Instrumente Structurale2007-2013FONDUL EUROPEAN

PENTRU DEZVOLTARE REGIONALĂ

UNIUNEA EUROPEANĂ

www.inforegio.ro

SCHITUL VOVIDENIA • REPER DE ISTORIE ŞI TRADIŢIE PE PLAIURILE NEAMŢULUI

Biserica Schitului Vovidenia

SCHITUL VOVIDENIA

REPER DE ISTORIE ŞI TRADIŢIE PE PLAIURILE NEAMŢULUI

4

Aducem mulțumiri Preacuvioșiei Sale Arhiman-

drit Timotei Aioanei, exarhul Cultural al Arhiepiscopiei

Bucureștilor și Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale din

București, care este fi ul duhovnicesc al Mănăstirii Neamț

și un statornic iubitor al locurilor tihnite ale Neamțului.

Între acestea, Vovidenia a însemnat un loc aparte,

fapt concretizat în truda Preacuvioșiei Sale de a dedica

„Altarului din Poiana Liniștii” prima din multele sale cărți

dedicate istoriei, oamenilor și locurilor binecuvântatei

Moldove.

Prinos și nesfârșită recunoștință acestui iscusit con-

deier pentru dragoste și osteneală.

De asemenea mulțumim Preacuvioșiei Sale Arhi-

mandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia,

fără de a cărui osteneală continuă aceste pagini nu ar fi

văzut lumina tiparului iar Schitul Vovidenia și Casa Me-

morială „Visarion Puiu”/Muzeul „Mihail Sadoveanu” nu ar

fi cunoscut minunata gospodărire de care se bucură în

prezent.

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ

PENTRU EDUCAȚIE INDIVIDUAL ADAPTATĂ

5

CUVÂNT ÎNAINTE

6

Patriarhul Daniel despre Schitul Vovidenia

„La Vovidenia se urcă printre brazi. Urcușul fi zic te

îndeamnă la elevație spirituală, iar brazii pururea verzi

simbolizează frumusețile pururea vii ale sufl etului care

caută pe Dumnezeu pentru că a fost sădit în Biserica lui

Hristos, pământul celor vii. La Vovidenia se urcă pe scara

liniștii sufl etești, a rugăciunii.

Zveltă și bogată la înfățișare, biserica Vovideniei su-

gerează întâlnirea cerului cu pământul și a omului cu

Dumnezeu.

Luminoasă și odihnitoare prin pictura ei interioară,

Vovidenia este o lumina lină tinerească pe care o amplifi -

că mai ales corul elevilor de seminar și a tinerilor monahi

care răspund îndemnului dumnezeiesc: «Tinere, dă-mi

inima ta!». Treapta de urcuș între Neamț și Pocrov, Schi-

tul Vovidenia simbolizează retragerea fără îndepărtare și

discreția fără izolare. Poate acesta a fost motivul pentru

care eruditul și destoinicul ierarh Visarion Puiu a dorit să-

și aleagă ca loc de veci Schitul Vovidenia.

Natura din jur parcă este un receptacol al rugăciuni-

lor șoptite în inima luminată de credință a atâtor viețu-

itori care de-a lungul timpului s-au retras aici pentru a

face din schit, și mai mult, un loc de priveghere și trezvie.

Hramul «Intrării în Biserică a Maicii Domnului» care

ocrotește acest schit, ne cheamă la Vovidenia să ne in-

teriorizăm, să coborâm mintea în inimă și cerul în minte

7

pentru ca să-l primim pe Hristos Cel ce ne caută puru-

rea”.

Patriarhul Teoctist despre Schitul Vovidenia

„Între primele așezări monahale imprimate în conști-

ință la vârsta de 14 ani, după Sihăstria și Mănăstirea Vo-

rona, au rămas Mănăstirea Neamț și Schitul Vovidenia.

Aici am ajuns la Înălțarea Sfi ntei Cruci din anul 1929.

Obișnuit cu blândețea și foșnetul pădurilor din jurul si-

hăstriilor botoșănene, atât de prielnice șoaptelor tainice

ale rugăciunii lui Iisus, nelipsite de pe buzele părintelui

Ghedeon, egumenul sihăstriei vorone, în fața cetății vo-

ievodale, ctitorie mușatină, graiul și răsufl area mi s-au

oprit. La această stare a contribuit și apariția cetelor de

cuvioși, după săvârșirea slujbei Vecerniei, cum nu mi-aș

fi imaginat că poate exista pe pământ.

Din acea fericită clipă și Schitul Vovidenia a intrat

deodată în imaginea mea și împreună au dăinuit peste

ani. Dacă Sfânta Lavră s-a învrednicit nu numai de vizite

ci și de scrieri și stadii de cuprindere teologică și cultura-

lă, fi ica ei, Vovidenia, ca și cele lalte schituri din jur, și-a

tăinuit frumusețile văzute și nevăzute, poate și pentru

sfi ala ei față de mama duhovnicească, ferindu-se de cer-

cetători, nu întotdeauna călăuziți de gânduri plăcute lui

Dumnezeu.

Așezată într-un peisaj de o măreție unică, pe ma-

8

lul drept al buclucașului Nemțisor, peisaj în care ctitoria

mușatină deapănă secolele, Schitului Vovidenia întregeș-

te parcă, și la propriu și la fi gurat, darul și efortul de

desăvârșire al celor ce năzuiesc să moștenească cetatea

cea cerească. Limbajul acestui neastâmpăr, prin rugăciu-

ne, iubire și nevoință, îl exprimă turlele bisericii ancorate

în azurul cerului și alesul chemător al clopotelor din turla

cea mare a lavrei de la Bolniță și de la Vovidenia.

Ele vestesc din veac și până în veac smerita, dar ne-

încetata rugăciune «a celor ce poartă în huma lor dorul

după Dumnezeu» (Sfântul Maxim Măr turisitorul) pentru

cei care nu pot sau nu știu să se roage. Dacă ne imagi-

năm lavra nemțeană fără Schitul Vovidenia nu ne apare

atât de desăvârșită, atât de frumoasă, atât de întreagă

în me sajul ei pe pământ, pe cât de grăitor se oglindeș-

te frumusețea dumnezeiască în fi rea înconjurătoare ei.

Acestea le vede și le simte cu ochii minții cel ce intră în

acest loc dinspre Cetatea Neamțului, ca printr-o adevă-

rată poartă a cerului străjuită de o parte și de alta de

înălțimea munților, care îmbălsămează și sfi nțesc văzdu-

hul cu ofranda smereniei, oferită de cetina brazilor.

Biserica Schitului și chiliile din jur, înveșmântate pu-

rurea în albul din icoana Schim bării la Față atrag de de-

parte privirea și pașii pelerinilor. Privită, această frumu-

sețe a fi rii zidite de Dumnezeu și casele răsfi rate până

departe în vecinătatea pădurii, ocrotite de turlele bise-

ricilor și de aghiazmatar, de sus de pe colina Vovideniei

9

Biserica Schitului Vovidenia

10

sau de jos, din fața incintei bisericii «Înălțarea Domnu-

lui», gândul caută răspuns la întrebarea: ce s-ar fi ales

de aceste locuri ca de basm ale fi rii, dacă fericiții ctitori

nu le-ar fi sfi nțit și dacă în ele nu ar fi venit mul țimile

de călugări, nu ar fi umplut văzduhul cu melodiile lor

îngerești și nu ar fi imprimat în hrisoave, evangheliare

și tipar, da rurile și măiestria lor făcând din fi ecare altar

un rug aprins? Cu adevărat acești ctitori și acești «îngeri

pământești și oameni ce rești» au viețuit dincolo de spa-

țiu și timp, căutând și afl ând în inima lor pe Dumnezeu,

pe îngeri și pe oameni (Filotei Simitul). Cel smerit cu

inima se învrednicește și acum să împărtășească bucuria

ucenicilor și să se simtă aievea ca pe unul din Taboarele

noastre românești, acela afl ă și acum «pășunile inimii».

Din cetele acestora, le văd mereu chipurile celor 25

de părinți pustnici de la Schitul Vovidenia, călăuziți fră-

țește de bunul și blândul părinte egumen Tihon. Nu tu-

turor doritorilor de mai aspri viețuire li se îngăduia să

se așeze la Vovidenia. Doar părinții duhovnici apreciau

și avizau după cunoștința și înțelepciunea lor dacă este

spre folosul unui frate să treacă din lavră la schit. Aici

pri meau de la mănăstire cele necesare pentru îmbrăcă-

minte și hrană, completate mai apoi din rodul muncii și

gospodăriei proprii. Erau împreună la pravilă, la ascul-

tările rânduite și la trapeză. Chiliile lor, ca și cele pentru

primirea străinilor, se înșirau până la pădure, de o parte

și de alta a drumului care duce spre «Izvorul Tămădu-

11

irii». Apa vindecătoare de aici era căutată de cei sufe-

rinzi și mulți ve neau împletind tratamentul medicilor cu

cel duhovnicesc: rugăciuni, Sfântul Maslu, post și Sfânta

Împărtășanie. Cu timpul izvorul a fost amenajat, spre a

fi folosit cât mai igienic. Făceam parte din rândul celor

vreo optzeci de frați de vârsta mea, care urmau cursurile

Seminarului de patru ani, instalat în localul cel vechi al

actualului internat. Între colegii mai apropiați la orele de

curs, la cele practice, la biserică sau în cele libere, era

părintele Petroniu, actualul stareț al mănăstirii românești

din Muntele Athos. În mănăstire mergeam pentru parti-

cipare la slujbele divine, apoi la trapeză, totdeauna cu

toții și conduși de un spiritual. Numai cu învoire specială,

dată de părintele Vartolomeu Bodașcă, puteam merge

câte doi la librărie pentru a mai vedea cărți noi și a cum-

păra câte ceva de la părintele Gamaliil Păvăloiu, care,

văzându-ne cât de greu găseam în buzunarele noastre

suma de plată ne dădea cartea gratis.

Deci, împreună cu părintele Petroniu mergeam iarăși

cu râvnă la schit fi e pentru priveghere, fi e la Sfânta Li-

turghie. Ne atrăgea pe toți ospitalitatea părintelui Tihon,

de fel de dincolo de Prut. După slujbă ne poftea întot-

deauna la trapeză, unde ne îndestula mai bine ca la in-

ternat. Dar îmbunătățitul părinte, înzestrat cu memorie

bună, ne ținea și câte un cuvânt de învățătură din viețile

Sfi nților Părinți, presărat cu întâmplări ziditoare de sufl et

și exprimate într-un lim baj curgător și melodios, specifi c

12

vorbirii fraților din Basarabia. Îndeosebi la Vecernia din

«Duminica de Lăsatul Secului» trebuia neapărat să fi m

prezenți la schit. Pe lângă slujbă, care conținea cântările

îndemnătoare la rugăciune sporită și la pocăință, părin-

tele Tihon ne citea tuturor rugăciunea de iertare a pă-

catelor și de im plorare a ajutorului lui Dumnezeu în lup-

ta cu ispitele, care se nă pustesc asupra monahilor mai

cu seamă în vremea postului. După cuvântul special din

Prolog eram invitați și noi cu mica obște la trapeză. Sim-

țeam în schit atmosfera frățească, duhovnicească. Fie-

care din frații și părinții de la schit putea fi pildă de sta-

tornicie, de ascultare, de viață neprihănită, îmbunătățire

prin post, rugăciune și dragoste. O zi deosebită trăiam la

Vovidenia în «Vinerea Luminată» când potrivit rânduielii

mănăstirești, se făcea de către tot soborul procesiune cu

icoana făcă toare de minuni. În frunte cu Prea Sfi nțitul

Stareț Nicodim Munteanu, înconjurat de arhimandriți și

diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi

și elevi, cu cântările Izvorului Tămăduirii și «Hristos a

Înviat!», în sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de

curând plantați, spre biserica Vovideniei și ne opream în

poiana cu izvorul ei minunat, unde se săvârșea sfi nțirea

apei și se sfi nțeau prin stropire toți cei de față și toată

fi rea înconjurătoare. An de an acest luminat ceremonial

pascal se desfășura potrivit unei străvechi tradiții, din

nefericire părăsită. Aghiazma și anafora din Prosforaua

de la icoana Învierii aveau darul de a-i aduna pe toți într-

13

o sfântă comuniune, nu numai între ei ci și cu toată zidi-

rea lui Dumnezeu. Această zi era o culme duhovnicească

din viața schitului și din viața marii lavre, pentru că acum

venea pe colina Vovideniei toată sufl area mănăstirii.

Din acei ani îndepărtați, am mai revăzut acest schit

și tot deauna mi-au apărut în minte chipurile sihaștrilor

din anul 1929, urmând toiagul păstoresc al neuitatului

părinte Tihon. Biruind va lurile furtunilor, această oază a

fost ocrotită de Maica Domnului, care a adus slujitori sta-

tornici, dintre care unii, ca părintele Nazarie, au plătit cu

prețul vieții râvna de a fi stat de strajă aici. Maica Dom-

nului m-a mângâiat ca în timpul păstoririi mele la Iași,

împreună cu părinții stareți ai mănăstirii și prin râvna pă-

rintelui egumen Iosif să se restaureze casele stărețești,

să se amenajeze și să se picteze paraclisul și să se refacă

acoperișul și exteriorul bisericii Schitului Vovidenia.

Rar mi-a fost dat să fi u atras mai stăruitor ca de ima-

ginea cuprinsă de privire de la Schitul Vovidenia. Când

verdele codrului este străluminat de razele soarelui,

această priveliște dobândește dimensiunea veșniciei, de

o uimitoare profunzime și apropiere, de o grăitoare inti-

mitate, un spațiu hărăzit întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Soboarele monahilor de aici, «chitare ale Duhului

Sfânt», stau mărturie peste veacuri”.

16 noiembrie 1993

† TEOCTIST

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

14

CAPITOLUL I: MONAHISMUL ÎN ISTORIA NEAMŢULUI

15

„Eu aprob viața acestor oameni, zicea un cărturar

despre călugări, pentru care orașul nu este decât o tem-

niță și care își găsesc paradisul in singurătate, unde tră-

iesc din osteneala mâinilor lor, uitând de cele ale lumii

ca să privească numai la Dumnezeu, însă nici cele mai

ascunse pustii, nici cei mai înalți munți nu pot da ferici-

rea omului, dacă el nu are în sine liniștea și singurătatea

spirituală”, dacă nu este însufl ețit de simțăminte înalte1.

Oameni care au vrut să trăiască în singurătate au

existat dintotdeauna. Ei se izolau de oameni pentru a

putea fi mai aproape de Dumnezeu. Aceasta nu-i singura

cale de apropiere cu Dumnezeu. Poate nu-i nici cea mai

indicată. Desăvârșirea se poate dobândi și în lume, în

mijlocul oamenilor, unde poți veni mai ușor în aju torul

semenului. Însă întotdeauna în decursul vremii au fost

oameni care au simțit o chemare tainică pentru viața

călugărească, fi e dusă în mănăstire, în mijlocul obștii, fi e

trăită izolat, în pustie.

Începuturile vieții călugărești pe meleagurile româ-

nești se pierd departe, în negura istoriei. Nu de puține ori

s-a afi rmat că „viața monahală la noi în țară este veche,

este tot atât de veche ca și poporul românesc”2.

Începuturile vieții călugărești în Munții Neamțului

sunt înfă țișate în diferite chipuri. Unii istorici susțin, cu

argumente, că pe întreg teritoriul românesc au existat

1) Arhimandrit Efrem Enăchescu, „Privire generală asupra monahismului creștin”, Râmnicu-Vâl-cea, 1933, p. 219.2) Nicolae Iorga, C. N. Ionescu, Gh. I. Moisescu, I. Caproșu, M. Păcurariu, ș.a.

16

forme de viață monahală înainte de cuviosul Nicodim și

de ucenicii săi.

Alți istorici spun că monahismul în Moldova a fost

adus de ucenicii lui Nicodim din Țara Românească: „via-

ța mănăstirească, călugărismul, a fost introdus mai întâi

în Țara Românească de Nicodim, în jumătatea a doua a

secolului al XIV-lea. Din Țara Românească, discipoli de-

ai lui Nicodim trecură, chiar pe timpul lui, și în Moldova,

aducând cu ei organizarea dată de acesta mă năstirilor

din Țara Românească”3.

Cea din urmă părere este tot mai greu acceptată.

Acum nimeni nu mai crede că noi n-am avut monahi și

mănăstiri înainte de a doua jumătate a secolului al XIV-

lea4.

O tradiție consemnată într-o lucrare apărută la ju-

mătatea secolului al XX-lea arată că pe la anul 1210, pe

locul unde astăzi este cimitirul Mănăstirii Neamț, între

cele două pârâiașe (Nemțișorul și Maghernița), exista o

biserică de lemn, numită „Biserica albă” cu hramul Sfân-

tul Ioan Bogoslovul, care avea câțiva călugări în preaj-

mă.5

Părerea că ucenicii cuviosului Nicodim au venit în

Moldova ar putea fi acceptată. Însă ei cel mult au putut

organiza mona hismul din această zonă, nicidecum să-l fi

3) Nicolae Dobrescu, „Din Istoria Bisericii Române. Secolul al XIV-lea”, studiu istoric, Bucureşti, 1910, p. 38 şi 112.4) Arhid. Prof. Ioan Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, „Mănăstirea Neamţ”, M.M.S., Iaşi, 1980, p. 26.5) Constantin N. Tomescu, „Scurtă povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamţu şi despre aşezările, monahale supuse ei”, Mănăstirea Neamţu, 1941, p. 9.

17

Biserica Schitului Vovidenia

18

întemeiat.

Primii călugări care au sihăstrit pe locurile unde se

afl ă astăzi Mănăstirea Neamț erau moldoveni, formați

atât în micile trupuri isihaste situate de-a lungul Carpa-

ților, cât și la Sfântul Munte Athos, reîntorși apoi în pă-

mântul natal6. Unii din cei plecați la Athos se săvârșeau

acolo în deplină jertfă și plăcere de Dumnezeu. Alții se

întorceau și întemeiau noi schituri și sihăstrii în locuri de

liniște sau chiar în preajma satelor7.

Unul dintre acești sihaștri autohtoni a fost și cuviosul

Gherman de la Neamț, care după ce a ucenicit la Athos

s-a întors în pământul părinților săi cu câțiva ucenici,

care l-au ales egumen și părinte duhovnicesc pe la anul

1320. Pe la jumătatea secolului al XIV-lea sihăstria de la

Neamț număra patruzeci de călugări8.

Prin venirea în Moldova a ucenicilor cuviosului Nico-

dim în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, se produce

în viața mona hismului o cotitură mare ce va culmina cu

începutul zidirilor de mănăstiri cu viață organizată de ob-

ște, după regulile monahale ale Sfântului Nicodim9.

Îndemnat de Nicodim, Voievodul Vladislav al Țării

Românești construiește Mănăstirea Vodița. Urmașii săi,

Radu, Dan, Basarab și Mircea cel Bătrân zidesc Mănăsti-

rea Tismana, unde frații locuiau, lucrau și se rugau îm-

preună. Acest fel de viață mănăstirească a fost introdus 6) Ierom. Ioanichie Bălan, „Vetre de sihăstrie românească”, Bucureşti, 1981, p. 82.7) Protos. Ioanichie Bălan, „Patericul românesc”, Galaţi, 1990. p. 103.8) Ibidem, p. 103.9) Protos. Macarie Ciolan, „Mănăstirea Secu”, M.M.S., Iaşi, 1987, p. 18.

19

în locul stilului idioritmic10.

După exemplul domnilor din Țara Românească și cei

din Moldova celei de-a doua jumătăți a secolului al XIV-

lea au început, la îndemnul monahilor, să construiască

biserici și chilii pentru că lugării din ținutul Neamțului.

La Suceava, în casa voievodului, trăia și Iosif Mușat,

vlăstar domnesc, fi re evlavioasă cu vocație pentru sluji-

rea credinței creștinești11. El l-a îndemnat pe Petru Voie-

vod să-i ajute pe monahi cu milostivirea sa, ceea ce s-a

și întâmplat, iar Iosif intră în obștea mănăstirească și

primește după puțină vreme chipul îngeresc. Voievodul,

văzându-și ruda printre călugării nemțeni, a construit

pentru aceștia o nouă biserică din piatră în 1393, ultimul

an al domniei sale, cu hramul „Înălțarea Domnului”, dă-

ruind mănăstirii „două sate la gura Neamțului [...] două

mori de apă, o vie, un clopot”12. Pe clopot este săpat anul

7901 (1393) și a ajuns până la noi fi ind folosit și astăzi

la slujbele zilnice.

Monahul Iosif, ruda familiei domnitoare a făcut și el

câteva danii mănăstirii din vremea părinților săi. Tradiția

spune că „fi ind știutor de mai multă carte și ctitor fi ind” a

ajuns egumen al mă năstirii, ascultare în care nu rămâne

prea mult timp pentru că primește, hirotonia întru arhi-

ereu la Haliciu, fi ind așezat ca întâiul Mitropolit al Moldo-

vei, la Suceava, lângă Scaunul Domnesc13.10) Arhid. Prof. Ioan Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 8.11) Constantin N. Tomescu, op. cit., p. 10. 12) Ibidem, p.10.13) Ibidem, p. 11.

20

După plecarea vlădicului Iosif de la Neamț întâlnim

un egumen numit Domețian, călugăr învățat și bun chi-

vernisitor al averii mănăstirii, căruia Mitropolitul Iosif

printr-o „carte” a sa din 7 ianuarie 1407 îi dădea mult

sprijin și blagoslovenie pentru a conduce cele două mă-

năstiri Neamț și Bistrița, cu dreptul de a alege el singur

pe urmașul său în scaunul egumenesc, fără vreun ames-

tec din partea autorităților bisericești sau laice14.

În acele timpuri voievozii, boierii și chiar ierarhii, dă-

ruiau obști lor monahale sate întregi, mori și iazuri, vii,

stupine, turme de oi etc. Egumenul Mănăstirii Neamț

avea dreptul de a judeca, fără a face abuzuri, neînțele-

gerile dintre locuitorii unor sate care, îm preună cu „popii”

lor fuseseră hărăzite mănăstirii de anumiți dom nitori.

Prin „cartea” din 11 martie 1446 Domnul Ștefan al

II-lea dădea egumenului de la Neamț dreptul de a judeca

pricinile locui torilor din satele de pe Bistrița, Dvorinești,

Timișești, Cristienești, Băloșești, la Topoliță și Dragomi-

șești pe Șumuz, stabilind următoarele: „[...] pe acești

oameni, din aceste sate nimeni să nu îndrăznească să-i

judece întru nimic și nici pentru orice faptă; iar cui i se va

părea că are strâmbătate de la acești oameni din aceste

sate, acela să-i pârască înaintea egumenului de la Neamț

și înaintea dregătorilor mănăstirii și alt judecător să nu

aibă[...]”15.

14) Arhid. Prof. Ioan Ivan și Pr. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 28.15) ***, „Documenta Romaniae Historica: A. Moldova”, vol. I, Editura Academiei Republicii So-cialiste România, București, 1975, p. 377-378.

21

Aceste lucruri arată importanța pe care o avea deja

mănăs tirea în acea perioadă și situația privilegiată a egu-

menului de la Neamț, care va fi mai târziu dată și altor

egumeni ai mănăsti rilor Moldovei.

Împrejurul Mănăstirii Neamț existau numeroși călu-

gări iubitori de liniște. Ei se nevoiau fi e singuri, fi e în mici

grupuri de câte doi-trei, în chilii simple de lemn adăpos-

tite în pădurile din împrejurimi. Chiar și cei din obște

aveau uneori o chilie în munte în care se retrăgeau, mai

ales în perioada postului.

Teologul Bandini (secolul al XVI-lea) afi rmă că „pă-

durile din jurul Mănăstirii Neamț foșneau de sihaștri”16.

Aceasta nu-i doar o simplă fi gură de stil, ci ea acope-

ră o realitate clară. Încă din secolele XIV-XV mănăstirea

avea în grija ei nenumărați sihaștri cărora le asigura mo-

desta îmbrăcăminte și hrana sumară pe care aceștia o

consumau. Ei formau o a doua obște, pe lângă călugării

din Lavră.

Secolele XVI-XVIII au însemnat epoca cea mai înfl o-

ritoare, numită „de aur”, a vieții călugărești de la Neamț.

Acum se produce „expansiunea isihasmului nemțean în

diferite zone și întemeierea de noi sihăstrii, schituri și

mănăstiri”17.

Astfel, după cum afl ăm din paginile Patericului Româ-

nesc și al Vetrelor de Sihăstrie românească, începând din

secolul al XV-lea numeroși sihaștri nemțeni s-au împân-16) Ierom. Ioanichie Bălan, „Vetre…”, p. 84.17) Ibidem, p. 85.

22

zit pe văile munților din jur, au ajuns la poalele muntelui

sfânt al Moldovei, au trecut munții ducându-se în Transil-

vania, mai ales în zona Bistrița-Năsăud, în Țara Bârsei și

a Făgărașului și chiar în Maramureș. Unii dintre ei cu dor

mai aprins de desăvârșire plecau la Sfântul Munte Athos,

la Locurile Sfi nte de la Ierusalim, Iordan și Sinai.

Se poate afi rma pe drept cuvânt că toate mănăstirile

din ținutul Neamțului sunt fi icele Mănăstirii Neamț.

Încă de la sfârșitul secolului al XV-lea câțiva sihaștri

nemțeni în frunte cu un cuvios numit Agapie se stabilesc

pe un munte care-i poartă astăzi numele și întemeiază

„Sihăstria lui Agapie”. Vârfurile de munți din jurul Agapiei

(Serghia, Pahemia, Eufrosin ș.a.), și-au luat numele de

la sihaștrii care au viețuit pe acolo.

Pe la Agapia-Veche s-au descoperit morminte cu si-

crie fă cute din butuci groși de stejar, având în ele ose-

minte ale căror cranii sunt așezate pe o cărămidă, cum se

înhumează călugării. Și biserica sihaștrilor avea hramul

„Schimbarea la Față”, care arată caracterul ei isihast, dat

fi ind că în învățătura isihastă se afi rmă că toate nevoin-

țele cu rugăciunea lui Iisus duc pe practicant la vederea

luminii taborice18.

Cam în aceeași vreme cu Agapie alți cuvioși de la

Neamț întemeiază Sihăstria Sihlei19.

Pe la începutul secolului al XVI-lea câțiva sihaștri

18) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Din istoria isihasmului în Ortodoxia Română”, Editura Ro-mânia Azi, Bucureşti, 1992, p. 15.19) Ierom. Ioanichie Bălan, „Vetre...”, p. 85.

23

nemțeni cu ucenicii lor se stabilesc pe Valea Secului și

întemeiază „Sihăstria lui Zosima”, iar după aproape un

secol mai târziu șapte ieroschimonahi cu metanie de la

Neamț întemeiază pe aceeași vale a Secului, în poiana lui

Atanasie, o nouă sihăstrie20, cu rânduieli severe de viață

călugărească, rămase până astăzi actuale.

Un alt sihastru din Lavră întemeiază în secolul al XVI-

lea în apro pierea Mănăstirii Neamț „Sihăstria lui Chiriac”,

iar în anul 1714 episcopul Pahomie al Romanului, fi ul

mănăstirii prin metanie, întemeiază Schitul „Pocrovului”,

vestit pentru frumusețea vieții care se ducea acolo. Un

manuscris afl at în Biblioteca Academiei Române21 amin-

tește că încă din 1691 Pocrovul era atestat cu numele de

„Sihăstria Neamțului”.

O altă zonă populată cu sihaștri nemțeni încă din se-

colul al XV-lea a fost Valea Bistriței. În aceste locuri se

afl au stupinele mănăstirii, iar vara aici pășteau turmele

de vite. Călugării care făceau aici ascultare au întemeiat

mici schituri cu bisericuțe de lemn pe care le-au lăsat

apoi țăranilor ardeleni care s-au stabilit acolo datorită

persecuțiilor religioase la care au fost supuși în zbuciu-

mata istorie a Transilvaniei22.

Un alt mare centru isihast care datorează întemeie-

rea și susținerea tot călugărilor nemțeni a fost cel din ju-

rul Ceahlăului, considerat încă de demult la noi ca munte

20) Protos. Ioanichie Bălan, „Mănăstirea Sihăstria”, M.M.S., Iaşi, 1989, p. 8.21) ***, Manuscrisul nr. 1927; apud Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 11.22) Ierom. Ioanichie Bălan, „Vetre…”, p. 85.

24

sfânt. Primii călugări au poposit aici în secolul al XV-lea.

Din vremea domniei voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt

unii au întemeiat „Sihăstria Hangului”, apoi „Sihăstria

Ceahlăului”, „Sihăstria Poienile” și mai târziu „Sihăstria

Durăului”. Între sihaștrii de la Neamț și cei de pe Cea-

hlău a existat o permanentă legătură. Existau poteci tai-

nice cunoscute numai de ei, ce străbăteau de-a dreptul

munții Sihlei și munții Hangului, pe unde călugării de la

Neamț și mai târziu cei de la Pocrov, Sihăstria și Sihla

veneau către Athosul Moldovei să petreacă o perioadă de

liniște după care unii reveneau la mănăstirile lor, iar alții

se săvârșeau acolo neștiuți de nimeni23.

Alți sihaștri de la Neamț au ajuns să pustnicească

prin munții Tarcăului, alții prin munții Bisericani, pe la

Tazlău, pe Valea Nechitului sau pe Valea Horaiței.

Acest exod al sihaștrilor de la Neamț a durat peste

cinci sute de ani, dar apogeul său a fost atins în secole-

le XVI-XVIII, când monahii de la Neamț întemeiază cele

mai numeroase sihăstrii.

Meritul primordial al călugărilor nemțeni a fost ace-

la al du cerii rânduielilor vieții monahale în diferitele lo-

curi ale ținutului Neamțului, în munți și locuri ascunse

de drumurile oamenilor, unde astăzi se înalță frumoa-

sele mănăstiri Agapia, Secu, Sihăstria, Durău, Horaița,

Nechit, Tarcău și multe altele care duc până departe, în

lume, faima acestui popor evlavios, cu oameni din sânul

23) Ibidem, p. 86.

