1. Omenirea s-a ocupat întotdeauna de pacea si securitatea internationala. Mari gânditori ai umanitatii le-au analizat în profunzime, însa nici pâna azi pacea nu si-a gasit o definitie afirmativa; cea mai cunoscuta definitie a pacii ramânând aceea negativa de situatie, în care nu exista razboi. Multe dictionare nici nu includ în cuprinsul lor aceasta notiune. Nu acelasi lucru se întâmpla cu cealalta latura a sintagmei în discutie: conceptul de securitate.Istoria omenirii a consemnat modalitati din cele mai diversificate de materializare a preocuparilor pentru asigurarea securitatii, de la nivelul individului traitor sub imperiul satisfacerii instinctive a protectiei proprii si pâna la cel al grupurilor sociale mai mici sau mai mari (statele internationale).DEFINITIA TERMENULUI -SECURITATEProvenind din latinescul -securitas-securitatis, termenul desemneaza -faptul de a fi la adapost de orice pericol; sentimentul de încredere si de liniste pe care îl da cuiva absenta oricarui pericol.În plan subiectiv, sentimentului de încredere si liniste trebuie sa i se asocieze în cele mai multe cazuri si termenul de certitudine. Securitatea devine reala, efectiva atunci când dobândeste dimensiunile certitudinii, iar în cazul securitatii colective nimic nu poate fi mai important decât certitudinea frontierelor, unitatii si integritatii teritoriale a statelor, pastrarii limbii, culturii si spiritualitatii. Este greu de imaginat ca în viata internationala se pot întâlni situatii în care actorii internationali sa nu fie supusi unor pericole. Prin urmare, încrederea, linistea si certitudinea îsi vor avea originea nu numai în absenta pericolelor, ci, poate, chiar în tinerea lor sub control. În context, ar fi de retinut faptul ca, pentru marile puteri, situatiile în care este împiedicata promovarea si protejarea intereselor proprii în diferite zone ale lumii sunt percepute ca stari de insecuritate, chiar amenintari, si pe cale de consecinta, pentru a înlatura astfel de situatii, ele se considera îndreptatite sa întrebuinteze mijloacele la îndemâna, inclusiv pe cele de natura militara.Multiplele acceptii si definitii existente cu privire la termenul de securitate conduc la concluzia ca aceasta notiune nu este absoluta, ci relativa, proiectarea ei în plan national sau international releva o anumita gradualitate a abordarii lor.Din termenul -securitate au derivat în teoria si practica relatiilor internationale o serie de notiuni si concepte: securitate internationala/mondiala; securitate continentala/regionala; securitate multiregionala; securitate colectiva; securitate prin cooperare.Securitatea internationala reprezinta un mod de organizare a relatiilor internationale, caracterizat prin aceea ca toate statele lumii sunt la adapost de orice agresiune, act de forta, de amenintare cu folosirea fortei, de orice atentat la adresa independentei si suveranitatii nationale sau a integritatii lor teritoriale. Conceptul are însa o acceptie mult mai extinsa, care exprima interdependenta tot mai accentuata a factorilor militari, politici, economici, sociali, tehnologici, geografici.Securitatea este un parametru de proces si nu de stare, deoarece încercarile unui actor al sistemului international de obtinere a securitatii absolute pot produce efectul contrar, inducerea unei stari de insecuritate/ amenintare altor actori, care vor întreprinde sau cel putin sunt tentati sa întreprinda masuri de contracarare ce vor conduce, în final la diminuarea nivelului de securitate al initiatorului, dar nu numai.Securitatea, înteleasa ca stare, nu trebuie confundata cu politica de securitate a statului sau organizatiei si nici cu potentialul sau actiunile desfasurate pentru asigurarea sa. Ea apare, din aceasta perspectiva, ca rezultanta a actiunii politice desfasurate în scopul eliberarii dinamice a fortelor generatoare de stabilitate si progres.-Privita din prisma politicii care o potenteaza, securitatea poate fi tratata drept un proces continuu si dinamic, în care se combina într-un act integrator strategii, resurse si eforturi ale unor vaste arii din sfera socialului, prin care nu numai ca se prezerva, dar se si promoveaza interese de anvergura ale fiintarii unor macrogrupuri sociale.-Securitatea apare, în cele mai multe situatii, ca o preconditie a functionalitatii organizatiei sociale în raport cu actiunea unor factori perturbatori, interni sau externi, generatori de insecuritate .Pacea si securitatea internationala sunt rezultatul sumei pacii si securitatii fiecaruia dintre statele membre ale comunitatii internationale si nu pot fi obtinute fara cooperarea lor totala.Concomitent cu pacea si securitatea exista si razboiul si insecuritatea.Securitatea se bazeaza înainte de toate pe stabilitatea politica, dar si pe cea militara, ca un sistem viabil de securitate europeana va putea fi edificat numai daca vor fi consolidate aceste doua componente. Pentru a fi realizata securitatea, se considera ca pot fi abordate doua cursuri de actiune: confruntare si cooperare.În cadrul cursului de actiune bazat pe confruntare primul mijloc (cel traditional) este autoapararea, individuala sau colectiva, împotriva unui agresor care provine din afara sferei proprii de interese.Securitatea colectiva constituie un alt mijloc de aparare care nu mai este îndreptat împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricarui agresor potential din sistem.

2. 3. „Realism si relatii internationale”

– Stefano Guzzini –

Ed. Institutul European, Iasi, 2000

– studiul de fata nu prezinta realismul cu ajutorul tipologiilor statice, ci ca pe o traditie istorica sau ca pe o suma de dezbateri (isi indreapta atentia asupra ganditorilor luati individual, in contextul evolutiei istorice a disciplinei);

– cartea vrea sa prezinte o intelegere a realismului ca o relatie intre istoria interioara (dezbaterile din jurul conceptelor si asumptiilor centrale ale realismului) si una exterioara care are la baza conceptul de paradigma al lui Thomas Kuhn; ca si Kuhn, ac lucrare sustine ca teoriile ar trebui intelese in contextul evolutiei sau al istoriei lor

– ac studiu analizeaza evolutia paradigmei realiste (prima parte cum s-a dezvoltat realismul ca paradigma)

 

– II RM1 a insemnat falimentul pozitiei idealiste; dupa 1945, gandirea realista a inceput sa infl noua diplomatie si nou stiinta sociala americana

– John Vasquez : „realismul a aratat oamenilor de stiinta ce se cunoaste despre lume, ce nu se cunoaste despre ea, cum ar trebui sa vedem lumea daca vrem sa cunoastem ceea ce inca nu este cunoscut si ce merita cunoscut”

– realismul a devenit o reformulare americana moderna a traditionalei „realpolitik” germane( initiator Bismark)

– realismul a oferit noii discipline (RI2) o delimitare f convenabila fata de celelalte stiinte, delimitare pe care si-o dorea de foarte multa vreme

– realismul = statul( national) este cel mai imp actor

= puterea este cel mai imp scop al politicii

= „Э”3o diferenta calitativa intre legile interne ale societatilor si legile ce guverneaza natura sist internat – Raymond Aron: atata timp cat nu „Э”un stat universal, va „Э” intotdeauna o diferenta esentiala intre politica interna si cea internationala; statele sunt, in ceea ce priveste rel dintre ele inca intr-o „stare de natura” opusa starii de drept existente pe plan intern;

=> politica externa, avand alta natura decat cea interna, necesita o expertiza speciala si independenta fata de controlul intern; mai mult,preocuparile pol externe erau vazute ca dominandu-le pe cele interne;( Pascu spunea ce nu poti aplica regulile si principiile general morale la nivelul politicii internationale

– primele cadre de RI au fost create imediat dupa I RM cu scopul explicit de a evita pe viitor o astfel de tragedie; RI se concentrau in special asupra evitarii razboiului, folosindu-se si de alte discipline (dr international, filosofie, istorie mondiala)( pascu :RI s-a dezvoltat ca urmare a presiunii maselor spre democaratizarea procesului de luare a deciziilor de politica externa)

– in a doua etapa, RI urmau sa fie intelese ca interactiunile reciproce, politice si militare, dintre state sau, altfel spus, ca studiul relatiilor externe ale statelor; ( pascu: RI=ansamblul relatiilor dintre actorii internationali)

– disciplinei RI ii era necesar includerea mai multor factori cauzali, interni sau transnationali pt a fundamenta analiza comportamentului statului => fie accepta astfel sa fie o componenta internationala a altor discipline din cadrul stiintelor sociale, fie

refuza sa fie absorbite de acestea, insa in ac caz ii treb o legitimare stiintifica; realismul a ajutat sa-si gaseasca ac legitimare;

– RI sunt legate de o societ aparte care acorda rolul principal unor institutii, cum ar fi diplomatia, managementul practicat de marile puteri, balanta puterii, dr international si razboiul

 

Realismul clasic: Carr, Morgenthau si criza securitatii colective

 

– inceputul RI este legat de idealism (idealismul a fost infl si de universalismul iluminist si de teoria politica a democratiei)

– idealistii au gasit cauzele conflictelor armate nu in inclinatia inerenta catre razboi a mediului international, ci in prabusirea irationala a potentialei comunitati mondiale a natiunilor.

– IDEALISMUL are la baza trei dogme:

1. natura umana nu este reductibila la motivatii egoiste si la nevoi materiale; oamenii au teluri specifice si „Э”idealuri care infl ac teluri.

2. Idealurile pot fi universale in sensul ca ele reprez interesele reale pe termen lung ale indivizilor, ale statelor si ale intregii comunitati mondiale => „Э” o armonie potentiala de interese

3. Ratiunea si comunicarea rationala (concepte cheie in ac filosofie politica) sunt cele care pot garanta ca aceasta armonie a intereselor va fi atinsa;

idealismul sustine ca pt a depasi starea de natura in relatiile interstatale, omul nu are nevoie decat de ratiune; cu ajut ratiunii, principiile univerasale pot fi intelese si pot fi transformate in norme, legi si comportamenteindividuale sai=u ale autoritatilor.

– idealismul se distinge si prin modul in care intelege cauzele „obiective” si „subiective” ale razboiului:

cauzele obiective se refera la trasaturile inerente naturii umane si esentei politicii – razboiul = esecul sau intreruperea comunicarii rationale pe care politica trebuia sa o promoveze, cu scopul de a transforma principiile armoniei universale in realitate; razboiul poate fi evitat prin democratizarea politicii, incepand de la nivelul local pana la cel national, si pana la cel international.

Cauzele subiective = deciziile sunt luate de catre capi, fara vointa poporului suveran; politica externa ramanea un seret atat in mediul intern cat si fata de alti diplomati => nu se putea dezbate rational pt ca o solutie rezonabila sa invinga

 

Critica realista a idealismului;

– E.H.Carr „Twenty Years’s Crisis” (1939) = argumentele sale impotr idealismului:

– nu „Э” armonie a intereselor; ineresele grupurilor sociale sunt interesele elitei lor

– idealismul are trei mari nejunsurimotivatia este considerata prioritare fata de interese, etica fata de politica si teoria fata de practica; realismul este in schimb utilitarist si empiric; el este o cercetare a consecintelor, adica intai cerceteaza urmarile posibile ale actiunilor si apoi argumenteaza in sens invers

– politica externa tb sa se bazeze pe schimbari pasnice preventive, ori de cate ori e posibil, si pe gestionarea militara a conflictelor, ori de cate ori e necesar.

– Carr critica si realismul : idealismul sufera de impracticabilitate, in timp ce realismului ii lipsesc perspectivele si reduce politica la o adaptare pragmatica la necesitatile RI.

 

Morgenthau – „The Politics Among Nations”

– el a criticat cel mai vehement tendinta generala de a aplica conceptele din sfera interna la cea internationala (actorii RI = statele, nu indivizii)

– subiectul principal al cartii sale = politica puterii sau necesitatea unei astfel de politici (PUTEREA este vazuta ca un concept cauzal in care A are capacitatea de a afecta comportamentul lui B; ea este fundamentata pe 8 baze diferite: geografia, resursele naturale, capacitatea industriala, pregatirea militara, populatia, caracterul national, moralul national si calitatea diplomatiei)vezi Pascu

– realistii definesc sfera politica prin relatiile de putere si autoritate; indivizi, grupuri si natiuni lupta pt putere, inteleasa atat ca un control efectiv asupra mijloacelor coercitive, cat si ca relatie de autoritate bazata pe legitimitate

– pt Morgenthau, omul are trei impulsuri de baza: impulsul de a trai, impulsul de reproducere si impulsul de a domina; resursele fiind insuficiente, conduce la lupta pt putere (esenta politicii si a razboiului)

– M a aplicat „lupta pt putere”, inerenta naturii umane, la nivelul statului; sfera internationala nu are nici o autoritate superioara, comparabila cu statul la nivel national, care sa reglementeze lupta pt putere; sfera internat = anarhie si, neavand nici un arbitru, statele sunt antrenate intr-o continua lupta pt supravietuire.

– echilibrul international este caract de lupta pt putere, care ii pune fata in fata pe cei care vor sa pastreze distributia actuala a puterii si pe cei care vor sa o schimbe

– a elaborat 6 principii ale realismului, din care primele trei l-au facut pe M intemeietorul unei abordari abordari realiste mai apropiate de spiritul stiintific:

a) teoria inseamna a constata faptele si a le da un inteles cu ajutorul ratiunii; realismul politic considera ca politica, ca si societatea in general, este guvernata de legi obiective, inradacinate in natura umana;

b) introduce conceptulde interes definit in termeni de putere;

c) introduce conceptulde interes national definit in termeni de putere;

– in fiecare situatie „Э”, potrivit logicii interesului national, o alegere rationala optima, indiferent daca actorul este sau nu constient de optiunile pe care le are;

– ordinea mondiala are 2 trasaturi principale:

1.

1. balanta puterii = activitatea puterilor centrale (si mari), a statelor-tampon, a protectoratelor, a statelor de interes; „aspiratia spre putere a unora dintre natiuni, fiecare incercand sa fie mentinuta, fie sa rastoarne starea de fapt, conduce la necesitatea unei constelatii numita balanta a puterii si a unor politici care sa-si propuna sa o pastreze” (~ echilibru)

– metode ale balantei puterii: „dezbina si stapaneste”, intelegerile compensatorii, cursa inarmarii aliantele sau rolul „balansorului”

– balanta puterii are 4 intelesuri: o politica indreptata spre o anumita stare de lucruri; o stare efectiva de lucruri; o distribuite aprox egala a puterii, orice fel de distributie a puterii; „Э” si un al 5-lea sens, ca sistem, un fel de mecanism de autoreglare( vezi Kissinger)

– M nu crede ca balanta puterii ar functiona de la sine: ea nu poate garanta prin ea insasi limitarea eficienta a conflictului, si asta datorita naturii puterii

– apar 3 erori principale in evaluarea puterii:

1. puterea nu este o categorie absoluta, ci relativa, trebuind evaluata in comparatie cu celelalte puteri nationale;

2. nu este permanenta, fiindca bazele puterii se schimba;

3. nu poate fi derivata dintr-un sg factor, si in nici un caz din forta militara;

– balanta puterii nu funct in scopul mentinerii pacii, din mom ce s-a vazut ca nu a reusit sa evite razboiul, ci chiar l-a provocat

1.

1. mecanisme normative = „Э” 3 astfel de mecanisme

– etica (include moravuri, legea)

– opinia publica mondiala( vezi conceptiile lui Wilson atunci cand a infiintat Liga Natiunilor)

– dreptul international

– daca crearea lor va da gres, sistemul va apela intotdeauna la ciocnirile brutale ale fortelor nationale.

– aceasta dezbatere dintre realism si idealism a fost considerata prima dezbateree din cadrul disciplinei RI; a avut loc in per interbelica si in perioada imediat urmatoare II RM; anii ‚60 au adus o alta dezbatere, care a fost numita dupa principalii ei protagonisti dezbaterea Bull – Kaplan, sau „a doua dezbatere” (dezbaterea traditionalism contra scientism);

 

Conceptele realiste ale celei de a doua dezbateri

– disciplina relatiilor internationale devine stiintifica si se baza pe trei elemente:

Elemente de stiintificitate

1. limbajul si perspectiva teoriei sistemelor, mai ales in versiunea sa cibernetica, erau aplicate RI

2. intelegerea actului stiintific a devenit empirista; (exemplificata prin dilema securitatii)

3. stiinta a fost delimitata de ideologie, arta si istorie prin asimilarea unei metodologii inspirate de Karl Popper, cu ajutorul careia, legile sale puteau fi „falsificate” (falsificationismul)

– falsificationismul este o metodologie : el indica o regula specifica pe baza cereia o disciplina academica poate sustine ca anumite afirmatii sunt valide sau adevarate; este o abordare deductiv – normativa = pornind de la o lege generala, se dezv ipoteze si se stabilesc criterii pt eventuala verificare a acelor ipoteze; daca nu trece cu bine verificarea, ipoteza este considerata falsificata

– dilema securitatii = intr-un domeniu international caracteriz prin multiplicitate (anarhie), daca un actor vrea sa-si asigure securitatea acumuland putere, acesta nu poate decat sa exacerbeze sentimentul de insecuritate al unui alt actor, care va raspunde tot acumuland putere; sistemul auto-apararii da nastere unei spirale a competitiei, care isi propune sa sigure fiecarui actor individual un grad cat mai mare de securitate , dar produce in ansamblu insecuritate( Pascu : cum sa-mi sporesc propira securitatea fara a genera insecuritate in sistem )

– pornind de la asumptiile dilemei securit, analistii au stabilit divese modele de comportament in fct de diferitele constelatii ale puterii; de ex, intr-o lume bipolara, te poti astepta ca statele sa gandeasca in termeni de suma zero: o victorie a uneia din parti inseamna automat infrangerea celeilalte => sistemul va fi mai degraba inclinat spre razboi;

– realistii intelegeau anarhia in doua feluri:

– dilema securitatii nu este aplicabila tuturor subsistemelor disciplinei RI; ac a dus la distingerea intre forma pura si cea atenuata a politicii puterii

– domeniul international, desi lipsit de un guvern central, nu poate fi asimilat starii naturale a lui Hobbes

– pt a atenua anarhia, realistii propun o cale, si anume, introducerea a doua tipuri distincte de RI in conditii de anarhie

– ac au fost dezvoltate de Kissinger; el distinge intre:

*) ordine legitima = ea nu anuleaza posibilitatea conflictelor, dar le reduce proportiile; se pot produce razboaie, numai ca ele se vor purta in numele structurii existente; doar in acest caz este posibila diplomatia, ca ajustare a diferentelor prin negociere

*) ordine revolutionara = apare atunci cand una sau mai multe puteri nu vor doar ajustari in interiorul sistemului, asa cum face orice agent, revizionistm, ci vor sa ajusteze sistemul insusi; trasatura puterii revolut nu este resimtirea sentim amenintarii, ci faptul ca nimic nu o poate linisti => doar securitatea absoluta (distrugerea oponentului) e o garantie satisfacatoare => dorinta unei puteri de a fi in securit absoluta = insecuritate absoluta pt celelalte; aici diplomatia ia locul razboiului sau a cursei inarmarilor;

– Anarhia la Bull (vezi conspectul „Societatea anarhica”)

– Bull respinge analogia sist intern cu starea de natura al lui Hobbes din 4 motive:1) dom internation e caracteriz de interdependenta ec

2) statele sunt mai putin vulnerabile decat indivizii

3) vulnerabilitatea egala a fiec persoane fata de oricare alta face anarhia insuportabila

4) statele sunt mai independente dpdv material decat indivizii.

 

Critica realistilor clasici la adresa realismului mecanicist si obiectiv

– aripa traditionala a celei de a doua dezbateri a criticat cele doua modele pe care s-a bazat transf stiintifica a disciplinei RI – teoria sistemelor si teoria economica

– critica era indreptata in principal impotriva a 2 concepte: a)balanta puterii si b) interesul national;

– balanta puterii nu poate insemna echilibru caci atata timp cat lupta pt putere nu are o limita data, fiecare isi va urmari superioritatea, nu echilibrul

– s-a criticat analogia cu echilibrul neoclasic al pietei, cf4 careia, piata si echilibrul ei corespund echilibrului puterii (puterea era echivalata cu banii), iar tendinta spre maximizarea utilitatii corespunde urmaririi interesului national exprimat in termeni de putere (interesul nat = corespondentul optimului lui Pareto); aceasta critica afost adusa de Raymond Aron – argumentele sale :

a) puterea ca un scop este prea ambiguu pt a fonda pe el o abordare ec ; RA da trei def ale puterii : puterea ca resursa, puterea ca forta si puterea drept capacitate coercitiva; el defineste si 3 scopuri ale politicii externe: puterea, securitatea & gloria/ idealurile( Pascu vorbeste de puterea inteleasa sub 4 aspecte : puterea influenta , puerea forta , putere legitime si putere utilizabila)

b) puterea nu este fungibila asa cum sunt banii (o resursa de putere decisiva intr-un anumit context poate fi neconvertibila in influenta in alt context)

———————

– realismul s-a divizat in trei arii principale:

*) cei care continuau programul behaviorist fara mari modificari si au la baza teoria ec utilitarista

*) traditionalistii= scoala engleza a RI, studiaza disciplina ca RI= istorie a societ internationale

*) orientarea de mijloc a sociologiei istoriei care cauta sa evite deopotriva istoria diplomatica empirica si th stiintifica , dar se sprijina pe th normativa si din sociologia lui Weber.

 

 

Neorealismul sistemic: Kenneth WALTZ – Theory of International Politics

 

– ac capitol se va concentra asupra acelor pct critice in care teoria lui Waltz da dovada de slabiciuni interne;

– in 1959 el prezinta cele trei imagini care stau la baza intelegerii originii razboiului:

1. natura umana

2. tipul regimului in interiorul statului (W ii numeste reductionisti)

3. caracteristicile sistemului international  (Waltz era in favoarea ac imagini)

– neorealismul structural ; Waltz defineste o structura prin trei parametrii:

A) principiul organizator al unui sistem este fie anarhic, fie ierarhic => sistemul internat se distinge de alte sisteme prin caracterul sau anarhic;

B) specificatia functiilor diferitelor unitati => din mom ce sist intern este anarhic, fiecare stat treb sa aiba singur grija de toate fct sale esentiale; nu „ Э ” o diviziune a muncii in cadrul sistemului mondial al guvernarii; fct sunt diferenriate doar in sist ierarhice, precum statele

C) o structura este definita de distributia capacitatilor intre unitatile sale => sistemele urmeaza sa fie diferentiate dupa numarul polilor puterii intre care are loc competitia internationala;

– dupa Waltz structura = o schema dupa care este distribuita puterea;

– dezvolta o teorie a balantei puterii: desi statele ar treb sa vrea o multime de lucruri diferite, toate vor, in esenta sa supravietuiasca. Dat fiind caract anarhic al sist intern, lupta pt supravietuire va duce la dilema securitatii si isi va gasi exprimarea intr-un sistem general in care fiecare se ajuta pe el insusi. Desi un astfel de sist nu conserva in mod necesar toate distributiile date ale puterii, structura va influenta comportamentul statului in asa fel incat sistemul va tinde inevitabil sa refaca o balanta perturbata a puterii, ac fiind cel mai bun mecanism de supravietuire; datorita caracterului anarhic al sist intern si a distribuirii particulare a puterii la nivelul ei, este de asteptat ca statele care au o putere comparabila si se afla intr-o pozitie asemanatoare sa se comporte la fel.

– neorealismul difera de realism prin metodologie si conceptia despre sine

– are loc o schimbare la nivel – epistemologic = teoria sa se bazeaza pe o versiune atenuata a falsificationismului (falsificationism slab); scopul stiintei este sa produca modele din care sa se poata deduce ipoteze si predictii, care, la randul lor, sa poata fi testate pe fapte empirice, care, la randul lor, sa fie inlocuite de alte modele( demers: modele-ipoteze-predictii-testarea pe fapte empirice-alte modele)

– metodologic = teoria sa se bazeaza pe teoria economica clasica cu echilibrul pietei; (contributia definitorie a neorealismului este folosirea sistematica a ec ca model explicativ pt disciplina RI; W s-a folosit atat de teoria pietei, cat si de modelul actorului rational – microeconomia)

– Walt s-a referit si la necesitatea unei teorii la nivelul unitatilor sistemului: „Teoria sistemului explica de ce diferite unitati se comporta similar (dat fiind plasarea lor diferita in sitem). Teoria la nivelul unitatilor explica de ce unitati diferite se comporta in mod neasemanator, in ciuda plasarii lor similare ”

– Puterea se gaseste la nivelul unitatilor dar distributia ei este parte a structurii;

– Teoria lui Waltz: structura este definita de distributia puterii; actorii reactioneaza in conformitate cu pozitia lor in cadrul acesteia; actiunea lor tinde inevitabil sa restabileasca balanta puterii = ac este o teorie behavioralista clasica in care stimulul diferentei de putere (input) determina reactii de echilibrare (output). Statele sunt reduse la rolul de elemente intermediare (throughput) si cercetate numai atunci cand comportamentul lor pare sa contrazica asteptarile teoriei.

– Scopul fundamental al statelor   nu este maximizarea puterii, ci realizarea sau maximizarea securitatii. Ac insemna ca sporirea puterii este doar un mijloc in vederea altor scopuri, dar un mijloc inevitabil. Teoria sa asupra balantei puterii este derivata din motivatiile (securitatea) si actiunile (imbunatatirea pozitiei din pct de vedere al puterii) asumate.

2. Realismul conține o mare varietate de teorii ale rela ț iilor interna ț ionale . Aceste diverse teorii pornesc toate de la premisa căstatele sunt motivate în acțiunile lor de interese de putere/securitate și mai puțin de idealuri. Astfel, conform teoriei realiste, statele nu pot să acționeze decât ra ț ional , judecând la rece situația și acționând pentru a-și păstra/mări puterea, respectiv, securitatea.

Realismul este un mod de gândire rațional, opus idealismului, pornind de la premisa că principalul interes al statelor

este supraviețuirea în cadrul unui sistem internațional anarhic. Statul caută în permanentă menținerea și sporirea

puterii, și securitatea în raport cu alte state. Realismul politic și-a făcut apariția în timpul istoricului grec, Tucidide,

care a scris lucrarea "Istoria războiului peloponesiac", un conflict pe care îl prezintă obiectiv, imparțial, dar cu ceva

inacuratete, un război în care Atena și Sparta luptă pentru dominația asupra Greciei. Cauza acestui război a fost

ascensiunea Atenei ca putere regională, spartani fiind astfel îngrijorați că această ar putea obține supremația

militară și economică, și că distribuirea puterii va deveni inegală. Un punct important al operei sale este "dialogul

melian", reprezentând poziția insulei Melos în conflict. Insula Melos se declarase neutră în cadrul unei neînțelegeri,

însă în realitate susținea financiar Sparta. Atenieni au atacat-o, iar după un teribil masacru, au cucerit insula. Reacția

Atenei asupra teritoriului neutru reprezintă una dintre cele mai vechi relatări a unei încălcări a normelor juridice

internaționale.

O altă temă fundamentală pentru realism este "Principele" scris de Niccolo Machiavelli, lucarea fiind un manual

pentru liderii politici, cuprinzând sfaturi, întărite de exemple, referitoare la cucerirea unui teritoriu, precum și la

menținerea și întărirea autorității în interiorul acestuia și gestionarea relațiilor cu alte state. "Principele" susține o

serie de principii ca apararea cât mai multor teritorii, menținerea de relații bune cu puterile mici și refuzarea

colaborării cu marile puteri, auto-sprijinul fiind preferabil în locul alianțelor. Machiavelli a fost criticat pentru

controversatele principii expuse în spiritul ideii de moralitate ce poate fi abandonată pentru interesele statului și

menținerea puterii sale. Influențele clasice ale realismului în cadrul relațiilor internaționale apar și în opere ca "Arta

războiului" de Sun Tzu, "Leviatanul" de Thomas Hobbes sau "Despre Război" de Carl von Clausewitz.

Asumpțiuni comune[modificare | modificare sursă]

Sistemul internațional este anarhic. În absența unei Autorități Centrale care să regularizeze raporturile

dintre state; Statele în relațiile dintre ele urmăresc să își conserve suveranitatea.

Supraviețuirea lor într-un sistem anarhic este principarea preocupare a statelor.

Statele sunt actori raționali și unitari și își urmăresc propriile interese adică supraviețuirea. Supraviețuirea

se realizează printr-un sistem de alianțe.

Urmărind „interesul național”, statele își obțin securitatea națională și supraviețuirea.

Realiștii consideră că omenirea nu este deloc binevoitoare, ci mai degrabă auto-centrată și competitivă, perspectiva

care este împărtășită și de teoriticieni ca Thomas Hobbes, considerând că natură umană este egocentrică și

conflictuală. Este eliminată ideea că natură intuitivă a unei persoane este anarhică. În privința auto-interesului,

persoanele sunt de sine-stătătoare și motivate în căutarea maximizării puterii, considerate fricoase, idee care se află

în contrast cu liberalismul în relațiile internaționale. Statul subliniază interesul de a acumula energie și forță pentru a-

și asigura securitatea într-o lume anarhică. Puterea este un concept gândit în termeni de resurse materiale necesare

pentru a induce prejudicii sau a constrânge alte state pentru a lupta și a câștigă respectivele lupte. Utilizarea puterii

pune accentul pe tactici coercitive ce sunt acceptabile pentru atingerea unui scop în interesul național sau de a evita

obstacolele ce împiedică interesul național.

Statul este cel mai important actor în realism, fiind unitar și autonom, căci vorbește și acționează cu o singură voce.

Puterea de stat este înțeleasă în ceea ce privește capacitățile sale militare.

Un concept cheie în realism este distribuția internațională a puterii într-un sistem de polaritate. Polaritatea face

referință la numărul de blocuri de state care exercită puterea într-un sistem internațional. Un sistem multipolar este

compus din trei sau mai multe blocuri, un sistem bipolar este compus din două blocuri, iar un sistem unipolar este

dominat de o singură putere hegemonică.

În realismul unipolar se prezice că statele se vor uni pentru a se opune hegemoniei și a restabili un echilibru de

putere, deși toate statele caută hegemonia în realism ca o singură modalitate pentru a-și asigura propria securitate,

alte state din sistem fiind doar stimulente pentru a preveni apariția unei alte puteri hegemonice.

Statele folosesc modelul rațional de luare a deciziilor prin obținerea și aplicarea informațiilor complete și exacte,

statul fiind suveran și ghidat de un interes național. Sistemul internațional este anarhic, neexistând nicio autoritate

internațională sau o putere divină, astfel statele sunt lăsate pe cont propriu pentru a-și asigura propria securitate.

Realiștii consideră că statele suverane sunt principalii actori ai sistemului internațional, o atenție specială fiind

acordată competențelor căci acestea au cea mai mare influență pe scenă internațională. Instituțiile internaționale,

organizațiile non-guvernamentale, corporațiile multinaționale, persoanele fizice și alte sub-state sunt văzute ca

având o influență independentă redusă. Statele sunt inerent agresive (realism ofensator) și obsedate de propria

siguranță (realism defensiv), iar expansiunea teritorială este limitată doar de puterile opuse. Cu toate acestea, se

ajunge la o dilema privind securitatea căci creșterea securității poate duce către instabilitate atunci când o putere

opusă își fabrică propriile arme ca un răspuns (cursa înarmărilor). Securitatea devine astfel nulă.

Realiștii cred că nu există principii universale cu care toate statele se pot ghida în acțiunile lor. În schimb, un stat

trebuie să fie întotdeauna conștient de acțiunile statelor din jurul lui și trebuie să se utilizeze o abordare pragmatică

pentru rezolvarea problemelor.

Realism vs Neorealism[modificare | modificare sursă]

Realismul politic este o teorie care se actualizează constant. Discursul realist poate fi valabil în sensul aplicării lui.

După încheierea Războiului Rece, gânditorii realismului politic interpretează altfel dinamică internațională, făcându-și

apariția "neorealismul" sau "realismul structural". Realismul clasic are în vedere natura anarhică a sistemului,

elementul central fiind statul-națiune. Neorealiștii susțin că nu de la natură rea a omului pornesc problemele

sistemului, ci de la structura sa. Această viziune structurală a realismului a fost alimentată de modificările de după

încheierea Războiului Rece, un îndemn de a părăsi zona ideatică și e a se concentra pe structura sistemului.

Neorealiștii sunt mai aplicați pe aspecte de politică externă și pe proiecție, încerca să construiască o aritmetică a

sistemului din care să extragă semnificații mari, dincolo de ce poate oferi sistemul.

Kenneth Waltz susține că neorealismul este în contrast cu cel clasic, făcând distincție între factorii care creau

probleme în sistemul internațional, pentru a-i aborda din punct de vedere intelectual. Neorealismul identifica sistemul

internațională că un întreg, cu sisteme structurale diferite și se încearcă astfel stabilirea autonomiei fiecărei unități,

urmând să analizeze modul de funcționare pentru a se ajunge la o concluzie, apărând astfel un nou concept:

structura de sistem. "Kenneth Waltz – Theory of internațional politics" este lucrarea definitorie pentru realismul

structural.

Elementele esențiale ale modului de raportare la realitatea internațională au rămas viabile, doar că în realismul de tip

structural se accentuează elemente cuprinse în realismul clasic: actorii internaționali nu diferă în obiective,

poziționare internațională, nu se subordonează etic, fiind diferit în privința capacităților. Repartizarea acestor

capacități la nivelul statelor oferă structura sistemului. Există două categorii de eforturi menite să întărească

capacitățile: eforturile interne economice și financiare și cele externe ce vizează mărirea capacităților prin adăugarea

altora prin intermediul alianțelor.

Neorealismul a dezvoltat o introspecție aplicată în dinamica denumită cooperare internațională. Frica este un

coagulant al capabilităților și poziționării statelor în sistemul internațional, ca statele care dețin arme de distrugere în

masă. Unele elemente ale relațiilor dintre state nu sunt la vedere, iar statele care înșală sunt denumite state brigante

sau "rock state".

Realismul clasic[modificare | modificare sursă]

Realismul a devenit un nou simț al realității după cel de-al doilea război mondial. Ideile centrale sunt lupta pentru

maximizarea puterii, statele suverane sunt principalii actori, nu există autoritate superioară, sistemul este anarhic,

acțiunile statelor au la baza natura umană care este egoistă și nu poate fi schmbata, prioritatea securității, lupta

pentru supraviețuire. Hans Morgenthau este părintele fondator al realismului, fiind unul dintre primii teoriticieni care a

dat formă clară acestui model de gândire politic în lucrarea "Politică între națiuni: lupta pentru putere și lupta pentru

pace". Societatea este guvernată de legi obiective conform lucrării, iar toți actorii de pe scenă internațională caută

maximiuzarea puterii. O guvernare eficientă, lipsită de o emotivitate necesită evaluarea politicienilor după efectul pe

care l-ar putea avea asupra propriei puteri și după standarde morale. Autorul consideră că una dintre caracteristicile

principale ale naturii umane este lăcomia de putere. Omul este un animal politic.

În lucrarea "Șase principii ale realismului politic", este un set de reguli care stau la baza teoriei clasice a realismului:

politica fiind guvernată de legi obiective din natura umană

elementul central al politicii internaționale este interesul puterii

interesul este un element obiectiv și universal

principiile morale universale nu pot fi aplicate

aspirațiile de ordin moral ale unui stat nu sunt aceleași ca legile morale universale

sfera politică este autonomă

Reprezentanți ai realismului clasic sunt:

Hans Morgenthau

George F. Kennan

Nicholas Spykman

Herman Kahn

E. H. Carr

Reinhold Niebuhr

John H. Herz

Arnold Wolfers

Charles Beard

Walter Lippmann

Realismul ofensiv[modificare | modificare sursă]

Marile puteri sunt actorii principali în politică internațională ce caută să atingă maximumul de putere și obținerea unei

hegemonii pasive. Tensiunea legată de securitate dintre marile puteri se datorează sistemului internațional anarhic și

nu naturii umane, după cum afirmă Morgenthau. În lucrarea lui John Mearsheimer-Tragedia politicii marilor puteri, se

susține că puterile, pentru a obține autoritatea, trebuie să obțină hegemonia.

sistemul internațional este anarhic

statele dețin arme de distrugere în masă

niciun stat nu poate fi sigur că un alt stat nu va comite acțiuni militare împotriva sa, intențiile fiind greu de

anticipat

obiectivul principal este supraviețuirea și obținerea hegemoniei pentru a scădea șansele unui atac

statele sunt actori raționali ce caută echilibarea balanțelor puterii în favoarea acestora

3. Idealismul  este un concept care se referă la o abordare a relaţiilor internaţionale din perspectiva valorilor morale, a nomelor legale, a internaţionalismului şi a armoniei din interese (p.28). Alfred Zimmern şi Norman Angell sunt cei mai importanţi teoreticieni al acestei şcoli de gândire. Alfred Zimmern în lucrarea sa The League of Nations and the Rull of Law că după primul război mondial există tendinţa de a înlocui echilibrul de putere în domeniul relaţiilor internaţionale cu domnia legii. Norman Angell în lucrarea sa intitulată The Great Illusion, realizează o analiză axată pe tema incompatibilităţii dintre război şi bunăstarea economică anticipând în acest fel o nouă şcoală, a anilor ’70, intitulată neoliberalismul. 

Idealismul a fost criticat de Edward Carr prin lucrarea The Twenty Years’Crisis.  Critica adusă principiilor idealismului s-a fundamentat pe lipsa de pragmatism şi realism politic promovate de acestea fapt ce a permis apariţia şi dezvoltarea mişcărilor de extremă dreapta care au condus la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Societatea Naţiunilor, instituţia creată pentru a evita apariţia unei noi catastrofe mondiale s-a condus după principiile idealismului şi de aceea nu a avut mijloacele necesare pentru a acţiona. 

2.1. Contextul istoric de aparitie a idealismului, ca prima teorie a Relatiilor InternationaleDomeniul Relatiilor Internationale nu poate fi inteles fara o intelegere a contextului istoric in care a inceput sa se contureze. Un rol special il au toate evenimentele si desfasurarile care au dus la Primul Razboi Mondial si la dimensiunile acestuia. Durata razboiului, caracterul lui ‘total’ in sensul implicarii internationale, mobilizarii interne, armelor utilizate si numarului de victime, a luat atat politicienii cat si opinia publica prin surprindere. Faptul ca asemenea atrocitati s-au putut intampla a dus la o serie de intrebari esentiale despre natura statelor, politica externa, natura razboiului, ordineamondiala si posibilitatea pacii in lume. Toate aceste intrebari se refereau de fapt la ceea ce astazi numim Relatii Internationale ( de aici inainte, cand este vorba despre domeniu de studiu, si nu realitatea studiata, prescurtam RI).Razboiul a condus la o concluzie majora, in lumea publicistilor, ziaristilor, politicienilor siuniversitarilor: relatiile interstatale nu mai puteau fi organizate ca in secolul XIX si perioada premergatoare lui 1914; sistemul era considerat vinovat pentru esecul total si tragic de a mentine pacea. Dorinta de schimbare a ordinii internationale domina discursul public al tuturor statelor implicate in conflict. In acest context, reflectiile despre cum este sistemul international si modurile in care el poate fi transformat s-au intetit, constituind primele lucrari ale ceea ce se va numi scoala idealista.Cel mai cunoscut document care promova principiile unei noi organizari internationale a fost discursul presedintelui american, cunoscut sub numele de “Cele 14 puncte ale presedintelui Wilson”.Este documentul programatic oarecum al unei noi viziuni a relatiilor internationale, printre ale carei principii se intalnesc: diplomatia deschisa, comertul liber, dezarmarea, dreptul natiunilor de autordeterminare si ideea unei ‘asociatii generale a natiunilor’ in care statele mari si mici sa fie egale, care va sta la baza crearii Societatii Natiunilor.

2.2. Influente intelectuale asupra idealismului- Ideile de reformare ale sistemului, exprimate in timpul razboiului si imediat dupa, nu au fost in intregime noi- Unul dintre premergatori este considerat a fi Immanuel Kant, filosoful german al secolului XVIII, in special datorita eseului sau Despre pacea eterna. Printre ideile lui Kant pe care le regasim in Idealism se numara: analogia state-indivizi (statele ar trebuie sa se comporte unele cu altele precum indivizii se comporta unii cu altii), cedarea anumitor prerogative ale statelor in favoarea unei ordini internationale si a fondarii unei comunitati internationale, diplomatia deschisa, suveranitatea si egalitatea tuturor statelor, si dezarmarea.

- Alti doi premergatori identificati in literaura au fost economistii liberali Adam Smith si David Ricardo, mari sustinatori ai ideii de liber schimb in interiorul tarii si intre tari; va ramane o trasatura caracteristica idealismului viziunea potrivit careia comertul liber, fara nici un fel de restrictii, intre state, este un factor esential de promovare a pacii si a interesului general.- De aici idealismul poarta de altfel si numele de liberalism in relatiile internationale (inrudit dar nu identic cu liberalismul ca ideologie politica)

2.3. Viziunea idealista despre natura umana si istorie- O viziune liberala- Istoria este un progres continuu al oamenilor si organizarii lor colective; institutiile umane sufera o evolutie asecendenta de-a lungul istoriei, care va culmina la un moment dat cu instaurarea pacii mondiale, prosperitatii, libertatii si rationalitatii

- Natura umana este corelata cu modul de a vedea istoria: oamenii sunt esentialmente rationali, ei pot sa se perfectioneze cu fiecare zi si o si fac, prin procese de invatare individuala si colectiva; in al doilea rand, oamenii sunt in esenta aceeasi, indiferent de societatea, cultura, perioada istorica in care traiesc. Nucleul rational si capacitatea progresului ii uneste intr-o singura comunitate, dincolo de diferente.- Implicatiile conceptiei despre natura umana se rasfrang la nivel economic: urmarirea propriului interes va duce automat, fara interventia nimanui, la atingerea binelui general; iar la nivel politic: existenta nucleului rational si a dorintei/capacitatii de imbunatatire face ca democratia sa fie unica forma de organizare politica acceptabila, in care indivizii sunt egali si liberi.

2.4. Relatiile internationale in conceptia idealismului- Starea normala, natura, a relatiilor internationale, este pacea; legile naturii dicteaza armonie si cooperare intre oameni si intre popoare.- Cauzele razboiului: * el este un produs artificial al statelor nedemocratice, militariste; daca guvernele autoritare nu s-ar amesteca sau nu ar exista, razboiul ar fi eliminat (recunoasteti elemente ale discursului american din perioada Razboiului rece, dar chiar dupa, discursurile anti- Irak, anti-Afghansitan?); * o alta cauza a razboiului este stabilirea artificiala a barierelor comerciale (tarife, restrictii, taxe, etc.); ele distorsioneaza armonia naturala a intereselor existentă intre indivizi.- Liberul schimb si existenta pietelor libere vor contribui la asigurarea pacii in lume; liberul schimb nu poate decat sa genereze cel mai mare beneficiu pentru toate statele (principiul armoniei intereselor)- Inradacinata in viziunea despre istorie si natura umana, si pe baza convingerii armoniei intereselor, apare o alta idee, foarte vehiculata la sfaristul razboiului, aceea a posibilitatii unei solutii rationale, a unui plan de organizare pasnica a lumii, favorabil in mod egal tuturor, printr-o justa echilibrare a intereselor (idee pe care americanii au incercat sa o puna in aplicare in tratativele de la Versailles).- In consecinta celor de mai sus, idealistii propun cateva solutii mai concrete de evitare a razboiului si asigurare a pacii: elaborarea dreptului international, fondarea unor institutii internationale, in spiritul principiului idealist ‘ pace prin lege’ (peace through law). Imbunatatirea dreptului international urma sa duca la o societate internationala mai buna, iar calitatea vietii internationale se va judeca dupa masura in care este similara organizarii interne nationale (in sensul de respectare a legii si mentinere a ordinii). Existenta masurilor de pedepsire impotriva statelor care violeaza dreptul international nu era considerata absolut necesara, idealistii fiind convinsi cablamul celorlalte state si protestele lor vor face orice membru al comunitatii internationale sa-si revizuiasca atitudinea.- Un alt element important al relatiilor internationale, in conceptia idealista, este rolul acordat opiniei publice. Accentul si increderea data de idealisti fiintei umane in genere se reflecta in dorinta ca opinia publica sa fie un factor de influenta si de evaluare a politicii externe a guvernelor si a relatiilor internationale in genere. Este in acelasi timp si o extensie a principiilor democratice la nivel interstatal si o justificare pentru promovarea categorica a diplomatiei deschise, prin opozitie cu diplomatia secreta, de club, a marilor puteri, specifica secolelor XVIII si mai ales XIX.- Dat fiind ca opinia publica trebuie de drept sa joace un rol in relatiile internationale, idealistii au pledat pentru educarea si informarea ei despre aceste aspecte si acest domeniu al vietii sociale.Invatamantul in relatiile internationale a pornit de la aceasta credinta si se datoreaza idealismului (prima catedra de RI fiind infiintata in Anglia, la Aberystwyth, in 1919).

Intrebarea care probabil reprezinta esenta idealismului , motorul sau intern, este cum se poate evita razboiul? (si deci cum se poate asigura pacea?)

2.5. Criticile la adresa idealismului

Cele mai importante si mai dure critici au venit de-a lungul timpului de la o alta scoala teoretica in RI, realismul. Ea de fapt a luat nastere ca opozitie si condamanare a idealismului.- Idealismul este utopic, contradictoriu, subiectiv (este de fapt doar in interesul celor care il promoveaza, in principal Statele Unite, fiind o proiectie a principiilor de organizare interne la nivel mondial) si milenarist- Ideea securitatii colective, care sta la baza crearii unui sistem international unic, in care prevaleaza dreptul si institutiile internationale, este o incercare utopica de a extinde organizarea nationala la nivel international- E. H. Carr, cel mai renumit critic al idealismului, afirma ca utopicul, (cum sunt idealistii)considera ca ceea ce e bine pentru intreaga lume, e bine si pentru tara lui, dar dupa aceea inverseaza argumentul, astfel ca ceea ce e mai bine pentru tara lui e bine pentru intreaga lume (argument pe care Carr il aplica in primul rand ideii de liber schimb)- Idealismul este o promovare mascata a propriilor interese- Idealismul nu explica nimic din cum sunt relatiile internationale, ci se ocupa doar cu modul in care ele ar trebui sa fie; deci, are o valoare prescriptiva, nu explicativa, dar si aceea de utilitate discutabila.

2.6. Concluzii. Contributiile idealismului la dezvoltarea disciplineiIdealismul a contribuit la dezvoltarea relatiilor internationale prin trei aspecte:- credinta in perfectibilitatea relatiilor internationale si posibilitatea existentei unei comunitati globale a generat si incurajat cautarea intensa a unor solutii si planuri de organizare a lumii- credinta in rationalitatea individului si in principiile democratice i-a condus pe idealisti sa acorde un rol major opiniei publice in relatiile internationale, in consecinta, si educarii ei legata de acest domeniu. Asa au aparut articole, carti, si mai cu seama catedre de specialitate pe langa marile universitati ale lumii occidentale.- indirect, idealismul a contribuit major la dezvoltarea disciplinei, prin faptul ca opozitia fata de el a dat nastere realismului si descendentilor lui, care ramane cea mai agreata si puternica viziune despre relatiile internationale a secolului XX si fara de care domeniul nici nu ar putea fi gandit astazi.

4. Securitatea internaţională cuprinde sistemul de relaţii internaţionale, bazate pe respectul

principiilor şi normelor de drept internaţional dintre toate naţiunile, care exclude soluţia de rezolvare a disputelor şi a diferendelor dintre ele prin forţă sau ameninţare.

Principiile securităţii internaţionalePrintre principiile securităţii internaţionale se pot enumera: coexistenţa paşnică ca un principiu

universal al relaţiilor internaţionale; asigurarea securităţii pentru toate statele; crearea de garanţii eficiente în domeniul militar, politic, economic şi umanitar; prevenirea cursei înarmărilor în spaţiul cosmic, încetarea tuturor testelor de arme nucleare şi finalizarea lichidării acesteia; respectarea necondiţionată a drepturilor suverane ale fiecărui popor; soluţionarea politică a crizelor internaţionale şi a conflictelor regionale; consolidarea încrederii între state; dezvoltarea unor metode eficiente de prevenire a terorismului internaţional; eradicarea genocidului, apartheidului, fascismului etc.; excluderea din practica internaţională a tuturor formelor de discriminare, blocade economice şi a sancţiunilor (fără recomandările comunităţii internaţionale); stabilirea unei noi ordini economice, care să asigure securitatea economică egală a tuturor statelor.O parte integrantă a securităţii internaţionale o constituie funcţionarea eficientă a mecanismelor colective de securitate. Modalităţile principale de asigurare a securităţii internaţionale sunt tratatele bilaterale (asigură securitatea reciprocă dintre ţările în cauză şi uniunea statelor în alianţe multilaterale) şi organizaţiile internaţionale universale (organisme şi instituţii pentru menţinerea securităţii internaţionale regionale).

Domeniile de aplicare a securităţii internaţionaleÎn funcţie de domeniul de aplicare, securitatea internaţională se manifestă atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional şi mondial.Această tipologie este strâns legată de teritoriul de stat, regiunile geopolitice şi geostrategice şi spaţiul geopolitic global.

Teritoriu de stat – reprezintă spaţiul geografic în limitele căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă. Împreună cu populaţia şi organele puterii, teritoriul constituie una dintre premisele existenţei statului ca subiect al dreptului internaţional. Acest lucru înseamnă că guvernul statului respectiv funcţionează după anumite reguli şi nu depinde de alte circumstanţe sau forţe externe. Cu toate acestea, acest model reprezintă idealul şi este un atribut al teoriei. În practică, suveranitatea statului are anumite restricţii care impun cooperarea ţării cu alţi actori internaţionali. Aceste limitări sunt legate de obligaţiile asumate de către state la încheierea de acorduri internaţionale sau la data intrării în organizaţiile internaţionale.

Valoarea „teritoriului de stat” reprezintă unul dintre cei mai importanţi indicatori, ce determină în mare măsură locul statului în ierarhia relaţiilor internaţionale, politicile sale de pe scena mondială şi interesele cu proiecţie geopolitică naţionale.

Regiunea geostrategică este formată în jurul unui stat sau grup de state, care joacă un rol-cheie în politica mondială, şi ocupă un spaţiu mare în care, în plus faţă de ţările din zona respectivă, include zona de control şi influenţa lor. Aceste regiuni constau în spaţiul geopolitic de magnitudine mai mică, numită regiune geopolitică.

Regiunea geopolitică face parte dintr-o regiune geostrategică, caracterizată prin legături politice, economice şi culturale mai strânse şi mai stabile.

Dezvoltarea conceptului de „securitate

internaţională”În forma generală a înţelegerii moderne, conceptul de securitate internaţională a fost formulat

odată cu crearea ONU. În primul articol al Cartei ONU se defineşte obiectivul său principal, şi anume „pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii”.

Larg acceptat, conceptul de „securitate”, a început să fie utilizat frecvent în Statele Unite la sfârşitul anilor 1940 – începutul anilor 1950, când termenul făcea referire la sfera civil-militară privind strategia de cercetare, tehnologia, controlul armelor în timpul Războiului Rece, în care problema confruntărilor militare, în special în noua dimensiune nucleară, a apărut ca domeniu dominant al relaţiilor internaţionale. Cursurile în domeniul securităţii internaţionale au devenit o parte integrantă a programelor universitare, iar securitatea s-a transformat într-un obiect central de studiu, făcând posibilă apariţia unui număr tot mai mare de centre de cercetare în domeniul securităţii.În prezent, domeniul de aplicare al securităţii internaţionale şi naţionale este unul dintre domeniile-cheie ale oricărui stat. Acest lucru, la rândul său, necesită o abordare conştientă ale problemelor de securitate naţională şi internaţională nu numai de către profesionişti, ci şi pentru ceilalţi cetăţeni. Din acest motiv problemele de securitate naţională şi internaţională fac parte din programele instituţiilor de învăţământ superior, publicaţii, adresate nu numai profesioniştilor, ci şi publicul larg.

Modelul operaţional al securităţii

internaţionale Pentru o caracterizare mai detaliată a opiniilor specialiştilor în domeniul securităţii internaţionale se iau în considerare două tipuri de modele privind securitatea internaţională.

Primul tip de model de securitate internaţională este construit în funcţie de numărul de entităţi în securitatea sistemului, şi anume:

a) Securitatea sistemului unipolarDupă prăbuşirea Uniunii Sovietice, Statele Unite ale Americii rămâne singura superputere, care încearcă să poarte „povara” de lider mondial, în scopul de a preveni vidul de putere în relaţiile internaţionale şi pentru a asigura propagarea democraţiei în întreaga lume. Modelul unipolar presupune consolidarea alianţelor militare, politice conduse de Statele Unite ale Americii. Astfel, NATO, potrivit unor analişti, este autoritatea care asigură stabilitatea în subsistemul transatlantic al relaţiilor internaţionale, prin armonizarea relaţiilor dintre SUA şi statele europene într-o zonă strategică pentru a asigura prevenirea conflictelor pe continentul european, şi nu numai.

Acest lucru a fost demonstrat în practică în timpul războiului din Balcani, în 1999, şi anume acela că NATO este principalul garant al securităţii europene.

Alte organizaţii regionale ca – UE, OSCE şi altele – pot juca, de asemenea, un rol important în arhitectura de securitate europeană a secolului XXI. In conformitate cu conceptul strategic al NATO adoptat în anul 1999, prin care membrii Alianţei se angajau în apărarea comună, promovarea păcii şi a stabilităţii într-un spaţiu euroatlantic lărgit, zona de responsabilitate a Alianţei s-a extins pentru a include şi regiunile învecinate. Din punctul de vedere al unor experţi, aderarea sau deţinerea calităţii de membru NATO serveşte ca indicator „democratic” de apartenenţă la civilizaţia occidentală.

După răsturnarea regimului lui Saddam Hussein, unii experţi au susţinut că, odată cu victoria SUA în Irak, s-a stabilit în cele din urmă modelul unipolar al lumii, iar Washingtonul va conduce de fapt lumea în pace, fiind în măsură să identifice modalităţi de abordare a noilor provocări cu care se confruntă comunitatea mondială

Ar trebui remarcat, totuşi, că modelul unipolar al securităţii internaţionale suferă şi este criticat, atât de către Rusia şi Statele Unite ale Americii, cât şi de către alte state.

Deocamdată, putem afirma că nici una din cele două mari puteri nu dispune de resursele necesare pentru a exercita funcţiile de lider mondial. De asemenea, suntem conştienţi de faptul că acest rol presupune costuri financiare substanţiale.Alte centre de putere – Uniunea Europeană, Japonia, China – şi-au exprimat, de asemenea, opoziţia faţă de hegemonia unuia dintre principalii actori (în formă deschisă sau disimulată). În plus, mulţi analişti străini cred că pentru un răspuns adecvat la provocările din domeniul „securităţii” (crize financiare şi economice, dezastre ecologice, terorismul, traficul de droguri, migraţia ilegală, războiul informaţional, şi aşa mai departe) trebuie reconfigurat şi aparatul militar care, pur şi simplu nu mai face faţă.

b) Securitatea „mai multor mari puteri”Unii specialişti sugerează că cel mai bun model de alianţă internaţională a „mai multor mari

puteri” (după modelul Sfintei Alianţe), este acela care îşi asumă responsabilitatea pentru menţinerea stabilităţii atât în lume, cât şi prevenirea şi soluţionarea conflictelor regionale. Acest concept constă în o mai bună manipulare şi, în consecinţă, o mai mare eficienţă, deoarece o astfel de alianţă îşi coordonează poziţiile şi decide mult mai uşor (de exemplu, ONU).În acest caz, unii experţi sunt de acord pentru a forma această alianţă având la bază cele „opt state puternic industrializate – G8” (în special, după războiul din Irak), în timp ce alţii insistă pe participarea indispensabilă a Chinei şi a Indiei.Cu toate acestea, criticii acestui model indică faptul că acesta discriminează statele mici şi mijlocii. Sistemul de securitate este creat pe baza statelor puternice din punct de vedere economic şi militar, nu pe bază legitimă şi nu se bucură de sprijinul majorităţii membrilor comunităţii internaţionale. În plus, eficacitatea acestui model poate fi subminată de rivalitatea dintre marile puteri sau de ieşirea din comunitatea internaţională a unuia sau mai multor membrii.

c) Modelul multipolarDominaţia Statelor Unite este în mare măsură recunoscută, pentru actori, cum ar fi Uniunea Europeană, Japonia, China, India. Rusia recunoaşte puterea Statelor Unite, însă doreşte să redevină

una dintre marile puteri. Pentagonul a anunţat că „pentru prima dată în 14 ani, Rusia are mai multe focoase nucleare mobilizate decât SUA. În ciuda programului de dezarmare nucleară, început în anul 1991, cele două puteri au reînceput să-şi consolideze forţa nucleară. Acum, Rusia deţine 1.643 de ogive nucleare, cu una mai mult decât SUA. Din martie 2014, după ce a anexat Peninsula Crimeea, Federaţia Rusă a făcut eforturi impresionante pentru a-şi consolida forţa nucleară, se arată în raportul anual întocmit de Pentagon ca parte a efortului în lupta împotriva proliferării nucleare.Astfel, ruşii au mobilizat 131 de focoase nucleare în ultima jumătate a anului 2014. Puterea nucleară a unei ţări este calculată însă şi pe baza numărului de lansatoare şi de vehicule care pot transporta încărcătura nucleară. Astfel, armata rusă a crescut numărul lansatoarelor mobilizate de la 906 la 911.

În acelaşi interval, SUA şi-au majorat numărul ogivelor active de la 1.585 la 1.642, dar şi-a redus numărul de lansatoare de la 952 la 912, potrivit datelor Pentagonului. Deşi ultimele şase luni ale anului 2014 au adus o cursă a înarmării între SUA şi Rusia, cele două puteri mondiale au avut strategii diferite in ultimii ani, Astfel, ruşii aveau 1.537 de focoase in 2011, cu 106 mai puţine decat au astăzi. SUA aveau insă peste 1.800 de ogive mobilizate, ceea ce inseamnă că au dezarmat 158 dintre acestea”.

Influenţa crescandă a acestor centre de putere este facilitată şi de schimbările in relaţiile internaţionale, nu din punct de vedere militar, ci al dimensiunilor economice, ştiinţifice, tehnice, informaţionale şi culturale ale acestui fenomen.

Astfel, potenţialul economic şi tehnico-ştiinţific al Japoniei şi al Asociaţiei Naţiunilor din Sud-Estul Asiei – Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) sunt comparabile cu cel al Statelor Unite. De exemplu, De exemplu, Japonia reprezintă a doua putere economică a lumii care impreună cu statele Unite, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada alcătuiesc „Grupul celor 7”.

Uniunea Europeană trebuie să-şi consolideze domeniul militar prin formarea unei armate proprii, iar, ulterior, prezenţa acesteia in zonele fierbinţi ale lumii. De asemenea, trebuie să se concentreze asupra unui număr de probleme de securitate globală, in conformitate cu propriile priorităţi de acţiune externă şi pentru a susţine in totalitate demersurile internaţionale, indiferent dacă acestea sunt sau nu lansate la iniţiativa sa.

Evoluţia geostrategică a Chinei este un factor decisiv, care a făcut obiectul cercetării unor specialişti. Viziunile acestora asupra evoluţiei Chinei pot fi grupate in trei posibile paliere de dezvoltare, corespunzătoare şcolilor de gandire: primacistă sau „concurenţă strategică”, excepţionalistă sau „creştere paşnică” şi pragmatică sau „coexistenţă competitivă”.

Şcoala primacistă, sau „concurenţa strategică”, are o vedere corespunzătoare curentului realist asupra viitorului din Asia, astfel cum reiese din lucrările cercetătorilor şi analiştilor militari occidentali Aaron L. Friedberg, John J. Mearsheimer, Robyn Lim şi Hugh White5. Ei susţin că Europa dinainte de 1945 este probabil un model de viitor pentru Asia. In opinia lor, in prezent, Asia seamănă cu Europa inainte de 1914. Ascensiunea Chinei in Asia secolului XXI este similară cu cea a Germaniei Imperiale a secolului XIX, cu Beijing-ul dezvoltandu-se ca un concurent strategic inevitabil al SUA, astfel cum evidenţia Friedberg in deja celebra sa frază, „regiunea este coaptă pentru rivalitate”. Hugh White rezumă inţelepciunea şcolii primaciste prin faptul că, pentru inţelegerea balanţei de putere, nu există o modalitate mai bună de a incadra intrebările despre viitorul Asiei decat in termenii trecutului european.Susţinătorii modelului multipolar insistă că SUA a recunoscut că nu mai deţine poziţia de lider mondial şi că au deschis un dialog de parteneriate cu alte centre de putere, in timp ce oponenţii susţin că un astfel de model nu va aduce stabilitate in relaţiile internaţionale. La urma urmei, este vorba despre viziunea relaţiilor internaţionale ca un camp de competiţie eternă intre „centrele de putere”.

d) Modelul global (universal) Susţinătorii acestui concept se bazează pe teza că securitatea internaţională poate fi realizată cu adevărat numai la nivel global şi numai cu condiţia ca toţi membrii comunităţii internaţionale să ia parte la crearea sa. Crearea acestui model este posibilă numai dacă toate naţiunile şi popoarele vor impărtăşi la nivel global un minim de valori umane şi civile şi un sistem de control unic. Acest model va fi rezultatul unei evoluţii treptate a sistemului existent unde toate sistemele şi organizaţii de securitate internaţională recunosc rolul de lider al ONU.

Al doilea tip de modele de securitate internaţională este determinată de natura relaţiei dintre părţile la acest sistem de securitate. În continuare voi aborda trei modele – colectiv, universal şi de cooperare.

a) Securitate colectivăConceptul a apărut în vocabularul politic global şi s-a înrădăcinat în practica diplomatică în anii 1920-1930, când s-au făcut încercări de a stabili un mecanism pentru a preveni un alt război mondial. Principalele elemente ale securităţii colective sunt constituite de prezenţa unui grup de state, unite printr-un scop comun (protecţie şi securitate) şi de sistemul de măsuri politico-militare (comun) luate împotriva unui potenţial inamic sau agresor.

Pot exista diferite tipuri de securitate colectivă, care diferă unele de altele în funcţie de tipul de coaliţie interstatală şi obiectivele stabilite între state. Aceasta poate fi o organizaţie ce cuprinde state cu structură similară socială şi politică, istorie şi valori comune (de exemplu, NATO, Uniunea Europeană, ţările CSI etc.), coaliţie ce apare ca urmare a ameninţării externe la acest grup, iar interesul este reprezentat de apărarea colectivă împotriva unui inamic comun. În general, securitatea colectivă se concen-trează pe probleme strategice, militare şi nu vizează abordarea altor aspecte ale securităţii internaţionale (dimensiuni economice, sociale, de mediu şi altele). Începând cu anii ’90 s-a observat o creştere a interesului pentru acest model din partea oamenilor de ştiinţă şi a politicienilor, ca urmare a dinamicii statelor CSI, precum şi a extinderii NATO, a exacerbării fundamentalismului islamic, a conflictelor locale şi regionale. Nu este o coincidenţă, Tratatul de la Taşkent din 1992 a fost numit Tratatul privind Securitatea Colectivă.

b) Securitatea comună (globala)Conceptul a apărut pentru prima dată în raportul Comisiei Palme în 1982. Acest concept este

menit să sublinieze caracterul multidimensional al securităţii internaţionale, precum şi necesitatea de a lua în considerare nu numai interesele legitime ale unui grup restrâns de state, ci a tuturor membrilor comunităţii mondiale.

Cadrul instituţional de securitate la nivel mondial trebuie să fie preluat, în acest caz, de către o organizaţie globală, cum ar fi ONU, şi nu de alianţe politico-militare ca în cazul securităţii colective.

Unii specialişti susţin faptul că deşi conceptul de securitate la nivel mondial reprezintă un pas semnificativ în asigurarea securităţii acesta prezintă şi o serie de dezavantaje, cum ar fi: definiţie vagă a securităţii internaţionale (conceptul de securitate a devenit sinonim cu binele public), lipsa de priorităţi, cooperarea anevoioasă la nivel instituţional şi dificultăţile de punere în practică a unui sistem regional sau global de securitate internaţională.

c) Securitatea prin cooperareModelul a devenit popular pe la mijlocul anilor 1990. Acest model combină cele mai bune

părţi ale celor două concepte anterioare. Pe de o parte, acesta recunoaşte caracterul multidimensional al securităţii internaţionale, iar pe de altă parte stabileşte o ierarhie a priorităţilor ce vizează activităţile internaţionale.

Modelul de securitate prin cooperare preferă mijloacele paşnice de soluţionare a litigiilor, dar, în acelaşi timp, nu exclude folosirea forţei militare (nu doar în ultimă instanţă, ci ca un instrument al diplomaţiei preventive şi a păcii). Promovează cooperarea şi contactele dintre state aparţinând diferitelor tipuri şi sisteme sociale şi se bazează pe sistemul existent de alianţe militaro-politice, recunoscând statul-naţiune ca subiect principal al activităţilor internaţionale, acordând în acelaşi timp o mare atenţie organizaţiilor multinaţionale.În acelaşi timp, modelul de dezvoltare al securităţii prin cooperare este încă departe de a fi complet. Trebuie înţeleşi pe deplin anumiţi parametrii specifici, şi anume: care instituţie ar trebui să devină nucleul unui nou sistem de securitate internaţional, care este natura forţei şi limitele utilizării sale în relaţiile internaţionale contemporane, care sunt perspectivele suveranităţii naţionale în contextul alianţelor politico-militare existente pentru a construi un sistem echitabil şi ierarhic de relaţii internaţionale.

5.

Dimensiunile nonmilitare ale securitatii – perspective teoretice

Fiind date aceste componente ale sistemului global, analiza lor pune accentul pe unul sau altul dintre elemente, in functie de cadrul teoretic folosit. In analiza de securitate exista doua teorii contemporane ce s-au afirmat: neorealismul si postmodernismul. Neorealismul accentueaza importanta rolului statului ca furnizor de securitate, in timp ce postmodernismul accentueaza interdependentele dintre actorii nonstatali.

Neorealistii, reprezentanti de Barry Buzan[3], afirma ca abordarea securitatii doar din punct de vedere al dimensiunii militare, promovata in timpul Razboiului Rece, nu a facut altceva decat sa prejudicieze dezvoltarea conceptului. Din acest motiv, sfera sa de cuprindere a fost largita prin introducerea in analiza a noi dimensiuni ale securitatii - politica, economica, sociala si ecologica -, cu mentiunea ca statul suveran ramane principalul obiect de referinta al analizei de securitate.

Postmodernistii (Ken Booth[4]) sunt si ei de parere ca este nevoie de largirea sferei de definire a securitatii, insa ca nu statul detine principalul rol in realizarea starii de securitate, ci actorii nonstatali, precum indivizii, grupurile culturale si etnice, blocurile economice regionale, corporatiile multinationale, organizatiile nonguvernamentale etc. Conceptul de securitate este largit atat pe verticala, cat si pe orizontala, avand in centru ideea conform careia securitatea umana este diferita de securitatea statului si cu mult mai importanta decat ea. Postmodernistii si, in special Booth, considera ca statele si guvernele nu constituie principalele obiecte de referinta ale securitatii intrucat, desi se presupune ca ar trebui sa reprezinte furnizorii de securitate pentru cetateni, ele au devenit surse de insecuritate pentru oamenii de care sunt responsabile.

Ambele abordari se adreseaza in special dimensiunilor nonmilitare ale securitatii, iar diferenta principala dintre ele consta in natura obiectului de referinta identificat in analiza de securitate. Punctul de vedere neorealist plaseaza securitatea umana alaturi de cea a statului, ca obiect de referinta identic in teoria si practica de securitate: analiza de securitate este preocupata de „soarta” colectivitatilor umane; acestea sunt constituite din cetateni ai statului, astfel ca statul devine obiectul de referinta al securitatii. In acelasi timp, postmodernistii afirma ca ideea de securitate a statului era folosita de guverne pentru a camufla realitatea si a ascunde adevaratele probleme de securitate , care, de fapt, erau problemele regimului si ale partizanilor sai, din acest motiv, abordarea promovand conceptul de securitate umana.

In acelasi cadru se inscrie si abordarea Organizatiei Natiunilor Unite. In anul 1993, Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare a publicat Raportul anual asupra dezvoltarii umane, in care a introdus notiunea de securitate umana, ce, in anii urmatori, a devenit un reper pentru un nou model de securitate, o noua paradigma a securitatii. Conform viziunii ONU, societatea umana trebuie sa se inscrie rapid intr-un  proces de transformare pe doua niveluri, al carui rezultat sa fie pe de o parte transferul centrului de greutate de la securitatea teritoriala la cea a oamenilor, iar pe de alta parte, transferul mijloacelor de realizare a securitatii de la achizitia de armament la dezvoltarea umana sustenabila . Securitatea umana necesita, in acest caz, contracararea unei largi game de amenintari la adresa oamenilor, grupate astfel:

-    securitatea economica – asigurarea unui venit minim necesar fiecarui individ;-    securitatea hranei – garantarea accesului fizic si economic la hrana de baza;-    securitatea din punct de vedere al sanatatii – garantarea protectiei minime fata de boli si un stil de

viata nesanatos;-    securitatea ecologica – protejarea oamenilor fata de deteriorarea mediului si dezastrele naturale;-    securitatea personala – protejarea oamenilor de violenta fizica, oricare ar fi sursa acesteia;-    securitatea comunitatii – protejarea oamenilor de pierderea relatiilor si valorilor traditionale, de

violenta etnica si sectara;-    securitatea politica – furnizarea unui mediu de viata bazat pe respectarea in societate a drepturilor

omului.

In ansamblu, cadrul in care ONU promoveaza securitatea umana este definit de rapoartele Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare ce sunt implementate in diverse domenii de actiune, in special prin mentinerea pacii, interventia umanitara, sprijinul acordat refugiatilor etc. Cu toate acestea, se pare ca oficialii ONU au pierdut din vedere in ultimii ani problema securitatii umane, intrucat conceptul nu a fost utilizat nici in cursul Summit-ului Mileniului, nici in Declaratia Mileniului. Probabil ca motivul principal consta in caracterul eterogen al conceptului, dar si in lipsa de entuziasm manifestata de tarile care au promovat agenda de securitate umana in contextul reformelor generale initiate in cadrul Organizatiei.

Analizand  aceste  curente  existente  in  domeniul  studiilor de securitate, alaturi de componentele sistemului global, pot fi sintetizate urmatoarele dimensiuni ale securitatii:

-    dimensiunea militara;

-    dimensiunea politica;

-    dimensiunea economica;

-    dimensiunea sociala;

-    dimensiunea culturala;

-    dimensiunea ecologica.

Chiar daca unii dintre teoreticienii securitatii, in special Scoala de la Copenhaga, includ dimensiunea culturala in cea sociala, optam pentru clasificarea de mai sus, intrucat, in opinia noastra aspectele legate de cultura sunt deosebit de importante pentru studiul securitatii, iar alaturarea lor problemelor demografice sau celor referitoare la roluri si statusuri sociale, cuprinse de dimensiunea sociala, nu ar face altceva decat sa le arunce intr-un plan secundar.

Asadar, toate cele sase dimensiuni sunt la fel de importante pentru realizarea starii de securitate si, mai mult, ele interrelationeaza. Astfel, dimensiunea politica vizeaza atat relatia dintre stat si cetatenii sai, cat si relatiile internationale ale statului respectiv. Dimensiunea economica are in vedere fundamentarea economica a puterii militare, dar si componenta pur economica a securitatii la toate nivelurile sale, cu accent pe cel individual. Acest ultim nivel este si cel vizat de dimensiunea sociala a securitatii: securitatea statului este extrem de importanta, insa nu poate fi realizata fara a avea la baza securitatea indivizilor. Dimensiunea culturala priveste delicatele probleme legate de etnie si religie, sursele unora dintre cele mai importante conflicte ale ultimelor decenii. In fine, dimensiunea ecologica, o problema mai nou aflata in studiu, include trei aspecte ce nu pot fi ignorate: problemele de mediu cauzate de razboi, resursele naturale a caror posesie sau control poate naste dispute internationale si catastrofele naturale.

6., 7. Într-o lume zguduită de violenţe, unde forţa armelor mai întârzie să facăloc forţei dreptului, cei care

se preocupă de cercetarea păcii riscă să fieetichetaţi drept ”visători”, care îşi doresc o pace stabilă, care

nu arconţine în interiorul ei germenii unor conflicte.

Interzicerea categorică a agresiunii armate în dreptul internaţional mai rămâne încă o speranţă distinctă, un ideal la

care au lucrat multe minţi lucide ale secolului trecut, printre care-i menţionăm pe: Nicolae TITULESCU, Maxim

LITVINOV, Wodrow WILSON şi alţii.  Ei au reuşit realizarea unor documente  valabile şi astăzi ca jaloane pe drumul

spre pacea totală: Convenţia de la Londra (1933) pentru Definirea Agresiunii și a Agresorului (definiția Litvinov-

Titulescu), Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite (1945), Rezoluţia din 1974 a Adunării Generale etc.

Securitatea naţională nu poate fi obţinută numai prin propriile puteri, ea necesită cooperarea dintre state, acestea

fiind întotdeauna preocupate pentru a avea propria politică de securitate şi apărare în concordanţă cu politica

externă, în scopul dezvoltării alianţelor militare şi pentru construirea de scuturi de securitate în alte domenii, inclusiv

economic şi social. Dacă în secolul al XIX-lea metoda folosită era cea a ”echilibruluide putere”, în secolul XX deja

încep să se dezvolte organizaţii de securitate colectivă, precum Liga Naţiunilor şi succesoarea ei Organizaţia

Naţiunilor Unite (ONU), dar şi organizaţii de apărare colectivă, precum NATO sau Tratatul de la Varşovia.

De regulă, în studiile de specialitate, orice politică de securitate este concepută (regăsită) în trei forme sau tipuri:

1) politica de securitate militară – politica prin care se stabileşte şi se coordonează programul activităţilor destinate

să reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior;

2) politica de securitate internă – politica ce se ocupă de acţiunile subversive ale forţelor interne la adresa statului;

3) politica de securitate situaţională – are ca obiectiv evitarea apariţiei riscului unei eroziuni survenite prin

schimbările pe termen lung la nivelul condiţiilor sociale, economice, demografice şi politice, cu efecte asupra puterii

statului.

Statele Unite ale Americii reglementează realizarea securităţii sale în patru documente: Strategia de Securitate

Naţională; Strategia de Apărare Naţională; Strategia Militară Naţională şi Strategia de Securitate Internă, care au în

vedere provocări nu numai tradiţionale, neregulate, ci şi provocări ”catastrofale””, care implică achiziţionarea, posesia

şi folosirea în scopuri teroriste a armelor de distrugere în masă sau a tehnologiilor de producere a acestora etc.

Ultimul deceniu al secolului XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Dezintegrarea

Tratatului de la Varşovia, prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare şi, mai apoi, destrămarea Uniunii Sovietice,

fostei Iugoslavii   s-au produs mai repede decât era de aşteptat. Pe acest fond al dezechilibrării balanţei de forţe –

societatea s-a văzut în faţa unor ”incertitudini şi nelămuriri”, în special în domeniul stabilităţii şi securităţii. 

Deşi, evoluţiile din ultimele decenii au fost pozitive, este de menționat că mai rămân riscuri, nesiguranţe care, după

cum se menţionează în literatura de specialitate, pot evolua în crize acute, dintre care menţionăm doare unele:

1) numărul conflictelor interne în creştere de la sfârşitul războiului rece;

2) terorismul în prim-planul ştirilor mondiale, mass-media acordându-i, în mod involuntar, publicitate gratuită, Europa

devenind ea însăşi ţinta de bază a unei asemenea ameninţări;

3) globalizarea care intensifică interdependenţa dintre state, inclusiv în sectorul de securitate;

4) crimă organizată.

Aceste ameninţări la adresa securităţii, existente într-un stat, pot să influenţeze cu uşurinţă statele vecine şi să

destabilizeze o regiune întreagă ori pacea mondială. Iată de ce în prezent dreptului internaţional îi revine un rol

deosebit în menţinerea şi consolidarea păcii, condiţie esenţială a vieţii şi bunului simţ al omenirii. Acest rol,

argumentat în numeroase lucrări de specialitate, este demonstrat şi de evoluţia cotidiană a raporturilor dintre state,

denumite şi relaţii internaţionale (care se desfăşoară în toate domeniile în care sunt angajate interesele statelor).

Dreptul internaţional este chemat să joace un rol de prim ordin, să devină un instrument eficient pentru clădirea

unei noi societăţi internaţionale paşnice, în care să domine cooperarea în toate domeniile şi care să ducă la

partajarea experienţelor benefice între toate statele şi popoarele. Iar răspunderea internaţională trebuie să

contribuie la realizarea legalităţii internaţionale, la garantarea ordinii juridice internaţionale, la stabilirea

relaţiilor internaţionale şi la dezvoltarea colaborării cooperării între state și popoare. Pe această bază, dreptul

internaţional actual tinde să devină tot mai mult un drept al umanităţii, pentru că marile probleme cu care se confruntă

în prezent omenirea – Afganistanul, Irakul, Iranul, Siria, Orientul Mijlociu, pericolul proliferării armelor nucleare,

foametea şi mizeria din numeroase zone sărace de pe glob etc. – ar trebui să continue să preocupe pe cei cărora le

pasă de ceea ce se întâmplă în lume, iar speranţa că situaţia se poate îmbunătăţi merită orice eforturi în acest sens.  

Mecanismele vechi ale ONU glisează, iar cele noi nu sunt acceptate

Ultimele evoluţii din domeniul relaţiilor internaţionale şi al raporturilor dintre principalii actori şi organizaţiile

responsabile pentru securitatea europeană şi mondială semnalează o perioadă de transformări şi renegocieri ale

principalelor aranjamente de securitate. La nivelul Organizaţiei Mondiale, s-a dorit, încă din 1993, crearea unei

strategii care să includă schimbarea compunerii Consiliului de Securitate al ONU, a metodelor şi mecanismului

decizional, o schimbare în jurul căreia continuă şi în prezent să existe multe dezacorduri, în special asupra conferirii

statutului de membru permanent şi a dreptului de veto în cadrul Consiliului.

În exercitarea funcţiilor sale, Consiliul de Securitate acţionează în temeiul mai multor articole ale Cartei ONU. El

poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere

unui diferend şi poate, în orice stadiu al unui diferend de natura celor menţionate în art. 33 ori al unei situaţii similare,

să recomande procedurile sau metodele de aplanare hotărâte.

De asemenea, poate lua în considerare orice proceduri de rezolvare deja acceptate de părţi. Dar dacă măsurile de

reglementare paşnică a diferendelor menţionate la Capitolul VI (Rezolvarea paşnică a diferendelor) se dovedesc

inutile, atunci, în anumite condiţii, pot fi automat permise acţiuni de tipul celor incluse în capitolul VII al Cartei. În

temeiul acestei clauze, atât acţiunea preventivă, cât şi acţiunea de descurajare ar avea un mai mare efect.

Din punct de vedere juridic, recomandările Consiliului de Securitate au o valoare ”declarativă”. Dar, dacă situaţia o

impune, Consiliul poate adopta hotărâri și cu caracter obligatoriu, exercitându-şi prerogativele sale de organ

investit cu atributele dreptului de autoapărare colectivă. Aceste decizii au forţă obligatorie şi pot privi:

·        măsuri care nu implică folosirea forţei, ca de exemplu întreruperea parţială sau totală a relaţiilor

economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace

de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice, toate în temeiul Capitolului VII (Acţiunea în caz de

ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune) art. 41;

·        măsuri care implică folosirea forţei armate, măsuri prevăzute în art. 42, pentru situaţiile în care

Consiliul de Securitate va considera că măsurile prevăzute la articolul anterior nu sunt adecvate, iar

mijloacele paşnice au fost epuizate.

Măsurile de aplicare a acestor decizii pot cuprinde demonstraţii, acţiuni de blocadă şi alte operaţiuni executate de

forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite care, în temeiul art. 43, sunt obligate să pună la

dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale,

”forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale”.

Cu toate acestea, de mai multe decenii este recunoscut faptul că structura Consiliului de Securitate este învechită,

iar uneori, incapabilă de acţiune. Actualul mod de organizare a Consiliului de Securitate nu mai reflectă realităţile

politice existente. În 2000, lideri din Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite

reafirmau nevoia unor modificări substanţiale ale Consiliului de Securitate, astfel încât acesta să poată face faţă

noilor provocări, existente în prezent, la adresa omenirii.

În literatura de specialitate au fost formulate mai multe propuneri de reformare a Consiliului de Securitate al ONU: a

defini un nou concept de permanenţă; creşterea numărului de membri permanenţi, de la 5 la 10, dar fără ca noii

veniţi, Germania, Japonia, India şi câte o țară din America latină, respectiv Africa, să primească dreptul de veto;

organizaţiile internaţionale, şi nu ţările, individual, să ocupe anumite locuri în Consiliul de Securitate:  Uniunea

Europeană, Liga Statelor Arabe, Uniunea Africană sau chiar A.S.E.A.N.,  etc.

Se pare, însă, că singura modalitate de a revigora efectiv statutul şi rolul Consiliului de Securitate rămâne abordarea

reformei într-o manieră nouă, specifică mediului de securitate al secolului XXI aflat, după cum realitatea o dovedeşte,

într-o dinamică imprevizibilă.

Deciziile radicale care trebuie luate nu pot fi evitate, dar trebuie bine gândite şi pregătite

Apar noi cerinţe şi priorităţi mai repede decât ne dăm seama, iar ideea lipsei de viitor a ONU şi a Consiliului de

Securitate, principalul actor al păcii și securităţii internaţionale, vehiculată mult anterior (2003), este tot mai mult

infirmată de evoluţia evenimentelor, exemplu fiind găsirea unei ieşiri din criza generată de situaţia din jurul Siriei.   

Identificarea divergenţelor fundamentale dintre principalele state membre ale ONU şi opţiunile acestora asupra noului

mediu internaţional ”regândit”, dar şi asupra ordinii de priorităţi la rezolvarea problemelor cu care se confruntă

comunitatea internaţională, generează trei tendinţe  şi opţiuni, diferite una de alta, care pot avea determinări

semnificative asupra modului de organizare şi funcţionare a sistemului internaţional de securitate, în efortul

comunităţii de a face faţă noilor şi viitoarelor pericole şi ameninţări la care poate fi expusă.

Prima a fost opţiunea multipolară susţinută, în principal, de Franţa, Rusia, China şi Germania, ea fiind marcată în

criza irakiană (2003) prin opoziţia în privinţa votării unei rezoluţii ONU care să autorizeze intervenţia militară a

coaliţiei în Irak (poziţie ce s-a demonstrat şi în 2013, în cazul Siriei). Adepţii acestui curent susţin că exercitarea

puterii Statelor Unite fără restricţii este contraproductivă şi trebuie să fie echilibrată, prin existenţa mai multor centre

de putere, de exemplu, Europa, Rusia, China etc.

Cea de-a doua opţiune, opţiunea multilateralistă, acceptă politica conducerii globale americane. În viziunea

susţinătorilor ei, implicarea Washingtonului pentru securitatea internaţională, pacea în Orientul Mijlociu şi susţinerea

ideii de justiţie globală, bazată pe valori comune este esenţială. Cea mai bună modalitate se consideră a fi

”familiarizarea” Statelor Unite cu utilizarea instituţiilor multilaterale (ONU, NATO etc.), care permit, ca ultim mijloc,

”folosirea forţei”, ceea ce şi justifică poziţia adoptată de susţinătorii ei în Consiliul de Securitate, votarea unei rezoluţii

referitoare la Irak, care să menţină Washingtonul legat de ONU şi, implicit, unitatea comunităţii internaţionale

(variantă aplicată parţial, de comun acord cu Rusia, în 2013, în cazul cu Siria).

Cea de-a treia opţiune, opţiunea unilateralistă, ieşită învingătoare din declanşarea, în martie 2003, a intervenţiei

militare a SUA şi a Marii Britanii în Irak, în absenţa unei rezoluţii ONU şi cu opoziţia puternică a Franţei, Germaniei şi

Rusiei.  Ea se deosebeşte radical de primele două. Adepţii acestei opţiuni nu recunosc nici o restricţie atunci când

este vorba de protejarea intereselor americane, rezervându-şi dreptul de a acţiona individual sau în cadrul unei

coaliţii, de fiecare dată când interesele vitale ale SUA sunt puse în pericol. Statele Unite şi aliaţii săi nu mai acceptă

ideea că doar Consiliul de Securitate al ONU ar avea autoritatea necesară pentru a legitima recursul la forţă

împotriva acelor state care găzduiesc sau sprijină teroriştii, ameninţă cu folosirea armelor de distrugere în masă, sau

folosesc asemenea arme, terorizează sau masacrează proprii cetăţeni.

Totuşi, comunitatea internaţională pare să nu accepte cu uşurinţă, divergenţele dintre marii actori ai ONU,

NATO şi liderii europeni (pro şi anti-americani), continuând să se manifeste cu destulă tărie. În opinia fostului

Secretar General al ONU Kofi Annan, intervenţia militară în Irak divizase comunitatea internaţională mai mult decât

a făcut-o orice alt dosar al politicii internaţionale după încetarea Războiului Rece. Aportul ONU la decolonizare, în

problematica drepturilor omului, protecţia mediului înconjurător, eliminarea apartheid-ului ori la ajutorarea refugiaţilor,

etc. cât şi programele sale cu destinaţii multiple sunt doar unele din contribuţiile sale importante şi considerabile în ce

priveşte înfăptuirea păcii şi securităţii internaţionale, în toate domeniile.

Realizările obţinute după 1988 includ, de asemenea, rolul Organizaţiei în facilitarea retragerii trupelor sovietice din

Afganistan, independenţa Namibiei, a procesului de pace din America Centrală şi, nu în ultimul rând, retragerea

forţelor Irakului din Kuweit.

Dar intervenţia ONU nu a fost nicidecum un succes permanent. Unele evenimente, ca războiul dintre Iran şi Irak sau

operaţiunile ONU desfăşurate în Somalia, în fosta Iugoslavie sau în Rwanda, precum şi alte aspecte legate, de

exemplu, de urmărirea criminalilor de război, sau problema armelor nucleare, pot fi numai câteva din multiplele

argumente folosite în literatura de specialitate prin care se poate demonstra modul în care statele se pot abate, în

realitate de la normele dreptului internaţional, chiar şi atunci când acestea susţin contrariul, adică îl întăresc.

Organizaţia Naţiunilor Unite, care la 24 octombrie 2013, va sărbători 68 de ani de la crearea sa (Carta ONU

fiind semnată la 26.06.1945, în vigoare din 24.10.1945), s-a menţinut pe parcursul acestor ani ca cea mai importantă

organizaţie internaţională interguvernamentală, atât prin caracterul său universal, cât şi prin scopurile şi funcţiile care

i s-au dat, rămânând fără îndoială, organizaţia cu cea mai mare experienţă în domeniul menţinerii păcii şi securităţii

internaţionale la prezent. Numărul statelor membre a crescut considerabil, având drept rezultat universalizarea

instituţiilor Naţiunilor Unite.

După căderea regimurilor comuniste şi încheierea Războiului Rece, Organizaţia Mondială se află ea însăşi

”în război”. Oliver Russbach,în lucrarea sa ”ONU contra ONU – Dreptul internaţional confiscat”

menţionează ”conflictele” pe care ONU ”nu a ştiut sau nu a dorit să leprevadă” şi pe care ”a considerat că le poate

tăinui”. După primul război din Golf, se menţionează în lucrare, ”o coaliţie” conduce o putere mondială vizibil

contestată, iar Consiliul de Securitate, sustras oricărui control, cu excepţia celui propriu, decide, care dintre situaţii

merită atenţie sau necesită intervenţia sa sau a unuia dintre membrii săi. Mai mult, numai Consiliul de Securitate,

stabileşte crimele care să fie judecate de către un tribunal special constituit sau hotărăşte în ce stat

”trebuie restabilită democraţia şi unde trebuie înăbuşită, în sânge, orice veleitate democratică” etc.

Și totuşi, istoria ne-a demonstrat nevoia de instrumente eficiente, în primul rând, pentru a descuraja comiterea celor

mai grave crime internaţionale, iar în al doilea rând, pentru a lupta împotriva impunităţii autorilor lor. Respectul pentru

dreptului internaţional este ca o expresie a supremaţiei dreptului în relaţiile internaţionale care trebuie să reprezinte

unul dintre pilonii esenţiali ai politicii externe a oricărui stat.

Credem cu fermitate că întărirea statului de drept/supremaţiei dreptului trebuie să fie un proces permanent şi pe

termen lung, atât la nivel intern, cât şi internaţional. Marele diplomat Titulescu scria: „Numai în ziua în care Dreptul

va străluci ca un răsărit de soare în sufletul tuturor oamenilor, ca o directivă care călăuzeşte, ca un imperativ

categoric care se impune, ca o autosupunere care se confundă cu libertatea organizată, omenirea va fi salvată,

pentru că în pacea creată de ordinea juridică nouă OMUL îşi va putea împlini destinul său”.

10. Dezarmarea - subordonata securităţiiRemediul pentru cursa înarmărilor este, în mod logic, dezarmarea. Dezarmarea este un termen imprecis, care poate însemna fie abolirea armelor, fie limitarea creşterii numărului lor, fie restrângerea tipurilor de arme şi a utilizării lor. Altfel spus, dezarmarea reprezintă o reducere sau eliminarea anumitor arme sau a tuturor armelor, cu scopul încheierii cursei înarmărilor. Pentru momentul actual, dezarmarea este un deziderat, dar ceea ce numim „controlul armelor“ este o practică curentă în raporturile dintre state. Încercările de a asigura un control al înarmărilor s-au soldat cu succese, mai ales în domeniul armamentului nuclear.

Există trei distincţii care trebuie făcute încă din faza definirii fenomenului dezarmării: cea între dezarmare şi controlul armelor, cea între dezarmare generală şi locală, precum şi distincţia între dezarmare calitativă şi cea cantitativă. Dacă dezarmarea reprezintă reducerea sau eliminarea armamentului, controlul înarmărilor se referă la reglarea cursei înarmărilor, cu scopul de crea stabilitate militară. Termenul de „controlul înarmărilor“ a intrat în uz începând din 1945, referindu-se la limitarea creşterii numărului de arme şi la retragerea tipurilor de arme şi a utilizării lor. Dezarmarea generală priveşte acel tip de dezarmare la care iau parte toate naţiunile implicate (exemple în acest sens ar fi Tratatul de Washington privind Limitarea Înarmărilor Navale, din 1922, şi Conferinţa Mondială a Dezarmării din 1932). Vorbim de o dezarmare locală numai atunci când este implicat un număr limitat de naţiuni (de pildă, Înţelegerea Rush-Bagot, din 1817, dintre Statele Unite şi Canada). Dezarmarea cantitativă vizează reducerea majorităţii sau a tuturor tipurilor de armament, în timp ce dezarmarea calitativă urmăreşte reducerea sau abolirea unor tipuri speciale de armament.

Istoria încercărilor de dezarmare este una marcată de puţine succese şi foarte multe eşecuri, ceea ce subliniază ideea că dezarmarea este unul dintre principalele instrumente de asigurare a ordinii şi păcii internaţionale.

Încă din cele mai vechi timpuri, dezarmarea a fost impusă unei puteri sau acceptată de către aceasta la pierderea unui război. Demolarea obligatorie a fortăreţelor a fost, probabil, cea mai veche formă a sa, impusă de către regi vasalilor săi, în cursul instituirii autorităţii statale. Avantajul demolării fortificaţiilor rezidă în uşurinţa monitorizării procesului.

Dezarmarea bilaterală şi multilaterală

Pentru epoca modernă, putem invoca două exemple ilustrative, în care o mare putere înfrântă a adoptat măsuri de dezarmare benevolă, înaintea semnării unui tratat cu inamicul victorios. Atât Franţa, în 1815, cât şi Japonia, în 1945, au sfârşit un mare război în stare de epuizare şi deprimare. Franţa nici nu a necesitat o dezarmare prin constrângere după războaiele napoliniene, iar japonezii au adoptat, sub supervizare americană, o constituţie nouă, prin care s-a renunţat la dreptul de a declanşa război şi s-a declarat că nu vor fi menţinute niciodată forţe armate. În răstimp de cinci ani, acest

fapt a devenit stingheritor pentru americani, care au dorit o Japonie reînarmată, ca aliat în Pacific, înpotriva Rusiei.

Pentru epoca contemporană, putem aborda două tipuri de dezarmare: cea bilaterală şi cea multilaterală. Dezarmarea multilaterală a fost ridicată la rangul de ideal politic, fiind, în decursul istoriei, greu de obţinut, din mai multe motive.

Primul dintre acestea ar fi egoismul naţional, în virtutea adevărului că fiecare putere consideră că securitatea sa ar fi mai bine servită dacă celelalte state se dezarmează; puterea în cauză îşi păstrează astfel libertatea de a decide asupra propriilor armamente.

Dincolo de egoismul naţional, dar mai profundă ca dificultate, se află comparaţia între puteri. Statele variază mult în privinţa potenţialului de război, a intereselor vitale şi a necesităţilor defensive. Dezarmarea este, în definitiv, subordonata securităţii, pentru că forţele militare existente sunt, uneori, singura apărare a unei puteri mici împotriva potenţialului de război al unei mari puteri. Pe de altă parte, limitarea sau reducerea armamentului ar tinde să rezulte în consolidarea status-quoului şi a echilibrullui de forţe. În această situaţie sunt favorizate puterile mai slabe, pentru că acestea nu ar contesta un status-quo care le este favorabil.

Este posibil ca echilibrul de forţe instaurat prin dezarmare să fie unul precar şi artificial, ceea ce ar putea conduce unele state spre ridicarea unor noi bariere în calea continuării sau definitivării procesului dezarmării. Vorbim despre dezarmarea în baza acordării unor garanţii, aşa cum a cerut Franţa, între cele două războaie mondiale.

Dezarmarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei politice internaţionale

Ca atare, putem afirma că dezarmarea, nu mai puţin decât cursa înarmărilor, este o reflectare a relaţiilor de putere dintre naţiunile implicate în proces. Întocmai ca şi cursa înarmărilor, dezarmarea este o reacţie la relaţiile de putere care i-au dat naştere. În măsura în care cursa înarmărilor potenţează lupta pentru putere prin intermediul panicii generate şi al poverilor inerente, dezarmarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei politice internaţionale, prin eliminarea tensiunilor politice şi prin crearea unei încrederi reciproce între naţiuni. Prin urmare, contribuţia dezarmării la stabilirea ordinii internaţionale şi la menţinerea păcii este una semnificativă. Trebuie subliniat faptul că aceasta reprezintă o contribuţie, dar evidenţele arată că dezarmarea nu reprezintă soluţia pentru problema ordinii şi păcii internaţionale.

Pentru momentul actual, dezarmarea este un deziderat, dar ceea ce numim „controlul armelor“ este o practică curentă în raporturile dintre state. Încercările de a asigura un control al înarmărilor s-au soldat cu succese, mai ales în domeniul armamentului nuclear. Ne putem întreba cât de amplă este revoluţia adusă de către noile arme, în domeniul relaţiilor internaţionale. Magnitudinea pericolului reprezentat de către armele nucleare nu face decât să amplifice imperativul moral al respectului pentru celălalt, mai ales când discutăm despre actorii scenei internaţionale.

Reacţia la noile arme nucleare a fost una suficient de ambiguă. S-a vehiculat mult cu privire la începerea unei perioade total noi, din istoria contemporană. Această perioadă este caracterizată de adevărul că războiul nu mai poate fi o extensie a politicii practicate uzând de alte mijloace. Era nucleară se remarcă prin diferenţele dintre starea de război şi cea de pace, în sensul că pacea a devenit un permanent exerciţiu de a preveni războiul şi de a te pregăti pentru acesta. Acest raţionament va fi valabil atât timp cât armele nucleare există, în ciuda relaxării sau dispariţiei relaţiilor internaţionale tensionate.

Cursa înarmărilor în domeniul armelor nucleare

Toate statele admit că războiul nuclear este sinucigaş, astfel că toate conflictele care ar putea căpăta valenţe şi turnuri „nucleare“ sunt rezolvate cu o atenţie deosebită. În consecinţă, însăşi strategia statelor este una orientată pe trei direcţii majore, care sunt dificil de adus pe un teren comun. În primul rând, se încearcă împiedicarea unor conflicte armate de amploare, într-o epocă în care nu mai putem privi războiul ca pe un instrument clasic al politicii. Dacă împiedicarea unui conflict eşuează, se încearcă limitarea amplorii acestuia. În al treilea rând, se urmăreşte obţinerea victoriei, într-un mediu ce favorizează competiţia între state. Dificultatea de a reconcilia cele trei direcţii se materializează în faptul că împiedicarea izbucnirii unui conflict se bazează pe ameninţări. Ducerea la capăt a acestor ameninţări ar fi un dezastru mondial.

Cursa înarmărilor în domeniul armelor nucleare poate fi privită drept una iraţională, pentru că, spre deosebire de armele convenţinale, acumularea nelimitată de armament nuclear nu îmbunătăţeşte securitatea nucleară, odată ce este asigurată o cantitate suficientă de putere distructivă. Această cantitate suficientă poate fi definită drept totalitatea focoaselor nucleare şi a dispozitivelor de lansare, necesare pentru a distruge instalaţiile militare şi centrale industriale şi urbane ale inamicului. Achiziţionarea unor cantităţi suplimentare de armament nuclear este inutilă, deoarece nu măreşte puterea militară a unei naţiuni.

Odată ce două state aflate în competiţie au atins starea de saturaţie nucleară - relevant este exemplul Statelor Unite ale Americii şi al Uniunii Sovietice - ele împărtăşesc un interes comun de a stabiliza cursa înarmărilor şi de a o regla. Acest lucru este posibil prin intermediul a trei strategii.

În primul rând, acestea pot limita producţia armelor nucleare şi a dispozitivelor de lansare prin acţiuni unilaterale. Statele Unite au acţionat astfel prin oprirea sau reducerea producţiei de rachete şi avioane; putem presupune că şi Uniunea Sovietică a făcut acelaşi lucru.

În al doilea rând, statele îşi pot controla înarmarea prin acordurile tacite ce funcţionează pe baza principiului că acţiunea sau inacţiunea unei părţi poate fi fundamentată pe exemplul celeilalte părţi. În virtutea acestui principiu, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au întrerupt testarea armelor nucleare în atmosferă (între 1958 şi 1961), iar în 1964 au anunţat o reducere a fabricării armelor nucleare.

Al treilea aspect vizează controlul înarmării prin semnarea de acorduri oficiale.

Controlul armelor nucleare, limitat şi temporar

Motivul pentru care controlul înarmărilor a avut succes în privinţa armelor nucleare, dar a eşuat în privinţa celor convenţionale priveşte impactul direct pe care îl are cantitatea de arme convenţionale asupra puterii militare. De vreme ce statele se află în competiţia puterii militare, semnarea unor acorduri privitoare la controlul armelor convenţionale ar însemna sfârşitul competiţiei.

O preocupare comună a statelor este aceea de a reduce posibilitatea unui război nuclear, dar şi de a maximiza posibilitatea supravieţuirii în situaţia unui eventual conflict nuclear.

Oricum ar sta lucrurile, controlul armelor nucleare este unul limitat şi temporar, cel puţin atât timp cât competiţia militară este stimulată politic. Este evident că

dezarmarea este imposibilă, iar controlul armelor rămâne precar, deoarece el nu poate urma, şi nu precede unificarea politică a lumii.

11. Măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii. Provocări şi perspective. Iurie Pîntea Consolidarea încrederii reciproce dintre părţile în conflict este fără îndoială un element foarte important pentru a pune capăt ostilităţilor sau pentru a reduce probabilitatea unui nou conflict, dar şi pentru încheierea „războiului rece” dintre părţile rivale. Utilizarea unor instrumente care favorizează crearea şi consolidarea încrederii reciproce este un lucru firesc şi tradiţional în procesul de soluţionare a conflictelor în plan internaţional. În ce măsură acţiunile de consolidare a încrederii şi securităţii sunt un instrument important şi util în procesul de soluţionare a conflictului Transnistrean? În ca măsură practicile aplicate în acest caz ţin cont de cele mai importante experienţe acumulate până în prezent? Acestea sunt unele dintre întrebările cheie care urmează a fi luate în consideraţie atunci când sunt elaborate strategiile şi acţiunile de mai departe care vizează soluţionarea conflictului Transnistrean. La o privire generală asupra procesului de soluţionare a conflictului transnistrean se va constata că măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii apar în acest proces ca un element sporadic, fragmentar, lipsit de substanţă, fiind pe de o parte contestat cu înverşunare şi dispreţuit de unii, iar pe de altă parte susţinut cu jumătate de voce de alţii. În final acest concept apare ca unul discreditat, cu puţine şanse de a fi utilizat ca instrument valoros şi viabil cu un set de mai multe eventuale efecte pozitive. Eforturile sporadice de a reanima şi recurge la un asemenea instrument, pe care le-au întreprins în diferite perioade unii dintre actori implicaţi în procesul de soluţionare a conflictului, au fost fără îndoială lipsite de consistenţă, de sprijin şi de voinţă politică, rupte din contextul general al procesului şi eforturilor de reglementare şi, în rezultat, fără succes. Motivele acestui eşec şi a unei asemenea atitudini care s-a creat în raport cu însăşi ideea, conceptul de măsuri de consolidare a încrederii şi securităţii nu sunt nici pe departe foarte simple. Cu atât mai mult consecinţele discreditării acestui concept sunt în raport direct cu situaţia generală şi lipsa de progrese în procesul de negocieri şi soluţionare a conflictului Transnistrean. Black Sea Peacebuilding Network Moldova Măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii (MCIS) în procesul de soluţionare a conflictelor. Tradiţii şi experienţe. Eliminarea sau reducerea cardinală a fricii / îngrijorărilor provocate de pericole reale sau imaginare este una dintre precondiţiile formării unui nivel suficient de încredere şi securitate. În acest sens Măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii (MCIS) sunt unul dintre elementele cheie şi tradiţionale în procesul de soluţionare a conflictelor. În conformitate cu practicile internaţionale scopul Măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii (MCIS) este de a diminua tensiunile, îngrijorările şi suspiciunea dintre părţile implicate în conflict prin obţinerea unei transparenţe în ceea ce priveşte capacităţile militare şi intenţiile părţilor, prin promovarea unui comportament predictibil în ceea ce priveşte utilizarea forţelor şi acţiunile politice. Aceste măsuri au menirea de a crea încrederea fiecărui participant că cealaltă parte nu pregăteşte acţiuni militare agresive, oferind căi, mijloace şi instrumente de verificare pe măsură să elimine suspiciunile şi neînţelegerile reciproce în raport cu evenimentele care pot fi interpretate ambiguu, precum şi în raport cu pericolele şi riscurile care ar putea să degenereze în confruntări violente. Totodată, întregul set de măsuri oferă posibilitatea creării unor relaţii permanente şi a unui schimb de opinii care la rândul său sunt în măsură să contribuie şi să sprijine desfăşurarea dialogului politic dintre părţi. Impact. Crearea punctelor de contact şi interacţiunea dintre părţi impune comunicare şi oferirea unor informaţii credibile, fapt care la rândul său conduce la un nivel mai înalt de transparenţă şi la reducerea riscurilor unor conflicte eventuale care pot izbucni în urma lipsei de comunicare sau ca consecinţă a înţelegerii şi interpretării greşite a intenţiilor sau acţiunilor celeilalte părţi. Pe termen scurt setul de măsuri de consolidare a încrederii şi securităţii are menirea să distrugă, sau cel puţin să altereze percepţiile eronate ale părţilor despre motivaţiile, obiectivele şi preconcepţiile celeilalte părţi. Pe termen lung aceste măsuri urmează să distrugă barierele pentru constituirea unor relaţii politice şi diplomatice mai stabile, mai strânse, dar, totodată şi să modifice percepţiile şi viziunile părţilor privind conceptul general de securitate, setul de riscuri, pericole, vulnerabilităţi, interese şi

necesităţi de securitate percepute de fiecare dintre părţile în conflict, iar în unele cazuri chiar să sprijine obiective şi eforturi comune de asigurare a securităţii. Pentru a reduce sau chiar exclude probabilitatea unui conflict este foarte importantă încrederea dintre părţi. Desigur, o acţiune singulară din setul de măsuri posibile de consolidare a încrederii şi securităţi are puţine şanse de a preveni un conflict. Pentru a obţine un asemenea rezultat sunt necesare acorduri, înţelegeri şi acţiuni complexe, în diferite domenii, formale şi ne-formale, care pas cu pas creează nivelul necesar de încredere dintre părţi. În mod tradiţional Măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii includ activităţi din diferite domenii, majoritatea dintre acestea fiind din domeniul politic, diplomatic, militar, social şi economic, care sunt întreprinse în paralel de către părţile în conflict sau în mod diferenţiat, unele dintre aceste măsuri fiind implementate numai de către una dintre părţile rivale. Experienţa internaţională acumulată în special în cadrul ONU oferă mai multe exemple de asemenea măsuri care pot fi implementate selectiv sau în complex şi în strânsă legătură. Experienţa internaţională oferă următoarele exemple de măsuri de consolidare a încrederii şi securităţii de ordin politic şi diplomatic: Instituirea canalelor directe de comunicare dintre liderii politici şi promovarea contactelor bilaterale şi a unui dialog permanent la nivel înalt cu scop de a consolida încrederea reciprocă; Dezvoltarea şi implementarea unor iniţiative politice în domeniul securităţii şi apărării care au drept obiectiv de a demonstra asumarea unor angajamente comune în soluţionarea paşnică a conflictelor şi respectarea angajamentelor asumate; Identificarea măsurilor necesare pentru asigurarea respectării cartei ONU privind interzicerea ameninţărilor sau utilizării forţelor în relaţii internaţionale, respectul dreptului internaţional şi soluţionarea paşnică a conflictelor; Efectuarea în comun la diferite nivele a unor acţiuni de examinare a subiectelor de interes comun, de planificare şi de implementare a obiectivelor politice; Întrevederi cu participarea responsabililor de rang înalt din domeniul politicii externe şi politicilor de apărare pentru a asigura un dialog onest privind diferite aspecte ale securităţii, percepţiilor, temerilor şi intenţiilor cu referire la politica de securitate şi apărare; Acţiuni de sprijin politic pentru promovarea măsurilor economice şi sociale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi dezvoltare economică, promovarea proiectelor mixte de dezvoltare şi cooperare în domeniul social, cultural şi protecţiei mediului; Acţiuni care vizează asigurarea sprijinului politic pentru promovarea cooperării strânse în combaterea criminalităţii; Cooperarea dintre legiuitori şi armonizarea legislaţiei; Crearea mecanismelor de consultare politică pentru revizuirea problemelor transfrontaliere, cum ar fi contrabanda, corupţia, chestiunile vamale, libertatea circulaţiei şi transporturilor; etc. Din lista celor mai importante măsuri de consolidare a încrederii şi securităţii din domeniul militar pot fi menţionate: Încheierea unui acord dintre părţi privind activităţile militare acceptabile şi activităţile militare ne-acceptabile, în mod special în zonele de contact, frontieră, de securitate şi alte zone sensibile. Instituirea canalelor directe şi permanente de comunicare dintre comandanţii militari; Stabilirea contactelor şi mecanismelor de comunicare dintre unităţile şi forţele militare dislocate în apropiere nemijlocită; Crearea mecanismelor de consultanţă (comisii şi grupuri mixte, permanente şi ad-hoc) pe probleme de securitate, Crearea unor centre (grupuri de lucru mixte) de reducere a riscurilor, sarcina cărora este analiza şi evaluarea riscurilor, informarea reciprocă şi informarea publică; Schimb sistematic de observatori militari pentru observarea activităţilor cu caracter militar; Inspectarea periodică a unităţilor militare ale părţilor de către echipe de observatori militari ale părţilor şi statelor neutre); Delegarea unor observatori sau ofiţeri de legătură permanenţi la statele majore principale (în perioada iniţială aceşti observatori pot fi din partea statelor vecine, statelor neutre sau organizaţiilor internaţionale); Încheierea unor înţelegeri privind limitele cheltuielilor militare şi procurările de armament; Efectuarea schimbului de informaţii, comunicarea şi notificarea cu privire la activităţile militare (cum ar fi exerciţiile şi aplicaţiile militare, desfăşurarea trupelor în apropiere de frontiere, etc.); Efectuarea schimbului de informaţii cu privire la bugetele militare, echipamentul şi armamentul din dotare, dislocarea unităţilor şi elementele principale ale doctrinelor şi strategiilor militare, Asumarea angajamentului de respectare a unor coduri de conduită similare sau în spiritul codului de conduită OSCE, care determină principiile de utilizare a forţelor pe

timp de pace şi în conflictele interne; Asumarea angajamentului de respectare a acordurilor internaţionale în domeniul securităţii, controlului armamentelor şi umanitar; Crearea unor instrumente independente (sub supravegherea organizaţiilor internaţionale) de analiză, monitorizare şi verificare a informaţiilor militare; Efectuarea vizitelor reciproce şi schimbului de sportivi, studenţi militari şi instructori din cadrul unităţilor militare şi instituţiilor militare de învăţământ; Efectuarea măsurilor de demobilizare, dezarmare şi reducere a forţelor; Promovarea cunoaşterii măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii în cadrul unităţilor militare, instituţiilor militare de învăţământ, precum şi de către populaţia din ambele părţi; Excluderea din curriculum militar şi din politicile informaţionale a informaţiilor agresive, false, ostile în raport cu partea rivală; Încheierea unor acorduri privind participarea în comun la acţiuni de salvare, umanitare, protecţie civilă; Etc. Este important ca Măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii să fie sprijinite de acţiuni în domeniul cultural şi educaţional care ar pune în evidenţă respectul reciproc al părţilor pentru populaţia din regiune. Aceste măsuri rând urmează să asigure excluderea propagandei şi informării ostile în raport cu părţile în conflict; excluderea acţiunilor represive şi presiunilor asupra utilizării practicilor religioase, tradiţiilor locale şi altor măsuri care urmăresc asimilarea culturală sau discriminarea pe principii etnice; excluderea presiunilor de ordin lingvistic şi asigurarea funcţionării mai multor limbi oficiale în caz de necesitate. Ca exemple de asemenea măsuri pot fi menţionate: Introducerea în curriculum şcolară şi manuale a conceptelor care promovează valorile democratice, convieţuirii paşnice şi excluderii violenţei. Promovarea cunoaşterii domeniilor de dezarmare, securitate, dezvoltare, prevenire şi soluţionare paşnică a conflictelor. Promovarea cercetărilor comune şi dialogului dintre reprezentanţii societăţii civile pe probleme ce ţin de securitate şi apărare. Promovarea rolului mass-media în informarea imparţială a publicului pe probleme de securitate. Promovarea cunoştinţelor drepturilor omului şi dreptului umanitar internaţional cu referire la acţiunile militare, activitatea forţelor armate şi serviciilor de securitate. Efectuarea schimburilor şi dialogului în domeniul economic, educaţional, cultural, sportiv. Durata măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii diferă de la caz la caz. Unele dintre acestea sunt acţiuni pe termen scurt. Ca exemplu observatorii militari pot fi delegaţi în regiunile (localităţile) unui conflict în desfăşurare sau unui conflict presupus pentru a colecta informaţii relevante de ordin militar, pentru a depista acţiunile eventuale de pregătire cu caracter militar şi pentru a oferi autorităţilor militare şi politice informaţii în timp real despre intenţiile eventuale ale uneia dintre părţi în măsură să elimine suspiciunile şi frica celeilalte părţi. În alte cazuri MCIS sunt instrumente de lungă durată, cum ar fi observatorii permanenţi, canalele de comunicare, comisiile mixte, etc. Contextul implementării. Măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii sunt cu mult mai efective la fazele iniţiale a conflictelor, atunci când ostilităţile nu au provocat pierderi şi prejudicii majore, sau pentru a preveni declanşarea repetată a conflictelor. Din contra, în faza activă a unui conflict militar violent implementarea MCIS este puţin probabilă. Atât pentru conflictele inter-statale, cât şi pentru conflictele interne, MCIS pot susţine şi întări relaţiile existente de încredere reciprocă şi pot sprijini progresele din alte domenii. Experienţele internaţionale de aplicare a măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii susţin că asemenea măsuri sunt utile în procesul de aplanare a sau prevenire a conflictelor cu caracter etnic, cu refugiaţi, conflictelor ce ţin de statutul şi delimitarea frontierelor, inclusiv frontierelor zonelor economice, conflictelor ce ţin de respectarea drepturilor minorităţilor. În interiorul statelor aceste instrumente pot fi mai efective pentru a încuraja respectarea acordurilor de încetare a focului, sau pentru a oferi mecanisme de legătură dintre stat şi actorii ne-statali şi de depăşire a neîncrederii reciproce. Totodată în mai multe cazuri efectul MCIS nu este limitat la soluţionarea unor probleme concrete din conflictul propriu zis, dar în cea mai mare măsură contribuie la formarea fundamentului pentru relaţiile viitoare, asigurarea sprijinului pentru instaurarea păcii şi raporturilor non-violente. În cadrul conflictelor dintre state este puţin probabil ca MCIS să afecteze în mod cardinal balanţa de forţe militare dintre state sau să soluţioneze problemele care stau la baza conflictului. Aceste măsuri în mai mare măsură au menirea de a sprijini crearea unui mediu favorabil pentru dialogul politic şi identificarea soluţiilor conflictului. Condiţiile

succesului. Prima şi cea mai importantă condiţie pentru formarea încrederii dintre părţile în conflict, dar şi pentru ca măsurile de consolidare a încrederi şi securităţii să poată fi implementate în procesul de soluţionare a conflictului, este recunoaşterea de către părţi a necesităţii şi importanţei dialogului, asumarea unui angajament continuu pentru menţinerea lui sprijinit de existenţa unei voinţe politice din partea părţilor rivale şi dorinţa de a investi în acest dialog. Eficienţa MCIS este în cea mai mare măsură determinată de eficienţa conducerii de toate nivelele, dar mai cu seamă de eficienţa liderilor de nivel superior şi capacitatea acestora de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către nivelele subordonate, de a convinge adepţii săi să acţioneze în conformitate cu spiritul acestor înţelegeri. O altă condiţie pentru a asigura consolidarea încrederii şi securităţii este recunoaşterea de către părţile implicate în conflict a necesităţii reciprocă de securitate şi acceptarea păstrării unui status quo teritorial, independent de subiectul oricăror dispute dintre părţi. Evenimentele şi consecinţele istorice urmează să fie acceptate de către părţi în calitate de deziderat, iar influenţa unor eventuale avantaje de ordin militar, pe care îl au la un moment anumit părţile, urmează a fi excluse sau diminuate în măsura posibilităţii din procesul de soluţionare a conflictului. Succesul procesului de implementare a MCIS poate fi de asemenea determinat de mai multe elemente care caracterizează eventualele interese comune ale părţilor. Astfel, trecutul istoric comun, moştenirea culturală şi religioasă, similitudinea organizării politice şi sociale, capacitatea structurilor de stat şi administrative, stabilitatea guvernării, controlul civil asupra forţelor armate, eficienţa cooperării instituţionale în diferite domenii, potenţialul comparabil al forţelor militare - toate acestea sunt factori care în mare măsură determină dorinţa părţilor de a normaliza relaţiile şi de a găsi soluţii pentru ieşirea din conflict. Vulnerabilităţi şi provocări. În formula tradiţională conceptul de Măsuri de consolidare a încrederii şi securităţii (Confidence and Security Building Measures – CSBM) îşi are originea din perioada „Războiului rece” ca element al procesului de detensionare a relaţiilor dintre Vest şi Est. În acea perioadă conceptul viza relaţiile dintre state, forţele militare şi urmărea păstrarea unei stabilităţi, a unui status-quo, afectarea căruia era foarte periculoasă în opinia ambelor părţi, inclusiv prin riscul izbucnirii unui conflict, a unei confruntări violente directe cu transformare în război. În acea perioadă măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii erau formalizate prin acorduri dintre două sau mai multe state şi includeau schimbul de informaţii, activităţi comune şi realizarea unor obiective convenite de către părţi în ceea ce priveşte mărimea, structura, dislocarea, deplasarea şi utilizarea forţelor lor militare şi armamentelor. Ca instrument politico-diplomatic din relaţiile internaţionale în mai multe cazuri acest concept s-a dovedit a fi util şi pentru prevenirea sau aplanarea conflictelor interne. Totuşi, analiza practicilor şi experienţelor acumulate din aplicarea acestor instrumente în trecut sugerează atenţie şi precauţie în aplicarea modelelor care au fost valabile pentru relaţiile Est-West la un moment istoric concret. Aplicarea prin analogie sau copierea acestor modele pentru alte regiuni sau conflicte fără o analiză şi luare în consideraţie a circumstanţelor concrete, a tuturor aspectelor care caracterizează un conflict concret poate fi un eşec. În mai multe dintre conflictele interne măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii ar avea misiunea de a soluţiona probleme totalmente de altă natură şi de a găsi soluţii pentru aplanarea violenţei interetnice sau conflictelor dintre forţele politice. În conflictele interne aceste misiuni sunt cu mult mai importante decât problemele de control asupra forţelor militare. De cele mai dese ori problema majoră din conflictele interne este însăşi faptul recunoaşterii reciproce a părţilor, care în foarte multe cazuri rămâne o întrebare deschisă sau o sursă de tensiune şi blocaj substanţial în procesul de negocieri şi soluţionare a conflictului. În aceste condiţii, problema principală rămâne de altă natură: care este de fapt rolul eventual al măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii? pot oare aceste măsuri avea un rol determinant şi servi drept cadru întru consolidarea securităţii în regiunea concretă sau acestea pot avea numai o importanţă secundară fiind utile numai într-o măsură limitată, în situaţii şi circumstanţe specifice şi numai ca sprijin pentru acţiuni şi procese politice de nivel superior. Astfel, există puţine şanse ca măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii să fie implementate în condiţiile în care una dintre părţi prin statutul său este impusă să recunoască acorduri, standarde, coduri şi reguli de conduită internaţionale, iar cealaltă parte nu

are motivaţii pentru a le recunoaşte. În conflictele interne conceptul MCIS este în cea mai mare măsură vulnerabil prin dependenţa de respectarea voluntară, cu bună credinţă de către părţi a angajamentelor determinate. În asemenea condiţii măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii din domeniul militar nicidecum nu pot fi eficiente sau să aibă rolul principal în procesul de reglementare fără un sprijin şi complementare de măsuri de ordin politic, diplomatic, cultural, economic, social, informaţional, etc. Vulnerabilitatea măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii creşte considerabil şi în caz dacă există o luptă pentru influenţă asupra regiunii dintre marile puteri care exercită presiuni asupra securităţii regionale şi nu au o atitudine imparţială în raport cu părţile aflate în conflict. Pe de altă parte, sprijinul măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii din partea altor state din afara regiunii poate să ofere un ajutor substanţial în formarea voinţei politice a părţilor de a realiza un succes în procesul de reglementare a conflictului. Măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii în cadrul procesului de soluţionare a conflictului Transnistrean. Iniţiativa OSCE. În istoria procesului de soluţionare a conflictului Transnistrean cea mai importantă tentativă care viza aplicarea unor măsuri de credibilitate şi securitate a fost una destul de misterioasă. Este vorba despre proiectul elaborat de Misiunea OSCE din Republica Moldova în toamna anului 2005. În cadrul unei conferinţe de presă din noiembrie 2005 Misiunea a prezentat unele idei care se conţineau în acest document întitulat „Măsuri de Consolidare a Încrederii şi Securităţii în Moldova” (Confidence and Security Building Measure in Moldova). Misiunea nu a făcut public întregul document, fapt care din start a pus sub semnul întrebării obiectivele şi rolul eventual al acestui document. Acest document venea să răspundă la declaraţiile autorităţilor Republicii Moldova din acea perioadă privind necesitatea de „internaţionalizare” a procesului de reglementare a conflictului transnistrean şi demilitarizarea Republicii Moldova. Documentul cu denumirea „Măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii în Republica Moldova”, elaborat de experţii misiunii OSCE era format din „Acordul privind reducerea forţelor armate, armamentelor şi tehnicii militare” şi „Documentul privind măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii” Acordul privind reducerea forţelor armate, armamentelor şi tehnicii militare avea ca obiectiv dezarmarea totală a forţelor armate şi transformarea Republicii Moldova într-o zonă demilitarizată. Acordul prevedea reducerea numărului forţelor armate cu 10% anual şi casarea tehnicii militare în totalitate într-un termen de cel mult 5 ani cu o rată anuală de cel puţin 20%. Ca parte integră a acordului erau stabilite documente adiţionale: Protocolul privind schimbul de informaţii despre armamentele principale de care dispuneau părţile (se are în vedere Armata naţională a Republicii Moldova şi forţele militare ale regimului de la Tiraspol), Protocolul privind inspectările reciproce, Protocolul privind procedeele de reclasificare a elicopterelor cu capacităţi de luptă în elicoptere de transport, Protocolul privind contactele şi întrevederile la nivel departamental, Protocolul privind întreprinderile care produc armament. Documentul privind măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii avea ca parte integră următoarele documente adiţionale: Protocolul privind invitaţiile, Protocolul privind contactele şi colaborarea militară, Protocolul privind instruirea comună privind acţiunile de menţinere a păcii, Protocolul privind instruirea comună în desfăşurarea inspectărilor, Protocolul privind armele mici şi armamentul uşor, Protocolul privind distrugerea muniţiilor şi gestionarea rezervelor, Protocolul privind asistenţa reciprocă în situaţii excepţionale. Argumentul principal care intenţiona să explice necesitatea acestui document a fost evaluarea balanţei de forţe dintre Moldova şi Transnistria efectuată de experţii misiunii şi concluzia acestora precum că în raportul dintre cele două părţi există un nivel ridicat de pericol cu caracter militar. Soluţia care urma să răspundă la această evaluare era demilitarizarea Republicii Moldova prin reducerea efectivului şi casarea tehnicii militare în totalitate. Proiectul Misiunii OSCE a fost pe larg contestat pe malul drept, principalele argumente fiind: 1. Proiectul avea la bază evaluări, estimări şi constatări eronate sau dubioase. Pe de o parte concluziile privind pericolul militar din partea Forţelor Armate ale Republicii Moldova erau diametral opuse cu concluziile multiplelor inspectări efectuate de-a lungul anilor de echipe de verificare internaţionale în conformitate cu Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în Europa (TFACE) din 1992 şi Documentul de la Vena privind Măsurile de Încredere şi Securitate (1999).

Aceste „concluzii” puneau sub semnul întrebării respectarea cu bună credinţă de către Republica Moldova a angajamentelor asumate la nivel internaţional. Invocând faptul că Forţele Armate ale RM prezintă un pericol militar Misiunea OSCE punea sub semnul întrebării şi respectarea de către Republica Moldova a angajamentelor privind soluţionarea pe cale paşnică a conflictului transnistrean. Pe de altă parte, era lipsită de argumentare probabilitatea unei „bune credinţe” a autorităţilor de le Tiraspol în condiţiile când pe parcursul anilor nici o inspecţie internaţională nu a fost efectuată în unităţile militare din stânga Nistrului - nici în cele ale Federaţiei Ruse, nici în subordonate autorităţilor de la Tiraspol, iar evaluările şi estimările privind „Forţele Armate ale Transnistriei”, după afirmaţiile autorilor, erau fondate pe informaţii culese din mass-media. 2. Proiectul ignora problema retragerii trupelor Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Mai mult ca atât Federaţia Rusă pretindea la rolul de supraveghetor, “garantor” şi participant al mecanismului de inspectare şi verificare. Totodată, acest rol nu poate fi considerat unul credibil atât timp cât Federaţia Rusă nu respectă prevederile acordurilor internaţionale şi propriile angajamente privind retragerea trupelor militare de pe teritoriul Republicii Moldova. 3. Proiectul ignora lipsa „bunei credinţe” din partea Federaţiei Ruse şi regimului de la Tiraspol de a respecta mecanismele internaţionale deja existente de consolidare a încrederii şi securităţii. Astfel, toate tentativele inspectorilor internaţionali de a verifica în conformitate cu Tratatul FACE şi Documentul de la Vena forţele militare dislocate în regiunea Transnistreană au fost blocate cu acordul tacit sau cu încurajarea forţelor militare ale Federaţiei Ruse. 4. Proiectul oferea un statut egal Forţelor Armate ale Republicii Moldova şi „Forţelor Armate ale Transnistriei”, ceea ce de fapt oferea legitimizare regimului de la Tiraspol şi conducea nu la soluţionarea conflictului dar la blocarea procesului de reglementare. 5. Fezabilitatea. Proiectul a ridicat mai multe întrebări fără răspuns privind mecanismul de implementare şi garanţii. Experienţa precedentă demonstrase că OSCE nu are nici o influenţă asupra liderilor de la Tiraspol, nu poate să le impună nici o decizie, orice acţiune de imiplementare fiind totalmente dependentă de buna voinţă a autorităţilor de la Tiraspol. Pe de altă parte, Federaţia Rusă, care rămânea în afara procesului de demilitarizare, demonstrase de nenumărate ori că nu este imparţială în acest conflict. Concluzii şi recomandări. Consolidarea încrederii reciproce dintre părţile în conflict este un element cheie în procesul de soluţionare a conflictelor, iar utilizarea unor instrumente precum măsurile de consolidare a încrederii şi securităţii este un procedeu logic, tradiţional şi important în plan internaţional. Aceste măsuri sunt acţiuni care relevă dorinţa de cooperare şi formează baza unei cooperări continue, ţintind crearea unor condiţii favorabile pentru succesul eforturilor politice de soluţionare a conflictelor. Acordurile privind implementarea măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii necesită o elaborare minuţioasă şi selectare cu grijă a domeniilor şi acţiunilor concrete, o specificare detaliată a măsurilor de sprijin şi de impunere, o luare în consideraţie a motivaţiilor principale care ar determina respectarea angajamentelor asumate. Implementarea acestor măsuri trebuie să se bazeze pe un mecanism imparţial care să asigure faptul că niciuna dintre părţi nu va obţine vre-un avantaj în defavoarea alteia. Totodată, aplicarea acestor măsuri urmează a fi corelată cu alte acţiuni din cadrul procesului de soluţionare a conflictului şi cadrul general de negocieri. În procesul de soluţionare a conflictului Transnistrean nu a fost înregistrate schimbări pozitive în consolidarea securităţii nici la nivel regional, nici la nivel naţional, nici în zona de securitate. Unul dintre motivele acestui eşec este şi faptul că conceptul de măsuri de consolidare a încrederii şi securităţii nu a avut o înţelegere ş dezvoltare suficientă. Din toată gama de asemenea măsuri pe care le prezintă experienţa internaţională participanţii la procesul de reglementare au examinat sau au folosit numai unele, care fiind rupte din context şi aplicate separat fără adaptare şi fără legătură cu logica, condiţiile concrete şi situaţia din procesul de reglementare a conflictului Transnistrean au eşuat. Participarea pasivă a părţii moldoveneşti la acest proces, în mare măsură a afecta imaginea autorităţilor de la Chişinău, în special în ceea ce priveşte capacitatea de a analiza, evalua, dezvolta şi influenţa procesul de negocieri şi soluţionare a conflictului. În condiţiile în care Republica Moldova îşi doreşte o soluţionare cît mai urgentă şi cît mai onestă a conflictului Transnistrean această situaţie urmează a fi schimbată de urgenţă.

19. După terminarea Războiului Rece principala sursă de instabilitate a fost reprezentată de conflictele inter-

etnice, religioase, naţionaliste generate de fragmentarile intra-statale care au avut loc imediat după prăbuşirea

comunismului in Europa Centrala şi de Est, spatiul fostei Iugoslavii reprezentând un focar de risc deosebit de

ridicat. Factorii de insecuritate generaţi de cursa înarmărilor s-au amplificat după dezmembrarea Tratatului de

la Varşovia, a U.R.S.S. şi R.F. Iugoslavia, având ca efect disponibilizarea unor mari cantităţi de armament şi

material strategic, precum şi a unei părţi a personalului militar sau civil implicat în cercetarea, producţia,

comerţul şi paza acestor materiale.

Aceste dezvoltări au favorizat sustragerea, deturnarea şi tranzacţionarea de armament şi materiale sensibile

pe pieţele ilicite, având ca destinaţie zonele de conflict, state, grupări teroriste şi organizaţii criminale

interesate, dar şi migraţia de specialişti, cercetători şi experţi militari din Europa de Sud-Est către ţări şi grupări

proliferatoare, prin racolare sau din considerente economice.

Pe acest fond, s-a ajuns la proliferarea grupurilor şi bandelor de traficanţi ilegali de armament, componente şi

produse strategice, unele dintre acestea fiind create şi conduse de foste cadre ale structurilor de apărare şi de

informaţii din ţările respective, care au folosit legăturile deja create, experienţa profesională, informaţiile ce le

deţineau şi au exploatat situaţiile de criză, haosul, confuzia, corupţia şi superficialitatea în sistemul de control,

permeabilitatea frontierelor etc.

Cele mai active în domeniu au fost şi sunt încă structurile de tip mafiot de sorginte rusă, care acţionează pe arii

extrem de întinse, precum şi cele albaneze care controlează zona balcanică. Migraţia ilegală a devenit o

afacere de miliarde, grupările criminale şi cele teroriste au preluat controlul acestui fenomen, au introdus

elemente organizatorice noi, transformând totul. Mediul de securitate s-a transformat, trecând de la un sistem

bipolar la unul in care polii de putere sunt mai greu de identificat, iar ameninţările sunt mai difuze.

Deschiderea graniţelor, garantarea libertăţii de mişcare, liberalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii,

circulaţia rapidă a informaţiilor au permis terorismului şi crimei organizate efectuarea unui salt important din

punct de vedere al sferelor de acţiune şi din cel conceptual; organizaţiile teroriste şi criminale şi-au adaptat

rapid structura, metodele şi mijloacele utilizate la noile realităţi, au diversificat formele de pregătire a

personalului şi au asigurat o mai pronunţată conspirativitate reţelelor, membrilor şi activităţilor.

Fenomenul terorismului internaţional reprezintă un punct central pe agenda reuniunilor celor mai importante

organizaţii internaţionale şi regionale, de la ONU, NATO, UE şi G-8 până la Consiliul miniştrilor arabi de

interne. În mod firesc, un asemenea punct nu poate lipsi de pe agenda de lucru a niciunei reuniunii a miniştrilor

apărării din ţările NATO, manifestare ce constituie o oportunitate pentzru reafirmarea solidarităţii şi

angajamentului de a acţiona uniţi împoriva terorismului şi a noilor ameninţări. Lupta antiteroristă este acum

prioritară nu numai pentru NATO şi de aceea este nevoie de cooperare.

Exportul radicalismului islamic dinspre zonele aflate pe „axa răului” spre cele cu conflicte inter-confesionale

latente, coroborat cu alegerea Europei de Sud- Est ca zonă de refugiu şi refacere a grupărilor extremist-

teroriste, menţine în actualitate riscul ameninţărilor teroriste, probabilitatea concretizării acestora fiind sporită

de existenţa în aproape toate ţările din regiune a unor comunităţi puternice de cetăţeni arabi, în rândul cărora

se află şi susţinători sau membri ai organizaţiilor teroriste Kongra Gel, Hamas, Hezbollah, Fraţii Musulmani, Al-

Qaida etc.

În spaţiul post-iugoslav, riscurile de securitate sunt agravate de persistenţa formaţiunilor paramilitare care

propagă idei extremist-separatiste, tensionând climatul de securitate şi aşa foarte fragil. Apariţia pe continentul

european „a celei de-a treia generaţii” de luptători antrenaţi în diverse tabere de instruire ale Al Qaida (foşti

voluntari din state occidentale care au luat parte la luptele din Afganistan, Cecenia, Bosnia şi au revenit în

statele de origine, unde au creat reţele de sprijin pentru continuarea Jihadului împotriva SUA şi aliaţilor

acestora) constituie un alt factor de risc major pentru climatul de securitate în Europa de Sud- Est. Resurecţia

preocupărilor pentru afirmarea identităţii confesionale sau etnice inspirată de o acutizare a naţionalismului şi a

efervescenţei religioase a creat un teren mai mult decât favorabil pentru apariţia unor manifestări extremiste şi

fundamentaliste. Mişcările masive de populaţie determinate de sărăcie sau de războaiele etnice locale şi

religioase au adus aceste conflicte în lumea occidentală, migranţii devenind, de regulă, surse de sprijin politic

şi financiar pentru grupările teroriste din locurile de baştină. În multe situaţii, diaspora din ţările vest-europene

furnizează şi sprijin uman „calificat”, teroriştii provenind din astfel de medii având o pregătire net superioară

mai ales pe linia utilizării mijloacelor moderne de comunicaţii sau cu aplicabilitate militară.

Datorită cutumelor religioase şi culturale proprii, unele categorii de migranţi refuză să se integreze în noile

societăţi, devenind astfel factori de risc în planul stabilităţii politice şi economice. Alte grupuri de migranţi sunt

percepute ca o ameninţare datorită sprijinului pe care îl acordă unor organizaţii teroriste sau de gherilă. La

toate acestea se adaugă ofensiva procesului de islamizare a unor categorii minoritare (rromi, pături

defavorizate economic sau medical) din spaţiul ex-iugoslav, îndoctrinarea acestora pentru a susţine proiectul

„Statului islamic pur”, pericolele rezultate din asocierea cercurilor islamice radicale cu mişcările sau

organizaţiile naţionalist-extremiste şi regruparea militanţilor radicali în formule organizatorice noi (fundaţii,

asociaţii culturale, religioase, de caritate etc.), care servesc interesele unor organizaţii sau state care susţin

terorismul.

În procesul de islamizare şi îndoctrinare religioasă sunt implicate şi o serie de organizaţii neguvernamentale,

întâlnite mai frecvent în spaţiul post-iugoslav şi Albania, care condiţionează aproape orice sprijin umanitar de

realizarea unor obiective ce ţin de propagarea islamului. Mai mult, orice investiţie este precedată de

construirea de moschei, centre cultural-religioase, instituţii de învăţământ numai pentru musulmani.

Recrudescenţa extremismului de dreapta, a naţionalismului, xenofobiei şi revizionismului în unele ţări din

regiune, coroborată cu sentimentele antisemite comune acestor mişcări, amplifică sursele de sprijin şi de

alianţe ale extremiştilor şi supradimensionează spectrul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi

regionale. Existenţa în apropierea graniţelor româneşti a unor stări conflictuale latente ce se pot reaprinde,

degenerând în confruntări deschise, evoluţiile mişcărilor separatist-autonomiste din spaţiul ex-iugoslav,

prezenţa şi activitatea gherilei albaneze, securitatea fragilă a unora dintre statele din regiune, expansiunea

entităţilor teroriste către Europa de Sud-Est, transformă spaţiul adiacent României într-o zonă complexă, care

oferă condiţii favorabile (sociale, economice, politice şi de structură etnico-religioasă) germinării şi dezvoltării

unor nuclee extremistteroriste şi ale crimei organizate transfrontaliere.

Relativa vecinătate geografică cu Orientul Mijlociu, recunoscut ca „gazdă” a principalelor organizaţii teroriste cu

vocaţie de internaţionalizare şi creşterea fluxului migraţionist dinspre statele din această zonă spre Europa de

Sud-Est au determinat adoptarea unor măsuri specifice de prevenire a transformării teritoriului naţional în

spaţiu de refugiu sau de tranzit al entităţilor radicale.

Plasarea geografică a ţării noastre pe axa de acţiune a unor organizaţii teroriste de factură separatistă şi

fundamentalistă (kurzi, albanezi, ceceni etc.), care încearcă să creeze sau să consolideze nuclee în spaţii

extranaţionale, reprezintă în contextul internaţional actual un factor major de ameninţare la adresa securităţii

naţionale a României. Proximitatea geografică a României de zonele în care ameninţările asimetrice şi-au făcut

simţită mai activ prezenţa şi participarea ţării noastre la acţiunile de stabilizare/reconstrucţie a zonelor aflate în

conflict (Afganistan, Irak, Kosovo etc.) pot furniza suficiente motive exponenţilor terorismului de a înscrie

România pe lista ţintelor vizate, în timp ce aderarea la NATO şi perspectiva încheierii negocierilor cu UE fac

din România o ţară din ce în ce mai atractivă pentru fluxul migraţiei ilegale, în special de sorginte asiatică.

Ameninţările asimetrice la adresa climatului de securitate din Europa de Sud- Est şi, îndeosebi, la adresa

statelor angajate fără rezerve în lupta împotriva terorismului internaţional, crimei organizate şi proliferării

armelor de distrugere în masă vor persista datorită discrepanţelor de ordin logistic dintre state în ceea ce

priveşte securizarea graniţelor; lacunelor legislative sau imperfecţiunilor aplicării cadrului juridic din domeniul

contraterorist şi al combaterii criminalităţii transfrontaliere; insuficienţei măsurilor adoptate pentru blocarea

finanţării terorismului şi a accesului grupărilor extremiste la substanţe chimice şi biologice, dispozitive şi

tehnologii nucleare, mijloace de comunicare moderne.

Mediul de securitate a devenit fluid, complex si volatil, a cărui dinamica a riscurilor se manifestă pe diferite

paliere (militar, politic, economic, social, cultural), a influenţat procesul de transformare in care Alianţa a intrat.

Ulterior, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 şi apoi invocarea articolului V al Tratatului Nord Atlantic,

pentru prima data, de către statele aliate, au rearanjat priorităţile, pe primul loc situandu-se ameninţările de

natură teroristă, propagarea armelor de distrugere in masă, ameninţările de natura asimetrică.

Provocarile la adresa securitatii spatiului aliat s-au intensificat pe măsură ce riscurile au inceput să cunoască o

delocalizare accentuată. Mediul de securitate s-a transformat, trecând de la un sistem bipolar la unul in care

polii de putere sunt mai greu de identificat, iar ameninţările sunt mai difuze.

In prezent riscurile sunt generate de:

• atacuri teroriste;

• dezvoltarea şi proliferarea armelor de distrugere in masă, dublate de pericolul ca acestea să ajungă in

posesia unor regimuri politice nedemocratice, a unor entitati ale crimei organizate sau celule teroriste;

• existenta unor regimuri nedemocratice sau cu o structura institutională fragilă;

• fluxuri masive de refugiaţi;

• dezechilibre ecologice sau catastrofe naturale majore (secete, inundatii, furtuni, incendii, cutremure,

accidente nucleare etc);

• insecuritate economică;

• conflicte etnice regionale sau locale;

• perpetuarea stărilor de conflict – in anumite zone sau regiuni neguvernabile-, care se află in afara controlului

naţional, de către grupări criminale cu interese de natură pecuniară. La aceasta mai contribuie şi divergenţa de

interese, percepţia diferită asupra strategiilor şi procedurilor de urmat, având in vedere faptul că interesele

actorilor implicaţi nu converg intotdeauna, la care se adauga diferentele in perceperea riscurilor, mijloacelor şi

procedurilor de contracarare a acestora.

• poate fi de asemenea adăugată pierderea suveranităţii, care se dezvoltă în două direcţii:prima direcţie,

pozitivă, tinde să modifice structura suverană a statelor, reducându-le puterea şi influenţa prin deplasarea către

agregări supranaţionale mai extinse şi diferenţiate; a doua direcţie, negativă, este spre o guvernare rea:

diminuarea abilităţii statelor de a gestiona viaţa cetăţenilor lor sau a relaţiilor inter-state, cu toate consecinţele

ce decurg din aceasta.

Acest fapt poate conduce – în cel mai rău caz – la apariţia organizaţiilor criminale, care posedă capacitatea de

a destabiliza situaţia prin utilizarea violenţei, ale cărei efecte sunt binecunoscute: conflicte etnice, sociale şi

religioase, terorism şi proliferarea armelor de distrugere în masă. În actuala perioadă de minime confruntări

militare între state, în comparaţie cu războiul şi pacea din timpul secolului trecut, opiniile publice tind să

considere că riscurile şi insecuritatea sunt mult mai mari decât în timpul confruntării nucleare din perioada

Războiului Rece.

În ceea ce priveşte tipologia noilor riscuri şi ameninţări, trebuie să înţelegem că, de fapt, conceptul de

securitate implică din ce în ce mai mult o lume fără graniţe, în care securitatea internă şi cea externă nu mai

sunt separate şi trebuie să fim conştienţi de ponderea redusă a statelor luate în mod individual atunci când

abordăm aspectele securităţii şi cele ale rolului crescând al organizaţiilor internaţionale. Globalizarea reprezintă

principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, atât în ceea ce priveşte geneza noilor

riscuri şi ameninţări, cât şi al apariţiei diferitelor oportunităţi. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau

rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost şi nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale.

Securitatea internaţională tinde tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internaţională

este tot mai conştientă de răspunderile ce îi revin. Globalizarea profilează o şansă reală de dezvoltare

economică aptă să creeze prosperitate şi să protejeze mediul, dar înscrierea pe această tendinţă nu este o

certitudine garantată pentru fiecare ţară. Ea depinde de capacitatea statelor de a exploata programatic şi

eficient la astfel de oportunităţi. În caz contrar, ţările care nu răspund acestor exigenţe riscă să piardă şansa de

a beneficia de efectele pozitive al globalizării.

În contextul acestei configuraţii a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de tensiune, instabilitate

şi conflict, de sărăcie şi frustrare care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri şi ameninţări. Dintre

acestea, unele pot avea un impact major asupra securităţiiRomâniei.

La nivel regional, în Europa centrală, de est şi de sud-est, persistă sau sporesc în intensitate diferite stări de

tensiune şi situaţii conflictuale determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau

separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum şi de criminalitatea transfrontalieră.

Un proces de globalizare intens va slăbi rolul statului suveran. Dar ce trebuie să facă, într-un moment istoric,

statul suveran dacă, departe de a avea un duşman armat la graniţă, are duşmani înăuntrul graniţei (sărăcia,

confuzia, umilinţa, izolarea)? Sfârşitul Războiului Rece a accelerat globalizarea. Statele lumii sunt într-o

interdependenţă şi o interacţiune economică ce se dezvoltă pe zi ce trece.

Se manifestă, totodată, din ce în ce mai vizibil, transferul de civilizaţie materială şi spirituală de la marile puteri

către ţările mai puţin dezvoltate. Astăzi securitatea naţională este percepută ca un proces dinamic cu

geometrie variabilă, care necesită o raportare permanentă la diferitele tipuri de ameninţări din mediul extern:

terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, migraţia ilegală, insecuritatea

frontierelor, entităţile statale sau substatale neconsolidate sau cu deficit democratic, conflictele etnice şi

religioase, şi nu numai. Majoritatea acestora au un grad ridicat de impredictibilitate şi se caracterizează prin

faptul că acţionează separat sau în conexiune şi, în funcţie de particularităţile diferitelor zone, tind să se

“plieze” pe anumite vulnerabilităţi sau imposibilităţi de acţiune locale, crescând gradul de risc la adresa

securităţii.

În consecinţă, orice demers naţional de proiectare/reproiectare a unei strategii de securitate va trebui să ţină

cont de complexitatea şi fluiditatea mediului actual internaţional de securitate.

NOI VULNERABILITĂŢI, RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA

PĂCII ŞI SECURITĂŢII DIN PRISMA EUROPEANĂ

Strategia Europeană de Securitate dovedeşte, totuşi, o preocupare limitată a implicării Uniunii Europene în

probleme globale şi, cu toate că se admite faptul că Uniunea acţionează deja mult dincolo de frontierele sale,

reiese cu claritate că principalele interese sunt localizate în spaţii din vecinătatea Uniunii, incluzând Balcanii,

Federaţia Rusă, Orientul Mijlociu, pe lângă întărirea cooperării cu state mediteraneene şi a legăturilor

tradiţionale cu Africa.

Uniunea consideră ameninţările ca provenind mai ales din interior, incluzând societatea europeană şi ţările

învecinate; astfel, obiectivul esenţial este acela de angajare în contracararea acestor ameninţări, cu punerea

accentului pe probleme care reprezintă o ameninţare pentru întreaga omenire şi participarea la construcţia unei

lumi mai bune, întrucât Europa, ca atare, „nu a fost nicicând mai prosperă, mai securizată sau mai

liberă”.Raportat la acestea, situaţia politico-militară din zona de potenţială extindere a Uniunii Europene este

caracterizată de existenţa următoarelor vulnerabilităţi la adresa securităţii europene:

• Persistenţa unor crize nesoluţionate (îngheţate) care prezintă pericolul reizbucnirii unor conflicte sângeroase

(Kosovo, Ciprul de Nord, Albania, Bosnia şi Herţegovina «Republica Srpska», Zona Transnistreană a

Republicii Moldova, Caucaz);

• Revendicări teritoriale sau de altă natură care tensionează relaţiile dintre statele implicate (Grecia şi Turcia,

Grecia şi Macedonia, Albania şi Grecia, Kosovo şi Serbia);

• Existenţa unor minorităţi etnice şi tendinţele autonomiste ale acestora: albanezii din Grecia, Macedonia,

Kosovo şi Muntenegru; sârbii din Kosovo şi celelalte state ex-iugoslave; maghiarii din Voivodina; kurzii din

Turcia, turcii din Grecia şi Bulgaria; Zona Transnistreană; – cumulate cu tentativele unor state de a elabora

acte normative cu valoare (aplicare) transfrontalieră şi discriminatorii pe criterii etnice sau de altă natură;

• Dificultăţile pe care le întâmpină unele state în procesul tranziţiei;

• Pătrunderea şi extinderea fundamentalismului islamic, îndeosebi cel radical (Bosnia şi Herţegovina, Turcia,

Kosovo şi chiar în sud-estul Bulgariei);

• Existenţa unor însemnate minorităţi musulmane pe teritoriul unor state cu majoritate creştină: Muntenegru,

Macedonia, Bulgaria;

• Existenţa în apropierea „viitoarelor” graniţe ale Uniunii Europene a unor zone cu grad ridicat de instabilitate

(Orientul Mijlociu – prin admiterea Turciei, Uniunea Europeană va avea graniţă comună cu Iran, Irak şi Siria -,

republicile caucaziene, autoproclamata Republică Transnistreană, autoproclamata independenţă a Kosovo);

• Tendinţele unor state de a deveni lideri zonali (Grecia, Turcia, Ucraina);

• Tendinţele federaţiei Ruse de a-şi reface sferele de influenţă pierdute după încheierea Războiului Rece şi

atragerea în orbita sa a Belarus-ului, Republicii Moldova, Ucraina, Zona Transnistreană, Serbia, Zona

Caucazului;

• Existenţa unor dispute şi a unor pretenţii privind delimitările de frontieră, platoul continental şi zona

economică exclusivă: între Grecia şi Turcia, Ucraina şi România, între statele exiugoslave (Croaţia, Slovenia,

Bosnia şi Herţegovina);

• Creşterea importanţei Mării Negre în procesul de redefinire a noilor zone de influenţă; competiţia economică

declanşată de exploatarea şi transportul resurselor energetice din Asia Centrală, Marea Caspică şi Orientul

Mijlociu;

• Vecinătatea unor teatre de acţiuni militare;

• Intensificarea ameninţărilor de natură non-militară la adresa siguranţei naţionale a statelor din zonă, dar şi a

Uniunii Europene (crimă organizată, terorism transfrontalier, trafic ilegal de droguri şi armament, imigraţia

ilegală).

Securitatea reprezintă o problemă esenţială a existenţei societăţii umane, iar definirea sa este un subiect foarte

important în documentele oficiale ale multor organizaţii internaţionale. Principalele tipuri de riscuri ce ameninţă

Uniunea Europeană sunt militare şi non-militare.

Riscuri militare- Uniunea Europeană nu mai este ameninţată, în prezent, de conflicte de tip clasic, în schimb

se confruntă din ce în ce mai frecvent cu o serie de ameninţări asimetrice, greu predictibile şi mult mai greu de

contracarat.

Trei dintre aceste tipuri de ameninţări de tip militar se impune a fi marcate în mod special:

• Terorismul internaţional - ameninţare strategică. Acest nou tip de terorism este legat de mişcări religioase

fundamentaliste care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul ameninţă

deschiderea şi toleranţa specifice societăţilor democratice. Noul tip de terorism diferă de cel din deceniile

precedente deoarece pare a fi interesat de utilizarea violenţei nelimitate şi de producerea de pierderi masive.

Pentru acest tip de terorism, exemplificat de reţeaua Al-Qaeda, Europa este atât o ţintă, cât şi o bază de

lansare a atacurilor.

• Proliferarea armelor de distrugere în masă – în prezent are loc o diseminare periculoasă a armelor de

distrugere în masă, mai ales în zona Orientului Mijlociu. Prin intermediul acestor arme un grup terorist de mici

dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naţionale.

• Existenţa unor structuri statale slabe (failed states) şi amplificarea crimei organizate -în unele state sau

regiuni precum Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Muntenegru, Kosovo etc.,

dezorganizarea instituţională, corupţia la nivel înalt, conflictele civile şi accesul la arme au determinat întărirea

poziţiilor crimei organizate. Aceste situaţii sunt ameninţări la adresa securităţii, prin sprijinirea traficului de

droguri, a celui de fiinţe umane şi a terorismului şi sunt localizate şi în Balcanii Occidentali, Europa Răsăriteană

şi Asia Centrală.

Riscuri economice- Pe lângă riscurile de tip militar relativ cunoscute mai apar şi unele emergente asupra

individului de unde se resimte necesitatea accentuării elementelor ce ţin de securitatea individului odată cu

integrarea în Uniunea Europeană. Riscurile sunt diferite în funcţie de orizontul de timp pentru care se face

analiza (scurt sau lung). Aici vor fi considerate doar riscurile care ar putea apărea pe termen scurt, adică în

perioada imediat următoare (1-2 ani) după momentul aderării. De asemenea, mai facem o reducţie de sfera de

cuprindere şi anume vom trata doar riscurile care sunt generate, pe termen scurt, de aderarea la Uniunea

Europeană.

Deşi pot fi imaginate tipologii mai diversificate pentru riscurile aderării, aici vom folosi un criteriu care pare, de

departe, cel mai relevant din perspectiva efectului asupra economiei (instituţiilor, societăţii): criteriul

comportamentului economic vizat. În acest sens, am identificat următoarele categorii de riscuri:

• Riscul de capilarizare a fluxurilor economice, la nivelul noului sistem integrativ – în principiu, riscul de

capilarizare a fluxurilor economice nu înseamnă altceva decât implicaţiile generate de orientarea spontană

(parţial, poate fi şi instituţionalizată) a oricărei resurse economice (forţă de muncă, capital fizic, bani) spre

costul minim de oportunitate al fructificării sale sau spre beneficiul maxim al fructificării sale.

În acest sens, pot apărea următoarele reorientări ale acestor fluxuri, cu implicaţiile corespondente:

�� ieşiri masive de capital bănesc (ieşiri valutare nete) din economia naţională (inclusiv din sistemul bancar)

spre celelalte state membre, luând în considerare nu numai gradul superior de fructificare a capitalului bănesc,

dar şi securitatea acelui capital sau randamentul superior de utilizare a lui ca şi capital productiv; acest risc se

va produce, desigur, cu o probabilitate mai mare în condiţiile deschiderii contului de capital neînsoţită de

anumite măsuri de control care să minimizeze efectul destabilizator al ieşirilor nete de capital asupra

echilibrului extern;

�� ieşiri masive de forţă de muncă spre pieţele de muncă ale statelor membre. Deşi un asemenea flux are şi

implicaţii pozitive (asupra contului curent, asupra cheltuielilor cu indemnizaţiile de somaj sau asupra creşterii

calificării forţei de muncă), în general, efectul negativ va fi predominant (scăderea potenţialului economic

curent al ţării, prin reducerea produsului intern brut potenţial);

�� reducerea capacităţii băncii centrale naţionale (chiar în interiorul principiului subsidiarităţii concedat de

banca centrală europeană) de a controla politica monetară, prin faptul că băncile comerciale rezidente pot

apela la credite bancare de ultima instanţă, la rescontări sau la vânzari de valută (până la adoptarea efectivă a

monedei euro) la oricare bancă centrală din statele membre;

�� intrări masive, pe “nişe libere”, ale infracţionalităţii internaţionale, indeosebi trafic de droguri, arme sau

carne vie;

�� Riscul de capturare a pieţei – acest risc se referă la faptul că, dat fiind gradul mediu de competitivitate al

bunurilor şi serviciilor din actualele state membre mai mare decât cel al bunurilor şi serviciilor autohtone, piaţa

de bunuri şi servicii internă va deveni captivă ofertei externe (în condiţiile acceptate ale liberei circulaţii a

bunurilor economice). Deşi la unele bunuri (cum ar fi cele din agricultură) sau servicii (cum ar fi cele de

turism rural sau montan) România poate dezvolta o competitivitate în afara considerentelor de preţ sau

calitate (mizând pe aspecte de ecologie sau de specificitate naturală), balanţarezultantă a acestor

“competiţii” va fi cu siguranţă negativă;

�� Riscul de efecte asimetrice ale şocurilor instituţionale comunitare – politicile guvernamentale comunitare

vor avea în vedere “media” structurilor, standardelor, situaţiilor etc. La nivelul sistemului integrat. Ca urmare, o

anumită măsura de politică guvernamentală (politica monetară, fiscală, socială comercială etc.) va putea

produce efecte asimetrice (chiar adverse, la limită) într-o economie care se “abate” de la standardul luat în

considerare la proiectarea măsurii respective. Deşi realizarea unui grad mare de convergenţă a economiei

naţionale cu economia comunitară va putea reduce mult din această asimetrie de efecte ale şocurilor

instituţionale comunitare, cel puţin pe termen scurt, după aderare, riscul unor asemenea efecte a rămas actual

şi important;

�� Riscul de import de uzură morală: economiile emergente care aderă la UE se pot confrunta cu un risc

specific şi anume acela că, în complexul economic naţional, să se transfere ramuri, subramuri sau activităţi ori

subactivităţi economice care, la nivelul statelor membre actuale, sunt considerate indezirabile din motive

diverse (poluante pentru mediul înconjurător, cu randamente economice inacceptabil de scăzute, dezonorante

pentru persoanele implicate etc.)

Noile ameninţări biologice, fizice şi psiho-sociale - În ultimii zece ani, mass-media a sensibilizat opinia

publică în legătură cu riscurile biologice, cum ar fi antraxul, ca urmare a activităţilor bioteroriste, sindromul

respirator acut sever (SRAS) şi ameninţarea gripei aviare. Însă, agenţii biologici sunt omniprezenţi şi, în multe

locuri de muncă, lucrătorii se confruntă cu riscuri biologice foarte grave.

Două dintre principalele preocupări evidenţiate – riscurile de securitate şi sănătate în muncă (SSM) legate de

pandemii şi de prezenţa la locul de muncă a organismelor rezistente la medicamente – ilustrează cât este de

important ca riscurile biologice să fie tratate la nivel global şi printr-o cooperare între discipline cum ar fi

SSM, sănătatea publică, sănătatea animalelor, protecţia mediului şi siguranţa alimentară.

Cele mai importante 10 probleme care se nasc sunt:

• riscuri profesionale legate de pandemii;

• evaluarea dificilă a riscurilor biologice;

• expunerea lucrătorilor la microorganismele rezistente la medicamente;

• lipsa informaţiilor privind riscurile biologice;

• întreţinerea necorespunzătoare a sistemelor de aer condiţiona şi de alimentare cu apă;

• formarea necorespunzătoare a personalului autorităţilor locale din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;

• riscuri biologice în uzinele de tratare a deşeurilor;

• expunerea combinată la bio-aerosoli şi substanţe chimice;

• endotoxine;

• mucegai în locurile de muncă închise.

Riscurile psiho-sociale se datorează modului în care munca este destinată, organizată şi gestionată, dar şi

contextului economic şi social al mediului de lucru european, ce duc la creşterea stresului şi chiar la

deteriorarea gravă a sănătăţii fizice şi mentale. Principalele astfel de riscuri sunt:

• contracte nesigure în contextul unei pieţe de muncă instabile;

• vulnerabilitatea crescută a lucrătorilor în contextul globalizării;

• noi forme de contracte de muncă;

• sentimentul lipsei de siguranţă a locului de muncă;

• forţă de muncă înaintată în vârstă;

• program de lucru prelungit;

• intensificarea muncii;

• producţie şi externalizare competitive;

• exigenţe emoţionale mari la locul de muncă;

• un echilibru necorespunzător între viaţa profesională şi viaţa privată.

Primul război din Golf a fost apreciat ca fiind ultimul război al erei industriale, reprezentând în acelaşi timp,

primul război informaţional. Odată cu acest război, s-a înţeles că lumea s-a schimbat, ameninţarea cea mai

mare nu mai este o confruntare bipolară între supraputeri, ci apariţai crizelor şi conflictelor locale şi regionale,

în care modul de gestionare a informaţiei este vital. Această primă manifestare a unui conflict politico-militar

complex a demonstrat puterea informaţiei în contextul conflictului tradiţional. Informaţia a ridicat nivelul de

eficienţă a aspectelor războiului, de la logistică, la comandă, control comunicaţii şi computere, informaţii,

supraveghere şi recunoaştere.

Astăzi, în mediul internaţional sunt din ce în ce mai prezente riscurile nonmilitare şi neconvenţionale complexe,

care creează noi tipuri de provocări la adresa securităţii naţionale şi internaţionale. Proliferarea tehnologiilor

nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, terorismul, fanatismul religios şi naţionalist, crima organizată,

migraţia ilegală, ameninţările la adresa mediului înconjurător, sunt doar câteva dintre sfidările care afectează

atât statele, cât şi comunitatea internaţională, în ansamblu.

În acest context, se poate spune că asimetria, este „o caracteristică a perioadelor de schimbări rapide, de

transformări revoluţionare, transformări care au determinat, implicit, schimbarea hărţii geopolitice şi

geostrategice a lumii şi a continentelor şi au influenţat, în mod categoric, fenomenul militar”.

Tendinţele de evoluţie denotă continuarea acestor procese şi apariţia altora noi, condiţii în care fenomenul

militar va fi expus aceleiaşi rate a schimbărilor.

20.

21. – 25.

LPC112/2008 Fişa actului juridic

ID intern unic:  328010 Версия на русском

Republica Moldova

PARLAMENTUL

LEGE Nr. 112 din  22.05.2008

pentru  aprobarea Concepţiei securităţii naţionale a Republicii Moldova

Publicat : 03.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 97-98     art Nr : 357

    Parlamentul adoptă prezenta lege organică.     Art.1.  -  Se aprobă Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova, cuprinsă în anexă.     Art.2. - Se  abrogă Hotărîrea Parlamentului nr.445-XIII din 5 mai 1995 cu privire la aprobarea Concepţiei securităţii naţionale a Republicii Moldova şi la formarea Consiliului coordonator pentru elaborarea proiectelor de legi şi altor acte normative care vor reglementa construcţia, pregătirea şi folosirea Forţelor Armate (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.35, art.399).

    VICEPREŞEDINTELE  PARLAMENTULUI                          Maria POSTOICO 

    Nr.112-XVI.  Chişinău, 22 mai 2008.

Anexă

CONCEPŢIA SECURITĂŢII NAŢIONALEA REPUBLICII MOLDOVA

    Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova este un document care reflectă evaluarea generală a mediului de securitate pe plan naţional şi internaţional în care operează Republica Moldova şi care defineşte scopul securităţii naţionale, liniile directorii de bază pentru securitatea naţională, valorile şi principiile generale ce urmează a fi protejate de statul şi de societatea moldovenească.    Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova este un sistem de idei care conturează priorităţile statului în domeniul securităţii naţionale.      1. Principiile, valorile generale, obiectivele, liniile directorii de bază ale securităţii naţionale. Ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile cu impact asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova    1.1. Statutul de neutralitate permanentă    Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Teritoriul ei este inalienabil. În conformitate cu art.11 din Constituţie, Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă, ceea ce presupune că ţara noastră nu este parte la blocuri militare şi nu admite dislocarea de trupe militare sau de armamente ale altor state şi ale blocurilor militare pe teritoriul său. 

    Statutul de neutralitate permanentă reprezintă principiul de bază, piatra de temelie a conceptului securităţii naţionale. Astfel, toate acţiunile desfăşurate de întregul sistem de securitate naţională al Republicii Moldova, îndreptate spre asigurarea securităţii naţionale, se bazează pe acest principiu.     În acest sens, Republica Moldova depune eforturi pentru asigurarea respectării neutralităţii sale permanente de către subiectele de drept internaţional.    1.2. Obiectivele securităţii naţionale şi liniile directorii de bază în asigurarea securităţii naţionale    Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei poporului din Republica Moldova, a statului moldovenesc şi este un obiectiv al ţării. Obiectivele securităţii naţionale a Republicii Moldova sînt: asigurarea şi apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale, ordinii constituţionale, dezvoltării democratice, securităţii interne, consolidarea statalităţii Republicii Moldova. Un loc aparte în acest sens revine apărării şi promovării valorilor, intereselor şi obiectivelor naţionale. Securitatea naţională nu este numai securitatea statului, ci şi securitatea societăţii şi a cetăţenilor Republicii Moldova, atît pe teritoriul Republicii Moldova, cît şi peste hotarele ei.    Securitatea naţională a Republicii Moldova se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă şi militară, prin activitate de informaţii, contrainformaţii, precum şi prin depăşirea eficientă a crizelor, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu dreptul internaţional.    Calea de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană, întreţinerea bunelor relaţii pe plan bilateral, regional, participarea la cooperare multilaterală sînt factorii care fac posibilă apărarea intereselor Republicii Moldova şi atingerea scopului securităţii naţionale.    Pornind de la interesele sale naţionale, precum şi de la angajamentele pe care le impune procesul de integrare europeană, Republica Moldova se ghidează după următoarele linii directorii în politica sa de securitate naţională:    - asigurarea respectării statutului său de neutralitate permanentă;    - restabilirea integrităţii teritoriale a statului, eliminarea prezenţei militare străine, consolidarea independenţei şi suveranităţii statului;    - menţinerea proceselor de integrare europeană într-o stare dinamică avansată;    - asigurarea dezvoltării democratice a societăţii şi consolidarea securităţii ei interne;      - dezvoltarea economică şi socială ascendentă a ţării prin accelerarea reformelor politice, economice şi instituţionale, în primul rînd a celor care permit îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană;    - dezvoltarea şi valorificarea cît mai plenară a potenţialului uman, principală resursă a ţării, apărarea cît mai eficientă a intereselor şi drepturilor cetăţenilor săi în ţară şi peste hotare;    - consolidarea dimensiunii economice, sociale, energetice şi ecologice a securităţii.    Pentru a atinge obiectivul securităţii naţionale, Republica Moldova va asigura, de o manieră coordonată cu restul programelor şi acţiunilor la nivel naţional, implementarea politicii sale externe, politicii de securitate şi de apărare, va consolida ordinea constituţională, securitatea publică şi securitatea domeniilor de importanţă vitală pentru stat. Procesul de evaluare şi de analiză a ameninţărilor şi a riscurilor cu impact asupra securităţii naţionale constituie elementul esenţial în activitatea autorităţilor publice şi a instituţiilor competente, ceea ce determină politica statului în domeniul securităţii naţionale. Totodată, acest proces creează condiţiile necesare planificării pe termen scurt, de către executiv, a acţiunilor coordonate, care urmează a fi întreprinse în domeniile respective de către instituţiile guvernamentale.              1.3. Ameninţări la adresa securităţii naţionale    1.3.1. Conflictul transnistrean     Existenţa regimului separatist amplifică discrepanţa din cadrul juridic unic al Republicii Moldova, condiţionînd imposibilitatea acordării de asistenţă juridică cetăţenilor Republicii

Moldova din localităţile din stînga Nistrului (Transnistria), periclitînd totodată cooperarea internaţională judiciară în acest segment. Vor fi intensificate eforturile în vederea soluţionării problemei acordării de asistenţă juridică cetăţenilor Republicii Moldova din localităţile din stînga Nistrului (Transnistria), în circumstanţele garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate prin instrumente juridice cu conotaţie internaţională şi europeană la care Republica Moldova este parte. Căile de soluţionare a conflictului transnistrean se vor baza pe Constituţia Republicii Moldova.    1.3.2. Riscurile apariţiei unor tensiuni interetnice    Republica Moldova, fiind un stat polietnic şi multinaţional, ameninţarea apariţiei elementelor de şovinism, de naţionalism şi de separatism este persistentă. Deşi legislaţia ţării la acest subiect este suficient de progresistă şi, la moment, aceste elemente nu sînt pronunţate, se va ţine cont de interesele tuturor grupelor etnice de pe teritoriul ţării în promovarea politicii interne şi externe.     1.3.3. Ameninţarea terorismului internaţional    Pe fundalul descreşterii ameninţărilor de ordin militar la adresa securităţii internaţionale, sporesc ameninţările neconvenţionale, în particular globalizarea fenomenului terorismului internaţional şi pericolul proliferării armelor chimice, biologice, radioactive şi nucleare, inclusiv obţinerea acestora de actorii nonstatali.     Diminuarea ameninţării terorismului internaţional şi prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă vor fi posibile doar prin realizarea la nivel internaţional a unor acţiuni coordonate şi rapide, care reclamă şi participarea Republicii Moldova în virtutea angajamentelor sale internaţionale. Adiţional la acţiunile întreprinse în contextul cooperării internaţionale, Republica Moldova implementează, pe plan intern, măsuri antiteroriste.    1.3.4. Ameninţările de origine economică     În virtutea amplasării geopolitice a ţării şi creşterii interdependenţei economiei Republicii Moldova faţă de sistemul economic mondial, crizele economice la scară globală şi regională ori instabilitatea de pe pieţele străine tradiţionale sau de interes prioritar pot avea un impact negativ substanţial asupra economiei ţării. Factorii majori de risc de origine economică la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova sînt generaţi de dependenţa excesivă şi unilaterală a sistemelor autohtone electro-energetice şi de distribuţie a gazului natural de cele monopoliste străine, această dependenţă fiind totodată o vulnerabilitate internă a statului.    1.3.5. Ameninţările de origine socială    Narcomania, alcoolismul, răspîndirea virusului HIV/SIDA, alte boli contagioase cu pericol sporit pentru societate, alături de migraţia externă a forţei de muncă şi de rata scăzută a natalităţii, constituie o ameninţare la adresa bunăstării, stabilităţii sociale şi politice a ţării.     1.3.6.  Ameninţările din domeniul  tehnologiilor informaţionale    Instabilitatea şi disfuncţionalitatea sistemelor informaţionale pot să reprezinte ameninţări accentuate la adresa securităţii naţionale. Dezvoltarea progresivă a sistemelor electronice de informaţii din Republica Moldova, gradul lor înalt de interconexiune cu sistemele informaţionale internaţionale facilitează activitatea factorului criminogen în sfera informaţională şi fac să sporească vulnerabilitatea sistemelor respective, inclusiv în sferele de importanţă primordială pentru securitatea naţională.    1.3.7.  Ameninţările care derivă din activitatea umană. Factorii tehnogeni şi calamităţile naturale    Ameninţările care derivă din activitatea umană cu impact asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova sînt: degradarea mediului, exploziile şi incendiile; accidentele la întreprinderile energetice, la întreprinderile care utilizează agenţi radioactivi şi chimici, la întreprinderile de transport, efectele transfrontaliere ale unor astfel de accidente.    Calamităţile naturale care pot determina situaţii de urgenţă în Republica Moldova sînt: cutremurele, inundaţiile şi alunecările de teren.    1.3.8.  Ameninţarea crimei organizate şi a corupţiei

    Crima organizată, inclusiv cea transfrontalieră, se îmbină uneori cu activitatea organizaţiilor teroriste şi cu proliferarea armelor de distrugere în masă. Persistenţa factorului criminogen creează condiţii pentru activitatea teroristă şi proliferarea de armament. În absenţa unui control asupra localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria) şi a segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, fenomenul crimei organizate devine o ameninţare crescîndă la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova. Acest factor de risc poate produce, de asemenea, efecte negative la nivel subregional şi regional. Fenomenul corupţiei afectează grav securitatea economică a statului, lezează drepturile omului, subminează structurile statale şi realizarea progresului social.    2. Cooperarea internaţională, instrument de asigurare şi de consolidare a securităţii naţionale a Republicii Moldova    Cooperarea internaţională face parte din politica de securitate a Republicii Moldova, avînd drept scop influenţa asupra mediului internaţional de securitate de o manieră care să corespundă intereselor naţionale ale ţării. Activităţile de politică externă, desfăşurate în contextul implementării politicii de securitate naţională, sînt orientate spre stabilirea şi consolidarea unei reţele de relaţii internaţionale şi unei formule cooperative care să diminueze riscul de implicare în conflicte, fapt ce ar ameninţa interesele naţionale, iar în cazul unui astfel de conflict, ar permite soluţionarea lui prin eforturile comune cu partenerii externi.    Stabilitatea, predictibilitatea şi continuitatea poziţiilor fundamentale ale politicii externe moldoveneşti sînt unele din precondiţiile care ar permite Republicii Moldova să devină un stat european democratic, cu economie avansată şi cu un nivel înalt de securitate.    Dimensiunea economică a politicii externe este privită ca un important factor suplimentar în acest context. Diversificarea zonelor de acces pentru exporturile moldoveneşti, asigurarea securităţii energetice, atragerea investiţiilor străine, implementarea  standardelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) şi altor standarde occidentale în comerţul moldovenesc, precum şi extinderea zonelor de comerţ liber se vor afla permanent în vizorul politicii externe a Republicii Moldova.         2.1. Participarea la eforturile internaţionale orientate spre contracararea ameninţărilor şi provocărilor contemporane    Cadrul de cooperare multilaterală, oferit de organizaţiile internaţionale, permite abordarea şi soluţionarea problemelor de securitate globală şi regională, fapt care contribuie la consolidarea securităţii naţionale. Republica Moldova este obiectiv interesată în a susţine activ iniţiativele Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), Consiliului Europei, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi ale altor organizaţii internaţionale orientate spre prevenirea şi reglementarea conflictelor regionale şi interne, spre combaterea terorismului internaţional, contracararea crimei transfrontaliere, prevenirea degradării mediului ambiant, prevenirea bolilor contagioase şi a proliferării armelor de distrugere în masă, spre eliminarea sărăciei şi promovarea dezvoltării etc.    2.2. Procesul de integrare în Uniunea Europeană       Extinderea Uniunii Europene este un factor care stabilizează sistemul de securitate europeană şi lărgeşte arealul geografic în care dezvoltarea democratică, politică şi economică este garantată.       Procesul de integrare europeană şi obţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene vor influenţa pozitiv şi vor consolida securitatea Republicii Moldova, vor asigura instaurarea stabilităţii şi prosperităţii în ţară.     Cooperarea regională, realizată prin intermediul unor organizaţii subregionale, a cărei finalitate este facilitarea integrării în Uniunea Europeană, este un element suplimentar al procesului de consolidare a securităţii pe continent. Republica Moldova participă activ la activităţile specifice desfăşurate pe linia Procesului de Cooperare în Sud-Estul Europei (SEECP), Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Iniţiativei Central Europene

(ICE) etc., care urmăresc sporirea stabilităţii regionale şi consolidarea stării de securitate în Europa.      2.3. Cooperarea cu Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO)       Ţinînd cont de faptul că ţara noastră nu are ca scop aderarea la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, relaţiile Republicii Moldova cu NATO vor avea un caracter de relaţii pragmatice, pornind de la principiul constituţional de neutralitate permanentă a Republicii Moldova.    2.4. Cooperarea în cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI)    Cooperarea Republicii Moldova în cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI), inclusiv la capitolul securităţii, în limitele statutului ei de neutralitate permanentă, este importantă din considerentul asigurării unui cadru de securitate regională. Un subiect extrem de important este cooperarea în vederea asigurării securităţii economice, securităţii energetice, securităţii ecologice, combaterii terorismului şi asigurării garanţiilor sociale cetăţenilor aflaţi peste hotare în spaţiul CSI.     2.5. Cooperarea la nivel bilateral în domeniul securităţii    Securitatea internaţională depinde în mod direct de calitatea relaţiilor bilaterale dintre membrii comunităţii internaţionale, deşi viziunea statelor şi contribuţia lor în acest proces este diferită. Rolul esenţial în asigurarea securităţii internaţionale îl deţin statele posesoare de resurse majore politico-militare, economice şi informaţionale, care influenţează astfel situaţia atît la nivel regional, cît şi la nivel global.    Republica Moldova doreşte cultivarea relaţiilor de prietenie şi de colaborare cu toate statele. Această poziţie va fi promovată conform principiilor Cartei ONU, pentru obţinerea sprijinului unor alte state în realizarea priorităţilor naţionale ale Republicii Moldova, inclusiv a celor ce ţin de ridicarea standardelor de trai al populaţiei, acordîndu-se o atenţie sporită integrării sociale a cetăţenilor ei din regiunea transnistreană. Totodată, în ceea ce priveşte cooperarea pe plan bilateral, accentul fiind pus pe cooperarea cu ţările membre ale Uniunii Europene, cu Federaţia Rusă, SUA şi cu vecinii Republicii Moldova, această cooperare se va construi ţinîndu-se cont de interesele Republicii Moldova.    Modernizarea europeană a Republicii Moldova, procesul de integrare în Uniunea Europeană condiţionează necesitatea  dezvoltării unor relaţii strînse cu statele ei membre, a menţinerii unui dialog activ, unui schimb de experienţă, a realizării proiectelor comune. Republica Moldova se conduce de principiile cooperării deschise, constructive şi ascendente cu statele membre ale Uniunii Europene, implementînd standarde şi practici europene în domeniul securităţii.    Relaţiile bilaterale ale Republicii Moldova cu Federaţia Rusă se vor fundamenta pe Tratatul de bază de colaborare dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă, pe spiritul istoric de cooperare, de respect reciproc şi de parteneriat între cele două state suverane. Republica Moldova îşi va direcţiona politica spre realizarea potenţialului constructiv al relaţiilor bilaterale în sfera politică, economică, socială cu această  ţară, spre promovarea consultărilor pe probleme internaţionale de securitate şi a schimbului de informaţii.     Republica Moldova va coopera cu Statele Unite ale Americii atît în cadru bilateral, cît şi în cadru multidimensional. Această cooperare implică menţinerea unui dialog politic intens la toate nivelele, consultări pe probleme internaţionale de securitate, schimb de informaţii, precum şi conlucrare în vederea realizării unor proiecte în domenii importante pentru Republica Moldova.    Relaţiile cu Ucraina şi Rom‘nia, state cu care Republica Moldova  are frontiere comune, vor avea un caracter de parteneriat durabil şi constructiv. Republica Moldova se menţine pe poziţia că valorile europene comune, respectul pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială urmează să domine în viitor raporturile sale cu ţările vecine. În context, Republica Moldova consideră importantă încheierea unui tratat de frontieră şi a unui tratat politic de bază cu Rom‘nia. Una din priorităţile cooperării Republicii Moldova cu statele

vecine o constituie asigurarea securităţii regionale, inclusiv pe dimensiunile economice, energetice şi ecologice. Împreună cu  Ucraina, va depune eforturi în vederea securizării în continuare a frontierei pe segmentul transnistrean. Totodată, cooperarea cu Ucraina şi Rom‘nia va implica menţinerea unui dialog politic intens la toate nivelele, consultări pe probleme internaţionale de securitate, schimb de informaţii.     3. Sistemul securităţii naţionale al Republicii Moldova, reformarea lui    Sistemul securităţii naţionale al Republicii Moldova se defineşte ca ansamblu de concepte, strategii, politici, mijloace, reglementări şi structuri administrative ale statului, precum şi ca ansamblu de instituţii ale societăţii care au rolul de a realiza, a proteja şi a promova interesele naţionale ale ţării. În acelaşi timp, sistemul securităţii naţionale al Republicii Moldova este un mecanism de interacţiune între componentele pe care le include, bazat pe interesele naţionale şi pe valorile societăţii moldoveneşti, menit să asigure realizarea obiectivelor strategice ale ţării, determinate de liniile directorii ale politicii de securitate naţională.    Republica Moldova porneşte de la înţelegerea că are nevoie de un sistem de securitate naţională bazat pe un cadru instituţional definit cu claritate prin acte normative relevante şi pe un personal de înaltă calificare, ce va funcţiona în conformitate cu legislaţia în vigoare. Acest cadru instituţional îl constituie sectorul securităţii naţionale al Republicii Moldova.    Din sectorul securităţii naţionale al Republicii Moldova fac parte instituţiile de stat cu atribuţii în domeniul securităţii statului, care activează în temeiul legislaţiei Republicii Moldova şi care au ca obiectiv îndeplinirea sarcinilor de protecţie a cetăţenilor şi a statului. Sectorul securităţii naţionale este responsabil de realizarea scopului securităţii naţionale.          Datorită caracterului multidimensional al securităţii, funcţionarea sectorului securităţii naţionale este influenţată de factori care determină mediul de securitate şi de activitate a organelor din  domeniile de importanţă vitală pentru stat.    Reformarea sectorului securităţii naţionale al Republicii Moldova reprezintă un proces complex continuu, cu efect atît  asupra instituţiilor de stat, cît şi a societăţii în ansamblu. Acest proces include componentul politic, militar şi de apărare, componentele de politică externă, de informaţii şi de contrainformaţii, de ordine constituţională şi de justiţie, componentul  economic, financiar,  energetic, industrial, componentele de comunicaţii şi infrastructură, de protecţie socială, componentul ecologic, care sînt interdependente.     Procesul de reformare a sectorului securităţii naţionale porneşte de la premisa că Republica Moldova are nevoie de stabilitate şi de securitate suficientă pentru asigurarea dezvoltării statului, de o permanentă dezvoltare economică pentru a se asigura o stare durabilă de securitate şi stabilitate. În procesul de realizare a reformei sectorului securităţii naţionale al Republicii Moldova, va fi încurajată participarea societăţii civile, mass-mediei, organizaţiilor de apărare a drepturilor omului şi organismelor internaţionale relevante.      Procesul de reformare a sectorului securităţii naţionale include în particular, dar nu şi exhaustiv: sporirea eficienţei sectorului securităţii naţionale, care se ghidează după necesităţile, liniile directorii şi scopul securităţii naţionale; consolidarea capacităţii de reacţie a sectorului securităţii naţionale la schimbările mediului de securitate la nivel naţional şi internaţional; asigurarea controlului civil asupra sectorului securităţii naţionale; consolidarea legitimităţii sectorului securităţii naţionale; redimensionarea calitativă şi cantitativă a sectorului securităţii naţionale, în felul în care va face posibilă planificarea activităţii şi alocarea resurselor pentru acest sector în conformitate cu priorităţile societăţii moldoveneşti; prevenirea eficientă a situaţiilor de conflict, de criză şi de urgenţă; reunificarea ţării.    Instituirea mecanismelor unui control civil eficient asupra forţelor armate şi asupra întregului sector de securitate naţională, precum şi crearea unor instrumente adecvate de formare a bugetului sectorului securităţii naţionale constituie obiective ale procesului respectiv de reforme.     Reforma sectorului securităţii naţionale trebuie să ia în considerare procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi restabilirea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a

ţării; necesitatea sporirii încrederii dintre Chişinău şi Tiraspol, pentru a se face paşi concreţi în vederea  asigurării libertăţii de circulaţie, inclusiv prin lichidarea posturilor structurilor de forţă instalate în zona de securitate fără acordul Comisiei unificate de control; anularea restricţiilor privind  libera circulaţie a persoanelor oficiale şi a celor cu funcţie de răspundere; elaborarea şi implementarea în comun a proiectelor în domeniul restabilirii şi modernizării infrastructurii, în primul rînd  în sfera transporturilor şi căilor de comunicaţie; soluţionarea  problemelor de ordin social şi umanitar, inclusiv  a celor care ţin de funcţionarea instituţiilor de învăţămînt; crearea unor condiţii normale de viaţă şi de activitate pentru cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului; efectuarea pe etape a unor măsuri în domeniul demilitarizării şi al dezarmării, promovarea programelor de reconversiune şi de reintegrare socială a militarilor.     4. Elementele Strategiei securităţii naţionale     După adoptarea prezentei concepţii, va fi elaborată şi aprobată Strategia securităţii naţionale, în care se vor descrie căile de atingere a stării de securitate naţională, mecanismele de cooperare între componentele sistemului securităţii naţionale, instrumentele de coordonare a activităţii sectorului securităţii naţionale şi instituţiilor cu responsabilităţi în domenii aparte ale securităţii, procedeele de finanţare a sectorului securităţii naţionale şi etapele de reformare a sistemului securităţii naţionale al Republicii Moldova.     Strategia securităţii naţionale va servi drept bază pentru elaborarea Strategiei militare naţionale, Strategiei de informare publică pe probleme de securitate naţională, altor strategii sectoriale în domeniul securităţii naţionale.

HPO153/2011ID intern unic:  340510 Версия на русском

Fişa actului juridic

Republica Moldova

PARLAMENTUL

HOTĂRÎRE Nr. 153 din  15.07.2011

pentru aprobarea Strategiei securităţiinaţionale a Republicii Moldova

Publicat : 14.10.2011 în Monitorul Oficial Nr. 170-175     art Nr : 499

    Parlamentul adoptă prezenta hotărîre.    Art. 1. – Se aprobă Strategia securităţii naţionale a Republicii Moldova, expusă în anexă.    Art. 2. – Guvernul va ajusta programele naţionale şi planurile de acţiuni la obiectivele, priorităţile şi politicile expuse în Strategie.    Art. 3. – Consiliul Suprem de Securitate va monitoriza implementarea Strategiei şi va prezenta anual Parlamentului un raport în acest sens.

    PREŞEDINTELE  PARLAMENTULUI                          Marian LUPU

    Nr. 153. Chişinău, 15 iulie 2011.

 Anexă

STRATEGIA SECURITĂŢII NAŢIONALEA REPUBLICII MOLDOVA

1. Introducere    Strategia securităţii naţionale a Republicii Moldova (denumită în continuare Strategie) porneşte de la interesele naţionale, răspunde la ameninţările şi la riscurile cu impact asupra securităţii naţionale, stabileşte obiectivele sistemului de securitate naţională, identifică mijloacele şi căile de asigurare a securităţii naţionale. Strategia este totodată un act politico-juridic pe termen mediu ce permite adaptarea la evoluţiile interne şi externe a politicii în domeniul securităţii naţionale, identificarea segmentelor specifice ale sistemului de securitate naţională care necesită reformare, elaborarea unui plan realist de implementare a reformelor.    Bazîndu-se pe Concepţia securităţii naţionale, întregul ansamblu de acţiuni orientate spre asigurarea securităţii ţării porneşte de la înţelegerea faptului că, în prezent, securitatea naţională a unui stat european nu mai poate fi privită ca un fenomen izolat. Instabilităţile şi pericolele din Europa, inclusiv de la periferiile ei, afectează starea de securitate a tuturor statelor europene, impunînd o cooperare internaţională intensă, eforturi comune.    Strategia va servi drept bază în elaborarea Strategiei militare naţionale, Strategiei de informare şi de comunicare cu publicul în domeniul apărării şi al securităţii naţionale, precum şi a unor alte strategii sectoriale în domeniul securităţii naţionale.    Strategia ţine cont de abordarea multilaterală a securităţii naţionale, de caracterul ei multidimensional şi interdependent, determinat atît de starea de lucruri din domeniul politic, militar şi cel al ordinii publice din ţară, cît şi de situaţia din sfera economică, socială, ecologică, energetică şi de altă natură. Astfel, Strategia stabileşte criteriile cărora trebuie să li se conformeze sistemul de securitate naţională, acestea fiind: respectarea principiilor statului de drept şi a normelor de protecţie a drepturilor omului, consolidarea instituţiilor şi a principiilor democratice în ţară, creşterea economică, asigurarea unui control civil asupra forţelor armate şi a structurilor de forţă, implementarea principiului de demilitarizare a instituţiilor în stat care nu au atribuţii de apărare, promovarea bunelor relaţii cu statele vecine, protejarea cuvenită a informaţiilor clasificate. Strategia cuprinde totodată acţiuni necesare în alte sectoare de importanţă majoră pentru securitatea naţională, precum sănătate, ecologie, educaţie, luptă împotriva corupţiei.2. Interesele naţionale şi politica de securitate    Interesele naţionale vitale  ale Republicii Moldova rezidă în asigurarea şi în apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale, a frontierelor inalienabile ale statului, a siguranţei cetăţenilor, în respectarea şi în protejarea drepturilor şi a libertăţilor omului, în consolidarea democraţiei, ceea ce permite dezvoltarea unui stat de drept şi a unei economii de piaţă. Prioritate absolută în politica de securitate a Republicii Moldova o are urmărirea acestor interese.    Din punct de vedere strategic, Republica Moldova îşi îndreaptă eforturile spre garantarea dezvoltării statului şi a societăţii în plan de civilizaţie şi economie, spre transformarea lui într-o democraţie funcţională şi stabilă, spre crearea şi promovarea unor condiţii favorabile pentru creşterea bunăstării populaţiei şi a prosperităţii ţării, pentru modernizarea statului prin dezvoltarea ştiinţei, tehnologiilor, învăţămîntului, sistemului şi a infrastructurii de sănătate şi de asigurare socială, pentru protecţia cuvenită a mediului şi a tezaurului naţional. Promovarea intereselor naţionale implică şi eforturi de asigurare a unei poziţionări şi acţiuni adecvate ale statului pe arena internaţională care să permită promovarea şi garantarea intereselor naţionale peste hotarele ţării.

