unei “societaţi uniformizate”. Cu toate acestea, existau şi mulţi
apologeţi sau intelectuali care apreciau la superlativ noua “societate de consum”. Printre
aceştia se afla şi Sabin Manuilă. Să vedem, aşadar, cum gândea Sabin Manuilă în 1946
această problemă:”Este adevarat-scria Manuilă - “că oamenii se multumesc să reţină
crâmpee de descrieri sau definiţii, din care apoi îşi construiesc credinţa aproximativă
despre orice problemă, nu au o viziune clară asupra activităţii Fundaţiei Rockefeller.”2
“Ei-continuă în stilul caracteristic Sabin Manuilă-“au reţinut de obicei elementele
cele mai aparente: fonduri exceptionale, filantropie, probleme sanitare şi sociale, toate
asociate de numele Fundaţiei Rockefeller. Necunoscând fondul problemei, nu şi-au putut
explica nici natura altruistă a organizaţiei. De aici, ipotezele lansate cu scopul de a căuta
explicaţii plauzibile pentru…donaţiunile generoase.”
“Fireşte că la acest punct- conchidea Sabin Manuilă-“nu se putea evita să se
atribuie Fundaţiei Rockefeller interese lucrative, ori de câte ori lua iniţiative unei
investiţii costisitoare…”. 3
Din aceasta afirmaţie, deducem că acesta aprecia activitatea Fundaţiei Rockefeller,
fără să-şi pună problema că Rockefeller ar fi investit în România interbelică având un
scop bine determinat, şi anume: Valea Prahovei şi “aurul negru” de la Ploieşti.
Investitorii americani în România, prin intermediul Fundaţiei Rockefeller, nu erau
interesaţi doar de petrolul românesc şi acest lucru transpare din însăşi implicarea de
natură caritabilă a Fundaţiei Rockefeller în România dintre cele două războaie mondiale.
Referitor la această problemă a “interesului” american pentru petrolul românesc de la
Ploieşti au apărut mai multe cărţi care susţin că Fundaţia Rockefeller ar fi avut un scop
strict de natură economică. Astfel, a apărut o carte scrisă de Gr. T. Popa “Fundaţia
Rockefeller în slujba omenirii”, care abordează acest subiect spinos, controversat. Deşi
cartea este, într-adevar, serios documentată, Gr. T. Popa încearcă să sublinieze că
Fundaţia Rockefeller, deşi a avut un rol primordial în dezvoltarea relaţiilor nu doar de
1 Ibidem, p. 100.
2 Ibidem, p. 99-100.
3 Ibidem, p. 100.
191
natură educativ-culturală dintre Statele Unite şi România, a fost “interesată”mai mult de
relaţiile economice, şi în primul rând de investiţiile în zona petrolieră, deşi acest subiect
rămâne controversat, în documentele cercetate la Arhivele Ministerului Afacerilor
Externe am întâlnit numeroase acte caritabile şi donaţii ale Fundaţiei Rockfeller în
România interbelică, donaţii care reprezentau sume uriaşe de bani, dolari pe care America
îi investea fie în educaţie, sau în scopuri altruiste. Bunăoară, într-un document aflat la
Arhivele Naţionale, Fondul Ministerul Propagandei Naţionale se aminteşte că Fundaţia
Rockefeller numai în anul 1936, a cheltuit pe donaţii caritabile sume mari. România a
beneficiat de sprijinul dezinteresat al Statelor Unite ale Americii până la începutul celei
de-a doua conflagraţii mondiale când, inevitabil, relaţiile diplomatice s-au intrerupt, fiind
apoi reluate, într-o anumită măsură dupa anii ’60. În afară de binecunoscuta Fundaţie
Rockefeller, în perioada dintre cele doua razboaie mondiale, Statele Unite au “intervenit”
cu bani şi donaţii în România şi prin intermediul Asociaţiei Y.M.C.A.(Young Men’s
Christian Association). Despre această Asociatie Crestina a Tinerilor a scris un articol
documentat, publicat în anul 1946, Dumitru Muster.1
YMCA a ajuns în România, pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial,
dar colaborarea dintre YMCA şi tinerii din România a devenit fructuoasă îndeosebi după
vizita Reginei Maria în Statele Unite din 1926, cănd relaţiile dintre România şi Statele
Unite s-au accelerat şi au devenit mult mai consistente.
John Rockefeller- “Regele petrolului” şi în…România!
John Rockefeller , “regele petrolului”, omul cel mai bogat din lumea întreagă, se va
retrage în 1913 din viaţa activă destinând o însemnată sumă din patrimoniul astfel
realizat, cunoscutei Fundaţii care îi poartă numele şi a cărei deviză este:”Bunăstare a
omenirii pe toată suprafaţa globului”(“he Wellbeing of Mankind Throughout the World”.
Trebuie accentuat asupra faptului că bătrânul Rockefeller n-a început să doneze
sumele decât după un studiu amănunţit perfect conceput. El a fost calăuzit în activitatea
sa de două principii, care desigur n-au fost formulate la începutul carierei sale, ci numai
după dobândirea unei lungi experienţe în domeniul filantropic.
Aceste principii sunt: 1. Încrederea în viitor, deoarece îşi închipuia că bunavoinţa şi
inţelepciunea nu erau limitate numai la generaţia sa, şi în acelaşi timp ideea că ceea ce
apare azi ca important, mâine nu va mai fi considerat ca atât de însemnat, fapte care l-au
determinat să nu fixeze fundaţiunii scopuri rigide şi invariabile.
2. Menţinerea “fundaţiunii” în permanenţă, deoarece după propria sa expresie
“perpetuitatea este un timp simţitor de lung”.2 Bazată pe cele doua principii mai sus
expuse, fundaţia marelui binefacător şi-a impus directive ca atât în domeniul sănătăţii
publice, cât şi în alte domenii, să-şi modifice programele sanitare odată realizate, şi mai
ales imediat după descoperirea de noi posibilităţi. Pentru realizarea acestui scop,
Fundaţia a adoptat urmatoarea tactică: de a-şi limita intervenţia la…”exploraţiune”,
pionierat şi experienţă, evitând prelungirea subvenţionării unei activităţi devenită rutină.
1 Dumitru Muster, “Asociaţia creştină a tinerilor din România”, în “Revista Româno-Americană”, nr. 2-
3/1946, pp. 113-120. 2 Ion Ciocârlan, Fundaţia Rockefeller şi realizările ei în România”, în “Revista Româno-Americană”, nr. 2-
3/1946, pp. 105-109.
192
Din această expunere reiese clar că Fundaţia a fost creată în scopul…binefacerii
universale. Pe lângă aceasta, “Fundaţiunea netratând decât direct cu instituţiunile de stat,
se vede adesea obligată să nu ia în consideraţiune diverse cereri, nu pentru ca ar fi lipsite
de merit sau interes, ci pe motivul că ies din sfera de activitate. Astfel trebuie menţionat
că generoasa organizaţie nu face donaţiuni, nu acordă împrumuturi diverselor instituţiuni
neoficiale sau particularilor, cu scopuri de profit personal, şi nici nu contribuie la clădirea
sau întreţinerea bisericilor, spitalelor sau altor instituţiuni de acest fel; de asemenea nu
subvenţionează campaniile pentru influentarea opiniei publice asupra diverselor chestiuni
sociale sau politice, oricât de importante sau dezinteresate ar fi acestea”. 1
“Din ultima dare de seamă anuală-pe 1938!- a preşedintelui Fundaţiunii trebuie
extrase urmatoarele puncte principale”, scria Ion Ciocârlan în 1946. “Întregul buget al
organizaţiei a fost de 15 milioane dolari, dintre care o suma de 2 milioane jumătate
afectată sănătătii publice, iar restul împarţit între diverse alte domenii ca: medicina,
ştiinţe sociale, ştiinţe naturale, umanitaţi şi…reconstrucţiunea rurală în China. Cum însă
venitul Fundaţiei pe acest an nu se urca decât la 7 milioane dolari, a fost nevoie, ca pentru
acoperirea sumei de 15 milioane de mai sus, să se recurgă atat la activul anului precedent,
cât şi la fondul de rezervă.2
“Pentru aplicarea planului pe 1938, Fundaţiunea şi-a extins activitatea în 42 de ţări
răspândite pe toată suprafaţa globului. Din totalul sumei afectate 75% a fost destinat
Statelor Unite, iar restul de 25% tărilor străine.
Cele patru mari donaţiuni în sumă de 1-2 milioane dolari din cursul anului, au fost
făcute urmatoarelor instituţii: Serviciului Sanitar al Chinei(China medical Board);
Universităţii din Chicago pentru cercetări biologice; Universităţii Americane din
Beirut(Siria) pentru studiul medicinii şi Fondului Spelman din New York pentru studii în
domeniul administraţiunii publice. La cele de mai sus şi printre alte donatiuni importante
urmează a mai fi adaugate sume variind între 150.000-700.000 dolari destinate la 10
diverse instituţiuni de studii superioare din Statele Unite, Canada, Elveţia si Suedia.
Singurul domeniu în care Fundaţiunea Rockefeller activează cu propriul său
personal este acela al sănătăţii publice. Una dintre marile realizări în acest sens din cursul
acestui an au fost cele peste 1 milion vaccinări contra febrei galbene, practicate aproape
toate în Brazilia. În ceea ce priveşte celelalte câmpuri de activitate, ea nu contribuie decât
prin donaţiuni făcute unor instituţii ca: universităţi, laboratoare şi institute de cercetări,
precum şi prin acordarea de burse pentru instruirea în diverse direcţiuni a personalului
competent. Astfel, în cursul anului 1938, Biroul Sanitar International(International Health
Division) al Fundaţiei a acordat în 30 de ţări un total de 153 de burse de studii pentru
următoarele specialităţi: administraţia sănătăţii publice, nursing, laborator, statistica
demografică, igiena industrială şi subiecte diverse.” 3
“Ar fi foarte hazardat ca în cadrul unui asemenea articol să se aventureze cineva să
descrie enorma activitate a marinimoasei Fundaţiuni Rockefeller, de ale carei binefaceri
s-au bucurat pănă si cele mai îndepărtate şi uitate colţuri ale globului. De aceea, voiu
trece la înfăptuirile sale în locuri mai apropiate de noi şi anume în Romania.
Ţara noastră nu figurează în nici unul din rapoartele Fundaţiunii până în 1923,
apărând deci pentru prima oară numai dupa 10 ani de la înfiinţarea sa. Cea dintâi
1 Ibidem, p. 107
2 Ibidem, p. 108
3 Ibidem, p. 107.
193
manifestare a sa în România a fost invitaţia în contul Fundaţiunii făcută diverselor
personalitaţi, care au activat sau activeaza pe tărâmul sanitar în ţara noastra, spre a vizita
diferitele instituţiuni de sănătate publică din Statele Unite, în scopul de a aplica ulterior
metodele de organizare şi funcţionare americane instituţiilor similare din România,
bineinţeles în limita posibilităţilor şi după adaptarea la condiţiunile din ţara noastră. O a
doua contribuţiune, începută imediat după precedenta, a fost acordarea de burse anuale
pentru studii în diversele domenii mai sus mentionate. În ceea ce priveşte sănătatea
publică, dintre care una pentru cel ce semnează aceste rânduri, spre a studia la “Şcoala de
Igiena şi Sănătate Publică a Universităţii John’s Hopkins” din Baltimore(Statele Unite),
instituţiune creată şi susţinută în cea mai mare parte tot de Fundaţie.”1
Aşadar, lăsând la o parte controversele impactul “intervenţiei” americane în ţara
noastră a fost profund şi a ajutat, din păcate o perioada prea scurtă de timp, democraţia
românească în formare. Dacă petrolul românesc a fost sau nu “interesant” pentru politica
americană în perioada interbelică, acest lucru nu trebuie să ne deranjeze atât timp cât şi
România, dar şi Statele Unite aveau reciproc de câştigat. Şi, pentru a parafraza un
politician britanic ilustru, putem spune că în perioada interbelică America avea şi
interese, dar şi prieteni…
1 Ibidem, p. 108.
EFORTURILE ROMÂNO – TURCE DE MENŢINERE A PĂCII ÎN ANII
PREMERGĂTORI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
(1938 - 1940)
drd. Ionuţ COJOCARU
Keywords: bilateral relations, german policy, Balkan states, White Plan,
ABSTRACT:
The paper reconstitute a turbulent period of 1938 – 1940, the beginning of the
very hard period in the european area. The diplomatic relations between Romania and
Turkey. Xxxxxxxxxx
România şi Turcia au colaborat, atât în cadrul Înţelegerii Balcanice, cât şi în afara
acesteia, au căutat să atragă şi statele din zonă pe drumul politicii paşnice şi defensive.
Preocupările celor doi miniştri de externe Gafencu şi Saracioglu reflectau grija
guvernelor lor pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Bulgaria, în scopul creări unei atmosfere
de pace în Balcani. Între timp, Hitler îşi pune treptat în aplicare propriul plan. Astfel, la
11 aprilie, aproba „planul alb” care prevedea cotropirea Poloniei. Două zile mai târziu,
guvernele englez şi francez au acordat României şi Greciei garanţia de sprijin în cazul
unei agresiuni. În procesul verbal, întocmit în urma convorbirilor dintre cei doi
reprezentanţi diplomatici, Gafencu şi Saracioglu, la punctul 1 se afirma: „Turcia şi
România vor depune toate eforturile pentru întărirea Antantei Balcanice în toate
domeniile şi pentru sporirea potenţialului lor de acţiune”. Punctul 3, cel mai important
avea următorul conţinut: „Dacă evenimentele vor impune, fie României, fie Turciei, fie
celor două state în ansamblu, fie Antantei Balcanice în întregul său, să facă o alegere şi să
adopte o poziţie hotărâtă între cele două grupări care se găsesc astăzi în faţă, este de la
sine înţeles ca România şi Turcia se vor alia la gruparea care se uneşte şi se organizează
în vederea realizării unei rezistenţe comune în faţa tendinţelor de hegemonie care le
ameninţa independenţa şi securitatea”.1
În eventuala organizare a unei rezistenţe comune, România şi Turcia se vor
strădui să obţină toate cele necesare (trupe, materiale, arme, muniţii, flotă, aviaţie) în
vederea unui ajutor militar efectiv cu scopul ca prin rezistenţa comună să poată contribui
la succesul final.
Avantajată de poziţia sa geostrategică, Turcia putea sluji securitatea balcanică nu
numai prin strângerea legăturilor sale cu occidentalii ci şi prin raporturile strânse pe care
le întreţinea cu Uniunea Sovietică. Şeful diplomaţiei române îi exprimase omologului său
turc, dorinţa României de a vedea stabilindu-se relaţii de încredere între U.R.S.S şi
Antanta Balcanică.
1 Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929 – 1939, p. 129
195
Iritarea crescândă a Berlinului faţă de orice acord ce putea fi interpretat ca o
acţiune de încercuire, era dificil să ridice obiecţii împotriva participării active a Rusiei la
apărarea păcii balcanice. Scopul guvernului englez era de a racorda tratatul pe care
intenţiona să-l încheie cu Turcia cu acordurile ce consfinţeau prietenia turco-sovietică.1
În plus, Marea Britanie care încerca să atragă Rusia de partea sa, era obligată într-o
oarecare măsură să ţină cont şi de obligaţiile ridicate de Polonia şi într-o măsură mai mică
de România. Se înţelegea, de asemenea, că aceste două ţări limitrofe voiau să se ţină la
distanţă de o politică ce le-ar fi expus unui pericol mult mai mare.
În opinia omului politic, Grigore Gafencu, formulele pentru atragerea Rusiei de
partea Marilor Puteri, trebuiau să fie subtile şi alambicate, în aşa fel încât Rusia să se
trezească angajată fără ca Germania să devină bănuitoare.
Într-un document datat 25 aprilie, Weizkaecker oferă informaţii cu privire la
ultimele noutăţi din politica externă a Turciei. Conform acestuia, Turcia intenţiona să
protejeze solidaritatea dintre statele Balcanice, în special să faciliteze o înţelegere între
România şi Bulgaria, drept măsuri împotriva creşterii continue a influenţei Axei.2
Într-un raport trimis lui von Papen, ambasadorul Germaniei la Ankara, la 28
aprilie 1939, Ribbentrop, ministrul de externe german îl informează despre întrevederile
turco-engleze şi turco-sovietice. Oficialităţile turce trimiseseră un raport Berlinului cu
informaţii despre tratativele sale cu Anglia şi Uniunea Sovietica, cu informaţii despre
cererea pe care englezii o formulaseră la 18 martie, privind un presupus atac asupra
României.
Turcia urmărea cu atenţie garanţiile engleze oferite României, precum şi
implicarea acestora în Europa central sud-estică. În întrevederea pe care a avut-o cu
Saracioglu, Gafencu, în scopul sprijinirii României, a dezbătut şi chestiunea trecerii
navelor de război străine prin Strâmtori.3 Dacă Saracioglu susţinea în timpul acestei
întrevederi că nu s-a discutat în tratatul de la Montreaux din 1936, în acest caz această
declaraţie a şefului diplomaţiei turce nu excludea în ochii Berlinului faptul că acesta
promisese traversarea vaselor străine de război prin Strâmtori, în cazul în care Turcia ar fi
intrat în război. În acest sens, guvernul englez înaintase o nouă propunere cu privire la
declaraţiile garanţiilor unilaterale oferite României şi Greciei, iar oficialităţile de la
Ankara au oferit un răspuns pozitiv la mijlocul lunii aprilie.
Politica externă a Turciei devenise clară şi anume Ankara intenţiona să păstreze
politica de neutralitate atâta timp cât Germania şi Italia nu atacau Balcanii sau răsăritul
Mării Mediterane. În caz contrar ar fi renunţat la politica de neutralitate şi ar fi trecut de
partea Angliei. Berlinul vedea în acest sens politica de neutralitate a Turciei, drept o
amăgire şi o utopie a neutralităţii. Guvernul turc urmărea în primul rând să obţină
materiale şi condiţii favorabile din Uniunea Sovietică, străduindu-se în acelaşi timp să
obţină sprijinul Uniunii Sovietice asupra eforturilor pe care Turcia le depunea pentru
crearea unor relaţii pozitive între România şi Bulgaria.
Oficialităţile de la Ankara se arătau pregătite să urmeze un tratat de alianţă privind
securitatea zonei, dar în cazul în care „sarcinile alianţelor englezo-sovietice; turco-
1 Ibidem, p. 131
2 dr. Cemil Kocak, Turk-Alman Iliskileri 1923 – 1939, ( Relaţiile turco – germane 1923-1939 ), p. 142
3 Ibidem, p.145
196
engleze şi turco-sovietice nu intră în conflict, fiind imperios necesar ca aceste relaţii să se
dezvolte în armonie.”1
În continuare urma să se semneze o înţelegere între Bulgaria şi România care să
elimine conflictul existent – Bulgaria dorea Cadrilaterul – după care Anglia se implica în
protejarea politicii de neutralitate a Bulgariei, totodată Anglia se angaja să acţioneze
pentru a sprijini Turcia din punct de vedere financiar şi cu materiale militare.
Şi aceste demersuri de politică externă se petreceau pe un fundal destul de
complicat, umbrit, pe de o parte, şi de un alt eveniment semnificativ pentru situaţia din
zonă, datat 2 februarie, moment în care Uniunea Sovietica rupea relaţiile diplomatice cu
Ungaria ca urmare a aderării acesteia la pactul anticomintern. Cercurile diplomatice
occidentale considerau acest act diplomatic al Uniunii Sovietice ca un avertisment dat
statelor mici tentate să-şi alinieze politica la Axa, cât şi ca un act de solidaritate al
Kremlinului cu Cominternul.2
În ceea ce priveşte intenţiile Turciei în faţa începerii războiului, Vasile Stoica,
ambasadorul român la Ankara trimite veşti asupra tratativelor anglo-turce din care reiese
că Turcia nu intenţionează să intre în război decât foarte târziu. În plus, se sublinia că se
doreşte o colaborare cu U.R.S.S., iar trupele lor intenţionează să le folosească doar pe
frontul de operaţii sud-est.3
În timpul vizitei de la Berlin din aprilie 1939, a lui Gafencu, asupra diplomatului
român nu s-au manifestat presiuni – cum se obişnuia cu oficialii statelor din Europa
Centrală şi de sud-est – ceea ce vădea că Reich-ul considera că făcuse un important pas
prin tratatul încheiat în martie 1939. Totodată Ribbentrop l-a asigurat pe omologul său
român că Germania şi-a atins spaţiul vital şi că în sud-est are intenţii paşnice, în timp ce
şeful Marelui Stat Major, von Keitel a dat asigurări că armamentul comandat de România
în Cehoslovacia va fi executat.4
În cadrul acţiunilor iniţiate de România, cu scopul de a îngreuna pe cât posibil
expansiunea Germaniei, guvernul s-a străduit să păstreze intactă Înţelegerea Balcanică,
adânc zguduită de poziţia oscilantă a Iugoslaviei care dorea ca întreprinderile sale să nu
deranjeze Roma şi Berlinul. De altfel, Iugoslavia protestase împotriva acordurilor anglo-
franco-turce din mai 1939 ceea ce, prin poziţia care a adoptat-o, putea duce la
destrămarea Înţelegerii Balcanice.
Înţelegerea Balcanică rămăsese singura organizaţie antirevizionistă care mai
vieţuia în această perioadă foarte grea în special pentru statele din centrul şi sud-estul
Europei. România vedea în Înţelegerea Balcanică alianţa care era destinată să joace un
mare rol în slujba salvgardării statelor mici şi mijloci din regiune.
În mai 1939, la întrunirea celei de-a şaptea sesiuni a Consiliului economic al
Înţelegerii Balcanice, Gafencu declara: „Idealul nostru comun de pace, de securitate şi de
independenţă cere de la noi un efort pentru a confrunta şi apropia interesele noastre
economice şi de a crea în aceste timpuri grele trăsătura de unire necesară între forţele şi
posibilităţile noastre de producţie, mijloacele noastre de schimb şi sistemul nostru de
1 Ibidem, p. 148
2 Livia Dandara, p. 136
3 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune, p.339
4 Eliza Campus, xxxxxxxx, p.463-464
197
comunicaţii.”1 Totodată acesta a reliefat şi importanţa Dunării
şi a Mării Negre şi poziţia
favorabilă pe care o ocupă aceste state riverane.
Scopul Înţelegerii Balcanice, afirma Gafencu era de a-şi organiza eforturile în aşa
fel încât să-şi poată apăra interesele agricole ale României şi Iugoslaviei, cât şi interesele
complimentare între noi şi aliaţii noştri meridionali, în interesul de a unii principalele
oraşe pe ruta: Belgrad de Bucureşti, Bucureşti de Sofia şi Salonic, de a dezvolta atât
drumurile între acestea cât şi legăturile aeriene2. De altfel, guvernul turc solicitase statului
român dreptul de a crea şi exploata o linie aeriană Bucureşti-Istanbul, înainte de
întemeierea Consiliului Economic al Înţelegerii Balcanice 3.
Alianţa Balcanică între Reich şi sovietici
Gafencu şi-a exprimat tendinţa de a lărgi baza economică a Înţelegerii Balcanice,
totodată spera că astfel se va realiza un spaţiu economic în care statele alianţei şi-ar fi
putut dezvolta mult mai eficient schimbările, totodată statele Înţelegerii Balcanice şi-ar fi
putut desfăşura cu infinit mai mult succes acţiunile de apropiere împotriva statelor Axei4.
Poziţia Reich-ului cu privire la acordurile anglo-franco-turce, era de a găsi o cale
de a împiedica această colaborare, pentru că Berlinul vedea în această colaborare un
instrument destinat să consolideze frontul oriental pe de o parte, iar pe de alta, un
instrument menit să uşureze planurile politice şi economice ale Înţelegerii Balcanice.
Astfel, exercitând presiuni asupra Iugoslaviei, a silit-o să-şi manifeste nemulţumirea faţă
de acordurile încheiate de Turcia cu Franţa şi Marea Britanie, ceea ce a creat o anumită
criză în interiorul Înţelegerii Balcanice.
România a încercat astfel să detensioneze această criză, prin intervenţia
ministrului de externe, Gr. Gafencu care a avut o întrevedere la 21 mai 1939 la Orşova cu
T. Marcovici, ministrul de externe iugoslav. Cei doi au ajuns la o înţelegere, date fiind
primejdiile ce ameninţau cele două state.
Tot pentru a dezbate chestiunea neînţelegerilor dintre Iugoslavia şi Turcia,
Gafencu a întreprins o vizită la Ankara la 11 iunie 1939. Omul politic român a avut o
serie de întrevederi cu primul ministru, Refik Saydam, cu omologul său, Saracioglu şi cu
preşedintele Republicii Turcia, Ismet Inonu5. În urma acestor convorbiri, s-a constat o
puternică identitate de interese între cele două ţări, ca şi hotărârea de a veghea asupra
unităţii şi independenţei Înţelegerii Balcanice.
Cu acest prilej, Gafencu a reuşit să îndrepte cu succes asperităţile turco-iugoslave
cu atât mai mult cu cât preşedintele Inonu îşi exprima convingerea că: „dacă rezistenţa
1 Ibidem, p.471
“Dunărea uneşte în mod frăţesc Iugoslavia şi România. Gurile Dunării şi Strâmtorile sunt tot atâtea
jaloane ale marii căi de comunicaţie care uneşte România şi Turcia de ţările din centrul Europei şi din
Mediterana orientală. 2 Ibidem,p. 472
3 AMAE, Fond Înţelegerea Balcanică, 1939, vol 19, Direcţia aviaţiei civile, f. 150
4 Eliza Campus, op. cit., p. 473
5 Turkiye, Cumhuriyeti, fond Hariciye Vekaleti, 42383/226
Preşedintele Republicii Turcia, Ismet Inonu aprecia România pentru că: “nu admite o pace cu orice preţ,
fiind gata să-şi apere cu armele independenţa şi integritatea”.
198
va fi organizată fără şovăială şi fără lacune în jurul Axei Berlin-Roma, se va putea pune
capăt primejdiei de război”1.
Gafencu, ca şi Inonu
se declara pentru extinderea obligaţiilor Înţelegerii
Balcanice printr-un statut „care să apere nu numai hotarele interioare, dar şi cele
exterioare” ale statelor membre.
România, în scopul atingerii obiectivelor sale, dar şi pentru a contracara cât mai
mult posibil Germania, a întreprins o serie de iniţiative diplomatice. Astfel, oficialităţile
de la Bucureşti afirmaseră că sunt mulţumite de garanţiile oferite de Franţa şi Marea
Britanie, totodată declarau că nu doresc să participe la un pact de asistenţă mutuală
împreună cu Uniunea Sovietică2.
În discuţia avută la 4 mai 1939 cu von Papen, Numan Menemencioglu, secretar
general la Ministerul de Externe, a oferit informaţii despre politica externă dusă de
Turcia. Von Papen era deranjat de tratativele duse de Turcia cu Anglia şi Franţa. În ceea
ce priveşte România, referitor la încheierea tratatului economic româno-german, la
afirmaţiile lui von Papen cum că acest acord nu are caracter politic, Menemencioglu
afirma că acest tratat arată tendinţele de dominaţie completă în plan economic, ceea ce în
mod normal înseamnă şi dominaţie politică, astfel că în opinia oficială a celor de la
Ankara nu încape nicio îndoială că România numai sub grea presiune a acceptat aceste
condiţii oneroase. În expunerea sa, acesta era de părere că ocuparea Albaniei de către
Italia e de asemenea făcută cu scopul de a ameninţa Iugoslavia şi Grecia, deoarece Italia
nu putea invoca necesităţi de natură economică sau de apărare naţională Albaniei.
Albania şi cele două state limitrofe nu constituiau nici un pericol pentru Italia.
Motivaţia lui von Papen cu privire la ocuparea Albaniei de către Italia era că
Mussolini a recurs la aceasta din motive de prestigiu după succesul german, Italia dorind
să marcheze şi ea un punct de succes, evident însă din motive de strategie.3Von Papen
insista ca Turcia să nu încheie nici un acord cu Franţa şi Marea Britanie, deoarece afirma
acesta, acordul ar irita relaţiile şi ar contribui la intensificare temerilor în Europa sud-
estică. Acesta afirma că Germania nu are “decât intenţii de pace”, oferindu-se să obţină
din partea lui Mussolini o declaraţie pe deplin liniştitoare pentru statele balcanice şi
pentru Turcia.
Problema vitală cu care se confruntau cei de la Foreign Office şi Quai d’Orsay era
a concilierii impreciziei formulărilor diplomatice ale guvernelor cu voinţa manifestată a
guvernului sovietic.
Iar la 19 aprilie, Moscova şi-a făcut cunoscute ideile:
a) Un angajament de asistenţă mutuală din partea celor trei mari puteri împotriva oricărei
agresiuni in Europa;
b) Un angajament de asistenţă din partea celor trei mari puteri în favoarea statelor din est
limitrofe Rusiei: România, Polonia, Letonia, Estonia;
1 Eliza Campus ..p. 473
Acesta declara: “Republica Turcia s-a pus în serviciul unei politici de salvare a păcii şi de menţinere a
poziţiilor politice şi teritoriale de azi în sud-estul European”. 2 Ibidem, p. 474
Menemencioglu afirma că scopul politicii externe a Turciei este de a asigura pacea la hotarele ţării şi în
Balcani şi de a împiedica o invazie în aceste regiuni. 3 AMAE, fond 71/ Turcia vol. 61, 1939-1940, relaţiile cu România, Telegr. Descifr. nr. 29358 din 9 mai
1939
199
c) Un angajament al celor trei mari puteri pentru studierea aspectelor militare de asistenţă
prevăzute la paragrafele a) si b).1
Începând din acest moment, Uniunea Sovietică manifesta o atitudine pe care nu o
mai abandona. De altfel, Kremlinul era dispus să-şi asume angajamente mai
cuprinzătoare cu condiţia să ştie care este scopul acestora şi dacă va fi cazul să ştie cum
va putea să-şi îndeplinească obligaţiile. În acest sens, oficialităţile ruse ofereau mai mult
decât li se cerea şi insistau ca asistenţa să fie pe cât de ordonată, pe atât de strict
reglementată din punct de vedere militar. Această atitudine avea să-i asigure un oarecare
avantaj, permiţându-i să dirijeze negocierile după bunul său plac, putând în acelaşi timp
să le întrerupă. De altfel, englezii care demaraseră aceste negocieri se arătau mai
prudenţi în întreprinderea acestora.
În nota sa din 29 aprilie, guvernul englez sugerase guvernului sovietic să declare
„din proprie iniţiativă” că susţine puterile occidentale, dacă acestea îşi îndeplineau
obligaţiile pe care şi le asumaseră cu privire la „unele ţări din Europa răsăriteană”.
Francezii credeau că numai un angajament bilateral între occidentali şi Uniunea Sovietică
putea crea o paralizare a mersului spre război
.
Cu acest prilej, Menemencioglu contura în linii generale politica externă a
Turciei, concluzionând că Turcia în aceasta perioada nu se gândeşte să încheie decât
acorduri defensive; ceea ce ar însemna că atât timp cât Germania şi Italia urmează o
politică pacifică şi nu ameninţa teritoriul Turciei sau al aliaţilor ei, un eventual acord
încheiat de Turcia cu o terţă putere nu ar modifica întru nimic relaţiile amicale existente
între Turcia şi Germania. Turcia nu poate promite că nu va încheia anumite acorduri care
îi vor părea utile pentru apărarea ei naţională. Ambasadorul german insista ca cel puţin
pentru moment încheierea acordurilor să fie amânată. Răspunsul pe care l-a primit nu i-a
fost favorabil, rămânând doar cu promisiunea ca acordurile pe care Turcia le va încheia
vor fi cât se poate de puţin dureroase pentru Germania. În aceste condiţii, Papen a afirmat
că Turcia va face o mare greşeală dacă va renunţa la neutralitate iar acordurile pe care
Turcia le va semna cu Franţa şi cu Italia vor grăbi cu 60% izbucnirea războiului.2
La început, Turcia a optat pentru o colaborare cu puterile occidentale şi a încercat
să contribuie la menţinerea statul-quo-ului. Statul era însă ocupat mai ales de chestiunea
raporturilor sale cu Uniunea Sovietică şi nu de succesele înregistrate de Germania şi
Italia.3
1 Grigore Gafencu,op. cit, p. 154-155
Într-o notă din 29 aprilie se specifica: “politica pe care o urmează guvernul Maiestăţii Sale în contactele
cu guvernul sovietic are drept scop să împace următoarele considerente: a) să nu neglijeze şansa de a
primi ajutor din partea guvernului sovietic în caz de război; b) să nu compromită frontul comun, trecând
peste susceptibilităţile Poloniei şi României; c) să nu-şi înstrăineze simpatia lumii întregi oferind pretext
propagandei anticomiterniste a Germaniei; d) să compromită cauza păcii provocând o acţiune violentă
din partea Germaniei, apud. Grigore op. cit. Grigore Gafencu p. 155-156.
Ministerul de externe francez a propus la 29 aprilie o formă de acord bilateral cu următorul conţinut: “În
cazul în care Franţa şi Marea Britanie s-ar găsi în stare de război cu Germania, în urma acţiunii pe care ar
desfăşura-o pentru a preveni orice modificare, adusă prin fortţ, statul-quo-ului ce exista în Europa
centrală sau răsăriteană, U.R.S.S. s-ar afla în stare de război cu Germania ca urmare a acţiunii pe care ea
ar desfăşura-o pentru a preveni orice modificare, adusă prin forţă, statul-quo-ului existent în Europa
centrală sau răsăriteană, Franţa şi Marea Britanie îi va acorda imediat ajutor şi asistenţă”
2 AMAE, fond 71/ Turcia vol. 61, 1939-1940, relaţiile cu România, fila 96-97
3 Barbara Jelavich Istoria Balcanilor, sec. al XX-lea, Iaşi, Institutul European, 2000, vol.II p.196
200
Poziţia puterilor occidentale a fost considerabil întărită în marea Mediterană în
mai, când Marea Britanie şi Turcia au semnat un pact de asistenţă mutuală.
Woerman în raportul datat 3 mai 1939, dezvăluia eforturile Turciei de a întări
Antanta Balcanică. Ankara şi Londra depuneau eforturi pentru a se ajunge la o rezolvare
a neînţelegerilor româno-bulgare, care se bazau pe problema Dobrogei, după cum vom
prezenta pe larg problema în secţiunea rezervată ei în paragrafele ulterioare. Cu toate
acestea, Anglia şi Turcia nu luaseră nicio iniţiativă faţă de guvernul bulgar.
Reprezentantul Bulgariei recunoscuse faptul că Turcia folosise cu privire la România
propria lor iniţiativă. Astfel, primul ministru al Bulgariei în timpul vizitei la Ankara între
20-22 martie a expus pretenţiile Bulgariei cu privire la această chestiune. Turcia se ocupa
îndeaproape de această situaţie având în vedere faptul că aceasta era obligată să ajute
România în cazul unui atac din partea Bulgariei, pe baza Înţelegerii Balcanice.1
Scopul Germaniei era de a crea relaţii pozitive cu fiecare dintre statele membre
ale Pactului Balcanic, prin urmare relaţiile bune create cu România şi Iugoslavia erau
rodul acestei politici. Pe de altă parte, Anglia dorea să transforme Pactul Balcanic într-o
alianţă împotriva Germaniei şi să se folosească de această în scopul propriilor interese.
De altfel, Germania nu sprijinea intrarea Bulgariei în Pactul Balcanic.2
Potrivit istoricului turc, Cemil Kocak, Turcia avea nevoie să se întărească din
punct de vedere militar în insulele din marea Egee pentru ca prin aceasta se putea păstra
neutralitatea României şi Iugoslaviei. În cazul în care nu se făcea întărirea militară, Rusia
putea înainta mult mai uşor către poziţia Catalcea, putând astfel să îşi creeze o bază
militară în acea regiune mult mai uşor.3
Rusia a ieşit din nou din amorţeala în care a stat mai bine de 20 ani, înaintarea sa
spre Marea Baltică, spre Bug şi spre Carpaţii Galitieni poate însemna ocuparea unor
poziţii ofensive după cum poate fi începutul unei acţiuni de expansiune naţională. În
amândouă cazurile primejdia rusească întrece din nou, în ce ne priveşte, pe toate celelalte.
A fost de ajuns ca Rusia să se mişte pentru ca problema Basarabiei – care nu a fost
niciodată dezlegată – să fie aşezată, printr-un consens european şi fără ca guvernul
sovietic să fii stăruit cu privire la ea, la ordinea zilei. Primejdia rusă ridica pentru noi
întrebări chinuitoare: cum stabilim un contact direct cu guvernul sovietic. Legaţia noastră
la Moscova, deşi reînnoită, nu pare a fi o legătură îndestulătoare.
De altfel, România caută să ajungă la un acord comun cu Uniunea Sovietică pe
care să poată să se sprijine în cazul unui eventual diferend. Oficialităţile române în cazul
în care acesta nu se concretiza, în lipsă de soluţii, având în vedere faptul că Uniunea
Sovietică va vrea Basarabia, România încerca să găsească o soluţie viabilă, pentru că
statul român era conştient că garanţiile anglo-franceze nu se vor concretiza împotriva
Rusiei Sovietice.
Pentru a lămuri intenţiile Rusiei faţă de România, oficialităţile de la Bucureşti au
contat pe ajutorul lui Saracioglu la Moscova. Ministrul de externe turc, negociind cu
turcii un pact de asistenţă, putea să obţină, poate o garanţie de statul-que în Balcani.
Întrevederea la Jebel, lângă Timişoara, cu Tintar Markovici, a avut acest scop. S-a
convenit că dacă Saracioglu va aduce veşti bune din Rusia, se va căuta să se asambleze
blocul Balcanic cu Bulgaria, fie chiar cu preţul unor jertfe comune.
1 Dr. Cemil Kocak, op. cit, p. 150
2 Ibidem,p.153
3 Ibidem, p. 155
201
Saracioglu nu a reuşit să întreprindă nimic favorabil pentru România. Acordul de
asistenţă nu s-a putut încheia. Iar Rusia nu a exprimat deloc simpatii pentru blocul
balcanic. Împinsă de Germania, a cerut chiar închiderea definitivă a Strâmtorilor. Însă,
datorită loialităţii turceşti nu s-a ajuns la acest rezultat, iar pactul tripartit de la Ankara,
care a urmat neizbutitelor negocieri de la Moscova, a îndreptat într-o anumită măsură
situaţia, fiind că a stabilit noi tocmeli pe care putea sprijini o politică de echilibru
Strâmtorile au rămas deschise în caz de asistenţă ce se îndrepta spre România. S-a
vorbit din nou de garanţii. Grija tuturor de ruşi, solidaritatea franco-engleză faţă de turci,
poate în caz de atac împotriva noastră să aducă flota aliată în Marea Neagră. Asigurări în
această privinţă au şi început să sosească. Le strângem şi căutăm să le auzim confirmate.1
În ceea ce priveşte înţelegerea de la Jebel, carenţa rusească ne dezleagă de ea. De
alta parte, iugoslavii ar dori să se scuture de unele angajamente „comune”, parafate de
ministrul iugoslav.
Dorinţa Germaniei de a anula Pactul Balcanic şi folosirea aliatelor pentru crearea
unei presiuni asupra Turciei a căpătat o nouă poziţie în urma declaraţiei comune anglo-
turce. Gafencu, la 21 mai, în urma întrevederii cu ministrul de externe iugoslav
Markovici declara că înţelegerea anglo-turcă ar trebui să fie limitată la spaţiul
mediteranean şi nu ar trebui să includă şi ţările balcanice.2
În urma întrevederii dintre Hitler, Ribbentrop şi Markovici, ultimul declara că în
timpul vizitei lui Gafencu la Ankara, acesta va refuza acceptarea înţelegerii turco-
engleze. În urma declaraţiei lui Ribbentrop că Turcia se va întoarce la politica de
neutralitate, Markovici afirma că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a ţine ţările
Pactului Balcanic neutre. Dacă se va demonstra contrariul se va strădui de a scoate Turcia
din pact.
Înainte de vizita lui Gafencu la Ankara, 11-14 iunie, Weizkaecker îl înştiinţează
pe ambasadorul Germaniei la Bucureşti. În acest important timp îşi arată îngrijorarea de
îndreptare a Turciei către politica externă a Angliei, dar această mişcare s-a încercat a fi
explicată prin factorul Italia, orice mişcare îndreptată împotriva Italiei este îndreptată
împotriva Germaniei.
Weizkaecker declara că poziţia Turciei, cea mai importantă ţară balcanică, va
avea o mare influenţă doar dacă România, Iugoslavia şi Grecia vor declara dezaprobarea
faţă de declaraţia comună anglo-turcă şi aşteaptă slăbirea influenţei Angliei asupra
Turciei. Gafencu este însărcinat pentru a prezenta ideile Germaniei, turcilor. În timpul
vizitei lui Gafencu la Ankara oficialului român i s-a cerut să prezinte starea de nelinişte a
aliaţilor. Poziţia adoptată de România avea o mare importanţă în relaţiile dintre România
şi Germania.
Se înţelege că politica Germaniei de obstrucţionare şi de influenţare a pactului
anglo-turc prin România a fost un succes. Ministrul român de externe s-a întâlnit cu
Papen la 12 iunie la Ankara. În această întâlnire diplomatul român a transmis neliniştea
României în legătură cu primirea neprietenoasă de către Ankara a înţelegerii economice
româno-germane. Preţul ocupării de către Axa a Albaniei – declara Gafencu lui von
Papen – a fost Turcia. De altfel, ministrul de externe român, în urma întrevederilor cu
guvernul turc, a făcut tot posibilul ca acordul anglo-turc să nu fie inclus în Pactul
Balcanic. Ca un rezultat, acesta i-a declarat lui von Papen că al şaselea punct din
1 Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929 – 1939, p. 342
2 dr. Cemil Kocak, op. cit, p. 157
202
înţelegerea anglo-turcă, cel în legătură cu Balcanii, nu va fi luat în consideraţie. Pe de altă
parte, Gafencu a fost de părere că aceasta va fi asemănătoare cu declaraţia comună
franco-turcă de la 12 mai. Cu toata silinţa lui Gafencu, nu s-a ştiut dacă se va putea
exclude din înţelegere punctul legat de Balcani. Papen, sublinia că Gafencu s-a comportat
la Ankara în interesul dorinţelor germane.
În întâlnirea lui Gafencu cu Saracioglu, acesta şi-a oferit bunele sale oficii pentru
a ajuta să se stabilească un contact mai strâns cu Uniunea Sovietică pentru România,
deoarece în acel moment raporturile dintre Moscova şi Ankara păreau bune şi bazate pe
încredere. Pe de altă parte, România s-a oferit a servi drept punte de legătură între
Polonia şi Turcia. Intenţiile Turciei erau de a atrage Polonia de partea sa, asociind-o
politicii sale de rezistenţă, singura ţară din răsăritul Europei care manifesta o reticenţă
încăpăţânată faţă de sistemul general de securitate. În acel moment, Turcia era ferm
convinsă de voinţa Moscovei de a contribui la pacea generală. Aceasta convingere se
poate explica şi prin optimismul arătat de Saracioglu prin activităţiile sale. Faţă de starea
de deprimare din Occident, la Ankara, corpul diplomatic străin rivaliza în optimism cu
guvernul turc.1
În opinia lui Sir Hugh Knatchbull – Hugesen, acesta vedea reunirea într-un bloc
solid a ţărilor din sud-estul Europei; el era convins, asemenea lui Winston Churchill că
singura problema care împiedica această reunire era teritoriul Dobrogei de Sud deoarece
aceasta era piedica pentru care Bulgaria nu adera la Antanta Balcanică. În consecinţă,
pentru câştigarea Bulgariei la cauza comună, era nevoie de un sacrificiu din partea
oficialităţilor de la Bucureşti.
În întrevederea pe care a avut-o cu preşedintele Ismet Inonu, Gafencu împreună
cu acesta au studiat harta Europei luând în calcul şi punctele de vedere ale preşedintelui
turc. Acesta a luat în considerare şi posibilităţile militare pe unde ar putea ataca Axa şi
unde ţările Balcanice, ar trebui să-şi aşeze apărarea. Totodată, preşedintele Inonu era
convins că rezistenţa noastră trebuia să se sprijine si pe Uniunea Sovietică2. În relatarea
lui Gafencu către Carol al II-lea despre vizita acestuia în Turcia, transmite veşti bune
deoarece se pare că a convins pe turci că nu trebuie să amestece Înţelegerea Balcanică cu
acordul lor cu Anglia. Regele era de părere că o politică viabilă nu se putea face într-o
combinaţie care automatic ar atrage inamiciţia Germaniei. Pe de altă parte, este unitatea
Înţelegerii Balcanice care trebuie cu orice preţ menţinută. În ceea ce priveşte chestiunea
bulgărească, Carol al II-lea era satisfăcut că Gafencu „a vorbit răspicat şi a pus lucrurile
la punct chiar faţă de englezi”. Partea română era pregătită să facă un schimb de
populaţie.
Guvernul turc pusese la punct acordurile sale de securitate cu Anglia, un schimb
de declaraţii în ceea ce priveşte acest subiect avusese loc la 12 mai; peste puţin timp urma
să aibă loc un schimb de declaraţii identice cu Franţa. Aceste acorduri cu Occidentul nu
trebuiau însă încheiate public înainte ca Turcia să fi realizat un pact de asistenţă cu Rusia.
De altfel, rezolvarea securităţii europene putea să fie realizată pe filiera Ankara. Turcia
era sigură de ajutorul pe care urma să-l primească din partea Moscovei, ca şi din partea
capitalelor occidentale, astfel aceasta înţelegea să sprijine, la rândul său, o politică de
rezistenţă în Balcani şi spera în acest fel să poată îndepărta pericolul unei agresiuni din
partea Axei. De altfel, această politică dusă de Turcia nu a ameninţat pe nimeni: Turcia îl
1 Grigore Gafencu, Ultimele... p. 194-195
2 Ibidem, p. 198
203
înfruntă pe Hitler, dar nu-l provocă; în ceea ce priveşte relaţiile turco-germane, existau
raporturi economice foarte vechi pe care oficialităţile de la Berlin doreau să le dezvolte,
pe cealaltă parte guvernul turc nu avea intenţia să le împiedice.
Papen îşi nota, în raportul din 23 iunie, cu o zi înainte de declaraţia comună
franco-turcă faptul că a dus la bun sfârşit ordinele lui Weizkaecker. Menemencioglu s-a
împotrivit şi a apărat cu toată puterea politică guvernul turc, în ciuda tuturor
împotrivirilor din afară.
În noua declaraţie va avea loc şi un punct legat de Balcani. Pentru că Balcanii erau
o zonă importantă de securitate. În cazul izbucnirii unui război în Balcani, Turcia se
angaja a duce declaraţiile reieşite din Pactul Balcanic.
Balcanii erau foarte apropiaţi de securitatea Turciei. De altfel aceasta era foarte
interesată de stabilitatea din zona mării Mediterane, Ankara nedorind nicio hegemonie
italiană sau engleză în această zonă; contrar aceasta se va implica, conform spuselor lui
Menemengioglu într-un viitor conflict. În cazul Europei de nord, obligaţiile Turciei erau
cu totul diferite. Doar în cazul unui atac italian asupra Greciei, aceasta nu şi-a specificat
poziţia. În cazul unui atac împotriva Iugoslaviei sau României, dacă Bulgaria va participa
la atac, Turcia nu îşi va îndeplini obligaţiile reieşite din pactul Balcanic, cu o singură
excepţie şi anume în cazul unui atac împotriva României pe coasta Mării Negre, aceasta
va declara că s-a intrat în zona sa de securitate, neputând să rămână neutră. Guvernul turc
declara că în cazul unui conflict în Europa de nord, ţările balcanice trebuie să rămână
neutre. Din această cauză, Turcia nu accepta folosirea forţelor ţărilor balcanice de către
forţele vestice împotriva forţelor Axei. Din acest punct de vedere, în timpul convorbirilor
turco-engleze, România se străduia să convingă Turcia să-şi delimiteze obligaţiile. De
altfel, Menemencioglu afirma că Turcia va intra în război numai în cazul unei apărări. Pe
de altă parte, secretarul general în cadrul ministerului de externe, aprecia că Grigore
Gafencu, s-a comportat la Ankara, precum a dorit Berlinul. Interesant este faptul că în
cadrul discuţiilor purtate nu s-a discutat despre alianţa militară a Turciei. În urma
discuţiilor avute de Papen cu oficialităţile de la Berlin, declara lui Menemencioglu că
politica Turciei cu toate intenţiile de bine, împinge ţara către o luptă. În opinia lui
Menemencioglu, problemele cu Anglia, rămăseseră în suspans, se vor rezolva în pace, iar
în toamna Germania se va afla într-o poziţie mult mai avantajoasă. Berlinul a crezut că
poziţia lui Gafencu la Ankara a avut succes, continuând să spere. Gafencu îl informa pe
Fabricius la 23 iunie că în timpul vizitei în Turcia, acesta s-a asigurat că în urma semnării
tratatului anglo-turc, Balcanii nu vor fi incluşi în acesta. De aceea înţelegerea urma să fie
limitată în spaţiu est mediteranean. Gafencu a arătat importanţa şi nevoia protejării
Înţelegerii Balcanice, demonstrând că România şi Grecia sunt de aceeaşi părere. În opinia
lui Gafencu, aceste discuţii au reprezentat un succes, însă diplomatul român îşi manifesta
îngrijorarea în ceea ce priveşte declaraţia comună franco-turcă, la fel ca declaraţia din 12
mai; punctul 6, urmând a fi formulat în legătură cu Balcanii. Într-o circulară din 24 iunie,
semnată de Woerman, se vorbea despre vizita lui Gafencu la Ankara şi de faptul că acesta
sublinia omologului său turc că nu se vor mai accepta noi membri în Alianţa Balcanică.
Ministrul roman era de părere că nu era corect a se folosi Pactul Balcanic, ca un sistem de
securitate împotriva forţelor mari. Astfel, Gafencu îi cere lui Saracioglu - ca şi în
declaraţia de la 12 mai - să nu se includă punctul 6, cel legat de Balcani.
Pe de altă parte România şi Turcia erau împotriva cererilor teritoriale ale
Bulgariei, dar pentru a întări Alianţa, încurajau intrarea Bulgariei în Pact, doar dacă
204
aceasta renunţa la pretenţiile sale teritoriale şi îşi revizuia politica sa. Fabricius în raportul
său din 25 iunie dă de ştire că Saracioglu, l-a informat pe omologul său Gafencu, că în
înţelegerea anglo-turcă nu se va vorbi despre Balcani. Chiar Saracioglu l-a informat că se
va scoate punctul 6 din declaraţia comună franco-turcă, cel legat de Balcani, dând
asigurări că în acest subiect nu se va intra sub obligaţii. În timpul vizitei la Ankara, lui
Gafencu i s-a propus să semneze un pact al Mării Negre, dar acesta nu şi-a manifestat
intenţia asupra acestui proiect.
După vizita la Ankara, prin intermediul unei scrisorii diplomatice, oficialul român
l-a informat pe ministrul de externe al Turciei că România şi Grecia nu vor accepta
includerea Balcanilor în pactul anglo-turc. În ceea ce priveşte partea germană, prin
Papen, s-a străduit foarte mult pentru a introduce în înţelegerea franco-turcă un punct
legat de Balcani, nereuşind însă acest lucru, a încercat să ţină strâns spectrul înţelegerii
anglo-turce.1
Din Turcia, von Papen raporta, la 5 iulie, despre stadiul unor noi convorbiri cu
privire la alianţa anglo-turcă. În raport se menţiona că Anglia dorea ca Turcia să
garanteze graniţele nonbalcanice ale României. Ca răspuns la aceasta, Anglia garanta
graniţele Traciei turceşti. De asemenea, Anglia propunea şi garantarea graniţelor Greciei.
Datorită acestor evenimente, Papen cu prima ocazie, avea să ofere un răspuns dur lui
Menemencioglu, ca urmare a faptului că Turcia se implica în garantarea statelor
balcanice.
Tot în acest raport, Papen relatează întâlnirea avută cu Menemencioglu şi faptul
că acesta declarase că în răstimp de 10 zile se va semna alianţa cu Anglia.
În înţelegerea anglo-turcă se specifică faptul că dacă Anglia va participa la un
război în Mediterană, Turcia va intra automat în război; în ceea ce priveşte Înţelegerea
Balcanică, Turcia a pus în afara înţelegerii obligaţiile care reieşeau din pact. Referitor la
acesta, Papen declara că garanţiile oferite de Turcia României sunt false, oficialităţile de
la Ankara, în opinia acestuia, se gândeau numai la securitatea propriilor graniţe. În scopul
politicii externe întreprinse de Turcia, aceasta încerca să nu deranjeze Berlinul, prin
acţiunile în care se angrena, cu toate acestea Papen era de părere că dacă România va fi
atacată, şi Anglia îşi va respecta garanţiile asumate, Turcia se va comporta precum scrie
în Înţelegere. Papen s-a adresat autorităţilor turce cu scopul de a afla ce vor face acestea
în cazul în care Balcanii vor rămâne neutri, dar Anglia va aduce soldaţi în bazele din
Grecia; dacă în această situaţie se va naşte vreo obligaţie în urma alianţei.
Menenmencioglu s-a limitat a declara că o asemenea acţiune nu se va întâmpla niciodată.
În timpul vizitei la Ankara a lui Potemkin, adjunct al comisarului poporului pentru
afacerile externe ale U.R.S.S, s-au iniţiat şi negocierile pentru semnarea unei alianţe
turco-sovietice, dar din punct de vedere oficial nu s-a ajuns la un consens, dar s-a ajuns la
consensul că înţelegerea cvadrupartită să fie semnată.
Pe de altă parte, Ankara, pentru a delimita alianţa cu Anglia, aştepta terminarea
întrevederilor de la Moscova. Această decizie l-a făcut pe ambasadorul german în Turcia
să declare că alianţele franco-turce şi anglo-sovietice vor avea acelaşi conţinut.
1 Ibidem, pp. 165-166
205
Carol al II-lea în Turcia
Pe acest fundal, la 11 august începea şi vizita regelui Carol al II-lea în Turcia. Din
convorbirile avute cu Marele Stat Major turc, reiese că discuţiile s-au încheiat într-o
atmosferă plăcută, aceştia au găsit o perfectă loialitate. Turcii vor întări frontul bulgăresc
cu 80 de batalioane şi văd absoluta nevoie de a termina cu Bulgaria cât mai neîntârziat,
cu scopul de a avea o legătură teritorială cât mai directă şi mai strânsă cu România.1
În negocierile avute cu acest prilej cu partea turcă, aceştia doreau să împingă
România spre o înţelegere de asistenţă cu Polonia faţă de germani şi cu ruşi la Pactul
Mării Negre. Carol al II-lea la întrebarea preşedintelui turc cu privire la un eventual atac,
dacă România se poate baza pe ajutor polonez, acesta nu putea în momentul acela să dea
un răspuns sigur. Regele României nu vedea în garantarea expresă a ajutorului polonez,
un colac de salvare deoarece, gândea el, aceasta este în legătură cu garanţia anglo-
franceză. În discuţia cu Inonu, Carol al II-lea afirma că dacă România este atacată, anglo-
francezii, la cererea expresă a României trebuie imediat să intervină în conflict, iar dacă
aceştia intervin, conform cu aranjamentul bilateral polono-englez, Polonia ar trebui să
intervină şi ea.
România a refuzat oferta Turciei în ceea ce priveşte Pactul Mării Negre deoarece
era contrar politicii dusă de ţară. În plus, statul nostru nu dorea să-i irite pe germani în
acest fel dându-le o scuză germanilor pentru a ne ataca. În interesul ambelor state, era de
dorit ca războiul să nu înceapă pe frontul balcanic deoarece în acest fel cu greu statele
riverane vor putea rezista germanilor, creându-şi astfel drum spre succesele dorite în timp
ce armata noastră va fi uzată. La acest punct de vedere, Inonu a fost de acord cu şeful
statului român.
În ceea ce priveşte chestiunea Basarabiei, regele, plecând de la un calcul simplu a
afirmat că dacă România de la început va fi atacată de 80 de divizii germane, România va
fi nevoită a-şi concentra toate forţele sale în această luptă. În acest timp, graniţa cu
Uniunea Sovietică rămânând neasigurată. Datorită faptului că Uniunea Sovietică se lega
de orice posibilitate de a afirma că Basarabia este teritoriu rusesc ocupat temporar de
forţele române, Carol al II-lea considera ca poporul român nu va putea accepta ajutor
rusesc, fără ca această graniţă să fie formal recunoscută de vecini. Carol al II-lea s-a
folosit de discuţia cu Inonu pentru a-i comunica că este şi în avantajul Turciei aceasta
chestiune pentru că Rusia nu şi-a schimbat scopul politic de a ajunge la Dardanele, fiind
şi în interesul Turciei de a avea o graniţă consolidată la 100 km.
La rugămintea lui Carol al II-lea de a face din Turcia un intermediar în relaţiile cu
Moscova, România manifestându-şi dorinţa de a semna cu Rusia un tratat de neagresiune,
oficialităţile de la Ankara au declarat că dacă am accepta Pactul Mării Negre, acesta ar fi
ca şi făcut. În încheierea discuţiei, Ismet Inonu a afirmat încă o dată că dacă România va
fi atacată, vom putea conta pe sprijinul acesteia.2
1 Carol II, Intre.. vol 1 p. 396
În discuţiile cu preşedintele Republicii Turcia, Ismet Inonu, Carol al II-lea avea unele obiecţiuni faţă de
Polonia, deoarece aceasta prin ministrul său de externe, Joseph Beck, a refuzat dialogul în privinţa unei
asistente mutuale faţă de Ungaria. 2 Ibidem, p. 397-398
206
Preşedintele Turciei îşi exprimase convingerea că rezistenţa comună se putea
sprijini pe Soviete.1 La 23 august 1939 are loc la Moscova semnarea pactului de
neagresiune germano-sovietic şi a protocolului adiţional secret pentru împărţirea sferelor
de influenţă. Acest acord semnat de cei doi miniştri de externe ai Uniunii Sovietice şi
Germaniei, Molotov şi Ribbentrop, prin care practic au împărţit lumea. A doua jumătate a
deceniului al patrulea a pus în evidenţa determinarea statelor revizioniste: Germania,
Uniunea Sovietică, Japonia, Italia şi micii lor aliaţi. Aceştia erau hotărâţi de a trece cât
mai curând la schimbarea hărţii politice. Primii paşi efectuaţi au fost: China, Absinia,
Austria, Cehoslovacia, Albania. Din aceste acte se conturau 2 idei principale, şi anume:
a) politica marilor puteri occidentale de acceptare a rezultatelor ofensivei revizioniste
dacă acesta nu le primejduia fieful, b) abandonarea de către U.R.S.S a lozincilor
securităţii colective folosite numai în scopuri propagandistice, deoarece aceasta era
interesată de împingerea cât mai spre vest a sistemului comunist. Din îmbinarea ofensivei
germane cu programul sovietic, s-a născut pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop
prin care cele două mari puteri revizioniste se angajau să nu recurgă la război una
împotriva celeilalte. Protocolul adiţional secret conţinea o serie de întrevederi care
afectau statutul politic şi teritorial al ţărilor situate între cele două mari puteri. Era vorba
de statele baltice, Finlanda, Polonia şi România. În ceea ce priveşte România, articolul 3
al Protocolului menţiona interesul politic al Uniunii Sovietice faţă de Basarabia în timp
ce Germania îşi declara interesul economic în această regiune.
La 27 august 1939, ambasadorul României la Ankara, Vasile Stoica, transmitea la
Bucureşti informaţii confidenţiale despre cele discutate de von Papen, ministrul
Germaniei în Turcia, cu preşedintele Turciei, Inonu şi ministrul de Externe, Saracioglu.
În ambele cazuri, precizează diplomatul roman, „conversaţiunea a fost aceeaşi”.
Ministrul von Papen a dat explicaţiile oficiale ale naziştilor privind „înverşunarea
conflictului cu Polonia”, asupra căreia Germania făcea presiuni teritoriale în zona
Danzigului. „După opinia cercurilor conducătoare din Berlin - preciza von Papen -
situaţiunea este extrem de gravă. Marea vinovată pentru eventuala catastrofă mondială
este Marea Britanie, care, prin angajamentele şi încurajările sale secondate de Franţa,
împiedică pe poloni să cedeze justelor pretenţiuni germane. În faţa încăpăţânării polone şi
relei voinţe engleze, izbucnirea unui război se poate produce dintr-un moment în altul.
Germania, continua von Papen, ar fi mulţumită dacă Turcia, împreună cu celelalte state
balcanice, n-ar participa la el, ci ar rămâne neutră. Dacă acest lucru ar fi posibil,
Germania ar face toate sforţările ca războiul să nu coboare în aceste regiuni”.
Partea turcă răspunde că „Turcia nu vrea decât respectarea teritoriului ei şi al
ţărilor cu care ea se găseşte în alianţă în sud-estul Europei şi n-are nicidecum intenţiunea
de a face război Germaniei. Cât timp atacuri germane sau atacuri de-ale aliaţilor
Germaniei nu se vor produce în Balcani sau în Mediterană contra Turciei sau aliaţilor ei,
Turcia se va abţine de a participa la acţiune militară contra Germaniei. Dacă însă astfel de
atacuri vor avea loc, Turcia, care totdeauna îşi respecta obligaţiile, va participa cu toate
forţele sale. Dar şi în cazul în care Turcia n-ar intra în război, guvernul turc nu ascunde ca
simpatiile sale sunt cu Marea Britanie şi Franţa”. Încordarea europeană atinsese în acele
zile cote culminante. Se aştepta dintr-un moment în altul izbucnirea conflictului.
„Tensiunea a ajuns astăzi la extrem”, nota Carol al II-lea în jurnalul său la 27 august. A
1 Marea conflagratie a sec. XX , p. 70
207
doua zi, constată: „Toată lumea e prezentă cu arma la picior, dacă mişca unul, mişca
toţi”.1
Până la izbucnirea războiului, Germania a reuşit să-şi creeze un cadru subversiv,
bine organizat, creat cu scopul de a submina sau a contracara atât măsurile de
autoapărare iniţiate de guvern cât şi mişcările de rezistenţă ale maselor cercurilor
progresiste, democrate şi patriotice. De altfel, centrul de conducere al tuturor acţiunilor
întreprinse de Germania îl constituia Legaţia acesteia la Bucureşti, faţă de anul 1937,
personalul oficial din Legaţia acesteia se dublase. Un alt motiv în plus îl constituie
venirea lui Wilhelm Fabricius, ministrul acreditar la Bucureşti, sau Alfred Von
Gerstenberg, intim colaborator al lui Goering, sau Arthur Adolf Conrad, şeful Partidului
Naţional Socialist din România2.
În acelaşi timp, nenumărate publicaţii cu caracter propagandistic nazist erau
introduse în ţară prin Legaţia germană. Presa germană centrală şi cea locală din România
strecurau zilnic ştiri şi informaţii destinate să submineze moralul populaţiei.
La 29 august, suveranul român consemna, evident, nemulţumit: „O telegrama
foarte curioasă a venit de la Vasile Stoica, ambasadorul României la Ankara:
ambasadorul URSS, cu tot pactul de neagresiune cu Germania, vorbind cu Saracioglu, nu
vede incompatibilitatea de a face un pact defensiv cu Turcia şi chiar cu anglo-francezii. E
un lucru uluitor şi care arăta complet mentalitatea acestor bandiţi semi-barbari”. Regele
Carol al II-lea se referea la o informaţie transmisă de Vasile Stoica în acelaşi raport din
27 august, conform căreia Uniunea Sovietică spera că-i „va fi posibil să încheie şi alte
înţelegeri - indiferent de formarea lor – care să înlăture conflictele şi să creeze o
apropiere şi o colaborare între naţiunile europene”.
Tot la 29 august, Grigore Gafencu, ministrul de externe român, îi telegrafia lui
Stoica: „Veţi urmări de aproape această chestiune pentru a vă da seama dacă propunerea
ambasadorului sovietic corespunde unor intenţiuni posterioare încheierii pactului ruso-
german”. La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia. La 4 septembrie, România
şi-a anunţat neutralitatea, urmând declaraţiile de neutralitate ale Iugoslaviei, Greciei,
Turciei şi Bulgariei. La 5 septembrie, ministrul de externe G. Gafencu trimetea misiunilor
diplomatice ale României din capitalele ţărilor membre Înţelegeri Balcanice telegrama în
care se menţiona că „ţara noastră îşi ţine angajamentele faţă de puterile din Înţelegerea
Balcanică”.
Dezmembrarea Cehoslovaciei a dus la desfiinţarea Micii Înţelegeri, iar anterior
împărţirea Poloniei între Reich şi URSS anulase alianţa defensivă româno-poloneză.
Înţelegerea Balcanică era în fiinţă, dar îşi arăta ineficienţa după schimbarea echilibrului
de forţe pe continent.
În următoarele săptămâni guvernul român s-a interesat asiduu la Ankara şi
Moscova de pregătirea şi de demersul convorbirilor turco-sovietice din septembrie 1939.
La 17 septembrie G. Gafencu trimitea o telegramă reprezentantului României la
Moscova, în care se menţiona că „ministrul de externe turc va cerceta la Moscova unele
probleme care ne interesează şi pe noi îndeosebi atitudinea Rusiei faţă de noi, de
Înţelegerea Balcanică, de interesele noastre în Marea Neagră... dacă vă veţi găsi în faţa
unor propuneri interesante nu veţi evita discuţia pentru a nu pierde timp, care în
împrejurările de azi este preţios”. Tratativele au eşuat, la 17 septembrie S. Saracoglu a
1„ Cultura” anul I, Nr.36 - 19.11.2004
2 Eliza Campus, op. cit., p. 477
208
părăsit Moscova. După eşuarea tratativelor turco-ruse, Turcia a semnat Pactul de alianţă
cu Anglia şi Franţa la 19 octombrie în capitala turcă.
În discuţia, din 24 octombrie, cu ambasadorul V. Stoica, S. Saracioglu afirma că
tratativele au fost întrerupte „nu din cauza Turciei de a accepta cele două puncte
(modificare convenţiei de la Montreux şi clauza germană), ci de ezitarea în care se
găseşte [Rusia], care vrea să-şi consolideze câştigurile recente şi care, cât timp situaţia pe
frontul apusean este neclară se fereşte a indica acorduri care ar nemulţumi Germania.
Guvernul sovietic ţine să aibă relaţii de prietenie cu Turcia dar în fond Rusia Sovietică
reia politica imperialistă a Rusiei ţariste”. În ceea ce priveşte România, impresia
ministrului de externe turc era că „faptul că ei sprijină revendicările Bulgariei constituie o
indicaţiune că intenţiile Moscovei nu ne sunt amicale... chiar dacă într-o eventuală
conjunctură ruşii vor ridica problema Basarabiei, război n-au intenţia să facă pentru
recucerirea acestei provincie, atitudinea Uniunii Sovietice e în general pacifică, dacă va
putea obţine ceva prin intimidare sau prin joc diplomatic, fără prea mari sacrificii,
guvernul sovietic e gata s-o facă”. La întrebarea ambasadorului român ce va face Turcia
în privinţa trecerii flotelor prin Strâmtori în cazul când Rusia Sovietica ar ataca România,
ministrul de externe turc a răspuns că „în împrejurările actuale un atac rus asupra
României, care ştim că se va apăra, nu mai e un eveniment care interesează România şi
Rusia, ci şi pe celelalte State balcanice, şi pe noi bineînţeles. În acest caz Turcia va
proceda cum îi dictează interesele de apărare a integrităţii sale, stabilind acţiunea sa de
comun acord cu Franţa şi Marea Britanie”.
Într-un climat zbuciumat, în care posibilităţile de a acţiona cu şanse de reuşită
erau din ce în ce mai mici, se situează şi propunerea guvernului român, din 28 octombrie
1939, de creare a unui bloc al neutrilor format din statele Înţelegerii Balcanice la care ar
fi fost invitate să adere Italia, Ungaria şi Bulgaria.
Scopul acestei organizaţii - aşa după cum o definea ambasadorul român la Ankara
– era „de a strânge statele din sud-estul European într-o grupare care păstrând
neutralitatea în actuala conflagraţie - să le asigure pacea, independenţa şi integritatea”.
Turcia şi-a dat acordul pentru crearea acestui bloc al neutrilor, după ce a primit
confirmarea de la franco-britanici, de care o legau acorduri de alianţă. Iniţiativa
constituirii unui bloc al neutrilor a eşuat. Germania a privit ostil constituirea acestuia, ca
urmare Bulgaria şi Ungaria au declinat oferta.
Astfel, Înţelegerea Balcanică care rămăsese singurul acord regional din Europa de
sud-est, era privită de guvernul român ca un punct de sprijin. La începutul lunii februarie
1940, în capitala Iugoslaviei, s-au deschis lucrările Consiliului permanent al Înţelegerii
Balcanice, sub preşedinţia lui G. Gafencu. După încheierea conferinţei, G. Gafencu,
printr-o circulară adresată ambasadelor şi legaţiilor României informa că această
conferinţă a contribuit la întărirea şi unitatea Înţelegerii Balcanice, s-a hotărât menţinerea
unei atitudini strict pacifice în conflictul actual, s-a cercetat dezideratul comun de a
normaliza şi a strânge raporturile cu statele vecine, îndeosebi cu Bulgaria şi Ungaria.
Primele reacţii par mai degrabă de descătuşare după o încordată aşteptare. Carol al
II-lea afirma: „Alea jacta est. Azi dimineaţă s-a produs evenimentul aşteptat. Germanii au
atacat pe polonezi”. Evenimentul apare marcat şi în jurnalele unor importante figuri ale
vieţii culturale şi politice româneşti. Astfel, la acea dată Mihail Sebastian îşi nota: „(Al.)
Rosetti îmi telefonează că Danzigul a fost anexat azi-dimineaţă. Războiul începe azi.
Poate a şi început. Nu ştiu de unde iau teribila linişte pe care o simt în ceasul acesta”. La
209
rândul său, Gala Galaction sublinia: „Războiul a început. Hitler - monstru sau semizeu -
pârghie a destinului sau marioneta a Diavolului - a ridicat din nou flamura morţii între
graniţele popoarelor. Este el premergătorul şi profetul unor vremuri mai drepte sau este
bufniţa unor prăbuşiri şi dezastre iremediabile? Germanii se luptă pentru un viitor mai
bun sau pentru pronaosul barbariei şi al morţii Europei”?1
Şi atmosfera din capitalele străine era privită cu atenţie de la Bucureşti. În acest
sens, Vasile Stoica relata ministerului de externe de la Bucureşti despre starea de spirit
din capitala Turciei. În opiniunea publică, sentimentul antigerman este în creştere.
Germanii din diferite întreprinderi şi instituţii au plecat în mare parte; restul se grăbeşte
să plece acum. Vasele germane au părăsit porturile turceşti. Ministrul von Papen, care
abia de câteva zile sosise la Ankara, unde e guvernul, spune că pleacă mâine înapoi la
Istanbul, unde nu mai e nimeni. Aflu că a dat ordin să se împacheteze şi tablourile şi
obiectele de preţ ale ambasadei, spre a le duce cu dânsul, ceea ce e semn că se pregăteşte
a părăsi Turcia. Ambasada Italiei tace şi nu se arată. Vasele italiene au plecat şi ele.
Cetăţenii italieni încă nu au primit nici un ordin de a se întoarce înapoi în Italia; nici chiar
ofiţerii de rezervă”.
În continuare, ambasadorul român informează despre reacţiile celorlalţi diplomaţi
acreditaţi în capitala turcă. „Cercurile diplomatice - scrie el - turce şi străine dau
deosebită atenţie atitudinii Italiei. Neutralitatea ei care reiese din discursul lui Hitler e
interpretată ca un refuz al lui Mussolini de a se angaja într-un război în care Italia n-are
interese directe. Cercurile militare turce şi aliate consideră însă neutralitatea Italiei ca un
ajutor foarte important adus Germaniei”.
Neutralitatea Italiei preocupa şi Bucureştii, în mod stăruitor. Carol al II-lea nota în
aceeaşi zi de 1 septembrie: „Ceea ce e mai important este declaraţia Italiei, că nu
participă, momentan, la un război în care nu e interesată direct. Comandanţii de armate au
fost numiţi, la ei, mareşalul Graziani şi Principele de Piemonte, ambii antigermani.
Este de amintit că, încă de la începutul anului 1939, pe fondul politicii agresive a
Germaniei naziste, unii comandanţi ai aviaţiei militare române au încercat să
sensibilizeze clasa politică faţă de nevoia înzestrării cu avioane şi motoare performante.
Din nefericire, între anii 1925-1936, se achiziţionaseră pe bani grei din străinătate
avioane vechi şi demodate, aviaţia fiind pusă astfel în incapacitate de a sprijini, pe termen
lung şi mediu, trupele terestre în eventualitatea unui război. Prin acordul de la München,
din toamna anului 1938, prin care se sacrifica Cehoslovacia, pericolul războiului era doar
amânat. În această situaţie tulbure, la începutul anului 1939, aeronautica română se găsea
într-o stare foarte grea. În afara de avioanele poloneze de vânătoare ce nu prezentau mare
siguranţă în zbor celelalte avioane de observaţie, recunoaştere şi bombardament stăteau
înghesuite în hangare la I.A.R. şi nu puteau trece probele de omologare. Cu toată lupta,
începută în 1938, şi documentarea din străinătate, Ministerul Aerului şi Marinei rămăsese
la hotărârea de a continua construcţia motoarelor Gnome-Rhone, dificile şi
neperformante, la care, de altfel, şi francezii renunţaseră.
După eforturile prezentate mai sus este evident că statele mici şi mijlocii nu au
nutrit speranţe evidente asupra modificărilor teritoriale. La adăpostul alianţei cu
Germania, Bulgaria şi Ungaria au început să aibă pretenţii teritoriale. Germenii
declanşării celei mai mari conflagraţii mondiale se află în tratatele de pace de la Paris din
1919 – 1920.
1 "Cultura" Anul I, Nr.36 - 19.11.2004
210
Impunerea unor condiţii greu de acceptat, Germaniei, izolarea Rusiei au făcut ca
tocmai acestea să încheie pactul Ribbentrop – Molotov, iar după o săptămână să
constatăm declanşarea celui de-al II-lea război mondial.
România, alături de Turcia au încercat să menţină Alianţa Balcanică, să-şi
menţină teritoriul obţinut cu atâtea jertfe şi să nu participe la reîmpărţiri teritoriale. Însă
statele din Europa Central Sud – Estică erau prea mici pentru a putea schimba deciziile
luate de la Berlin.
MUZEELE ŞI PREZENTAREA COMUNISMULUI
drd. Cornel – Constantin ILIE*
Keywords: National museum, Soviet Union, Intimate With History, communist
propaganda, national identity
Abstract
The paper present the today image of of the Eastearn European communist
regime. After the fall of the communist regime in all this countries this period is
turned in history, and the History have to be found in the Museums.
In Eastern European countries there are a few interesing Museum of Communist
Regime: the Communist Museum in Prague, in Poland there is a permanent
exhibition in Kozlowka Museu, and the Terror House in Budapest, Hungary. In
Germany, there is in Berlin the “DDR” Museum. In Romania was built the Sighet
Memorial Museum and there are a few permanent exhibition in the Romanian
Museums.
Până în 1989 în fiecare din statele comuniste din Europa exista, cel puţin în cadrul
muzeelor naţionale, o secţiune dedicată perioadei de după 1945. Ca să nu mai vorbim de
existenţa muzeelor partinice, a celor dedicate „prieteniei” cu Uniunea Sovietică sau cele
dedicate unor personalităţi ale mişcării comuniste naţionale sau internaţionale. S-a spus
(şi pe bună dreptate) că locul acordat perioadei comuniste (în cadrul muzeelor naţionale)
este exagerat (în contextul istoriei generale) şi că anumite aspecte ale istoriei au fost
falsificate sau alterate în acest scop. De asemenea, despre muzeele „partinice” s-a afirmat
(cu argumente concrete) că au avut mai mult rolul de „instrumente” aflate sub controlul
partidului şi servind intereselor acestuia1.
Imediat după 1989 referirile la perioada comunistă au dispărut aproape cu
desăvârşire din cadrul muzeelor. A existat, în mod normal, o concentrare, mai ales în
cadrul expoziţiilor temporare, pe aspectele legate de rezistenţă şi represiune. În cadrul
muzeelor naţionale au fost desfiinţate secţiunile dedicate comunismului (nici nu se putea
altfel); reorganizarea, după principiile realităţii istorice, s-a lăsat însă mult timp aşteptată.
În ceea ce priveşte restul muzeelor, acestea, cu foarte puţine excepţii, au fost scoase din
circuit şi, în multe cazuri, patrimoniul lor a fost preluat de alte instituţii (arhive sau
muzee). Asta în cazul nefericit în care, în iureşul evenimentelor din 1989 şi în febra
„anticomunistă” ce a urmat, nu a fost pur şi simplu aruncat la groapa de gunoi (vezi cazul
Muzeului PCR).
Treptat însă lucrurile au început să se mişte şi, comunismul s-a „întors” la muzeu.
De această dată însă din perspectivă critică şi în conformitate cu realitatea istorică. S-a
înţeles faptul că publicul, mai ales cel tânăr, trebuie să cunoască şi să-şi facă propriile
păreri despre o parte a istoriei, pe care au trăit-o părinţii şi bunicii lor.
În fostele state comuniste problema prezentării perioadei comuniste a fost privită din
perspective diferite. Am avut ocazia să constatăm în mod direct cum stau lucrurile în
Cehia, Polonia şi Ungaria.
* Muzeograf laMuzeul Naţional de Istorie a României, şeful secţiei Tezaur.
1 Museums of the World, Munchen, 1975, passim.
212
Muzeul Comunismului – Praga
Muzeul din capitala Cehiei este o iniţiativă privată şi a ales să prezinte
comunismul dintr-o perspectivă „comercială”, care nu se adresează în primul rând celor
ce cunosc în amănunt istoria Cehoslovaciei, ci este menită să atragă publicul larg şi
turiştii aflaţi în vizită în Praga. În 2009, afişele de promovare, în care Marx, Lenin şi
Stalin apăreau în ipostaze provocatoare, aveau sloganul „Get Intimate With History”.
Astfel, Marx apărea în indispensabili, tăindu-şi unghiile de la picioare, Lenin se
„purifica” la baia de aburi în timp ce pe Stalin îl aflăm în compania unor „domnişoare”.
Muzeul propriu – zis, aflat în centru oraşului, deşi nu ocupa un spaţiu prea mare, erau
împărţit în secţiuni care făceau referire la aspectele vieţii politice, economice, sociale şi
culturale a Cehoslovaciei în timpul regimului comunist.
Astfel, am trecut pe rând prin zonele destinate „titanilor” comunismului (Marx,
Lenin, Stalin), transformărilor socialiste din agricultură şi industrie, realismului socialist,
poliţiei politice, educaţiei socialiste, vieţii cotidiene, revenirii la democraţie. Am găsit,
reconstituite, un atelier auto, un magazin alimentar, o sală de clasă sau o cameră de bloc.
Cu alte cuvinte, o modalitate prin care „capitaliştii” au ajuns să profite de pe urma
„comuniştilor”1.
Polonia
În Polonia a existat o încercare de deschidere a unui muzeu al comunismului în
Palatul Ştiinţei şi Culturii (echivalentul Casei Scânteii de la noi). Chiar s-a făcut o
inaugurare „simbolică” în anul 2003, dar până acum acest muzeu a rămas la stadiul de
proiect (după cum am putut constata în decembrie 1989, când Muzeul naţional de Istorie
a României, în colaborarea cu ICR, a organizat în capitala Poloniei, expoziţia
„Comunismul în România”). Organizatorii au intenţia de face un muzeu „internaţional”
referitor la „utopia care a cuprins jumătate din lume timp de jumătate de secol”.2
Teoretic, în momentul în care ar fi terminat, va cuprinde următoarele secţiuni tematice,
care vor acoperi perioada 1917 – 1989: spectrul comunismului; invaziile şi abuzurile
revoluţiei; instaurarea sistemului; crearea omului nou; absurditatea vieţii de zi cu zi;
opoziţia şi naşterea Solidarităţii; conspiraţia. Prăbuşirea sistemului.
Un muzeu din Polonia unde există o expoziţie permanentă dedicată artei
comuniste se află la muzeul din Kozlowka, un orăşel în apropiere de Lublin. Este o
expoziţie dedicată realismului socialist, care atrage atenţia asupra tuturor formelor de artă
controlate de guverne totalitare. Vizitatorii vor găsi aici tablouri, sculpturi, afişe, desene
dar şi o parte din monumentele foştilor lideri comunişti, demontate din diferite oraşe
poloneze şi aduse aici (Boleslaw Bierut sau V.I. Lenin). Există şi o galerie unde pot fi
vizionate filme poloneze din anii 503.
Şi pentru că în capitalism se scoate bani din orice, la Varşovia se face profit de pe
urma... comunismului. Doritorii pot efectua un tur pe la cele mai importante „vestigii”
1 http://www.muzeumkomunismu.cz
2 http://www.warsawvoice.pl/view/3138/
3 http://www.muzeumkozlowka.lublin.pl/7.htm
213
comuniste din capitala Poloneză (evident, vor fi plimbaţi cu o maşină Volga!) şi pot lua
masa într-un cadru corespunzător.
Ungaria
La Budapesta există două muzee care, odată vizitate, oferă o imagine completă
asupra perioadei comuniste din Ungaria. Avem în vedere expoziţia permanentă a
Muzeului Naţional şi Teror Haza (Casa Terorii).
La etajul II al Muzeului Naţional se află expoziţia “Ridicarea şi căderea
sistemului communist în Ungaria (1945 – 1990)”. Vizitatorii pot urmări cum a fost impus
regimul totalitar, cultul personalităţii lui Matyas Rakosi de la începutul anilor 50,
transformările economice, revoluţia din 1956, epoca lui Janos Kadar şi prăbuşirea
comunismului. Foarte interesante ni s-au părut reconstituirile referitoare la procesele
politice, desfăşurarea alegerilor sau la viaţa cotidiană (de altfel le-am şi filmat cu ocazia
unei vizite de documentare la Muzeul Naţional din Budapesta)1.
Un proiect de succes (poate chiar cel mai reuşit din perspectiva prezentării
totalitarismului, în special în ceea ce priveşte represiunea) este Terror Haza (Casa
Terorii). Muzeul a fost realizat din iniţiativa „Fundaţiei Publice pentru Cercetarea Istoriei
şi Societăţii în Europa Centrală şi de Sud-Est”, fiind inaugurat în februarie 2002. Clădirea
muzeului, care înainte fusese sediul Securităţii, aflată pe unul din cele mai importante
bulevarde din Budapesta, a fost achiziţionată în anul 2000 şi renovată complet, pentru a
corespunde destinaţiei finale.
Expoziţia care se întinde pe patru nivele, poate fi împărţită în două părţi: cea
dedicată perioadei comuniste şi cea dedicată perioadei fasciste. Însă partea dedicată
comunismului este mult mai „generoasă” decât cealaltă. De asemenea, muzeul s-a dorit a
fi şi un memorial al victimelor care au fost torturate şi ucise chiar în această clădire.
În holul muzeului se află expus un tanc T54, simbol al „invaziilor” la care a fost
supusă Ungaria. Gulagul, rezistenţa, camera consilierilor sovietici, justiţia, poliţia
politică, biserica, deportările, anii 50 sunt temele abordate în diferitele secţiuni ale
expoziţiei. La subsol sunt celule deţinuţilor politici. Pe casa scărilor se găseşte o galerie a
victimelor celor două regimuri totalitare. Totul este susţinut de o scenografie de excepţie
şi de numeroase mijloace multimedia.
Au existat o serie de controverse legate de Casa Terorii, care nu au făcut altceva
decât să-i sporească faima. Realizatorii au fost acuzaţi că au fost influenţaţi de opţiunile
politice (de dreapta), axându-se într-o măsură mult mai mare asupra comunismului, decât
asupra fascismului. Faptul că se face referire la pierderile teritoriale suferite de Ungaria în
secolul XX a fost văzută ca o reflectare a unei teme des invocate de politicienii de dreapta
maghiari, în anii de după 1989. La toate acestea, directorul muzeului a răspuns astfel:
„Există ceva în istorie care să nu fie legat de politică?”2.
DDR Museum – Berlin
Acesta este un muzeu la care încă nu am ajuns dar a cărui „faimă” este
binecunoscută.
1 http://www.hnm.hu
2 http://www.terrorhaza.hu/en
214
La Berlin a fost deschis în 2005 DDR Museum, iniţiativă privată care strânge zeci
de mii de turişti anual. Este – cum de altfel se şi recomandă, un muzeu interactiv, în care
vizitatorii pot intra la propriu nu numai în atmosfera epocii ci chiar în pielea cetăţeanului
Republicii Democrate Germane. Chiar de la intrare te întâmpină un zid al Berlinului în
miniatură cu gardurile de sârmă ghimpată, soldaţii şi turnul de pază aferent. Muzeul are
următoarele secţiuni: graniţă, Berlin, transport, tineret, învăţământ, locuri de muncă,
consum, siguranţă naţională, construcţii, locuinţe, familie, modă, timp liber. Nu există un
circuit prestabilit; fiecare poate să vadă muzeul în ce ordine doreşte. Vizitatorul poate
umbla într-un şifonier cu haine vechi, poate asculta la căşti muzica anilor 70, se poate
uita la televizor la jurnal sau poate experimenta postura de securist într-un birou special
amenajat. Găsim sertarele cu jucării, rafturile cu manuale sau cu produse „made in RDG”
– de la articole vestimentare, la cosmetice, electronice, alimente sau ţigări. Nu putea lipsi
o din expoziţie Trabantul, la volanul căruia este permis accesul şi de unde, cu ajutorul
unui monitor sau al efectelor sonore se poate face o plimbare printre blocurile Germaniei
comuniste. Sunt reconstituite – cu mobilierul adecvat – baia şi bucătăria, camera de zi a
anilor 80. Găsim chiar şi o plajă de nudişti a cărei prezenţă este explicată prin senzaţia de
libertate obţinută prin „eliberarea” de haine. DDR Museum a fost nominalizat la premiul
de Muzeul European an anului în 2009, dovadă că astfel de iniţiative îşi găsesc aprecierea
chiar şi la cel mai înalt nivel1.
Care este situaţia în România?
Există desigur Muzeul Memorial de la Sighet, dedicat victimelor comunismului şi
rezistenţei2. Există la Muzeul Ţăranului o secţiune dedicată colectivizării agriculturii;
ceva asemănător şi la Muzeul Judeţean Teleorman. Lucruri bune în acest sens s-au
realizat la Satu Mare, Arad şi Oradea. Însă muzeu central, dedicat comunismului sub
toate aspectele sale nu se găseşte în România.
Poate că cel mai activ muzeu în acest domeniu este Muzeul Naţional de Istorie a
României. Neavând posibilitatea (din cauze obiective) de a prezenta publicului perioada
comunistă în cadrul unei expoziţii permanente, muzeul a realizat de-a lungul ultimilor ani
numeroase expoziţii temporare pe această temă. Aducem aminte aici doar de cele
realizate în ultimii trei ani: „Epoca de Aur. Între realitate şi propagandă”, „Comunismul
în România. 1945 – 1989”, „Aspecte ale cultului personalităţii în comunism”3.
„Comunismul în România” a fost una din cele mai vizitate expoziţii din ultimul deceniu
de la MNIR; de asemenea, a fost expusă şi la Varşovia, la Palatul Ştiinţei şi Culturii, în
cadrul unui parteneriat cu Institutul Cultural Român.
Se poate însă mai mult. Într-o ţară ce face parte din Uniunea Europeană, în
condiţiile în care temele legate de respectarea drepturilor omului, de echitate, de
egalitatea şanselor, de acces neîngrădit la informaţii, muzeele ar trebui să ofere publicului
imaginea completă şi reală a regimului comunist. Pentru că, până acum, comunismul a
fost condamnat, la nivel oficial. Important este să nu se uite ceea ce a însemnat!
1www.ddr-museum.de/en/
2 www.memorialsighet.ro
3 Vezi, Muzeul Naţional de Istorie a României – Raport anual (2007, 2008, 2009). Informaţiile se găsesc în
format electronic, pe site-ul instituţiei: www.mnir.ro.
215
A.L.ZISSU – LIDER AL MIŞCĂRII SIONISTE
NATALIA LAZĂR
Keywords : Israel State, Second World War, Holocaust, Zionist mouvement,
Zionist idea, Zionist ideology, cultural autonomy.
ABSTRACT :
The paper present the activity of oneof the most popular leader of the Zionist
mouvement of Romanian Jewry, and his activity. In Romania the tradition of Zionist
mouvement began in early XIX century and, A. L. Zissu became a cultural leader of this
mouvement. The author synthesize the role of Zionist leader and the history of Romanian
Jewry.
Pentru evreii din Europa, supravieţuitori ai celui de-al doilea război mondial,
renaşterea Statului Israel contemporan, alături de toate celelalte semnificaţii majore,
istorice, ale unui cămin naţional primitor, s-a constituit şi a devenit tot mai mult o
condiţie de garantare a existenţei lor milenare.
Regimurile totalitare din centrul şi răsăritul continentului nostru, deşi iniţial au
susţinut crearea Statului Israel, nu au mai admis, ani la rând, emigrarea evreilor,
dorinţa legitimă de a face “alia” către renăscutul lor stat.
În aceste condiţii s-a creat un conflict între puterea totalitară din aceste ţări şi
organizaţiile evreieşti care militau pentru reîntoarcerea fiilor lui Israel pe pământul
străbunilor lor, ceea ce a dus, printre altele, la interzicerea organizaţiilor sioniste,
arestarea şi judecarea celor care militau pentru reîntoarcerea evreilor spre Sion.
Acad. prof. dr. Nicolae Cajal
În 1939 existau în întreaga lume 16.763.000 de evrei, din care 10.000.000
(59,65%) în Europa. Şase milioane dintre ei, poate chiar mai mult, au pierit, majoritatea
în condiţii groaznice, în lagărele morţii, rezultat al unei politici de exterminare
sistematică plănuită şi executată de Germania hitleristă şi de colaboratorii regimului
nazist. În Europa ocupată, trei evrei din patru au dispărut.1
Una dintre cele mai importante repercursiuni a fost revigorarea mişcării sioniste,
în general şi a celei din Europa de Est, în special, acest fenomen manifestându-se
pregnant şi în rândul comunităţii evreieşti din România. Manifestările mişcării sioniste
____________________________________ 1. Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg.31
din Europa de Est nu s-au rezumat ca simple fenomene de solidaritate cu renăscutul stat iudeu, ci au luat
forma unor emigrări masive (alia) către noua patrie evreiască, scut al asigurării existenţei pentru
supravieţuitorii Şoahului şi a generaţiilor care le vor urma.
216
Sionismul îsi trage numele de la Sion: sionismul tradiţional al Sionului şi al Ţării
lui Israel. Idealul sionismului, care este reprezentat de mântuirea poporului evreu în patria
sa ancestrală, exprimă năzuinţa neîtreruptă şi profundul ataşament faţă de Ţara lui Israel.,
componente organice ale existenţei evreieşti în diasporă pe parcursul secolelor.
Sionismul politic s-a născut ca răspuns la continua oprimare şi persecutare a
evreilor în Europa răsăriteană şi, totodată, la decepţia crescândă faţă de eşecul asimilării
din Europa apuseană, care nu a pus capăt niciodată discriminărilor ce stăvileau integrarea
deplină a evreilor în societăţile în mijlocul cărora trăiau.1
Ideea sionistă şi-a găsit însă concretizarea magistrală în creearea Organizaţiei
sioniste (1897), cu prilejul primului congres sionist convocat de Theodor Herzl la Basel,
în Elveţia. Programul mişcării sioniste cuprinde elemente ideologice şi practice care
urmăresc să promoveze şi să faciliteze întoarcerea evreilor în Ţara lui Israel. Totodată,
aceste obiective vizau: restaurarea social-culturală, economică a vieţii nationale evreieşti;
obţinerea unui cămin recunoscut pe plan internaţional şi garantat din punct de vedere
juridic în patria istorică a poporului evreu, unde, salvaţi de persecuţii, evreii vor putea să
se împlinească pe toate tărâmurile vieţii şi să-şi dezvolte identitatea.2
(“Dacă ei ar avea o ţară, aceasta ar contribui psihologeşte la o restaurare a demnităţii lor
umane; evreii să aibă această ţară, chiar dacă ar fi atât de mică, încât să nu aibă decât
valoare simbolică” Dr.I.Flavius).
În România rădăcinile sionismului sunt puternice: in 1881 avea loc Conferinţa de
la Focşani (cinsprezece ani înaintea primului congres sionist de la Basel, iniţiat de Herzl,
în 1897)2, care a reunit 56 de delegaţi reprezentând 29 localităţi, cuprinzând 31 secţiuni şi
50 de societăţi de colonizare agricolă. Rezultatul imediat a fost trimiterea din Galaţi, în
____________________________________ 1. Hary Kuller, Opt studii despre istoria evreilor din România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997,
pg.229.
2. Ibidem, pg.229.
august 1882, a vaporului Thetis, cu 228 imigranţi şi crearea primelor colonii agricole Samarin-Zikhron
Iaacov şi Roş Pina. Se deschidea astfel o nouă eră în istoria modernă a evreilor…1
a) Prin autonomie religioasă cerem recunoaşterea cultului evreiesc, susţinerea de
către stat a clerului evreiesc, precum şi dreptul de a beneficia de repaosul de
sâmbătă în locul repaosului de duminică.
Primul său editorial reprezintă un întreg program de luptă, în care A.L.Zissu îşi
exprimă încrederea în renaşterea naţionalităţii evreieşti şi a Ereţ Israelului, patria sa
istorică.
Această mişcare s-a întărit enorm după primul război mondial, ea cunoscând o
nouă înflorire: sediul Federaţiei Sioniste a fost transferat de la Galaţi la Bucureşti, iar
conducerea sa a fost împrospătată. Printre “rebelii” care au dat un nou suflu Federaţiei
Sioniste trebuie citaţi în primul rând avocatul Mişu Weismann, doctorul L.Mayershon,
ziaristul Moses Schwarzfeld şi mai ales scriitorul şi industriaşul A.L.Zissu. Acesta din
urmă va întruchipa noua orientare a mişcării, întemeind cu un grup de prieteni scriitori şi
publicişti primul şi unicul cotidian sionist în limba română Mântuirea, al cărui prim
217
număr a văzut lumina tiparului la 24 ianuarie 1919. Aici au fost publicate revendicările
Federaţiei Sioniste din România, rezumate astfel:
“Recunoaşterea nationalităţii evreieşti în România, prin acordarea unei complete
autonomii politice, culturale şi religioase.
b) Prin autonomie politică se înţelege crearea unui colegiu electoral al evreilor şi
reprezentarea lui proporţională în corpurile legiuitoare, judeţ şi comună.
c) Prin autonomie culturală înţelegem recunoaşterea limbii ebraice ca limbă
naţională a evreilor; autonomia şcolilor evreieşti şi susţinerea lor de către stat
în proporţia contribuţiunilor populaţiei evreieşti; recunoaşterea comunităţilor
şi a instituţiilor şcolare, culturale şi filantropice, ca persoane morale şi
juridice.
____________________________________
1. Theodor Wexler, Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate. 1945-1960.
Documente. vol.1, Fundaţia Dr.Filderman, Bucureşti, f.a., pg. 15.
De la primele numere, avocatul Mişu Weismann a dezvoltat amplu teoria
sionistă, potrivit căreia evreii constituiau o naţionalitate, chiar dacă nu aveau o patrie şi o
limbă comună. În sprijinul argumentaţiei sale, în articolul Ideea de naţionalitate1, el îl
cita pe Ernest Renan şi studiul său “Qu’est-ce qu’une nation?”, în care celebrul gânditor
francez afirmase că “Naţiunea e un spirit, e o conştiinţă, e un sentiment”. Elementul
subiectiv era deci determinant în recunoaşterea unei naţiuni.2
Tabăra sionistă a fost aceea care de la începutul acordării emancipării a fost
partizana cea mai convinsă a constituirii unui partid politic evreiesc, un deziderat care va
fi atins abia după zece ani. Încă din 1919, în ajunul alegerilor parlamentare din acel an,
A.L.Zissu făcea un apel fierbinte la o astfel de creaţie: “Atunci când voturile evreilor vor
fi acordate în masă cauzei organizaţiei noastre, care va şti să le utilizeze aşa cum trebuie,
noi vom reprezenta o valoare în plus, căci vom fi în masură să spijinim un partid
democrat care va putea să ne ajute în lupta noastră”.3
Sionistii erau hotărâti, după 1919, să joace până la capăt pe cartea alegerilor, la
care au participat atât prin prezentarea de liste proprii, cât şi prin intermediul pactelor
electorale, “carteluri”, cu partide politice româneşti.4
Cunoscut ca persoană foarte energică, autoritară, dintr-o bucată, cinstită şi
incoruptibilă şi cu o mare carismă, A.L.Zissu a avut influenţă în rândul politicienilor
români.5
____________________________________
1. Mântuirea, 31 ianuarie 1919.
2. Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului, Din antichitate până în
zilele noastre, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005, pg.213.
3. Mântuirea, 16 noiembrie 1919.
4. Carol Iancu, Op. cit., pg. 213.
5. Iaacov Geller, Rezistenţa spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului:
1940-1944: viaţa economică, educaţia şi cultura, asistenţa socială, religia,
rabinatul, salvarea refugiaţilor şi emigrarea în Israel, Editura Hasefer, Bucureşti,
2004, pg. 405.
218
Născut la 25 ianuarie 1888 la Piatra-Neamţ, Avram Leiba Zissu a fost un
intelectual evreu de aleasă cultură. Publicist, cunoscător al iudaismului, luptător în slujba
poporului evreu, Zissu s-a situat în permanenţă, în rândul marilor personalităţi ale vieţii
celor 765.000 de evrei care trăiau în perioada dintre cele doua războaie mondiale în
România.1A fost coproprietarul fabricii de zahăr Ripiceni, director la ziarul Mântuirea şi
conducătorul de fapt şi de drept al mişcării sioniste din România.
Sionismul, ca mişcare naţională promova restabilirea şi consolidarea unei vieţi
evreieşti independente în Palestina, iar după 1948, în Eretz-Israel.2 Românii, şi mai ales
autorităţile româneşti, au adoptat faţă de mişcarea sionistă o atitudine ambiguă. Pe de o
parte, agreau această mişcare, ce promitea să transfere populaţia evreiască într-o altă ţară,
fapt considerat, cel puţin până în 1944, foarte pozitiv, mulţi fiind convinşi că evreii
constituie o calamitate pentru România, sursa problemelor ei. Pe de altă parte, priveau cu
suspiciune această mişcare mondială, întrebându-se dacă nu cumva e vorba de faimoşii
“bătrânii Sionului”, o invenţie a Ohranei ţariste, în care orice “bun antisemit” credea cu
sfinţenie. Colectivele haluţimilor dădeau şi ele de bănuit, dacă nu cumva sunt nuclee
comuniste.
În anii războiului, alarmat de pericolele care ameninţau comunitatea evreiască,
fiindu-le impus un impozit rasial de 4 miliarde, Zissu intră în arenă. El atacă Centrala
Evreilor (agenţie a Gestapo-ului) şi în special pe primul ei preşedinte, H.Streitman şi pe
cei doi rabini-şefi, dr.Alexandru Şafran şi Sabetai Djaen, care îl asistau, numindu-i
“apostaţi şi trădători de neam”. Incidentul are drept urmare internarea lui Zissu, vreme de
2 luni, în lagărul de la Tg.Jiu.
În august 1942, regimul lui Antonescu dizolvă Organizaţia Sionistă, sub
presiunile germane. Nu trebuie neglijat faptul că în România anilor 1941-1944 evreii au
fost trataţi mai uman decât în Ungaria şi Germania, supuşi fiind totuşi unei legislaţii
____________________________________ 1. Mihai Pelin, Sionişti sub anchetă, A.L.Zissu, Declaraţii, confruntări, interogatorii. 10 mai 1951-
1 martie 1952, Editura Edart, Bucureşti, 1993, pg. 256.
2. Ibidem, pg. 8.
discriminatorii.1
Regimul lui Antonescu nu se împotrivea la plecarea sioniştilor din
România. Nu la fel gândeau germanii, care blocau toate ieşirile pentru evrei, având
nevoie de aceştia pentru “soluţia finală”, adică pentru uciderea lor în masă.2
La fel cum soluţia lui Antonescu la “problema evreilor” a fost diferită de cea a lui
Hitler, la fel a fost şi antisemitismul şi, implicit, antisionismul pe care l-a practicat. În
vreme ce pentru Hitler, evreii însemnau o boală fatală care infesta şi degrada rasa ariană,
pentru Antonescu, evreii erau lipsiţi de patriotism şi loialitate faţă de România şi
exploatatorii ei economici. Dar în viziunea lui Antonescu, pericolul cel mai mare pe care
il reprezentau evreii pentru România venea din bolşevismul lor. Obsesia lui Antonescu în
ceea ce priveşte pericolul bolşevismului a fost factorul principal în politica împotriva
evreilor.
În orice caz, relaţiile dintre Antonescu şi liderii evreimii se pare că erau totuşi
amiabile, având în vedere că, în noaptea zilei de 22 august 1944, A.L.Zissu, este trezit din
somn şi transportat într-o maşină a Preşedintelui la Palatul din Capul Podului, unde i s-a
cerut “un serviciu patriotic”. “Nu mai putem ţine frontul, ne prabuşim şi trebuie să
capitulăm, te rog în numele poporului român, să telegrafiezi un mesaj organizaţiilor
mondiale evreieşti, să intervină pe lângă înaltul comandament britanic, sa fie îndurător în
219
dictarea condiţiilor de armistiţiu. Un avion gata de decolare, va duce chiar acum mesajul
d-ta la Istanbul”. Acest lucru i-a fost cerut de către Ovidiu Vlădescu, în numele lui Mihai
Antonescu, propunere refuzată de A.L.Zissu, încât “nu avea calitatea”. Tot cu această
ocazie, Zissu a relatat că în aceeaşi seară fusese convocat la Preşedinţie şi W.Filderman,
căruia i s-a adresat o cerere asemănătoare şi anume “să ceară aliaţilor ca România să fie
ocupată şi administrată nu numai de sovietici şi simultan de cât se poate de către toti
aliaţii”. La insistenţele părţii române W.Filderman a expediat un mesaj către Joint.3
____________________________________ 1. Gheorghe Onişoru, “Evreii şi problemele României <democrat populare>. 1944-1948”, Studia et
acta historiae Iudeorum Romaniae, III/1998, pg. 297.
2. Mihai Pelin, Op. cit., pg. 276.
3. Theodor Wexler, Mihaela Popov, Op. cit., pg. 106.
Imediat după 23 august 1944, liderii evreimii din România au optat pentru soluţii
diverse: W. Filderman considera că toţi ar trebui să rămână pe loc şi să se reorganizeze
pentru a trăi sub un regim democratic. A.L.Zissu milita pentru crearea unui partid
evreiesc, care să le apere interesele, până când o emigrare în masă ar fi posibilă. Însă
emigrarea în masă se declanşase deja, intervalul 1944-1947 intrând în istorie drept aşa-
ziselor “emigrări haotice”, răstimp în care Legislaţia statului Chile elibera la discreţie
paşapoarte şi vize de ieşire din ţară, mai întâi evreilor polonezi din valurile de refugiaţi
din 1939, apoi tuturor. Cu această ocazie, uzând de mijloace diverse, peste 80.000 de
evrei au părăsit România, ceea ce dovedea mai mult decât oricare alt argument inapetenţa
lor de a trăi sub un regim comunist.
Împotriva tendinţelor vădite ale evreilor de a nu se conforma unui regim comunist
s-a ridicat însuşi Lucreţiu Pătrăşcanu, care ştia ce ştia referitor la viitorul preparat
României. “Cerem populaţiei evreieşti să nu se lase antrenată pe o pantă periculoasă.”1
Însă viaţa evolua mai rapid decât ar fi avut comuniştii capacitatea s-o orienteze spre
orizontul dorit de ei.
În peisajul politic şi ideologic al lumii evreieşti din România postbelică, mişcarea
sionistă ocupă un rol important. Structurile sioniste scoase în afara legii în perioada
guvernării fasciste a lui Antonescu, îşi reiau activitatea legală imediat după 23 august
1944. Reorganizarea lor a fost rapidă şi se poate vorbi de reapariţia tuturor grupărilor care
au existat în perioada interbelică. Poate una dintre caracteristicile cele mai evidente ale
mişcării sioniste renăscute este pluralismul ideologic şi organizatoric ce explică
fragmentarea într-un număr mare de organizaţii. Deosebirile de abordare teoretică a
problemelor evreieşti erau foarte mari între diversele tendinţe sioniste. Cu toate
diferenţele ideologice, aceste grupări erau legate prin interesul lor pentru realizarea cât
mai rapidă a statului evreiesc, aceasta fiind pentru toate organizaţiile , esenţialul
preocupărilor şi acţiunilor lor. Faptul avea să permită, nu fără greutăţi, realizarea şi
menţinerea unei organizaţii-umbrelă: Executiva Sionistă. Această structură era prezentă
____________________________________ 1. Scânteia, 18 decembrie 1944.
în toate ţările cu diverse organizaţii sioniste şi se afla sub îndrumarea Congresului
Mondial Sionist şi a organului executiv al acestuia, Agenţia Evreiască.
220
Executiva Sionistă din România a avut trei birouri administrative:
a) emigrare, care avea la rândul său trei secţii: tineret, emigrare legală (oficiul
palestinian) şi ilegală (aliya beith);
b) biroul financiar cu două secţii – Keren kayemet Le Israel (ce avea scopul de a
strânge bani pentru achiziţii de pământ în Eretz-Israel) şi Keren Haesod, cu
scopul strângerii de fonduri pentru achiziţionarea de echipament agricol;
c) biroul de educaţie şi propagandă, care avea un oficiu de informaţii ce edita
buletine, organizaţia Haşmoneea a studenţilor şi cea de educaţie religioasă Yavne.
Dintre acestea, biroul de emigrare, condus de dr. Jampolski, avea un rol deosebit
de important.
Zissu se lansează într-o campanie violentă împotriva conducerii mondiale a
Executivei Sioniste (în frunte cu Haim Weizman), criticând pasivitatea ei faţa de Puterea
Mandatară britanică din Palestina.1
Cele mai importante grupări sioniste ce activau în România după căderea
regimului fascist se regăseau în trei mari blocuri:
a) stânga sionistă, ce cuprindea partidul Ichud, de orientare socialistă, de care
depindeau o serie de grupări de tineret, dintre care cea mai importantă şi cu o
anumită tradiţie în societatea evreo-română era Gordonia;
b) partidul “de centru” Haţionim Clalim, care era alcătuit din formaţiuni ca: partidul
de centru Renaşterea (Haşmoneea) – organizaţie a studenţilor sionişti – , Hanuar
Hatzioni şi Dor Hadash (Noua Generaţie);
c) blocul sionist religios, ce cuprindea partidul Mizrahi şi Hapoel Hamizrahi;
d) dreapta sionistă – revizioniştii.
____________________________________ 1. Teşu Solomovici, România Iudaică. O istorie neconventională a evreilor din România. 2000 de
ani de existenţa continuă, vol.II, Editura Teşu, Bucureşti, 2001, pg. 399.
Un loc aparte în peisajul sionist îl deţinea Partidul Evreiesc, care prin însăşi
existenţa sa ca partid politic era mai integrat infrastructurilor locale, partid reînfiinţat de
A.L.Zissu, al cărui preşedinte de onoare fusese înainte de război.
Reorganizarea acestor structuri după august 1944 s-a făcut relativ rapid şi fără
dificultăţi speciale. Infrastructura lor s-a menţinut şi ele au fost reactivate repede.1
În noiembrie 1945 este constituită secţia din România a Congresului Mondial
Evreiesc. A.L.Zissu, W.Filderman şi Wilhelm Fisher au acceptat să facă parte din
prezidiu. Conflicetele nu vor întârzia însă să apară, mai ales între Zissu şi Filderman. Şi
era firesc să fie aşa câtă vreme, Zissu nu admitea nici un fel de compromis.2
Din iulie 1947 au început să fie emise şi primele note ale Siguranţei referitoare la
liderii consacraţi ai evreilor. Cităm integral o notă referitoare la A.L.Zissu, fost preşedinte
al Executivei Sioniste din România: “A.L.Zissu, originar din Piatra-Neamţ, născut la 25
ianuarie 1888, domiciliat în Bucureşti, str. Aurel Vlaicu, nr.34. A fost coproprietarul
fabricii de zahăr Ripiceni şi director la ziarul Mântuirea. Este proprietarul unui imobil din
Berlin. Înainte de 23 august 1944, făcea dese voiajuri la Berlin. În repetate rânduri, a fost
semnalat ca unul ce întreţinea relaţiuni cu germanii sub regimul hitlerist şi că ar fi fost în
serviciul Gestapo-ului. Aceste afirmaţii erau întarite şi de faptul că Zissu făcea dese
voiajuri la Berlin şi că sub regimul hitlerist avea posesia imobilului din Berlin. Este
221
reprezentant în România a lui Jewish Agency. În ce priveşte orientarea sa politică, face
parte şi finanţează organizaţia sionistă Bethar, ale cărei acţiuni au nuanţă fascistă. De
curând, A.L.Zissu a trecut la o atitudine ostilă faţă de Partidul Comunist Român. Caută
prin orice mijloace să compromită eforturile de democratizare ce se duc în rândurile
populaţiei evreieşti, creând totodată o stare de neîncredere în guvern.”
Referitor la nota de mai sus, trebuie să menţionăm cum că, Bethar-ul nu era o
organizaţie fascistă, ci o grupare ultraradicală, care considera că Israelul nu putea fi creat
decât cu arma în mână, de către oameni capabili apoi să se dedice unor profesii ocolite de
____________________________________ 1. Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă: 1944-1965, Editura Polirom, Iaşi,
2004, pg. 134.
2. Mihai Pelin, Op. cit., pg. 256.
evrei în diasporă. Cât despre acuzaţia de colaborare cu alt regim totalitar, cel antonescian, se pare că el a
colaborat la fel ca mai toti cei din comitetele înfiinţate pe teritoriile ocupate de Germania ori din ţările
aliate, pentru întreţinerea unei comunicări cu potenţialii călăi, mulţi dintre aceşti “colaboraţionişti”, salvând
vieţi ale conaţionalilor lor.1
A.L.Zissu, atâta timp cât a stat în fruntea Partidului Evreiesc, a formulat o serie de
cerinţe globale, în stil ultimativ. Dintre ele, cea mai importantă ţinea de recunoaşterea
evreilor ca entitate naţională, cu aspiraţii proprii, regăsibile în legislaţia ţării. “Zissu, unul
din cei mai mari ziarişti din Balcani, un sionist fanatic, era pentru un statut deplin al
minorităţii celor 350.000 de supravieţuitori evrei, care aşteptau marea zi a emigrării”?
scria ziaristul american Hall Lehrman.
Tratativele însă s-au tot tergiversat şi Partidul Evreiesc a renunţat treptat la
poziţiile sale iniţiale atât de drastice. A.L.Zissu nu s-a putut împăca cu noua linie şi a
demisionat, secondat de secretarul general al partidului Moţi Moscovici.
La rândul ei, Organizaţia Sionistă vedea în Partidul Evreiesc braţul propriu în
problemele interne româneşti. Intrarea stângii sioniste în C.D.E., contrar hotărârilor
Executivei Sioniste, a creat o situaţie destul de confuză. Zissu şi-a înaintat demisia şi din
fruntea Organizaţiei, învinuind Partidul Social-Democrat Sionist “Ichud” şi mai ales pe
fruntaşii lui: “conducătorii au păcătuit grav faţă de ideea naţională şi faţă de onoarea
evreiască”.
Prin manevre abile, liderii comunişti au încercat să-şi subordoneze comunitatea
evreiască din România. În acest scop ia fiinţă Comitetul Democratic Evreiesc, care după
1948 a avut ca principală sarcină trasată, combaterea doctrinei sioniste. Din nefericire,
unele partide şi organizaţii sioniste de stânga şi-au dat concursul la înfiinţarea C.D.E.
A.L.Zissu a fost cel dintâi care s-a ridicat deschis împotriva intenţiilor
comuniştilor de a-i îngloba pe evrei în noua ordine pe care o preconizau pentru România.
La 3 martie 1946, acesta a publicat în ziarul său , Mântuirea, un articol îndreptat aparent
împotriva Comitetului Democratic Evreiesc, pus pe roate de comunişti, însă vizând o
____________________________________
1. Realitatea evreiască, nr.258 (1058), 25 august-15 septembrie 2006.
perspectivă mult mai generatoare de griji: “Ceea ce ne bagă în sperieţi pe noi, evreii, cei
atât de arşi – scria A.L. Zissu – , sunt manifestările de dragoste cu sila; este grija aprigă
ce se pune în reeducarea noastră morală cu orice preţ; a noastră, care, se ştie, ne
îndeletnicim dintotdeauna cu meseria de călăi ai omenirii. Suntem evrei numai atunci şi
222
acolo unde o cer interesele electorale ale partidului comunist, ale F.N.D.-ului sau ale
guvernului – ceea ce tot una e – , dar când întelegem să tragem consecinţele politice
naţionale şi sociale ale acestei calităţi şi cerem promovarea ei prin legi, devenim deodată
români?! Şi crede într-adevăr partidul comunist că-i în interesul lui să faca din victimele
de ieri ale lui Hitler martirii de azi ai neo-democraţiei detractori ai ei? Înlăturaţi
şandramaua care vă închide perspectiva şi veţi vedea că poporul evreu face zid de
neclintit în jurul purtătorilor lui de cuvânt legitimi.”1
Şi tocmai spre erodarea autorităţii
acestor purtători de cuvânt legitimi a început să acţioneze conducerea partidului
comunist.
În 1947-1948, problema emigrării în Palestina a devenit una esenţială pentru
evrei. Drept consencinţă, au existat incidente între Comitetul Democratic Evreiesc – care,
sub influenţa comuniştilor, se opunea plecării – şi mişcarea sionistă, care încerca să ajute
un număr cât mai mare de evrei să ajungă în Palestina.2 Aliya a fost un prilej ideal pentru
cei din C.D.E. de a se infiltra în forurile organizatorice ale emigraţiei. Comitetul
Democratic Evreiesc şi comuniştii urmăreau înlăturarea mişcării sioniste din
“uliţa evreiască”, încercând să dovedească evreilor că e posibilă emigrarea în Israel şi
fără sionism.3
Valul de emigrări lua proporţii din ce în ce mai mari, pe întreg teritoriul
României. Comunităţi de mărime medie sau mică decideau in corpore să plece.
____________________________________ 1. Mântuirea, 3 martie 1946.
2. Gheorghe Onişoru, Op. cit., pg. 306.
3. Levy, Robert, Gloria şi decăderea Anei Pauker, traducere de Cristina Pupeza şi Ioana Gagea,
Editura Polirom, Iaşi, 2002 (ediţie originală: Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish
Communist, University of California Press, Berkeley, 1998), pg. 78.
Materialele C.D.E. încearcă să sintetizeze cauzele valului de aliya:
a) insuficienţa salariului;
b) pericolul antisemitismului;
c) uşurinţa (pentru fete) de a se mărita în Israel;
d) toţi evreii pleacă!;
e) necesitatea de a fi alături de rude1.
“Evreii ortodoxi aflaţi în producţie şi trebuie să muncească
toată săptămâna (inclusiv Sâmbăta), nu mai sunt în măsură să participe la serviciul divin
de Sâmbăta. În religiozitatea lor, ei compensează această lipsă, prin slujbe foarte
matinale, înaintea orelor de serviciu; însa ceilalţi ortodoxi îi acuză tacit de abatere de la
credinţă şi nu-i privesc cu ochi buni. Din această cauză, evreii ortodoxi vor să plece, chiar
dacă sunt aici în producţie”2.
Secretarul general al comunităţii decalara că înscrierea în masă a evreilor pentru
plecare prezintă două aspecte:
a) propagandă sionistă;
b) viaţa religioasă este periclitată (la ortodoxi)3.
Ana Pauker – pe atunci ministru de externe al României – , simte că interesul
noului stat pentru aliya este atât de puternic, încât va fi dispus să sacrifice până şi
organizaţia sionistă, colaborând şi cu C.D.E.-ul, ca preţ acceptabil pentru a primi masele
de evrei.4
223
La 11 martie 1948, Executiva Sionistă cere tuturor organizaţiilor sioniste din
România să sprijine în alegerile parlamentare Frontul Democraţiei Populare, organism
controlat în întregime de comunişti. Acest lucru era făcut în speranţa că aceştia nu se vor
opune emigrării. Decizia a fost comunicată într-o întâlnire a preşedintelui Executivei,
____________________________________ 1. A.N., Fond C.C. al P.C.R., C.D.E., d. 18/1950, f. 190. Raportul C.C. al C.D.E. cu privire la
emigrări din 11-24 ianuarie 1951.
2. Arhivele F.C.E.R., Fond Moses Rosen, d. 1, f. 34.
3. Ibidem, f.35.
4. Teşu Solomovici, Op. cit., pg. 78.
M.Benvenisti, cu Iosif Chişinevschi, membru al Biroului Politic comunist. Cunoscut mai
ales prin iniţialele F.D.P., acest organism era una dintre creaţiile de tip frontist ale
Partidului Comunist, pentru a atenua imaginea lipsei pluralismului politic în România.
Activitatea sa era legată exclusiv de momentele electorale. Noua Putere instalată devine
singura “voce” politică la Bucureşti.1
În acest context, activitatea sionistă nu a mai fost acceptată. Un semn al măsurilor
care aveau să vină este cererea din iulie 1948 a C.D.E.-ului, adresată Ministerului de
Interne, să închidă taberele de Ha’acshara. Rezoluţia ministerială decidea: “Nu se va da
voie la alte tabere decât cele ale C.D.E.”.2
Astfel, la începutul lunii decembrie au loc ocupări în forţă ale filialelor
organizaţiilor sioniste. Un raport semnala în noaptea dintre 1 şi 2 decembrie 1948
ocuparea de către “oameni necunoscuţi” a unor sedii din Bucureşti ale organizaţiei
sioniste de stânga Hashomer Hatzair.
În paralel, presa controlată de comunişti începe să atace mişcarea sionistă şi
ideologia sa. Atacurile sioniste sunt atent regizate. Valul de condamnări începe în
ianuarie 1949. Titlurile din presa de partid urmează o adevarată scară a acuzaţiilor:
“Combaterea naţionalismului sionist – sarcina principală a populaţiei muncitoare
evreieşti”3, “Sionismul – arma otravită a imperialismului”.
4
Rabinul Alexandru Şafran şi dr. Wilhelm Filderman au reuşit să evadeze ca prin
minune în ultima clipă din cleştele comunist.
Pentru Zissu începea o perioadă foarte grea. Fabricile îi fuseseră confiscate, toate
resursele de existenţă tăiate. Devenise sărac şi împovărat de griji. La 26 februarie 1948, îl
găsim încarcerat în închisoarea militară din Timişoara, condamnat la 3 luni de închisoare,
prins fiind când încerca să treacă graniţa. Eliberat după două luni de închisoare, se
întretine dând lecţii de ebraică.
____________________________________ 1. Liviu Rotman, Op. cit., pg. 140.
2. Arhiva M.A.E., D., 3081, f. 248. Nota C.D.E. din iulie 1948.
3. Scânteia, nr. 1239 din 20 ianuarie 1949.
4. Idem, nr. 1356 din 23 februarie 1948.
La 2 aprilie 1948, A.L.Zissu îi adresează lui Teohari Georgescu o scrisoare
patetică, nu lipsită de o notă de ironie protestând împotriva cererii sale de emigrare în
Israel: “Sunt totalmente lipsit de mijloace. Nu mai am nici un venit, nefiind în câmpul
muncii. În vârstă de 62 de ani(…) nu aş mai putea astăzi să învăţ un meşteşug nou pentru
224
a o lua de la capăt. Cunoştinţele mele de fost administartor de concerne industriale nu mai
pot fi astăzi utilizate.(…) Israelul, ţara de repatriere, constituie punctul culminant al unei
idei, de emancipare la a cărei promovare am contribuit cu modestele mele puteri.” O
scrisoare asemănătoare îi adresează Zissu lui Gheorghiu-Dej.
În acest context, ambasadorul israelian Reuven Rubin alertează Ierusalimul. Drept
urmare, ministrul de Externe al noului stat evreiesc, Moshe Sharett, va dispune acordarea
unui ajutor de 50.000 lei, sumă considerabilă la acea vreme.1
În şedinţa din data de 18 martie 1949, s-a pus în “discuţia” Secretariatului C.C. al
P.M.R. desfiinţarea instituţiilor sioniste, odată cu scoaterea în afara legii a partidelor
liberal şi social-democrat şi a reprimării prelaţilor romano-catolici. Rămâneau de rezolvat
doar unele “chestiuni de tactică”. “Tovarăşii” se aflau în dubiu dacă decretul de
desfiinţare să fie sau nu publicat. S-au exprimat, pe rând, Iosif Chişinevschi (“să nu fie
publicat, ţinând seama de aspectul internaţional”) şi Vasile Luca (“la fel, dar să fie
urmăriţi cei care activează clandestin”). În unanimitate, Secretariatul a decis nepublicarea
decretului. A însărcinat totodată Ministerul de Interne să interzică organizaţiile sioniste,
sub acuzaţia de activitate “fascistă”. Sionismul se alătura astfel altor ideologii socotite
periculoase, precum “imperialismul”, “titoismul” şi “fascismul”. Sub acuzaţia generică de
“sionism-fascism” au fost arestaţi şi condamnaţi şi evrei ostili emigrării în Palestina, ca
rabinul Israel Portugal, agenţii organizaţiei Joint sau comuniştii din “lotul Pătrăşcanu”,
Emil Calmanovici şi Sandu Lieblich.
La scurt timp după decizia Secretariatului P.M.R., A.L.Zissu a înaintat lui
Gheorghiu-Dej un memoriu referitor la campania antisionistă. Sionist convins, A.L.Zissu
a “jucat” în misiva înaintată lui Dej cartea anti-imperialismului. El amintea liderului
P.M.R. că sioniştii şi comuniştii avuseseră un duşman comun, imperialismul britanic.
____________________________________
1. Teşu Solomovici, Op. cit., pg. 399.
Sugera de asemenea apropierea economică dintre cele doua state. Adnonat cu interes de
către Dej, memoriul a fost trimis spre studiu şi “tovarăşilor” Ana Pauker, Vasile Luca,
Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroş şi Iosif Chişinevschi.. Documentul a rămas
fără urmări, statul român continuând persecutarea mişcării sioniste.
În cadrul acestei campanii, în Bucureşti şi cele 60 de filiale din provincie,
activiştii duceau muncă de lămurire antisionistă cu populaţia evreiască. Vizitele la
domiciliu, piesele de teatru, lecţiile în şcolile cu predare în limba idiş şi conferinţele
aveau aceeaşi temă de discuţii şi anume, dificultăţile evreilor plecaţi în Israel. În oficiosul
C.D.E. Viaţa nouă (fostul cotidian Unirea până în 1951) articolele de fond prezentau
negativ realităţile din noul stat. Propaganda antisionistă varia de la scrisori trimise de
colonişti nemulţumiţi de condiţiile de viaţă, fotografii şi interviuri cu evrei întorşi din
Ţara Făgăduinţei şi caricaturi despre statul Israel, până la îndemnuri energice la
combaterea sionismului. Israelul era acuzat pentru relaţiile diplomatice pe care le
întreţinea cu Statele Unite ale Americii, al căror “bază de agresiune în Orientul Apropiat”
devenise.
Greutăţile traiului din nou-înfiinţatul stat Israel au fost exploatate propagandistic
în presa comunistă. La sugestia liderilor P.M.R., organele de presă ale C.D.E. au publicat
în serial corespondenţa emigranţilor cu cei de-acasă. De exemplu, Ida Leizerovici,
directoarea şcolii elementare 18 din Bucureşti a primit următoarea scrisoare de la Cerna,
225
o rudă din Israel: “Aici am îndurat foarte mult, oamenii sunt foarte răi. Clima este
îngrozitoare şi se moare de foame. Atunci când eşti bolnav n-ai medicamente şi doctori;
cine nu are bani moare cu zile. Toată lumea regretă că a părăsit ţara şi fiecare speră să se
reîntoarcă. Nu se dă drumul de aici. Bandiţii vor ca toată lumea să le vie şi să fie sclavii
lor. De supărare m-am îmbolnăvit.(…) Oamenii mor de foame şi de mizerie şi îi îngroapă
ca pe nişte câini. Scumpă Ida, ai milă cât mai sunt încă în viaţă şi salvează-mă la timp, să
nu fie prea târziu. Regret ce am făcut. Îmi dau seama şi-ţi cer scuze. Tu ai suflet bun, sunt
sigură de asta şi nu o vei lăsa pe Cerna să moară singură printre străini în mizerie. Cu
drag vă sărută, Cerna”.1
________________________________
1. Viaţa nouă, 1951.
Concluzia comuniştilor cât şi îndemnul lor relatate în acelaşi cotidian erau
următoarele: “ A pleca în Israel însemnează a deveni sclav al capitaliştilor şi carne de tun
în războiul pe care-l pregătesc imperialiştii americano-englezi. Nu vă lăsaţi înşelaţi de
propaganda sionistă! Nu părăsiţi locurile voastre de muncă, care vă asigură un trai din ce
în ce mai bun şi nu vă distrugeţi gospodăriile înjghebate cu trudă!”1
La 20 iunie 1950, va începe arestarea şi anchetarea unui număr foarte mare de
lideri şi activişti sionişti. Din documentaţia Congresului Mondial Evreiesc reiese că peste
150 de sionişti au fost arestaţi în această perioadă. Toate procesele împotriva sioniştilor
au avut loc în Tribunale Militare. În genere, n-au existat avocaţi, iar procurorii au refuzat
probele cu martori.2
La Bucureşti, vânătoarea antisionistă ordonată de Moscova, a căpătat un zel ieşit
din comun. Poate pentru că, în vârful ierarhiei conducătoare românesti se aflau numeroşi
evrei comunişti (Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Leonte Rautu etc.), care se voiau mai
catolici decât Papa. Primele semne violente ale acestei vânători au fost înregistrate în
1947-1948, apoi a urmat urgia antisionistă din anii 1950-1953. Numeroşi evrei au fost
arestaţi şi sute de conducători sionişti au fost târâţi în simulacre de procese şi aruncaţi
după gratii.
Hotărârile privind luarea principalelor măsuri antisioniste, precum şi tactica
juridică sunt fixate de Biroul Politic, semn al importanţei ce se dă problemei. Un aspect
care trebuie menţionat este faptul că decizia pentru începerea procesului sioniştilor se ia
în aceeaşi şedinţă cu decizia pentru judecarea grupului Pătraşcanu. Ambele procese sunt
faţete ale aceleiaşi realităţi ce marchează momentul de maximă stalinizare a României
(1952-1954).
În fapt, este vorba de un şir de procese intentate liderilor sionişti. Primul, în
septembrie 1950, a inclus şase conducători ai organizaţiilor sioniste revizioniste:
E.Kanner, Solomon Schtnowitzer, Pascu Schechter, Iancu Tăbăcaru, A.Horowitz şi Jean
Cernăuţeanu. Ei au primit sentinţe între 10 şi 18 ani de închisoare.
____________________________________
1. Viaţa nouă, 1951.
2. Teşu Solomovici, Op. cit., pg. 101.
În 1950, după ce s-a produs arestarea primului lot de conducători sionişti,
A.L.Zissu uzează de toată autoritatea sa morală ca să-l influenţeze pe Zalman Rabinsohn
să intervină la sora sa, Ana Pauker. Răspunsul comunicat a fost: “arestaţii nu au nevoie
de nimic, ei au hrană şi asistenţă medicală suficientă”. Cu toate acestea, Ana Pauker s-a
străduit să-l convingă pe Gheorghiu-Dej să nu se lanseze într-o asemenea provocare
226
antievreiască, dar soarta ei era deja pecetluită, Securitatea asteptând doar ordinul pentru a
o aresta.1
Un al doilea proces are loc în noiembrie 1950 şi are ca principali acuzaţi pe Jean
Litman, preşedintele secţiei române a Congresului Mondial Evreiesc şi pe Suzana
Benvenisti, soţia fruntaşului sionist Mişu Benvenisti.
Procesul central însă, avea să se deschidă în martie 1954, având 110 acuzaţi,
dintre care cei mai importanţi au fost Mişu Benvenisti, A.L.Zissu, Jean Cohen, dr. Mella
Iancu, fosta preşedintă a secţiei române a O.S.E., Moshe Weiss, fostul lider al
organizaţiilor de tineret sioniste etc.
Un al patrulea proces va cuprinde 22 de membrii ai organizaţiei sioniste
Hashomer Hatzair, iar ultimul proces a implicat cinci importanţi conducători sionişti:
Bernard Rolich, Leon Itzhar, Theodor Lowenstein, Dan Ieşeanu, preşedintele organizaţiei
Poalei Zion.2
Supuşi unor torturi de neimaginat, acuzaţii semnau tot şi confirmau orice
minciună. Declaraţiile, confruntările şi interogatoriile lui A.L.Zissu (publicate de Mihai
Pelin în volumul “Sionişti sub anchetă”) sunt doar un exemplu. I-au urmat istoricii
Teodor Wexler si Mihaela Popov, cu masiva lucrare “Anchete şi procese uitate”.
În noaptea dintre 2 spre 3 mai 1951, Zissu a fost arestat. Au urmat 3 ani de chinuri
în subteranele Securităţii, fiind acuzat de spinaj, dar şi de alte culpe, precum colaborarea
cu Gestapo-ul. Descris de către cunoscuţi ca om cu caracter de neînfrânt, care credea în
cauza să şi apară demnitatea sa şi a neamului său, au fost găsite totuşi metode pentru a-i fi
smulse “declaraţii” şi a-l face să se “confeseze”. Motivul slăbiciunii sale la anchetă îl
___________________________________
1. Robert Levy, Op. cit., pg. 95.
2. Liviu Rotman, Op. cit., pg. 143.
relatează istoricul S.Avni: “Zissu avea un singur fiu, o somitate. Acest fiu era pilot în
aviaţia militară britanică. Avionul său fusese doborât într-un atac.(…) Anchetatorii
Securităţii au reuşit să-l convingă că fiul său trăieşte, că este prizonier la sovietici şi că
viaţa copilului său depinde de colaborarea sa cu anchetatorii”.1
La 31 martie 1954 este condamnat la temniţă grea pe viaţă pentru “crimă de înaltă
trădare”. Graţiat la 14 aprilie 1956, Zissu va ieşi din închisoare un om distrus. În mai
puţin de o lună după eliberare primeşte un paşaport şi părăseşte România. La 16
septembrie 1956, după ce zăcuse două luni într-un spital israelian, moare. O piaţetă în
Tel-Aviv îi poartă numele.
Eliberarea conducătorilor sionişti s-a datorat iniţiativei lui Nahum Goldman,
preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, care pur şi simplu l-a momit pe Gheorghiu-
Dej, promiţându-i relaţii economice preferenţiale între lumea occidentală şi România.2TS
Brutala represiune a mişcării sioniste este unul dintre aspectele perioadei de vârf a
terorii în România comunistă. În aceeaşi perioadă, s-au desfăşurat atât procesul grupului
Pătrăşcanu, cât şi alte înscenări politice împotriva unor personalităţi româneşti.
Stalinismul a supravieţuit în România morţii temutului tiran, perioada de “îngheţ”
maxim prelungindu-se până în 1955. Atunci vor apărea unele semne de destindere,
inclusiv în lumea evreiască, destindere relativă, temporară şi pe acelaşi fundal totalitarist.
____________________________________
227
PRIVATISATION POLICIES IN THE UNITED KINGDOM
AND FRANCE (1979-1997)
lector univ. drd. Tudor-Andrei RĂUTU
Keywords: privatization policies, economical approaches, political system,
reform, umbrella term
ABSTRACT
The paper make a complete review of the complex process of privatization policies
in two of two most prominent countries in Europe: United Kingdom and France.
The process of privatization of government properties aroused a large debate in
British and French societies, because there were many voices who belive there is a need
for the gouvernement to control natural monopolies in strategic areas such as
telecommunications, railways, gas and electricity, or in high risk industries requiring
heavy investments
The author present the privatisation policies and the shors and the long term
effects of privatization in the two countries, comparing the implementations of this
policies in United Kingdom and France.
The ‘hollowing out’ of the state is regarded in Central and Eastern Europe as one
of the key processes of the transition from dirigist economy to market economy. A
comparative analysis and reflection on the privatisation policies in the United Kingdom
and France would be interesting, since both countries are usually considered as having
two different economical approaches, and both were among the first countries in the
world to have tackled the 'big state' issue. Second, even if the United Kingdom and
France are unitary-centralised states, differences in the privatisation process arising from
the different administrative culture and political system seem worthy to study. Last but
not least, the UK and France are the two most prominent countries in Europe as regards
privatisation. We intend to analyse and compare the two processes of privatisation, in
order to draw some conclusions in respect to the efficiency and effectiveness of the
reform.
A. Theoretical Approach of Privatisation
Privatisation is usually broadly defined, as ‘the shifting of a function, either in
whole or in part, from the public sector to the private sector’1, and involves increased
reliance on private actors and market forces to take over functions and responsibilities
that had in the recent decades come to be regarded as properly within the governmental
sphere2. As an ‘umbrella term’, privatisation includes ‘many different policies loosely
linked by the way in which they are taken to mean a strengthening of the market at the
1 BUTLER, Stuart, ‘Privatization for public purposes’, in GORMLEY , William T., ed., Privatization
and Its Alternatives, Madison, University of Wisconsin Press, 1991, p. 17, apud FEIGENBAUM, Harvey,
HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, Shrinking the State. The Political Underpinnings of Privatization, New
York, Cambridge University Press, 1998, p. 1. 2 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 1.
228
expense of the state’1. As background for privatisation
2, we could briefly take into
account the intellectual disenchantment with dirigisme and Keynesianism in certain
circles, as scepticism about the efficacy of the state intervention became manifest in
many countries in the ‘70s and the ‘80s (e.g.: the UK, and even the Socialists in France,
after the short nationalisation period3). Neo-liberalism and questioning of the neo-
corporatism came to the front, as a possible solution to the worrying levels of inflation
and the high public indebtedness. Secondly, privatisation came from the changing nature
of some industries. The need to control natural monopolies in strategic areas such as
telecommunications, railways, gas and electricity, or in high risk industries requiring
heavy investments and promising low returns was part of the pro-nationalisation
argument. Or, massive technological advances were weakening the extent of natural
monopoly in some industries, especially in telecommunications. On the other hand, the
argument justifying nationalisation in rail transport, coal and steel, etc., started to look
unconvincing as these industries become costly political embarrassments rather than
engines of growth. Thirdly, the increasing internationalisation of product- and financial
markets is relevant. Many industries become more and more complex, hence
necessitating international co-operation in order to ensure compatibility. Some industries
of scale are now of European or world level, and therefore rooting decisions in national
political-bureaucratic compromises hampers the demanding flexibility and speed in
decision-making. In Europe, the perspective of the (then) integrated market after 1992
demanded deregulation. As Vickers and Wright put it, even if there is no logical
connection between privatisation and competition, as in the British case (where one can
have the one without the other), it is however true that policies of deregulation
(telecommunications and financial services) have been pursued at the same time as
privatisation, and have been considered as linked phenomena. For Paul Starr4,
privatisation in its general sense refers to ‘any reduction in the scale or scope of
government’, including lower taxes, lower spending and deregulation, while in one more
specific sense, it is ‘the transfer of the ownership of assets and production of goods and
services from the governmental to the private sector’. Since some forms of deregulation
don’t shift production from public to private firms, they do not constitute privatisation in
the stricter sense. However, as governments deregulate entry into industries previously
protected as public monopolies, some production will shift to private firms.
We could envisage in general four kinds of privatisation policies5 in respect to the
privatisation of production: (1) disposing of state-owned assets, including land,
infrastructure, and state-owned enterprises, through sales, leases, or liquidation; (2)
substituting state-financed but privately produced services for state-produced services, as
1 HEALD, David, Public Expenditure: its Defence and Reform, Oxford, Robertson, 1983, p. 298,
apud VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, ‘The Politics of Industrial Privatisation in Western Europe: An
Overview’, in West European Politics, vol. 11, October 1988, n° 4, p. 1. 2 See VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., pp. 1-2.
3 See also STARR, Paul, ‘The New Life of the Liberal State: Privatization and the Restructuring of
State-Society Relations’, in SULEIMAN, Ezra N. & WATERBURY, John, eds., The Political Economy of
Public Sector Reform and Privatisation, Boulder-San Francisco-Oxford, Westview Press, 1990, p. 26. 4 STARR, Paul, ‘The New Life of the Liberal State: Privatization and the Restructuring of State-
Society Relations’, in SULEIMAN, Ezra N. & WATERBURY, John, eds., The Political Economy of Public
Sector Reform and Privatisation, Boulder-San Francisco-Oxford, Westview Press, 1990, pp. 27-28. 5 ibidem, p. 28.
229
in contracting out, the distribution of vouchers, and other forms of payment for private
provision; (3) the disengagement of government from a sphere of service provision,
including simply terminating programs and thereby throwing recipients back on the
market, or gradually reducing access to services or their quality as to bring about a shift
by consumers to private alternatives; (4) the deregulation of entry into state-owned
monopolies. In respect to the effects on the role of the state1, it is worth noting that much
privatisation is only partial, as when governments pay for but do not operate services,
own but do not manage productive assets, or sell off some ownership but retain a
controlling interest. Very important distinctions exist between the operating, the fiscal
and the regulatory spheres of government. If governments pay providers, they reduce
their operational responsibilities, but they still must raise taxes and negotiate contracts
with private firms or rules for the use of vouchers. Public officials may not be
immediately accountable for how private organisations perform with public funds. When
governments sell industries with monopolistic features, they may substitute new systems
of regulation for the old system of public ownership. The sales reduce the immediate
operational responsibilities of the public sector, but public officials will be still held
ultimately accountable for the new regulatory rules. Therefore, privatisation, usually
thought as a means of state contraction, also represents a restructuring of its role, possibly
conducive to a bigger volume of state regulation of the private utilities (more elaborate,
formal, and rigid than under the state utilities regulatory system) and/or expenses.
Besides, privatisation per se does not guarantee greater competition, when for instance a
public monopoly is turned into a private one (as in the British Telecom case): that is,
privatisation without deregulation/liberalisation.
From among all forms of privatisation, the industrial privatisation2 will be our
main focus. It comprises mainly the sale of subsidiaries belonging to nationalised
industries (generally involving peripheral and often loss-making activities, but not
always, as in the Sealink subsidiary of the British Rail case, or in the British Leyland
selling Jaguar); the recapitalisation of public companies by allowing the participation of
private investors, thus reducing the quota held by the state; the sale of a portion of shares
in firms which the state owned or in which it had a holding, not necessarily a majority
(e.g.: French government sells 11% of its 66% holding in Elf Aquitaine in October 1986);
the outright sale of public firms to private investors, form favoured by the French and
British governments.
Methodology. Our intention is to undertake a comparative study of privatisation
policies in France and the United Kingdom, taking into account the motivations of the
privatisers, on the one hand, and the political, legal and institutional parameters of the
privatisation, on the other hand, in order to draw some conclusions on how different
political culture and institutions influence privatisation.
1. Motivations. First of all3, there is no systematic exposé of reasons for
privatisations, and even in the same country, emphasis could change form one objective
1 ibidem, p. 29.
2 VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., pp. 3-4.
3 ibidem, p. 5.
230
to the other over time. Also, it is difficult to discern what the real motivations are; and
consequences cannot be deduced from wishes.
As ideological reasons1, privatisation is for the political right part of a general
strategy to shift the boundary between public and private in favour of the latter, coming
from an anti-state sentiment2. The state erodes personal responsibility and undermines
individual initiative, so privatisation is a campaign to pull back the state, by creation of a
proper environment for individual actors by tax incentives, the abolition of inhibitions
(like exchange controls), the relaxation of planning regulations, and the weakening of
market rigidities notably in the labour market. Secondly, there is a belief that public
industries and services limit the choice of consumers because of their monopoly
positions. Public ownership deprives individuals of economic freedom by forcing them to
hold ‘implied shareholdings’ in public service enterprises which they might not wish to
hold if given the choice. Thirdly, there is the desire to build a ‘property-owning
democracy’3. That leads to the drive to sell shares in the denationalised industries to as
wide a public as possible, through a battery of incentives to buy and to hold the shares.
As economic reasons4, there is the need to produce a shift in the structure of the
economy (irreversibly, as wanted in the UK), or ‘to change the rules of the game of our
economy’5. Privatisation is a means of furthering liberalisation. Even state monopolies
are not all natural (even in gas and electricity, there may be natural monopoly through the
national grid, but not in production), and their breaking up would provide for larger
competition. Secondly, it has been argued that public sector production and services are
intrinsically less efficient than those in the private sector, as not influenced by the threat
of either bankruptcy or take-over and not having private shareholders to satisfy. Thirdly,
privatisation facilitates the adoption of tough labour policies, by distancing governments
from unpalatable political choices. Private management would be more likely to tackle
the unions which protect inefficient work practices and employment level. Fourthly,
privatisation spreads the ‘enterprise culture’ by familiarising the public, through
ownership, with the mechanisms of the market. Finally, privatisation is a means of
rationalising asset portfolios and reorganising investment practices (hiving off loss-
making or marginal operations can improve balance-sheets, induce greater sensitivity to
product specialisation, even facilitate the process of mergers thought necessary to gain
the economy of scale required by international competition.
A managerial6 motivation is that privatisation helps breaking up the vast public
sector empires, characterised by internal feuds and barons and held together by statute
1 ibidem, pp. 5-6.
2 Even in France, the then Minister of Finance Eduard Balladur could state: Je crois en l’homme
plus qu’en l’Etat. (ibidem, p. 5). 3 It has been claimed that privatisation would lead to ‘real public ownership –that is, ownership by
the people’. (Nicholas Ridley, one of the most prominent champions for pirvatisation in the Thatcher
government, quoted by VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 6). 4 ibidem, pp. 6-7.
5 Eduard Balladur, in Le Monde, 11 February 1987, quoted in VICKERS, John & WRIGHT, Vincent,
op. cit., p. 6. 6 VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 7.
231
and public subsidy. Ministers won’t be able to interfere or to espouse the cause of the
industries. Privatisation prompts to reorganising and recapturing flexibility1.
From a party2 perspective, it has been argued that privatisation has been used to
create conservative voters and to undermine the unions and deprive the Left of one of its
traditional bastions of support.
Financially3, the privatisation has been used to reduce the PSBR
4 in the UK. The
sales of public enterprises remove their capital investment programmes from the public
sector accounts. The proceeds from asset sales are counted as negative public
expenditure, so even sales of profitable assets diminish considerably the PSBR. Secondly,
it has been stated that denationalisation provides quicker and more direct access for the
firms involved to international capital. Thirdly, privatisation fosters the growth of the
stock exchange. Fourthly, the asset sales reduce the commercial risk for a government by
diminishing the state’s exposure to recession and volatile business climate, and also puts
an end to the costly rescue operations of public enterprises (e.g. British Steel, British
Leyland; Renault, Usinor and Sacilor in France). Last but not least, public asset sales help
governments to reduce large budget deficits, cut taxes and finance public expenditure.
2. Political, Legal and Institutional Parameters5. A first political factor is that
protection will be afforded to the public sector or parts of it according to the perception of
its political or strategic importance. Secondly, constitutional factors may constrain the
privatisers (e.g. explicit or implicit constitutional protection for public monopolies).
Thirdly, the structure of executive power is to take into account (strong parliamentary
majorities, ‘cohabitation’). A fourth factor is the state of party politics. What ascendancy
do have the reforming leaders within their parties? Fifthly, one has to count the nature of
policy communities and the prevailing policy style. Finally, the impact of privatisation
depends on the nature and organisation of the constituencies for and against privatisation
(e.g.: major political parties favouring public sector, trade unions, managers).
B. Comparing Privatisation Policies in the United Kingdom and France
1. The United Kingdom
Background. The UK is considered by many observers the world leader in the
process of privatisation6. For most analysts, privatisation as a political movement was
1 STARR, Paul, op. cit., p. 38.
2 VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 7.
3 ibidem, pp. 7-8.
4 ‘Public Sector Borrowing Requirement’.
5 See ibidem, pp. 14-18.
6 For instance, see GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, Privatizing Public Enterprises.
Constitutions, the State, and Regulation in Comparative Perspective, Oxford, Clarendon Press, 1991, p.1.
SNAITH, Ian, ‘Grande-Bretagne: la phase de la maturité’, in DION, Fabrice, ed., Les privatisation en France,
Paris, La Documentation Française, 1995, p. 139. IKENBERRY, G. John, ‘The International Spread of
Privatization Policies: Inducements, Learning, and “Policy Bandwagoning”’, in SULEIMAN, Ezra N. &
WATERBURY, John, eds., op. cit., p. 88. However, there are several critics who argue that the British model
is not quite a model to be followed (CLARKE, Thomas, ‘The Political Economy of the UK Privatization
Programme: A Blueprint for Other Countries?’, in CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., The Political
Economy of Privatization, London & New York, Routledge, 1994).
232
inaugurated by Margaret Thatcher after the 1979 election; it should however be
remembered that disparate policies took place earlier1: the Conservative government in
1951 retracted for instance several of Labour’s nationalisations. But in the same time,
even Conservative governments prior to 1979 contributed to public ownership, (e.g. when
buying the bankrupt Rolls Royce2 in 1971). The dominant legacy for the Conservatives in
1979 was a very large public sector, criticised for its inefficiency, growing deficits and
troubled workforce3. Privatisation was not conceived as such from the outset
4, one might
say despite Thatcher’s government neo-liberal ideas; rather, a systematic logic was
applied gradually to a policy which had been initiated at the beginning as a pragmatic
response to Treasury cash shortages5. The 1979 Conservative manifesto referred only to
the sales of shares in the National Freight Corporation, sale of the recently nationalised
aerospace and shipbuilding industries and of the National Enterprise Board’s holdings, a
‘complete review’ of the British National Oil Corporation activities, relaxation of bus
licensing6 and to grant council housing tenants a right to buy their homes at a discount on
on their market value7, and not ‘privatisation’. The commitment to cut both public
expenditure and reduce the PSBR is to be taken for an encouragement of the process8, but
but doubts were expressed at the beginning as to the attractiveness of nationalised
industries to private investors. The prospect of re-election after the 1982 war in South
Atlantic for a second term backed much of the privatisation programme and helped it
gain momentum, together with the learning-by-doing in the flotation process which took
place in the longest UK bull market of the post-war period9. Tactically speaking, the
‘right to buy’ programme is also thought to have helped the privatisation process, by its
fragmenting the Labour Party constituency of council estate10
, and then, accompanied by
a policy of strong management and breaking up national wage bargaining, could also
fragment other Labour constituency of public sector unions (by contracting out in local
government and health authorities, usually to firms with non-union labour, and by
restricting the contractual constrains relation to union recognition which authorities could
impose on contractors)11
, as well as the creation of a ‘popular capitalism’ through the
asset sales (with huge public campaigns, such as for British Telecom) and management
1 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 59. It should also be noted
that even a Labour government sold shares in BP to avoid some of the cuts in public spending necessitated
by the conditions attached to the IMF loan of 1976 (GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., p. 20).
But this didn’t involve a generalised programme aimed at dismantling the public sector. 2 VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 13.
3 PRYKE, Richard, The Nationalized Industries, Oxford, Martin Robertson, 1981, apud
FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 59. 4 POLLITT, Christopher & BOUCKAERT, Geert, Public Management Reform, New York, Oxford
University Press, 2000, p. 184. 5 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., pp. 59-60.
6 GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., p. 20.
7 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 66.
8 HEALD, David, ‘The United Kingdom: Privatisation and its Political Context’, in West European
Politics, vol. 11, October 1988, n° 4, p. 36. 9 Ibidem, p. 37.
10 By 1995, a total of 1,5 million houses has been sold (FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey &
HAMNETT, Chris, op. cit., p. 67). 11
GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., pp. 24-25.
233
and employee buy-out. It is generally considered that ideology was responsible for the
privatisation of the public utilities (the neo-liberal economical ideas)1.
Forms of privatisation. Feigenbaum et al.2 draw the following list for the
privatisations in the UK: (1) asset sales, including the sale of public companies
previously brought by the government, and the sale of state share holdings in private
companies; (2) deregulation or the relaxation of the state monopolies; (3) the contracting
out of work previously done in house by central or local government, or other
organisations such as the NHS; (4) increased reliance on the private provision of service,
such as residential homes for older people; (5) the encouragement of private sector
involvement in social policy; (6) reducing subsidies and increasing or introducing
charges, particularly in welfare services; (7) the sale of council houses. The most
important form in terms of sources of income for the government were the asset sales,
together with the contracting out and sale of council houses.
Phases3. The first phase (1979-83), corresponding to the first term of office,
includes the sale of profitable firms at the ‘periphery of the public sector’ (British
Aerospace 1981, Cable and Wireless 1981, Amersham International, National Freight
Corporation 1982, Britoil 1982); liberalisation in transport and telecommunications;
privatisation of Associated British Ports 1983; sale of a second small slice of its shares in
BP (raising £565 million); the radical policy of selling council houses to sitting tenants, at
30% discount (50% for tenants of more than 20 years), while raising rents up nearer the
market levels, as to encourage tenants to buy. Many asset sales in this phase involved
only partial transfer of ownership, government retaining just less than 50%. The second
phase (1984-87) concerns sales of major public corporations: Enterprise Oil, Sealink
Ferries, Jaguar cars and British Telecom in 1984; in 1985, the final slices of Cable and
Wireless, British Aerospace, Britoil; in 1986, British Gas (£4,24 billion); in 1987, British
Airways (£900 million). With British Telecom and British Gas, the government started
the sale of public utilities. In the third term in office, the government extended the
privatisation programme to encompass most types of activity remaining in the public
sector (e.g. British Airports Authority, Rolls Royce in 1987, British Steel in 1988, a
further slice of BP £7,2 billion). The major development was the decision to privatise the
water industry (1989), regional electricity distribution companies (1990) and the
electricity generating companies (1991). We could also note that market-type mechanism
were introduces on a large scale (healthcare –e.g. NHS reform–, community care and
education)4. Opposition began with the privatisations of British Telecom and British Gas,
Gas, where prospect for real competition was rather limited if not absent5. Until then,
only criticism for undervaluation of assets had been expressed, and opposition to the
privatisation of industrial companies was not too significant, not least because the power
of the unions had been weakened. However, the privatisation continued in the fourth
1 See, for instance, SNAITH, Ian, op. cit., p. 144.
2 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 61.
3 ibidem, pp. 66-70.
4 POLLITT, Christopher & BOUCKAERT, Geert, op. cit., p. 273.
5 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 69.
234
term, with what remained of British Coal (1995), an abandoned plan to privatise the Post
Office, and the privatisation of British Nuclear Power and British Rail (1996).
Privatisation techniques1. The absence of written constitution influenced the
process of privatisation in the UK. With the existing ‘parliamentary sovereignty’, it is
impossible for the courts to question the validity of the parliamentary acts. Law
elaboration is the task of the Parliament, but there is a de facto pre-eminence of the
executive (assured of a strong and disciplined parliamentary majority). There is little
provision in the statute as regards the design of the privatised company or the future
government role towards it. In addition, much of the contents of the statutes on
privatisation was left to the sponsoring minister’s decision, as well as to the articles of
association of the privatised company. Key regulatory provisions will be in the licence or
authorisation granted by the minister. Hence, a limited capacity of scrutiny of the
privatisation legislation. Sometimes, a parliamentary committee in charge of privatisation
policy has forwarded reports before the statute was passed, hoping to influence the
provisions of the statute, but not to much an effect2. The techniques employed to sell
public-owned enterprises depend on whether a statute is needed or not.
a) The disposal of an entire public corporation. It is the normal case of
transforming into a limited company and selling its shares (e.g.: British Aerospace Act
1980, Transport Act 1981 providing in its second part for the sale of the British Transport
Docks Board as Associated British Ports, Civil Aviation Act 1980 providing for the sale
of British Airways, Telecommunications Act 1984, Airports Act 1986, Gas Act 1986,
British Steel Act 1988, Water and Electricity Acts 1989, etc.). This is the case because of
a preceding parliamentary act to which the concerned public corporation owes its
existence. A law is also needed when a company is to be separated from another, as for
the British Telecom separated from the Post Office by the Telecommunications Act.
Then, a limited company is incorporated on the name of the privatised company, with the
authorised share capital wholly owned by the Secretary of State. The parliamentary act
takes the form of broad delegations of power to the Secretary of State together with
provisions concerning details of the financial structure of the company. The sale
procedure and the provisions on the design of the successor company are almost left to
the discretion of the Secretary. Important provisions such as those setting out the relations
with the government after privatisation through devices as the golden share are left to the
company’s articles of association. The golden share is used to block any amendment to
the articles of association as regards to the changing of the powers attached to the golden
share. However, the statute provides for a target investment limit, which enables the
secretary of state to set a figure for the maximum government shareholding in the
company, replaceable only by a lower limit, as to prevent future nationalisation (ex:
49.803% for British Telecom, 2.68% for British Gas). The final stage is to offer on the
stock market the totality or the majority of the equities (with vote and dividend right).
1 See SNAITH, Ian, op. cit., pp. 149-154; GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., pp. 40, 78-
84, 108-115. 2 As in the case of the Energy Committee attempt to influence the Electricity Act 1989 (GRAHAM,
Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., p. 42).
235
In the case of public utilities disposal, a regulatory authority is provided by the
statute, together with its key functions. The Secretary of state has the power to provide
for important issues such as price regulation, incentives to competition, etc.
In spite of such a complicated process, there were not many disputes, with
exceptions such as the Trustee Savings Banks (when the government obtained a legal
advice that assets were not its property, but ‘state’ property, not defined, and as a result
the proceeds of the privatisation were allowed to be retained by the bank).
In the case where the enterprise is to be split on privatisation, a statute is
necessary, with a slightly different technique. The statute requires a scheme for the
transfer of property and liabilities to be drawn up by the enterprise itself and approved by
the secretary of state (e.g.: National Bus Company in the Transport Act 1985).
b) Disposal without specific legislation. This procedure is possible when the
public enterprise does not have the form of a public corporation but of an ordinary
company under the Companies Act. Here there is no need to transfer property to a
successor company in which shares will then be sold, because the process can proceed
directly by selling shares in the existing company. Such was the case of many major
flotations, for instance the largest of all, the disposal of shares in BP. In some early cases
statute made provision for the sale of such shares (e.g.: British Telecommunications Act
1981 provided for the disposal of shares in Cable and Wireless). But in the later disposals
no specific legislation was used, as occurred for Jaguar (subsidiary of BL prior to the
flotation) and Rolls Royce, formerly owned by the National Enterprise Board. The
Industry Act 1980 had provided a general power to the secretary of state to direct the
transfer of subsidiaries of the National Enterprise Board to himself, thus enabling him to
sell those shares.
c) Private Sales. Private sales do not involve flotation, but direct sale of
enterprises by the government to private companies and consortia, or the sale by the
industries themselves of their subsidiaries). For the latter, they can be introduced in the
privatisation programme, since before 1979 such disposals were virtually unknown, and
government pressure lies behind1.
Incentives2. For small individuals investors, incentives include: one free share for
every 10 shares held continuously for three years from the offer date (bonus shares);
instalment possibilities; customer vouchers, to be set against the privatised company’s
billings, once a customer has held the shares for a given period. The employee
participation has been encouraged by promoting management and employee buy-outs in
suitable cases (smaller enterprises), by developing incentives to encourage employees to
participate in major share offers. Special arrangements for employees include free shares,
discount on the offer price of shares, or priority in the allocation of shares. In some cases,
companies have introduced long-term, shared-based profit-sharing schemes. In the
1 GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., p. 105. Sometimes, government was forcing
disposal of assets against the will of the enterprise, as in the case of the onshore oilfield at Wytch Farm in
Dorset belonging to the British Gas Corporation, according to a decision of the secretary of state in 1981. 2 Comparative Overview of Privatisation Policies and Institutions in OECD Member Countries,
Twelfth Plenary Session of the OECD Advisory Group on Privatisation (AGP) on Regulation, Competition
and Privatisation, Helsinki, 17-18 September 1998, p. 21.
236
majority of cases however, employee participation has not had an impact on post-
privatisation corporate governance.
Techniques and structures of regulation. Normally, privatisation would imply no
more links between the privatised enterprise and the state, since decisions will be taken
according to freely operation markets. However, means of control are retained, such as
golden shares usable by the secretary of state in some enterprises deemed of strategic
interest1. Besides, the privatisation of public utilities such as gas, water, electricity and
telecommunications produced in the UK regulatory systems with extensive governmental
involvement. A system of licensing or authorisation has been adopted; even if the
enforcement and amendment of licences is retained by the regulatory authorities (Ofgas-
Office of Gas Services, Offer –Office of Electricity Regulation, Ofwat –Office of Water
Services, Oftel- Office of Telecommunications, then Ofrail for the Railways), the issue of
licences is retained by the government2. In principle, these offices are autonomous and
provided with own powers. The office is responsible for the enforcement of the
agreements between the secretary of state and a privatised enterprise on the exploitation
of a certain network or service, and is also responsible for amending such agreement,
after negotiation with the said enterprise or in accord with the Monopolies and Mergers
Commission. One of the most important functions of such offices is the enforcement and
the revision of the limitative price increase formulae3, as well as overseeing the
development of competition and monitoring service quality4. The companies are provided
with a price formula that limit price increases for core services (domestic gas prices,
water supply, telephone calls) to a set amount below (or, in the case of water industry,
above) rises in retail price index, which means that in order to increase profitability,
companies have an incentive to cut labour costs (as labour forms about 50% of total
controllable costs in electricity distribution, 60% in gas, and 40% in water, there is a
strong incentive to cut labour costs, and it happened indeed)5. The formula is subject to
negotiation. However, the BT formula changed to more stringency, while in gas a new
formula in 1992 was set 5% below the rate of inflation, compared to previously 2%. In
the area of quality service (a highly politically sensitive issue, since deteriorating
standards are likely to tarnish the image of the governments’ privatisation programme as
a whole), regulators also exerted pressure. For instance OFGAS reached an agreement
with British Gas in 1991 as to monitor quality indicators such as response times to gas
leaks, and if standards were not to be met, the company could be referred to the
Monopolies and Mergers Commission with power to impose further price cuts as
penalties6. Following a strike in 1987, BT retreated from a cost-cutting strategy, but
1 SNAITH, Ian, op. cit., p. 147 draws up the following list: British Aerospace, Cable&Wireless,
Amersham Intl, Britoil, Enterprise Oil, Jaguar, British Gas, British Airways, Rolls-Royce, British Airports
Authority, 10 water companies, Electric Companies, 2 electricity generating companies. 2 GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., pp. 140-141.
3 SNAITH, Ian, op. cit., pp. 155-156.
4 FERNER, Anthony & COLLING, Trevor, ‘Privatization of The British Utilities: Regulation,
Decentralisazation and Industrial Relations’, in CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., op. cit., p. 128. 5 Ibidem, p. 128.
6 Ibidem, p. 129. Prior to that, criticism of BG was fourfold: discrimination in the setting of prices;
using its pipeline network to prevent potential competitors from reaching their customers; its monopolistic
position in buying natural gas from the North Sea on long-term contracts, backed by the government’s
willingness to allow imports, means little gas is available to potential competitors; excessive profits
237
introduced TQM1 in an attempt to build concern for quality and ‘customer-led attitudes’
into the organisational culture.
As a conclusion on privatisation and regulation in the UK, the political rush to
privatise neglected the opportunity to develop competition2 and made more difficult the
effective regulation of the privatised companies. However, gains in efficiency have been
attained, and, in any case, the frequent intervention of the regulators has clearly been a
crucial factor in maintaining the responsiveness of the privatised monopolies to customer
concerns3.
because of light regulatory regime. BG had been referred to the MMC in 1987 by the director-general of
the Fair Trading concerning the supply of gas to non-tariff (contract) consumers (e.g. the industrial and
commercial customers using more than 25,000 therms of gas/year), where BG was allowed until then free
hand to set prices, and imposed rules of openness (JONES, Trefor, ‘Privatisation and Market Structure in
The UK Gas Industry’, in CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., op. cit., pp. 116-117). 1 Total Quality Management.
2 In fact, one criticism regarding the UK privatisation has been the political rush towards higher
proceeds from the flotations, which determined the government to transform public monopolies in private
ones. Beesly and Littlechild argue that from a competitive perspective, granting a monopoly would increase
the value on the stock market at flotation, but it would be counterproductive for consumers. Alternatively,
poor proceeds from flotations is a non-argument, since the correct sale price is simply that which investors
are prepared to pay, once conditions and timing of sale have been determined. (BEESLEY, Michael &
LITTLECHILD, Stephen, ‘Privatization: Principles, Problems and Priorities’, in BISHOP, Matthew, KAY, John
& MAYER, Colin, eds., Privatization and Economic Performance, New York, Oxford University Press,
1994, p. 16). 3 CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos , ‘Introduction: The Political Economy of Privatisation’, in
CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., op. cit., p. 25.
238
Evaluation. For Goldsmith and Page1, the 18 years of Conservative government
have been the most dramatic in reduction in size of the public sector through privatisation
of public-owned enterprises, and no significant areas of government remained immune
from the wave of reforms. Since such changes have been made possible by factors as the
Labour opposition weakness, the immediate benefits of asset sales policy (such as the
cut-price shares of the first British Telecom flotation), the ascendancy of Mrs. Thatcher
after the Falklands War within the Conservative Party, and the progressive weakening of
the trade unions, it could be considered that a certain ‘degree of opportunism’ existed,
and that there was not entirely a ‘systematic unfolding of a clear “reinvention” strategy’2.
Yet, the level of regulation has an upward trend (however, the volume of regulation does
not indicate the degree to which society is regulated), but the public employment dropped
significantly (tables 1&2). Public expenditure also dropped (excluding receipts from
privatisation, which tended to augment). Critics consider that privatisation has been
1 GOLDSMITH, Michael J. & PAGE, Edward C., ‘Farewell to the British State?’, in LANE, Jan-Erik,
ed., Public Sector Reform. Rationale, Trend and Problems, London-Thousand Oaks-New Delhi, Sage
Publications, 1997, pp. 147-167. 2 Ibidem, p. 164.
Table 1 - UK Public employment 1961-95
1961 1971 1981 1995
Total emplyment workforce 24.457 24.533 24.498 25.743 41 1.245
Private sector 18.598 17.906 17.313 20.278 -1.285 2.965
Training 0 0 0 237 0 237
Public corporations 2.200 2.009 1.867 442 -333 -1.425
General government 3.659 4.618 5.318 4.788 1.659 -530
of which:
Central government 1.790 1.966 2.419 2.144 629 -275
armed forces 474 368 334 230 -140 -104
NHS 575 785 1.207 1.183 632 -24
other 741 813 878 731 137 -147
Local government 1.869 2.652 2.899 2.644 1.030 -255
education 785 1.297 1.454 1.188 669 -266
social services 170 276 350 412 180 62
police 108 152 186 208 78 22
construction 103 124 143 83 40 -60
other 703 803 766 753 63 -13
Total public sector 5.859 6.627 7.185 5.467 1.326 -1.718
x1000
Table 2 - UK Public sector employment
1979 1994
Public sector 7 135 000 5 040 000
Private sector 16 038 000 16 419 000
Note: Excluding independent workers and army forces
Source: SNAITH, 1995, p. 160
Change
1961-81
Change
1981-95
Source: HMSO, Economic Trends, February 1996
in 13. GOLDSMITH, Michael J. & PAGE, Edward C., 1997, p. 155
239
mainly used for disguising the rise of public expenditure as means to pay increased
levels of social security payments to the unemployed1. The process started in a tentative
way2, with rather successful companies to be privatised (BAe, Amersham International),
and with the postponement of the privatisation of companies such as British Airways,
British Shipbuilders and National Freight Corporation due to the poor state of the
finances of the companies. Government underestimated the price of the shares, so the
offer has been oversubscribed many times and speculators made quick profits by selling
immediately, thus tarnishing the claim for establishing a shareholder democracy (table 3).
As regards the pro-privatisation argument of competition and efficiency3, one might argue
that the transformation of public monopolies into private ones (aimed at raising short-
term revenue and securing quick sales of assets4) undermined the claims concerning
future efficiency, and contradicted the government’s claim for liberalisation5. Other
criticism concerns the degradation in terms of quality (see the BT case) and the raise of
prices (as for the railways6).
Finally, the regulators could be used by the new Labour government as to increase
control, while unlikely to attempt a renalitionalisation (as with the pressures of Ofgas on
BG in June 1997 on the revenues, or with the Ofwat announcement that dividends are too
high for a low risk industry). The problem would be then who regulates the regulators7.
1 CLARKE, Thomas, ‘The Political Economy of the UK Privatization Programme:
A Blueprint for Other Countries?’, in CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., The
Political Economy of Privatization, London & New York, Routledge, 1994, p. 207. 2 Ibidem, pp. 209-210.
3 Ibidem, pp. 212-213.
4 Ibidem, p. 214.
5 Even though the water and the electricity industries were broken up into constituent regional
companies partly in response to the criticism of earlier privatisations, and in 1991 the decision was taken to
further liberalise the telecommunications market by ending the duopoly policy of BT and Mercury. 6 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 76.
7 Ibidem, pp. 80-82.
Table 3 - Size of privatised company share registers in the UK
Company Number of shareholders:
end first year latest
Amersham Intl 65 000 8 601 6 048 9.3
British Telecom 2 300 000 1 692 979 1 311 139 57.0
BAA 2 187 500 1 064 815 1 064 815 48.7
British Gas 4 407 100 3 111 872 2 903 416 65.9
British Airways 1 100 000 420 526 347 897 31.6
Jaguar 125 000 54 104 42 790 34.2
Britoil 35 000 39 558 * *
Assoc. Brit. Ports 45 000 15 500 n/a n/a
Enterprise Oil 13 700 14 146 10 714 78.2
Rolls-Royce 2 000 000 924 970 924 970 46.2
Note: * Aquired by BP
Source: CLARKE, 1994, p. 219
Succesful
applicants
Percentage of
original
number
240
For the future of privatisations in the UK, after 1997, one might argue that, after a
kind of systematic drive, the coming to office of the Labour changed its opposition to
privatisation1. Already in April 1997, the then shadow chancellor of the Exchequer
Gordon Brown stated that ‘We inherited Conservative plans on privatisation proceeds.
Once we had the chance to look at the conservative public expenditure white paper, we
couldn’t rule it out’, while Tony Blair: ‘We have no dogmatic objection to services being
run in the public sector. They should be judged on a case by case basis’. Pragmatic style
privatisation was considered.
2. France
Background. France was a notable exception at least initially, since its Socialist
government elected in 1981 experimented with nationalisations, but only for two years.
In France the direct economic role of the state has a long tradition (colbertisme,
mercantilism), and important nationalisations took place after the first and the second
world war, in the ‘30s and in the early ‘80s2. Both the ideology of the right (national
independence) and that of the left (social progress) contributed to public sector
expansion3. It has been argued that the retreat of the dirigisme started with Valéry
Giscard d’Estaing4 (though his neoclassical economic ideas did not have much an
impact). The Socialist government following in 1981 nationalised five industrial
corporations5 and almost the entire financial sector
6. However, the dirigist industrial
policy of the government stumbled into foreign exchange crisis and austerity imposes7.
The moderates urged a sharp revision of the government’s budget cutting and, faced with
a stagnant economy, they acted to dismantle much of the French regulatory apparatus,
including price and credit controls, and regulations on the French capital markets.
‘Respiration’ of the public sector was allowed. Certain firms were allowed to sell to
private firms one or other of the subsidiaries (Thomson sells Compagnie des Lampes to
Philips); also, nationalised companies were allowed to raise funds on the stock exchange,
and finally even by authorising public flotations of the subsidiaries of state-owned
enterprises (1985: Saint Gobain sells 15% of Saint Gobain Emballage)8.
Phases. One can distinguish the first phase of 1986-88 (receipts of 71 billion
francs: 46 used for reducing the log-term government debt, the other for contributions to
1 Ibidem, p. 86.
2 BANCEL, Franck, ‘Le processus de privatisation: la spécificité française’, in DION, Fabrice, ed.,
Les privatisation en France, Paris, La Documentation Française, 1995, p. 23. 3 POSTIF, Thierry, ‘Public Sector Reform in France’, in LANE, Jan-Erik, ed., op. cit., p. 209. See
also BAUER, Michael, ‘The Politics of State-Directed Privatisation: The Case of France, 1986-88’, in West
European Politics, vol. 11, October 1988, n° 4, pp. 49-50. 4 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., pp. 88-89.
5 CGE, Compagnie de Saint Gobain, Pechiney-Ugine-Kuhlmann, Rhône-Poulenc and Thompson
Brandt (loi du 11 février 1982); the rectificative law on finances of 27/11/1981 had already nationalised
Usinor and Sacilor, and agreed take over by the state had been negociated for ITT (total control), Dassault,
Matra (majority) and Roussel Uclaf (minority) (BANCEL, Franck, op. cit., p. 26). 6 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 89; BANCEL, Franck, op.
cit., p. 26. 7 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., pp. 89-90.
8 BAUER, Michael, ‘The Politics of State-Directed Privatisation: The Case of France, 1986-88’, in
West European Politics, vol. 11, October 1988, n° 4, pp. 50-51. It has been argued that the left government
‘prepared’ in this way the next right wing privatisations (BANCEL, Franck, op. cit., p. 27).
241
the funds of public enterprises1, while funding current expenditure was forbidden by the
law of 11 July 19862); a second phase from 1993 to 1995 (Balladur government; receipts
used for current public expenditure); a third phase from 1995 to 1997 (Chirac–Juppé).
For Bauer3, the privatisation carried out from 1986 to 88 has been novel and ambitious,
since it appeared only during the electoral campaign of 1986, and for it was not only
meant to undo the nationalisation policy of the Socialist predecessors but also to put in its
place entirely new rules for the economy (shareholder nation; substitute the French Stock
Exchange for the ministry of finance as symbolic and true heart of the business). For
Feigenbaum et al.4, such considerations were however afterthoughts, and the main
problem was to solve problems with cash flows while the companies to privatise were
profitable, thus attractive for investors. 65 enterprises were included in the list of the of
the law of 6 Aug. 1986, to be privatised in 5 years (8 industrial enterprises nationalised in
1982 –Saint Gobain, CGE, Pechiney, Rhône-Poulenc, Thomson, CGCT, Bull, Matra–,
Elf Aquitaine, Havas, TF1 in a previous law, 41 banks and financial companies
nationalised from 1945 to 1982, and 13 insurance companies nationalised in 1946), with
an esteemed value of 200 to 300 billions francs5. 12 groups were sold by January 1988
6.
The right failed to win the presidential elections of 1988, and also the legislative ones.
President Mitterrand introduced the ‘neither-nor’ rule, meaning neither nationalisation,
nor privatisations. But partial privatisation was allowed in practice. With the new
majority change in 1993 the privatisation process restarts7. The law of 1993 continues the
the process started in 1986. The new list is made up of 21 companies, including those non
privatised in the precedent round8. By the time Jacques Chirac won the 1995 presidential
election, the profitable state firms had all been sold. However9, indebted firms can be
sold since they may be potentially profitable, but this involves additional enticements of
prospective purchasers (as the sale of Thomson implied, when government offered to
recapitalise with 11 billion francs and to sell it at purchase price of 1 franc to Lagardère
which announced it will keep the military products and sell the consumer electronics to
Daewoo, leading to uproar and final recommendation by an independent privatisation
commission not to sell.
Privatisation legislation and techniques. One distinctive characteristic of the
French privatisations is its scope. Unlike in the UK, the French privatisations did not
include the public utilities, but only enterprises in the competitive sector. That10
is due to
the ‘political, economic and social principles … especially necessary in our times’
1 BANCEL, Franck, op. cit., p. 32.
2 Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., p. 75.
3 BAUER, Michael, op. cit., pp. 48-49.
4 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., pp. 92-93.
5 BANCEL, Franck, op. cit., p. 32.
6 Saint Gobain 1986, Paribas, Sonégal, BTP, BIMP, CCF, Havas, CGE, Société Générale TF1,
Suez 1987, Matra 1988 (BANCEL, Franck, op. cit., p. 33). 7 See BANCEL, Franck, op. cit., pp. 36-41.
8 Aérospatiale, Air France, Banque Hervet, BNP (privatised 1993), Caisse centrale de réassurance,
CNP, Bull, CGM, Crédit lyonnais, Pechiney, Renault, Rhône-Poulenc (1993), AGF, GAN, UAP (1994),
SEITA (1995), Société marseillaise de crédit, SNECMA, Elf Aquitaine (1994), Thomson, Usinor Sacilor
(1995 –Juppé Government). 9 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 110.
10 See GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., pp. 75-77.
242
included in the Preamble to the 1946 Constitution, and incorporated into the Constitution
of the Fifth Republic by its Preamble: ‘All property and enterprises of which the running
has, or acquires, the character of a national public service or of an actual monopoly are to
become public property’. The Conseil Constitutionnel has been prepared to declare
unconstitutional legislation in breach of such principles. In its Privatisations decision (no
86-207 DC, 25 and 26 June 1986) it applied such an analysis of the empowering
legislation for the programme. Thus, the government had and actually has anticipated
such an application. Also1, article 34 of the Constitution of 1958 requires that rules
concerning the transfer of property of public sector enterprises to the private sector be set
by a law; nevertheless, the Conseil Constitutionnel has ruled that it was not necessary for
every decision involving a transfer to be directly sanctioned by the legislature, but that it
would be adequate for a law to set out the framework of rules for such operations to be
applied by the administrative authorities. The socialist government (1982-1986) could not
gather a majority to pass such a law in order to render the ‘respiration’ of the public
sector constitutional, and the Conseil d’Etat (supreme administrative court) declared such
transfers unlawful on a number of occasions. Chirac government tried initially to pass a
general empowering law for privatisation and then to fill in the details by means of
ordonnances (that is, delegated legislation), which require however the signature of the
president of the republic. President Mitterrand stated he would not sign the ordonnance
submitted to him in application of the law of 2 July 1986 to implement privatisation as it
contained insufficient guarantees of national independence, on the ground of the clause
limiting the total holdings that the government could sell to foreign investors to 15
percent. Thus, the government had to pass a law instead, through parliament, which,
ironically, raised the limit to 20% (for non-EU investors)2 (law of 6 August 1986). The
law authorised the privatisation for specific public enterprises and defined the modalities
of privatisation, setting forth procedures to ensure fair valuation (the Privatisation
commission), the preferential terms for investors and the special provisions for
employees3. The law of 1993 provided for the sale of successive blocks of shares, which
requires the separate approval from the privatisation commission, in the cases of a state
participation exceeding 10% (under the law of 1986, only entire firm sales were carried
out; when recapitalising was needed, at a first stage the state alone financed it, end then
sold off the entire stock, creating a 100% private firm4). Also, the law of 1993 provided
for the possibility to privatise companies of the second category separately from the
companies of the first category5 that still have stakes in them. Finally, the 20% limit
participation of foreign investors at the flotation has been abolished by the 1996 law.
1 See ibidem, pp. 50-51.
2 SULEIMAN, Ezra N., ‘The Politics of Privatization in Britain and France’, in SULEIMAN, Ezra N. &
WATERBURY, John, eds., op. cit., p. 125. 3 See Comparative Overview …, p. 10.
4 BAUER, Michael, op. cit., pp. 52-53.
5 Enterprises of the first category are private law public-owned enterprises where the state directly
retains a majority stake and in which the majority of the personnel is governed by private law. Enterprises
of the second category include branches or subsidiaries of the latter and enterprises in which a majority
share is jointly retained by a number of public-owned enterprises of the first vategory. (Comparative
Overview…, p. 7).
243
The law of 1986 accorded1 10% of the shares to the employees, the 20% to
foreign investors, but did not provide for the rest of 70%. It specifies not only that sales
are to take place according to market procedures, but also that the minister in charge of
economy can choose a purchaser outside the market, after avis of the privatisation
commission, which implies some minister discretion. Accordingly, the government used
such power to divide shareholding between employees (10%), foreigners (about 15%),
public at large (about 50%), and a stable nucleus (noyau dur) of 25% of strategic firms
thought to provide stability.
According to the law2, the minister of economy is responsible for carrying out
privatisation, and has delegated to the Treasury, which acts as shareholder for public
enterprises, the preparation and overall co-ordination of all such transactions. This is
done in close co-operation with the enterprises to be privatised and their management. On
certain occasions, legal and financial advisers become involved at different stages. An
open and transparent procedure is used for their selection. A privatisation commission is
provided for in the law, responsible for valuing the enterprise to be privatised and ruling
on the choice of purchasers in non-market transactions. The decisions of the privatisation
commission are binding for the minister. It should also be stated that all privatisation
transactions are subject to ordinary review by administrative or judicial tribunals, and that
the Cour des Comptes may also verify, after the fact, that procedures were properly
followed and the state interest safeguarded. The different phases of a privatisation
through public offering consists in: decision of privatisation of a company, suspension of
quotation of shares of the company to be privatised at the stock exchange on request from
the ministry of economy and finance, opinion from the privatisation commission on the
minimum value of the company, ministerial decree fixing the modalities of privatisation
through a public offering. The price set by the commission is to be taken as the minimum
price for sale, so that the minister can only raise it3. When the sale is out of the market
4,
the laws confers an important role to the commission, including sale conditions, the price,
as well the selection of a buyer. The competent minister is to take the decisions necessary
only in conformity with the opinion of the privatisation commission.
The law provided for incentives to small domestic investors5: within a fixed limit
of shares per person6 the demand is fully met. One share for ten shares is given free to
shareholders after privatisation, provided that the shares are held for at least 18 month,
and payment by instalment is available. The individual investors using bonds under the
‘State loan 6% of July 1997’ have priority. Also, for employees, a priority of 10% of the
total amount sold, for each operation; 5 times the annual ceiling of the social security
contributions for each employee. A preferential treatment could be granted to the
employees either in the form of a discount not exceeding 20% of the price offered to
1 Ibidem, p. 53.
2 See Comparative Overview…, p. 13.
3 DE VAUPLANE, Hubert, ‘Les aspects juridiques des privatisations’, in DION, Fabrice, ed., op. cit.,
p. 58. 4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 64.
6 The 1986 law provided for 10 shares to be guaranteed, but the 1993 law repealed this provision
(ibidem, p. 64).
244
other subscribers or in the form of a deferred payment. When prices are discounted, the
shares cannot be transferred for two years1.
Taking the model of the UK privatisation, France introduced an equivalent of the
golden share2, that is the special shares, giving right to approval by the minister of
economy and finance of a shareholding over the ceiling for individual shareholdings after
privatisation; nomination of one or two of state representatives to the board of directors,
without voting right; a right to oppose the transfer of certain shares, as when national
interest is concerned.
Evaluation. For Juvin3, an irresistible argument for privatisation of the public-
owned enterprises in the competitive sector has been the budget deficit, since even
Socialist governments, in spite of their ‘neither-nor’ determination, allowed for
‘respiration’ towards the public sector. One major problem was the size of the Paris Stock
exchange. In this respect, privatisations have been used to increase capitalisation. Until
1995, even the capitalisation from privatisation proceeds has been judged as important, it
was still insufficient compared to other stock exchanges (Paris stock exchange
capitalisation/PIB: 1975 –8%, 1980 –9,5%, 1985 –12%, 1990 -18%, 1995-30%,
compared to New York –68% and London –91%)4. In this context, one could note the
problem of the ‘stable cores’ –small number of institutional investors, who have been
guaranteed an allotment of shares, normally no more than 2%, in return for paying a
premium over the normal issue price and for accepting controls on their ability to sell
their shares for a period after privatisation5. The noyaux durs were considered to be
necessary due to the French stock exchange low capitalisation, as to assure the success of
the flotations6. In the context of French fear for foreign take over, the noyaux durs have
been considered necessary to protect the enterprises against hostile take-overs, that is,
against competitive market forces, as Wright7 puts it. However, one argument for the
establishment of strong investors has been the need to avoid the dispersed shareholding
among the population. During the first privatisation period, they were only French, and
the minister of economy and finance had a large autonomy, not to say discretionary
power, to choose. Critics say many were close to the Gaullist party8. The spectre of a
more and more powerful oligarchy has been decried. It has been stated that such policy
reinforced the existing powerful groups, such as UAP9, and the cross-sharing evidence
1 See Comparative Overview…, p. 20. For the BNP, 90% of the employees became shareholders, as
80% in the case of Rhône-Poulenc. 2 DE VAUPLANE, Hubert, op. cit., p. 60.
3 JUVIN, Hervé, ‘Les répercussions économiques et financières’, in DION, Fabrice, ed., op. cit., p.
87. 4 Ibidem, p. 91.
5 SULEIMAN, Ezra N., ‘The Politics of Privatization in Britain and France’, in SULEIMAN, Ezra N. &
WATERBURY, John, eds., The Political Economy of Public Sector Reform and Privatisation, Boulder-San
Francisco-Oxford, Westview Press, 1990, p. 126. 6 ibidem.
7 WRIGHT, Vincent, ‘Industrial and Banking Privatization in Western Europe:
Some Public Policy Paradoxes’, in WRIGHT, Vincent & PERROTTI, Luisa, eds.,
Privatisation and Public Policy, Volume II, Cheltenham-Northampton, MA, An Elgar
Reference Collection, 2000, p. 527. 8 Ibidem. See also FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 99.
9 Ibidem.
245
enforces such conclusion1. With the majority change in 1988, the Socialists started the
‘dénoyauter’ action, significantly by a law of 10 July 1989, which repealed retroactively
the conditions imposed on those investors2. The 1993 law, responding to the critics,
allowed foreign investors to take part into the stable cores.
As in the British case, the number of shareholders resulting from the privatisation
process is said to decrease (table 4)3, at the point of annulling the intentions of ‘popular
capitalism’ intended by the government, since even not encouraging the creation of a
structure of popular capitalism4. Both Suleiman
5 and Feigenbaum
6 consider that the
privatisation was introduced by the Gaullists as to distinguish themselves from the left,
and eventually to prevent small parties of the right from pre-empting the liberal
programme. For Suleiman, the programme was strongly controlled by the government,
which assured the capital through the creation of stable cores, and legitimised the process
by the emphasis placed on diffusion of shareholding. A new set of predominantly middle-
class shareholders has been created7. On the positive side of the noyaux durs, a further
argument could be suggested8: since they linked financial institutions to industrial
corporations, the former will have an interest in the latter.
As for the future of privatisation, neither after 1988, nor after 1997 has it been
stopped. Rather, it has applied in a very pragmatic way, case by case9. The question in
France remains however that of public utilities and their deregulation.
1 BAUER, Michael, op. cit., p. 59. FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op.
cit., p. 107. 2 DE VAUPLANE, Hubert, op. cit., pp. 65-66.
3 JUVIN, Hervé, op. cit., p. 97.
4 BAUER, Michael, op. cit., p. 58. See also WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 519.
5 SULEIMAN, Ezra N., op. cit., p. 130.
6 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., pp. 110-111.
7 SULEIMAN, Ezra N., op. cit., p. 131.
8 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 111.
9 ibidem.
Table 4 - Number of Individual Shareholders in France
(in millions)
1987 1991 1992
Direct Shareholders 6.2 5.4 4.5
Indirect Shareholders - 7.5 3.2
Source: SOFRES 1992, in JUVIN, 1995, p. 97
246
Conclusive Comparison. Similarities and Dissimilarities.
Table 5
The UK is considered by many observers the world leader in the process of
privatisation1. For most analysts, privatisation as a political movement was inaugurated
by Margaret Thatcher after the 1979 election; it should however be remembered that
disparate policies took place earlier2: the Conservative government in 1951 retracted for
instance several of Labour’s nationalisations. But in the same time, even Conservative
governments prior to 1979 contributed to public ownership, (e.g. when buying the
bankrupt Rolls Royce3 in 1971). The dominant legacy for the Conservatives in 1979 was
1 For instance, see GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, Privatizing Public Enterprises.
Constitutions, the State, and Regulation in Comparative Perspective, Oxford, Clarendon Press, 1991, p.1.
SNAITH, Ian, ‘Grande-Bretagne: la phase de la maturité’, in DION, Fabrice, ed., Les privatisation en France,
Paris, La Documentation Française, 1995, p. 139. IKENBERRY, G. John, ‘The International Spread of
Privatization Policies: Inducements, Learning, and “Policy Bandwagoning”’, in SULEIMAN, Ezra N. &
WATERBURY, John, eds., op. cit., p. 88. However, there are several critics who argue that the British model
is not quite a model to be followed (CLARKE, Thomas, ‘The Political Economy of the UK Privatization
Programme: A Blueprint for Other Countries?’, in CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., The Political
Economy of Privatization, London & New York, Routledge, 1994). 2 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 59. It should also be noted
that even a Labour government sold shares in BP to avoid some of the cuts in public spending necessitated
by the conditions attached to the IMF loan of 1976 (GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, op. cit., p. 20).
But this didn’t involve a generalised programme aimed at dismantling the public sector. 3 VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 13.
Variable United Kingdom France
Continuity yes (1979-97) no (1986-88/1993-97)
Extent all industries and services
Proceeds Large receipts Large receipts
Public sector dimensions extensive extensive
Creating competition necessary not necessary (already existing)
Regulation authorities yes no (except broadcasting)
Anti-state rhetoric yes fewer; national interest protection
State concept no yes
Parliament powers parliamentary sovereignty limited
Judicial review no yes (Conseil Constitutionnel)
MPs constraints on privatisation limited possible appeal to Conseil Constitutionnel
Legal constraints no
Court scrutiny no yes (Conseil d'Etat, administrative courts)
Ex post facto scrutiny yes yes
Pre-privatisation scrutiny
Privatisation legislation specific law for each case framework law
Law role in implementation facilitation facilitation + constraining
Special means of state influence golden share
special share
yes yes
Executive power structure stable parliamentary majority stable parliamentary majority + 'cohabitation'
not public utilities monopolies; competitive public enterprises
yes (ex: constitutional basis for state-owned monopolies)
no (select committees attempts)
yes (Conseil constitutionnel; Privatisation Commission importance in pricing)
stable cores (noyaux durs)
Incentives to employees and small individual investors
247
a very large public sector, criticised for its inefficiency, growing deficits and troubled
workforce1. Privatisation was not conceived as such from the outset
2, one might say
despite the Thatcher’s government neo-liberal ideas, but a systematic logic was applied
gradually, to a policy which had been initiated at the beginning as a pragmatic response
to Treasury cash shortages3. As a conclusion on privatisation and regulation in the UK, it
might be suggested that the political rush to privatise neglected the opportunity to
develop competition4 and made more difficult the effective regulation of the privatised
companies. However, gains in efficiency have been attained, and, in any case, the
frequent intervention of the regulators has clearly been a crucial factor in maintaining the
responsiveness of the privatised monopolies to customer concerns5.
France was a notable exception at least initially, since its Socialist government
elected in 1981 experimented with nationalisations, but only for two years. In France the
direct economic role of the state has a long tradition (colbertisme, mercantilism), and
important nationalisations took place after the first and the second world war, in the ‘30s
and in the early ‘80s6. Both the ideology of the right (national independence) and that of
the left (social progress) contributed to public sector expansion7. It has been argued that
the retreat of the dirigisme started with Valéry Giscard d’Estaing8 (though his
neoclassical economic ideas did not have much an impact). However, the dirigist
industrial policy of the 1981 government stumbled into foreign exchange crisis and
austerity imposes9. The moderates urged a sharp revision of the government’s budget
cutting and, faced with a stagnant economy, they acted to dismantle much of the French
regulatory apparatus, including price and credit controls, and regulations on the French
capital markets.
In spite of the pragmatic starts of the privatisation process in both the UK and
France, later development suggested a much more resolute application, with clear
1 PRYKE, Richard, The Nationalized Industries, Oxford, Martin Robertson, 1981, apud
FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 59. 2 POLLITT, Christopher & BOUCKAERT, Geert, Public Management Reform, New York, Oxford
University Press, 2000, p. 184. 3 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., pp. 59-60.
4 In fact, one criticism regarding the UK privatisation has been that the political rush towards
higher proceeds form the flotations determined the government to transform public monopolies in private
ones. Beesly and Littlechild argue that from a competitive perspective, granting a monopoly would increase
the value on the stock market at flotation, but it would be counterproductive for consumers. Alternatively,
poor proceeds from flotations is a non-argument, since the right sale price is simply that which investors
are prepared to pay, once conditions and timing of sale have been determined. (BEESLEY, Michael &
LITTLECHILD, Stephen, ‘Privatization: Principles, Problems and Priorities’, in BISHOP, Matthew, KAY, John
& MAYER, Colin, eds., Privatization and Economic Performance, New York, Oxford University Press,
1994, p. 16). 5 CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos , ‘Introduction: The Political Economy of Privatisation’, in
CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., op. cit., p. 25. 6 BANCEL, Franck, ‘Le processus de privatisation: la spécificité française’, in DION, Fabrice, ed.,
Les privatisation en France, Paris, La Documentation Française, 1995, p. 23. 7 POSTIF, Thierry, ‘Public Sector Reform in France’, in LANE, Jan-Erik, ed., op. cit., p. 209. See
also BAUER, Michael, ‘The Politics of State-Directed Privatisation: The Case of France, 1986-88’, in West
European Politics, vol. 11, October 1988, n° 4, pp. 49-50. 8 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., pp. 88-89.
9 ibidem., pp. 89-90.
248
ideologic background1, at least in the UK, where a systematic approach has been seen.
For the UK, practically no nationalised enterprise was any more safe in the public sector,
since the only condition required for a public-owned enterprise to be privatised was its
saleability. From this point of view, the French programme, even if considered one of the
most radical, with its 65 firms (with subsidiaries 1,454 and some 755,000 employees) in
1986 to be privatised until 1991, and with the almost ‘revolutionary’ challenge of
privatising even firms nationalised by General de Gaulle at Liberation, was restricted to
competition sector, that is it didn’t contain any transfer of public monopoly to the private
sector.
From the flotation point of view, both countries had many of major flotations
massively oversubscribed (see tables 6 through 8), since the high profitability of quick
profits proved a powerful inducement to invest2. However, a difference seems to be here,
since the flotations had greater discounts in the UK than in France, perhaps because of
the learning effect. Anxiety at the capacity of the stock exchange to support the flotation
1 VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 8.
2 Ibidem, pp. 20-21.
Table 6 - Sales in the UK
Company
Offers for sale
British Petroleum 1979 290.4 3
British Aerospace 1981 148.6 14
Cable and Wireless 1981 223.9 17
Amersham International 1982 71.0 32
Associated British Ports 1983 22.0 23
British Telecom 1984 3,915.0 92
Jaguar 1984 293.5 8
British Aerospace 1985 550.7 22
Britoil 1985 448.8 22
Cable and Wireless 1985 932.9 1
British Gas 1986 5,434.4 36
British Airports Authority 1987 918.8 46
British Airways 1987 900.3 70
British Petroleum 1987* - -
Rolls-Royce 1987 1,362.5 73
British Steel 1988 2,482.0 5
Water authorities 5,240.0 31-57**
Tender offers
Britoil 1982 548.8 -18
British Petroleum 1983 565.5 3
Cable and Wireless 1983 275.0 -2
Associated British Ports 1984 52.4 2
Enterprise Oil 1984 392.2 0
British Airports Authority 1987 362.5 0
** Shares in various water companies traded separately
Source: GRAHAM&PROSSER, 1991, p. 96
Gross
proceeds
(£m)
Discount end
first day (%)
* Comparable information on the 1987 BP sale cannot be given
because of the peculiar circumstances of the sale.
Table 7 - Sales in France
Company
Elf-Aquitaine September 1986 3.3 30.5
Saint Gobain November 1986 13.5 19.0
Parisbas January 1987 17.5 24.2
SOGENAL March 1987 1.5 36.0
BIMP April 1987 0.4 21.4
BTP April 1987 0.4 23.1
Crédit commercial April 1987 4.4 16.8
TF1 April-June 1987 3.5 7.9
Agence Havas May 1987 6.4 8.0
CGE May 1987 20.6 11.4
Société générale June 1987 22.3 6.1
Suez October 1987 19.6 -18.0
Matra January 1988 2.0 14.0
Value (bn.
Francs)
Discount end
first day (%)
Source: Regards sur l'actualité 1987: 9 (updated), in
GRAHAM&PROSSER, 1991, p.101
249
existed in both countries, but at a higher degree in France; however, it proved generally
misplaced. Accidents happened with the stock market crash of October 19871, when the
£7.25 billion British Petroleum issue flopped, and the bank of England was about to
underpin the flotation. In France, the result was a partial failure of the Suez investment
bank flotation, and brought to a halt the privatisation programme, which however began
once more in February 1988 with Matra; but any major flotation was postponed until
after May 1988 presidential elections which Chirac failed to win.
Generally, both countries denationalised first of all only profitable enterprises2,
with the exception of Rover Group (massive debt write-offs needed to induce a buyer). A
number of enterprises were clearly helped to profitability in order to ensure a successful
sale (as British Airways). In the French case, it has been argued, firms were already
prepared by the Socialist Party policy, at the point where some commentators even deny
the need for privatisation in 1986(!)3. In the later privatisations, problems however
existed. Balladur for instance faced problems with the financial state of many
privatisables. It seems more appropriate to state that usually restructuring and preparation
was needed before privatisation in the UK, while in France financial restructuring has
taken place only in a limited number of cases; transfer to the private sector has been seen
as the best solution for the restructuring of enterprises confronting difficulties4.
1 Ibidem, p. 21.
2 Ibidem, pp. 21-22.
3 See for such an approach FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., pp.
95-97. 4 Comparative Overview of Privatisation Policies and Institutions in OECD Member Countries,
Twelfth Plenary Session of the OECD Advisory Group on Privatisation (AGP) on Regulation, Competition
and Privatisation, Helsinki, 17-18 September 1998, pp. 23-24.
Table 8 - Public sales in the UK, 1979-91
Company
British Petroleum 1979/80 no 6.149 n/a -
British Aerospace 1985 1980/81 yes 390 n/a -
Cable and Wireless 1981/82 yes 1.024 5.6 17
Amersham International 1981/82 yes 60 24.0 26
Britoil 1982/83 yes 53 (0.3) n/a
Associated British Ports 1982/83 no 97 34.0 21
Enterprise Oil (British Gas subsid. 1984/85 yes 382 (0.4) n/a
Jaguar (British Lelyland subsid.) 1984/85 yes - 8.3 6
British Telecom 1985/86 yes 3.681 3.0 21
TSB 1986/87 no
British Gas 1986 1986/87 yes 7.731 4.0 11
British Airways 1987 1986/87 yes 850 23.0 29
Rolls-Royce 1987 1987/88 yes 1.028 9.4 25
British Airports Authority 1987/88 yes 1.183 8.1 12
10 Water companies 1989/90 yes 3.480 2.8 17
Electric Companies 1990/91 yes 5.200 10.7 21
2 Electricity Generating Companies 1991/92 yes 2.000 4.0 37
(PowerGen and National Power
Source: CLARKE, 1994, p. 211
Financial
year of initial
flotation
Golden
Share
Net
proceeds
to HMG
(£mil)
Times
oversubscribe
d(under-
subscribed)
Discount
on share
price (%)
250
Generally, the scope of a privatisation programme is influenced by the structure
of the public sector. From this point of view, both the UK and France were candidates,
with extensive public sectors (table 9).
In respect to the relationship between the government and the public enterprise1,
both the UK and France, as unitary-centralised states, do not have problems such as
Germany, where parts of the public industrial sector depend on the Länder.
Taking into account the role of the public sector, both the UK and France
nationalisation has been linked, for Vickers&Wright2, to the imperative of combating
dominant industrial oligarchies, with gaining of control over the ‘commanding heights of
the economy’. For the more pragmatic privatisations before the big programmes,
Conservatives and Gaullists both intervened by ‘saving’ enterprises in difficulty.
Speaking of political, legal and institutional parameters of the privatisation, a first
major constraint is of constitutional nature. The French constitutions of 1946 and 1958
provide a constitutional basis for state-owned monopolies, and attempts to denationalise
would run into difficulties. The French governments of Chirac, Balladur and Juppé have
anticipated such reactions of the Conseil Constitutionnel, the guardian of the
constitutionality of the laws, by excluding public monopolies from the privatisation list.
Moreover, the Conseil Constitutionnel and the Conseil d’Etat were responsible for close
scrutiny of the privatisation laws in 1986. The Constitutions laid down that a law was
needed for transferring property form the public to the private sector, but the Conseil
Constitutionnel suggested that a framework law was to be used. The laws themselves
contained lists of companies to be privatised, dispositions as regards to the limit date (at
least in the 1986 law, not in that of 1993), rules on the use of receipts, preferential rights
of individual small investors, total amount to be sold to employees and to foreign
investors (or repealing such threshold, as in 1996), etc. Such provisions didn’t exist in the
British case, where a law had usually to be passed for each privatisation, but not
1 FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, op. cit., p. 10.
2 VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 12.
Table 9 – UK Public employment 1961-95
1961 1971 1981 1995
Total emplyment workforce 24.457 24.533 24.498 25.743 41 1.245
Private sector 18.598 17.906 17.313 20.278 -1.285 2.965
Training 0 0 0 237 0 237
Public corporations 2.200 2.009 1.867 442 -333 -1.425
General government 3.659 4.618 5.318 4.788 1.659 -530
of which:
Central government 1.790 1.966 2.419 2.144 629 -275
armed forces 474 368 334 230 -140 -104
NHS 575 785 1.207 1.183 632 -24
other 741 813 878 731 137 -147
Local government 1.869 2.652 2.899 2.644 1.030 -255
education 785 1.297 1.454 1.188 669 -266
social services 170 276 350 412 180 62
police 108 152 186 208 78 22
construction 103 124 143 83 40 -60
other 703 803 766 753 63 -13
Total public sector 5.859 6.627 7.185 5.467 1.326 -1.718
x1000
Change
1961-81
Change
1981-95
Source: HMSO, Economic Trends, February 1996
in 13. GOLDSMITH, Michael J. & PAGE, Edward C., 1997, p. 155
251
necessarily. Nor did exist in the UK such scrutiny as that of the French Privatisation
Commission, with avis conforme in important matters. The scrutiny was by the National
Audit Office, an independent body, responsible for auditing the efficiency and the
effectiveness of government departments and the use of their resources. A report is
published for each transaction, on the basis of which the parliamentary public accounts
committee examines the relevant department’s performance. Its conclusions and the
response of the department are made public. Unlike courts in France, those in the UK are
not likely to intervene.
The structure of executive power1. Politically, it was important for both Thatcher
and Chirac governments to have a stable majority in Parliament, hence no hindrances
from coalition partners. If Chirac’s government ordonnance was ruled out by President
Mitterrand, it was possible to pass it quickly as a law through Parliament (with minor
modifications). However, while the Conservative Party had four terms in office, in the
French case the right alternated with the left, thus interrupting massive privatisation
between 1988 and 1993.
The state of party politics2. In the UK, the ascendancy of Mrs. Thatcher and her
allies within the Conservative Party, especially after the Falkland War, eased the
implementation of privatisation programmes in spite of the dissatisfaction of certain
Conservative circles and MPs. However, she was obliged to drop plans of selling Austin
Rover car business to Ford, and Land Rover to General Motors in 1986 because of
opposition in its backbenches. In France, the dominance of the Prime minister and its
ally, the minister of finance, enabled a very rapid privatisation programme.
The nature of the policy communities and prevailing policy style3. In the UK, Mrs.
Thatcher`s government have excluded unions from the decisions to privatise, and even
sometimes the management (as for the announcement of the sale of BT). But generally
the government sought to secure management co-operation, as when selling British
Telecom and British Gas with monopoly positions. Lord King`s influence in the airline
competition policy in the run-up to the privatisation of British Airways is also to be
noted. More resolution in dealing with managements came with the water and electricity
privatisations, after previous criticism regarding the lack of competition and loose
regulation in the cases of BT and BG. In France, while unions were important in public
service monopolies, they had no leverage in the public sector competitive industrial
groups. Rather, in the case of the aerospace industry, a coalition of some politicians,
defence officials and technocrats from the enterprises were committed to hamper
privatisation. Usually nonetheless, the management didn’t put obstacles to the
privatisation ambitions of the two countries.
Considering the constituencies for and against privatisation, Labour party was
weakened in the ’80, while in France, the failure of the Socialist policies from 1981 to
1983 and increasing scepticism for nationalisation prepared the way to privatisation4. The
unions were also on defensive in the UK, because of government legislation,
1 Ibidem, p. 15.
2 Ibidem, pp. 15-16.
3 Ibidem, pp. 16-19.
4 Ibidem, p. 17.
252
unemployment, internal divisions, etc. Opposition to British Telecom bill failed. In
France, the situation was similar, because of the restructuring of the nationalised
companies and subsequent wage freezes and lay-offs1. Besides, incentives were offered
to employees throughout privatisation in both countries2, and, of course, to individual
small investors. Nonetheless, Balladur government faced major union opposing to
restructuring and privatisation, as in the Renault, Aérospatiale and Air France cases3. But
the drive to ‘popular capitalism’ is contested as to practical effects on the enterprise
governance. Considering the public sector managers in both countries, they saw
privatisation as a means of acquiring commercial autonomy. In the UK, the public
monopolies chairmen fought to retain their monopoly positions, but in the private sector
(see Lord King), while in France, even some nationalised industry chairmen appointed by
socialists were in favour of private sector minority stakes, and a small group converted to
outright privatisation4. In both France and the UK, neo-liberal intellectual groups
promoted the privatisation case5 (the Institute of Economic Affairs and the Centre for
Policy Studies in the UK, the Club ’89 and the Club Perspectives et Réalités). However,
later, in the ‘90s, constituencies against privatisation formed in both countries.
As a final remark, one should consider the state involvement in the affairs of
private companies, before, during and after their sale, which is to be found in both the
UK and France6. The two countries are not inclined to use the golden shares
7 (which in
the UK differ form sector to sector in duration, while in France they had been established
at 5 years under Chirac government and unlimited under Balladur). Nonetheless,
questions remain as to the existence of such shares and the possibility to use them. If in
the UK normally there were not problems with accepting foreign investment8, in France
the policy was different, and required the laws of 1993 and 1996 to eliminate the fear of
foreign take-over (however, other mechanisms of ‘transparency’ regarding the increases
in shareholdings exist). And as a final problem, existing in France, evidence suggests that
even by 1995 a great majority of privatised enterprises managers were still recruited from
the public sector. Whether France will once have independent managers (from the
Grandes écoles)9, and how the UK will deal with its regulation paradox, that is an open
question.
1 Ibidem, p. 18.
2 See for instance the 96% of the employees of BT in the UK.
3 WRIGHT, Vincent, ‘Industrial and Banking Privatization in Western Europe: Some Public Policy
Paradoxes’, in WRIGHT, Vincent & PERROTTI, Luisa, eds., Privatisation and Public Policy, Volume II,
Cheltenham-Northampton, MA, An Elgar Reference Collection, 2000, pp. 514, 530. 4 VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 18.
5 Ibidem, p. 19.
6 As the protective attitude of the Government towards British Airways before privatisation against
British Caledonian, ensured BA’s successful privatisation, and allowed BA’s conter-bid in the SAS/British
Caledonian, in order not to allow ‘foreign nationalisation’ (of British Caledonian) through market
mecanisms. (ibidem, p.27). 7 in the UK, government didn’t use it even in the criticised BP take over of Britoil (WRIGHT,
Vincent, op. cit., p. 535). 8 with some counter evidence, as in SAS case; the Austin Rover case; the pressures on Kuwait
investment office to reduce its stake in British Petroleum by refering it to the Mergers and Monopolies
Commission (see WRIGHT, Vincent, op. cit., p. 526). 9 BANCEL, Franck, op.cit., p. 44, suggest that such a process could be on the way, especially in the
agro-alimentary French groups, where managers have to be formed inside the enterprise.
253
BIBLIOGRAPHY
1. BANCEL, Franck, ‘Le processus de privatisation: la spécificité française’, in DION, Fabrice, ed., Les
privatisation en France, Paris, La Documentation Française, 1995
2. BAUER, Michael, ‘The Politics of State-Directed Privatisation: The Case of France, 1986-88’, in West
European Politics, vol. 11, October 1988, n° 4
3. BEESLEY, Michael & LITTLECHILD, Stephen, ‘Privatization: Principles, Problems and Priorities’, in
BISHOP, Matthew, KAY, John & MAYER, Colin, eds., Privatization and Economic Performance, New
York, Oxford University Press, 1994
4. CLARKE, Thomas, ‘The Political Economy of the UK Privatization Programme: A Blueprint for Other
Countries?’, in CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., The Political Economy of Privatization,
London & New York, Routledge, 1994
5. CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos , ‘Introduction: The Political Economy of Privatisation’, in
CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., The Political Economy of Privatization, London & New
York, Routledge, 1994
6. DE VAUPLANE, Hubert, ‘Les aspects juridiques des privatisations’, in DION, Fabrice, ed., Les
privatisation en France, Paris, La Documentation Française, 1995
7. FEIGENBAUM, Harvey, HENIG, Jeffrey & HAMNETT, Chris, Shrinking the State. The Political
Underpinnings of Privatization, New York, Cambridge University Press, 1998
8. FERNER, Anthony & COLLING, Trevor, ‘Privatization of The British Utilities: Regulation,
Decentralisazation and Industrial Relations’, in CLARKE, Thomas & PITELIS, Christos, eds., The
Political Economy of Privatization, London & New York, Routledge, 1994
9. GOLDSMITH, Michael J. & PAGE, Edward C., ‘Farewell to the British State?’, in LANE, Jan-Erik, ed.,
Public Sector Reform. Rationale, Trend and Problems, London-Thousand Oaks-New Delhi, Sage
Publications, 1997
10. GRAHAM, Cosmo & PROSSER, Tony, Privatizing Public Enterprises. Constitutions, the State, and
Regulation in Comparative Perspective, Oxford, Clarendon Press, 1991
11. HEALD, David, ‘The United Kingdom: Privatisation and its Political Context’, in West European
Politics, vol. 11, October 1988, n° 4
12. IKENBERRY, G. John, ‘The International Spread of Privatization Policies: Inducements, Learning, and
“Policy Bandwagoning”’, in SULEIMAN, Ezra N. & WATERBURY, John, eds., The Political Economy of
Public Sector Reform and Privatisation, Boulder-San Francisco-Oxford, Westview Press, 1990
13. JONES, Trefor, ‘Privatisation and Market Structure in The UK Gas Industry’, in CLARKE, Thomas &
PITELIS, Christos, eds., The Political Economy of Privatization, London & New York, Routledge, 1994
14. JUVIN, Hervé, ‘Les répercussions économiques et financières’, in DION, Fabrice, ed., Les privatisation
en France, Paris, La Documentation Française, 1995
15. POLLITT, Christopher & BOUCKAERT, Geert, Public Management Reform, New York, Oxford
University Press, 2000
16. POSTIF, Thierry, ‘Public Sector Reform in France’, in LANE, Jan-Erik, ed., Public Sector Reform.
Rationale, Trend and Problems, London-Thousand Oaks-New Delhi, Sage Publications, 1997
17. SNAITH, Ian, ‘Grande-Bretagne: la phase de la maturité’, in DION, Fabrice, ed., Les privatisation en
France, Paris, La Documentation Française, 1995
18. STARR, Paul, ‘The New Life of the Liberal State: Privatization and the Restructuring of State-Society
Relations’, in SULEIMAN, Ezra N. & WATERBURY, John, eds., The Political Economy of Public Sector
Reform and Privatisation, Boulder-San Francisco-Oxford, Westview Press, 1990
19. SULEIMAN, Ezra N., ‘The Politics of Privatization in Britain and France’, in SULEIMAN, Ezra N. &
WATERBURY, John, eds., The Political Economy of Public Sector Reform and Privatisation, Boulder-
San Francisco-Oxford, Westview Press, 1990
254
20. VICKERS, John & WRIGHT, Vincent, ‘The Politics of Industrial Privatisation in Western Europe: An
Overview’, in West European Politics, vol. 11, October 1988, n° 4
21. WRIGHT, Vincent, ‘Industrial and Banking Privatization in Western Europe: Some Public Policy
Paradoxes’, in WRIGHT, Vincent & PERROTTI, Luisa, eds., Privatisation and Public Policy, Volume II,
Cheltenham-Northampton, MA, An Elgar Reference Collection, 2000
22. OECD/OCDE, Comparative Overview of Privatisation Policies and Institutions in OECD Member
Countries, Twelfth Plenary Session of the OECD Advisory Group on Privatisation (AGP) on
Regulation, Competition and Privatisation, Helsinki, 17-18 September 1998
CERCETARE STUDENŢEASCĂ
LIGA ( SOCIETATEA) NAŢIUNILOR
PREMISE, CREARE, EVOLUŢIE, IMPACT ASUPRA RELAŢIILOR
INTERNAŢIONALE
Masterand Mihaela Ramona ISTRATE
Keywords: XXXXX
ABSTRACT XXXX
Apariţia şi evoluţia ideii de “Ligă a Naţiunilor”
În domeniul relaţiilor internaţionale două mari teorii şi-au disputat şi îşi mai
dispută întâietatea - realismul şi liberalismul sau idealismuli. Deşi au cunoscut şi cunosc
diverse formule imtermediare, în esenţă, ele au o viziune antinomică. Realiştii sunt
statocentrici, ei apreciind că există o mare diferenţă între modul cum se comportă statul
pe plan intern şi pe plan extern. Dacă în interior, există o ierarhie şi o autoritate
superioară, care reglementează viaţa indivizilor, inclusiv prin folosirea raţională a
violenţei domestice, pe plan extern aceasta lipseşte. Prin urmare, statele acţionează întru-
un mediu anarhic, relaţiile dintre ele fiind caracterizate de competiţie, scopul fiind
supravieţuirea.
Dimpotrivă, idealiştii susţin că, în plan extern, cooperarea este esenţială, statele
fiind obligate să recurgă la o asemenea modalitate din aceleaşi raţiuni de supravieţuire.
Convinşi că violenţa poate fi eliminată din arsenalul intrumentelor de rezolvare a
diferendelor, idealiştii caută soluţii pentru stimularea bunei înţelegeri între actorii
internaţionali, pentru dezvoltarea cooperării, prezervarea păcii şi excluderea războiului.
Una dintre aceste idei idealiste a fost crearea unei organizaţii internaţionale cu rol
global care să gestioneze diferendele între state şi naţiuni, să organizeze apărarea comună
a tuturor statelor împotriva folosirii nelegale a forţei şi prin reducerea la minimum a
dreptului şi necesităţii statelor de a intreprinde măsuri individuale în acest scop.
Aşa s-a născut ideea unei “Ligi a Naţiunilor”, primul care a folosit acest termen
fiind filosoful german Immanuel Kant (1724-1804). În eseul filozofic intitulat “ pre
Pacea Perpetuă” (eternă - Zum ewigen Frieden) publicat spre sfârşitul vieţii, respectiv în
1795, Kant a încercat să pună bazele unui concept filozofic care să justifice “securitatea
256
colectiva şi alianţele militare”ii. Proiectul filosofic al păcii eterne, a fost inspirat de un
moment istoric de seamă, şi anume, pacea de la Basel (5 aprilie 1795), încheiată între
Franţa şi Prusia, moment pe care Kant l-a considerat a fi propice soluţionării problemelor
sociale, pe baza principiilor morale.
Kant este considerat, pe bună dreptate, un fondator al liberalismului în teoria
relaţiilor internaţionale, iar termenul lansat de el a avut o lungă carieră în istoria gândirii
politice europene. În tot secolul al XIX-lea, ideile unei federaţii europene şi ale Societăţii
Naţiunilor, care să prevină conflictele dintre state au preocupat mulţi scriitori, savanţi,
lideri politici, revoluţionari. Astfel, Giuseppe Mazzini (1805-1872), lider al organizaţiilor
“Tânăra Italie” şi “Tânăra Europă”, propunea, în 1834, crearea unei “Republici
Internaţionale Socialiste” prin federalizarea Europei.
La rândul său, Victor Hugo (1802-1885) a militat consecvent pentru rezolvarea
litigiilor internaţionale pe cale paşnică, pentru o pace universală. Aceste idealuri puteau fi
realizate prin crearea unei Societăţii a Naţiunilor. La Congresul Păcii de la Lausanne
(1869) Hugo se adresa “cetăţenilor din Statele Unite ale Europei”, subliniind că doreşte
pacea bazată pe egalitatea popoarelor. Semnificativ este şi gestul său, regăsit în
testamentul din 31 august 1881, prin care dăruia toate manuscrisele Bibliotecii Naţionale
din Paris, care într-o zi va deveni Biblioteca Statelor Unite ale Europeiiii
.
La începutul secolului al XX-lea, pe fondul accentuării contradicţiilor din viaţa
internaţională ideea unei Societăţii a Naţiunilor a prins un contur mai pronunţat.
Gânditorul francez Leon Bourgeois a publicat la Paris, în 1908, lucrarea: “Pour la Societé
des Nations”, în care configura un sistem de organizare al relaţiilor internaţionale. Ideea
este preluată şi susţinută de grupuri şi asociaţii din Franţa, din Marea Britanie, din Statele
Unite, unde preşedinţii Theodore Roosewelt şi William Howard Taft susţin formula unui
sistem de securitate în care agresorii să primească automat sancţiuni economice şi
militare din partea comunităţii internaţionale.
xxxOdată cu izbucnirea Primului Război Mondial, precupările în favoarea unei
Ligi – Societăţi a Naţiunilor s-au intensificat. În iunie 1915 se crează o Ligă pentru
întărirea păcii, susţinută de Taft, care militează pentru o Societate a Naţiunilor bazată pe
securitatea colectivă şi întărirea dreptului internaţional. În acelaşi an, Edward Grey,
viconte de Fallodon, propunea creaunea unei organizaţii de securitate colectivă, un fel de
„Ligă a Naţiunilor”. Ideea este preluată peste ocean de preşedintele SUA, Woodrow
Wilson, care a făcut din acest proiect scopul întregii sale activităţi din anii marii
conflagraţii mondiale. La 10 august 1915, el îi mărturisea colonelului Edward Mandel
House: „Am din ce în ce mai mult convingerea că greşeala fatală, de anul trecut, care ne-
a angajat în război, a fost refuzul deshiderii unei conferinţe internaţionale. Metoda cea
mai fericită, pentru viitor, ar fi să înfiinţăm un fel de „Ligă a Naţiunilor” care să rezolve
orice neînţelegere între două popoare printr-un arbitraj, printr-o mediere sau prin
convocarea unei conferinţe a diferitelor puteri. Până în acest moment, dreptul
internaţional n-a fost susţinut prin aplicarea unei sancţiuni. Lecţia pe care trebuie s-o
învăţăm din acest război este că guvernele trebuie să se unească pentru a elabora această
sancţiune”iv
.
În lunile următoare, Wilson îşi va cristaliza mai bine proiectul, astfel că într-un
discurs ţinut la 27 mai 1916 , sublinia că: „Toate naţiunile universului trebuie să instituie
un fel de Ligă pentru ca drepturile să învingă orice agresiune egoistă, pentru a evita ca o
alianţă să nu se ridice împotriva altei alianţe”v. În continuare, el a fixat şi câteva din
257
coordonatele viitoarei organizaţii, dintre care reţinem: fiecare stat să aibă dreptul de a
alege suveranitatea sub care vrea să trăiască; micile state să aibă aceleaşi drepturi cu
marile puteri; lumea are dreptul să se pregătească împotriva oricărei agresiuni.
La 6 aprilie 1917, SUA au intrat în război alături de Antantă, dar eforturile pentru
pacea postbelică au continuat cu vigoare în tot cursului anului1917, acestea fiind, într-un
fel stimulate de lovitura de stat bolşevică de la Petrograd de la 25 octombrie/7 noiembrie,
care a lansat, prin vocea lui Vladimir Ilici Lenin, „Decretul asupra păcii”.
Crearea Societăţii Naţiunilor
La 8 ianuarie 1918, Wilson a prezentat în Congresul American programul de
pace, cunoscute sub denumirea de "Cele 14 puncte". Punctul cel mai important, cel de-al
14-lea, preconiza crearea Societăţii Naţiunilor, ce avea menirea să ofere garanţii
reciproce de independenţă politică şi teritorială statelor mari şi mici. După opinia
preşedintelui american viitoarea organizaţie urma să aibă rolul de "apostol şi arbitru al
păcii". Prin crearea ei se punea capăt principiului echlibrului de putere ce a reprezentat o
constantă a relaţiilor europene după Războiul de 30 de ani şi care a provocat marea
tragedie din anii 1914-1918.
Programul lui Wilson a fost completat şi îmbogăţit la 11 februarie şi 4 iulie 1918,
astfel că el a fost pe bună dreptate caracterizat drept o încoronare a liberalismului
secolului al XIX-lea"vi
. Programul preşedintelui american proclama o distanţare radicală
de preceptele şi experienţele Lumii Vechi, Wilson pornind de la credinţa conaţionalilor
săi în natura umană esenţialmente paşnică şi în posibilitatea de convieţuire în armonie a
tuturor statelor de pe mapamond. De aici reieşea că naţiunile democratice erau, prin
definiţie, paşnice; popoarele cărora li se garanta autodeterminarea nu vor mai avea
motive să intre în război sau să stăpânească alte popoare. Conducătorii europeni, pe de
altă parte, nu dispuneau de nici un fel de categorii ale gândirii în care să includă
asemenea viziuni. Nici instituţiile lor interne şi nici ordinea internaţională nu avuseseră la
bază teorii politice în care să se proclame bunătatea funciară a fiinţei omeneşti.
Diplomaţia europeană nu s-a articulat pe caracterul iubitor de pace al statelor, ci pe
înclinaţia lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau contrabalansată. Alianţele se
formau pentru urmărirea unor obiective specifice şi definibile, şi nu în apărarea unui
concept abstract al păcii. Aceste viziuni diferite au generat mari dificultăţi procesului de
constituire a noii organizaţii şi au afectat forţa şi credibilitatea edificiului propus pentru
întronarea şi menţinerea păcii încă de la începuturile existenţei sale.
Reacţiile generate de programul wilsonian de pace în rândul celor două tabere
beligerante au fost diverse şi pe alocuri contradictorii. În general, marile puteri europene
care cunoscuseră şi practicaseră mult timp balanţa de putere au fost reticente cu
perspectiva unei organizaţii internaţionale care să le monitorizeze acţiunile. Anglia, de
pildă, deşi aproba declarativ proiectul, spera că el se va concretiza, în cel mai nefericit
caz, într-o Sfântă Alianţă a democraţiilor pentru popoarele din sud-estul continentului,
care doreau să aibă o viaţă proprie. Prin urmare, cele 14 puncte şi programul pentru
înfiinţarea Societăţii Naţiunilor "au sunat ca o trompetă la poarta raiului"vii
.
De aceea, la sfârşitul anului 1918, când a sosit în Europa pentru Conferinţa de
Pace, Wilson şi delegaţia care l-a însoţit au putut să constate complexitatea relaţiilor
258
europene, astfel că americanii au consumat o mare energie pentru a-şi impune proiectul,
fiind obligaţi, totodată, să facă destule concesii.
Confruntările în jurul configuraţiei şi misiunilor noii organizaţii din timpul
Conferinţei de pace de la Paris au fost destul de dure, francezii şi englezii nefiind dispuşi
să cedeze din prerogativele şi drepturile ce li se cuveneauviii
.Prin urmare, proiectele
elaborate de ei porneau, aproape invariabil de la prezervarea intereselor lor. Iată, de pildă,
proiectul Parisului prevedea crearea unei forţe militare internaţionale, conduse de un stat
major şi instituirea unui tribunal internaţional. Dar, americanii secondaţi de englezi au
privit cu reticenţă asemenea idei, de teama ca Franţa să nu deţină preeminenţa în statul
major al forţelor militare internaţional.
În cele din urmă, la 18 ianuarie 1919, în prima şedinţă plenară a Conferinţei de
Pace s-a anunţat public ideea creării Societăţii Naţiunilor Unite, iar în cea de-a doua
şedinţă plenară din 25 ianuarie, problema a fost înscrisă pe ordinea de zi. Tot în aceeaşi
reuniune s-a luat hotărârea ca Pactul Societăţii Naţiunilor să fie parte integrată a tratatelor
de pace. De asemenea, s-a constituit o comisie specială, condusă de Wilson, care să
elaboreze documentele viitoarei organizaţii. Dezbaterile asupra acestor proiecte,
desfăşurate în perioada februarie-martie 1919 în cadrul Comisiei pentru Liga Naţiunilor
din cadrul Conferinţei de pace de la Paris, au fost influenţate, pe de o parte, de opoziţia
din Senatul american, care reclama nerecunoaşterea explicită în proiectul de Statut a
doctrinei Monroe, adoptată în 1823, neclarificarea condiţilor de retragere din Ligă şi se
opunea atât garanţiilor referitoare la integritatea teritorială şi independenţa statelor
participante, cît şi faţă de preconizatul sistem al mandatelor, iar pe de altă parte, de
rezistenţa britanicilor faţă de prevederile cu privire la garantarea libertăţii comerţului şi
navigaţiei, în care vedeau instrumente ale promovării expansiunii economice americane.
Evoluţia evenimentelor din Rusia şi pericolul expansiunii valului revoluţiei spre
centrul şi apusul Europei au accelerat negocierile şi au asigurat spiritul de compromis
necesar adoptării Statutului Ligii Naţiunilor. Pînă la urmă, garantarea independenţei şi
integrităţii teritoriale a statelor participante a fost înlocuită cu angajamentul membrilor de
a respecta şi prezerva acestea şi de a nu recurge la forţă în disputele reciproce înainte de a
le supune unui arbitraj sau Curţii Internaţionale de Justiţie
La 28 aprilie 1919, Pactul Societăţii Naţiunilor a fost aprobat, iar el a fost inclus
în tratatele de pace de la Versailles, Saint Germain, Neuilly sur Seine, Trianon şi Sèvres.
După ratificarea tratatului de la Versailles, la 10 ianuarie 1920, Pactul Ligii
Naţiunilor a intrat în vigoare. La 16 ianuarie acelaşi an a avut loc prima reuniune a
Consiliului Societăţii Naţiunilorix
.
Pactul conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare şi a
altor 13 ţări invitate să aderex. Prin acest document se definea scopul Societăţii
Naţiunilor, modul ei de funcţionare care în esenţă era dezvoltarea cooperării între naţiuni,
garantarea păcii şi a siguranţei precum şi eliminarea războiului. În articolul 8 se prevedea
că, în scopul menţinerii păcii, statele membre recunoşteau necesitatea reducerii
armamentelor naţionale, în funcţie de „situaţia geografică şi condiţiile speciale ale
fiecărei ţări până la minimul necesar apărării ordinii interne“. Prin articolul 10, statele
membre îşi asumau obligativitatea de a respecta şi păstra, împotriva oricăror agresiuni
externe, integritatea şi independenţa politică existentă. În articolele 11-17 se indicau
mijloacele şi procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului,
respectarea unui termen de 3 luni după pronunţarea sentinţei date de instanţa de arbitraj
259
sau de către Consiliu, ruperea legăturilor economice, financiare şi a oricăror raporturi cu
statul vinovat de încălcarea dreptului internaţional. Societatea Naţiunilor avea trei
organisme importante: Adunarea; Consiliul şi Secretariatul.
Adunarea era compusă din reprezentanţii statelor membre (cel mult trei delegaţi),
dar fiecare stat dispunea doar de un singur vot. Sesiunile Adunării erau anuale şi se
desfăşurau la Geneva, în luma septembrie. Adunarea vota rezoluţii şi recomandări şi
alegea membrii nepermanenţi ai Consiliului şi judecătorii la Curtea Permanentă
Internaţională de Justiţie. Prima sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor s-a desfăşurat în
perioada 15 noiembrie-18 decembrie 1920.
Consiliul era compus din cinci membri permanenţi (în realitate au fost numai patru
deoarece SUA nu a participat) şi nouă membri nepermanenţi, aleşi prin rotaţie. Consiliul
s-a reunit la început o dată pe an, iar apoi de patru ori pe an, deciziile sale fiind bazate pe
principiul unanimităţii. Consiliul avea obligaţia prezentării unor rapoarte anuale în faţa
Adunării, care controla gestiunea financiară a Ligii, modul de exercitare a mandatelor,
dezbătea convenţii şi proiecte privind cele mai diverse domenii ale relaţiilor
internaţionale.
Secretariatul pregătea documentele şi rapoartele pentru Adunare şi Consiliu,
stabilea ordinea de zi a fiecărei sesiuni, cu aprobarea Consiliului şi se îngrijea de de
publicaţiile organizaţiei. Limbile de lucru erau franceza şi engleza.. Secretariatul era
organul administrativ al Ligii, avea personalul recrutat pe baza reprezentării statelor
conform criteriului geografic, iar membrii săi erau responsabili numai în faţa Ligii, nu şi
a statelor naţionale de provenienţă.
Au existat şi alte organe secundare ale Ligii Naţiunilor-Organizaţia internaţională
de cooperare intelectuală; Comisia permanentă a mandatelor etc.
Activitatea organizaţiei în perioada interbelică
Elaborarea Pactului şi disputele în jurul modului de organizare şi funcţionare a
Societăţii Naţiunilor în anii 1919-1923 au fost urmate de intrarea în scena vieţii politicii
internaţionale a acestui actor major în care lumea, şi mai ales ţările mici şi mijlocii şi-au
pus atâtea speranţexi
. În prima fază, Liga a rezolvat probleme organizatorice şi tehnice
pentru buna sa funcţionare. Astfel, după discuţii de câţiva ani, Adunarea Generală din
anul 1924 a adoptat „Protocolul pentru reglementarea paşnică a diferendelor
internaţionale”, cunoscut sub numele de „Protocolul de la Geneva”. Documentul stipula
arbitrajul obligatoriu, toate diferendele internaţionale urmând a fi supuse fie Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională., fie arbitrajului. În caz că una din părţile în litigiu
ar refuzat arbitrajul se aplicau sancţiuni financiare, economice, militare. De asemenea,
statele semnatare ale protocolului se obligau să participe la o conferinţă internaţională
pentru reducerea armamentului. Dacă aceasta nu ajungea la nici un rezultat, protocolul îşi
pierdea valabilitatea. Legătura dintre arbitraj, securitate, dezarmare, era astfel, mai bine
definită. Protocolul a fost semnat de zece state, dar Marea Britanie nu a fost favorabilă
lui, de teamă să nu fie atrasă în conflicte ce veneau în contradicţie cu interesele sale. La
rândul lor, Statele Unite ale Americii au văzut în acest Protocol o nouă Sfântă Alianţă.
Între anii 1924 şi 1929 Societatea Naţiunilor a desfăşurat o activitate laborioasă pe
multiple planuri. Au fost adoptate măsuri colective pentru reconstrucţia economico-
260
financiară a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei şi a altor ţări membre ale Societăţii
Naţiunilor.
Tot sub egida Societăţii au fost depăşite şi rezolvate circa 18-20.000 de conflicte şi
litigii între state, referitoare la delimitarea frontierelor, interpretarea tratatelor, diferende
comerciale, economice, naţionale, militare etc.
Prestigiul Societăţii Naţiunilor a fost întărit şi de intervenţia sa în lichidarea unor
conflicte militare – între Italia şi Grecia (1925); Turcia şi Grecia (1926); Grecia şi
Albania (1928) – de participarea unor observatori ai statelor nemembre la probleme de
interes major pentru întreaga lume ca şi prin democratizarea instituţiei ca atare.
Conferinţa de la Locarno (1925), desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor, a
oferit o perioadă de pace şi speranţă, deşi ţările mici şi mijlocii din centrul şi sud estul
continentului au privit cu nelinişte faptul că numai graniţele apusene ale Germaniei au
fost garantate. Urmare a acestui compromise, Germania a fost primită în Societatea
Naţiunilor. De acum încolo Geneva părea să fie centrul Europei renăscute: „Concertul“
era în sfârşit cu adevărat, „în ton“, iar chestiunile internaţionale erau reglementate prin
discuţii, şi nu prin zăngănitul armelor.
În această etapă, la Geneva, în afară de măsurile şi acţiunile cu un larg ecou în
lumea politică şi diplomatică, s-au comis şi o serie de erori de calcul şi poziţie care au dus
la eşecuri. Crearea, în anul 1924, a unui organism special pentru controlul armamentului,
a comerţului cu arme şi a producţiei de muniţie nu a condus şi la stoparea cursei
înarmărilor. Acest organism nu avea dreptul de a efectua inspecţii, ci putea doar să ceară
guvernelor informaţii despre încălcări ale reglementărilor privind armamentele, efectivele
şi dotarea armatei. Comisia a fost desfiinţată în anul 1927, iar sarcinile ei au fost preluate
de Societatea Naţiunilor care, însă, nu avea nici ea nici un mijloc de verificare a modului
cum erau respectate clauzele de dezarmare. Prezenţa unui stat fascist – Italia – într-un
concert de state democratice a fost o eroare şi a arătat unor state mici şi mijlocii că
organizarea Societăţii Naţiunilor este lipsită de realism. La fel de lipsită de realism politic
a fost şi înţelegerea miniştrilor de externe francez şi american – Briand şi Kellog – pentru
semnarea unui tratat prin care războiul a fost scos în afara legii. Pe 28 august 1928 a fost
semnat de către 15 naţiuni, cu surle şi trâmbiţe, Pactul de la Paris, prin care s-a denunţat
războiul ca instrument al politicii internaţionale. Americanii, britanicii şi chiar francezii i-
au adus ulterior atâtea amendamente, încât „tratatul a fost redus la o simplă tautologie
potrivit căreia Pactul de la Paris ajuta la menţinerea păcii atâta timp cât pacea era
menţinută"
Cu toate acestea până în anul 1929, sistemul de securitate colectivă de pe
continentul european rezultat după Primul Război Mondial era încă o speranţă pentru
pacea şi liniştea continentului şi a lumii. Germania era dezarmată, zona renană –
demilitarizată, învingătorii erau aparent uniţi, iar propunerea lui Briand, în cadrul celei
de-a zecea Adunări a Societăţii Naţiunilor, la 5 septembrie 1929, pentru a se crea o
Uniune Europeană părea să fie acceptată de majoritatea spiritelor europene, însă
guvernele europene, în afara Bulgariei şi Iugoslaviei, care au aderat fără condiţii la
proiectul francez, au manifestat serioase reţineri.
După un deceniu în care diplomaţia se concentrase asupra Europei, Japonia a fost
aceea care a demonstrat într-un mod surprinzător cât de şubrede erau securitatea colectivă
şi Societatea Naţiunilor. La 18 septembrie 1931, forţele japoneze au ocupat Manciuria
care, legal, aparţinea Chinei. China a făcut apel la Societatea Naţiunilor, însă aceasta nu
261
avea un mecanism de constrângere nici măcar pentru sancţiunile economice precizate la
articolul 16 din Pact. În ezitările sale, Societatea Naţiunilor a ilustrat dilema
fundamentală a securităţii colective: agresiunea trebuia sancţionată, dar nu avea cum să
aplice sancţiunile. Nici o ţară nu era pregătită pentru a intra în război cu Japonia şi nimeni
nu a dorit să întrerupă fluxul comercial cu Japonia care era şi în avantajul Europei.
În cele din urmă s-a ajuns la un mecanism sub forma unei comisii de cercetare
(Comisia Lytton) – care a demonstrat că Japonia a avut pretenţii justificate asupra
Manciuriei, dar a greşit fiindcă nu a epuizat toate mijloacele paşnice de rezolvare a
problemei. Japonia s-a retras din Liga Naţiunilor în semn de protest. A fost primul pas
spre declinul securităţii collective şi al organizaţiei de la Geneva. În anul 1932, Japonia a
ocupat China la nord de Marele Zid şi a debarcat la Shanghai.
Eşecul Conferinţei pentru dezarmare, desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor în
peruioada 2 februarie 19132-11 iunie 1934, a fost pecetluit de retragerea Germaniei de la
negocieri, la 14 octombrie 1933xii
. Hitler a folosit acest prilej pentru a se lansa într-un
plan general de înarmare.
Eşecul conferinţei pentru dezarmare ca şi părăsirea Ligii Naţiunilor de către
Germania nu presupuneau în mod necesar război. Marile puteri europene s-au gândit că o
corectare a securităţii colective cu metodele realpolitik-ului ar rezolva problemele
tensionate din Europa. La iniţiativa Italiei, Germania, Franţa şi Marea Britanie au încercat
să constituie un fel de directorat european ce trebuia să stabilească „regulile jocului“
pentru statele mici şi să fie rezolvate pe cale paşnică problemele litigioase din Europa.
Franţa, simţindu-se dezavantajată, a boicotat proiectul spre mulţumirea URSS. O asociere
a patru mari puteri europene a fost întotdeauna coşmarul liderilor de la Kremlin care
considerau că o asemenea alianţă ar fi preludiul unei noi intervenţii împotriva statului
sovietic.
O încercare de a repune în termeni reali ecuaţia de securitate pe continent instituită
după prima mare conflagraţie s-a făcut la Stressa în aprilie 1935. Marea Britanie, Franţa
şi Italia, prin reprezentanţii lor la nivelul cel mai înalt, şi-au promis solemn să menţină
sistemul de tratate existent în Europa şi să reziste oricăror încercări de a-l schimba prin
forţă. A fost o etalare de vorbe mari fără suport, deoarece în raportul de forţe, Germania
începuse marşul pentru schimbarea ierarhiilor. La numai o lună de la Conferinţa de la
Stressa, Hitler a repudiat ultimele clauze referitoare la dezarmare, rămase din Tratatul de
la Versailles. Astfel, sistemul de securitate instituit practic nu mai era funcţional.
Franţa a căutat atunci să reechilibreze balanţa şi raportul de putere printr-o
apropiere de Uniunea Sovietică. Tratatul de asistenţă mutuală încheiat la 2 mai 1935 între
Paris şi Moscova prevedea că dacă una dintre părţi va fi atacată, cele două state se vor
consulta în baza articolului 10 din Pactul Societăţii Naţiunilor şi îşi vor acorda ajutor
reciproc.
Când Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a făcut cea mai vibrantă declaraţie în
favoarea securităţii colective şi a cerut ca Liga Naţiunilor să hotărască sancţiuni contra
agresorului. Mussolini şi-a continuat agresiunea în ciuda unor propuneri britanice care ar
fi redus profitul Italiei la jumătate. La 1 mai 1936, împăratul Abisiniei, Haile Selassie a
părăsit ţara şi, o săptămână mai târziu, Mussolini a proclamat întemeierea unui nou
Imperiu Roman. A fost o lovitură fatală dată Abisiniei, dar mai ales Societăţii Naţiunilor.
Cincizeci şi două de naţiuni s-au reunit pentru a rezista agresiunii şi toate au consimţit ca
Abisinia să fie cucerită.
262
Afacerea abisiniană a avut urmări imediate. Hitler a urmărit cu atenţie încordată
conflictul, temător că o Ligă triumfătoare ar putea fi folosită împotriva Germaniei. La 7
martie 1936, Hitler a ordonat armatei germane să intre în Renania demilitarizată, marcând
astfel răsturnarea ultimului bastion al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, forţele
militare germane nu aveau dreptul să pătrundă în Renania sau la 50 km est de ea.
Germania confirmase această clauză la Locarno. Liga Naţiunilor aprobase acest tratat, iar
Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Italia îl garantaseră.
Nici de data aceasta democraţiile occidentale care puseseră bazele sistemului de
securitate colectivă n-au ştiut cum să reacţioneze la acţiunile Germaniei. Franţa era pusă
în situaţia de a acţiona. Britanicii au insistat asupra folosirii mijloacelor diplomaţiei în
locul forţei. În consecinţă a fost convocat Consiliul Ligii la Londra.
Consiliul Ligii Naţiunilor a hotărât, deşi nu în unanimitate, că tratatele de la
Versailles şi Locarno au fost încălcate. Hitler a fost invitat să negocieze un nou
aranjament pentru securitatea europeană, care trebuia să-l înlocuiască pe cel pe care îl
distrusese. El a răspuns invitaţiei declarând că nu avea nici un fel de pretenţii teritoriale în
Europa, dorea pacea şi, pentru a o demonstra a propus un pact de neagresiune pe 25 de
ani cu Puterile Occidentale. Britanicii au dorit să obţină de la acesta mai multe precizări
şi au înaintat Berlinului o listă de probleme concrete. Hitler nu a mai răspuns. S-a instalat
tăcerea. Ultimele rămăşiţe ale sistemului securităţii colective dispăruseră, iar Societatea
Naţiunilor a primit o grea lovitură
În momentul reocupării Renaniei demilitarizate cu trupe, s-a afirmat că 7 martie
1936 a fost un punct de cotitură în istorie. Istoricii au repetat apoi că Franţa a ratat atunci
ocazia de a opri Germania şi de a împiedica ororile şi sacrificiile suferite de omenire în
cea de-a doua conflagraţie mondială. Din punct de vedere tehnic, pe hârtie, acest lucru a
fost adevărat: francezii posedau o mare armată, iar germanii încă nu-şi puseseră la punct
maşina de război. Din punct de vedere psihologic situaţia era exact opusă. Popoarele
occidentale n-au putut da un răspuns coerent la întrebarea: ce puteau face? Armata
franceză ar fi putut să înainteze în Germania şi să obţină promisiuni de bună purtare din
partea germanilor, iar apoi ar fi trebuit să plece. Situaţia ar fi rămas ca înainte şi
resentimentele germanilor ar fi crescut, ca şi dorinţa de revanşă. A. J. P. Taylor susţine că
„în realitate n-avea nici un sens atacarea Germaniei până când aceasta nu era capabilă
să se opună“, până când înţelegerea de la Versailles nu era eliminată şi Germania
reînarmată. Numai o ţară care îşi propune victoria poate fi ameninţată cu înfrângerea. Din
această perspectivă, ziua de 7 martie 1936 are o dublă semnificaţie. Ea a deschis calea
spre un succes temporar al Germaniei, dar şi spre eşecul ei final.
Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrală, atât din
punct de vedere militar, cât mai ales psihologic. O dată ce demonstraţiile au acceptat
această manevră ca pe un fapt împlinit, baza strategică a opoziţiei faţă de Hitler în Europa
de est a dispărut. „Dacă pe 7 martie nu v-aţi putut apăra pe voi?“ – l-a întrebat ministrul
român de externe, Nicolae Titulescu, pe omologul său francez „cum o să ne apăraţi pe
noi în faţa agresorului". Reocuparea zonei demilitarizate renane a marcat finalul
arhitecturii de securitate concepute după primul război mondial. Instrumentul conceput
pentru a o materializa – Societatea Naţiunilor – deşi formal exista, practic nu mai avea
credibilitate şi nici forţă. Lumea, şi în special Europa, s-a întors la sistemul de securitate
în care important pentru fiecare stat era locul pe care-l ocupa în ecuaţia de putere. Fiecare
263
stat suveran, mare sau mic, a trebuit să se bazeze din nou pe forţa armată, diplomaţie şi
alianţe pentru a-şi asigura propria securitate.
În anii următori, Societatea Naţiunilor nu a adoptat nicio o poziţie faţă de actele
de agresiune ale celui de - al III-lea Reich şi nici faţă de declanşarea celui de al Doilea
Război Mondial. S-a sesizat, însă, la solicitarea guvernului finlandez în cazul agresiunii
sovietice asupra acestei ţări, act care a dus la aşa numitul „război de iarnă”, în cadrul
căruia armata finlandeză a rezistat eroic. La 14 decembrie 1939, Societatea Naţiunilor a
votat excluderea Uniunii Sovietice din organizaţie. Faptul în sine s-a dovedit important în
contextul sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, când URSS a cerut crearea unei
instituţii noi, în locul muribundei Societăţi a Naţiunilor. La 18 aprilie 1946, Adunarea
Generală a decis desfiinţarea Ligii Naţiunilor.
În perioada dintre cele două războaie mondiale Liga Naţiunilor a avut 63 de
membri. Din aceştia, 14 au părăsit-o înainte de 1939, două au fost eliminate prin anexare,
una exclusă (URSS). Statele Unite s-au retras din Liga Naţiunilor încă din 1920, datorită
neratificării, în cele din urmă, a Statutului de către Senat; Japonia s-a retras în 1933,
datorită problemei manciuriene, iar Italia în 1937, după sancţiunile, altfel ineficiente,
adoptate de Liga Naţiunilor împotriva ei din cauza atacării Abisiniei. A fost admisă, în
schimb, ca membră permanentă Germania, în 1926, care s-a retras în 1933, după venirea
la putere a nazistilor. Uniunea Sovietica a fost acceptată în Liga Naţiunilor în anul 1934,
dar a fost exclusă, aşa cum am precizat, în decembrie 1940.
Cu toate aceste eşecuri, Liga Naţiunilor a reprezentat o soluţie originală,
nemaiîntâlnită până atunci. Ea s-a constituit, fără îndoială, într-o premieră în procesul
de democratizare şi evoluţie a vieţii internaţionale în direcţia instituirii unui sistem în care
toate statele să-şi găsească un loc şi rol, o tribună de exprimare a poziţiilor lor, sub egida
unor precepte general valabile ale dreptului internaţional. Au fost obţinute realizări în
diferitele domenii concrete, speciale, ale cooperării interstatale, s-au experimentat unele
mecanisme de asigurare şi menţinere a păcii, s-au făcut eforturi pentru promovarea
dezvoltării economice în spiritul interdependenţelor tot mai evidente pe plan
internaţional.
Cu toate aceste elemente pozitive, Liga Naţiunilor a reprezentat, în final, un eşec,
nereuşind să-şi atingă obiectivele sale esenţiale: prevenirea unui nou război prin
instituirea unui sistem de securitate bazat pe garanţii colective şi obligativitatea rezolvării
conflictelor prin mijloace paşnice, respectiv eliminarea crizelor economice de proporţii
prin promovarea unei deschideri în relaţiile de schimb internaţionale corespunzător
cerinţelor procesului de globalizare. Criza generală din 1929-1933, cu efectele sale
nocive în plan economic, politic şi moral, ascensiunea regimurilor totalitare şi
inaugurarea unei perioade a agresiunilor rămase fără replică din partea comunităţii
internaţionale, au deschis calea unui nou război şi mai distrugător decât primul.
În pofida acestor realităţi, ideea unei organizaţii globale care să asigure securitatea
internaţională nu a fost părăsită, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial creindu-se,
printr-un proces complicat de negociere, Organizaţia Naţiunilor Unite. Cu toate că
făuritorii ONU, structură fundamentală a lumii de astăzi, s-au ferit să preia prea multe din
eşafodajul instituţional al Ligii Naţiunilor, experienţa acesteia nu a putut fi ignorată. Ea a
intrat în patrimoniul omenirii, ca o primă încercare de a depăşi paradigmele realiste ale
balanţei de putere, utilizate de marile şi de mici puteri europene.
MERCENARII ÎN CONFLICTELE MODERNE
Cătălin Marius RADU
Keywords: mercenaries, Cold War, private military forces
ABSTRACT
Soldiers for hire existed since ancient times. Mercenaries continued to exist over
time, knowing the period of prosperity and decline throughout history, especially with the
advent of the modern state. Cold War and the wars in Afghanistan and Iraq led to an
explosion in the supply of private military forces, meeting as private military companies
that seek to achieve legitimacy.
Este cunoscut doar într-o mică măsură publicului larg faptul că în conflictele
moderne acţionează în numele actorilor statali şi aşa zise companii militare private, ce
sunt cunoscute şi sub denumirea de contractori privaţi de securitate, corporaţii militare
private, firme militare private, toate acestea fiind reuniţi sub denumirea de industria
militară privată.
Aceste structuri oferă servicii similare cu cele ale unor forţe armate sau de poliţie
naţionale, dar de regulă la o scară mai mică.
Conceptul de soldat particular/privat, deseori denumit mercenar, nu este de
concepţie nouă, acesta apărând încă din vremea faraonilor. Unul dintre cei mai puternici
critici ai lor a fost Niccolo Machiavelli, care a descris armatele de mercenari din acele
timpuri în termenii următori:” Mercenarii sunt dezbinaţi, însetaţi după putere,
indisciplinaţi şi neloiali; ei sunt curajoşi printre prieteni şi laşi în faţa duşmanului; nu au
frică de Dumnezeu, nu se ţin de cuvânt faţă de semenii lor ; ei evită înfrângerea doar atâta
timp cât evită lupta; pe timp de pace sunt jefuiţi de semenii lor şi pe timp de război de
inamic 1”
Odată cu apariţia statului modern sarcina asigurării securităţii a aparţinut
guverenelor. Apariţia industriei militare private face ca acest lucru să se schimbe din
nou.
Ce au în comun companiile militare private cu mercenarii îl reprezintă faptul că
sunt actori sau agenţi privaţi implicaţi în conflicte, şi că îşi desfăşoară activitatea pentru
bani. Ceea ce deosebeşte companiile militare private de predecesorii lor este în primul
rând natura lor corporatistă la fel ca şi activităţile diversificate ce le desfăşoară. Ele au
aceleaşi forme de organizare ca orice alte corporaţii, cu acţionari, companii mamă şi
filiale, etc. În al doilea rând majoritatea lor nu se angajează doar în luptă, dar într-o gamă
largă de activităţi militare cum ar fi pregătirea şi asigurarea logisticii, multe dintre
societăţi făcând parte din corporaţii ce au filiale în sectorul civil.
Companiile militare private funcţionează după principiile economiei de piaţă, astfel
că intră în acţiune numai atunci când sunt angajaţi de către clienţi solvabili şi numai după
ce s-a ajuns la un acord în privinţa preţului, care este achitat fie sub formă de bani, sau
ocazional în forma unor concesiuni pentru resurse naturale.
Licenţiat în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Master în Geopolitică şi Relaţii Internaţionale
1 Machiavelli, Niccolo, Principele, Editura Antet, Bucureşti, 2004
265
Folosirea companiilor militare private oferă de asemnea oportunităţi semnificative.
Sunt misiuni care nu pot fi incredinţate unor trupe regulate, fie pentru că aceste sunt
neatractive sau periculoase de aşa manieră încât politicienii nu ar fi de acord să le
încredinţeze trupelor ce aparţin statului, în special dacă nu au o semnifcaţie directă pentru
securitatea naţională. Este un lucru normal să ai armate naţionale formate exclusiv din
propii cetăţeni ce îşi fac datoria apărând ţara, dar este ceva cu totul diferit să trimiţi
asemenea forţe în misiuni care au prea puţin de-a face cu apărarea propiu-zisă a ţării.
Sfârşitul Războiului Rece a oferit un mediu propice de dezvoltare a companiilor
militare private. La începutul anilor 90 acestea se implicau în conflictele de pe
continentul african, sprijinind guvernele împotriva insurgenţilor. Aceste firme au
cunoscut o dezvoltare continuă, însă adevărata explozie a acestora s-a înregistrat odată cu
războaielele din Afganistan şi Irak. Dezvoltarea lor a fost favorizată şi de reducerea
drastică a efectivelor din cadrul armatei SUA de la sfârşitul Războiului Rece şi de decizia
ministrului apărării al SUA Donald Rumsfeld de la transfera către sectorul privat a
anumitor competenţe ale armatei, pentru a permite desfăşurarea mai flexibilă a anumitor
operaţiuni ” sensibile” .
Se estimează că numărul angajaţilor companiilor militare private variază între 15 şi
20.000 de oameni.1
Anii ’90 au fost martorii unei schimbări în modul de desfăşurare a războaielor.
Cantitatea de armament disponibilă a crescut , iar tipul de actori non-statali angajaţi în
conflicte s-a multiplicat.
Actorii non-statali ca companiile militare private şi companiile militare private
nu reprezintă ceva nou în cadrul politicii mondiale. Însă sfârşitul secolului XX a atras o
atenţie nemaiântâlnită asupra acestora datorită rolului crescut jucat de acestea în
conflictele interne din anumite state şi a implicării acestora în cadrul unor forţe
internaţionale de menţinere a păcii.
Cele mai importante companii militare private s-au reunit în cadrul International
Peace Operations Association (IPOA), asociaţie ce a adoptat propiul cod de conduită în
domeniu, vrând să confere legitimitate membrilor săi prin această autoreglementare.
Cu toate că din punct de vedere legal folosirea mercenarilor este interzisă prin mai
multe reglementări internaţionale, companiile militare private nu sunt jenate în activitatea
lor de acest aspect, având în vedere că prevederile legale în cauză nu vizează în mod
expres formele moderne de organizare a acestei activităţi, nefiind nici în interesul ţărilor
care se folosesc de aceştia ( inclusiv SUA) reglementarea clară a acestei vechi profesii,
mascată sub haine moderne, fie în sensul interzicerii exprese şi totale a acesteia, fie în
sensul impunerii unor reguli clare şi stricte care să guverneze această activitate .
Nu se poate discuta despre privatizarea afacerilor militare şi de securitate
naţională fără a menţiona compania Blackwater2, companie înfiinţată în 1997 în Carolina
de Nord, care a reuşit să se impună în relaţiile SUA -Afganistan şi în relaţiile Statelor
Unite – Irak.
Blackwater reprezintă fuziunea neo-realismului politicii externe americane cu
teoriile neo-liberale, care susţin că orice poate fi cumărat şi vândut pe o piaţă privată,
inclusiv atribuţii militare care erau deţinute în mod exclusiv de către statul naţiune.
1 http://www.globalsecurity.org/military/world/para/mercenary.htm
2 Scahill, Jeremy, Blackwater - Ascensiunea celei mai puternice armate private din lume, Editura Litera,
Bucureşti, 2009
266
Războaiele din Irak şi Afganistan au ajutat compania Blackwater să atingă un
nivel de dezvoltare foarte ridicat. În Irak rolul jucat de Blackwater este unul foarte
important. În anul 2003 Blackwater a obţinut primul contract de mare anvergură, prin
încredinţare directă, în valoare de 21 miloane de dolari pentru a-l păzi pe şeful Autorităţii
Provizorii a Coaliţiei, Paul Bremer. Începând din anul 2001 Blackwater a primit contracte
în valoare de 736.000 de dolari, iar în 2006 cifra a ajuns la 593 milioane dolari, o
creştere de peste 80.000%. În total, în perioada 2001-2006 Blackwater a primit contracte
în valoare de mai mult de un milard de dolari, dintre care contracte în valoare de
523.649.287 prin încredinţare prin încredinţare directă, fără licitaţie.1
Statutul juridic al acestor forţe militare private este incert, fapt ce le permite să
beneficieze în general de imunitate în faţa legii, aceştia nefiind obligaţi să respecte legile
şi reglementările internaţionale referitoare la război sau regulamentele militare.
Compania Blackwater a fost implicată în foarte multe incidente sângeroase în Irak, însă
anchetele ce au urmat acestor incidente nu au condus la luarea unor măsuri punitive
împotriva companiei, cu mici excepţii.
Între 2005 şi septembrie 2007 personalul Blackwater a fost implicat în 195 de
incidente violente; în 163 dintre acestea personalul Blackwater a tras primul.2
Personalul Blackwater din Irak şi Afganistan acţionează după principiul “shoot
first and ask questions later”, fapt ce a cauzat numeroase victime atât în rândul populaţiei
civile cât şi în rândul forţelor de ordine din Irak.
1 Memorandum al Comisiei de supraveghere şi reformă a administraţiei din cadrul Camerei
Reprezentanţilor SUA din 1 Octombrie 2007 privind informaţii suplimentare referitoare la Blackwater
SUA 2 http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/7024370.stm
267
Pe 16 februarie 2005 patru angajaţi Blackwater ce escortau un convoi al
Departamentului de Stat au tras 70 de gloanţe într-un automobil irakian, în mod
nejustificat, nefiind cunoscută soarta şoferului deoarece convoiul nu s-a oprit să verifice.
În dimineaţa de Crăciun a anului 2006 un agent de securitate al vicepreşedintelui irakian
Adel Abdul Mahdi a fost ucis în timpul serviciului de pază de către un angajat
Blackwater în stare de ebrietate. La sfârşitul lunii mai 2007 angajaţi Blackwater au
deschis focul de două ori în două zile pe străzile din Bagdad, unul dintre incidente ducând
la o confruntare între angajaţii Blackwater şi trupele speciale ale Ministerului de Interne
irakian. Pe 16 septembrie 2007 angajaţi Blackwater ucid 17 civili irakieni în Piaţa Nisour
din Bagdad în timp ce însoţeau un convoi al Departamentului de Stat. A doua zi licenţa
Blackwater de operare în Irak a fost revocată. Armata SUA a arătat că angajaţii
Blackwater au deschis focul fără a fi provocaţi, folosind forţa în mod excesiv.1
La operaţiunile din Afgansitan alături de Blackwater participă şi DynCorp,
Military Profesional Resources Inc. ( MPRI) şi Kellog Brown and Root (KBR),
companii ce s-au regrupat în cadrul Private Security Companies of Afganistan.
Activitatea acestora este recompnesată cu o parte inmportantă din fonduirile destinate
reconstrucţiei armatei afgane.
Blackwater este acuzată de asemenea că a participat alături de C.I.A. la un
program secret ce viza localizarea şi asasinarea unor lideri importanţi ai Al Qaeda.
În afară de contractele din Irak şi Afganistan compania Blackwater a fost angajată
să acorde asistenţă în urma uraganului Katrina. Blackwater a asigurat transport aerian,
servicii de securitate, logistică, servicii de transport, ca şi asistenţă umanitară. Blackwater
a asigurat ordinea publică şi securitatea în zonele lovite de dezastru.
Datorită comportamentului provocator şi agresiv al unor angajaţi ai companiilor
militare private pe teatrele de operaţiuni întreg procesul de stabilizate şi de reconstrucţie
post conflict este decribilizat atât în ochii populaţiei locale, care nu poate distinge cu
uşurinţă întru un angajat al unei companii miliatre private şi un soldat din forţa
multinaţională, cât şi în ochii opiniei internaţionale.
Se impune elaborarea unor reglementări stricte care să stabilească drepturile şi
obligaţile companilor militare private, pentru a se pune capăt actualei situaţii de fapt în
care aceste companii nu pot fi trase la răspundere în mod eficient pentru încălcarile
repetatate ale dreptului internaţional, ale drepturilor omului în zonele de conflict. În multe
cazuri, în loc să oprească puterea statului angajarea unor astfel de companii a constituit
un obstacol în calea dezvoltării capacităţii statului de control şi gestiune. Multe dintre
companii sunt implicate în conflicte armate din cauza resurselor naturale. Nu este în
interesul acestora să contribuie la restabilirea şi/sau la consolidarea puterii statului.
Privatizarea securităţii publice nu poate fi considerată o alternativă la gestionarea
multilaterală a conflictelor. Însăşi natura privată a acestor companii militare sau de
securitate şi faptul că scopul lor principal îl reprezintă profitul, sunt în contradicţie cu
eforturile multilaterale de rezolvare a conflictelor.
La nivel european, Franţa a adoptat o poziţie dură referitoare la companiile militare
private, adoptând legea Réppression De L’Activité De Mercenaire în aprilie 2003 prin
care se interzice efectiv firmelor ca şi indivizilor să participe direct la luptă. Distinct faţă
de celelalte ţări europene Marea Britanie a încercat să deschidă drumul spre
recunoaşterea şi posibila extindere a activităţii companiilor militare private, fiind
1 http://www.reuters.com/article/idUSN0439965120071005
268
elaborată o Carte Verde în 2002 pe baza căreia să se discute opţiunile pentru
reglementarea acestui domeniu. Însă reacţiile la această propunere au fost negative din
partea opiniei publice şi politicienilor britanici.
Este nevoie de o poziţie comună a Uniunii Europene referitoare la rolul acestor forţe
militare private, de a statua în mod clar statutul juridic al acestora. De asemenea la nivel
internaţional este necesară o revizuire a reglementărilor O.N.U. privind definirea
mercenarilor, care să facă referire şi la noua formă de organizare a acestei activităţi,
reglementări care să fie acceptate de toate statele membre, inclusiv de Statele Unite.
BIBLIOGRAFIE:
Scahill, Jeremy, Blackwater - Ascensiunea celei mai puternice armate private din lume,
Editura Litera, Bucureşti, 2009
http://www2.ohchr.org/english/issues/mercenaries/annual.htm
http://www.cfr.org/publication/14279/other_army_in_iraq.html
http://www.thenation.com/doc/20090817/scahill
http://www.diis.dk/sw9347.asp
http://www.humansecurity.info/#/vol-63-brooks-rathgeber/4527827401
http://www.isn.ethz.ch/isn/Current-Affairs/Security-Watch/Detail/?id=88526&lng=en
http://www.ipoaworld.org/eng/aboutipoa.html
http://www.globalsecurity.org/org/news/2008/080722-blackwater-name.htm
http://www.globalsecurity.org/military/world/para/mercenary.htm
http://www.googlesyndicatedsearch.com/u/corpwatch?q=Blackwater&is=corpwatch.org
&x=0&y=0
http://www.un.org/peace/reports/peace_operations/
http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/7024370.stm
269
RECENZII ŞI NOTE DE LECTURĂ
Sorin Cristescu, Diplomaţie în vreme de război. Relaţii internaţionale 1789-
1914, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009, 352 p.
Cartea elaborată de conf.univ.dr. Sorin Cristescu, recent apărută, analizează confruntările
militare şi reuniunile politico-diplomatice din Europa, desfăşurate între Revoluţia
Franceză şi primul război mondial. Această carte o completează pe aceea publicată de
acelaşi autor în anul 2007 cu titlul Relaţii politico-diplomatice şi militare europene, care
tratează intervalul istoric cuprins între 1914 şi 1991, integrându-se astfel într-un
remarcabil demers ştiinţific privind istoria relaţiilor internaţionale ale lumii moderne şi
contemporane. Lucrarea este alcătuită din Cuvânt-înainte, douăsprezece capitole,
Concluzii şi Bibliografie. Capitolele sunt astfel formulate încât să rezulte cu claritate
conţinutul tematic şi obiectivele cercetării avute în atenţie. Aceste capitole sunt: I.
Introducere sau războiul ca „soluţie politică”; II. Diplomaţia în timpul războaielor
primei republici franceze 1792-1799; III. Diplomaţia în timpul războaielor napoleoniene;
IV. Congresul de pace de la Viena (1814-1815) şi „Sfânta Alianţă” (1815-1824); V.
Diplomaţia europeană şi„chestiunea orientală” (1824-1852); VI. Războiul Crimeii şi
Congresul de pace de la Paris (1853-1856); VII. Diplomaţia europeană şi unificările
statale (1856-1871). A) Unificarea Ţărilor Române; B. Unificarea Italiei; . Unificarea
Germaniei; VIII. Diplomaţia europeană în faţa redeschiderii „chestiunii orientale”
(1875-1878); IX. Tratatul de pace de la San Stefano şi Congresul de pace de la Berlin;
X. Evoluţii politico-diplomatice între Congresul de pace de la Berlin şi războiul ruso-
japonez (1878-1905); XI. Diplomaţia europeană şi criza balcanică (1906-1912); XII.
Războaiele balcanice şi Pacea de la Bucureşti (1912-1913).
În lucrare, un loc aparte este rezervat marilor figuri ale istoriei relaţiilor internaţionale,
despre care, aşa cum remarcă autorul în Cuvânt-înainte, „se emit astăzi aproape în
exclusivitate păreri sau concluzii şi prea puţin se explică evenimentele care au conturat
cariera extraordinară şi legenda fiecăreia în parte” (p. 7). Preferinţa autorului s-a îndreptat
cu precădere spre Napoleon Bonaparte şi Charles Maurice de Talleyrand, Camillo Benso
di Cavour şi Giuseppe Garibaldi, Napoleon al III-lea şi Otto von Bismark, Mihail
Kogălniceanu. Autorul demonstrează cu argumente convingătoare că „Pacea este
avantajoasă pentru învingător nu atunci când îl umileşte şi îl jefuieşte pe învins, ci când îl
menajează sau îl răsplăteşte” (p. 344). Aşa s-a întâmplat în 1805 când Talleyrand i-a cerut
lui Napoleon I să răsplătească Austria învinsă, oferindu-i Principatele Danubiene; aşa a
fost menajată Franţa, învinsă la 1814 şi 1815, de către aliaţii împotriva lui Napoleon I;
aşa a menajat Bismark Austria învinsă la 1866 în interesul echilibrului de putere
european. Acelaşi Bismark a jefuit Franţa învinsă la 1870 şi a dat astfel Germaniei un
duşman la frontiera de vest.
Congresele de pace, la fel ca şi războaiele avute în atenţie, sunt considerate ca fiind
„probe de încercare a diplomaţiei”; la fiecare din ele, când războiul părea gata să
reizbucnească, soluţia crizei a fost dată de spiritul conciliant al negociatorilor. Astăzi,
subliniază Sorin Cristescu în Concluziile lucrării, „războiul nu mai este considerat
continuarea politicii cu alte mijloace”. Cu atât mai mult este valabilă reciproca afirmaţiei
de mai sus – „politica este continuarea războiului, dar cu alte mijloace”; de aceea
270
principiile diplomatice enunţate şi exemplificate pe parcursul lucrării continuă să-şi
păstreze valabilitatea.
Privită în ansamblu, cartea întocmită de Sorin Cristescu este una reprezentativă în
peisajul actual al istoriografiei române prin tematica pe care o abordează, prin
valorificarea inteligentă a unei bogate bibliografii, care cuprinde lucrări de referinţă din
domeniul istoriei relaţiilor internaţionale moderne, româneşti şi străine, prin amploarea şi
seriozitatea demersului ştiinţific. Este o lucrare deosebit de utilă studenţilor şi
cercetătorilor din domeniul relaţiilor internaţionale şi al istoriei universale moderne,
oferind în acelaţi timp tuturor iubitorilor de literatură istorică o lectură plăcută şi
instructivă.
prof.univ.dr. Ştefan Lache
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană,
Editura Polirom, Colecţia COLLEGIUM. Politici publice şi integrare europeană,
Iaşi, 2008, ISBN 978-973-46-0846-1
Fenomenul integrării europene, al extinderii organismului european, cu predilecţie
în ultimii ani, devine, din ce în ce, unul dintre cele mai reprezentative ale perioadei
contemporane. Complexitatea, continua transformare şi adaptare s-au impus ca itemi
decisivi şi obiective, mai mult sau mai puţin facil îndeplinite, în timp de părinţii
construcţiei europene.
Printre analiştii care şi-au dedicat aproape în totalitate activitatea de cercetare
interesantului fenomen al integrării europene, numele profesorului universitar Iordan
Gheorghe Bărbulescu iese, de departe, în evidenţă, prin numeroase sale abordări:
Uniunea Europeană. Aprofundare şi extindere (Editura Trei, Bucureşti, 2001), Uniunea
Europeană. De la economic la politic (Editura Tritonic, Bucureşti, 2005), Uniunea
Europeană. De la naţional la federal (Editura Tritonic, Bucureşti, 2005), Uniunea
Europeană. Politicile extinderii (Editura Tritonic, Bucuresti, 2006), Uniunea Europeană.
Sistemul instituţional (Editura Tritonic, Bucureşti, 2007). După lucrări concentrate fie pe
transformarea istorică a Uniunii Europene, fie pe mult dezbătuta posibilitate a extinderii
Uniunii, fie pe politicile efective lansate de organismul european în vederea întăririi
coeziunii interne şi a funcţionabilităţii organizaţiei în sine, Iordan Gheorghe Bărbulescu a
lansat publicului românesc de specialitate şi nu numai, un volum dedicat analizei
instituţiilor şi mecanismelor Uniunii Europene – Procesul decizional în Uniunea
Europeană.
Considerând aprioric că Uniunea Europeană reprezintă efectiv o construcţie
politică ce nu s-a bazat şi nu se bazează exclusiv pe principiul strict al cooperării, ci pe
exercitarea în comun a suveranităţilor naţionale în aproape toate sectoarele vieţii
economice şi sociale, I. Gh. Bărbulescu îmbină, fericit, în noua sa analiză, discursul
politologic cu cel specific ştiinţelor juridice sau celor economice.
Structura lucrării păstrează liniile deja cunoscute spiritului critico-analitic
manifestat în toate cărţile sale anterioare. Numărul destul de mare de capitole (14 la
număr) demonstrează tocmai încercarea – considerăm reuşită cu brio – de a acoperi
întreaga vastă problematică a procesului decizional la nivelul construcţiei europene.
Capitolele se regrupează, apoi, în trei macro-structuri: Partea I (capitolele I-IV) –
271
„Uniunea Europeană” – o prezentare succintă din perspectivă istorică şi nu numai a
evoluţiilor în cadrul Comunităţilor europene – Uniunii Europene; Partea a II-a (capitolele
V-XI) – „Instituţii şi proces decizional” – este centrată, efectiv, pe analiza sistemului
instituţional, atât la nivel general, comun, cât şi prin identificarea şi prezentarea fiecărei
instituţii în parte; Partea a III-a (capitolele XII-XIV) – „Consolidarea instituţională şi
decizională” – este, poate, cea mai supusă schimbării şi evoluţiei, deoarece se opreşte
tocmai asupra impactului avut de reformele adoptate la nivel european în perioada 2000-
2008, inclusiv a mult dezbătutelor Tratate de la Lisabona.
Foarte utile, atât din perspectiva viitorilor specialişti în relaţii internaţionale, cât şi
a celor care deja activează în domeniu devin, astfel, capitolele centrate pe problematica
vechilor şi noilor Competenţe ale U.E. (pp. 129-147), pe implicarea Parlamentului
European (pp. 189-228) sau al Comisiei europene (pp. 283-314). Dar şi prezentarea şi
analiza critică a aşa-numitei de autor „ordini instituţionale” (Capitolul V, Introducere).
După cum sublinia şi autorul, discursul investigativ rămâne în continuare deschis,
căci presupune abordarea unor problematici în continuă transformare: „Această carte
apare după ce, la Lisabona, s-a semnat, în decembrie 2007, un nou Tratat al Uniunii
Europene, punându-se, probabil, capăt crizei declanşate prin referendumurile din 2005.
Criza ratificării Tratatului Constituţional, timpul de reflectie pe care Uniunea Europeană
şi l-a luat, revenirea la masa negocierilor, noua propunere de tratat şi, în fine, noul tratat,
m-au obligat să modific, din mers, lucrarea. Acum, ceea ce părea la un moment dat un
dezavantaj, lucrarea ieşind pe piaţă cu o mare întârziere, devine un avantaj, deoarece ne-a
permis să analizăm şi ceea ce ne aşteaptă până la noua reforma a Uniunii Europene, care
nu poate fi realizată înainte de 4-5 ani, deci să avem un tablou complet al instituţiilor şi
deciziilor U.E. până la orizontul anilor 2012-2013.”
Lector univ. dr. Teodora Stănescu-Stanciu
Dinu C. Giurescu De la Sovromconstructii nr.6 la Academia Română, Editura
Meronia, Bucureşti, 2008, 464 p + 16 planşe foto
Una dintre cărţile aşteptate cu interes de istorici şi-a făcut apariţia la sfârşit de an
2008. Istoricul ne înfăţişează aspecte din viaţa sa aşa cum le-a văzut, perceput şi trăit.
Modest cum îl cunoaştem, academicianul trece etapă cu etapă prin viaţă fără a face caz de
situaţia şi poziţia socială dinainte de preluarea puterii de către comunişti. Primii paşi,
copilăria, părinţii Giurescu, bunicii Mehedinţi şi Giurescu i-au îndrumat paşii autorului şi
l-au pregătit pentru viaţă.
Cartea este structurată pe capitole în pas cu etapele vieţii prin care trece autorul.
Pe lângă acestea, chiar înainte de a îmbrăţişa profesia de istoric, talentul academicianului
a ieşit în evidenţă. Pasiunea pentru istorie se observă încă din copilărie când autorul face
remarci de ordin istoric: de la Constanţa luam trenul spre Mangalia, din 1938 de când s-a
prelungit calea ferată”.
Copilăria. Informaţii despre cum şi-a perceput bunicul, Simion Mehedinţi,
bunicul din partea tatei Constantin Giurescu şi amprenta care şi-au pus-o asupra sa, se
regăsesc de-a lungul mărturiilor sale. Autorul se opreşte în special asupra relaţiei care a
272
avut-o cu tatăl său, a momentului în care se hotărăşte să îmbrăţişeze meseria de istoric şi
a sfaturilor primite care cred ca sunt utile tuturor istoricilor: “Meseria defineşte modul de
viaţă”, “Nu aştepta să treacă timpul pentru că rişti să nu mai ai şansa de a reveni şi a
scrie”. Detalii despre marele istoric şi funcţiile publice pe care le-a deţinut ne dezvăluie
autorul: Rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos (februarie – 27 septembrie 1939),
Ministru Secretar de Stat pentru organizarea Frontului Renaşterii Naţionale (28
septembrie 1939 – 3 martie 1940), Ministru al Propagandei (4 martie 1940 - 27 iunie
1940) şi pentru o scurtă perioadă Ministru al Cultelor. Autorul nu face referire la
activitatea tatălui său în aceste funcţii, motivând că istoricul Constantin Giurescu nu
vorbea despre activitatea sa publică.
“Vina” că a ocupat aceste funcţii a fost plătită prin 5 ani (7 mai 1950 – 5 iulie
1955) de închisoare la Sighet. Marturiile autorului despre pierderile suferite de familia sa
sunt sugestive: casele de la Odobeşti, Mangalia, Predeal şi Bucureşti cu toată agoniseala
familiei de-a lungul timpului. p.13.
Şcoala primară. Şcoala primară nr. 4 “Cuibul cu Barză” al cărei elev a fost
autorul cât şi tatăl acestuia, istoricul Constantin C. Giurescu. Cu regret constată că a
rămas singura instituţie care nu a fost dărâmată de pe Ştirbei Vodă, funcţionând şi astăzi.
În 1937, autorul este admis la Colegiul Naţional Sfântul Sava. Amintirile sunt detaliate şi
în ceea ce priveşte denumirea străzilor, Berthelot până în 1949, apoi A. Popov, Nuferilor,
din 1990 din nou M. Berthelot. Structura şcolară la vremea aceea: primar (4 ani),
gimnazial (4 ani) şi liceal (4 ani), urmând ca după fiecare etapa să se dea examen de
admitere. p. 22
Bunicii. De la bunicul său, Simion Mehedinţi, mărturiseşte despre lecţiile de
geografie pe care le lua, “cu harta în faţă” observând primejdiile care pândeau România
în perioada tulbure a anilor 1938-1945. Anul 1941 care a adus atâtea nenorociri din cauza
războiului, este tragic şi în plan personal: drama prin care trecea familia Giurescu şi nu
numai datorită deciziei Comisiei de epurare pentru cercetarea universitarilor care
colaboraseră cu regimul personal al regelui Carol al II-lea. Comisia prezidată de rectorul
instituţiei, istoricul Petre P. Panaitescu, coleg de facultate şi de generaţie cu Constantin C:
Giurescu, a hotărât scoaterea de la facultate a reputatului istoric. Din fericire, înlăturarea
legionarilor a făcut ca această decizie să nu fie pusă în practică. p.38
Teama de bombardamente este detaliată pp 40 – 41. Cu toate că nu începuse să
profeseze, gena istorică se observă din aprecierile pe care autorul le face pe parcursul
amintirilor sale. Cartierul Nou construit la Mangalia oferea detalii despre locuitorii
acestuia. Printre personalităţile care şi-au construit case sunt familiile Giurescu, Val
Mugur, general Broşteanu, N. Iorga (demolată în 1940), familia Manoilescu. După cum
mărturiseşte autorul, din 1952, directivele Partidului au cuprins printre altele şi decizia de
evacuare din Constanţa şi Mangalia a familiilor în vigoare. Autorul concluzionează:
“locurile copilăriei şi adolescenţei au fost astfel cu totul înghiţite de noua rânduire
democrat populară”. p.73
Amintiri din Istanbul. Detaliile despre şederea la Istanbul şi despre locurile
istorice aflăm în pp 83-86. Autorul detaliaza eforturile tatalui sau Constantin C Giurescu
de a deschide un Institut Cultural la Istanbul. Datorită războiului şi faptul că Turcia a
rămas neutră, iniţiativă a fost amânată. Atât de amânată încât ceea ce istoricul dorise să
pună în practică în anii 40 a prins contur după 1990. Despre tânărul Dinu Giurescu,
273
încântat de oraş, de locuri, de oameni şi despre idila cu tânăra Sule aflăm din mărturiile
acestuia.
Studentul. Studentul Dinu Giurescu (1946 – 1949) oferă detalii despre “planul de
învăţământ”. Studentul avea discipline la alegere: arheologie, istorie veche, istorie
universală, bizantină, istoria popoarelor balcanice, a diplomaţiei, a românilor, ştiinţe
auxiliare, epigrafie latină. Din memoriile autorului aflăm că alegerea se făcea pentru o
materie principală de licenţă, două secundare şi celelalte de completare. p 120. Printre
profesorii autorului amintim: Constantin C Giurescu, Ioan Hudita, Victor Papacostea, Gh
Bratianu, Dionisi Pippidi. Bineînţeles că autorul este încântat de pleiada de personalităţi
pe care a putut să le audieze p.121
După 1948 învăţământul a fost schimbat după modelul Uniunii Sovieticii. Printre
“noile idei” autorul enumera: adoptarea programelor şi duratei, epurarea masivă,
conţinutul disciplinelor cu manuale traduse după cele sovietice, cursurile universitare
supuse unui control strâns pentru a “cerceta” orientarea ideologica şi impunerea
ideologiei marxist-leniniste. p.131
Profesorul isi aduce aminte si de emotiile prin care a trecut în 1950 când şi-a dat
examenul oral de licenţă. Evacuat cu familia la sfârşitul lui iunie 1950 din casa
părintească a trebuit să facă faţă examenelor. p.143
Doctor in Istorie. Teza de doctorat a tânărului istoric “Ion Vodă cel Viteaz” a
fost predată în 1958 Editurii Ştiinţifice. Parcursul anevoios până la tipar este detaliat la
paginile 143-144. Primeşte bunul de tipar în decembrie 1963, în opinia autorului cu
sprijinul academicianului Ştefan Ştefănescu.
După terminarea facultăţii dorinţa istoricului a fost de a profesa în învăţământ.
Datorita “dosarului”, la învăţământul superior nu spera nici viitorul academician. Pentru
învăţământul primar sau liceal trebuia pregătit ideologic. Pregătirea prin care a trecut
autorul a durat trei săptămâni: “Îndrumarea Corpului Didactic” după care a început, aşa
cum detaliază despre seminarile de la liceul Şincai.
Normatorul. În anii 1950 – 1956, din cauză că nu găsise de lucru în învăţământ,
autorul a lucrat ca normator la Sovromconstrucţii nr.6. Perioada grea, regrete că între
perioada 5/6 mai când profesorul Constantin C Giurescu fusese arestat de la domiciliu şi
perioada evacuării familiei nimeni nu se gândise să salveze din bunurile familiei. p.156
Sugestiv este dialogul care a stat la baza evacuării familiei Giurescu: “Deschid
geamlâcul: doi miliţieni şi doi civili: “Familia Giurescu locuieşte aici? Da! Ordin, vă
mutaţi în strada Alexandru Moruzi…..”, “Întreb “ Când ne mutăm? – De îndată…- şi cum
lăsăm lucrurile, aşa fără vreun inventar? – “Deschideţi uşa imediat!”, “ Puteţi lua efectele
personale. Şi mobila, cărţile? Rămân toate pe loc!” …. “Şi bunicii Mehedinţi?” “Se mută
şi ei”. pp. 157 – 158.
De activitatea ca normator la Sovromconstrucţii nr. 6 autorul detaliază cu
amănunte. De reţinut unele aprecieri despre cum se ocupau funcţiile şi în acel domeniu:
“Este şoferul Costache pe care organizaţia de partid l-ar dori ca preşedinte al viitorului
comitet sindical”. Cu toate că organizaţia şi-l propusese, la adăpostul votului secret:
“Costache nu a întrunit numărul minimal de voturi. La adăpostul votului secret, “oamenii
muncii” şi-au spus părerea. Însă în cele din urmă situaţia s-a rezolvat, “promovarea lui
prin trimiterea la o şcoala de cadre la Bucureşti” p. 177.
Autorul se opreşte şi asupra plenarei C.C. al P.M.R. din 26 – 27 mai care a
“demascat şi zdrobit grupul fracţionist, antipartinic şi antistatal Ana Pauker – Vasile Luca
274
şi a înlăturat aceste elemente duşmănoase din conducerea de partid şi de stat”. p. 177.
Pentru autor, care în acele momente nu cunoştea situaţia în detaliu, i se părea ciudat ca de
la eroii de dinainte au ajuns duşmanii ţării. Deportarea familiilor dintr-un oraş în altul
este detaliată cu exemple de autor. Au urmat schimbările la vârf din iunie 1952 prin care
dr. Petru Groza devine Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale în locul lui C.I.
Parhon, iar Gheorghe Gheorghiu Dej devine prim ministru. Cu toate că pentru marea
majoritate a populaţiei aceste schimbări nu spuneau nimic partidul îşi consolida treptat
poziţia. O etapă necesară în planurile partidului era colectivizarea. Fiindcă primarii aleşi
în sate nu aplicau linia dură a partidului privind colectivizarea, autorul relatează discuţia
sa cu Ion Eraclide, şeful serviciului muncă şi salarii şi secretar al organizaţiei de bază din
Centrală: “Dinule, situaţia devine complicată. Recent, în toate comunele au fost trimişi
muncitori din industrie ca să înlocuiască primarii şi secretarii aleşi din mediul rural”. p.
179. Decizie firească, deoarece localnicii fie ei şi primari nu priveau cu ochii buni această
decizie iar nou veniţilor nu le păsa de localitatea respectivă atât de mult încât să neglijeze
linia partidului.
Ca normator, autorul ne oferă detalii despre un simulacru de proces public de la
Poarta Albă. În urma căreia sentinţele au fost: “cinci condamnări la moarte; ceilalţi 20
coacuzaţi, pedepse între 20 – 25 de ani munca silnică şi confiscarea totală a averii”. Cu
regret autorul îşi aduce aminte ca radioul şi presa au anunţat laconic : “trei din
condamnaţii la moarte au fost executaţi” p. 180. Cei trei erau Aurel Rozei, Nicolae
Vasilescu şi Dumitru Nichita. Procesul fusese organizat pentru a justifica întârzierea
lucrărilor la Canal. Din amintirile autorului aflăm că din vara lui 1952 se instauraseră
unele masuri printre care un fel de paşapoarte interne: “Permisul dmv. de intrare în
Constanţa” p. 181. Tot din vara lui `52 autorul primeşte veşti din mediul universitar:
“Alexandru Rosetti şi George Călinescu fuseseră suspendaţi de la Universitate”.
Radioul era obedient Moscovei, îşi aminteşte tânărul istoric: “Cotele apelor
Dunării – în româna, apoi în rusă, în fiecare zi. Ştiri externe: Moscova Agenţia TASS,
evenimente din U.R.S.S. agenţia Tass, ştiri din lumea capitalului, tot agenţia TASS” p.
182.
Aspecte comice sunt detaliate în paginile 183 – 184: “Peste toate au sosit şi
“gândacii de Colorado”. Propaganda regimului susţinea că au fost aruncaţi de imperialişti
pentru a strica recoltele!”. Autorul continuă cu altă întâmplare la care a luat parte: “La
sectorul Medgidia la cantina zarvă mare: s-au găsit nişte chiloţi de dama care fierbeau în
cazanul de supă! Scandal, muncitorii refuza să primească supa. Sindicatul se mobilizează
- şedinţă, discuţii. Concluzia: duşmanul de clasă a pus cu intenţie chiloţii ca să agite
muncitorii. Duşmanul în cauza n-a fost găsit, dar a fost luată hotărârea de a spori
“vigilenţa populară”. Acestea sunt detaliate alături de alte aberaţii ale “activiştilor” zeloşi.
Obedienţa regimului Dej a mers până în a schimba titulatura: “A venit şi Crăciunul –
devenit Moş Gerilă şi Sărbătorile de iarnă cu modificarea corespunzătoare a urărilor:
Crăciun fericit! şi colindele tradiţionale erau total interzise” p.187 Mai mult, despre
sărbătorile religioase nu se mai vorbea în presă, iar a doua zi de Crăciun, Paşte era
program de lucru normal. p. 189.
Un episod fericit, printre atâtea altele nefericite, s-a petrecut în familia Giurescu
atunci când Constantin C Giurescu fusese eliberat din închisoare. Fără veste despre
profesor pe perioada detenţiei, acum starea de fericire este detaliată de autor în pp 209 –
210. Eliberat, istoricului Giurescu i se fixase domiciliul obligatoriu în satul Măzăreni,
275
raionul Brăila. Emoţionant este dialogul de revedere cu familia pe care autorul îl
reproduce: “Mama: Să ştii că am pierdut tot, nu mai avem nimic”. Tata: “Sunteţi
sănătoşi? Dar Mona; Dan?”. Când a auzit că suntem bine, a adăugat: “E în regula, cât
timp eşti sănătos, multe se pot face”. p. 210
Profesia – istoric. Dornic de a se informa cu ceea ce se scrisese între timp,
istoricul senior a cerut fiului său să-i aducă cărţi şi reviste de istorie apărute între timp. La
aducerea cărţilor autorul întreabă: “Şi acu’ ce facem?” Profesorul: “Ne apucăm de treaba,
ce altceva să facem?” Eu: “Cu cine, cu aştia?” Răspuns: “Da, cu aştia. Vrei sa fii profesor
de istorie?” Eu: “Da!” C.C.G.: “Ai vreo alternativă pentru a face meseria asta?” Eu:
“Nu”, C.C.G.: “Soluţia este să lucrăm în cadrul existent.” Trebuie remarcată puterea
profesorului Giurescu ca după ce a trecut prin atâtea drame a avut puterea să o ia de la
capăt şi a încerca să îşi facă meseria cât poate de bine. Prima lucrare scrisă după
revenirea din detenţia a fost: cinci ani şi două luni în Penitenciarul de la Sighet, 7 mai
1950 – 5 iulie 1955. Din 1956 profesorul a fost angajat temporar la Institutul de Istorie al
Academiei. p.212 Dintre sfaturile profesorului către fiul său reţinem: “Meseria dă sens
vieţii fiecăruia”. La întrebarea firească a fiului cum poate să scrie în asemenea momente
grele răspunsul a venit categoric: “Dimpotrivă, în primele minute ai impresia că nu poţi
cerceta, scrie. Treptat, gândul, se îndreaptă spre tema la care lucrezi şi după o jumătate de
oră, vezi că îţi revii.” p. 213
De la normator, autorul a fost încadrat în urma unui examen, îndrumător la
Muzeul de Artă al R.P.R, apoi la Mogoşoaia. Viaţa luase un curs cât de cât normal,
profesa în domeniu, astfel autorul mărturiseşte că în 1960, la 33 ani se hotărăşte să se
căsătorească cu fata inginerului Valeriu Dinu şi a lui Ica, născută Manoilescu, fata lui
Mihail Manoilescu. p.246. Din căsătoria acestora s-au născut două fete: în 1962 Marina
Elena şi în 1964 Ena Simona. p.248.
După o pregătire temeinică în 1963, a candidat pe un post de cercetător anunţat la
Institutul de Studii Sud-Est Europene condus de Mihail Berza. Perioada de cumpănă când
în 1964 a fost invitat de Mircea Malita, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care i-a
propus să lucreze la Oficiul de Studii şi Documentare la MAE. În cele din urmă renunţă
la postul de cercetător la Institutul de Studii Sud Est Europene în favoarea ofertei lui
Mircea Malita.
O dată cu deschiderea anului universitar, 1 octombrie 1968, - conferenţiarul - de
acum, Dinu C. Giurescu îşi aduce aminte de cum a decurs deschiderea anului universitar
la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. Printre altele istoricul îşi aduce
aminte că anul acela deschiderea a început cu cuvântarea şefului partidului Nicolae
Ceauşescu în Piaţa Romană. Ceea ce spune multe despre “practica partidului” era ca toţi
cei prezenţi la activitate nu puteau părăsi locul până la sfârşitul cuvântărilor deoarece
toate ieşirile erau blocate. p. 273
Sarcini auxiliare. Tot din 1968 profesorul primeşte sarcină să se ocupe de cămine
şi cantină. Pe lângă detaliile despre această activitate auxiliară destul de anevoioasa ca
timp, partidul hotărăşte în 1975, în iunie, ca vechile hoteluri transformate în cămine să
revină la destinaţia iniţială. Profesorul se arăta dezamăgit de aceasta situaţie pentru că
mai erau 5 săptămâni până la terminarea anului. Aşa studenţii au trebuit să părăsească
căminele fără prea multe explicaţii.
Din 1969 istoricul devine membru de Partid. Este invitat la sediu de Letiţia
Pătraşcu care după o analiza a activităţii sale considera că trebuie să facă parte din partid.
276
I se sugerează să facă o cerere care urma să fie analizată în B.O.B. Profesorul se
conformează şi din 1969 devine membru P.C.R.
Că partidul se implica în toate nu mai surprinde pe nimeni, aşa cum s-a întâmplat
în august 1980 când Comitetul Politic Executiv a anunţat că se împlinesc 2050 de ani de
la “constituirea statului centralizat şi independent condus de regele dac Burebista”. Ca şi
în memoriile lui Titu Georgescu, Gh. Ioniţă, Dinu C. Giurescu aminteşte cât de greu se
putea scrie despre unele subiecte semnificative pentru istoria poporului român, dar între a
nu scrie şi a scrie cu câteva citate puse în text din Ceauşescu sau alţi lideri comunişti a
ales calea normală. A sta în expectativă ar fi însemnat a nu face nimic nici în plan
personal, nici în plan profesional. Cum poate fi numit un istoric, istoric, dacă nu îşi aduce
aportul prin cercetările proprii. Observăm azi, cum aceştia sunt criticaţi de cei care nu au
scris înainte. Mai greu însă cu cei care nu au scris. Redau mai jos două fraze pe care
profesorul şi le aminteşte din anii ‘90, petrecute la Facultatea de Istorie care cred eu ca
sunt edificatoare pentru a înţelege sacrificiile pe care erau nevoiţi să le facă mai ales
istoricii pentru a-şi vedea publicate lucrările:
“ … domnule profesor, aţi ştiut că istoria post 1944 este aceea aprobată de forurile
oficiale? Răspunsul meu: am ştiut tot timpul, nu m-am amăgit nici un moment că ar fi
altceva. A doua întrebare: atunci de ce aţi acceptat o asemenea versiune? Răspunsul meu:
ca să pot publica restul.” p.295
Practicile, greutăţile şi piedicile pe care trebuiau să le treacă cei care îşi iubeau
meseria şi doreau să şi-o exercite corect sunt des întâlnite în carte. O mirare a autorului
este referendumul din 23 noiembrie 1986, neprevăzut în Constituţia din ‘65 când
populaţia era chemată să se pronunţe asupra hotărârii Comitetului Central al P.C.R. de a
reduce cu 5% armamentul, a efectivelor şi cheltuielilor militare ale României. Rezultatul:
16 073 621 au votat da, nimeni împotrivă, nicio abţinere! p. 310
Autorul se opreşte şi asupra schimbărilor survenite în ţară şi în special în capitala.
Demolări, translări, sunt redate amănunţit. Regretele că nu a putut influenţa decizia de
distrugere a unei părţi din patrimoniul naţional o constatăm din scrierile autorului.
Emigrarea in Statele Unite. După demolarea casei din Berzei nr. 47, autorul
hotărăşte să emigreze în Statele Unite. Plecarea emoţionantă s-a petrecut pe 27 martie
1988. În Statele Unite, autorul publica volumul The Razing of Romania`s Past cu scopul
de a atrage atenţia opiniei publice şi a face cunoscute lucrurile care se petreceau în ţară.
Vestea căderii regimului este redată emoţionant, când dimineaţa la New York pe
ecranul televizorului sunt imagini cu sediul CC-ului şi anunţuri că regimul Ceauşescu a
căzut. După calculul făcut de autor sistemul autoritar a căzut după 16 355 zile. pp. 428-29
În sfârşit, la Facultatea de Istorie. Reîntors în ţară, noul decan al Facultăţii de
Istorie, Zoe Petre îi face propunerea de a veni la Istorie. “După 41 de ani de la absolvire,
eram admis la Facultatea unde aş fi dorit să intru ca preparator. Niciodată nu-i prea târziu,
când ai voinţă de a începe un nou capitol de viaţă”. p. 434
Academicianul. La 13 noiembrie 1990, membrii titulari ai Secţiei de istorie şi
arheologie ai Academiei Române l-au ales membru corespondent. Alegerea a venit la 23
de la încetarea din viaţă a părintelui său Constantin C. Giurescu. 11 ani distanţă a devenit
membru titular al Academiei Române.
Memoriile lui Dinu C. Giurescu sunt de un real interes nu numai pentru istorici,
deoarece autorul ne dezvăluie amănunte familiale şi în special etapele vieţii sale. Fiind
istoric, însemnările, analizele şi ideile sale sunt de un real interes pentru cititor oferind pe
277
lângă amintirile personale o serie de date importante din diverse domenii. Greutăţile prin
care a trecut, dar şi modul prin care le-a făcut faţă, face din Dinu C. Giurescu un
câştigător. Regret că autorul s-a oprit cu amintirile sale în 1990 şi nu le-a continuat până
la zi, probabil din dorinţa de a nu deranja. Însă după cum îl cunoaştem acestea intr-o zi
vor fi reeditate.
Asist. univ. drd. Ionuţ Cojocaru
Politica comparată astăzi, Gabriel A. Almond, G. Bingham Powell, Jr., Kaare
Strom, Russell J. Dalton, Institutul European, 2009, traducere în limba română de
Camelia Boca, 291 p.
Coordonatorul cărţii Politica comparată astăzi , Gabriel A. Almond (1912-2002)
politolog american, este autorul unei opere impresionante, în ramuri precum politica
comparată, teoria democraţiei, comportamentul politic, istoria disciplinei. A predat la
universităţi de prestigiu din Statele Unite ( Yale, Princeton şi Stanford) şi, ca profesor
invitat, în Rusia, Brazilia, Japonia etc. Preşedinte al Asociaţiei Americane de Ştiinţe
Politice (1965-1966). Dintre lucrările sale importante pot fi menţionate : The Civic
Culture : Political Atitudes and Democracy in Five Nations şi A Discipline Divided :
Schools and Sects in Political Science. Cartea prezintă într-un mod atractiv, dar în acelaşi
timp ştiinţific politica mondială comparând mai multe state, de pe continente diferite, din
unghiuri diferite de vedere sau de percepţie. Această paralelă continuă pe care autorii o
urmaresc de-a lungul a celor şapte capitole- cu subcapitole- creionează adevăruri uneori
nerostite pâna acum de multi istorici sau politologi , fie din cauza lipsei unei
documentaţii solide sau adecvate, fie din anumite motive care pot ţine chiar de partizanat,
unii politologi sau istorici contemporani eludând voit vechea formula a lui Tacitus ,, sine
ira et studio ‘’ (,, Fără ură şi părtinire”). Încercând să răspundă la o mai veche întrebare :
ce este politica ?, autorii reuşesc să facă o interesantă incursiune prin istoria politică
recentă a statelor, chiar dacă insistă uneori pe anumite ţări de pe Vechiul Continent sau
din Lumea Nouă. Cei patru cercetatori,deja consacraţi în vasta literatura politologică
occidentală, merg însă şi pe o analiză detaliată şi pe particularităţi ale unor state, spre
exemplu aleg ca şi studiu de caz comparat situaţia politică din Africa de Sud, cu tot ce a
însemnat pâna dupa 1991 regimul apartheid pâna la preluarea puterii în zona de către
Nelson Mandela şi de Klerk, comparând minuţios regimul de apartheid cu alte regimuri
de tipul celui nigerian sau iranian sau Europa de Est, fostul lagăr comunist, cu marile
democraţii sau cu ţările scandinave. Comparaţiile pot fi de-a dreptul surprinzătoare daca
analiza celebrilor politologi nu ar demonstra la sfârşitul fiecărui capitol –care cuprinde
note de subsol şi trimiteri, cât şi foarte multe date statistice , tabele comparate ale unor
prestigioase surse – World Development Indicators, World Bank, BBC News, New York
Cambridge University Press, World Values Survey şi European Values Survey, Freedom
House, Encyclopaedia Britannica, dar şi scheme personale – justeţea şi veridicitatea celor
afirmate. Cu toate acestea, politologii nu au pretenţia de a da sentinţe definitive, lăsând
astfel loc şi pentru alte interpretări care pot completa eventualele lacune sau omisiuni şi
nicidecum nu încearcă să impună sau să sugereze cititorului – avizat sau mai puţin
278
avizat- o o concluzie , fie ea şi pertinentă, mai ales că analiza nu se doreşte exhaustivă
într-un domeniu atât de complex şi adeseori controversat, acela al relaţiilor internaţionale.
Iată, aşadar, de ce cartea “Politica comparată astăzi” trebuie citită şi apreciată
drept o lucrare de referinţă în domeniu de către toţi aceia care doresc nu doar să se
informeze în acest domeniu vast al politicii mondiale, ci să se delecteze cu o analiză
academică comparată a politicii mondiale contemporane.
(Asist. univ. dr. Oana Panait)
Corneliu-Liviu Popescu, „Protecţia internaţională a drepturilor omului-surse,
instituţii, proceduri”,
Lucrarea „Protecţia internaţională a drepturilor omului-surse, instituţii,
proceduri” de Corneliu-Liviu Popescu se remarcă prin capacitatea sintetică a
autorului, prin rigoarea informaţiilor, ca şi prin valoarea documentară, reprezentând
un veritabil instrument de lucru, atât pentru practicienii dreptului, cât şi pentru
teoreticienii preocupaţi de aprofundarea noţiunilor privitoare la sursele internaţionale
convenţionale şi sistemele instituţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor
omului.
După cum însuşi autorul o afirmă, abordarea ştiinţifică realizată prin
intermediul cărţii de faţă porneşte de la premisa potrivit căreia „înţelegerea
instituţiilor de drept material nu este posibilă fără cunoaşterea jurisprudenţei în
materie, iar aceasta necesită în prealabil, cunoaşterea normelor juridice
instituţionale şi procedurale corespunzătoare.”
Structurat în cinci părţi, manualul, destinat în egală măsură studenţilor,
masteranzilor şi doctoranzilor în domeniul dreptului, ca şi oricăror persoane interesate
de înţelegerea mecanismelor de funcţionare a sistemelor juridice conturate în baza
tratatelor, convenţiilor sau acordurilor interstatale, îşi dovedeşte utilitatea şi prin
prezentarea procedurilor internaţionale de protecţie a drepturilor omului, în care sunt
evocate într-o manieră comprehensivă, principalele forme de control exercitate de
organismele jurisdicţionale şi nejurisdicţionale în temeiul instrumentelor juridice
internaţionale adoptate în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale individuale.
Complexitatea cercetării, decurgând din vasta abordare a problematicii
menţionate la nivel universal, regional sau local, ca şi originalitatea expunerii, conferă
operei o deosebită valoare doctrinară, de care ar trebui să se bucure orice cititor, pus
astfel în situaţia de a reflecta asupra valorilor sociale fundamentale şi de a le
conştientiza importanţa în statul de drept.
Pe de altă parte, lucrarea constituie rezultatul fructuos al unei bogate experienţe
a autorului în domeniul didactic şi de cercetare, ca şi al expertizei dobândite în urma
practicării dreptului, având la bază un fundament solid, în care se îmbină într-un mod
armonios, talentul narativ şi interesul sporit pentru promovarea drepturilor omului şi
responsabilizarea factorilor statali decizionali în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin în
această direcţie.
Aşa fiind, ea poate fi percepută şi ca „o pledoarie” în favoarea respectării şi
garantării drepturilor omului, atât în plan naţional, cât mai cu seamă internaţional,
279
pornind de la ideea primordialităţii şi rolului lor decisiv în buna funcţionare a
societăţii democratice, dincolo de orice impedimente de ordin faptic sau juridic.
Mesajul transmis de autor este acela că statul de drept nu se poate clădi decât pe
tărâmul solid al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale individuale, a căror
garantare trebuie să fie reală şi efectivă, susceptibilă de a da eficienţă principiului mai
larg, unanim recunoscut, al respectării demnităţii umane.
Dintr-o altă perspectivă, lucrarea la care ne raportăm, se impune şi prin
abordarea raportului între sistemul internaţional de protecţie a drepturilor omului şi
sistemul românesc, realizând o excelentă incursiune în sfera surselor de protecţie, dar
şi a sistemelor instituţionale şi procedurale internaţionale de garantare a drepturilor
omului la care participă România, în calitatea sa de membru al principalelor
organisme internaţionale specializate şi de parte contractantă la cele mai importante
tratate internaţionale referitoare la acest domeniu.
Se remarcă atenţia sporită acordată procedurilor derulate în faţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului, for jurisdicţional competent în soluţionarea plângerilor
individuale şi interstatale în care se reclamă violări ale Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, instrument juridic cu aplicare directă, prioritară şi imediată în
dreptul intern.
Nu în ultimul rând, lucrarea se distinge prin înalta ţinută ştiinţifică, prin
claritatea şi concizia ideilor, prin scopul educativ, contribuind la îmbogăţirea
patrimoniului doctrinar şi la aprofundarea unui segment, insuficient tratat în literatura
naţională de specialitate. Marele merit al autorului nu constă doar în transpunerea
unor date şi informaţii de o deosebită însemnătate pentru mediul juridic şi academic,
ci în crearea unei sinteze de referinţă, cu profunde reverberaţii în plan internaţional.
În concluzie, prin parcurgerea cărţii, cititorul va înţelege mai bine supremaţia
drepturilor omului în societate în general, şi în justiţie, în particular.
asist. univ. drd. Anelis Istrătescu
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie, reformă, instituţii, drept,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008.
Apărută în colecţia Drept European, lucrarea lui Stelian Scăunaş oferă publicului
larg, în paginile sale, posibilitatea de a intra în contact cu o realitate prezentă din ce în ce
mai mult în viaţa noastră, Uniunea Europeană. Autorul porneşte în lucrarea sa cu un
capitol introductiv privitor la apariţia ideii de unitate în spaţiul european fără a omite
acele elemente ca au stopat punerea ei în practică până în a doua parte a secolului XX.
„Premisele unei Europe Unite″ sunt descrise pe larg în capitolul doi al lucrării, dedicat
organizaţiilor europene interguvernamentale de cooperare la care au aderat statele din
Europa democrată după al doilea război mondial. Capitolul III, dedicat apariţiei şi
evoluţiei Comunităţilor Europene până la Actul Unic European, este continuat, aproape
firesc de un capitol privitor la evoluţia Uniunii Europene prin prisma tratatelor fondatoare
şi subsecvente până în prezent. Un corp comun formează în opinia mea capitolul cinci şi
şase, respective Instituţiile Uniunii Europene şi Dreptul Uniunii Europene care prezintă
într-un mod riguros din punct de vedere ştiinţific şi bine documentat cele două teme.
280
Capitolul şapte referitor la cetăţenia europeană şi drepturile fundamentale în Uniunea
Europeană urmăreşte să dezvolte elementele care privesc interesul deosebit al fiecăruia
dintre noi, făcând legatura direct cu avantajele sau beneficiile aduse de calitate de
cetăţean European. În aceeaşi ordine de idei capitolul opt dedicat funcţionarului Uniunii
Europene în afară de informaţii generale privind administraţia europeană oferă celor
interesaţi şi informaţii legate de recrutare, condiţii de muncă etc.
Capitolul IX privitor la extinderea Uniunii Europene are drept scop să ofere
cititorului o analiză detaliată a procesului la nivel european cu preponderenţă după anii
90, urmărind specializarea şi magnitutinea acestuia, dar şi posibilele evoluţii din viitor.
Cartea lui Stelian Scăunaş, se înscrie în opinia mea în rândul lucrărilor de
specialitate valoroase şi reprezintă un material util atât studenţilor şi specialiştilor în
domeniu, cât şi publicului larg. Bine documentată şi structurată, cu note bibliografice,
care vin să completeze pe alocuri informaţia oferită de text, anexe şi tabele; toate utile
cititorului, lucrarea reprezintă rodul unei fructuoase activităţi ştiinţifice de cercetare
întreprinse de autor.
asist. univ. drd. Ştefan Bârzu
Note: i Pentru această problemă a se vedea, între altele: Stefano, Guzzini Realism şi relaţii internaţionale,
Institutul European, 2000 Martin, Griffits Relaţii internaţionale.Şcoli, curente. gânditori, Editura Ziua,
Bucureşti, 2003; Morgenthau, Hans J., Politica între naţiuni.Lupta pentru pace şi pentru putere, Polirom,
2007; Kenneth N., Waltz, Teoria politicii internaţionale, traducere de Nicoleta Mihăilescu, studiu
introductiv de Lucian-Dumitru Dîrdală, Polirom, 2006; Teoria politicii internaţionale, traducere de
Nicoleta Mihăilescu, studiu introductiv de Lucian-Dumitru Dîrdală, Polirom, 2006; Şerban Filip
Cioculescu, Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2007. Robert O.
.Keohane, Joseph S. Nye, Putere şi interdependenţă, traducere de Adriana Ştraub, studiu introductiv de
Olivia Toderean, Polirom, Iaşi, 2009, etc. ii Immanuel Kant, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, traducere, studiu introductiv, studiu asupra
traducerii, note, bibliografie selectivă, index de concepte de Rodica croitoru, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, All,, Bucureşti, 2008. iii
Apud Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1988, p.24. iv Charles Zorgbibe, Wilson. Un cruciat la Casa Albă, traducere din limba franceză de Daniela Boriceanu,
Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2003, p. 147 v Jean – Baptiste Duroselle, De Wilson à Roosevelt. la Politique extérieure des Etats Unis, 1913-1945,
Armand Colin, Paris, 1960, p. 92 vi Maurice Baumont, La faillitte de la Paix (1918-1939), tome 1. De Rethondes à Stressa (1918-1935),
Presee Universitaire de France, Paris, 1960, p. 45-46. vii
Elmer Bendiner, A Time for Angels: A Tragicomic History of the League of Nations, New York, 1975, p.
36. viii
Detalii în Charles Zorgbibe, op. cit.,p.279-309; Henry Kissinger Diplomaţia, traducere: Mircea Ştefancu,
Radu Paraschivescu, All, Bucureşti, 2002, p.198-208; Margaret Mac Millan, Les artisans de la paix.
Comment Lloyd George, Clemenceau et Wilson ont redessiné la care du monde, traduit de l' anglais par
André Zavriew, ouvrage traduit avec le concours du Centre National Du Livre, J C Lattés, Paris, 2006 etc.
281
ix
Jean Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale vol. I, traducere: Anca Airinei, Editura Ştiinţelor
Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p.44-47. x A se vedea documentul în Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Gh. Bădescu, Relaţii
internaţionale în acte şi documente, vol. I (1917-1939), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974,
p.17-25. xi
Pentru activitatea Societăţii Naţiunilor a se vedea, între altele: . F. S Northedge, The League of Nations:
Its Life and Times, 1920–1946 Holmes & Meier. 1986; George, Gill, The League of Nations from 1929 to
1946; Avery Publishing Group, 1996; M. Marbeau, M. "La Société des Nations". Presses Universitaires de
France, Paris, 2001, etc. xii
Conferinţa de dezarmare a avut loc la Geneva, la reuniune luând parte 61 de ţări dintre care 51 de state,
membre ale Societăţii Naţiunilor şi şapte state nemembre- Afganistan, Brazilia, Costa Rica, Egipt, SUA,
Turcia şi Uniunea Sovietică. În cadrul dezbaterilor s-au relevat patru tendinţe. Prima dintre ele aparţinea
Marii Britanii şi dădea prioritate dezarmării; a doua era susţinută de Franţa care aprecia că securitatea
colectivă trebuia să premeargă dezarmarea; a treia era promovată de Uniunea Sovietică şi preconiza
dezarmarea generală şi totală; în sfârşit a patra, promovată de Germania, care împărtăşea ideea dezarmării
tuturor ţărilor la nivelul impus ţărilor învinse în prima mare conflagraţie mondială (Cf. Ion Calafeteanu
(coordonator), Istoria politicii externe româneşti în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.270.)