sansele democratiei in romania sunt decise de societatea ... · reliefeaza de asemenea aspecte...

Sansele Democratiei in Romania sunt decise de Societatea Civila

1

Motto: Romania va deveni competitiva

numai daca isi va dezvolta continuu inteligenta colectiva si va dispune pentru aceasta

de un management corespunzator!

CUVÂNT INAINTE

Studiul “ Şansele democraţiei in ROMANIA sunt decise de societatea civilă “ este elaborat , din necesitatea de a studia si analiza, raporturile de determinare directe si de influientare reciproca dintre democratie si factorii puterii , mecanismele destinate consolidarii democratiei si progresului intregii comunitati si pentru a gasi raspunsuri la o serie de intrebari ;De ce puterea nu este gestionata eficient de catre elita politica? De ce coruptia traieste in sanul administrarii puterii publice ? De ce si cum alegatorii sunt siliti sa se obisnuiasca cu dezamagirile oferite de politicieni? s.a. Acesta ofera detalii cu privire la misiunea, rolul si responsabilitatea societatii civile in ,procesul de formare si promovare a unei elite politice loaiale cetatenilor sau alegatorilor pe care ii reprezinta , si gestionarea puterii publice in folos comunitar. Prezinta diferiti factori de risc sau favorabili pentru dezvoltarea unei societati democratice care sa reflecte satisfacerea nevoilor pentru intreaga comunitate. Reliefeaza de asemenea aspecte esentiale despre, violenta politica in societate, importanta economica si administrativa a sectorului public in sustinerea unei democratii reale si stabile, efectele globalizarii asupra proceselor democratice si de integrare europeana.Studiul evidentiaza fortele si factorii care pot fi valorificati pentru asigurarea progresului social si consolidarea democratiei in Romania. Pe langa cele sapte capitole consacrate descrierii fenomenelor ce caracterizeaza gestionarea puterii publice si evolutia democratiei , lucrarea mai contine trei Anexe, care se refera la reglementari privitoare la dreptul de asociere si care vin in sprijinul activitatilor ONG-urilor.

Studiul este pus la dispozitia cetatenilor din toate categoriile profesionale (liber profesionisti, someri, muncitori,intelectuali,studenti,pensionari) si de varsta care, sunt animate de administrarea in mod onest a puterii publice si de infaptuirea unei democratii consolidate si ireversibile in folosul bunastarii generale. In mod deosebit el se adreseaza SOCIETATII CIVILE neasociate si asociate , cu sau fara personalitate juridica , precum si elitelor acesteia pentru a-I determina sa reactioneze promt si legal prin adoptarea unor masuri adecvate in scopul de a preveni sau indrepta manifestarile sau deciziile deviante ale elitei politice . Dedicatia este facuta in mod special pentru societatea civila , aceasta constituind factorul decisiv si determinant in evolutia politico-economica a ROMANIEI numai daca este suficient organizata si curajoasa sa poata actiona in plenitudinea fortelor sale .

Studiu de fata doreste sa lanseze o provocare si in randul clasei politice deoarece prin continutul problematicii abordate o va face sa inteleaga ca aceasta nu se poate autoepura ,cum de mult timp incearca, si nici autoperfectiona prin propriile actiuni decat numai cu ajutorul si prin interventia laborioasa a societatii civile. Autorul


2

CUPRINS:

CAP I MISCARILE , POLITICO-ECONOMICO-SOCIALE DIN EUROPA CENTRALA SI DE EST FENOMENE CARACTERISTICE, PREMERGATOARE

INFAPTUIRII DEMOCRATIEI;

1.1. Reducerea atributiilor statului ;

1.2. Aparitia societatii postcomuniste;

1.3. Noua societate civila socialista;

1.4. Aparitia si reconsiderarea societatii deschise;

CAP.II. EXISTENTA VIOLENTEI IN SOCIETATE CONSTITUIE RISC PENTRU

FUNCTIONAREA SOCIETATI DEMOCRATICE; 2 .1 Statutul si rolul individului in societate;

2. 2 Definiri conceptuale ale violentei; 2.3 Tipologia violenţei; 2.4 Perspectivele violenţei;

CAP.III. CONCEPTE PSIHOSOCIOLOGICE NECESARE INTELEGERII PROCESULUI DEMOCRATIZARII; 3. 1 . Comportamentul prosocial;

3.1.1 Caracteristicile comportamentului prosocial; 3.1.2. Definitia comportamentului prosocial;

3.1.3. Norma reciprocitatii;

3.2.Teorii psihologice; 3.3.Teorii biologice; 3.4.Grupurile sociale;

3.4.1. Tipuri de grupuri sociale;

3.5. Gandirea de grup;


3

3.6. Grupurile de interes; 3.6.1. Teoria actiunilor colective a lui Mancur Olson; 3.6.2. Scoala din Chicago - reglementarea activitatii economice; 3.6.3 Teoria economica a lui Gary Becker referitoare la grupurile de interes; 3.6.4 Teoria rent-seeking a şcolii de la Virginia; 3.6.5 Formele de cautare a rentei;

3.7 Omul - expresie si conditie a performantei intr-o democratie reala;

CAP .IV. IMPORTANTA ECONOMICA A SECTORULUI PUBLIC ,IN SUSTINEREA UNEI DEMOCRATII REALE SI STABILE;

4.1. Cultura economica si caracteristicile ei; 4.2. Rolul si importanta sectorului public; 4.3 Imperativele modificarii sectorului public; 4.4 Caracteristicile bunurilor publice si preturile acestora; 4.5 Criterii de analiză a programelor de cheltuieli publice; 4.6 Evaluarea performantelor de politici publice; 4.7 Resursele financiare publice; 4.8 Echitatea impozitării; 4.9 Evaziunea fiscala esec al politicii de atragere a veniturilor fiscale; 4.10 Esecul sectorului public;

CAP V ADMINISTRAREA CU MAXIMA EFICIENTA A SECTORULUI PUBLIC

FUNCTIE DE BAZA IN SUSTINEREA DEMOCRATIZARII;

5.1. Definirea notiunilor de “administratie publica “si “autoritate publica” Caracterul si functiile administratiei publice;

5.1.1. Ce se intelege prin conceptul de "administraţie publică";

5.1.2. Deosebirile dintre administraţia de stat existentă înainte de 1989 şi administraţia publică de după 1990;

5.1.3. Rolul administraţiei publice în societate;

5.1.4. Funcţiile administraţiei publice;

5.1.5. Trăsăturile administraţiei publice;

5.1.6. Noţiunea de „autoritate publică;"

5.1.7. Notiunea de „putere publică”;

5.1.8. Noţiunea de „regim de putere publică";


4

5.1.9. Noţiunea de „interes public";

5.2. Functia de control a administeratiei publice;

5.2.1. Caracterul social al controlului;

5.2.2. Condiţiile de exercitare a controlului;

5.2.3. Condiţii de eficienţă a controlului;

5.2.4. Rolul controlului în execuţia deciziilor de politică publică;

5.2.5. Institutiile de control al administratiei publice;

5.3. Transparenţa decizionaîă in activitatea de administratie publica;

5.3.1. Mecanismele elaborarii deciziei administrative; 5.3.2. Componentele procesului decisional; 5.3.3. Obiectivele şi scopurile deciziilor ad-hoc; 5.3.4. Obiectivele transparenţei decizionale; 5.3.5. Excepţii de la regula transparenţei; 5.3.6. Participarea la procesul decisional;

5.4. Comunicarea intre administratia publica si cetaten;

5.4.1. Rolul funcţionarilor publici în comunicare;

5.4.2. Comportamentul funcţionarilor care lucrează cu publicul;

5.4.3. Sensurile procesului de comunicare al serviciilor publice;

5.5. Relatiile administratiei cu publicul ;

5.5.1. Tipologia relaţiilor cu publicul;

5.5.2. Atribuţiile serviciului de relaţii cu publicul;

5.5.3. Mijloacele de acţiune ale serviciilor de reiaţiicu publicul;

5.5.3.1. Conferinţele; 5.5.3.2. Consfatuirile; 5.5.3.3. Seminarul; 5.5.3.4. Simpozionul;

5.6. Politicii de comunicare publica;

CAP VI GLOBALIZAREA FENOMEN CARE SE REFLECTA IN SFERELE


5

POLITICILOR SOCIALE SI ALE DEMOCRATIEI . CUM SE RAPORTEAZA ROMANIA LA PROCESELE DE INTEGRARE EUROPEANA SI GLOBALIZARE;

6.1. Globalizarea în sfera politicilor sociale;

6.2. Cum se raportează România la procesele de integrare europeană şi de globalizare ?

6.2.1. Măsuri (interne) necesare pentru corectarea diferenţelor majore dintre sistemul de politici sociale din România şi cele ale regimurilor avansate;

6.2.2 Măsuri de adaptare externă a sistemului de politici sociale, de adaptare la imperativele şi „logica" europenizării şi globalizări;

CAP .VII. CARTEA ALBA A GUVERNANTEI EUROPENE ELABORATA IN

SCOPUL INTARIRI DEMOCRATIEI;

7.1. Necesitatea reformei guvernantei;

7.2. Principiile de bază ale unei bune guvernante;

7.3. Propunerile avansate de Cartea Albă;

7.3.1. Creşterea gradului de participare a actorilor la elaborarea şi

implementarea politicilor UE, care este văzută prin prisma sporirii transparenţei guvernantei UE, accederea la cetăţeni prin intermediul democraţiei regionale şi locale, participarea sporită a societăţii civile, realizarea unei consultări mai eficiente şi mai transparente a actorilor şi grupurilor de interese în cadrul elaborării politicilor UE, legături mai strânse şi mai fructuoase cu diverse reţele;