25

cărora unii, și în trecut și astăzi, urmează drumul greu

dar frumos al vieții de mănăstire.

Clopotnița Schitului Vovidenia

26

CAPITOLUL II:

ÎNCEPUTURILE VIEŢII CĂLUGĂREŞTI LA SCHITUL VOVIDENIA. CTITORII.

27

Deși nu are faima și proporția marilor ctitorii voie-

vodale care au avut un rol atât de important în trecutul

Moldovei, Vovidenia, Schitul Vovidenia, prin cele trei sute

de ani de existență a înscris o pagină frumoasă în marea

carte a istoriei Moldovei și a Bisericii românești.

Începuturile exacte ale vieții călugărești la Vovide-

nia ne sunt mai puțin cunoscute. Cu siguranță se poate

admite că în aceste locuri au existat monahi iubitori de

liniște cu mult înainte de începutul secolului al XVIII-lea.

Episcopul catolic Marcus Pandinus, venit într-o vizi-

tă pe la anul 1649, afi rmă că „pădurile și prăpăstiile din

preajma Mănăstirii Neamț foiau de mulțimea sihaștrilor”24.

În același sens spunea și Dimitrie Cantemir: „Munții

sunt plini de călugări și pustnici care își jertfesc acolo în

liniștea și singurătatea lui Dumnezeu, viața smerită și

singuratică”25.

Fiind situat foarte aproape de mănăstire, Schitul Vo-

videnia a constituit dintotdeauna un loc prielnic de re-

tragere temporară sau defi nitivă pentru unii călugări din

marea obște. Unii se nevoiau singuri, alții în mici comu-

nități, alcătuite din câte doi sau trei monahi. Așa credem

că a luat fi ință mica sihăstrie a Vovideniei din preajma

Mănăstirii Neamț.

În anii 1686-1696 a avut loc un mare exod al călu-

gărilor nemțeni datorat în primul rând expediției regelui

polon Ioan Sobiețki, care a tulburat viața tihnită a mă-24) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Din Istoria Isihasmului…”, p. 12.25) Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 195.

28

năstirii26. Atunci mănăstirea a rămas aproape pustie, iar

codrii și munții s-au umplut de sihaștri. Mulți dintre cei

plecați din mănăstire și-au găsit loc și în modestele chilii

de lemn și pământ situate în preajma Schitului Vovide-

nia.

Trebuie menționat că înainte de a se numi Vovidenia,

pe același loc a existat un schit zis „Slătiorul”, după nu-

mele pârâiașului cu apă sărată ce curge în apropiere27.

Acest schit avea o biserică ce purta hramul Sfântul Ierarh

Spiridon, de unde își luase și denumirea de „Spirea”28.

Data zidirii acestei biserici nu este cunoscută. Se știe

însă că a fost construită înainte de anul 1700 deoarece

câțiva ani mai târziu aici își făcea ucenicia Ioanichie29,

viitorul episcop de Roman, care nu avea să uite de locul

uceniciei sale.

În biblioteca Mănăstirii Neamț există mai multe ma-

nuscrise care vorbesc despre acest schit; între ele, unul

scris de arhiereul Narcis Crețulescu la anul 190530 spune

despre locul vechii biserici că ar fi fost unde se afl ă astăzi

casa egumenească. C. N. Tomescu, care a scris o istorie

a Mănăstirii Neamț și schiturilor sale la 1942, consideră

că această biserică, cu hramul Sfântul Ierarh Spiridon

a fost construită de familia unor boieri numiți Gosan, al

căror strănepot banul Atanasie (Tănase) Gosan în anul 26) Ierom. Ioanichie Bălan, „Vetre...”, p. 86.27) Constantin N. Tomescu, op. cit., p. 12628) Pr. Scarlat Porcescu, „Episcopia Romanului”, Bucureşti, 1984, p. 230.29) Constantin N. Tomescu, op. cit., p. 126.30) ***, „Manuscrisul nr. 171: Inscripţiile Mănăstirii Neamţu cu a schiturilor sale dimprejur adu-nate de stareţul Narcis Creţulescu la 1905”, Biblioteca Mănăstirii Neamţ, fi la 561.

29

1790, văzând că locașul se șubrezise din pricina vechimii,

îl reclădește tot din lemn, păstrându-i vechiul hram31.

Dar între cele două biserici ctitorite de familia boieri-

lor Gosan, la jumătatea secolului al XVIII-lea, la Schitul

Slătiorul a mai fost ridicată o biserică, tot din lemn, de

către proaspătul episcop de Ro man, Ioanichie, drept re-

cunoștință pentru locul uceniciei sale, bise rică construită

între anii 1748-1749, când, la 21 noiembrie a fost sfi nți-

tă de ctitorul însuși32. Biserica veche n-a fost dărâmată,

ea s-a păstrat, iar cea nouă a fost construită lângă ea33.

Biserica Episcopului Ioanichie s-a construit pe locul

(vechii) fostei cișmele și pe o parte a actualei case numi-

te Trapeză34.

Ioanichie, unul dintre ctitorii mari de la Vovidenia,

s-a născut cu câțiva ani înainte de anul 1700. Data naș-

terii sale nu s-a putut stabili cu exactitate. Se trăgea

dintr-o familie răzășească Hasan, numită și Hadâmbu, cu

rudenii apropiate în clerul de mir și în cel călugăresc35.

Locul de baștină al familiei sale a fost satul Țutcani din

ținutul Neamțului, situat aproape de Mănăstirea Runc

unde a luat, poate, pentru prima dată contact cu viața

monahală36.

31) Constantin N. Tomescu, op.cit., pp. 126-127.32) ***, „Manuscrisul nr. 199: Sinodicul Sfi ntei Mănăstiri Neamţul”, tom 13, Biblioteca Mănăstirii Neamţ.33) Constantin N. Tomescu, op. cit., p. 126.34) ***, „Manuscrisul nr. 171...”, Biblioteca Mănăstirii Neamţ, fi la 56.35) Arhid. Prof. Ioan Ivan, „Un ierarh al Romanului din secolul al XVIII-lea: Episcopul Ioanichie, ctitor de aşezăminte sociale şi bisericeşti”, manuscris.36) Pr. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 223

30

Pregătirea duhovnicească și cărturărească și-a făcut-

o în casa părintească, apoi la Schitul Vovidenia, „schit de

nouă viață în sihăs trie”37, unde a venit de tânăr și apoi la

Mănăstirea Neamț în a cărei școală de duhovnicie înnoită

de Pahomie, Ioanichie s-a format ca un bun „cărturar de

slovenie, ca toți arhiereii din generația sa”38.

În vremea când a fost egumen al Mănăstirii Neamț,

Ioanichie „cu a sa cheltuială a înălțat zidul împrejurul

mănăstirii”39, a făcut catapeteasma și policandrul din bi-

serica mare, a făcut trei rânduri de „veșminte grele bi-

sericești” și un rând de chilii cu para clis ce avea hramul

„Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”.

Pentru vrednicia sa a fost ales episcop al Romanului

în septembrie 1747 unde va păstori până la moartea sa

întâmplată în ianuarie 176940.

După ce a ajuns episcop Ioanichie s-a gândit la schi-

tul său „de metanie” (de început al vieții călugărești).

Construind aici noua biserică, el a schimbat denumirea

Schitului din „Slătiorul” în „Vovi denia”, după numele no-

ului hram pe care îl dăduse bisericii sale. La început,

episcopul Ioanichie a încercat ca schitul ctitorit de el să

fi e independent de Mănăstirea Neamț, dar la 15 august

1751 a închinat schitul mănăstirii Neamț41.

37) Nicolae Iorga, „Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor”, vol. I-II, Editura Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p. 189.38) Ibidem, p. 185.39) ***, „Manuscrisul nr. 199: Sinodicul Sfi ntei Mănăstiri Neamţul”, fi la 13, Biblioteca Mănăstirii Neamţ.40) Pr. Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 223 şi 239.41) Arhid. Prof. Ioan Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, op.cit., p. 250.

31

El a făcut numeroase danii schitului său: „trei pogoa-

ne jumătate de vie, patrusprezece pogoane de arătură, o

hirtă pol, loc sterp îmbrăcat cu pomi, toate în Vitănești,

ținutul Putna, cu cramă și cu toate ciuveile câte trebu-

iesc; el a mai dăruit o moară, trei prisăci, vite, cai și oi,

două case cu pivniță în Siliștea Gemeneștilor, aproape

de Grumăzești; de asemenea, cărți și veșminte și vase și

alte ce sunt de trebuință sfi ntei biserici din lăuntrul; toa-

te acestea (adaugă ctitorul), sunt făcute din dreapta os-

teneală și agonisita noastră ce am avut mai dinainte vre-

me, până a nu veni la Scaunul Episcopiei Romanului”42.

La 25 iulie 1754, Ioanichie, cu preocuparea de a asi-

gura con diții bune ctitoriei sale de la Vovidenia-Neamțu-

lui, face un act împreună cu Dositei, episcopul Rădăuților,

cu Inochentie, episcopul Hușilor și cu Nicanor, egumenul

Neamțului, adeverit de mitropoli tul Iacob Putneanul, în

care se subliniază că locul, cu hotarele indicate în acest

document, pe care se afl ă Schitul Vovidenia, a fost cum-

părat de la Mănăstirea Neamț „cu cele ce am avut eu

agonisite din copilărie” și „nu din veniturile episcopiei”;

totodată, a adăugat că la Schitul Vovidenia dorește să-

și petreacă bătrânețile „la vârsta cea mai neputincioa-

să”. După ce înșiră bunurile dăruite, adaugă că a închi-

nat această așezare călugărească Mănăstirii Neamț, însă

„egumenii cu tot soborul ce vor veni după vremi să aibă

purtare de grijă pentru schit și să puie nacealnic ori din 42) P.S. Melchisedec Ştefănescu, „Cronica Romanului și a Episcopiei de Roman”, volumul II, Ti-pografi a Naţională, Bucureşti, 1875, p. 39.