1

Savian Mur

CU OCHII SPARŢI

2

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921 e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro

Editor – Mihai Stan

Coperta – Bibliotheca, după o idee a autorului Imagine copertă – Semn 9 (2012)

grafică de Constantin P. Popescu Procesare text – Mariana Briceag Tehnoredactare – Ioan Alexandru Muscalu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUR, SAVIAN Cu ochii sparţi / Savian Mur – Târgovişte: Bibliotheca, 2014 ISBN 978-973-712-827-0

821.135.1-1

3

Savian Mur

CU OCHII SPARŢI

Editura Bibliotheca

Târgovişte, 2014

4

Bunicii mele

Colecţia Lirica coordonată de Tudor Cristea

Copyright © 2014 Editura Bibliotheca

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Bibliotheca & Savian Mur

5

Omul în chip ideal lucid, deci

în chip ideal normal, nu ar trebui

să recurgă la nimic altceva în afara

nimicului care este în el....

CIORAN

6

Damfuri Toată existenţa mea se rezumă la un flacon cu esenţă; îl deschid, şi pute zdravăn a baligă, a cireş înflorit, a demenţă…

Primăvara, miros mortuar de zambile – atâţia căţei, Doamne, atâţia căţei… Verdele hoit al orelor, acoperind ziua, placenta luminii, beregatele tăiate de miei…

Vara – iz de pivniţă târgovişteană, stătută, de un secol şi ceva zăvorâtă; râncedă untură, plictiseala, încinsă la soare, visele mele, atinse de a mortului paloare.

7

Melancolia toamnei, din aer izvorâtă, starea mea fundamentală, de fasole fin sleită; prin bruma ticăloasă caut excremente de păsări migratoare, să pot priza, în voie, mireasma unei singurătăţi totale…

Nu, nu mai am, iarna, organ pentru miros – sunt dus… sunt dus pe apa Sâmbetei, vertiginos… Recursul la Jung, la Freud mi se pare salutar, însă, mai bine, un tratament cu putoare de hienă, să redevin normal!

8

Visul Se făcea că dădeam mâncare la cinci mii de căţei, deodată; o sută de rânduri, a câte cincizeci, aşteptau, cuminţi, infima bucată. Şi, în timp ce-nghiţeau, delicat, ochii lor îmi cereau, insistent: încă una… încă una… încă una… Gata!, s-a terminat, m-am răstit, violent. Hai, plecaţi, îngerii mei, nimic nu mai am, ne întâlnim data viitoare; însă ei nu plecau, nu plecau, aşteptau, liniştiţi, o altă bucată, mult, mult mai mare.

9

Un ger dement înţepenise câmpul gol; în mijloc, zece mii de ochişori disperaţi îmi urmăreau, atent, mişcările, în noaptea ticăloasă – nimic, nimic nu mai am… plecaţi… plecaţi… plecaţi… Brusc, acel câmp fu invadat de zece mii de lumânări aprinse; cincizeci de cruci, pe o sută de rânduri, zăceau, cuminţi, cu braţele întinse…

10

Plantă umană Lipsit de instinct pentru existenţă, n-am fost în stare decât de un act de prezenţă, plantă umană, cu buletin de identitate, făcându-mi din lâncezeală o dulce prioritate; ieri?, azi?, mâine? – cortegiu funerar, defilând prin faţa unui cimitir banal. Incapabil să articulez ceva, coerent, un palid verb al zilei pălmuindu-mă, violent, m-am tras pe o linie moartă, discret, spre a mă unge cu alifia orelor nule, cochet. M-am răbdat încă din preistorie… ce era să îmi fac, n-am putut scăpa de mine ca de râie, veşnică belea pe cap;

11

recunosc, am mai avut şi unele momente bune, rapid, rapid îngropate sub o mare de amărăciune. Instinct de ţigan să fi avut, să fi putut uita de mine, bucurându-mă de-un muc; de războinic, ca acel Traian jegos, să mă fi ratat, de-a pururi, glorios… Doamne, cum poţi avea organ pentru fiinţare, cu debila bucată de lut, dată în dotare? Totuşi, ce frumos animal era Adam cel gol, înainte de-a pune pe limbă acel fruct devastator… O, ce chin, câte eforturi, să absolv clasele primare, dificultăţi la tabla adunării… confuziile colosale... – şi cum să fi-nţeles un text fiinţial, aşa, vraişte, cum am fost… cum sunt… un punct carnal?

12

Anii s-au scurs, hrănind grase poeme, suculente prânzuri pentru înfometatele hiene; savoarea dimineţilor… crocantele asfinţituri de soare… frageda carne a zilelor... aleasa lor putoare… Naşterea unei fiinţe, delicată farsă carnală – restul urmează… cuminte delicvenţă celulară; ai trăit?, fost-ai trăit? – Dumnezeu cu mila, doar idiotul plescăie de fericire, înteţindu-şi agonia. Lipsit de instinct pentru existenţă, n-am fost în stare decât de un act de prezenţă, plantă umană, cu buletin de identitate, aşteptându-mi, relaxat, moartea, ultimă, ultimă banalitate.

13

14

Dor de căcăreze Să fi rămas un simplu animal biped, găină, râcâind în jurul casei – mâncam când mi-era foame, dormeam când mi-era somn, în rest, timpul umplut, lejer, cu măiastre conversaţii. Primăvara… pământul proaspăt, puternic mirosind a lapte, mugurii… iarba cea crudă… ale vântului tainice şoapte… prima rândunică revenită, în genunchi căzându-i, sărutându-i aripioara obosită. Vara… oile… doinindu-le din fluier, sub cerul binevoitor, trimiţând bezele aprige lui Dumnezeu, misterios ascuns, după un nor. Toamna… moartea cea gălbuie, căzând, vesel, din copaci; iarna, brânză albă şi vin roşu, scoţându-mă, greoi, din impas…

15

În loc de simplu animal biped, iată-mă o simplă târfă, lasciv dansând, pe trotuarele civilizaţiei – cu ce sălbatică iscusinţă tihna mi-a fost violată, neuroni distruşi, carnea încinsă, până la saturaţie. Comunitate… societate… universitate… activitate… – vai, ce echipă sinistră, invadându-mi, la milimetru cub, a mea pierdută fiinţă; eu – nicăieri, distinsă fantomă, rătăcind prin jungla socială, mi se spune că am evoluat, că sunt un intelectual, când mie-mi vine să mugesc de plictiseală… Am evoluat pe dracu – mi-e un dor cumplit de căcăreze, de câmpul cel pustiu, pe unde sufletul să îmi vagabondeze; de jeg de-un centimetru, de câte-un purice molatic, să put, să put, să put sănătos, nicidecum a parfum psihiatric. …Şi mai vreau un singur lucru, când o fi să mor: sufletul să-mi pască, liniştit, dulcele mohor – iarba delicată a fiinţei mele regăsite, după vremuri grele.

16

Îndepărtare Nu te mai poţi apropia de om decât îndepărtându-te – exemplul dat de însuşi Dumnezeu este strălucitor: de sus, de pe-acolo, de prin cenuşiul cer, îşi observă supusul, cu un interes major. Aici, pe pământ, riscul e mare – ochi holbaţi, oriîncotro priveşti; poţi fi luat la întrebări, la grele palme, sfânt să fii, şi tot o păţeşti. De la depărtare omul pare cineva – cu o condiţie, să nu ai de-a face cu el; din negura timpurilor, până azi, s-a înconjurat de un respingător mister. Ce să îi convină dumnealui, când propriul sine îi stă, neruşinat, în cale; ce iute s-ar mai descotorosi de chip, dar ce să pună în loc, ce arătare?

17

Dacă de fiinţa lui îi este silă – cine, cine să-i mai calce-n bătătură, ducă-se pe pustii lighioana, cum să se-ncarce c-o lepădătură? Nu te mai poţi îndepărta de om decât apropiindu-te; cartierul, brava societate, un prilej minunat… – să fii deschis, să socializezi: cu cine, când Dumnezeu, tot mai mult, s-a izolat? Să te închini unui om – ce oroare, să faci schimb de mizerii cu ale sale…

18

Ziua, ca un dumicat Se va însfera şi ziua de azi, ca un bulgăre de mămăligă, fiinţa va gusta din el, cu recunoştinţă şi cu silă. Dimineaţa e cruntă, foamea lucrează tare, în bietul trup ameţit; câtă umilinţă, pentru un pic de mâncare – şi ce fericire, când, în sfârşit, a înghiţit. Pe la prânz, se simte mai bine, revolta sângelui s-a domolit; chiar face puţină cunoştinţă cu sine, pipăindu-şi conturul cel regăsit.

19

Frica aceea s-a dus pe pustii, carnea i s-a moleşit a somn; eliberarea – acuma, abia, vine: răpuse, grijile adorm. Este trezită – de cine, de ce? În jur, lumina prosperă; obraznică, ziua rânjeşte, senil – ei să îi pese de făptura efemeră? Un pic de suflet, totuşi, pare c-ar avea – faţă de întunericul nopţii, mârşav, dar să nu găseşti nimic de mâncare până în seară, intrând, în noapte, speriat… bolnav… Se va însfera şi ziua de mâine, precis, ca un boţ de mămăligă; fiinţa va gusta o fărâmă din el, cu lihnită recunoştinţă şi cu neagră silă.

20

Puiul etern Eu pentru viitor mă pregătesc – la rădăcini de muri, pe deal, să îl abandonez, sufletului să îi fac moale culcuş, borşita fiinţă să mi-o recuperez. Cât mai găsesc un deal virgin, nimic, nimic nu e pierdut: dimineaţa începe să palpite, existenţa mea are un conţinut. Politicianul, popa s-ar scrânti, aici – pe cine să mai duci cu zăhărelul, pe care ins, ar folosi degeaba vorbe meşteşugite: unul pe altul, imposibil de convins. Eu vreau ca ziua să-şi întoarcă faţa către mine, să mă privească în ochi, amical, curăţată de lepra umană – dogme… idealuri… omul cel nou, multilateral…

21

Un viitor ca un căţel, ca un pisoi, un veşnic pui, să mi-i ia somnul, delicat, colea, pe jugulară, să îi pot comunica lui Dumnezeu: iată, Doamne, am o minte clară. M-am dat deoparte, tocmai, să mă regăsesc, căci omul dumitale nu mi-a oferit nimic; mi-am redobândit acea stare puială – cu cât înaintez în vârstă, cu-atât devin pui mic.

22

Pe nenorocirea altuia Câtă cruzime să oferi o floare, una sau mai multe, un buchet, unei doamne, unei domnişoare – o, ce ritual abject! Dăruieşti o agonie, moartea lentă, într-o glastră, dai… Să nu ştii că moare, în chinuri, o fiinţă, una ca şi tine, vai? Dai o floare, o primeşti – mare, mare mârşăvie: unde-ţi este demnitatea, eşti om?... maimuţă dilie?... Da, aşa e, nu tu ai ucis-o, tu ai cumpărat-o, doar, eşti curat, curat ca lacrima, de restul nu ai habar. De ce să îţi faci griji, probleme – când cumperi carne, la fel: n-ai ucis tu animalul, acea splendoare de viţel. Grija ta e alta, alta, să iasă friptura bună, cât mai rafinate condimente, în rest, nimic – atâta, poftă bună!

23

Măcelărie… florărie… moarte… moarte… moarte… moarte… – ce speranţe să-ţi mai pui în om, în ale lui vorbe deşarte? El e amabil, are sentimente, oferă flori, e foarte educat; că moare o fiinţă, bestial, nu-i pasă, nu, nu e treaba lui, îţi spune, aferat. Aşa s-a pomenit de demult, să dai o floare, să te îndopi cu carne; de ce tocmai tu să strici un obicei – ai ceva la cap, mintea dumitale doarme? …Cum să le explici că nu poţi prospera, pe nenorocirea altuia? Când faci declaraţii de iubire, floarea ţipă de groază, lângă tine! Când înghiţi bucata de friptură, delicat, un înger, acel viţel, urlă, disperat…

24

Rarefiere M-am nesfârşit, la nesfârşit, de la unu la infinit, dar nimic la mine n-am găsit, cât să îmi convină. Şi cum altfel să se fi-ntâmplat, fiind aşa de rarefiat, de parcă neantul s-ar fi organizat cu japca, în mine. Degeaba mă adun – că mă tot scad, zadarnic mă îngroş – că mă tot rad, făcând pe plac nervosului hazard, să triumfe în mine. Când zic că mă înalţ, de fapt mă cobor, sunt în mare progres, fără niciun spor, azi vreau să ţopăi, mulţumit, mâine să mor, să se termine joaca.

25

Mă liniştesc, spre a fi tot mai agitat – am un ochi blând, altul, veşnic încruntat, în faţă sunt domol, în spate urlu, ca un apucat, de te apucă groaza... Sunt un om de pasăre, fără să zbor, mă chinuiesc pe pământ, când văzduhul mi-l ador, neavând o dexteritate bipediană, ci de cocor, în dimineţile măiastre. Mă mişc – şarpe, şarpe, sinusoidal, pe al câmpului primejdios carnal; fărâmiţat... adăugat... scăzut... nici de Dumnezeu, măcar, priceput. Iată, sunt prezent, când eu sunt lipsă – cu cine să bage în plug, şi El?, cu o eroare fiinţială, cu o fantomă, cu un perfect inadaptabil mamifer?

26

Tristeţe în cer Nu, nu a existat niciun mister, nicio minune măcar una, dumnezeiască; doar Suferinţă, şi iar Suferinţă: carnea se frământă, să izbândească. Echilibrul interior, odată clătinat, chinul iese, imediat, la atac; ce îi mai rămâne fiinţei – doar de îndurat, de făcut neliniştii pe plac. Ce a fost azi mâine nu mai este la fel – deci care minune, de unde mister? Starea fiinţială e la cheremul celulei: depinzi de o gură de apă, de o lingură de mâncare, de aer.

27

Sfântul... cel care, se zice, ar fi făcut o minune – atunci de unde acea grea tristeţe de pe chipul său? Pare că nimic, nimic nu l-a putut consola, nici măcar poziţia ocupată, lângă Dumnezeu... De n-ar fi fost carnea aceasta de pe oase, cu zbuciumul zilnic, de neoprit, poate că faţa sa de sfânt ar fi schiţat un zâmbet, cu sufletul nefiind probleme – Domnul, iată, l-a potolit... Ceva scârţâie cu fiinţa, fundamental, în capătul listei – omul, cu al său apetit de senzaţional; minunea de a fiinţa o simte din plin, misterul existenţial îi dă un fior divin...

28

Om de afaceri Am tocmit, mai an, un body guard, un şoarece de câmp, maiestuos, să îmi apere intimitatea – bravul meu flăcău vânjos. Nişte pietre mari am mai tocmit, să-mi păzească, în acel pustiu, tăcerea; în seifele încăpătoare, îngropate în nisip, să-mi închidă toată averea. Sunt în discuţii avansate cu un câine mare, orb; prin ochii lui mari, şi buni, lumina detaşării să o sorb. ...Cu o cârtiţă, să îmi supravegheze drumul, prin labirintul înfiorător al acestei lumi barbare, să pot, suplu, să mă strecor.

29

Ultimul bănuţ l-am dat unei cucuvele aprige, să îmi vegheze somnul; cântecul ei, minunat, îmi va asigura, tenace, viitorul...

30

La parastasul unui zeu ...Mă aştepta zeul, cu masa pusă! Negru la faţă, dar politicos, l-am refuzat. – Cum, cum să te încurci c-un muritor ca mine, unde ţi-e mândria, zeu degenerat? De strălucirea ta mi-e greaţă! În loc să putrezeşti, ai fost umflat în mit de inşi perverşi, de târfe caste; hai, spune, prin ce trist miracol, cum ai dăinuit? Nu ţi-a păsat, cât despre remuşcare... – abil, tu doar te-ai strecurat prin labirintul secolelor, că ai fost adulat... că ai fost blestemat... Şi-acum, tu mă inviţi la masă, ca şi când nimic, nimic nu s-ar fi întâmplat...

31

De ce nu plimbi tu ursul?, gudură-l pe altul, eternă mortăciune, tu, zeu descreierat! Văd, fantomă, c-ai chef de taclale, dai să îţi scoţi capul din dicţionarul ros – nu-i de ajuns c-ai aberat, milenii, de sângele vărsat nu-ţi pasă, zeu ticălos? ...Văzuşi, un tânăr zeu te-nlocui, altul, apoi, Istoria a delirat, pe săturate, tirani şi dictatori, vizionari bolnavi au defilat cu tine, abandonându-te, cu stranie lejeritate. – Tocmai de-aceea te-am invitat, drag muritor, la masă, un fel de parastas – ambrozie, cucută, numai bucate-alese... Ştii bine că n-am nicio vină eu, un amărât de hoit: oare nu am fost creat de minţile demonice? – de ele să îţi pese!

32

De iarnă Seară de iarnă, de iarnă seară, somnoros, câmpul îşi aprinde o ţigară; ciori mulţumite se întorc acasă, purtând o discuţie gălăgioasă. E frig şi nu prea, e bine şi nu prea, la margine, un marfar trece grăbit; apare, misterios, câte-o lumină, un câine latră, undeva, hodorogit. Pe malul înalt, mărăcinii stau la taclale, descusund nişte lucruri senzaţionale.

33

Amuzată de ultima boacănă, răsare luna, trimiţându-şi spionii, printre prăpădiţii scaieţi; mascul, aerul iese la plimbare cu o vagaboandă: în seara asta mă fac pulbere, băieţi! Mulţumit, un iepure se lăfăie-n ascunzătoare – tocmai şi-a tras nişte dichisite pijamale: v-am driblat şi azi, jigodii dragi, vă invit la primăvară, să vă delectaţi cu fragi... Căscând, lasciv, ziua îşi trage negrele obloane, dispărând, în locuri doar de ea ştiute; o linişte hoaţă se instalează, în dans vioi de baiadere oarbe şi mute.

34

Metafizica şurubului Am o minte clară de noninginer – un proiect tehnologic mă face să zbier; imaginea unei uzine mă umple de greu dezgust – sunt uscat de abstract, pe trei sferturi dus. Decât să-ţi îngropi toţi anii, într-un nemernic de motor, mai bine pe coclauri, cu capul pierdut prin nori; decât să-ţi chinui neuronul pe lângă un şurub, mai onorant să încleiezi blănile unui coşciug. Am şi eu o seamă de proiecte colosale, jumătate nule, iar în rest, banale; în niciunul, însă, omul nu are vreun loc, acesta fiind luat de un flămând căţel, de un pisoi şchiop.

35

Se vede că la unul ţin, totuşi, foarte mult, din el îmi extrag seva, din preţiosul zăcământ: în loc să îmi bag mâna, în puturosul motor, mai bine i-o întind unei fiinţe amărâte, oare de ce sunt om? Dealuri pustii, căţei flămânzi şi niciun om – frumos peisaj, doar Dumnezeu, la uşă: ăsta e anturaj?

36

Roşu tâlhărit Pe plantaţia cărnii – sângele, un roşu sclav, şi crudul stăpân, mintea... gândul bolnav... O, biata inimă, batjocorit travaliu – făcând mendrele acestui bădăran: ce deplasări de sânge, prin labirinturile fine, apriga insistenţă, în trupul grosolan. Sânge... sânge... lacom supt de ploşniţele minţii, roşu... roşu închegat... negru agonizând, în cenuşa morbidelor iluzii – vrednică înmormântare a zănaticului gând.

37

Frumos, frumos mai era Adam – până la întâlnirea cu acel pom; un sânge neabrutizat îl iriga, un roşu cast, de liber om. Frumos, frumos mai este animalul, uluitor copacul, sângele vegetal; doar omul, hâd, sub tirania minţii, îşi flagelează sinele carnal.

38

Fitiţa Dragile mele căţele, cu ce dinţi m-ar fi muşcat tristeţea, până la os, fără de ele... De îndată ce Borţi mă zărea, ziua, pe loc, îmi înflorea; după ce o săturam cu mâncare, clipele ne gemeau de desfătare; iar când, pe malul Ialomiţei, apărea a mea Fitiţă, cu ochii ei, de unică zeiţă... Delicata făptură... traseul existenţial – clar, fără tonele de draci, fără acel suflet abisal...

39

Atitudinea curată, jovială, nicidecum ciudată, sinusoidală; acea necondiţionată dăruire, fără fumuri abjecte, interminabile crize de isterie... Când tânjeşti după prietenie, fii fără de teamă, caută un câine, bagă-l puţin în seamă... Dumneata eşti om, cât să te mai laşi amăgit? – ai la îndemână un incredibil model, ce să mai aştepţi de la cerul încremenit? ...Şi ce, ce să îţi mai spună un om – ce-a fost ieri va fi şi mâine; şi cum să te mai vindeci de urâtul cotidian, în absenţa domniei-sale, un câine! Cu un căţel în preajma ta, parcă ai mai valora ceva; cu un câine, cu o pisică, mai scapi de a zilei perversă frică...

40

Reconstituire Niciodată, niciodată nu mi-am cunoscut identitatea – unii zic să aş fi om, că aş avea moacă de om; vă înşelaţi, vă înşelaţi, amarnic, apoi, cum de mă jigniţi, oare, când mă aflu printre câinii mei, nu latru, nu vorbim, întruna, un alerg, nu mârâi, nu mă las lins pe mâini, pe faţă, dezmierdat, îmbăloşat? Un câine magistral mă locuieşte, doi ochi diamantoşi, am labe, blană, bot măiastru, coadă – cum să mă dau pe un îmbuibat sinistru, pe un biped cu ochi de piatră, pe un hingher mascat, jigodie polivalentă, cu sufletul, pe veci, spurcat?

41

...Uite, nu înverzesc eu, primăvara, lângă copacii de pe deal, nu am o groasă rădăcină, ramuri, frunze, superba scoarţă, de pe trunchiul vertical? Tot, tot – o carne vegetală: de unde, dragii mei, moaca de om – bătătorita formă ancestrală, inegalabila făptură, el, marele domn? Nu plec, în buza toamnei, cu păsările migratoare, în depărtările albastre, în magicul zbor? Jos, agitaţia bipediană, invidia, morbida lăcomie, nu!, aroganta-ţi verticală nu îmi aparţine – cum să mă compromit cu ea... mai bine mor...

42

Parteneri Voi da pe gât şi astă dimineaţă, dintr-o minusculă ceaşcă de cafea – lichidul negru, îndulcit puternic, lehamitea, mulţumitor, mi-o va fixa. Este duminică, duminică, prilej pentru a mea făptură să îşi trimită orele, pe harnica centură; după obraznica săptămână de jecmănire neuronală, cine, ce să o mai scoată din puturoasa amorţeală? ...Cotoiul meu doreşte, musai, o lămurire – cu un aer vag sictirit, îmi explică, minuţios, ceva colosal de important: şi azi, şi azi m-a dibuit!

43

Un disconfort revoltător ne sâcâie pe amândoi, o râie delicată, insistentă – doar în somn mai scapi de ea, o stare proastă, gratuită, permanentă... E geamătul fiinţial, angoasa existenţială, diferenţa dintre sânge şi o piatră – de ţi-ai opri fiinţa, ca pe un motor, ai sesiza, atunci, absurda joacă... În reparaţii capitale să o bagi, o fiinţă transcendentă să-ţi ia locul, pe veci, pe fostul om, să îl facă uitat, să poţi cu Dumnezeu începe, altfel, jocul... O altă fiinţă? – imposibil, cu Muri cum o dreg, cu cine amărăciunea să şi-o mai împartă? Dar eu... în cine să-mi înăbuş blestematele stupori, de n-ar fi trupul lui moale privirea cea savantă?

44

Cântec Dacă piatra ar înverzi, ca iarba, ce durere, Doamne, ce durere, păscută ar fi, brutal cosită, câtă durere, Doamne, câtă durere! Dacă ar înflori, ca trandafirul, ce durere, Doamne, ce durere, batjocorită într-o glastră... agonia... câtă durere, Doamne, câtă durere! Dacă piatra s-ar târî, ca şarpele, ce durere, Doamne, ce durere, hăituirea... parii în cap... câtă durere, Doamne, câtă durere! Cu aripi de ar fâlfâi, ce durere, Doamne, ce durere, primejdia zborului… cuiburile… câtă durere, Doamne, câtă durere!

45

Într-un mamifer, de-ar poposi, ce durere, Doamne, ce durere, sânge... sângele, îmbăloşind-o... carne... carnea, cinic subjugând-o... Într-un om, de-ar îndrăzni, ce durere, Doamne, ce durere, ochi, să vadă astă lume, câtă durere, Doamne, câtă durere, minte, să se înfioare, câtă durere, Doamne, câtă durere! O, rămâi o simplă piatră, ce alinare, Doamne, ce alinare, de piatră în piatră, în piatră de piatră, câtă alinare, Doamne, câtă alinare...

46

Musafirul iernii Mi-am fixat câte o oră pe zi pentru convorbiri cu moartea, pe toate le încep prost, dar le sfârşesc bine, semn că nu îmi pierd vremea degeaba. E iarnă, zăpada mare, mare, subiectul îmi pare generos; oricum, pentru o oră scap de neagra plictiseală, când o insult, nici moartea nu se lasă mai prejos. Drumul e greu, gerul – năprasnic, pământul, la cimitir, îngheţat; nu are niciun haz să îmi ia trupul acuma, îi ofer, totuşi, sufletul, şi-aşa este gelatinizat...

47

De la o vreme discuţiile s-au fleşcăit, părţile nevenind cu vreo noutate; acasă, în societate, la cimitir, aceeaşi distinsă banalitate. Să tragi mâţa existenţei de coadă – o, ce program minunat; iarna îţi oferă excelente condiţii, cu adevărat, eşti un privilegiat! Eşti mort, nu eşti mort – cui îi mai pasă, arătare bipedă, la remorca unui trup vlăguit; de azi pe mâine, ce o da Domnul, mai eşti?, nu mai eşti? – să fie primit.

48

Cugetare

Omul mănâncă porc, pe săturate, şi porcul ar mânca, de i s-ar da, carne de om; omul transpiră, el are glande sudoripare, porcul nu transpiră, el nu le are – aşadar, este clar cine pute mai tare... Aceste două animale, numai, beau alcool: eşti beat ca un porc – zice omul, eşti beat ca un om – guiţă porcul. Se pare că ficatul de porc ar merge transplantat la om – ştiinţa lucrează la acest caz, cu ardoare; îmi pipăi ficatul – este destul de bun pentru un biet porc, aflat pe lista de aşteptare...

49

50

Animalul de câmp Nu am ajuns la precizia animalului de câmp, în legătură cu existenţa; uite, el ştie pe dinafară ce are de făcut, eu o scald, lamentabil, incapabil să îmi justific prezenţa. De ce sunt, de ce exist? El este!, el există!, ora-i pentru el nimic, pentru mine – aventură tristă. Eu nu am trup, el are unul, el n-are cap, eu, vai, am unul, fac calcule, compar, analizez, slinos calvar, iar la nervi – cu duiumul.

51

Nu, nu eu fac raţionamente clare, ci el, el, micul animal, fratele meu prost, eu aberez, din răsputeri, cu asta încheindu-mi ziua – fără de rost. Măcar de-aş adormi pentru un an, să-mi limpezesc făptura, s-o clarific – spre a putea descoperi un câmp al meu, pe care să nechez, să mă justific!

52

Minunea caldă …Şi mă tot ţin cu palmele de marginea copilăriei, refuzând să cad în om; frunză a toamnei, rebelă, păstrată de primăvară în pom. Şi îmi tot ţin ochii în ochii bunicii, refuzând, vreodată, să mor: cum să dispară minunea caldă, odată cu mine, cine să mă mai hrănească, interior? Da, mă tot rog la piatră, la domnia-sa, să-mi păstreze mâhnirile, în curată inima sa; doar ea, încremenita, ar putea să evalueze chinurile cărnii mele, să le onoreze.

53

Nu, nu sunt om, deşi am formă de aşa ceva – sunt o rană purulentă, întreţinută de ceva, de cineva: o căţea borţoasă, hămesită, un tânăr bolnav, un animal violentat, cruzimea omului, eternă, a mamiferului degenerat. Am o stare de spirit de catran, catran – iau foc, din te miri ce, şi sufăr, grosolan: posed o meserie remarcabilă, sunt un chinuit, ultimele clipe ale unui pisoi mă lasă împietrit. Îmi mai aduc aminte de mine, când şi când, de cel naiv, cu somnul bun, de cel surâzător şi blând: da, fost-am, odinioară, strălucit-am, dar am apus ireversibil – drumul întoarcerii, acasă, mi-a fost surpat, inadmisibil. Unde să mă mai întorc, la ce adresă, în ce loc, mi-am pierdut identitatea: om, pasăre, copac, dobitoc?

54

Un lucru este clar, sunt o făptură ce încă respiră acest aer complice la o comedie spumoasă, dar morbidă. Mi-am luat adio de la mine de o groază de vreme, prospere, în această lume, idiotul, târfa şi alt vierme; pentru porcul uman se mai găseşte o troacă încăpătoare, loc la cimitir mai este – abjectă consolare. …Şi mă tot ţin cu palmele de marginea copilăriei, refuzând să cad în inacceptabilul om; frunză a toamnei, rebelă, păstrată de primăvară în pom. Şi îmi tot ţin ochii în ochii bunicii, de ascuţita groază că am să mor: cum să dispară minunea caldă, odată cu mine, cine să mă mai susţină, interior?

55

56

Un boţ de carne Întomnam, în acea zi, prin nişte primitori copaci, de pe marginea râului molâu, şi era, doar, început de aprilie, iar aerul, tot, cenuşiu. …Staţi, păsări călătoare, nu plecaţi!, însă ele nu mă auzeau – nepăsătoare, în înălţimile tăcute, lin, lin, lin piereau. Deodată, un tril de privighetoare îmi depuse primăvara la picioare. Primăvara?, dar care primăvară?, şi toamna mea… şi păsările călătoare?... – Nu cumva te rătăcişi, prinţeso?, uite, de dorul tău am întomnat…

57

Priveşte la galbenele frunze – cad din mine… golit, mă pregăteam chiar de iernat. – Nu, nu m-am rătăcit, mi-s eu, a primăverii fiică, şi am de stat, pe-aici, nu te mai teme… Hai, pansează-ţi sufletul cu glasul meu, ieşi… ieşi din pasa proastă, nu mai geme... Anul trecut, stăteai mai bine, mult mai bine – faţa destinsă, cei doi ochi curaţi, te-ai cam veştejit ori mi se pare mie? – haide, avem treabă, mi-ai spus că suntem fraţi… Când voi veni, la anul, ca pe-acuma, să te găsesc, prietene, schimbat; uită-te, atent, la mine: un boţ de carne, atâta, doar, şi niciodată n-am clacat…

58

Hăituire Umilit, aici, pe pământ, uşi zăvorâte, în cer – existenţa aceasta, cu adevărat, este un mister… La cheremul trupului, în conflict cu tine – fiinţarea îţi oferă, cu generozitate, zile senine… Să demarez un program de rugăciuni matinal? – poate că un sfânt îndura-se-va şi va crăpa uşa, într-un gest amical, ori să dispar, într-o bună zi, tiptil, tiptil, lăsându-mi trupul acasă, un obiect inutil… Oare să îmi întreb semenul? – el ce părere are despre această minunată lume, de două parale; mai bine un copac, un guguştiuc, o pisică borţoasă – poate că li se pare lor ziua mai arătoasă…

59

Isus îmi spune să ajut, Buddha – să meditez: abandonate speculaţiile minţii, să nu mai filozofez; atitudinea mea, uite, lasă de dorit, prea multe întrebări, prea mult timp terfelit. De ce nu-mi las ziua bleagă, mulându-mă după ea, ca o cârtiţă, ca o pasăre, ca o căţea; ce a fost ieri e şi azi, va fi şi mâine, lacomă, Suferinţa are de mâncat o pâine. Am viciul lucidităţii, boală grea, de aş fi avut darul beţiei, mai mergea; că ajut, că meditez, că îmi las ziua bleagă – acelaşi rezultat: starea de hăituire a fiinţei mele nu s-a modificat.

60

Fiinţa mea mult dragă Culoarea amăgirilor mi-ai dăruit, fiinţa mea cea dragă, tuberculoza iernilor, fiinţa mea cea dragă. Văzduhul de iluzii, fiinţa mea cea dragă, abisul întristărilor, fiinţa mea cea dragă. Forma de om, forma de om, fiinţa mea cea dragă, un joc dezgustător şi gol, fiinţa mea cea dragă. O groază de organe pentru prăbuşire, fiinţa mea cea dragă, doar unul, debil, pentru liniştire, fiinţa mea cea dragă. Oboseala dimineţilor, fiinţa mea cea dragă, parfumul greu al înserărilor, fiinţa mea cea dragă.

61

Speranţele, unse cu râie, fiinţa mea cea dragă, feliile de pâine, cu amărăciune, fiinţa mea cea dragă. Om, tot om, dar până când, draga mea fiinţă, dezonoarea s-o îndur, draga mea fiinţă. Să mă dau la câini, aş vrea, draga mea fiinţă, să îmi lingă disperarea, draga mea fiinţă. O veveriţă ce avea, draga mea fiinţă, să te fi schimbat cu ea, draga mea fiinţă. Un fag, un deal, o văgăună, draga mea fiinţă, să m-ascund, pe veci, de tine, draga mea fiinţă.

62

Viitor Am un suflet deosebit de înzestrat, ce dă fiinţei mele stări de neacceptat: suferinţa atroce, a unui animal, îmi înjunghie orele cu un pumnal, nişte căţei, înţepeniţi de ger, pulverizează orice urmă de mister, în cer; mama lor, înnebunită de durere, dă un nou sens existenţei mele. Copilul aruncat de o căţea umană, la gunoi, mă afundă, şi mai tare, în noroi. Un viitor luminos îmi surâde, uşoare dimineţi, seri blânde, tot mai blânde; binecuvântat fie-mi sufletul – minunata mea realizare, oare nu el mi-a oferit o vitaminizantă detaşare?...

63

Să ies din casă – un risc major, să rămân, între ziduri, mă înfior; la televizor, maimuţoiul este de neoprit, deschizi ziarul şi rămâi crucit. Mă duc cu vorba, fără pic de ruşine: de mâine va fi bine… foarte, foarte bine… Bine pe dracu! – târfa de realitate îmi zâmbeşte, lasciv – o doare în coate. Ageamiule! – pară să-mi spună, încă nu te-ai lecuit?, acesta este jocul meu, unul nenorocit, nenorocit… Tot faci nazuri – ţi-am păstrat un loc, la cimitir, acolo, vei scăpa de mine… la revedere… hai sictir…

64

Verticala înmugurită Duhneşte a primăvară, şi mie îmi vine să leşin – zumzetul albinelor, invazia clorofilei, al mugurilor chin; nori albi se aleargă, pe cer, şi simt că mor, ieri am zărit nişte rândunici, dând ocol… După o iarnă îngrozitoare, sufletul meu este la reanimare; carnea mă doare, oasele-mi gem, primăvara aceasta sosi, cu forţa unui blestem. Destrăbălarea ierbii îmi dă o stare devastatoare, desigur, pe lumea cealaltă aş avea căutare… Lângă un copac uscat, nişte gândăcei roşii crapă de fericire, fără îndoială, nu s-ar da pe o mie ca mine.

65

Asta-mi mai lipsea, să aud privighetoarea, într-o vale largă – sufletul meu tocmai se dăduse jos de pe targă. Măcar tu, făguţul meu, dă-mi un ajutor, să-mi pot recompune verticala, deloc să mai dor; înveleşte-mi inima cu coaja ta primitoare – o, cum mai tânjeşte, biata, dup-o verzulie alinare! Acum, că a scăpat din dementul viol hibernal, încurajeaz-o, fă-o să palpite, vegetal.

66

Metamorfoză Stare de putrezeală, verzulie, iarbă suspendată, pământul – furat; urechi fine, străpunse de răngi grele: de zile bune, în locul ştiut, niciun lătrat… Câtă fericire, ani şi ani de zile, pe acel pământ ferit, binecuvântat, nerevendicat de nimeni, nimeni, cum de fu posibil, cum de-a fost aflat? Seara, imagini cu peşti morţi, puzderie, în râul scandalos contaminat, miei evisceraţi, în sinistre cârlige – cumva, câini?, golindu-mă de-organe, galopant.

67

La ce bun ochii aceştia, am urlat, să mă transforme, cât ai clipi, în inculpat? De ce, de ce n-aş fi şi eu implicat – oare-am făcut ceva, am protestat? N-ar fi mai bine să îi smulg, să îi arunc la gunoi, în halul în care au ajuns… puroi?... Un orb, iată, pare c-ar mai merge, eşti curat… n-ai ce să-ţi reproşezi; scenele acelea – sub faldurile amintirii… mai e un singur risc, să le visezi. Rămâne auzul, teribilă povară, urechile... fă-le ceva, rapid, să scapi de-a sunetului barbarie, să mai poţi zâmbi, candid… Nu vezi… n-auzi… splendidă cucerire, sufletul îţi tresaltă, cât elan! Fericirea pietrei nu e o vorbă goală, ţine-o la gât, ca pe un talisman.

68

S-apuce frica, groaza s-apuce De când Biblia l-a tot asigurat că seamănă la chip cu Dumnezeu, cine să-i mai stea în cale arogantului creştin – un dobitoc de animal, o pasăre, copacul, un alt zeu? În India, vaca e sfântă, în altă parte, bună pentru abator; ţi-ai abandonat vieţuitoarea în labele bipedului, nu ţi-a păsat de lutul dumitale, Doamne, este revoltător! „S-apuce groaza şi frica de voi pe orice animal de pe pământ”: cum ai putut rosti aceste vorbe, Doamne, câtă vastă cruzime… funebrul legământ…

69

Muri, cotoiul negru, îmi sforăie pe piept; Doamne, deja te-ai încruntat? Azi-dimineaţă mi-am hrănit câinii, pe gârlă, sunt un nemernic… un descreierat… Deduc din Biblie că un hingher este un bun creştin, un măcelar, un vânător, alt monstru asemănător; scursurile acestea, iată, l-au ascultat pe Dumnezeu: de lumea asta, Doamne, eu mă înfior! S-apuce frica şi groaza pe ucigaş, când se apropie de acel animal blând, să cadă în genunchi şi să îi ceară iertare – vei rosti aceste vorbe, Doamne, când oare?, când… când…

70

Curăţenie de Paşti Mi-am jupuit amintirile – înfipte-n cuie, altele-n piroane, în pereţii anilor; le-am clasificat, cu mare grijă, apoi, le-am depozitat în cutiuţe: una din aur, alta din argint, restul din tablă. Ce să păstrez, ce să păstrez? Pe cea din aur, evident… Nimic, nimic! – am urlat, căci pereţii se mânjiră, brusc, de sângele mielului înjunghiat. La gunoi… totul la gunoi… copilărie, jocuri şi ce-o mai fi fost, mielul, oricum, a murit, mai are lumea aceasta vreun rost?

71

Într-un târziu, mi-am adunat trupul, împrăştiat, împrăştiat peste tot – inima, prin Antarctica, picurând acel sânge, ochii, înţepeniţi, pe jos. La gunoi! La gunoi cu mine! Copilărie, Dumnezeu şi ce-o mai fi fost, mielul, oricum, a murit, mai pot avea două hoituri vreun rost?

72

În săptămâna sângelui Ploua cu îngeri, în sus, de o săptămână ploua, pe cerul abject, primăvăratic; ploua cu miei, cu gâtul tăiat, de o săptămână ploua, şi nimeni, nimeni nu îi salva pe alţii, de la tăiere. Ce dacă pământul se înroşea, ce dacă sângele, cuminte, curgea, indiferent, pe lângă ucişi omul trecea, neavând timp de prostii, să se oprească, la biserică mergea, se închina, se ruga – venea, doară, duminica: marea sărbătoare.

73

Un milion de beregate aveam, tăiate, şi ploua, nepăsător, în liniştea morbidă, iar eu, de o săptămână, zvâcneam la sânge, la sânge zvâcneam de peste tot. Un milion de limbi străpunse de dinţii mei înfioraţi, un milion de miei, agonizând în mine, o verticală – dintr-un milion de trupuri, stropind cu fierbinte sânge pe sfinţii miraţi, lungindu-mă, neverosimil, tălpile jos, pe pământ, în sânge, capul sus, sus, în cerul mustind de sfinţenie, aglomerat şi gol. Sărbătoarea înainta, în pas de militar, prin duhoarea de carne moartă; veseli, îngerii de serviciu sunau, teribil, din trompete – până şi ele mânjite de sângele din venele mele golite.

74

Pe loc Omul are de îndeplinit o misiune – de ce l-a făcut Domnul, din ingeniosul lut? Această aberaţie l-a dus într-o înfundătură, chipul cel dumnezeiesc fiind de nerecunoscut… Sus… tot mai sus… pe scara socială: iată ce a înţeles bizara creatură; smerenia? – o vorbă aruncată-n vânt de puturosul bun de gură. De ce-a ieşit omul din animalitate, să rămână prost, aşa, ca dobitocul? Atunci, mintea de ce o mai are – desigur, să-i şoptească la ureche că altul e jocul…

75

Un joc sinistru, de care pe care, măcar, în junglă, lucrurile-s clare; o joacă murdară, arbitrată de un Dumnezeu depăşit, după barbaroide reguli, ticluite de cutare ţicnit. Puterea s-o obţii, demonica putere, nimeni deasupra ta, iar jos, să-l simţi pe prost cum geme; ţi-ai îndeplinit cu brio misiunea, eşti un ales – fascinată, Istoria te va reţine, om măreţ! …Totuşi, omul are de îndeplinit o misiune: divina înfăptuire de a sta pe loc – ca un copac, ca o veveriţă, ca o piatră, ca un pustnic, ca un simplu dobitoc. Poame căzute pe jos, seminţe, din dulcea strachină a unei detaşări totale; invitat şi Dumnezeu, din când în când, să guste din realizarea dumitale.

76

Mă închiriez cu ziua Da, da… a existat şi fiinţa mea… oare ce putea face biata de ea? Ca o pasăre, ca un copac, ca o reptilă, fără să simtă pentru ce, fără de sine milă. Senil, timpul s-a scurs, pic cu pic, neîntrebându-l pe proprietar nimic. Da… am existat şi eu, în lipsă de altceva, împins, frenetic, de la spate de ea, făptura mea. Dispun de sânge, o, ce activitate, fără oprire, trage în jug, ca boul, fără să ştie pentru cine; de organe, oase – ce travaliu serios, pentru un necunoscut obraznic, un profitor oneros…

77

Dimineaţă… sunt trezit… – cu asta ziua mi s-a terminat, nicio noutate, acelaşi spectacol expirat; tot eu… tot ea… – vai, ce echipă minunată, o splendidă păpuşă, de însuşi Dumnezeu coafată: măreţul chip, zâmbetul magistral, cine a spus că omul ar fi un mamifer banal? Respir… aşadar întreţin comedia, abject, îmi dau de lucru, dispun de un abil proiect… Mă închiriez cu ziua, brav animal de povară – câte mai are bietul de tras până în seară! Sâcâit fără încetare de celulele barbare – îmi aştept mântuirea, somnul, somnul, uriaşa mea realizare.

78

Lumina Într-o grădină, lâng-o tulpină, un câine agoniza… tremura… gemea… Şi primăvara urla de fericire, în cireşul falnic, înflorit, albine zumzăiau, amical, deasupra câinelui zobit. I-am adus apă, mâncare – nu s-a atins de nimic; l-am mângâiat… l-am încurajat… biata fiinţă, spre seară a murit. Au trecut anii peste pustia grădină; seara, când întunericul învăluia greaua tulpină, se înălţa o floare, ca o lumină.

79

80

Carne, carne, carne Dacă fiinţei nu i s-ar fi făcut foame, Natura ar fi fluierat de relaxare; violenţa – necunoscută: cine la cine să se mai asmută. Lupul şi căprioara ar fi stat la taclale, alintându-se cu priviri amicale; de sus, Dumnezeu ar fi privit cu încântare la o aşa frăţie fermecătoare. Însă foamea loveşte, tot mai înverşunată, în biata fiinţă vinovată doar pentru faptul de a fi fost născută, într-o lume absurdă, absurdă. Lupul o sfâşie pe căprioară cu o cruzime ce te înfioară; şi-a apărat puii, îngrozită, până ce-a fost doborâtă de haita dezlănţuită.

81

În faţa abatorului o vacă se pune în genunchi, disperată, viţeaua de lângă ea să fie salvată… Lumea dumitale, Doamne, deloc nu e absurdă – este o lume înspăimântător de crudă; o fiinţă o ucide pe-alta, bestial, fără să îţi pese, fără să clipeşti, măcar. A exista e sinonim cu violenţa – doar aşa vieţuitoarea îşi asigură prezenţa; când cumperi carne de la magazinul cutare, comiţi o violenţă pasivă, omule, îţi pasă, oare? Nimic nu te deosebeşte de leu, panteră, tigru – ei sunt pe faţă, tu te ascunzi după un portofel, sinistru… Deşi te-ai putea hrăni cu altceva, nu tresari la gândul că-ţi îngurgitezi ruda…

82

Ca şi tigrul, iată, ai un rost – acela de a-ţi umple burta, fioros; şi tu, şi el, un ideal comun, de a scăpa de neagra foame, umplând burta cu maldăre de carne, carne, carne, de carne moartă, o împuţiciune viitoare – de eşti poet, stai liniştit, versurile nu au cum să scape de duhoare…

83

84

M-a căutat un fag M-a căutat un fag, aseară, pe la şapte, cu poala plină de frăguţe coapte; că, ce mai fac, sunt supărat pe el, n-aş vrea să stăm de vorbă puţintel? De multă vreme nu ne mai văzusem, ce mi se-ntâmplase, de ce dispărusem? Îndelung, l-am mângâiat, cu mâna transpirată, umil, i-am cerut iertare, din fiinţa toată; el îmi fixă picioarele, cu amară privire, şi-mi puse în palmă frăguţele, dând din cap, cu mâhnire. …Apoi, îmi povesti de pe-acolo, de prin pădure, de mica râpă unde locuia, de rugii plini de verzile mure.

85

L-am luat de mână – se-nserase, blând, l-am urcat dealul, până la al său loc – obosise rău sărmanul. La o săptămână, l-am găsit senin, însă bolnav. – Ce-ai păţit, eşti palid, făguţul meu brav… – Mai nimic, sunt liniştit, mă pregătesc să mor; acum, mi-e mai bine – mă uscasem de-al tău dor…

86

Lăsată fie-mi primăvara Lăsată fie-mi primăvara, ca să zac, sub florile de liliac! De ce să fie ciopârţită în ştiri, ştiri, ştiri, în îngrozitorul internet, în banalii musafiri, sânge închegat şi paradisuri injectate, boală, demenţă, munţi de vanitate. Lăsată fie-mi primăvara, să respir al albastrului delir! Într-un cer curat, curat să mă înec – lichidând al fiinţării trist eşec, părăsind în chiote mizeria acestei lumi, un moale culcuş zidind, în sterpe rugăciuni.

87

Lăsată fie-mi primăvara, să tot cânt, cu al cucului avânt! Grijile – în cuiburi părăsite, nopţile – în frunzele de nuc, strivite; dogme, idealuri – sfărâmate, bolnavele iluzii – decedate. Lăsată fie-mi primăvara, toată, să-mi fac din verdele speranţei roată! În moartea mea să pot intra, tihnit, de adâncul codru primenit; păsări, mii, să mă închine unei lumi absente şi divine.

88

O cură de foame Nu pot scrie niciun vers, pe maţul gol – fiinţa mea e o revoltă… perfect inacceptabilă… mă înfior… De la general – degradat la simplu soldat de însăşi carnea mea, a mea?, ce a complotat. Marea trădare se încheagă în interior, un trup ameţit îi asigură un succes orbitor – când fiinţa îţi prisoseşte şi vrei să o trimiţi la plimbare, nimic mai simplu, fă lungi exerciţii de autoînfometare; abia atunci vei simţi câte parale fac iluziile tale, al lor cap, delicat, de drac.

89

Un stagiu de înfometare te scapă de multe, multe belele – cine să mai acţioneze, o fantomă, în oase şi piele? Spre a te mântui de tine – fă-ţi cura de foame, o minte uscată îţi va duce multă alinare. …Şi totuşi, ce e foamea, dacă nu o insultă, o neagră umilinţă, dar şi un maestru, deschizându-ţi calea, spre libera fiinţă; puţină hrană, cât să pâlpâi, să fii mulţumit de tine – poţi scrie şi nişte versuri, sătulului să îi fie ruşine…

90

Croitorie Sunt un croitor formidabil, am un ac şic, deşi cos, întruna, nu finalizez nimic; ba, materialul nu-mi ajunge, ba, aţa e slabă, când greşesc la calcule, când sunt fără vlagă... Lucrez doar pentru mine, am un program redus – luciditatea nu-mi permite să iau comenzi în plus; de ce să mai mă-ncarc cu altul, cu ifosele sale, îmi ajung ale mele – rafinate, pestilenţiale. Cel mai grav am gafat la costumul existenţial: totul a ieşit anapoda, până şi un nasture banal; apoi, permanenta senzaţie că pantalonii mi-s rupţi în… – şi nu pentru că sunt român… nu, desigur… pot chiar să jur…

91

Francez de-aş fi fost… englez… – situaţia ar fi rămas staţionară: cum să mai ieşi în lume, într-o postură atâta de falimentară? Până la urmă am ieşit, oare ce era să-mi fac, să fi stat ca un ciudat, pe loc, m-aş fi scufundat. Mi-am luat haine de-a gata, am renunţat să mă peticesc, sunt în regulă, acuma, pot să şi zâmbesc. Între timp, m-am recalificat, fac croitorie interioară: îmi scot ţinuta metafizică la plimbare, seară de seară; hainele firmate pe care le port îmi dau tărie: Isus, Buddha, Cioran – o, câtă semeţie!

92

Pe deal Ziua se prostitua, pe deal – era un sfârşit de primăvară, să mă bucur, să mă întristez? – firea mea nomadă, lehamitea barbară… Un cuib părăsit îmi dă bineţe, tresar, mă înviorez, pe loc: ţi-am găsit culcuşul, suflete – alinat, am luat-o din loc. După o vreme, îmi regăsii fiinţa, se agăţase de un nor alburiu; un şarpe lichid mi s-a încolăcit pe picioare – ia-te după mine, omule zurliu!

93

Vesel, m-a condus până-n-tr-o vale-adâncă, aici, a dispărut, misterios; obosit, m-am rezemat de-un fag uluitor: hai, absoarbe-mă, prietene, ai milă de-un neputincios! Tocmai uitasem… uitasem de mine – cuibul… şarpele… fagul cel guraliv, ce m-a absorbit – când o detunătură, în depărtare, rupse vraja, reamintindu-mi de mine… un om… un rătăcit… Un uliu dădea târcoale rafinate – este mare prada, mare de tot; totuşi, îţi ofer, spre consolare, această bucată consistentă – Stupoarea de a recădea în om, sfarm-o în cioc…

94

Din tot ce vezi… Din tot ce vezi nimic nu mai rămâne, cu tot talentul, dragul meu poet: pădurea, ce îţi şlefui metafora, câinele, ce îţi linse oximoronul, discret… Extaz, în faţa unor viitoare mortăciuni, incursiuni în absolutul vid, aceasta a executat orchestra zgomotoasă de cuvinte maltratate – poet iresponsabil, tu, ins agitat! De ce, de ce nu-ţi smulgi vederea, spre a-ţi împuţina delirul? Ochii tăi, cei milioane, viermilor hrană oferă-i, ca să guşti şi tu sublimul…

95

Din tot ce vezi doar eu, eu, moartea, eu voi mai rămâne, dansând prin praful oaselor, tovarăş săritor; de ce, de ce n-ai ochi şi pentru mine, extravagantule vulgar, poete sabotor? O, nu uita, imperiul meu va străluci nestingherit, de-a pururi, camarade; unde îţi este inspiraţia, miop pervers, fiorul… fiorul cel divin… ce te arde? Te-ai risipit aiurea pe nimic – o frunză… două… şi vântul ce le bate… Când oare o să revitalizezi, când oare, câmpiile ce-mi aparţin, laş… laş abandonate?

96

Eşti doară poet… poet… – iute, hai, dă-le o faţă: te entuziasmai greţos de clorofilă, odinioară… pădurea şi oximoronul, chiar nu-ţi spun nimica? – fă un efort, maestre, pentru ultima oară…

97

98

Jurnalul unei zile N-am fost eu însumi, niciodată, dimineaţa – un animal m-a locuit, ce semăna, întrucâtva, cu mine: avea acelaşi aer obosit. Către prânz, uşor-uşor, pulsul îmi revenea – eu şi animalul chiar comunicam. – Uite, îţi las ţie oboseala, după care, mârşav, dispăream. Unde, unde? – prima după colţ, în a lumii fandoseală; ore întregi, chinul antrenându-mi: zbucium… dialoguri… căpială…

99

De necrezut, seara eram, eram, eram – ieşit, de tot, din animalitate: poet, muzician, fin gânditor, spiritul făcea cu mâna la eternitate. Târziu, în noapte, fleşcăit, îmi depuneam, pe pat, organele. – Hai, adoarme-mă odată, porcule! – Dar cine, cine, cine oare eşti, domnule?...

100

Revendicare Tânjesc după o mică odaie, împletită cu ale tăcerii paie; nimeni în ea să pătrundă, nici măcar fiinţa mea plăpândă – pentru ce să o vandalizez cu a omului privire, anulându-i, anulându-i sănătoasa armonie?

Ci doar aceasta, liniştea măiastră, să îmi mângâie, fin, tristeţea vastă; aici, aici să înflorească, a pustietăţii mică regină, neştiută… divină…

Etern, etern, uşa zăvorâtă, pentru satisfacţia mea mută, cu dimineţi nule, magistrale, întâmpinând serile blânde, banale, cu istoviri de aprig sfânt eşuat, lipite cu efuziuni de piţigoi excitat…

101

Înăuntru, un pat moale, moale, pe care să-mi adorm pornirile barbare: hotarele fiinţei mele, zilnic violate – cât să mai stau prost, cu mâinile la spate?

Cu al său aer să mă vindec, măreaţa mea odaie, de a lumii odioasă, odioasă hărmălaie; n-ai ce-i face, n-ai ce-ţi face – blestem permanent: unde să te mai ascunzi de ea, de tine, pe care continent?

Blânzii pereţi să-mi îndulcească starea de neputinţă, am şi eu nişte merite, ca simplă fiinţă: oare nu am târât, pe culmile înalte, tristeţea de-a o duce-n om, speranţele deşarte?

102

Gândesc cu iarbă Demult nu mai gândesc cu gânduri, s-au borşit toate – marfă expirată; dezgustat, le-am înlocuit cu căţei, spre a-mi ameliora fiinţa abuzată. De cum îl mângâiam pe unul, raţionamentele îmi dădeau din coadă, golindu-mi capul, galopant, de-a lor gălăgioasă corvoadă. Gândesc cu iarbă crudă, sătul de-a dogmei uscăciune, sunt mândru de acest adevăr vegetal; îmi pasc cu voluptate zeii, satrapii, împăraţii, nu mai filozofez, nu mai filozofez – clorofizez, total!

103

Subiectul, predicatul, ce mortăciuni suave… limbaj… metalimbaj… – duhori, duhori, duhori; o haită de hiene daţi-mi, să cureţe terenul, iar dacă nu, măcar un cârd flămând de ciori. Judec cu greieri, nopţile castrându-mi, fac matematică pe coţofene, în zilele reci: primăvara, îmi însămânţez ogorul cu seminţe de savante texte, toate seci. Dă-mi un pictor, Doamne, atâta îţi cer, ceva, acolo… un Picasso smintit, să îmi picteze capul – îi dau şi o idee… un gol… un gol… ce tocmai a-nflorit!

104

Nevoinţe (Sfântul Petru de Alcántara n-a

dormit în decurs de 40 de ani mai

mult de o oră şi jumătate pe noapte.)

Nu poţi emite pretenţii de sfânt adevărat, nedevorându-ţi zilnica porţie de rugăciuni, înfrigurat, nici nefăcându-ţi norma de abţineri, devotat, luând pe Dumnezeu din cer ca martor, epuizat – cât mai pâlpâi, pe acest pământ spurcat, până ce trupul, în aţa de lumânare, ţi-a suflat. Un om bine hrănit şi odihnit? Un vierme – acesta, măcar, nu îşi dă seama, un nenorocit. De la o burtă plină porneşte negrul păcat, de la maţele scârboase, duhnind a rahat; dihaniei sătule îi pleacă mintea la prostii, uitând de Dumnezeu, de bunul-simţ, de datorii.

105

O coajă de pâine pe zi, o oră-două de somn – îţi ajung, spre a-l înţărca pe pofticiosul om, cel ţie interior, ce nu te slăbeşte, deloc: carnea e gălăgioasă, făcând al demonului joc; şi cum să îţi străbată spiritul stratul de osânză, greu, să se înalţe, uşor, pe divina scară, către Dumnezeu? Un trup slăbănogit îl poate însoţi, lejer, treaptă cu treaptă, până la miraculosul cer. Aici, Dumnezeu te va primi, cu încântare: eşti un sfânt, omul e jos, jalnică arătare. …Reţinerea de la mâncare, de la somnul cel viclean – nevoinţe, întru defrişarea potecii sfinţeniei, an după an; mă uit la un câine, doar piele şi os, Dumnezeu? – o bucată de pâine, un os, lovit, speriat, dărâmat de nesomn, ce şansă pe el, să fi fost născut om, condiţiile sfinţeniei le-ar fi îndeplinit, cu har,

106

s-ar fi urcat la cer… trecut în calendar… Omul i s-ar fi închinat unei potăi jegoase, rugând-o să o ierte de păcatele-i scârboase. Am cunoscut un om, cu pensia mizeră, cu chip blând, împărţindu-şi pâinea unor căţei, abandonaţi, pe câmp, crescându-i mari şi educându-i, de ani buni, Dumnezeu?, slăbănogiţii sfinţi? – minciuni, minciuni, minciuni!

(Lui Gigi Căplescu)

107

108

Compromis în om Am fost invitat la o mare adunare de păsări; politicos, le-am refuzat: ce nevoie aveţi de un bolovan, printre voi, vă ştiam deştepte! – am exclamat. Am fost invitat de o pădure – nişte îngeri de copaci; plin de respect, i-am refuzat: asta vă trebuia, un topor, printre voi, cum să vă coborâţi în aşa hal! – am protestat. O herghelie – o, ce cai!, mă aştepta: în genunchi, i-am refuzat; ce să facă nişte sfinţi cu o rangă, la ce bun un sadic, un descreierat?

109

Era gata să mă alătur unei turmuţe de miei; cu lacrimi în ochi, i-am refuzat: un cuţit ucigaş vă trebuia, prostuţii mei, un om… un lup deghizat… …Invitat, insistent, la o mare adunare de oameni; plin de revoltă, am refuzat: o pasăre, un copac, un cal, un miel mă aşteptau să îi mângâi – cum aş fi putut lipsi, nemotivat? Luaţi-vă bolovanul, toporul, ranga, cuţitul, să aveţi cu ce dialoga, dragi lichele! Hai, daţi-vă drumul la sânge, înroşiţi microfonul, sunteţi bărbaţi, doar, nicidecum muhaiele…

110

La răcoare Pe lângă plopii fără soţ eu nu am mai trecut; îi tăiase un barbar pe toţi, un parvenit… un necunoscut… Nu pricepea ce e cu poezia, de Eminescu parcă, parcă auzise; un gând fix avea – vile, viloaie, nicidecum prostii, pe hârtie scrise… Somnoroase păsărele, pe la cuiburi nu se mai adună; pădurea, toată, decimată, noapte bună… noapte bună… Mai am un singur dor, în liniştea serii, să fie băgate între gratii aceste dihănii! Să le fie somnul chin, şi groaza, aproape, de blestemul copacului, pe veci să aibă parte!

111

112

De-a valma Aerul acesta, necesar, respirat şi de sfânt, şi de un criminal, de o mamă devotată, de o tânără prostituată, de lup, de şobolan, de o căprioară, de un bogătan, de o cobră, de un ins în delir, de Hitler, de Stalin, de miel, de măcelar, de Isus, de barbar, de canceros, de sănătos, de virtuos, de ticălos, de prunc, de drogat, de alcoolic, de psihopat. Ce părere ai, Doamne, de acest aer al dumitale – cum de îi permiţi să îşi ia nasul la purtare?

113

Când bestia de vânător ucide, dă-i aerul cel meritat să îl respire, iar unui monstru, unui criminal, o porţie de aer, din ce în ce mai rar. Aerul acesta, necesar? Nicidecum, Doamne, un altul… altul… pe deplin justiţiar! În cerul dumitale, să facă pe loc dreptate – un robinet, unul dumnezeiesc, căci ruginitul de aici, acesta, pământesc…

114

Buddha E-atâta linişte, în jur, şi-atâta zbucium, în fiinţă, pasăre, plantă, om, animal – eternă umilinţă; ajunge ca hrana, apa să lipsească, pentru ca, lent, deprimarea să înmugurească. Fiindcă chinul nu avea un trup distinct, se ivi fiinţa să i-l zămislească, pic cu pic; un trup, două trupuri – care-o fi cel original, moartea unde se încuibăreşte, în negrul final? Câtă fericire pe o piatră oarecare – cum să se dea pe o fiinţă, pe un chin în derulare? Nu are griji şi nici copii să îi crească, în schimb, o veşnicie la-ndemână, ca să tot domnească.

115

E-atâta gingăşie, într-un pui, şi-atâta ramoleală viitoare – în cine să îţi pui nădejdea, în această carne sabotoare? Până şi virusul are probleme, nici el nu stă prea bine, de câtă inspiraţie are nevoie, să nu se facă de ruşine. Iată că omul, vrednic, a venit cu-o noutate: el şi-a făcut din chinul zilnic o funebră artă şi o voluptate; dumnealui deţine-o minte, ce îi tot şopteşte că, în curând, va da lovitura… o va duce regeşte… Deşi zilele trec, trec, şi nu se-alege cu nimic, el o ţine pe a lui, doar mai are un pic… Senini, animalul, pasărea se duc la culcare: ce bine că va veni somnul, o moale desfătare.

116

Iată-l pe om, intrat, cu onoruri, într-un cerc vicios: să stea pe loc – nu e bine, să se-nfierbânte – cam periculos… Chin să stai, chin să nu stai – să îi spună Dumnezeu ce să facă, să iasă din oribila încurcătură, luminându-se la faţă. Să îi spună preotul, căci Dumnezeu este de negăsit, un filozof celebru, un înţelept bătrân, un om simplu, cinstit; ţi-ai găsit… oare toţi aceştia nu sunt oameni şi ei, nu-şi pun acelaşi soi de întrebări – sunt cumva zei, sută la sută zei? Se spune că unul ar fi găsit un răspuns eficace… Buddha… Trezitul… cu al său remediu – o meditaţie dibace; el şi-a făcut din propriul trup un vast laborator, să vadă ce e înăuntru… ce e cu mintea… – ce îi oferă, în viitor.

117

Omul se îmbată cu iluzii, el, necontenit, doreşte – devastatoare ignoranţă, zice Buddha, căci nimica nu găseşte… Obraznica de minte ar trebui pusă cu botul pe labe, prin inspirata meditaţie, anihilând, aşa, gândurile bolnave. O existenţă simplă, simplă, cum şi copacul o are, un om nepătimaş, neviolent, ce nimic nu doreşte, ca o floare; ce compasionează cu cel aflat în suferinţă, fie acesta un şobolan, un om ce îşi respectă sinele, având milă şi de un bolovan. …Atâta, zice Buddha, stai într-un loc retras, şi vezi ce e cu tine, ce scârţâie, ce pute, unde este buba, ce nu este bine; adio, falnice învăţături… inatacabile sisteme…

118

borţoase dogme… perfizi zei… regi… sfinţi…împăraţi… arhangheli… Dumnezei… De ce să te trăiască altul, să îţi năruie fiinţa, multiplicându-ţi chinul cel obişnuit, desăvârşindu-ţi umilinţa? Regăseşte-ţi, natural, făptură blândă, proastă, din copilărie, nu, nu te mai părăsi – aşa să te-ntâmpine bătrâneţea ta, copile!

119

120

Statut de gâză O nouă vară, prilej de-a renunţa, total, la mine – pe poarta fiinţei, un lacăt uriaş; căldurile demente, proiectându-mă direct în pădure, interminabilele zile, cu chip de borfaş.

Megalomanicul concediu de profesor, umilinţă ecuatorială, virilul ritual al îmbătatului cu apă chioară; aceleaşi văgăuni ale pădurii, primitoare, tufele, stejarii, fagii, onoraţi, nevoie mare.

Mi-am sigilat omul interior, din motive creatoare: gândul c-aş putea profana cu el aceste pure locuri mă umple de oroare; atât… atât… să mă abţin, să nu iau nicio iniţiativă, doar simplu, simplu spectator, cu un statut de gâză, deopotrivă.

121

…Cum, cum s-a scurs o lună de când frecventez cafeneaua vegetală? – faptul că-n exterior o lume colcăie mă înfioară; undeva, un muşuroi enorm de furnici – decât insecte sociale agitate, mai bine înţelept arici.

Starea sihastrală îmi dă puteri nebănuite: este şi vara bună la ceva, lucrează pe căi încâlcite; buzunarele goale sunt, iată, o realizare, concediul fără nicio temă, o sublimă desfătare.

Să te reduci la zero nu este la îndemâna oricui, o vară întreagă, pe coclauri, haihui, haihui; măcar, să nu te fi zărit cineva: dihania aceasta să ţină lecţii de matematică? – păzea…

122

Foaie verde Foaie verde trei alune, mă brodii şi eu pe lume; într-un început de toamnă, am orăcăit, cu spaimă. Fost-am trecut, la numărătoare, ca un pui de găină, ca un fir de floare. O singură preocupare am avut – să uit, să uit de mine, să îmi umplu ziua – cu costuri infime; sâcâit de al fiinţării parazit, am tot prosperat – nu m-am ales cu nimic… Nedreptatea ce mi s-a făcut, zilnica umilinţă, să faci umbră pământului, ca simplă fiinţă; respiră cu japca, umple-ţi burta de foame, cară-ţi prostul după tine – trupul… câtă încântare…

123

Şi uite-aşa, an după an, m-am dus de nas, ca ultimul golan; la toate întâlnirile fixate cu fiinţa mea, am trimis, în locul meu, pe altcineva: un căţel, o mierlă, un deal, o pustietate au obţinut, de-a dreptul, excepţionale rezultate. Însă odată, din nebăgare de seamă, am trimis chiar propria persoană; ciomăgeala ieşită, scandalul aprins – şi concluzia finală: omul cel interior – respins!

124

Bolnav de Milă Un câine aruncat, înfometat, bolnav, punându-mi pe jar orele; un cal – piele şi os, alb, alb, alb, păscându-mi înserările. Copac tăiat de la jumate, secţionându-mi jugulara; apa secată, iarba pârjolită, strivindu-mi toată primăvara. Vasul acela, încărcat cu oi, punându-mi liniştea sub ghilotină, carnea mea, pe care o ofer pentru o cină blestemată şi divină.

125

Apoi, alt câine, alt copac, alt cal, alt vas cu oi, o altă barbarie; doar eu – acelaşi, un om devastat, cu sufletul închis de Milă într-o colivie. De bucurie idiotul aibă parte, şi mediatizata ţoapă, şi masticatorul; pe tine, brută bogătană, te ignor, ca şi pe voi, târfele de tot felul. Cum mai tronează gheaţa, în sufletul lipsit de Milă, doar moartea, inspirată, o va topi, meticulos; viermi bravi încingă hora, pe hoitul în formare, ajungând, extaziaţi, până la os.

126

Nea Gheorghe Nea Gheorghe are 206 oase în corpul său cel preţios; uneori, îşi pipăie şira spinării: al naibii spate, dubios… Dacă cineva i-ar spune că posedă carpiene, metacarpiene, tarsiene, metatarsiene, coccis, claviculă, stern, mandibulă, l-ar înjura, vârtos, de mamă: altădată să belească ochii, să bage de seamă… Ce, a ajuns de râsul lumii, tocmai el, gospodar serios, să vină un neica-nimeni, turnându-i la bazaconii… un ofticos… Când şi-a rupt una din mâini, a urlat ca din gură de şarpe; trebuie să ai grijă de ele, spusese cineva, de aceste vagaboande.

127

Odată, la cimitir, a văzut nişte oase scârboase; a scuipat cu ură, pe fundul gropii: doar atât din om mai rămase? Zărind ţeasta găurită, s-a aşezat pe jos, fleşcăit: nu este nimic în capul omului, a mârâit, iar de capul lui – nici atât. Multă vreme s-a gândit la Dumnezeu, abătut; oasele unui om… oasele unui cal… – numai Domnul ştie ce-a făcut…

128

Limpezire Nimic nu îi face sufletului mai bine ca a omului minunată uitare de sine: când mintea şi carnea te lasă în pace, e semn că ora în felii de pepene se desface. Savurezi a tihnei dulceaţă, şi, respectuos, îl saluţi pe Dumnezeu: aşa este, Doamne, bolovănosul de Adam, cu coastele intacte, a fost bun rău, rău…

129

Către un om puternic ameliorat, ieşit din hidoasa Istorie, un om limpezit… limpezit… cu trecutul refuzat de memorie; o simplă, amicală fiinţă, ducându-şi ziua de azi pe mâine, având oroare de asociere… ajungându-i o bucată de pâine… Mintea – pe cale de dispariţie… un strălucitor nimic – căci ea, perfidă, nu l-a servit pe om, dimpotrivă, l-a aservit… Instinctele – pe banca de rezerve… de s-ar putea, pe veşnicie: de ce să mai iasă la încălzire, pentru care prostie, violenţă, blestemăţie?

130

Nu mai vorbesc cu mine De ani buni de zile, goale-s ale existenţei file; divorţ am dat de fiinţă, înveninat de-a sa neputinţă.

Rup ziua, ca pe-o foaie de hârtie, şi i-o trimit lui Dumnezeu drept mărturie; cu asta, dimineaţa mi s-a încheiat, îmi pipăi burta – splendid aluat.

Mă pustnicesc, pe dealurile fine, ca să evit privirile porcine; susur-un fag, fâlfâie-o mierlă, el e, sufletul meu, ucisă perlă.

De când, de când nu mai vorbesc cu mine, cui, cui să mă adresez, şi cărui sine? Sfâşiat de morbida conştiinţă, prostituat cu cinica dorinţă.

131

…Şi zac pe coastele de deal divine, pervers poet, violând versuri virgine; sus, cerul, îmbâcsit de chipurile sfinte, carnea mea, jos, dansând printre morminte.

Aţi mai rămas doar voi, blăni grele, să putreziţi în oasele bolnavelor lichele; de ură secole, milenii de spaimă, un minunat coşciug să le adoarmă!

Voi, binecuvântate păsărele, să-mi pierdeţi gândurile, în văzduhuri grele; iar sângele tăcut – pe chinuitele mări, ţărâna toată – sub odihnitele zări.

132

Chişchi Îl tot întrebam pe Chişchi, pe cotoiul meu, ce nu îi plăcea la mine?, de vreme ce îl alintam, îl umflam cu bunătăţi, ce îmi reproşa, cu atâta limpezime?

Se apropie opt ani… opt ani… de când a murit – nu îmi revin nici acuma; blăniţa fabuloasă, ochii imenşi… sceptici, de antic filozof, Doamne, să fie-adevărat c-a existat? – cât ne-am mai iubit… cum mă ghicea, întruna…

Cu tine absolut nimic nu am, te ador… parcă nu ştii… Însă cu el, cu omul, nu stau deloc bine – un agitat… de neoprit… neagra furie… acea privire, oprindu-mi-se-n maţe, de o bolnavă măreţie…

133

Chiar şobolanul păstrează o decenţă – îl mai alergi, îl mai faci scăpat, numai cu omul nu o dau la-ntors – mimica dezgustătoare, de etern descreierat… Ceva, ceva îl roade, capul – varză, în rest, pare destul de reuşit; eşti atâta de frumos când dormi, tăticul meu, însă dimineaţa, redevii ţicnit… Să stăm tot timpul împreună, întru deplină liniştea mea, dar dispari… dispari, hoţeşte, ce fel de prieten eşti dumneata?

Opt ani de remuşcări… de dor vecin cu nebunia… dimineţi barbare… seri disperate… – iubirea ne-a rămas intactă, cât despre om, nimica… nicio noutate…

134

Tablou de vară Căldură morbidă, pe câmpul crăpat, stăpânit de tembele insecte, zeroase zile, scoase de ciori, pe la margini, din anonimat – azi, cu o sută de ani în urmă, acelaşi scenariu: vremea lehamitei nu a expirat. Duminici, reanimate de sfinţi enigmatici, cu un ochi în ţărână, altul, cocoţat în cer; puturoasele guri, ameninţând, întruna, prin fumul de tămâie – verificat mister.

135

Poeţi bizari, cu harul în concediu, plimbând împuţinatul trup pe lângă cimitir, ce i-ar mai trage una verii – însă, cu ce versuri, să scape de batjocura căldurii, de sifiliticul delir… La intrarea pe pod, două prostituate grase, în secetă de clienţi cumplită; fumează cu poftă, sporovăie vesele, ce vremuri, mai ieri, ce lume dichisită… O căţea proaspăt fătată, sub înaltul mal al apei, disperată, caută mâncare; sfânt, poet, prostituată, căţea: cu adevărat, vara aceasta are căutare…

136

Încă o zi M-am pomenit de la primele orăcăieli cu mine pe cap, cui, cui să mă reclam, ce, ce să-mi mai fac? Zilnic, aceeaşi povară carnală, uşurată, ceva, noaptea, de un somn de mântuială. M-am brodit în conturul de om ca o păpădie, ca un mamifer, ca un pom. Să fi ştiut dinainte că omul prea doare, aş mai fi cerut cuiva o asemenea favoare? Măcar vieţuitoarea nu îşi dă seama, o duce de azi pe mâine – ce poate însemna, oare, viitorul pentru un biet câine?

137

Omul, în schimb, cel cu o minte pricopsit, e sub asediul timpului – un duşman perfid! …Să mă scap de mine, cum scapi de o belea, acesta e programul meu de lucru, iată dorinţa mea. Cum să îl rabzi pe unul ce te sâcâie mereu la cap – de-aş fi avut darul beţiei, l-aş mai fi suportat… Degeaba am semnat cu trupul un pact de neagresiune: mă cunoaşte el, are habar, habar de mine? Sângele e de o impertinenţă îngrozitoare – îmi calcă teritoriile fără încetare. Încăpăţânate, maţele refuză orice colaborare – doresc sau nu, ele sunt pe picior de evacuare…

138

Ce să mai zici de-acest revoltat, de stomac, scapi de monstruleţ, până ce nu-i faci pe plac? Celula… celula… tenace prostituată, lucrând gratuit sub a pielii sârmă ghimpată. …Să scap de mine – frumos proiect, doar pe hârtie, în realitate, aş mai duce-o ani o mie. Căci primul om cum, cum a dus-o, acel deranjat de Adam, eu, cel cu coastele intacte, eu, oare, ce, ce am? Cât mai ai forţă să îţi insulţi ziua de mâine, încă eşti, încă mai eşti pe această lume. Lasă-ţi trupul în pace, nu-l mai huli – el nu s-a săturat de tine, de gândurile zurlii?

139

Trufaşa de minte i-a tot tras la ciomege pe spinare, uite-l, săracul, abia mai face umbră pământului de supărare. O, cât te vei mai ruga de el să mai pâlpâi încă o zi, sorbindu-i blajina ramoleală, că dincolo… când nu vei mai fi…

140

Pentru veghea lumânării Om… om… om… – superba mea fiinţă, carne, sânge, piele, ce moale umilinţă; al maţelor colocviu, dimineaţa, împuţita de minte, batjocorindu-mi faţa. Şi bâlciul de senzaţii, până în seară, ungându-mi ziua, subţire, cu o alifie-amară, tristeţile, cu mierea amânării – mai e şi mâine-o zi, doar pentru veghea lumânării… Cât de utilă e fiinţa mea, întru ratatele victorii – elanul remarcabil, remuşcările notorii… O, dulcea mea făptură, magnific aluat, din ce duhoare preistorică te-ai fost închegat?

141

Lumea aceasta, ospătând suav din mine, eu, graţios schelet, dansând printre jivine; spiritul, băltind peste Arcadiile putrezite, sufletul, căutându-mi loc de veci, printre morminte. Un înger mi-a bătut la poartă: cioc, cioc, cioc, văzându-mi faţa, a încremenit pe loc; de m-aş fi putut avorta, i-am spus, cu pierdut glas, nu mi-aş mai fi luat, acuma, un definitiv bun-rămas…

142

Căţelul şchiop Cel ce nu respectă un câine să nu aibă parte de pâine; când îl apucă foamea, cumplit, să se gândească la un câine lihnit, şi de are, pe-acasă, copii, la acei căţei străvezii, pe lângă care a trecut, absent – cum să decadă, atât de abject, aducându-le puţin lăptic, să zică lumea că s-a scrântit? Unui suflet de hingher, bucate ales: zer, unui suflet îngheţat, găurile dintr-un aluat. Doamnă elegantă, rea, puţi mai rău ca o căţea, îţi tot dai cu alifii peste simţămintele pustii;

143

degeaba te tot exhibezi pe tocuri fine, căţeaua suptă îţi e superioară, vezi bine. Pentru copii ai fost o mamă bună, le-ai dat, din belşug, să sugă; de ce îţi face silă o căţea fătată, e şi ea mamă – una delicată… Are o uriaşă responsabilitate, copiii tăi… copiii ei… – o, câtă nedreptate! Iar tu, oficial, ce ai trimis pe bieţii câini la moarte, de zile minunate, minunate să ai parte… Primar… parlamentar… demon sfătos, unul din iadurile chinezeşti să vă primească, bucuros: aici, să vă întâlniţi cu acei câini, lichele, să vă ia pe toţi la întrebări grele, grele… Când disperarea te muşcă de faţă, cine, curat, să îţi zâmbească – un om, o paiaţă? Un mic, mic semn, şi un căţel şchiop îţi arată cât ai fost de miop; de mai insişti un pic, un pic, un tovarăş ai câştigat, din nimic!

144

Vara, la cimitir Mijlocul verii, eu, un gălbenuş stricat, în cuibul timpului, sub coaja tare, doar aici, la umbra cimitirului, mai pot spera la o regenerare… De la acest nivel odihnitor, îmi pot percepe existenţa mult mai bine: copilăria şi adolescenţa fum, fum, fum, iar restul zilelor – sublimă înşelătorie. Uscate, gândurile mi le-nşir pe aţă, apoi le pun la gât, ca pe un talisman; atât v-aţi priceput şi voi, parşivelor, să întreţineţi farsa, an de an!

145

E vară… vară… ziua cât un veac, iar eu, un punct carnal, cu ce, cu ce să mă aţin? Un cuţit doresc, să îi spintec burta, să dărâm, odată, acel cuib meschin. Da, da, aşa e mult mai bine – calabalâcul, tot, mutat în cer; organele–rarefiate, prin jugulară – aer, sufletul dizolvat, cu totul, în eter. A fost odată eu, de oi fi fost – cimitirul nu depune mărturie… Mai sunt, încă?, la ce joc asist? – ce nouă farsă, ce blestemăţie?

146

Binecuvântare Pe măsură ce ani adaugi existenţei dumitale, realizezi că ai fost pedepsit cu o fiinţare; la trezire, dimineaţa se răsfaţă vastă – cine să ţină cont de dispoziţia ta proastă? Eşti sătul de toate, ţi-e silă de tine, te-ai ascunde undeva, prin munţi, să nu te mai vadă nimeni… Brusc, îţi aminteşti de-acei căţei, găsiţi într-o seară… morţi de foame… de sete… aruncaţi… Le-ai adus mâncare, apă – se făcuse noapte, pe câmp… cum ţi-au mai mulţumit… cât fuseseră de speriaţi… Dacă eu pedepsit am fost cu o fiinţare, de aceşti micuţi ce să mai zic? – în pustietatea în care au fost abandonaţi,

147

de ce să se mai agaţe… de nimic… Pe lângă ei, par fericirea-ntruchipată – am o familie… adăpost… ce mânca… de unde, atunci, reaua mea stare matinală, aproape permanentă, ce se întâmplă cu fiinţa mea? …Nu, dumneata nu ai fost pedepsit cu o fiinţare, din moment ce poţi salva o fiinţă oarecare; pentru bieţii de căţei ai fost binecuvântat cu o fiinţare, căci, fără de tine, ce s-ar fi ales de ei, oare? De atunci, rânduri-rânduri de căţei am salvat, starea mea matinală s-a ameliorat… Simt că pentru mine, în cer, se roagă cineva… – sunt toţi câinii crescuţi de mine, ce am putut salva…

148

Ieşirea din anonimat Şi ziua de astăzi te-a ameţit, a ta fiinţă nu s-a ales cu mai nimic; ritualul aflării în treabă şi-a derulat, cu precizie, capitolele, fără pic de grabă. Ţi-ai fi dorit ceva, ceva minunat, să ieşi, odată pentru totdeauna, din anonimat; însă, de fiecare dată, este ca un făcut, numele – doar în buletin, de nimeni ştiut… Măcar animalul nu îşi dă seama, deloc, nici pasărea, nici târâtoarea; dar tu… om… cu o minte în cap… cum să rămâi un prost etern?, să râdă până şi cioara… Ceva!, să faci naibii ceva!, să se vorbească, în neştire, de tine – secole… secole… după a ta moarte –

149

mă, fuse ceva de capul ăstuia, uite de ce glorie avu parte… Până într-o zi, când ai aflat de vorbele lui Isus, ce model de om a propus… Nicidecum oroarea aceea carnală, după care atâta ai salivat, dimpotrivă, un om smerit, un milos, un om aşezat; hidoasa bogăţie, morbida putere – abolite, abolite, oare nu ajungea zilei Suferinţa sa?, de ce să fie trasă la fund şi de aceste demonice ispite? Fastuozitate… celebritate… imperialitate… – seminţe semănate pe o stâncă… Marele anonimat de aici începe, roata decăderii umane are de mers cale lungă, lungă… Azi, ai dat să mănânce unui neajutorat – cu adevărat, dumneata ai ieşit din anonimat!

150

Anatomia unei clipe Ce senzaţie sublimă de eternitate – pe poteca unui cimitir… într-o virilă pustietate… Întoarcerea la colcăiala turmală anulează totul, într-o clipită – adineauri, poet ambulant, acuma, salahor de elită… Aerul de puritate, venind dinspre o vieţuitoare, alterându-se pe loc, la contactul cu un om – de ce posedă el o minte, oare? Mireasma unei tufe de bujori, lecuindu-te de întristare, duhoarea unui hoit bogat, aproximând ultimul miros al cărnii tale…

151

Orga lui Bach, sonorul Dumnezeu, bătându-ţi cioc, cioc, cioc la poartă, răpăitul acelei mitraliere, doborând zece inşi, dintr-o dată. O casă nouă… tineri căsătoriţi… nu departe, magazinul de sicrie, cu preţuri incredibil de mici. Melancolia dulce, dulce, a acestui asfinţit de soare, transportul tocmai ajuns la abator, fleşcăindu-mi fiinţa de oroare.

152

Cuibul gol Din mine curge un râu, de sub stânca simţirii, el se îndreaptă, leneş, spre mările mâhnirii. În nimica omenesc nu m-am putut încuiba: principii, ideologie, libertate – ce tevatură; un singur cuib de păsărică, unul, doar, ce forţă-mi dă, linişte, inspiraţie, învăţătură.

153

Blestemul existenţial – anihilat, ritualul abject al fandoselii, rapid eliminat; îţi mai aduci aminte de om, de tine, numai când te aşezi, delicat, pe vine… Şi unde, unde să mori, mai tihnit, dacă nu printre cuiburi, în crângul ferit; unde, unde să speri, la o lume de apoi, dacă nu înconjurat de mierle, de mierloi? Aici, când primăvara vine, peste oasele tale fine, fine, un singur tril, doar unul, te-a salvat: ai fost, totuşi, un om – ce bine că nimeni, nimeni n-a aflat…

154

Chipul duminicii Niciodată, niciodată fiinţa mea nu s-a putut odihni duminica – în sensul cel religios, o stare blegoasă, de timp ieşit la pensie, acaparându-mă, vertiginos… O singură duminică să se fi scurs, una, măcar, să fi trecut, fără ca sufletul să nu fi simţit dulcea prezenţă a prietenului meu – cu al său neconturat chip?

155

…Un timp al pietrei, ce nu a cunoscut niciun eveniment, neracordat nici la trecut şi nici la viitor, cu un extirpat prezent… Un timp ce de Dumnezeu nu a avut habar – şi nici de vreun sfânt trecut în calendar; o agonie sănătoasă, milenară, netulburată nici de dimineaţă, nici de seară, o ispită opulentă… lipsită de substanţă… întru aşteptata izbăvire, ţeapănă… albastră…

156

Un cap remaniat Nu mă pot valoriza decât în absenţa mea – undeva, pe câmpul gol, am un randament major; pe un fund de văgăună, îl apuc pe Dumnezeu de mână, iar lângă un cuib abandonat, minune, m-am evaporat. O, ce realizare, câtă mărire, să scapi de tine, dimineaţa, la trezire: trupul – pe izlaz, la păscut cu turma, sufletul – prin Patagonia, să i se piardă urma; doar seara, târziu, să te aduni, obosit, abandonându-ţi carnea somnului, izbăvit. Sunt un proprietar sublim – îmi aparţin când nu îmi aparţin; dispun de o avere colosală – o imaginaţie stearpă, de aceea magistrală;

157

din moment ce omului i-am spus la revedere, cine, ce să mă mai întărâte, care durere? Cearta cu omul, iată, a luat sfârşit, un viitor mamiferoid îmi surâde, tihnit, ce era să îmi fac, să mă omor – cu mintea, pe linia moartă, am mai mult spor. …Numai aşa am dat de mine, o fiinţă blândă, plină de compasiune; mi s-au deschis ochii, am văzut mica lume de fiinţe, privindu-mă, cu sfiiciune: plopi şi stejari, crăpând de bunătate, miei, căţei, pisoi – unica puritate, ciori preţioase, respectându-se, profund, iarba cea vorbăreaţă, templu clorofilei ridicând. M-am retrogradat, din considerente umanitare, la rangul de simplă fiinţă, cu un cap remaniat în dotare; am fost odată om, e tot ce îmi pot spune, cu o neagră uimire, cu amărăciune.

158

Un glas de sfântă Lâncezeam, în compania unor gânduri viermănoase, ce colcăiau prin untura acelui iulie dement; zile şi nopţi la rând, de reuşită blegeală, pulverizându-mi orice urmă de prezent. Descompus, abia mai pâlpâind – privirea putrezită, putrezită, îmi măcinam soarta în gol; atâta s-a putut, omul meu cel drag… doar atâta… – hai, contemplă-ţi viitorul, în borcanul cu formol… Nişte muşte agitate bâzâiau subţire, în căldura proastă, în aşteptarea prăzii suculente: prezinţi interes, la nivel de insecte, prietene, Natura te-a dotat cu cărnuri consistente…

159

La vreo cinci zile, către seară, brusc, fui trezit din morţi; o muzică divină pătrunse în odaie, deschizând ale eternităţii porţi… Un glas de sfântă, zăvorâtă în grota unui timp neîntâmplat, un tril înfiorat, de pasăre închisă, ce, după greul chin, a evadat. Răvăşit, m-am ridicat s-o prind, să îi sărut, în hohote, spinarea, dar ea dispăruse, camera – pustie, incendiindu-mi disperarea. …O, suflete, nu am cum să te-mpac, sunt prea din carne, prea greu, prea bolovan! Hai, prinde pasărea, sărută-i aripile – eu îmi urmez soarta aceasta… rămân pe loc… prăbuşit… pământean…

160

Recenzat ca om Născut om – ce să-mi mai fi făcut, pe cine să fi luat de guler, pe fleşcăitul lut? Carne, suflet, minte – vai, ce echipă sudată, creaţie sublimă, de Dumnezeu parafată. Cui, cui să mă adresez, unui sfânt, unui câine, unei plante, bulgărelui de pământ? Şi ce să-mi facă o vieţuitoare… omul… sfântul… carnea doare, geamătul se lăfăie sub extravagantul soare. Moştenitorul unic al celulei-ou, ce baftă pe mine, îţi convine sau nu, bacteria este un pic de rudă cu tine; privirea ta îşi trage seva dintr-o maimuţă zbanghie –

161

sclav, sclav etern al unor toane biochimice eşti, o scandaloasă cârdăşie… Sunt ca Dumnezeu, îmi spune sfântul, ne asemănăm la chip: atâta doar, să cred în El, şi nu-mi mai trebuie nimic; să-mi las ziua proastă, mă povăţuieşte animalul, să-i trag minţii o copită – uite ce frumos e calul… Le-am încercat pe toate, dragii mei, şi cu ce, cu ce m-am ales, am dus la tratavive cu nemiluita – fastuoase amăgiri am cules; mărăcinii, murii, măceşii de pe deal m-au mai pansat: aceasta-i situaţia, prietene, de ce să mai fi protestat? Sunt om… necum o vieţuitoare… – ce salt colosal, un cap luminat, nu bezna unui animal banal; îmi dau seama, fac raţionamente, compar, analizez, iar la sfârşit – trofeul, cu o moarte mă finalizez…

162

Sunt educat, am neuronul vraişte şi privirea dusă, biblioteca m-a ademenit cu vorbe dulci – prostituată robustă; deşi ştiam că nu voi obţine absolut nimic, fierbeam cafeaua istovirii în auritul ibric. Revolta mea are un punct fix – propriul sine, să nu fi trecut de cinci anişori, cât aş fi ţinut la mine; un pisoi mi-a mai rămas, să mă liniştească – de la om nimic nu am aflat, decât isterie vastă. Fiinţez – cu asta ziua mea s-a isprăvit: dimineaţă, seară, noapte – acelaşi meniu acrit; un alcoolic împuţit, trag tot timpul la măsea din poşirca existenţei, sunt un om… sunt cineva…

163

M-am anihilat pe cale naturală, mi-am făcut un pustiu de bine, nici chiar pe Buddha nu l-am făcut de ruşine; ce era să-mi fac, să-mi tot car la bocanci în gură, cu cine să-mi fi pus mintea, cu o consistentă harababură? …Recenzat ca om, precum vita, porcul, găina, o râmă bleagă mai lipsea, să înfrumuseţeze vitrina; dinspre cimitir suflă un vânt bun, sunt văzut bine, da, da, am formă de om, pot fi îngropat, aici, fu, iată, ceva de mine!

164

Un dar magistral Am primit în dar o fiinţare – bogat scuipat, chimic eveniment al clipei, degenerând în carne, oase, piele, cutreierate, leneş, de sângele ispitei. Un omuleţ, un simplu om – aptă fiinţă întru marea visare şi deziluziile strălucite; un om, eu însumi, falnică cetate carnală, minunat dotată pentru bătăliile dinainte pierdute. Să tragi de coadă mâţa existenţei, nu, hotărât, nu e lucru puţin; ai nevoie de organe rezistente, să duci, până la capăt, destinalul chin.

165

Te pomenişi în om – ce să îţi mai faci, cui, cui să îi ceri socoteală, în marea disperare? Să se termine odată bâlciul, apuci să mai zici; o lumânare sprintenă, la cap, o, ce realizare… Însă, pentru proastele cărnuri, mai bine un chil de vin, aşa, de pe la sfârşitul zilei, să poţi face, în voie, pluta, pe valurile fine ale insomniei. Căci întunericul nu are gust, fără iscusitul demon al licorii; şi nici moartea nu mai pute a hoit, când, banditeşte, apar zorii. Mijeşte soarele, prostituţia intră în tură – hai, palidă fantomă, uşcheala, pe izlazul social!, paşte iarba grasă a nimicniciei, doară ai primit, la naştere, un dar magistral.

166

Miel De ce, Doamne, nu mi-ai dat un suflet lemnos – căţeaua cu pui a dimineţii, disperată, nu mi-ar mai fi sfâşiat carnea cu dinţii, până la os. Un suflet de javră disciplinată, ce nu a cunoscut mila niciodată; un zbanghiu, care, trecând pe lângă un abator, să fredoneze o melodie de amor. Nepăsarea felinei să mă fi acaparat, să nu mai zac la vederea unui animal tăiat; sticla cu băutură să nu îmi fi lipsit, la vederea unui câine de hingheri încolţit.

167

Un suflet împodobit cu gheţari, Doamne, să îmi fi dat – poate că numai aşa, cu lumea aceasta, m-aş fi acomodat; nişte instincte de sănătoasă brută, o minte bolnavă, pricepută… Înclinaţii de târfă, ce, încontinuu, vibrează, milionară, politică, religioasă – oare ce mai contează? …Să fi avut, Doamne, gheare, colţi, blană – tigru perfect, să fi ştiut o treabă; în loc de fiară, m-ai pricopsit c-un miel, să îi pipăi zilnic beregata – o, bietul, bietul de el!

168

Praf Omul este un vrednic colecţionar de praf – grămada inutilelor obiecte, de care se înconjoară; ce ideal măreţ, dospind sub finele straturi: praf… praf… praf… de dimineaţă până târziu, în seară. Spre cinstea ei, vieţuitoarea se mulţumeşte cu strictul necesar – îţi poţi închipui o vacă făcând parada modei, zece grajduri dichisite, locuite de-un singur măgar? De ţi-ai legat sufletul de-o mortăciune, de-o bijuterie, crezi că o vei duce ca ea, o veşnicie? Ai o sută de perechi de pantofi şic: îţi ajung pe lumea cealaltă, femeie de nimic.

169

…Şi dacă animalul a rămas în faţa existenţei senin, praful acesta s-a depus pe om, din plin! Praf fizic… metafizic… praf religios… – cât s-a mai îndepărtat omul de sine, vertiginos… El e inconfundabil: mamiferul pe care s-a depus praful, oare cine, cine să-l mai şteargă, cine să-i aducă leacul?

170

La orizont, un hoit Hrănesc un viitor hoit – atâta jaf de proteine! Câtă delicvenţă carnală, risipa de lipide… terciul de glucide… Trupul acesta, cald, ce va înţepeni, în orizontala rece; albastra mea privire, sfâşiată mătase, feroce… Numai idiotul hălpăie lăturile din farfuria existenţială; tu, suflet delicat, îţi pipăi conturul – şi te ia cu mare ameţeală… De aici, de la acest nivel, viitorul tău duhneşte bine; să te mai dai jos din pat, dimineaţa – un act de reală vitejie.

171

O vizită la cimitir te întăreşte: pare c-ai avea ceva măreţ de-ndeplinit; cumsecade, timpul mai are răbdare, carnea, încă, nu ţi-a putrezit. În cer – aceeaşi obraznică nepăsare, că mori ori nu, pe cine doare? Ai fost un simplu figurant carnal, ca o pasăre, ca un câine, ca un cal… În urma fiinţei rămâne un cadavru – vai, ce spectacol desăvârşit! Ieri ai fost… azi nu mai eşti… – Dumnezeu, în continuare, plictisit…

172

Omului, adio Câte eforturi să mă descotorosesc de mine – însă ce, ce să fi pus în loc, tot un om? – exclus, exclus, exclus: iarăşi să mă prind în al umilinţelor joc? Cum ce… uite, o oaie, o simplă oaie, să-ţi pască iarba zilelor, cu detaşare, pe un picior de plai, pe o gură de rai. O veveriţă, o dulce veveriţă, să-ţi vină, serile, în poieniţă; soarele să îi apună pe blăniţă, apoi, masa – o alună şi o aluniţă.

173

Un fag… un fag… unul vârtos, văzduhul sărutându-ţi-l, duios, purtând în fiecare zi discuţii amicale cu toate mierlele din vale. Pisici… căţele devotate… pisoi… căţei… sugându-le pe săturate; să îţi predea masive lecţii de mamiferizare, între tine şi fostul om punând o fascinantă depărtare… Câte eforturi să mă descotorosesc de om, de mine – decretele interioare date cu duiumul, toate sublime: cele vegetale, însămânţându-mi alinarea, iar cele animale, absorbindu-mi disperarea.

174

Vegetalizez, animalizez la foc automat – iată că ziua îmi zâmbeşte cu adevărat; am fost odată om – e tot ce îmi pot spune: ce mi-am pierdut vremea cu mine, câtă amărăciune…

175

176

Cireşul Am avut relaţii cordiale, vreo douăzeci de ani, cu un cireş din cartier, colosal; plini de respect, ne salutam, cu un surâs larg, vegetal. Douăzeci de primăveri, destrăbălându-se în floarea albă, verile dulci, filozofând în cireşile amare; douăzeci de toamne, picurându-ne mierea luminii – şi iernile, ah, iernile, de amplă disperare… Făceam adesea schimb de trupuri – înverzeam… înfloream… cireşeam şi mă lăsam ciugulit de păsările cerului; în nopţile târzii, obosiţi, adormeam.

177

Nu departe de trotuar locuia prietenul meu, strada – înfiorător de circulată; câte promisiuni i-am tot făcut – să ne mutăm într-o regiune izolată… El îmi zâmbea fericit, cu toată dantura, se apleca la picioare, le săruta cochet; tulburat, îi binecuvântam fruntea încinsă, mângâind-o cu neputincioasele mâini, discret. …Când după o săptămână m-am întors, cireşul dispăruse; devastat, l-am căutat, furibund – un imens garaj îi luase locul… Nu, nu se poate!, am urlat, tremurând. O brută, pricopsită peste noapte, îl tăiase, o hienă, un neica-nimeni, un gunoi; ticălosul… era proprietarul noii case, această vomă, acest parvenit ciocoi.

178

…Cinci ani s-au scurs, un negru fum, cu demnul cireş răpus, cinci primăveri înjunghiate, cinci veri pustii… – însă, iată, zilnic m-am întâlnit cu el, în acea regiune feerică, izolată. …Şi el îmi zâmbea fericit, cu toată dantura, se apleca la picioare, le săruta cochet; tulburat, îi binecuvântam fruntea rece, mângâind-o cu recile mâini, discret.

179

180

Excursia – Spuneţi, copii… ce-am vizitat… unde am fost primiţi? – În cetatea medievală a cartofilor prăjiţi! –…Şi ce-o să spuneţi acasă c-aţi văzut? – Un Mc Donalds orbitor… un piţigoi pe zidurile obosite… un copac căzut… – Dar, copii, am fost la Sighişoara, deja aţi uitat? – A fost cam frig… scări multe şi înguste de urcat… – Şase saşi în şase saci – puteţi să repetaţi? – Repetăm noi mâine, avem extemporal, nu ne mai persecutaţi… – Măreaţă-i Transilvania!

181

Splendori de văzut, multe… – Şi câmpuri goale, goale… cocioabe de ţigani… priviri abătute… – Avem şi noi Turnul Chindiei, Târgoviştea-i frumoasă… – Aşa îmi spune şi bunica mea, ştiţi cât e de arătoasă? – Nu departe, Mânăstirea Dealu… capul lui Mihai… – Şi trupul îngropat aiurea, pe unde fuserăm, vai, vai, vai!

182

Put a copil N-am avut instinct pentru nimic – societate… progres… carieră… doctorat… Un singur lucru m-a atras la un eveniment: cenuşa-i fină… bine că s-a pulverizat…

Cu cerul – relaţii puternice, la început, apoi, tot mai rare, cuvinte grele, uneori, un dialog steril; numai sufletul, serios, m-a readus la lumină, şoptindu-mi tandru: stai liniştit, puţi a copil!

Sfânt… proroc… vizionar… idol… erou… om genial… – fiinţa mea nu i-a recunoscut deloc, cinstită, şi-a administrat mizeriile sale – cum să se-ncarce c-o nouă povară, ce, e dobitoc?

183

…Şi totuşi, totuşi, mi-am dat doctoratul – în pisoi, căţei, căţele, câini, cu toţii-nfometaţi, în coclauri invadate de liniştea savantă: cum să fi renunţat la ai mei fraţi?

Ce chin oribil, câte umilinţe negre, să te desprinzi de respectatul ins comunitar; ai sacrificat totul, totul pe o singură carte, neadmiţând să schimbi copilul interior cu un mascat barbar.

Am puţit… put… voi puţi a copil: soarta mea este bătută în cuie, definitiv; pentru ce să abdic de la unica stare ce-mi dă forţa să continui, să mor senin?...

184

Lista lui Buddha Din tot ce e frumos pe lume te aleg pe tine, cap de simplu animal – tu, fiinţă nepervertită de minte, inocenţă, tu, chip vegetal. Ce-a avut de spus, omul a spus: mintea lui nimic nu a produs; ba a produs, produs – un rău imens în lume a adus. Buddha a văzut pericolul, el s-a tras pe sine deoparte, şi-a întocmit un sever program de ameliorare – un alt om… eliberat de iluziile deşarte. Dumnezeu nu era pe lista preocupărilor sale, el şi-a văzut de iscusita meditaţie, cu încăpăţânare.

185

Din contră, Dumnezeu l-a înfundat pe om şi mai rău, şoptindu-i la ureche c-ar purta chiar chipul său… Cine, cine să îi mai stea bipedului în cale, când el are în buzunar acte cereşti, oficiale? Omul a ieşit bun, iar Buddha pare un smintit, ar fi trebuit şi el să ia exemplul unui viitor pocăit… Omul, elev în permanentă stare de repetenţie – însăşi o minte strălucită s-a dovedit a fi o atroce blestemăţie. Între timp, Dumnezeu îşi vede, prin cer, de-ale sale – Buddha a murit, bătrân, împăcat; omul?, ehei, omul: cine să-l strunească pe marele agitat?

186

Cu ochii sparţi De când m-am luat la cunoştinţă, într-o zi tare îndepărtată, tristă, când cineva tăiase un imens cocoş, umplându-mi ochii cu un sânge lipicios, de când mi-am dat seama de mine, mai vârtos, în anii ce-au urmat: măgar osos, cărând, cuminte, în urma turmei umane, pietroaie grele, grele, în absurde geamantane – un lucru mi se-ntâmplă, de care nu mai scap, ceva îmi sparge ochii, am găuri în cap. Ultima dată mi i-a spart un câine, zdrobit pe asfalt; de unde am găsit puteri să mi-i înlocuiesc cu alţii noi, să pot să mai zăresc?

187

Să pot să mai zăresc… ce… care grozăvie, cât mă vor ţine şi-ăştia, până ce vor deveni piftie? Mii… mii şi mii de ochi, toţi sparţi, de te miri cine… insecte… elefanţi… oameni cruzi… de pradă animale… ideologii abjecte… lagăre… gazare… iluştri sifilitici… abatorul… savantul bolnav… ţoapa multimediatizată… milionarul puhav… Ce să fac… capul să mi-l retez, de tot, să scap de-acest negru blestem, odată mort? De blestem… care blestem… oare nu ştii, aşa e lumea – vii tu să te văicăreşti, aiurea… Nu-ţi convine, crapă… ce mai stai… nimeni nu o să regrete, ce credeai?

188

Din codru rupi o rămurea – gata, s-a sfârşit cu ea. Ştii, acuma sunt pastile, ia ia câteva, cu ochii ăştia, ultimi, poate vei vedea! …Un preot să invit, mi-am zis, umil, să mă limpezească, explicându-mi, cu vocea de biserică, situaţia la zi. …Lasă-ţi gândurile proaste, taică, parcă îl aud, ştie Dumnezeu ce face, nu te mai obosi! La un milos, iute, să dau buzna… cu borşiţii ochi, în palmele tremurânde… Hai, frate, să îţi zic ultima păţanie, ştiu că sufletul tău mă aude…

189

190

Credinţa mea Acea zi minunată, când spiritul te ia la întrebări… În sfârşit, începi să te conteşti… – ce este cu tine pe această lume, ai vreun scop, arzi gazul de pomană, eşti, cumva, un animal de pradă, bine deghizat, de fapt, ce doreşti? Ce drepturi ai, şi cine ţi le-a dat, nu cumva, cu forţa, fără pic de remuşcare, ţi le-ai luat? Pământul acesta nu, nu este al dumitale, nici aerul grozav, nici râurile sale! Nu ai niciun drept asupra unei păsări, asupra unui peşte, copac, animal:

191

sunt, ca şi tine, nişte parteneri de Suferinţă, asta le trebuia pe cap – un om, un criminal? Mintea aceasta, cu care te-ai întâmplat, te-a transformat în animalul cel mai arogant; aveai nevoie de o minte paralelă, rece, de serioasa metaminte, să o ia pe delirantă la ciomege, să-l scoată pe om din neagra clandestinitate, oprindu-i aberanta evoluţie, să intre în normalitate. Un „Dumnezeu” al Milei, al simţirii, sufletul să îi salveze din ghearele pieirii; acelaşi „Dumnezeu” pentru vieţuitoare, să o trateze egal, nicidecum ca cel din Vechiul Testament, să o urgisească grosolan…

192

Cuprins Damfuri ......................................................... 6 Visul ............................................................... 8 Plantă umană ................................................ 10 Dor de căcăreze............................................. 14 Îndepărtare ................................................... 16 Ziua, ca un dumicat...................................... 18 Puiul etern..................................................... 20 Pe nenorocirea altuia ................................... 22 Rarefiere........................................................ 24 Tristeţe în cer................................................ 26 Om de afaceri................................................ 28 La parastasul unui zeu................................. 30 De iarnă ......................................................... 32 Metafizica şurubului .................................... 34 Roşu tâlhărit ................................................. 36 Fitiţa............................................................... 38 Reconstituire ................................................. 40 Parteneri........................................................ 42 Cântec............................................................ 44 Musafirul iernii............................................. 46 Cugetare ........................................................ 48 Animalul de câmp......................................... 50 Minunea caldă .............................................. 52 Un boţ de carne............................................. 56

193

Hăituire ......................................................... 58 Fiinţa mea mult dragă.................................. 60 Viitor.............................................................. 62 Verticala înmugurită.................................... 64 Metamorfoză................................................. 66 S-apuce frica, groaza s-apuce...................... 68 Curăţenie de Paşti ........................................ 70 În săptămâna sângelui ................................. 72 Pe loc.............................................................. 74 Mă închiriez cu ziua ..................................... 76 Lumina .......................................................... 78 Carne, carne, carne ...................................... 80 M-a căutat un fag ......................................... 84 Lăsată fie-mi primăvara .............................. 86 O cură de foame............................................ 88 Croitorie ........................................................ 90 Pe deal............................................................ 92 Din tot ce vezi…............................................ 94 Jurnalul unei zile .......................................... 98 Revendicare................................................... 100 Gândesc cu iarbă .......................................... 102 Nevoinţe......................................................... 104 Compromis în om......................................... 108 La răcoare ..................................................... 110 De-a valma .................................................... 112 Buddha .......................................................... 114 Statut de gâză................................................ 120 Foaie verde .................................................... 122 Bolnav de Milă.............................................. 124 Nea Gheorghe ............................................... 126

194

Limpezire ...................................................... 128 Nu mai vorbesc cu mine............................... 130 Chişchi ........................................................... 132 Tablou de vară .............................................. 134 Încă o zi ......................................................... 136 Pentru veghea lumânării ............................. 140 Căţelul şchiop................................................ 142 Vara, la cimitir.............................................. 144 Binecuvântare ............................................... 146 Ieşirea din anonimat..................................... 148 Anatomia unei clipe...................................... 150 Cuibul gol ...................................................... 152 Chipul duminicii........................................... 154 Un cap remaniat ........................................... 156 Un glas de sfântă........................................... 158 Recenzat ca om ............................................. 160 Un dar magistral........................................... 164 Miel ................................................................ 166 Praf ................................................................ 168 La orizont, un hoit........................................ 170 Omului, adio ................................................. 172 Cireşul ........................................................... 176 Excursia......................................................... 180 Put a copil...................................................... 182 Lista lui Buddha ........................................... 184 Cu ochii sparţi............................................... 186 Credinţa mea ................................................ 190

195

În colecţia Lirica

a Editurii Bibliotheca au mai apărut:

• Valentin Răduţi – Prins în lumină • Ion Vrăbiescu – Crai-Negru (postume) • Ioana Dana Nicolae – Contre-Jour • Mihail Iurcu – O floare de nufăr plutind • Constantin Voicu – Pulbere sacră • Emil Stănescu – Manole spre Ida şi alte poeme • Tudor Cristea – Alter ego • Anişoara Burlea – Atâta ieri • Emil Stănescu – Fructele izolării • Virgil Voinescu-Orăşanu – Lumea de semne • George Coandă – Oarecum, Sinea-mi • Nicolae Neagu – Plural în singurătate • Theodor Nicolin – Jocul de-a cuvintele • Iulian Filip, Mihai Stan – Poezia Acasă. Poeţi contemporani din Basarabia (antologie) • Flavia Stoica – Poem pentru tine • Adina Bărbuş – Lacrimi de cuvânt • Aurel Iordache – Ci undeva, la poalele tăcerii... • Erich Kotzbacher – Dintre Scila şi Caribda • Constantin Voicu – Moartea mea de dragoste • Mihai Cuzmenco – E tristă ora • Ion Sorin Ivaşcu – Nemurind Iubirii... (În casa sufletului) • Florea Turiac – Lumini pe roua lumii • Iuliana Paloda Popescu – Dincolo de măceşii roşii • Sorana Ţopa – Cuvinte în lucru • George Coandă – Cosmopoetica • Mircea Bădoiu – Rătăcitor în labirint • George Coandă – Mic tratat de politologie reflexivă • Flavia Stoica – Suflet pereche • Mihail Iurcu – Moartea căprioarei • Anatol Covali – Renaştere • Florea Turiac – Echilibrul haosului • Alex Vâlcu – Un bob de nisip • Societatea Scriitorilor Târgovişteni – Caietele „Litere” (2). În căutarea unui topos liric. • Roxana Tudor – Balans • Nicolae Neagu– Scrisori neexpediate • Mihail Iurcu – Viaţă adunată • Grigore Grigore – Vânt de septembrie • George Coandă – Holografiile. Sonete-capricii libere de orice prejudecată

196

• Grigore Grigore – Val de septembrie • Anatol Covali – Iubire • Anatol Covali – Freamătul cuvintelor • Florea Turiac – Înger zburând pe maci • Aurora Toma – Îngerul iubirii premature • George Toma Veseliu – Sonetele lui Petru Cercel sau Feţele lui Ianus • Grigore Grigore – Vis de septembrie • Flavia Stoica – Îngeri • Societatea Scriitorilor Târgovişteni – Caietele „Litere” (3). Treptele visului. Tineri poeţi dâmboviţeni • Viorica Pop – Amprente de papagali • Serghei Esenin – Poezii alese • Ion Enescu-Pietroşiţa – Săgeata frântă • Emil Stănescu – Liberus / Centurionul • Felicia Mitroiu – Glasul copilăriei • Alin Vrăbiescu – Instantanee privilegiate • Iulian Filip – Cartea cea mai a mea • Stella Dobogeanu-Perdix – Piramida secolului meu • Nicolae Neagu – Pur şi simplu • Mihai Minculescu – În caravana deşertului de cerneală • Valerică Niţu – Plouă în hohote • Viorica Pop – Aspiraţii subtile • Emil Valeriu Popa – Extraterestrul • George Anca, Mihai Stan – Târgovişte-India. Antologie poetică /Poetical Anthology • Costel Agachi – Ram – Fascinaţia anotimpurilor • Ion Enescu-Pietroşiţa – Tolba cu săgeţi • George Coandă – Entropiile • Florea Turiac – Neuronii somnambuli • Corin Bianu – Poftim cultură (pe bandă rulantă!) • Anatol Covali – Magia antitezelor • Anatol Covali – Lăsaţi-mă să cânt • Ion Enescu-Pietroşiţa – Din tolba cu săgeţi • Vasile Romanciuc – Bucurii pentru copii. Poeţi contemporani din Basarabia • Ianoş Ţurcanu – Cea mai frumoasă vară a iubirii • Iulian Filip – Puţinul (m)eu / Urmele frumoase • Vali Niţu – Polen de gând albastru • Constantin Stoica – Profil • Florea Turiac – Frunzele neliniştii • Emil Stănescu, Mihai Samson Petrescu – Liberus nocturnus • George Anca – Partea nimănui • Mircea Horia Simionescu – Versete de unică folosinţă

197

• Daniela-Olguţa Iordache – Rezervaţia Zoil • Anatol Covali – Viscol • Ion Enescu-Pietroşiţa – Ultima săgeată • Vali Niţu – Despletitele dimineţi • Frosa Budescu – Poemele senectuţii • Vali Niţu – Fluier de anotimp • Florea Turiac – Lacrimile neodihnei • George Coandă – Peisaje mişcate / Moved landscapes • Adrian Melicovici – Colţ de cer • Vali Niţu – Secunda celestă • George Coandă – Adio fantastic secol 20 (Cimitirul de busole) • Vali Niţu – Ultimul impact • Mihai Constantin Alexandru – Romanţe sub castani • Vladimir Streinu – Poezii • Vasile Romanciuc – Lasă un semn • Corneliu Berbente – Fiinţă şi lucrare • Otilia Geavlete – Cel ce priveşte • Frosa Florea Budescu – În labirint • Cristian Oprea – Treisprezece • Alin Vrăbiescu – Alte cuvinte • Emil Frăţilă – Amurgul verii • Anatol Covali – 365 de sonete

• Ion Vasilescu – Neliniştite neuitări • Ion Iancu Vale – Revelaţii • Titu Turcoiu – Particula lui Dumnezeu • Florea Turiac – Rapsodia naturii

Puteţi comanda aceste titluri la adresa Editurii

Bibliotheca, str. Nicolae Radian, KB 2/3, Târgovişte, cod

130062 sau prin e-mail: biblioth@gmail.com Pentru

informaţii suplimentare, inclusiv preţul, puteţi accesa site-ul

www.bibliotheca.ro sau ne puteţi contacta la 0245 212241.

Plata se face ramburs la primirea coletului. Rabatul este de

25% pentru o comandă de minimum 3 exemplare.

198

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921 e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro • Acreditată CNCS în anul 2012, pe domeniile CNATDCU: Filologie, Teologie, Istorie şi studii culturale, • Prezentă în lista B – edituri clasificate de CNCS pe domeniile: Istoria economiei, istoria ştiinţei şi a tehnologiei. Istorie socială, economică şi politică. Istorie militară. Limba şi literatura română. Mituri, ritualuri, reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase. Etnografie cod depunere PN-II-ACRED-ED-2011-0095; PN-II-ACRED-ED-2011-0096; PN-II-ACRED-ED-2011-0097. • Atestată de Ministerul Culturii şi Cultelor cu avizul nr. 4363/27.05.1997 • Membru al Societăţii Editorilor din România – SER (Romanian Publishers Society – RPS) Tiparul BIBLIOPRINT Târgovişte Tel. 0765 464 304 • fax 0245 212 241 e-mail: biblioprint@yahoo.com