    Un element central din instrumentarul necesar pentru apărarea şi promovarea intereselor naţionale ale statului este oferit de procesul de integrare europeană a Republicii Moldova.    Politica de securitate a Republicii Moldova reprezintă un ansamblu de concepte, de norme juridice şi de acţiuni orientate spre promovarea şi protejarea intereselor naţionale prin identificarea, prevenirea şi contracararea ameninţărilor şi a riscurilor cu impact asupra securităţii statului.    Urmare a unei analize a contextului strategic şi a situaţiei din ţară, au fost identificate principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale: sărăcia, subdezvoltarea economică şi dependenţa energetică, conflictul transnistrean, tensiunile din zonă şi prezenţa militară străină, coerciţia externă, factorul criminogen, corupţia, problema demografică şi acutizarea fenomenului migraţiei, sănătatea populaţiei, calamităţile naturale, poluarea mediului, accidentele tehnogene, insecuritatea informaţională, instabilitatea sistemului financiar-bancar.    Securitatea Republicii Moldova este afectată şi de o serie de riscuri şi vulnerabilităţi care pot degenera în ameninţări în cazul ignorării şi/sau al gestionării lor inadecvate. La acest capitol se înscriu: insecuritatea societală (polarizarea societăţii, alcoolismul, narcomania, tabagismul etc.), instabilitatea politică şi capacităţile reduse de securizare a frontierei de stat (în particular, lipsa controlului asupra segmentului ei transnistrean), terorismul, insecuritatea alimentară, influenţa crizelor economice şi a celor financiare, inclusiv a celor externe.    Asigurarea unui caracter durabil şi stabil stării de securitate naţională a Republicii Moldova depinde de abilitatea/capacitatea statului de a face faţă provocărilor complexe, care constituie rezultatul mai multor procese transfrontaliere, intercalate şi interpătrunse, de natură politică, economică, socială, demografică şi ecologică. Abilitatea/capacitatea Republicii Moldova de a face faţă acestor provocări va creşte sau va scădea în funcţie de viteza eliminării discrepanţelor, la capitolul dezvoltare democratică, economică şi tehnologică, dintre ţara noastră şi  ţările europene dezvoltate.    Astfel, pentru a proteja interesele naţionale, autorităţile publice vor întreprinde măsurile necesare şi vor utiliza mijloacele corespunzătoare în scopul diminuării vulnerabilităţilor sistemului de securitate naţională şi al creşterii capacităţii naţionale de a răspunde la ameninţări şi la riscuri. Se va asigura totodată evaluarea continuă a ameninţărilor şi a riscurilor cu impact asupra securităţii naţionale, proces care va include, de asemenea, formularea de propuneri şi de recomandări menite să actualizeze politica de securitate a statului.    În procesul de promovare a intereselor naţionale se va ţine cont de statutul de neutralitate permanentă al Republicii Moldova, care presupune că ţara noastră nu este parte la blocuri militare şi nu admite dislocarea pe teritoriul său de trupe militare sau de armamente ale altor state şi ale blocurilor militare.    Realizarea obiectivelor strategice de securitate implică participarea administraţiei publice de toate nivelurile, a societăţii civile şi a organizaţiilor neguvernamentale, precum şi a cetăţenilor.3. Consolidarea securităţii naţionale prin intermediulpoliticii externe şi al politicii de apărare    Pornind de la mediul internaţional de securitate şi de la contextul în care este plasată Republica Moldova, politica externă a statului este parte integrantă a politicii de securitate naţională, fiind direcţionată spre asigurarea, pe plan extern, a unor condiţii satisfăcătoare pentru starea de securitate naţională şi a unui mediu propice de promovare a intereselor naţionale peste hotarele ţării.    Principalele repere de politică externă a Republicii Moldova ce ţin de asigurarea stării de securitate naţională şi de promovarea eficientă a intereselor ei naţionale se referă la:    • integrarea ţării în Uniunea Europeană;    • promovarea unor relaţii reciproc avantajoase şi edificarea unor parteneriate strategice cu UE, România, Ucraina, Statele Unite ale Americii şi cu Federaţia Rusă;

    • intensificarea cooperării internaţionale în vederea preluării practicilor folosite în ţările UE pentru edificarea unui sector funcţional de securitate naţională.    Pe plan extern, activităţile Republicii Moldova vor fi orientate spre stabilirea şi consolidarea unor relaţii internaţionale şi formule de cooperare care să excludă riscul de implicare în conflicte ce ar ameninţa interesele naţionale şi care, în cazul unor astfel de conflicte, ar permite depăşirea lor prin eforturi comune cu partenerii strategici externi şi prin apelare la mecanismele dreptului internaţional. Astfel, pentru consolidarea securităţii naţionale, vor fi realizate acţiuni specifice de politică externă bazate pe respectarea tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, a obiectivelor şi a principiilor Cartei ONU.    Un loc aparte în contextul securităţii îi revine participării Republicii Moldova la eforturile globale, regionale şi subregionale de promovare a stabilităţii şi a securităţii internaţionale prin cooperare în cadrul ONU, OSCE, precum şi cu NATO, cu alte organizaţii internaţionale relevante, participării la misiunile din cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comună a UE (CSDP).    3.1. Procesul de integrare în Uniunea Europeană    Securitatea naţională a Republicii Moldova nu poate fi concepută în afara contextului securităţii europene. Luînd în considerare faptul că Uniunea Europeană este un factor stabilizator, important pentru sistemul de securitate naţională, Republica Moldova va depune  eforturi pentru a avansa în  procesul de integrare europeană. Aderarea în perspectivă la Uniunea Europeană va consolida securitatea ţării, Republica Moldova devenind beneficiar şi sursă de stabilitate şi securitate. Negocierea unui cadru de cooperare care să reflecte fără echivoc perspectiva de aderare rămîne un obiectiv strategic pentru Republica Moldova.    O atenţie deosebită în cadrul eforturilor de integrare va fi acordată intensificării cooperării cu UE pe linia Politicii Externe şi de Securitate Comună (CFSP) şi CSDP, orientată spre consolidarea securităţii naţionale şi a celei regionale. Republica Moldova va coopera cu UE în domeniile prevenirii şi soluţionării conflictelor, gestionării crizelor, neproliferării armelor de distrugere în masă.    3.2. Participarea la eforturile internaţionale orientate spre gestionarea ameninţărilor şi a provocărilor contemporane    Republica Moldova va utiliza activ cadrul de cooperare cu Uniunea Europeană, cadrul de cooperare multilaterală, oferit de ONU, de Consiliul Europei, de OSCE, de NATO, de Iniţiativa Central Europeană, de Procesul de Cooperare din Sud-Estul Europei, de alte organizaţii şi iniţiative internaţionale, precum şi programele şi iniţiativele orientate spre prevenirea şi reglementarea conflictelor regionale şi a celor interne, spre abordarea şi soluţionarea problemelor de securitate globală şi regională cu impact asupra securităţii naţionale, spre combaterea terorismului internaţional, contracararea crimelor transfrontaliere, prevenirea degradării mediului ambiant şi bolilor contagioase, a proliferării armelor de distrugere în masă, spre eliminarea sărăciei şi promovarea dezvoltării etc.    Luînd în calcul persistenţa conflictelor ce ameninţă securitatea regională şi afectează integritatea teritorială şi independenţa statelor suverane, Republica Moldova sprijină crearea şi eficientizarea, în cadrul organizaţiilor internaţionale relevante, în particular al ONU, UE şi al OSCE, a mecanismelor de mediere, de prevenire şi de gestiune a crizelor şi a conflictelor, precum şi a mecanismelor de control al onorării angajamentelor asumate de statele membre.    Participarea la operaţiunile internaţionale sub egida ONU, UE şi OSCE se va înscrie în contextul contribuţiei Republicii Moldova la eforturile internaţionale de asigurare a securităţii. Dezvoltarea capacităţilor necesare participării la operaţiunile internaţionale umanitare, de pacificare şi de salvare-deblocare, precum şi mărirea amplorii acestei participări fac parte integrantă a planurilor de dezvoltare şi de reformă a Forţelor Armate şi a structurilor sectorului de securitate naţională.    În calitate de membru responsabil al comunităţii internaţionale, luînd în calcul producerea

şi traficul ilegal de arme din zonele aflate în afara controlului guvernelor ţărilor afectate de conflicte interne, Republica Moldova sprijină eforturile care urmăresc sporirea măsurilor de încredere, consolidarea şi extinderea regimurilor internaţionale de control al armamentelor, prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă şi a unor categorii de arme convenţionale. Republica Moldova va participa activ la eforturile direcţionate spre revitalizarea regimului de control asupra armamentului convenţional în Europa şi a principiilor fundamentale pe care se bazează acest regim de control, în primul rînd a principiului internaţional recunoscut al necesităţii acordului liber exprimat al statului gazdă pentru staţionarea de forţe militare străine pe teritoriul său. Implementarea angajamentelor asumate anterior în acest context va crea condiţiile necesare pentru instituirea unui nou regim de control asupra armamentului convenţional în Europa.    Cooperarea în cadrul CSI în domeniile ce ţin de securitate este condiţionată de angajamentele asumate la momentul aderării la această organizaţie, potrivit cărora Republica Moldova nu participă la abordarea problemelor politico-militare. Astfel, prioritate se va acorda dimensiunii economice, comerciale cu impact asupra securităţii economice şi energetice a Republicii Moldova, precum şi cooperării bilaterale cu ţările membre ale CSI.    3.3.  Cooperarea cu Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO)    Relaţiile cu NATO se înscriu în limitele Parteneriatului pentru Pace (PfP), ale Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) şi se realizează în practică potrivit Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) Republica Moldova-NATO. Dezvoltarea acestor relaţii reprezintă o contribuţie a ţării noastre la consolidarea securităţii şi stabilităţii europene, care, la rîndul său, are un impact favorabil asupra securităţii naţionale. O asemenea strategie va asigura Republicii Moldova trecerea de la calitatea de consumator la cea de sursă a securităţii şi a stabilităţii regionale, iar participarea în continuare la PfP şi EAPC îi va permite să utilizeze şi să implementeze experienţa internaţională în reformarea sectorului de securitate şi de apărare.    Cooperarea Republicii Moldova cu NATO se înscrie în limitele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi ale Parteneriatului pentru Pace, ceea ce nu aduce atingere statutului constituţional de neutralitate permanentă al ţării şi nu excede cadrul constituţional respectiv.    Prin procesul de individualizare şi de aprofundare a cooperării cu NATO, la care s-a ajuns odată cu lansarea în 2006 a Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului, Republica Moldova urmăreşte să confirme vectorul de acţiune europeană pe care şi l-a asumat, să obţină instrumentele şi practicile necesare pentru edificarea unui sector de securitate naţională funcţional, capabil să facă faţă ameninţărilor şi riscurilor de tip nou, precum şi celor convenţionale, cu care continuă să se confrunte statul şi, implicit, să treacă din categoria de consumator la cea de generator de securitate în regiune.    Implementarea IPAP ţine de reformarea sectorului de securitate naţională în conformitate cu standardele şi cu practicile europene în domeniul securităţii. Principalele obiective IPAP vizează:    • reformarea bazei politico-juridice a sectorului de securitate naţională şi ajustarea ulterioară a actelor normative la baza politico-juridică reformată;    • instituirea capacităţilor naţionale de planificare şi de analiză strategică în domeniul securităţii naţionale şi al apărării, atribuirea de caracter funcţional acestor capacităţi;    • implementarea calitativă a recomandărilor Analizei Strategice a Apărării;    • iniţierea procesului de instituire a mecanismelor moderne de planificare bugetară în domeniul securităţii naţionale şi al apărării;    • instituirea mecanismelor unui control democratic autentic asupra sectorului de securitate naţională.    Realizarea obiectivelor respective şi a măsurilor pe care le implică ele determină necesitatea obţinerii în structurile sectorului de securitate naţională a unui personal calificat în următoarele domenii:

    • planificare şi analiză strategică în domeniul securităţii şi al apărării, elaborare a politicilor de securitate;    • planificare bugetară în sectorul de securitate naţională;    • elaborare a structurii de forţă, dislocare a componentelor sectorului de securitate naţională şi desfăşurare a misiunilor de pace;    • management de personal în sectorul de securitate naţională;    • achiziţii pentru sectorul de securitate naţională;    • servicii de informaţii;    • justiţie militară.    Republica Moldova va valorifica, de asemenea, cooperarea cu NATO în scopul dezvoltării capacităţilor naţionale de pregătire, de prevenire şi de gestionare a situaţiilor excepţionale, precum şi a consecinţelor acestora. În acest sens, autorităţile relevante vor intensifica schimbul de experienţă şi consultările cu NATO în vederea preluării şi implementării celor mai bune practici în materie.    Cooperarea cu NATO în domeniul ştiinţific urmăreşte dezvoltarea potenţialului ştiinţific şi tehnic al Republicii Moldova, aplicarea standardelor adecvate cu impact asupra securităţii, precum şi perfecţionarea capacităţii statului de a reacţiona la ameninţările societăţii moderne.    3.4.  Cooperarea la nivel bilateral în domeniul securităţii    Republica Moldova promovează relaţii cu toate ţările lumii conform principiilor Cartei ONU pentru a se asigura de sprijinul lor în realizarea priorităţilor naţionale, inclusiv a celor care ţin de securitatea statului. Avînd în vedere rolul esenţial în asigurarea securităţii globale şi regionale pe care îl deţin statele cu resurse politico-militare, economice şi informaţionale majore, relaţiile de cooperare în domeniul securităţii vor fi dezvoltate prioritar şi în continuare cu ţările membre ale Uniunii Europene, cu SUA, cu Federaţia Rusă şi cu statele vecine atît pe plan bilateral, cît şi multilateral oferit de cadrul organizaţiilor internaţionale.    Republica Moldova va promova parteneriate strategice şi parteneriate speciale cu România şi Ucraina în vederea integrării europene şi a consolidării securităţii naţionale şi, implicit, a securităţii regionale. Vor fi continuate eforturile în vederea consolidării cadrului juridic prioritar cu ambele state. O prioritate a cooperării cu statele vecine rămîne asigurarea securităţii regionale, inclusiv pe dimensiunile economice, energetice şi ecologice.    Relaţiile strînse cu statele membre ale Uniunii Europene presupun menţinerea unui dialog activ, constructiv şi ascendent, schimbul de experienţă, realizarea unor proiecte comune, implementarea standardelor şi a practicilor europene în domeniul securităţii.    Cooperarea multidimensională cu SUA implică intensificarea în continuare a dialogului politic ţinut la toate nivelurile, consultările pe probleme de securitate, precum şi atragerea asistenţei din partea SUA pentru realizarea proiectelor din diferitele sfere de dezvoltare ale Republicii Moldova. Un loc important în cooperarea dintre cele două  ţări îl ocupă sprijinul politic acordat Republicii Moldova în reglementarea conflictului transnistrean, asistenţa oferită în procesul reformelor democratice, precum şi în modernizarea sectorului de securitate naţională.    Dezvoltarea cooperării bilaterale cu Federaţia Rusă va continua în conformitate cu prevederile Tratatului politic de bază, care corespunde intereselor ambelor state. Republica Moldova va dezvolta potenţialul constructiv al relaţiilor bilaterale în sfera politică, economică, socială şi energetică pe principiile: egalitate suverană, respect mutual şi cooperare reciproc avantajoasă. Va fi dezvoltată o cooperare strînsă cu Federaţia Rusă atît pe plan bilateral, cît şi în cadrul mecanismelor consacrate de negocieri în formatul „5+2” în vederea identificării unei soluţii cuprinzătoare şi viabile privind conflictul transnistrean în condiţiile respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.    3.5.  Promovarea politicii de apărare    Politica de apărare a Republicii Moldova reprezintă un ansamblu de viziuni, de concepţii, de activităţi şi de relaţii care reflectă caracterul complex al apărării şi care definesc

capacitatea statului în a asigura modernizarea continuă în vederea dezvoltării posibilităţilor sale de a utiliza defensiv mijloacele militare. Politica de apărare include aspectele externe şi interne, militare şi nonmilitare ale sistemului de securitate naţională şi se bazează pe principiul fundamental de asigurare a controlului democratic asupra forţelor armate prin promovarea transparenţei şi a responsabilităţii sistemului naţional de apărare în faţa societăţii.    Recunoscut fiind faptul că, în momentul de faţă, riscul unei agresiuni armate împotriva Republicii Moldova este unul scăzut, politica de apărare a statului va fi îndreptată spre dezvoltarea capacităţilor militare suficiente pentru asigurarea executării următoarelor misiuni:    • descurajarea şi, după caz, respingerea unei agresiuni armate, prin desfăşurarea operaţiilor de apărare (acţiunilor de luptă);    • asigurarea controlului şi managementului spaţiului aerian;    • acordarea de sprijin autorităţilor civile în gestionarea situaţiilor excepţionale;    • participarea la misiuni de pacificare, inclusiv la cele internaţionale, şi la misiuni  umanitare.    Pornind de la necesitatea ajustării structurii forţelor armate la rigorile şi la sarcinile ce derivă din misiunile menţionate, se impune modificarea actualei sale componenţe.    În acest context, Armata Naţională va constitui unicul element al forţelor armate ale Republicii Moldova.    Serviciul Grăniceri şi trupele de carabinieri, fiind în continuare componente ale sectorului de securitate naţională, vor deveni, în mod definitiv, parte a sistemului de justiţie şi de afaceri interne. Trupele de carabinieri vor prelua integral de la organele poliţiei funcţiile de menţinere şi de restabilire a ordinii publice, urmînd calea profesionalizării complete şi a trecerii graduale la serviciul prin contract.    Ţinînd cont de caracterul în mare parte imprevizibil şi urgent al calamităţilor naturale, precum şi de frecventele experienţe recente la capitolul respectiv, se consideră necesară modificarea actualului cadru legal în felul în care să permită conectarea expeditivă a forţelor armate la redresarea situaţiilor excepţionale din ţară. De asemenea, există nevoia de a reglementa acţiunile forţelor armate ale Republicii Moldova în cazul unui atentat terorist îndreptat spre destabilizarea stării ei de securitate.    Pentru dezvoltarea unui sistem naţional de apărare robust, eficient şi pe măsura mijloacelor disponibile, Republica Moldova va întreprinde acţiunile necesare în vederea mai bunei instituţionalizări a procesului de formulare a politicii de apărare. Realizarea acestui deziderat necesită elaborarea unui cadru legal corespunzător, delimitarea rolurilor şi a responsabilităţilor între structurile de stat, existenţa unui mecanism de coordonare şi de planificare strategică, precum şi informarea deplină şi implicarea activă a societăţii în procesul de elaborare a politicii de apărare.    Descrierea detaliată a politicii de apărare a statului şi a aspectelor militare ale securităţii naţionale a Republicii Moldova constituie obiectul Strategiei militare naţionale.4. Căile de asigurare a securităţii naţionale    4.1. Combaterea sărăciei, asigurarea securităţii economice şi diminuarea  dependenţei energetice    Securitatea economică reprezintă o parte componentă indispensabilă a securităţii naţionale. Astfel, acţiunile autorităţilor administraţiei publice centrale vor fi orientate spre crearea unor condiţii interne şi externe care să asigure independenţa economiei naţionale, o creştere economică durabilă, satisfacerea necesităţilor statului şi ale cetăţenilor, combaterea sărăciei, competitivitatea pe pieţele externe. În scopul consolidării sistemului financiar-bancar naţional, autorităţile relevante vor întreprinde, de asemenea, măsuri de sporire a rezistenţei sistemului dat faţă de crizele financiare şi economice externe.    Securitatea energetică, parte integrantă a securităţii economice, reprezintă un ansamblu de măsuri orientate spre consolidarea complexului energetic prin diversificarea surselor de energie, prin extinderea reţelelor de transport şi de distribuţie a energiei şi a resurselor

energetice, prin modernizarea capacităţilor de generare amplasate pe teritoriul ţării.    În scopul asigurării securităţii economice şi energetice a  ţării, vor fi elaborate: un mecanism eficient de identificare a factorilor de pericol de ordin intern şi extern, cu stabilirea acţiunilor necesare pentru asigurarea securităţii, şi un sistem adecvat de luare a deciziilor bazat pe programe de dezvoltare social-economică. În acest sens, vor fi depuse eforturi sporite pentru:    • efectuarea de transformări instituţionale care să contribuie la coordonarea acţiunilor de asigurare a securităţii economice;    • dezvoltarea şi implementarea tehnologiilor de fabricare a produselor concurenţiale;    • dezvoltarea infrastructurii economiei naţionale, necesară pentru realizarea transformărilor de structură;    • asigurarea unei utilizări mai eficiente a resurselor;    • dezvoltarea potenţialului tehnico-ştiinţific, inovaţional şi de producţie;    • diversificarea potenţialului de export;    • colaborarea internaţională în domeniul energeticii şi integrarea în sistemul energetic unic european;    • îmbunătăţirea climatului pentru investiţii în generarea de energie electrică;    • diversificarea genurilor de combustibili utilizaţi pe teritoriul ţării, precum şi a căilor de import al resurselor energetice;    • majorarea, în măsura posibilităţilor, a capacităţilor economice competitive de producere a energiei electrice;    • promovarea eficienţei energetice şi utilizarea resurselor energetice regenerabile, în conformitate cu politicile UE în domeniu;    • crearea sau arendarea, în măsura posibilităţilor, a depozitelor de stocare a gazelor naturale;    • inelarea sistemului naţional de gazificare;    • gazificarea integrală a ţării.    4.2. Gestionarea problemelor legate de conflictul transnistrean şi de retragerea trupelor străine    Soluţionarea problemei transnistrene trebuie să fie atinsă exclusiv prin mijloace paşnice în procesul de negocieri în formatul „5+2”.    Obiectivul principal al procesului de reglementare politică a conflictului transnistrean constă în identificarea unei soluţii cuprinzătoare, viabile şi definitive pentru conflictul transnistrean, prin elaborarea şi atribuirea unui statut juridic special regiunii transnistrene ca parte integrantă a Republicii Moldova.    Soluţia conflictului trebuie să fie bazată pe respectarea principiilor suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova în cadrul frontierelor ei internaţional recunoscute.    Reglementarea definitivă a conflictului trebuie să asigure caracterul viabil, democratic, independent şi suveran al statului reunificat, prin reintegrarea spaţiului constituţional, economic, social, de securitate şi de apărare.    Respectarea normelor, valorilor şi practicilor democratice trebuie extinsă pe întreg teritoriul ţării reunificate, prin asigurarea unui stat funcţional bazat pe principiile statului de drept şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, asistate de o societate civilă liberă şi consolidată.    Soluţia politică a conflictului va fi consecventă vectorului strategic de integrare europeană a ţării. Avansînd pe calea integrării europene, autorităţile Republicii Moldova vor continua să acţioneze în direcţia sporirii atractivităţii politice, economice şi sociale a statului şi a obiectivului de reintegrare.    În promovarea procesului de reglementare, autorităţile Republicii Moldova îşi vor concentra simultan eforturile asupra gestionării măsurilor de consolidare a încrederii şi asupra procesului de negocieri vizînd reglementarea politică a conflictului. Măsurile de încredere au

menirea de a contribui la eliminarea suspiciunilor şi la soluţionarea problemelor stringente cu care se confruntă populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului.    Transformarea actualei operaţiuni de pacificare într-o misiune multinaţională civilă cu mandat internaţional va contribui la atingerea reglementării politice, creînd mecanismele necesare de consolidare a încrederii şi a securităţii.    Subiectul reglementării conflictului transnistrean va fi promovat consecvent în contextul contactelor bilaterale cu actorii internaţionali implicaţi în procesul de reglementare – OSCE, Rusia, Ucraina, UE şi statele membre ale acesteia, precum şi SUA. Autorităţile Republicii Moldova îşi vor axa atenţia atît pe obţinerea sprijinului partenerilor externi pentru politicile de reintegrare promovate de stat, cît şi pe asigurarea unor abordări comune între actorii internaţionali. Autorităţile Republicii Moldova vor utiliza şi forurile multilaterale de vocaţie universală şi regională, în particular ONU, OSCE, Consiliul Europei etc., în scopul sensibilizării continue şi al asigurării sprijinului  necesar pentru eforturile de reintegrare. Vor continua eforturile în vederea securizării segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, inclusiv prin cooperare cu Misiunea EUBAM.    Retragerea din Republica Moldova a prezenţei militare străine este imperativă şi urmează să fie efectuată în virtutea faptului că nu are temei legal, intrînd în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, cu angajamentele şi cu principiile internaţionale din sfera controlului armamentului şi a relaţiilor politico-militare dintre state, care prevăd necesitatea acordului expres exprimat în acest sens de către autorităţile ţării gazdă. Retragerea neîntîrziată şi necondiţionată de pe teritoriul Republicii Moldova a muniţiilor care aparţin Federaţiei Ruse şi a forţelor militare străine care asigură paza acestora este de natură să stimuleze procesul de soluţionare politică a problemei transnistrene.    4.3. Diminuarea şanselor coerciţiei externe    Republica Moldova rămîne a fi expusă ameninţării coerciţiei politice sau de altă natură, generată din exterior în scopul influenţării opţiunilor ei de politică externă şi internă. Coerciţia externă poate fi exercitată sub forma unor măsuri cu caracter economic sau de alt ordin, precum şi prin intermediul serviciilor speciale ale altor state.    Starea actuală a lucrurilor indică necesitatea obţinerii unor capacităţi adecvate în domeniul informaţiilor şi al comunicării. Aceste capacităţi trebuie să includă atît instrumentarul destinat obţinerii calitative de informaţii şi bunei gestiuni a lucrurilor pe linia de contrainformaţii, cît şi instrumentarul folosit în comunicarea corespunzătoare din interiorul sectorului de securitate naţională şi în analiza informaţiilor ce servesc la luarea deciziilor politice. Un sistem de informaţii resetat conform standardelor şi practicilor folosite în UE va permite o mai bună orientare a Republicii Moldova în actualul mediu de securitate.    4.4. Combaterea factorului criminogen şi a corupţiei    După cum arată analiza ameninţărilor şi a riscurilor cu impact asupra securităţii, în Republica Moldova se atestă o înrăutăţire a situaţiei criminogene pe fundalul diminuării capacităţii de combatere a lor de către structurile abilitate.    Astfel, drept priorităţi vor fi: sporirea eforturilor de prevenire şi de combatere a factorilor criminogeni, inclusiv lichidarea grupărilor criminale organizate ce activează atît pe teritoriul Republicii Moldova, cît şi pe teritoriul altor  ţări, distrugerea bazei tehnico-materiale a acestor grupări. Urmează, aşadar, implementarea reformei sectorului de securitate naţională, fapt prin care va fi sporită capacitatea structurilor din sectorul de securitate naţională abilitate cu funcţiile de combatere a factorilor criminogeni.    Structurile abilitate vor continua totodată eforturile în vederea creării de condiţii pentru combaterea eficientă a crimei organizate, a migraţiei ilegale şi a traficului de fiinţe umane, în special în conexiune cu activităţile crimei organizate transnaţionale.    Vor fi întreprinse acţiunile necesare pentru a se asigura, în baza legislaţiei, apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii, drepturilor, libertăţilor, intereselor şi averii cetăţenilor de atentate criminale, prevenirea şi curmarea infracţiunilor, menţinerea ordinii publice şi

securitatea publică, se va exercita supravegherea de stat în domeniul protecţiei civile şi al apărării împotriva incendiilor pe întreg teritoriul ţării. Se vor intensifica eforturile de reducere a fenomenului infracţional, a gradului de victimizare şi de sporire a securităţii şi a ordinii publice pentru asigurarea protecţiei cetăţenilor, inviolabilităţii proprietăţii şi a celorlalte valori patrimoniale şi nepatrimoniale.    Urmează să se acorde o atenţie sporită utilizării oportunităţilor pe care le oferă Interpolul, Europolul, alte organizaţii de cooperare ale organelor de drept, precum şi intensificării colaborării cu structuri similare din statele vecine. Implementarea sistemului poliţiei comunitare şi preluarea funcţiilor de asigurare şi de restabilire a ordinii publice pe întreg teritoriul ţării sub responsabilitatea trupelor de carabinieri vor fi  măsurile de bază în asigurarea ordinii publice.    Un imperativ al timpului constă în dezvoltarea parteneriatului între organele de menţinere a ordinii de drept şi societatea civilă, în ridicarea rolului comunităţii la asigurarea securităţii şi a liniştii publice, în prevenirea fenomenului infracţional, în special a delincvenţei juvenile, precum şi în ridicarea culturii de deţinere şi de folosire a armelor din circuitul civil.    Pornind de la faptul că fenomenul corupţiei afectează grav securitatea economică a statului, lezează drepturile omului, subminează structurile statale şi progresul social, ceea ce periclitează securitatea naţională a Republicii Moldova, instituţiile publice abilitate vor continua abordarea luptei împotriva corupţiei la nivel strategic.    Acest fenomen trebuie ţinut sub un control riguros şi diminuat atît prin aplicarea unor măsuri de prevenire a factorilor criminogeni şi de înlăturare a condiţiilor care generează corupţia, cît şi prin depistarea nemijlocită a actelor de corupţie, prin tragerea la răspundere juridică a vinovaţilor, în temeiul legii, prin mediatizarea cazurilor de corupţie combătute. Documentul de politică ce conţine direcţia orientativă a prevenirii şi a combaterii corupţiei este Strategia naţională anticorupţie. Pentru realizarea acestei politici, instituţiile publice antrenate în lupta împotriva corupţiei vor executa măsurile din Planul de acţiuni pentru realizarea Strategiei naţionale anticorupţie, din Planul naţional de dezvoltare etc.    Un rol important în acest sens îi revine societăţii civile, care urmează a completa aceste măsuri cu acţiuni de monitorizare şi de susţinere a eforturilor.     4.5. Ameliorarea situaţiei demografice şi sănătatea populaţiei    Pornind de la tendinţele negative ale sporului natural în Republica Moldova, vor fi monitorizate în continuare problemele de dezvoltare demografică, se vor adopta politici de eliminare a ameninţărilor şi a vulnerabilităţilor existente şi a celor de viitor, identificînd acţiuni de asigurare a securităţii demografice prin coeziune, dezvoltare şi securitate economică. Autorităţile publice centrale vor elabora şi implementa Strategia naţională în domeniul securităţii demografice.    Reducerea răspîndirii bolilor va fi realizată prin elaborarea şi implementarea unor politici şi programe  naţionale de profilaxie primară şi secundară, inclusiv prin promovarea sănătăţii, prin informarea şi modificarea comportamentelor de risc, prin extinderea vaccinării profilactice, prin mărirea potenţialului de intervenţie pentru detectarea, localizarea şi lichidarea focarelor epidemice, prin cooperare internaţională în scopul protecţiei teritoriului ţării de importul şi de răspîndirea maladiilor transmisibile, prin implementarea Regulamentului Sanitar Internaţional.    Sănătatea publică va fi susţinută prin dezvoltarea capacităţilor de adaptare şi de răspuns la un şir de factori ambientali şi sociali, cum ar fi poluarea apei potabile, schimbarea climei, utilizarea substanţelor şi a deşeurilor chimice toxice, şi prin realizarea măsurilor de prevenire a maladiilor condiţionate de aceşti factori. Se preconizează elaborarea şi atribuirea bugetului necesar implementării unui plan de acţiuni pentru sănătate în relaţie cu mediul, cu implicarea tuturor autorităţilor responsabile şi a societăţii civile.    Avînd în vedere tendinţa globală de creştere a infecţiei HIV/SIDA, instituţiile abilitate vor menţine situaţia sub monitorizare permanentă. Un accent deosebit va fi pus pe stabilizarea

situaţiei epidemice a tuberculozei.     4.6. Prevenirea, gestionarea şi eliminarea efectelor în caz de calamităţi  naturale, de poluare a mediului şi de accidente tehnogene    În vederea asigurării reacţionării prompte şi eficiente la riscurile posibile şi la necesităţile actuale, sistemul protecţiei civile urmează a fi transformat treptat într-un sistem naţional de gestionare a situaţiilor excepţionale. Acest sistem va include în calitate de participanţi toate structurile statului, precum şi instituţiile neguvernamentale, care să interacţioneze în baza unor mecanisme clare, transparente şi interdependente, maximal adaptate la necesităţile şi la aşteptările cetăţenilor. Mecanismele de cooperare se vor baza pe următoarele principii: utilizare în comun a resurselor, intervenţie integrată, flexibilitate, organizare pe module, siguranţă în funcţionare.    În scopul adoptării şi al implementării standardelor Uniunii Europene în domeniul gestionării cazurilor şi a situaţiilor excepţionale, în Republica Moldova vor fi realizate o serie de măsuri ca, de exemplu, telefonul unic european de urgenţă “112”.    Toate elementele de intervenţie la situaţiile excepţionale vor fi reformate pentru a deveni compacte, mobile şi rapide, multifuncţionale şi dotate corespunzător, cu funcţionare autonomă pe o perioadă determinată. Pe lîngă intervenţiile efectuate în limitele Republicii Moldova, acestea urmează să aibă capacitatea de a interveni şi a funcţiona peste hotarele ţării, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. De asemenea, vor fi intensificate eforturile de creare a unui mecanism eficient de comunicare cu parteneri externi în vederea semnalizării şi prevenirii situaţiilor excepţionale.    O atenţie deosebită se va acorda procesului de instruire, care este unul din pilonii pregătirii multilaterale a serviciilor de intervenţie şi a populaţiei în domeniul prevenirii şi al lichidării consecinţelor situaţiilor excepţionale.    Se va continua colaborarea în contextul tratatelor şi altor documente politice la care Republica Moldova este parte pentru asigurarea securităţii ecologice în context transfrontalier, la nivel regional şi internaţional.    Se vor întreprinde măsuri pentru:    • armonizarea legislaţiei naţionale din domeniul protecţiei mediului la Directivele Europene;    • monitorizarea şi prevenirea proceselor geologice periculoase;    • monitorizarea şi prognozarea hazardurilor naturale periculoase;    • reducerea poluării componentelor de mediu ca rezultat al activităţii antropogene;    • asigurarea informării operative în cazul poluării accidentale a componentelor de mediu;    • reducerea şi eliminarea impactului substanţelor chimice toxice asupra mediului şi a sănătăţii populaţiei;    • remedierea terenurilor contaminate cu poluanţi organici persistenţi.    Va fi consolidată colaborarea cu societatea civilă şi va fi extinsă implicarea publicului în luarea deciziilor în domeniul mediului, asigurîndu-se accesul la informaţia de mediu, în conformitate cu legislaţia în vigoare.    4.7. Asigurarea securităţii informaţionale    Pornind de la creşterea rolului pe care îl au tehnologiile informaţionale în domeniul securităţii statului, instituţiile abilitate vor întreprinde acţiuni pentru asigurarea securităţii şi administrării eficiente a sistemelor informaţionale naţionale, atît la nivel juridic, cît şi la nivel funcţional, prin reducerea principalilor factori de risc, precum sînt: atacurile pe reţea (cyber-crimes), viruşii informatici, vulnerabilitatea softurilor, neglijenţa sau rea-voinţa utilizatorilor, conectarea neautorizată a persoanelor terţe.    Pentru ameliorarea securităţii tehnologiilor informaţionale, instituţiile abilitate vor elabora soluţii tehnice speciale de sporire a fiabilităţii reţelelor comunicaţionale în cazuri critice, precum şi de creare a arhivelor şi a stocurilor de documente electronice în vederea depozitării securizate a bazei de date de importanţă naţională, în conformitate cu regimul de stocare,

păstrare şi de evidenţă stabilit de legislaţie referitor la documentul electronic şi la semnătura digitală, la registre şi la protecţia datelor cu caracter personal. Se va analiza posibilitatea de consolidare a mecanismelor de protecţie a datelor personale în vederea eliminării utilizării acestora în scopuri ilicite sau în scopuri politice. Instituţiile abilitate vor dezvolta totodată capacităţile naţionale necesare pentru efectuarea unui schimb securizat şi pentru stocarea informaţiilor, transmiterea promptă şi eficientă a fluxului de informaţii, inclusiv a celor clasificate, pe plan intern şi extern, în caz de diverse crize ori situaţii excepţionale.    Securitatea informaţională a statului ţine şi de provocările cu caracter mediatic îndreptate împotriva Republicii Moldova. În acest sens, va fi ajustat un cadru normativ relevant, vor fi instituite mecanisme eficiente de monitorizare, de control şi de implementare în vederea diminuării discrepanţelor şi a provocărilor existente, protejării societăţii de eventuale tentative de dezinformare şi/sau de informare manipulatoare din exterior. În acest proces va fi consultată societatea civilă.    4.8. Asigurarea securităţii societale    Consolidarea unei societăţi echilibrate şi democratice în Republica Moldova va fi realizată prin implementarea criteriilor europene, conform obligaţiilor asumate de Republica Moldova în cadrul Consiliului Europei şi altor organizaţii internaţionale.    În Republica Moldova vor fi promovate în continuare garanţiile privind drepturile reprezentanţilor minorităţilor etnice şi ai diferitelor grupuri sociale minoritare. Autorităţile vor continua să sprijine informarea societăţii despre istoria şi cultura ţării, despre procesele politice, despre posibilităţile şi drepturile participării la aceste procese, stimulînd astfel spiritul civic şi implicarea civilă.    În procesul integrării minorităţilor etnice în societate va fi respectată identitatea lor culturală şi lingvistică. Sistemul educaţional va continua să promoveze însuşirea limbii de stat a Republicii Moldova, a limbilor minorităţilor naţionale, facilitînd astfel integrarea socială.    Se va asigura respectarea dreptului cetăţenilor Republicii Moldova la libertatea conştiinţei şi a religiei, se vor crea condiţiile necesare pentru funcţionarea pe teritoriul ţării a cultelor care respectă legislaţia naţională.    În scopul combaterii tabagismului vor fi luate măsuri privind respectarea interdicţiilor legate de fumatul în locurile publice, de vînzarea articolelor  din tutun persoanelor cu vîrstă de pînă la 18 ani, vor fi examinate posibilităţile de majorare a accizelor la importul articolelor din tutun şi a taxei pe valoarea adăugată, vor fi promovate programe de profilaxie şi de tratament al tabagismului etc.    Combaterea consumului abuziv de alcool se va realiza prin interzicerea vînzării producţiei alcoolice minorilor, prin controlul asupra calităţii băuturilor alcoolice, prin informarea corectă şi imparţială a populaţiei cu privire la impactul negativ al abuzului de alcool asupra sănătăţii etc. Se vor prevedea surse bugetare pentru tratamentul bolnavilor de alcoolism şi de narcomanie şi se vor întreprinde măsuri pentru a  nu se permite proliferarea narcoticelor, scurgerea din circuitul legal al ocrotirii sănătăţii a substanţelor narcotice, psihotrope şi a precursorilor. Legislaţia naţională în domeniul tutunului, al alcoolului şi al drogurilor va fi ajustată la cerinţele tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.    4.9. Asigurarea stabilităţii politice    Frecvenţa excesivă a ciclurilor electorale repetate diminuează stabilitatea sistemului politic şi a ţării în ansamblu. În acest sens, implementarea normelor europene de dialog constructiv între formaţiunile politice, în special între cele implicate în procesele electorale, este necesară pentru depăşirea unor blocaje care generează instabilitate politică. Astfel, se va lua în calcul necesitatea examinării modalităţii de perfecţionare a legislaţiei naţionale, ţinîndu-se cont de obiectivele stabilităţii politice, ale dezvoltării Republicii Moldova, ale integrării europene. În acest proces vor fi consultaţi intens partenerii externi, inclusiv UE, Consiliul Europei şi Comisia de la Veneţia, alţi actori care promovează valorile veritabile ale democraţiei.    4.10. Managementul integrat al frontierei de stat

    Managementul integrat al frontierei de stat este unul dintre instrumentele-cheie în menţinerea (protejarea) stării de securitate naţională, fiind îndreptat împotriva migraţiei ilegale şi a infracţiunilor conexe, altor infracţiuni transfrontaliere, inclusiv a celor care se intercalează cu fenomenul terorismului internaţional.    Asigurarea managementului integrat al frontierei de stat constituie, de asemenea, unul din obiectivele importante ale reformării sectorului de securitate naţională şi ale avansării pe calea integrării europene.    În contextul respectiv, la nivel naţional vor fi adoptate măsuri graduale în vederea asigurării managementului integrat al frontierei de stat pe toate sectoarele ei, care trebuie să reunească următoarele aspecte:    • controlul şi supravegherea frontierei de stat în baza analizei riscurilor, a datelor şi a informaţiilor prelucrate privind infracţionalitatea;    • depistarea şi investigarea crimelor transfrontaliere de către Serviciul Grăniceri şi Serviciul Vamal în coordonare cu alte autorităţi din sistemul justiţiei şi al afacerilor interne la nivel naţional;    • implementarea măsurilor pe care le presupune modelul de acces în Republica Moldova structurat pe patru nivele (măsurile în ţările terţe, cooperarea cu ţările vecine, controlul la frontiere, măsurile de control în interiorul ţării, inclusiv readmisia);    • cooperarea dintre autorităţile implicate în managementul integrat al frontierei de stat, inclusiv prin facilitarea schimbului de informaţii necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor de securitate la frontieră;    • cooperarea internaţională în domeniul asigurării securităţii frontierei de stat;    • coordonarea şi asigurarea coerenţei activităţilor autorităţilor implicate în asigurarea securităţii frontierei prin Consiliul Naţional pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat.    4.11. Asigurarea securităţii alimentare    Politica de stat va asigura deplina şi eficienta gestionare a resurselor alimentare strategice. Credibilitatea, siguranţa şi calitatea produselor alimentare constituie criterii fundamentale cărora Republica Moldova li se va conforma pentru a asigura protecţia sănătăţii consumatorului şi competitivitatea produselor alimentare pe pieţele interne şi cele externe. Avînd în vedere influenţa acestei politici asupra sferei sociale şi a celei economice, elaborarea şi implementarea unei astfel de politici, precum şi supravegherea politicii de preţuri la produsele de primă necesitate, măsurile concrete de susţinere a producătorilor autohtoni, calitatea produselor importate, inclusiv a celor modificate genetic, vor constitui sarcini prioritare ale instituţiilor din sectorul agroindustrial.    În scopul dezvoltării unui sector agricol cu o producţie conformă cerinţelor pieţei europene şi ale celei globale şi de o calitate competitivă, instituţiile abilitate vor întreprinde măsuri de modernizare a tehnologiilor de producţie, de asigurare a calităţii pe parcursul întregului proces de producţie şi distribuţie, de promovare şi  dezvoltare a pieţei de desfacere.    Securitatea alimentară internă va reprezenta una din priorităţile dezvoltării sectorului agroindustrial. Principiul „De la produse alimentare sigure la un regim alimentar sănătos” va sta la baza dezvoltării politicilor şi a planurilor de acţiuni, a elaborării şi adoptării unui cadru normativ în domeniul calităţii, siguranţei şi al securităţii alimentare, precum şi a protecţiei sănătăţii consumatorilor. În scopul protecţiei sănătăţii consumatorilor vor fi elaborate şi implementate programe de monitorizare a ameninţărilor din lanţul alimentar.    4.12. Combaterea terorismului    Autorităţile abilitate cu prevenirea şi combaterea terorismului sau activităţilor conexe lui vor depune în continuare eforturile necesare în vederea implementării programelor şi a strategiilor de evaluare, de monitorizare, de protecţie şi altele asemenea, adoptate pe plan internaţional şi asumate de Republica Moldova. Aceste acţiuni sînt necesare pentru ridicarea funcţionalităţii sistemului de securitate naţională şi pentru eficientizarea operaţionalităţii

instituţionale de prevenire şi de combatere a ameninţărilor şi a riscurilor de ordin terorist sau a fenomenelor aferente lor.    Activitatea autorităţilor publice competente urmează să se axeze pe trei segmente de bază: prevenirea şi neadmiterea manifestărilor de terorism; curmarea şi combaterea finanţării terorismului; combaterea terorismului prin cooperare cu instituţiile abilitate.    În acest sens, Republica Moldova îşi va concentra eforturile asupra abordării integrate a oricărei manifestări teroriste sau activităţi aferente ei, consolidînd sistemul naţional de combatere a terorismului. În plan instituţional, se vor realiza acţiuni de întărire a cooperării internaţionale, inclusiv prin finalizarea eforturilor vizînd: definirea clară şi cuprinzătoare a terorismului şi stabilirea procedurilor-standard de operare, perfecţionarea sistemului de operaţiune antiteroristă pentru acţiunea coerentă a autorităţilor şi a instituţiilor cu responsabilităţi în combaterea terorismului, pentru o mai bună cunoaştere a structurilor, metodelor şi tehnicilor teroriste.    4.13. Cercetarea ameninţărilor, riscurilor şi a vulnerabilităţilor cu impact  asupra capacităţii de apărare şi a securităţii naţionale    Organizaţiile din sfera ştiinţei şi a inovării vor identifica, prin intermediul cercetărilor strategice interdisciplinare în domeniul apărării şi al securităţii, mecanismele de asigurare, pe termen scurt şi mediu, a securităţii naţionale, inclusiv a securităţii militare a statului în condiţiile reconfigurării arhitecturii geostrategice.    În sensul respectiv, acestea:    • vor realiza expertize pentru instituţiile abilitate cu asigurarea securităţii naţionale;    • vor elabora scenarii de asigurare a securităţii naţionale prin analiza ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor atît de provenienţă globală, cît şi de provenienţă regională;    • vor argumenta ştiinţific locul, rolul şi funcţiile securităţii naţionale în documentele strategice de planificare a politicilor de stat;    • vor investiga schimbările ce intervin în evoluţia securităţii naţionale cu impact asupra intereselor naţionale ale Republicii Moldova.5. Sectorul de securitate naţională şi reforma lui    Sistemul de securitate naţională funcţionează în conformitate cu legislaţia în vigoare. Obiectivele principale ale reformei acestui sistem vor ţine cont de standardele şi de practicile avansate din domeniu implementate în ţările Uniunii Europene.    5.1.  Cadrul instituţional al sectorului de securitate naţională     Cadrul instituţional care stă la baza sistemului alcătuieşte sectorul de securitate naţională a Republicii Moldova. Din acest sector fac parte instituţiile de stat cu mandat de forţă destinate implementării sarcinilor de protecţie a cetăţenilor şi a statului (nivel operaţional) şi instituţiile civile de stat care exercită funcţiile de guvernare, de planificare, de control şi de supraveghere în sistemul securităţii naţionale (nivel administrativ).    În conformitate cu legislaţia în vigoare, la formarea şi la realizarea politicii de asigurare a securităţii naţionale participă autorităţile publice supreme în domeniul asigurării securităţii statului (Parlamentul, Preşedintele Republicii Moldova, Guvernul şi Consiliul Suprem de Securitate), organele securităţii şi ale apărării statului (Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate, Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat, Serviciul Grăniceri şi Serviciul Vamal), alte autorităţi publice.    5.1.1. Consiliul Suprem de Securitate, mecanism de cooperare şi de coordonare a  activităţii sectorului de securitate naţională    Consiliul Suprem de Securitate este un organ consultativ care analizează starea sectorului de securitate naţională şi prezintă Preşedintelui Republicii Moldova, altor autorităţi recomandări în luarea de decizii ce ţin de securitatea naţională.    Consiliul Suprem de Securitate utilizează capacităţile şi expertiza comisiilor interdepartamentale create pentru gestionarea proceselor din domeniul securităţii naţionale, cum ar fi Comisia naţională pentru implementarea Planului individual de acţiuni al

parteneriatului, Comisia de stat pentru realizarea analizei strategice a apărării etc.    5.1.2. Forţele armate    Forţele armate sînt destinate asigurării securităţii militare şi au următoarele misiuni: apărarea independenţei, integrităţii teritoriale şi suveranităţii Republicii Moldova, participarea la operaţii internaţionale de pacificare, acordarea de sprijin autorităţilor civile în situaţii de criză.    Forţele armate vor fi pregătite în baza doctrinelor moderne de luptă, pentru o gamă largă de misiuni, în corespundere cu modalităţile moderne de ducere a acţiunilor militare.    Pentru realizarea obiectivelor trasate în Strategie, se stabilesc  următoarele sarcini specifice pe termen mediu:    • modernizarea Armatei Naţionale în vederea creării unei structuri de forţă, capabilă să asigure securitatea militară, precum şi folosirea eficientă a resurselor alocate, menţinerea sistemului de serviciu militar mixt, cu majorarea ulterioară a ponderii serviciului militar prin contract;    • îndeplinirea misiunilor corespondente menţinerii păcii în Zona de securitate, pînă la modificarea formatului actual al forţelor mixte de menţinere a păcii;    • dezvoltarea continuă a capabilităţilor naţionale de participare la operaţii internaţionale de pacificare şi extinderea nivelului de participare pînă la o unitate independentă;    • supravegherea şi controlul spaţiului aerian al  ţării;    • revizuirea sistemului naţional de mobilizare, necesar pentru asigurarea securităţii militare.    5.1.3.  Activitatea Serviciului de Informaţii şi SecuritateServiciul de Informaţii şi Securitate (SIS) este un organ de stat specializat, căruia îi revine competenţa directă de asigurare a securităţii de stat a Republicii Moldova. În acest context, activitatea SIS se va subordona necesităţii de asigurare, în primul rînd, a unei securităţi funcţionale şi multidimensionale, de curmare a tentativelor informativ-subversive din străinătate, de prevenire a activităţii anticonstituţionale a unor grupări şi formaţiuni atît din ţară, cît şi din exteriorul ei, de combatere a criminalităţii organizate, a manifestărilor de corupţie, care subminează securitatea statului, şi a terorismului, de asigurare a stabilităţii economice a  ţării şi a protejării potenţialului naţional de apărare.    Scopul activităţii SIS îl constituie asigurarea securităţii interne şi externe, apărarea ordinii constituţionale, a sistemului economic naţional şi a capacităţii de apărare, combaterea terorismului şi altor ameninţări la adresa securităţii de stat cu mijloace preventive şi speciale de natură nonmilitară.    Pentru atingerea acestui scop şi realizarea obiectivului general al politicii statului în domeniul securităţii naţionale, SIS obţine, verifică, evaluează, păstrează şi valorifică informaţiile necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie sau ar putea constitui ameninţări la adresa suveranităţii, independenţei, securităţii, ordinii constituţionale şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, precum şi datele cu referire la evoluţiile şi la evenimentele din afara ţării de care se ţine cont la formularea politicii externe, de apărare şi a politicii economice a Republicii Moldova. SIS previne şi contracarează aspiraţiile subversive orientate împotriva Republicii Moldova, acţiunile de subminare violentă a instituţiilor democratice ale statului, alte acţiuni ce prezintă ameninţări la adresa securităţii statului; întreprinde măsuri de prevenire şi de combatere a infracţiunilor cu caracter terorist, a acţiunilor de finanţare şi de asigurare materială a actelor teroriste şi altor activităţi extremiste; edifică şi asigură funcţionarea securizată a sistemelor guvernamentale de comunicaţii, protecţia şi prevenirea divulgării de informaţii ce constituie secret de stat; asigură crearea, funcţionarea şi dezvoltarea sistemelor de protecţie criptografică şi tehnică a informaţiei; întreprinde măsuri de asigurare contrainformativă în condiţiile legii.    5.1.4. Serviciul Grăniceri    Serviciul Grăniceri este o autoritate administrativă centrală care îşi exercită atribuţiile şi promovează politica statului în domeniul supravegherii şi al controlului frontierei de stat în

scopul combaterii faptelor specifice criminalităţii transfrontaliere, inclusiv migraţiei ilegale, al asigurării intereselor Republicii Moldova la frontiera de stat, în condiţiile legii. Serviciul Grăniceri promovează politica statului şi în alte domenii prevăzute de legislaţia în vigoare.    Pentru realizarea obiectivelor trasate în Strategie sînt stabilite următoarele priorităţi pe termen mediu:    • elaborarea şi implementarea Strategiei naţionale cu privire la managementul integrat al frontierei de stat;    • armonizarea legislaţiei la acquis-ul Uniunii Europene;    • optimizarea activităţii Serviciului Grăniceri în scopul transformării cu atribuirea capacităţilor depline de combatere a crimelor la frontiera de stat, inclusiv în contextul lansării negocierilor Acordului de asociere cu Uniunea Europeană la compartimentul „Gestionarea frontierei de stat” şi prin prisma liberalizării regimului de vize;    • demilitarizarea şi profesionalizarea treptată a Serviciului Grăniceri;    • dezvoltarea infrastructurii şi a echipamentului frontierei de stat;    • dezvoltarea Sistemului informaţional integrat al Serviciului Grăniceri, a tehnologiilor avansate, în particular în contextul participării în cadrul Iniţiativei europene cu privire la dezvoltarea supravegherii frontierei (EUROSUR).    5.2.  Liniile directoare ale reformei sectorului de securitate naţională    Reforma sectorului de securitate naţională constituie un obiectiv-cheie în atingerea unei stări durabile de securitate şi de stabilitate a Republicii Moldova. Reformarea acestui sector reprezintă un proces complex, cu efect asupra întregului sistem de securitate naţională, inclusiv asupra instituţiilor de stat şi a celor nestatale din afara limitelor sectorului de securitate naţională.    Procesul de reformare a sectorului de securitate naţională, în care vor fi antrenate societatea civilă, mass-media, organizaţiile internaţionale relevante, include în perioada de referinţă a Strategiei următoarele obiective: redimensionarea calitativă şi cantitativă a sectorului de securitate naţională, astfel încît să se facă posibile planificarea activităţii şi alocarea resurselor necesare acestui sector în conformitate cu principiile, cu valorile generale, cu obiectivele şi liniile directoare ale securităţii naţionale; consolidarea capacităţilor de analiză şi de reacţie a sectorului de securitate naţională la schimbările mediului de securitate la nivel naţional şi internaţional; asigurarea controlului civil asupra sectorului de securitate naţională; întărirea legitimităţii sectorului de securitate naţională; prevenirea eficientă a situaţiilor de conflict, de criză şi de urgenţă; reunificarea ţării pe cale paşnică.    Reformarea sectorului de securitate naţională al Republicii Moldova în conformitate cu standardele şi cu practicile euro-atlantice se va realiza gradual şi va cuprinde două niveluri: nivelul politic al reformei, care prevede eficientizarea gestiunii sectorului de securitate naţională, şi nivelul tehnic, orientat spre ridicarea nivelului de competenţă operaţională, spre consolidarea capacităţilor instituţionale şi de personal, precum şi a funcţionalităţii structurilor sectorului de securitate naţională.    În scopul derulării corespunzătoare a reformei sînt definite următoarele sarcini:    a) consolidarea capacităţilor de planificare strategică    Scopul acestei sarcini îl constituie dezvoltarea unui sistem eficient de planificare în vederea asigurării securităţii naţionale, învestirea cu putere a acestuia, în funcţie de ameninţările şi de riscurile cu impact asupra securităţii naţionale, precum şi de resursele şi de instrumentele politice disponibile.    Metode de implementare:    • consolidarea rolului Consiliului Suprem de Securitate, învestirea sa cu funcţii deliberative, de coordonare şi de elaborare a politicilor în domeniile de securitate şi de apărare, precum şi dezvoltarea următoarelor capacităţi:    – de informare şi comunicare;    – de analiză permanentă a sistemului de securitate naţională şi de ajustare a acestuia în

funcţie de evoluţia ameninţărilor şi a riscurilor;    – de coordonare, de monitorizare şi de planificare strategică pentru prevenire şi reacţie în situaţii de criză;    • implicarea activă în procesul elaborării politicilor de securitate a componentei civile a sectorului de securitate naţională şi a societăţii civile;    • efectuarea periodică a analizei strategice a sistemului de securitate naţională şi de apărare.    b) perfecţionarea cadrului instituţional şi normativ    Scopul acestei sarcini îl constituie consolidarea bazei normative relevante pentru consfinţirea şi implementarea competenţelor structurilor din sectorul de securitate naţională, respectarea ierarhiei administrative din sector, precizarea funcţiilor şi a mandatului structurilor din sectorul de securitate naţională, ierarhizarea sistemului de securitate naţională.    Metode de implementare:    • adoptarea de acte normative sau ajustarea celor existente la necesităţile reformei sistemului de securitate naţională în scopul instituirii unui cadru normativ şi instituţional funcţional şi transparent, al delimitării clare a atribuţiilor şi a competenţelor, pentru evitarea suprapunerilor de competenţe între forţele armate şi celelalte structuri ale sectorului de securitate naţională;    • determinarea competenţelor în domeniul informaţiilor şi al contrainformaţiilor civile şi militare şi al mecanismelor de supraveghere şi de subordonare a serviciilor respective;    • demilitarizarea tuturor instituţiilor publice cu mandat de forţă, cu excepţia forţelor armate.    c) reformarea forţelor armate    Scopul acestei sarcini îl constituie dezvoltarea şi menţinerea permanentă a unor forţe armate credibile, suficiente cantitativ, flexibile, mobile, multifuncţionale şi interoperabile, capabile să asigure îndeplinirea misiunilor.     Pentru atingerea acestui scop va continua reforma forţelor armate, ghidată de analiza strategică a apărării, cu concentrare prioritară asupra următoarelor aspecte-cheie:    • îndeplinirea recomandărilor date în Analiza Strategică a Apărării;    • revizuirea structurii componentelor forţelor armate;    • trecerea la planificarea apărării bazată pe capabilităţile şi capacităţile existente şi pe cele necesare pentru participare la eventuale operaţii, în scopul atingerii obiectivelor de securitate naţională, regională şi internaţională;    • armonizarea procesului de planificare a apărării cu sistemul de planificare strategică şi bugetară al statului în sectorul de securitate naţională;    • delimitarea atribuţiilor între structurile de comandă, realizarea sistemelor moderne de comunicaţii şi de informatică, ajustarea sistemului naţional de mobilizare;    • perfecţionarea bazei conceptuale cu privire la modalităţile de îndeplinire a misiunilor, de planificare şi de organizare a operaţiilor militare;    • modernizarea sistemului de management al resurselor umane, creşterea calităţii vieţii personalului şi perfecţionarea profundă a instruirii şi a învăţămîntului militar;    • promovarea imaginii forţelor armate în societate prin intermediul intensificării educaţiei militar-patriotice a cetăţenilor;    • realizarea programelor de înzestrare cu echipament necesar pentru executarea misiunilor în zona de securitate, asigurarea supravegherii şi a controlului spaţiului aerian, îndeplinirea angajamentelor internaţionale;    • elaborarea unui program naţional de modernizare a tehnicii militare şi a armamentului din dotare, precum şi reînzestrarea forţelor armate în corespundere cu misiunile şi cu sarcinile lor.    În procesul reformării, forţele armate vor realiza structura lor modificată, compusă din următoarele forţe: terestre, aeriene, speciale şi de suport. Pe plan operaţional, forţele vor fi grupate astfel: forţe operaţionale, forţe cu efective reduse şi forţe de rezervă;    d) instituirea unui sistem viabil de informare a populaţiei şi de comunicare    Scopul acestei sarcini îl constituie încurajarea participării societăţii civile la procesul de

reformare a sectorului de securitate naţională, stimularea dezbaterilor în societate a problemelor de securitate şi a rolului instituţiilor de securitate, ridicarea nivelului interacţiunii dintre societate şi instituţiile statului.    Informarea adecvată a cetăţenilor despre problemele ce ţin de securitatea naţională este un punct de pornire în promovarea relaţiilor dintre structurile de forţă ale sectorului de securitate naţională şi populaţie, în crearea de condiţii pentru ca marea majoritate a populaţiei să accepte obiectivele de reformare a sectorului de securitate naţională, în instituirea unui climat politic propice susţinerii procesului de reforme.    Realizarea acestor sarcini se va baza pe prevederile Strategiei de informare şi de comunicare cu publicul în domeniul apărării şi securităţii naţionale, care urmează a fi aprobată de Guvern.    Metode de implementare:      • sprijinirea activităţilor educaţionale şi informaţionale privind problematica securităţii naţionale în vederea promovării în rîndurile populaţiei a unei bune înţelegeri a problemelor din sectorul de securitate naţională;     • crearea de condiţii favorabile dezvoltării capacităţilor instituţionale ale exponenţilor societăţii civile pentru a le facilita înţelegerea clară a necesităţilor şi a priorităţilor de securitate şi de apărare, precum şi implicarea lor constructivă în procesul de reforme.    e) reformarea trupelor de carabinieri    Procesul de reformare a trupelor de carabinieri prevede restructurarea lor în forţe capabile să execute misiuni pe timp de pace şi în situaţii de criză. În procesul reformării se preconizează întreprinderea următoarelor măsuri:    • revizuirea structurilor operaţionale din componenţa unităţilor militare existente în timp de pace pentru alocarea eficientă a resurselor financiare, menţinerea sistemului de serviciu militar mixt, cu majorarea treptată a ponderii serviciului militar prin contract;    •  examinarea şi adaptarea, bazate pe  rezultatele analizei strategice a apărării, a actualului sistem de mobilizare a trupelor de carabinieri în vederea corespunderii structurii aprobate şi resurselor disponibile;    • adaptarea la cerinţele actuale a sistemului de pregătire iniţială şi de perfecţionare profesională a corpului de subofiţeri al trupelor de carabinieri;    • revizuirea componenţei forţelor destinate să participe la acţiuni în situaţii de criză şi în situaţii excepţionale, la acţiuni antiextremiste (antiteroriste);    • perfecţionarea subunităţilor asigurare de luptă şi logistică (tehnică şi logistică) ale trupelor de carabinieri;    • preluarea asigurării şi restabilirii ordinii publice pe întreg teritoriul ţării.    Planurile de reformare a trupelor de carabinieri vor fi ajustate, după caz, la rezultatele analizei strategice a apărării.  6. Asigurarea cu resurse a sectorului de securitate naţională    Conştientizarea importanţei pe care o are starea satisfăcătoare de securitate naţională pentru Republica Moldova, care va permite dezvoltarea democratică a statului şi a societăţii pînă la transformarea lor într-o democraţie viabilă şi modernă, precum şi asumarea răspunderii pentru asigurarea unei astfel de stări trebuie să conducă la angajarea plenară a politicului şi a societăţii civile  în realizarea prevederilor programatice ale Strategiei.    Nu în ultimul rînd, importanţa securităţii naţionale trebuie să indice necesitatea asigurării întregului sistem de securitate naţională şi a sectorului de securitate naţională cu resurse umane de calitate, cu resurse tehnico-materiale, financiare şi ştiinţifice corespunzătoare realizării măsurilor prevăzute în Strategie.    Sînt stabilite următoarele obiective pentru asigurarea economico-financiară, tehnico-materială şi ştiinţifică a implementării Strategiei:    • programarea şi alocarea de resurse pe obiective strategice în strictă conformitate cu priorităţile stabilite în Strategie;

    • aplicarea managementului resurselor în baza programelor pentru toate structurile sectorului de securitate naţională;    • dezvoltarea conlucrării instituţiilor implicate în asigurarea resurselor, precum şi exercitarea  eficientă a controlului parlamentar;    • promovarea transparenţei în alocarea şi utilizarea resurselor publice menite să ducă la creşterea responsabilităţii faţă de contribuabil.Instituţiile abilitate vor prevedea în planurile de activitate măsuri adecvate de consolidare a capacităţilor de administrare şi de utilizare eficientă a resurselor pentru implementarea obiectivelor stabilite în Strategie.7. Etapele de implementare, procedurilede raportare şi de monitorizare    În conformitate cu prevederile Legii nr. 780-XV din 27 decembrie 2001 privind actele legislative, luînd în considerare caracterul dinamic al stării securităţii naţionale, Strategia cuprinde direcţii orientative de activitate în domeniul securităţii naţionale pe un termen mediu de 4–7 ani.    Rolul de monitorizare a procesului de implementare şi de coordonare interinstituţională a activităţilor se atribuie Consiliului Suprem de Securitate. Autorităţile administraţiei publice centrale vor informa semestrial Consiliul Suprem de Securitate despre mersul implementării Strategiei şi vor formula, după caz, propuneri, recomandări, soluţii coordonate. Consiliul Suprem de Securitate va informa anual Parlamentul despre aplicarea Concepţiei Securităţii Naţionale şi despre implementarea Strategiei.    Strategia va fi revizuită şi actualizată, inclusiv prin consultarea societăţii civile, cel puţin o dată la 4 ani de la intrarea ei în vigoare.