Albert Camus – Mitul lui Sisif

Camus nu este interesat de interogatia abstracta privitoare la sensul vietii, ci presupune importanta intrebarilor precum: “Merita viata traita sau nu?”, “Este sinuciderea o solutie?”.

Nu cunoasterea caracterizeaza raportul omului la lume, ci sentimentul absurdului. Absurdul a fost considerat pana acum o concluzie, devine punct de plecare.

Existenta umana presupune un permanent conflict existential care ne tine in viata nu ca supusi, ci ca revoltati. De aici deducem faptul ca sinuciderea nu reprezinta decat un mod de a ajunge la un consens in ceea ce priveste neputinta noastra in fata implacabilului destin, o resemnare in fata agitatiei citadine, considerarea vietii ca element derizoriu, acceptarea faptului ca viata ne depaseste.

Existentialismul lui Camus este diferit de cel al lui Sartre intrucat considera angoasa ca o reflexie a universului in constiinta individului. Omul lui Camus nu este liber, dar se poate, insa, salva. Sartre propune sinuciderea si dezertarea. Camus pastreaza sinuciderea si plaseaza in locul dezertarii, revolta.

“Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploarea ei; la ea se gîndeşte în timp ce coboară. Clarviziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvîrşeşte victoria. Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ.Astfel, dacă coborîrea se face uneori în durere, ea poate să se facă şi în bucurie.” -> Adevarurile zdrobitoare pier atunci cand sunt cunoscute.

Purificata prin iluminare, adica prin comprehensiunea absurdului, viata dobandeste sansa de a se recladi. Planurile existentiale degajate din experienta absurdului ( existenta absurdului insasi, existenta tragica si cea sublima ) nu anuleaza unicitatea vietii umane, ci o reface. Absurdul e constiinta lucida, tragicul e constiinta care se stie pe sine abdurda, iar sublimul este principiul vietii absurde. Replica lui Oedip infatiseaza intocmai experienta sublimului:

“ <<Socot că totul e bine>>, spune Oedip, şi aceste cuvinte sînt sacre. Ele răsună în universul sălbatic si limitat al omului. Ele îl învaţă că totul nu este, n-a fost epuizat. Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea o dată cu insatisfacţia şi cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni.”

Fericirea se naste din absurd, isi probeaza taria prin tragic si devine in ultima instanta sublimul existential uman, semnul autenticitaii umane de a fi.

“Sînt deci îndreptăţit să spun că sentimentul absurdităţii nu ia naştere din simpla examinare a unui fapt sau a unei impresii, ci că el ţîşneşte din comparaţia făcută între o stare de fapt şi o anumită realitate, între o acţiune şi lumea care o depăşeşte. Absurdul este, în esenţă, un divorţ. El nu există în nici unul din elementele comparate. El se naşte din confruntarea lor. Pe planul inteligentei, pot deci să spun că absurdul nu este în om (dacă o astfel de metaforă ar putea avea

vreun sens), nici în lume, ci în prezenţa lor comună. Pentru moment, el e singura legătură care-i uneşte.”

Text: