Semnificaţiile simbolice ale cocoşului trimit în general spre ideea de spiritualitate, care, de

cele mai multe ori, temperează prezenţa agresivă a materialităţii, pentru a asigura în ultimă

instanţă un necesar echilibru al lumii şi al creaţiei. În Dicţionarul de simboluri al lui Jean

Chevalier şi Alain Gheerbrant, cocoşul e considerat un simbol solar, „acela care vesteşte

răsăritul soarelui (...) Poziţia cocoşu-lui în vârful lăcaşurilor de cult poate evoca supremaţia

spiritului în viaţa omenească, originea divină a iluminării izbăvitoare, veghea sufletului

doritor să perceapă în tenebrele nopţii pe sfârşite primele licăriri ale spiritului care se

trezeşte.” În egală măsură, el este şi „un simbol al vigilenţei şi al reînvierii şi deci al

nemuririi” (Paul Clebert, Dicţionar de simboluri animaliere, Bucureşti, Editura Artemis)

Povestea lui Ion Creangă Punguţa cu doi bani, (titlu ce atrage atenţia asupra nucleului în jurul

căruia se conturează semnificaţiile naraţiunii, banii pe care-I conţine contând nu atât prin

inconsistenţa bogăţiei materiale pe care o conţine punguţa, ci ca sugestiva expresie a

materialităţii lumii înseşi) impune cocoşul în primul rând prin lipsa lui de utilitate şi de

importanţă. Situaţia din amintita poveste, cel puţin din unghiul relaţiei dintre personaj şi

animalul din curtea sa, e vizibil diferită de aceea din Dănilă Prepeleac. Dacă pentru Dănilă

Prepeleac boii constituiau o autentică emblemă a superiorităţii şi a singularităţii sale, semnul

gratuităţii în lume şi al lipsei de implicare în realitatea imediată (să ne amintim că lui Dănilă

îi lipseau tocmai uneltele care i-ar fi asigurat condiţia de autentic gospodar),în Punguţa cu doi

bani cocoşul ca simbol al spiritualului e greu de suportat în curtea sa de către un individ cât

se poate mai bine ancorat în realitate, mânat de pofte şi, în general, rob al instinctelor, al

trupului (să ne amintim că îi cere babei, care se bucură de serviciile unei anoste găini, nişte

ouă,” ca să-mi prind pofta măcar”). Nu-i de mirare, atunci, că moşneagul se bucură din plin

de ironia femeii (textul nu ne spune dacă aceasta e şi consoarta moşneagului, lăsând

cititorului posibilitatea să aibă în vedere în primul rând doar prezenţa masculinului şi a

femininului în naraţiune).

”Dacă ai poftă de ouă - îi spune aşadar baba - bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca;

că eu aşa am bătut găina şi iacătă-o cum se ouă”. Înşiruirea trăsăturilor negative ale

moşneagului poate continua fără îndoială: el e (şi) ”hapsân”, lipsit de personalitate („se ia

după gura babei”) şi violent („prinde iute cucoşil şi-i dă o bătaie bună”). Toate aceste însuşiri

ale moşneagului sunt consecinţa frustrării, a absenţei materialităţii din spaţiul său,din ”casa

mea”, casă ce coincide cu un univers închis, în care spiritualul şi gratuitatea reprezentate de

cocoş domină

vizibil partea materială.

În acest univers s-a produs un vizibil dezechilibru. Fiindcă

universul moşneagului este saturat de spiritual, în

detrimentul materialităţii. În planul semnificaţiilor simbolice

ale textului, nu sărăcia determină reactiile violente

ale moşneagului (nu avem motive să credem că baba ar fi

într-adevăr bogată), ci tocmai ruperea echilibrului, supremaţia

spiritualului, ce nu poate fi deocamdată temperată

prin materialitatea care să-i dea replica întru deplina

armonie a creaţiei.

Moşnegul îl alungă aşadar pe cocoş din acest spaţiu în

care prezenţa lui devenise nu doar stânjenitoare, ci de-a

dreptul primejdioasă pentru echilibrul micului univers.

Iată ce-i pune în vedere moşneagul înainte de a-l izgoni:

”Ori te ouă, ori du-te de la casa mea. Ca să nu mai strici

mâncarea degeaba.” El nu-i cere aşadar cocoşului să-şi

schimbe doar condiţia, ci şi să-i asigure, în universul

domestic, oul, care pentru moşneag, precum pentru tristul

norod al poemului barbian, nu este simbolul în toată

măreţia lui, ci modesta hrană înainte de toate. Dacă nu e în

stare să asigure această materialitate, cocoşul trebuie sa se

retragă, pentru ca, în absenţa gratuităţii pe care o reprezintă

şi care produce amintitul dezechilibru, moşneagul

să-şi poată trăi viaţa într-un echilibru cuminte,

caracteristic în primul rând omului comun.

Ieşind din casa moşneagului (care este până la un punct

propria-i casă, propriul univers), cocoşul intră în lume,

adică într-un spaţiu „profanat” de prezenţa grea a

materialitaţii, spaţiu care-l copleşeşte vizibil, din moment

ce „umbla pe drumuri bezmetic”, situaţia cocoşului

trimiţând cu gândul la Ivan Turbincă, acela care părăsise

universul riguros al armatei, pentru a intra în necunoscut,

având şi el o explicabilă buimăceală.

Expunându-se materialităţii lumii „de afară”, cocoşul

este total lipsit de o strategie şi de un plan (ce ţine până la

urmă de raţional) care să-i confirme minime aptitudini

practice (pe care, oricum, cocoşul nu le poate avea).

Cocoşul este ajutat în mod semnificativ mai ales de

hazard, de întâmplare. El găseşte, aşadar „punguţa cu doi

bani”, pe care intenţionează să i-o ducă moşneagului. Ca

şi în situaţia lui Dănilă Prepeleac, punga (aici punga este

nu întâmplător „punguţa”) devine echivalentul simbolic al

materialităţii lumii, cu menţiunea că de data aceasta

„punguţa” nu mai este goală pentru a determina

conştientizarea unui gol al lumii înseşi, al deşertăciunii

acesteia, ci conţine doar atâţia bani cât aceştia să conteze

ca simbol în primul rând, nu ca valoare în sine, ci ca un

semn al valorii, asa cum este acceptată aceasta într-o lume

a utilului: ”Cucoşul, cum scăpă din mâinile moşneagului,

fugi de-acasă şi umbla pe drumuri bezmetec. Şi cum

mergea el pe-un drum numai iată găseşte o punguţă cu doi

bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarce cu

dânsa înapoi spre casa moşneagului.”

După cum bine se ştie, cocoşul este deposedat de pungă,

pe care încearcă s-o recupereze printr-o versificaţie având

valoarea unui descântec ce ar putea, prin accentele sale

magice, să influenteze realitatea: ”Cucurigu, boieri

mari,/Daţi punguţa cu doi bani!”

Totul lasă în fond să se înţeleagă că prin acest distihdescântec

cocoşul nu urmăreşte numai recuperarea punguţei

în sine, ci a bogăţiei, a ideii de materialitate, care se cuvine

căutată în special la „boieri mari”. Total inapt pentru

perceperea dimensiunilor lumii materiale, cocoşul, după

16

cum ne va convinge de altfel textul, cere insistent

punguţa, ”figura” sugestivă a bogăţiei şi a materialităţii

lumii.

Pe parcursul experienţei sale esenţiale, cocoşul stabileşte

mai întâi o relaţie sugestivă cu elementarul, cu apa, în

ipostaza ei concretă de fântână, nelipsită, ca şi în Povestea

lui Harap-Alb, de sugestii thanatice. Apa este absorbită

tocmai de spiritualul pe care-l reprezintă cocoşul, de

„golul” gratuităţii sale: „Cucoşul, văzând această mare

primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite şinghite,

până ce-nghite toată apa din fântână.”

Biruinţa cocoşului este transcrisă ca biruinţă a spiri-tului

care se eliberează printr-o mişcare ascendentă, printr-un

zbor cu valoare simbolică: ”Apoi zboară de-acolo afară şi

iarăşi se ia în urma trăsurii”, solicitând cu insistenţă nimic

altceva decât simbolul condiţiei materiale a lumii:

”Cucurigu! boieri mari,/Daţi punguţa cu doi bani!”

Experienţa apei este este urmată de aceea a focului, pe

care apa nu trebuie să-l anihileze - nici nu o poate face de

altfel la nivelul elementar -,ci să-l tempereze, să-i anuleze

manifestarea şi să-l aducă în stare latentă. Secvenţa se

cuvine notată pentru felul în care detaliul „realist”

maschează cu destulă abilitate semnificaţiile majore ale

textului: ”Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate,

începe-a vărsa la apă, şi toarnă el toată apa cea din fântână

pe jăratec până ce stinge focul de tot şi se răcoreşte

cuptiorul, ba încă face şi-o apăraie prin casă de s-au

îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie.”

Şi de data aceasta, ieşirea din cuptor este transcrisă ca un

triumf asupra morţii (asemenea fântânii, cuptorul este aici

o imagine particulară a mormântului): oricum ieşirea din

acest cuptor-mormânt are accente ce amintesc

binecunoscute detalii ale unui profund scenariu mitic:

„Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă

afară teafăr şi de-acolo...”

După confruntarea cu manifestarea elementarului -

autentică probă din care cocoşul iese triumfător, spre a

dovedi superioritatea condiţiei gratuităţii sale în lume -

urmează fascinanta aventură a contactului cu ipostaza cea

mai violentă a lumii, cu agresivitatea animalicului: ”Ia-l

de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor,

porunceşte boierul, poate vreun buhai înfuriat i-a veni de

hac: l-a lua în coarne ş-om scăpa de supărare.”

Nu numai că supravieţuieşte şi de data aceasta, dar

cocoşul absoarbe realitatea şi se împovărează de această

materialitate, se impregnează până la urmă de lumea ce

dorea să-l anuleze: ”Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi

văzut cum inghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei.”

Consecinţa nu poate fi decât asumarea, vremelnică, a

dimensiunilor materialităţii, în mod concret

redimensionarea cocoşului şi proiectarea acestuia pe un

fundal cât se poate de generos: ”Ş-a făcut un pântec mare,

mare cât un munte. Ş-apoi vine la fereastră, întinde aripile

în dreptul soarelui, de-ntunecă de tot casa boierului.”

În sfârşit, ultima încercare la care este supus cocoşul

constă, după cum bine se ştie, în aruncarea acestuia în

haznaua cu bani, ca o confruntrare directă cu semnul

conventional al bogăţiei: ”Atunci cucoşul înghite cu

lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi el iese şi

de-acolo, el ştie cum şi pe unde...”

Normal ar fi fost ca aici cocoşul să se oprească. Doar

avea toata bogăţia boierului/boierilor mari, vitele, păsările

şi, mai ales, toţi banii. Şi totuşi, de ce se duce din nou la

fereastra boierului şi-şi spune netulburat, descântecul:

”Cucurigu!boieri mari

Daţi punguţa cu doi bani”?

Gestul cocoşului se înscrie, credem, pe deplin motivat

în logica poveştii lui Creangă, legitimând o lectură ce se

ambiţionează să configureze semnificaţii de profunzime

ale textului. Căci cocoşul lui Creangă în condiţia pe care iam

conturat-o nu bogăţia concretă a lumii o are în vedere,

cum ar fi dorit moşneagul, desigur, ci semnul acestei

bogaţii, „punguţa cu simbol”, dacă îmi este permis.

După această exemplară aventură în exterior, în inima

lumii fenomenale, cocoşul se întoarce la casa

moşneagului, însă total metamorfozat şi „împovărat” de

real. Moşneagului însuşi, în evidenta sa limitare, cocoşul i

se impune prin două însuşiri, mare şi greoi, atribute care

nu trebuie deloc trecute cu vederea: „Cucoşul său era ceva

de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest

cucoş, ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de

paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai

boghete. Moşneagul,văzând pe cucoşul său aşa de mare şi

de greoi (...) i-a deschis poarta.”(s.n.)

Finalul naraţiunii aduce cu sine eliberarea gratuităţii, a

spiritualului de materialitatea cu care s-a impregnat. Întors

la casa moşneagului, cocoşul „se aşază pe ţol, scutură

puternic din aripi şi îndată se umple ograda (se umple

golul, imaterialul, s.n.) şi livada moşneagului, pe lângă

paseri, şi de cirezi de vite, iară pe ţol toarnă o movilă de

galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii.”

Este normal ca în final să se modifice şi atitudinea

moşneagului faţă de cocoşul său: ”Moşneagul, văzând

aceste mari bobăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând

mereu cocoşul şi dezmierdându-l.”

Acest final trebuie citit de altfel cu toată atenţia.

Îmbogăţit, având de-acum „case mari şi grădini frumoase”

(posibilă sugestie a unei existenţe paradisiace), moşneagul

găseşte, cred, expresia potrivită pentru a-şi manifesta

recunoştinţa faţă de cocoş: ”Pe cocoş îl purta în toate

părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu

ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea căi

un irod de cei frumoşi, iară nu un cucoş de făcut cu

borş.”(s.n.)

Cu subtilitatea sa de necontestat şi cu plăcerea vorbei

alunecoase, Creangă întăreşte ideea că povestea cocoşului

e, până la un punct, transcrierea sugestiilor unui scenariu

de profunzime, grav, textul însuşi pendulând între cele

doua ipostaze ale cocoşului, cea de „irod” (reprezentând

ceva mult mai grav) şi cea prozaică, a poveştii simpliste,

în care cocoşul este bun doar „de făcut cu borş”.

Lectura admirabilei poveşti a lui Creangă nu poate

ocoli însă o întrebare cât se poate de firească. După cum sa

văzut, cocoşul i-a dat moşneagului absolut toate

bogăţiile materiale pe care le-a adunat în timpul expediţiei

sale. Nu este cazul să le mai amintim.

Dar punguţa? I-o fi dat oare cocoşul stăpânului său, pe

lângă toate bogăţiile, şi modesta punguţă? Naratorul/

textul nu o spune, însă cu siguranţă că nu i-a dat-o,

cocoşul fiind conştient că în condiţia sa limitată,

moşneagul nu ar fi putut pricepe oricum semnificaţiile

simbolului.

MIRCEA MOŢ.