Scrisoarea lui Neacsu din Campulung

"Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov

mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (Preaînţeleptului şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului

jupân Hanăş Bengner din Braşov, multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung).

I pak (şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au

eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii

lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul

cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi

de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren

Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de

domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară

domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile

vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit. Amin."(Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)”

Oameni, locuri şi evenimente menţionate în scrisoare

Expeditorul şi destinatarul scrisorii

Autorul scrisorii este Neacşu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaştem încă din

timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menţionează ca având

un proces de datorii cu negustorii braşoveni. Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti

şi avea oameni (printre alţii chiar pe ginerele său, Negre, menţionat în textul scrisorii) anume

care îi ducea bunurile din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din

Transilvania. Aşa se explica legatura lui cu junele Braşovului pe care şi l-a făcut corespondent

informator în legătură cu manevrele armatelor turceşti.

Destinatarul scrisorii este Hans Benkner sau Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Bengner,

Beagnăr (în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale acestui nume). Era judeţul

(primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetăţii Braşovului. Documentele arată că ocupa

această funcţie şi în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din

Câmpulung, în 1545 şi în 1559. Putem însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri

ai Braşovului cu acest nume, tată şi fiu, ştiut fiind că, în multe cazuri, magistratura cetăţii se

moştenea. În 1559 sprijinea pe diaconul Coresi spre a tipări „Întrebarea creştinească”, care nu

este altceva decât traducerea Catehismului lutheran. Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii

săseşti, Fuchs şi Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai

activ al lutheranismului), întemeiase la Braşov o "moară" de hârtie, prima întreprindere de acest

fel de pe teritoriul românesc. Ştia bine româneşte şi încuraja scrisul în limba română, îndemnând

pe români la îmbraţişarea lutheranismului, acest aspect îl aflăm din „Cronicon Fuchsis-Lupinae

Oltarium” (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens Coresi îl şi pomeneşte în predoslovia

Evangheliarului de la 1560.

În scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung este menţionat Soliman al II-lea Magnificul,

împăratul despre care Scrisoarea informează că "au eşit den Sofiia", acesta fiind supranumit şi

Cuceritorul, Legislatorul. A fost cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile, sub domnia

lui, imperiul atinge apogeul puterii militare şi politice. Acesta a pregătit marea campanie de

cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârşit după cinci ani, în 1525, odată cu bătălia de la

Mohacs. Obişnuia să pună să i se ţină un jurnal de campanie foarte amănunţit. Graţie acestui

jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacşu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30

iunie 1521, când sultanul ordona ieşirea armatelor sale din Sofia. Deasemenea privind pregătirile

lui Soliman şi ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din

aceeaşi vreme, în latineşte, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei,

regilor Angliei şi Poloniei, ca şi vasalilor săi din Transilvania.

Este menţionat În scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung Mehamet-beg, unul dintre cei mai

activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508 instala pe tronul Ţării Româneşti pe Mihnea "Cel

Rău", peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea

cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab,

instaura, pentru scurt timp administraţia turcească, cu paşale şi subpaşale, numiţi să guverneze

oraşele şi satele ţării.

De asemenea, în scrisoare este menţionat şi Neagoe Basarab care urcă pe tronul Ţării

Româneşti în 1512 până la 15 septembrie 1521, când a murit, la trei luni numai de la

evenimentele la care ne referim.

Limba română în vremea lui Neacşu

Spre deosebire de primele documente ale altor limbi, cum ar fi spre exemplu „Cartea

capuană” pentru limba italiană, sau „Jurămintele de la Strassburg” pentru cea franceză, (texte

mult îndepărtate de limba vorbită), limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de

româna vorbită astăzi, excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului

transmis. Fiind realizată fără intermediul unui scrib, opera dă dovadă de claritate, fiind un

document de mare importanţă. Putem observa precizia şi laconismul expresiei.

Slavonismul "I pak" (şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că

textul din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceeaşi natură. În lipsa regulilor şi semnelor de

punctuaţie este folosit slavonismul „I pak” pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte

fraze care compun textul.

Putem evidenţia caracterul oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în

subiect, realizată cu construcţia în dativ „dau ştire domniei tale", ori prin expresia la pers. I şi a

III-a "cum am auzit eu", "au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii",

"cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre". Orală, garantând autenticitatea ştirilor, este şi

expresia „şi aimintrea nu e".

Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înţelesurile celor

două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la începutul

secolului al XVI-lea:

- forma veche de auxiliar „au” la persoana a III-a singular a perfectului compus: „au eşit”,

„se-au dus”, „mi-au spus”, „au văzut”, „au dat”;

- cuvântul „lucrul” din limba latină (lucrum - câştig) are în scrisoare înţelesul de lucrare,

faptă, acţiune; „Aimintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi";

- „aimintrea” (forma veche şi populară a lui alminteri, provenită din latinescul Alius +

mentem);

- „corăbii” (păstrează pe „a”, ceea ce în secolul al XVI-lea nu era extinsă alternanţa

morfologică „a”, sing. corabie, cu „ă”, pl. Corăbii); „tote, omin, vostre”: (diftongul „oa” e notat

cu „o”);

- omisiunea lui „i” final pentru pluralele „meşter(i)”, „megiiaş(i)”, - forme scriptice

populare mult frecvente şi astăzi, pluralul fiind marcat în primul caz prin articolul nehotărât

„neşte”, iar în cel de al doilea prin verbul „sînt”;

- articolul proclitic la genitiv-dativ „de”, în loc de „de la”: „de boiari”, „de genere-miiu”;

- notarea lui „u” final în „cumu”; popularul muntenesc „miu”, în loc de „meu”, de fapt

pronunţat şi astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei „i”, „mieu”, exemplu: „mai marele-

miu";

- forma „io”, provenită din latinescul „ubi” a adverbului de loc unde, existentă şi azi în

graiul sud-transilvan sub forma „iu” sau „io”;

- „se-au”, în loc de „s-au”, cu păstrarea lui „e”: "se-au dus"; „pre” în loc de „pe”: „pre

Dunăre în sus” etc.

Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată

şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%,

cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67

cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română,

la momentul apariţiei ei în scris, era de multă vreme participantă la panromanismul european.

Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a

fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele

Braşovului.

Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de

semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor. Scrisoarea lui

Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de

Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer. Starea aceasta de lucruri va continua încă multă

vreme de aici înainte.

Astfel cuvântul românesc scris va străluci mai târziu în capodopere cu nimic mai prejos de

ale altor popoare, la scriitori ca Ion Budai Deleanu, Cantemir, Alecsandri, Eminescu, Creangă,

Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre.