sefistul român înainte de 1990 - webbut.unitbv.rowebbut.unitbv.ro/carti...

140

uşurinţă relatările despre întâlniri de gradul III şi abducţii în texte de ficţiune. Cultura alien se dovedeşte a fi un rezervor de idei, pentru sefişti, dar şi un adversar neaşteptat. Pentru un amator de enigme, aprofundarea „faptelor” ţinând de alien culture poate părea varianta adultă a preferinţei adolescentine pentru sefeuri.

Un alt aspect, amintit doar în treacăt mai sus, ţine de competenţa specialistului în ozeneuri. După un număr de cărţi citite şi de comentarii proprii publicate, amatorul de ozeneuri devine un specialist. Chiar unul internaţional, de felul lui Ion Hobana. Comunitatea ştiinţifică nu-l omologhează ca atare; o fac, în schimb, cei din comunitatea ozeniştilor. Lucrurile amintesc raportul dintre literaţi şi sefişti. Calitatea de scriitori autentici a sefiştilor este contestată de literaţi, fiind pe deplin recunoscută, în schimb, de către ceilalţi sefişti.

Între fervoarea de tip religios a celor încrezători în mântuirea adusă de ozeneuri şi pasiunea sefiştilor pentru un anumit tip de texte există o asemănare evidentă. Ambele grupuri sociale sunt fascinate de tehnologie. Literatul canonic, în schimb, are o cu totul altă poziţie faţă de minunile tehnologiei, privindu-le cu indiferenţă sau chiar în mod condescendent.

Sefistul român înainte de 1990

Am urmărit înrudirile tipologice dintre sefiştii canonici şi membrii

altor grupuri sociale. Ne rămâne să ordonăm şi să îmbogăţim observaţiile din această categorie, încercând să schiţăm o comparaţie tipologică mai sistematică între sefistul român din perioada comunistă şi „oponentul” acestuia, literatul român din aceeaşi etapă istorică.

În general, literaţii sunt nişte cititori pe cont propriu, ca să spunem aşa. Ei nu simt în mod special nevoia de-a se întâlni cu omologii lor şi nici cu autorii textelor lor preferate. Nu resping anumite forme de socializare

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

http://www.pdffactory.com


141

specifice, cum ar fi cenaclurile sau întâlnirile autorilor cu cititorii, dar acestea rămân nişte fenomene mai degrabă accidentale. În mod esenţial, literatul canonic este un cititor solitar. La fel, autorul de literatură. Lucrurile se schimbă radical în cazul sefiştilor. Cum am văzut, aceştia simt nevoia să-şi creeze forme de organizare potrivite pentru nişte persoane înclinate spre înregimentare. Astfel s-ar explica structurile stabile ale comunităţii sefiste. Spre deosebire de literaţi, sefiştii au nevoie de o apartenenţă, în mod repetat confirmată, la un grup social de tip semiprofesional bine structurat. În România, o asemenea tendinţă este favorizată de atitudinea constant încurajatoare a oficialităţilor comuniste, dar şi de o înclinaţie naturală. Sefiştilor le place literatura, dar iubesc atmosfera din comunitatea lor. La literaţi, lucrurile par a sta tocmai invers.

Lecturi psihotrope

Explicaţia celor de mai sus ar fi faptul că lectura sefeurilor are

anumite calităţi psihotrope, induce un fel special de dependenţă. Brian M. Stableford sesizează ceva în acest gen, atunci când discută despre aşteptările de lectură ale sefiştilor, precum şi despre funcţia de întreţinere (maintenance) a sefeului:

„In fact, the science fiction reading habit seems usually to serve the maintenance function, seeking to preserve a special attitude to the world and all it contains. Science fiction is an anomalous genre largely because what is required to maintain its basic perspective is not simply the repetition ad infinitum of a series of individual exemplars, but a constant supply of exemplars which perpetually and gradually change their form so as always to appear new while never becoming truly strange.”1




142

Executând un remarcabil salto mortale cazuistic, ar putea spune un critic literar, Stableford reuşeşte să pună între paranteze valoarea estetică a textelor menite să asigure the maintenance. Sociologul vede altfel lucrurile, considerând că valoarea estetică nu intră în discuţie, atunci când este avut în vedere efectul „psihotrop” al unor texte menite să creeze şi să întreţină o mentalitate distinctă. Celelalte două funcţii ale sefeului, stabilite de Stableford, au consecinţe asemănătoare, influenţându-i pe cititori altfel decât literatura. Prin funcţia sa indicativă, implicit formativă (directive), sefeul îndreaptă atenţia cititorului spre ştiinţă şi tehnologie, cultivându-i şi o anumită flexibilitate intelectuală, folositoare în lumea de azi. Prin funcţia sa tonică (restorative), sefeul îi întreţine cititorului o anumită stare confortabilă, criticată de unii sub numele de „escapism”, lăudată de alţii cu argumente din domeniul tehnicilor de recuperare psihică. Cu o anumită ingenuitate intelectuală, dovedită de faptul că pune sefeurile pe picior de egalitate cu diferitele forme de deconectare oferite de industria divertismentului, bagatelizându-şi în acest fel preferinţa, Stableford evidenţiază astfel această dimensiune:

„The function of restorative communiqués is to engage the mind of the recipient in such a way as to ’release’ him or allow him to ’rest’ from his confrontation and negotiation with the real world.”2

Influenţat pe aceste trei căi, sefistul capătă o viziune distinctă asupra

lumii, poluată totuşi de unele sefeuri înclinate spre practicarea „exerciţiilor de metafizică fantasmagorică”, având drept rezultat stimularea unui sentiment de insecuritate existenţială. Ar fi de preferat, spune Stableford, ca acestea să fie înlocuite de expresii ale încrederii în eficienţa unor acţiuni umane obişnuite, străine de transcendenţă. Cu alte cuvinte, tot diversele varietăţi de ateism sunt de preferat, ar putea spune un critic literar cârcotaş.

Stableford nu se referă în mod sistematic la efectele lecturilor sefiste, dar nu este dificil să-i prelungim constatările, încercând să înţelegem




143

preferinţa pentru sefeuri şi modul cum apartenenţa la comunitatea sefistă determină un fel distinct de-a fi. Cum ne interesează sefistul român, vom prelua doar sugestiile compatibile cu situaţia specifică de la noi, lăsând la o parte evidentele deosebiri. Aproximările noastre anterioare ne vor fi de folos în încercarea de a stabili o tipologie a sefistului român de dinainte de 1990.

Sefistul, omul manierist şi jurnalistul

Vom reţine, mai întâi, afinităţile sefistului cu omul şi autorul

manierist, căutător chinuit al formulei combinatorii celei mai potrivite, aceasta atunci când nu este dominat de convingerea ieftină că realizarea unor sefeuri este o chestiune de rutină, în genul performanţelor jurnalistice. Aspect relativ curios, se pare însă că nici adoptarea modului intelectual expeditiv al jurnalistului nu asigură un confort psihic prea mare. Dacă îl credem pe Pierre Bourdieu, există o nemulţumire de fond indusă de practicarea jurnalismului. Ne îngăduim să repetăm un citat:

„Jurnalismul este una dintre profesiunile cu cel mai mare număr de oameni frământaţi, nesatisfăcuţi, revoltaţi sau, dimpotrivă, cinic resemnaţi, una dintre profesiunile în care a devenit un obicei (în special de partea celor dominaţi, fireşte) exprimarea mâniei, a dezgustului ori a descurajării provocate de realitatea unei munci care continuă să fie trăită şi revendicată ca fiind ‘cu totul altfel’.3

Observaţiile empirice confirmă asemenea afirmaţii; la fel,

argumentul statistic. Jurnaliştii sunt nişte „frământaţi”, iar speranţa lor de viaţă este printre cele mai mici. Disconfortul existenţial al jurnaliştilor se aseamănă cu acela al manieriştilor într-un singur punct: nemulţumirea cronică faţă de propria profesie. Autorul manierist suferă fiindcă simte că a apucat-o pe o cale dificilă şi „contra naturii”, jurnalistul are periodic revelaţia neplăcută că în profesia sa este inerentă o cronică




144

superficialitate, iar calităţile sale de fast-thinker, de „specialist în gândirea perisabilă” (Pierre Bourdieu) nu sunt chiar atât de grozave cum i se păreau cândva. Sefistul trăieşte câte ceva din ambele tipuri de frustrare. Literatul canonic, pe de altă parte, pare scutit de asemenea suferinţe existenţiale. Beneficiind de un psihic excelent, datorită sentimentului că textele sale sunt rodul unei inspiraţii „naturale”, „organice”, el este străin de tribulaţile sefistului, s-ar zice. Un stimulent psihic important pare a fi, în cazul lui, religiozitatea. Chiar dacă nu este un credincios în sensul tradiţional, literatul canonic cultivă religia frumosului, cu bune rezultate antidepresive. Fiind vorba totuşi despre tipuri umane „purificate”, asemenea constatări trebuie privite cu circumspecţie. Sefistul canonic şi literatul canonic pot fi cu greu întâlniţi pe stradă, rămânând mai degrabă nişte abstracţiuni justificate.

Nu ştim ce trăiri are avangardistul literar şi autorul unor texte ţinând de literatura populară, implicit comercială. Putem doar presupune că primul are un suflet de rebel, la fel ca şi adeptul antiliteraturii. Al doilea, în schimb, pare a fi în mod esenţial un artizan placid. Respingerea religiozităţii sau tratarea ei într-un mod ironic, preferinţa pentru texte unde motivele şi modalităţile se repetă într-un mod relativ confortabil, din punctul de vedere al performanţei intelectuale, evitarea valorilor expresive ţinând de emotivitate – iată alte preferinţe ale sefistului român de dinainte de 1990.

Comunitatea sefiştilor

Din altă categorie face parte înclinaţia spre asociere, asemănătoare

celei practicate de sectele neoprotestante. Sefistul român o are din plin, sub acest raport fiind asemănător cu sefiştii din spaţiul anglo-saxon, descrişi într-un mod nesistematic de Stableford. Întrucâtva originală ar fi, în schimb, relaţia contradictorie a sefiştilor români cu ideea de literatură.




145

Cum s-a văzut, teoreticieni aparţinând mai multor generaţii se străduiesc să argumenteze teza că sefeul este şi simultan nu este literatură. Pledoariile lor se referă la sefultură şi nu la textele revendicate de literatură. Această situare contradictorie pare a decurge dintr-o psihologie specială, asemănătoare celei a omului manierist.

Condiţionări psihice distincte par a decurge şi din condiţia de „sectant” privilegiat. Înainte de 1990, sefiştii joacă rolul unor înregimentaţi originali, chiar al unor colaboraţionişti, ar putea spune vreun rigorist4. Oficialităţile comuniste îi încurajează şi le oferă o structură socială comodă. Comunitatea sefistă românească nu este însă doar rodul politicii culturale comuniste, dar şi cel al unor predispoziţii spre asociere. Încurajată de oficialităţi, în spiritul unei strategii ideologice şi educaţionale anumite, comunitatea respectivă ajunge să capete o anumită independenţă, cu o mitologie proprie şi un climat afectiv atrăgător. Literaţii români, poate cu excepţia celor net favorizaţi de Uniunea Scriitorilor, n-au ajuns niciodată la aşa ceva. Acest tip de situaţie este descris de Francis Fukuyama. Acesta se referă la avantajele unei comunităţi, la realizarea individuală subiectivă oferită de aceasta:

„Viaţa privată în cadrul unei comunităţi este mult mai satisfăcătoare decât simpla cetăţenie într-o democraţie modernă. Recunoaşterea de către stat este în mod necesar impersonală; dimpotrivă, viaţa comunitară implică un tip mult mai individual de recunoaştere din partea unor oameni care au aceleaşi valori, religie, etnie etc.”5

Se pare că regula este valabilă şi în ceea ce priveşte comunismul. Cu

sprijinul CC UTC, sefiştii români duc decenii la rând o viaţă agreabilă, cu întâlniri periodice şi posibilităţi de publicare. Sentimentul lor de împlinire este cert, coabitând eventual cu îndoieli de tipul celor expuse mai sus. Coeziunea unei astfel de comunităţi şi implicit prosperitatea psihică a membrilor respectivi sunt mai mari decât cele realizate de asociaţiile




146

având scopuri lucrative, ne spune Fukuyama. Împărtăşirea unei limbi comune „a binelui şi răului” are un remarcabil efect centripet. În cazul sefiştilor, această „limbă” nu se întemeiază pe dogme religioase şi nici pe convingeri politice, fiind vorba despre preferinţe de lectură, dar şi de delimitări faţă de literaţi, inclusiv în virtutea unui antintelectualism de fond, agreat în mod tacit de kulturnicii comunişti. Sefistul canonic român de dinainte de 1990 are un dinte împotriva intelectualilor de formaţie umanistă, asocabili inclusiv cu condescendenţii „indivizi” de la Uniunea Scriitorilor (desigur, cu excepţia lui Ion Hobana). La Jurnalul S.F. (1992-1996), această atitudine antiintelectualistă avea să se precizeze sub forma antielitismului. Confundarea parţială a literatului cu intelectualul este un element unificator, dintre cele menite să asigure coerenţa şi perenitatea comunităţii sefiste. Desigur, sefistul se consideră el însuşi un intelectual, dar unul de un fel deosebit, având alte mize spirituale. Printre acestea nu figurează opoziţia politică, după cum am arătat. Intelectualul, în sensul lansat de Zola prin celebrul său protest, nu există printre sefiştii români, nici unul dintre aceştia nu se afirmă ca opozant politic, înainte de 1990. Există în schimb manifestări de fidelitate faţă de autorităţile comuniste, implicite dar şi explicite, din categoria celor menţionate de noi în trecere6.

De ce n-a apărut un Paul Goma şi nici un Andrei Saharov printre sefiştii români?

Intelectualul se legitimează declarând în mod public anumite opţiuni politice şi nu numai prin meritele sale profesionale. Iată o caracterizare a lui, cu referire la secolul XX:

„Intelectualul, care se distinge ca scriitor, artist sau om de ştiinţă, prin remarcele sale critice la adresa vremurilor, se legitimase mai puţin prin aura ştiinţei, cât prin ascuţimea propriei sale inteligenţe. El şi-a definit rolul mai degrabă în viaţa publică decât în strictul univers al profesiei sale. […] Ca purtător de cuvânt al unor mari




147

tabere politice şi ideologice, el a formulat conceptele în care societatea s-a putut regăsi şi explica.”7

Observăm că intelectualul nu este considerat neapărat un opozant al

unui regim nedemocratic oarecare, ceea ce poate să-i contrarieze pe adepţii accepţiei curente a conceptului, din România ultimilor ani. În perioada comunistă au existat persoane cu merite profesionale, aliniate politicii de stat. Au fost sau n-au fost respectivii nişte intelectuali, în sensul de mai sus? Răspunsul este negativ, dacă ţinem cont de părerea lui Pierre Bourdieu:

„Intelectualul se constituie pe sine în câmpul politic în numele autonomiei şi al valorilor specifice ale unui câmp de producţie culturală ajuns la un înalt grad de independenţă faţă de diferitele puteri (şi nu, asemenea omului politic cu un solid capital cultural, pe baza unei autorităţi propriu-zis politice, dobândite cu preţul unei renunţări la cariera şi la valorile intelectuale). Prin aceasta, el se opune scriitorului din secolul al XVII-lea, subvenţionat de stat, creditat, cantonat strict în divertisment şi ţinut, în felul acesta, la distanţă de problemele fierbinţi şi teologiei...”8

Stipendiaţi de statul comunist şi „păstoriţi” de partid prin activişti

vioi, de felul lui Alexandru Mironov, sefiştii români nu sunt independenţi material şi nici nu par a fi bântuiţi de mari tribulaţii morale. Felul lor expeditiv de-a scrie şi filozofia lor de jurnalişti dezgheţaţi îi feresc de complicaţile psihologice ale artistului tradiţional. Literaţii, cu modul lor oarecum dramatic de a-şi concepe profesia, cu înclinaţia lor cvasireligioasă de-a venera valorile estetice, sunt mai predispuşi pentru asumarea unor roluri civice.

Diferenţa de complicaţie intelectuală ar fi o altă explicaţie. Cu totul justificată cultural, alegerea sefeului în locul literaturii lasă, în România cel




148

puţin, impresia unei performanţe intelectuale iremediabil minore, cel puţin în ochii literaţilor. De aici, apariţia dintre sefişti a unor personalităţi culturale de rang secundar. Înainte de 1990, un sefist nu ajunge niciodată să fie omologat drept un intelectual de primă mărime. Desigur, este neproductiv să ne pronunţăm în această privinţă. Nu deţinem un criteriu mulţumitor pentru a compara staturile intelectuale şi morale ale literaţilor şi sefiştilor. Oricum, a alege calitatea de membru al comunităţii sefiste româneşti, înainte de 1990, pare a fi semnul unei dorinţe de a obţine în mod relativ comod un anumit succes de tip literar.

Respectiva calitate pare a fi confortabilă şi din alte motive. Anumite performanţe intelectuale specifice sefiştilor, nerelevante în comunitatea literaţilor, au darul de-a oferi un sentiment de împlinire. Printre acestea se numără cunoaşterea limbii engleze (sau cochetarea cu această limbă), dar şi competenţa amintită de noi într-un paragraf anterior. Spre deosebire de literatul canonic, sefistul este un „erudit” al domeniului său, în sensul că are capacitatea de-a valida sau de-a respinge rapid un text. Sefistul canonic poate oricând să se pronunţe asupra acestuia, decretându-i (non)apartenenţa la sefeu sau la literatura mainstream. Acest sentiment de certitudine, străin literaţilor, are darul de-a întreţine o anumită prosperitate psihică. Se pare că împărtăşirea lui întreţine prietenia dintre sefişti, de altă natură decât cea dintre literaţi. În lumea literară, lucrurile sunt mult mai complicate, iar concurenţa şi invidia profesionale, practic necunoscute în comunitatea sefistă, sunt reale.

Sentimentul frustrant că trăiesc un surogat de viaţă literară nu pare a-i vizita pe sefişti români. Explicaţia este faptul că între cele două comunităţi există diferenţe esenţiale. Miza principală a comunităţii sefiste este „producerea” unor cititori cu o mentalitate distinctă şi de abia în al doilea rând a unor texte memorabile, în sens literar. În comunitatea literară, lucrurile se petrec exact invers, contând în primul rând valoarea textelor. În aceste condiţii, sefiştii nu se simt frustraţi de faptul că multe dintre manifestările lor sunt nişte caricaturi ale echivalentelor lor din




149

lumea literară. Ei le privesc cu seninătatea unor amatori, feriţi de tribulaţiile perfecţioniste ale profesioniştilor.

Discutând despre confortul psihic oferit de comunitatea sefiştilor români înainte de 1990, trebuie să amintim şi efectul de enclavă. Comunitatea sefistă se dezvoltă în mijlocul celei literare sau, eventual, într-o margine a ei. Cum s-a văzut, membrii ei preiau multe dintre procedurile identitare ale literaţilor. Scriu proze scurte şi romane, îşi publică volumele în edituri, fac critică literară, de preferinţă în periodice proprii, îşi acordă reciproc premii. La prima vedere, pare a fi vorba despre o viaţă literară paralelă, alternativă, întru totul validă. La o privire mai atentă, lucrurile nu stau tocmai aşa. În viaţa literară există nişte mecanisme de autoreglare, întemeiate pe credinţa în valoarea estetică. Cu greu poate obţine cineva o recunoaştere reală în câmpul literar, dacă textele sale sunt lipsite de valoare. Este adevărat, anumiţi autori specializaţi în texte oportune politic, cum ar fi poeziile patriotice, obţin un anumit succes, dar toţi literaţii, inclusiv editorii respectivilor, ştiu că este vorba despre un joc conjunctural. Înainte de 1990 există două culturi, ca să spunem aşa. Ele sunt simbolizate de cele două reviste literare principale, „România literară” şi „Luceafărul”. Nu este momentul să intrăm în amănunte, mulţumindu-ne să observăm că în ciuda orientărilor politice divergente, la nici una dintre cele două reviste nu se face în mod sistematic abstracţie de valoarea literară. Există desigur interese de grup, iar realitatea estetică a unor scrieri este fardată într-o direcţie sau în alta. Cu toate acestea, regula principală a comunităţii literare, respectul pentru valoarea estetică, nu este ocolită9.

În enclava lor culturală, sefiştii nu cunosc asemenea tribulaţii. Textele lor sunt preţuite în mod automat de comilitonii din comunitate, fiind respinse numai atunci când sunt frapant ratate sub raport stilistic şi chiar gramatical. Consfătuirile se succed fără greş, iar premiile conferite cu aceste prilejuri vin să consolideze cariere de prozatori şi critici necunoscuţi în afara comunităţii sefiste. Efectul de enclavă se manifestă şi în privinţa comentariilor scrise de sefişti despre „coreligionarii” lor. Prozelitismul




150

fundamental al comunităţii apare şi persistă sub forma unei apologetici cunoscute în lumea literară doar în cazul unor grupări de tipul celei de la „Luceafărul”, unde se practică o retorică exagerată, implicând inventarea unor valori literare, corectată totuşi în sensul descris de noi. În acelaşi spirit, critica şi istoria literară practicate de sefişti sunt de un fel special, în mod fundamental tematologice. Altfel spus, faptul că un text recurge la motive şi modalităţi conscrate este considerat o valoare în sine, iar comentatorii din interiorul comunităţii sefiste se consideră îndreptăţiţi să fardeze, mai delicat sau mai apăsat, realităţile estetice. Un efect destul de ciudat al acestei situaţii este faptul că, de regulă, una şi aceeaşi persoană nu abordează atât sefeul cât şi literatura. Excepţiile, puţine la număr, aparţin unor personalităţi cu statut special, ca să spunem aşa. Astfel, Ov. S. Crohmălniceanu este autorul unor teoretizări referitoare la sefeu, dar ca istoric literar n-a dat o atenţie specială acestui gen de texte. Florin Manolescu, autorul cunoscutei „biblii” a sefiştilor români, a scris o bună lucrare de tematologie, dar atunci când a făcut istorie literară nu s-a ocupat de sefeu. S-a observat aceeaşi atitudine şi în cazul unor istorici literari cu o poziţionare binevoitoare faţă de sefeu, ca gen. Concluzia este că sunt necesare două abordări intelectuale distincte, dificil, dacă nu imposibil de adoptat de către unul şi acelaşi comentator. Efectul de enclavă, amintit mai sus, măreşte această dificultate. Cum s-a văzut, sefeul are istoricii săi specializaţi. Aceştia militează pentru primirea sefeului cu drepturi egale în istoria literaturii, dar o fac din afara mentalităţii specifice literaţilor. Câteva referiri ale lui Pierre Bourdieu la criticii profesionişti de jazz şi de film sunt interesante, în acest context:

„Astfel, ansamblul determinaţilor înscrise în poziţia lor este ceea ce îi face pe criticii profesionişti ai jazzului sau ai filmului [...], destinaţi să nu atingă niciodată decât mici grupuri de producători şi de amatori, să mimeze tonul doct şi sentenţios şi cultul erudiţiei al criticii universitare sau să caute o cauţiune teoretică, politică sau




151

estetică în obscuritatea unui limbaj împrumutat. Spre deosebire de o practică legitimă, o practică pe cale de legitimare pune continuu celor ce i se dedică problema propriei lor legitimităţi.”10

În linii mari, lucrurile se petrec la fel şi în ceea ce-i priveşte pe

criticii sefeului românesc, aflaţi pe o aparent nesfârşită „cale de legitimare”. Se pare că pentru ei, cel puţin de la un nivel de complicaţie intelectuală în sus, confortul psihologic oferit de comunitatea sefistă nu mai este atât de deplin, câtă vreme sunt nevoiţi să adopte o tonalitate hibridă în scrierile lor. Aducătoare de disconfort pare a fi şi aşa-numita „allodoxie culturală”, amintită în alt context de Bourdieu. Criticii sefeului par a fi obligaţi să practice falsa recunoaştere, să ia un lucru drept altul, până într-acolo încât să se convingă până şi pe ei înşişi că nu se înşală. Decenii de-a rândul, ei prezintă sefeuri drept literatură autentică şi nu drept valori din altă serie culturală, cum ar fi fost cazul s-o facă dacă ar fi nişte rigorişti ai adevărului estetic. Poate că unii dintre ei resimt suferinţe metafizice, din această pricină.

Deplinul confort oferit de comunitatea sefistă poate fi obţinut numai dacă orice legătură cu ideea tradiţională de literatură estetic valoroasă este tăiată, în mod îndreptăţit. Este ceea ce realizeaza neosefiştii, mai ales după 2000.

Condiţia fanului

Am prezentat mai sus o serie de factori capabili să asigure coeziunea

şi longevitatea comunităţii sefiste. Este cazul să le adăugăm şi existenţa unei structuri psihice distincte, de negăsit printre literaţi. Fanul este un pasionat, dar în alt fel decât amatorul fervent de literatură. Înrudirea lui cu pătimaşii spectatori sportivi sau cu admiratorii vedetelor de muzică pop-rock-disco este evidentă. Preferinţa pentru divertisment pare a produce acest fel de oameni împătimiţi şi extrovertiţi. Mircea Opriţă se




152

referă în cuvinte bine găsite la această situaţie, atunci când vorbeşte despre „savoarea intimă, în stare să producă extazul pasionaţilor”11. Sefiştii nu sunt zgomotoşi şi isteroizi, precum spectatorii de fotbal, dar admiraţia lor este exprimată mult mai extrovertit decât aceea a literaţilor. Psihologic vorbind, preferinţa pentru produsele oferite de industria divertismentului pare a fi îndeaproape înrudită cu aceea pentru sefeuri.

Se pare că o atitudine interioară asemănătoare o are şi autorul de sefeuri, el însuşi om cu suflet de fan, de amator. Spre deosebire de literaţi, adesea introvertiţi şi aparent complexaţi, apăsaţi de interminabilele lor tribulaţii de atelier, dar şi de aşa-numita invidie de breaslă, sefiştii au aparenţa unor oameni dezinvolţi şi sincer prietenoşi, fără mari probleme legate de producerea textelor din categoria lor preferată. Ei lasă impresia că au o avantajoasă psihologie de amatori. Drept urmare, nu reuşesc sau nu doresc să obţină consacrări analoage celor ale literaţilor, îşi privesc genul preferat ca obiect al unui hobby. Mediul cultural pare a simţi acest mod existenţial şi îi tratează ca atare. Înainte de 1990, nu există nici măcar un singur sefist român omologat ca autor de succes de alte instanţe decât cele din interiorul comunităţii sefiste. Sefiştii înşişi favorizează această situare, ezitând sau nefiind în stare să se profesionalizeze pe deplin. Cei mai mulţi dintre ei sunt persoane cu preocupări profesionale fără nici-o legătură cu literatura. Câţiva norocoşi, de felul lui Ion Hobana sau Vladimir Colin, fac într-adevăr excepţie, fiind deţinătorii unor poziţii oferite de Uniunea Scriitorilor.

Caracterul de hobby al cultivării sefeului apare şi din ale indicii. În mod tradiţional, autorul de literatură populară este foarte prolific. Nu este cazul sefiştilor români din perioada anterioară anului 1990. Poate şi din pricina conştiinţei lor profesionale contradictorii, dominate de paradoxul autonomiei, ei nu se decid pentru o producţie abundentă. Cum s-a văzut, ei rămân undeva la mijloc, între postura de literat omologat de elita de la Uniunea Scriitorilor şi cea de autor cu succes de librărie.




153

Nu este vorba despre vreo superioritate de o parte sau de cealaltă. Literatul nu este „mai bun” decât fanul-scriitor de sefeuri. Şi nici invers. Pur şi simplu, sunt diferiţi. Cum vom vedea, pe măsură ce timpul trece, diferenţele dintre cele două maniere de-a vedea lucrurile tinde să se estompeze. Artizanii cuvântului scris fac tot mai des schimb de trucuri profesionale cu specialiştii din industria divertismentului. Între mentalităţile lor se produce o osmoză, de neocolit.

Forme de legitimare

Legitimarea instituţională a sefiştilor români se datorează, în primul

rând, oficialităţilor comuniste, dar şi unor disponibilităţi individuale. Oricum, cadrul organizatoric determină producţia de texte şi fortificarea unui anumit grup social, cu ierarhia sa specifică. În cazul literaţilor, lucrurile par a se petrece invers. Anumiţi oameni devin scriitori recunoscuţi ca atare şi de-abia apoi se organizează şi obţin anumite avantaje din partea oficialităţilor.

Legitimarea specifică, prin texte şi comentarii ale acestora se petrece în felul schiţat de noi. Dacă practicienii, ca să spunem aşa, scriu texte mai mult sau mai puţin valide, din punctul de vedere al literaţilor, teoreticienii şi comentatorii au o misiune mult mai dificilă. Doar unii dintre ei sunt legitimaţi de către comunitatea literară, iar aceştia, cum s-a văzut, nu se preocupă în mod sistematic de sefeuri. Cei dedicaţi sefeului, în schimb, sunt obligaţi să înfrunte pe parcursul întregii lor cariere dezavantajele unui statut ambiguu. Câtă vreme susţin paradoxul autonomiei, ei nu ajung niciodată la o deplină legitimare. Cum vom vedea însă, această deplină împlinire va veni atunci când sefiştii nu vor mai dori absolut deloc să fie consideraţi nişte literaţi de un fel mai special, ci o categorie culturală de sine stătătoare.




154

Cât priveşte legitimarea psihologică, faţă de ei înşişi, aceasta pare cea mai dificilă dintre toate. Este adevărat, sefiştii de serie mare nu sunt bântuiţi de nici-o nelinişte. Putem în schimb presupune că un număr de sefişti, incluzându-l pe subsemnatul, reuşesc cu greu să se convingă de faptul că preferinţa lor este absolut legitimă.




sefistul român înainte de 1990 - webbut.unitbv.rowebbut.unitbv.ro/carti...

Documents