7.3.2. Politici, reglementări şi rezultate mai bune prin creşterea flexibilităţii legislaţiei comunitare, sporirea încrederii in opiniile experţilor, combinarea instrumentelor de politică în vederea obţinerii unor rezultate mai bune, simplificarea dreptului comunitar, implicarea sporită a agenţiilor de reglementare, perfecţionarea apli-cării legislaţiei comunitare la nivel naţional;

7.3.3. Contribuţia UE la guvernanta mondială;

7.3.4. Refocalizarea politicilor si instituţiilor UE;


6

7.4. Raportul Comisiei Europene asupra guvernantei europene;

7.5. Implicarea mai largă a actorilor în cadrul guvernantei comunitare;

7.5.1. Contributia informarii si comunicarii la o functionare mai transparenta a UE;

7.5.2. Accederea la cetăţeni prin democraţie regională şi locală ;

7.5.3. Creşterea gradului de implicare a societăţii civile;

7.5.4. Conectarea reţelelor;

7.6. Politici, reglementări şi rezultate mai bune;

7.6.1. Ameliorarea reglementărilor;

7.6.2. Imbunatatirea implementării;

ANEXE: ANEXA A – privind reglementarile care stau la baza infiintarii ONG-urilor.

OG Nr. 26/30.01.2000 (actualizata) cu privire la asociatii si fundatii; Decretul nr.31/30.01.1954-privitor la persoanele fizice si la persoanele juridice; Constitutia Romaniei din 21.11.1991;

ANEXA B – privind reglementarile care stau la baza actiunilor ONG-urilor; ANEXA C – privind reglementarile care sanctioneaza faptele anti-sociale.


7

CAP . I . MISCARILE , POLITICO-ECONOMICO-SOCIALE DIN EUROPA CENTRALA SI DE EST FENOMENE CARACTERISTICE, PREMERGATOARE INFAPTUIRII DEMOCRATIEI

Evenimentele din Europa Centrala si de Est petrecute in special dupa anul 1989 au avut loc in numele societatii "civile", iar cuvintul asociat in orice exprimare mai ales publica "cetatean", a fost frecvent folosit in discursul politic al timpului. Comitetele cetatenesti, miscarile cetatenesti, adunarile cetatenesti, initiativele cetatenesti, cluburile parlamentare ale cetatenilor si partidele cetatenesti s-au nascut la vremea aceea parca toate dintr-o data peste noapte.Ulterior, dupa citiva ani, discutiile despre "societatea civila" nu au mai fost la fel de prezente si actuale iar ideea pare sa se fi intors acolo de unde a pornit, la discutiile dintre intelectuali despre forma schimbatoare a tarilor postcomuniste. De aceea ascensiunea si decaderea conceptului de "societate civila" trebuie analizata si studiata cu mult discernamint si atentie.

Asa cum a fost ea folosita in Europa Centrala si de Est, notiunea de "societate civila" nu a avut niciodata prea multe in comun cu marile dezbateri teoretice care au avut loc de-a lungul secolelor in operele marilor ginditori ai lumii. A vorbi despre societatea civila insemna, in schimb, a exprima o opozitie dubla. Prima dimensiune o reprezenta opozita fata de autoritate. Societatea civila era echivalenta cu "noi", iar autoritatea - cu "ei ". A doua dimensiune era cea in care societatea civila se opunea "natiunii", care era inteleasa in termeni ereditari si etnici. Puterea natonalismului etnic in Europa Centrala si de Est este bine cunoscuta: etnicitatea furnizase cele mai solide metode de divizare dintre "noi" si "ei", iar analiza marxista de clasa nu a putut rivaliza cu aceasta teorie in popularitate sau profunzime de influientare.

Desi opozitia anticomunista de sorginte national-patriotica sau chiar nativista avea sa produca in timp propriii exponenti si sa-si manifeste propria disidenta, tonul disidentei din anii '70 si din cea mai mare parte a anilor '80 a fost dat de intelectualii pro-occidentali cu vederi liberale de stinga. Vorbind limba societatii civile, ei provocau implicit conceptia etnica traditional dominanta folosindu-se de un concept politic non-etnic. Prin promovarea societatii civile in locul comunitatii etnice, ei nu numai ca propuneau un mod total diferit de definire a ceea ce insemna "noi" si "ei", ci sugerau si un mod diferit de a privi catre trecut si catre viitor.

Reflectiile despre societatea civila si despre strategiile de autoorganizare ale acesteia produse de personalitati precum Vaclav Havel din Cehoslovacia, Jacek Kuron si Adam Michnik din Polonia sau Janos Kis din Ungaria (pentru a nu-i numi decit pe cei mai proeminenti) au provenit din reevaluarea de catre reprezentantii opozitiei a esecurilor din trecut in scopul de a rasturna sau reforma "socialismul real " in Europa Centra1a si de Est . . Revolutia maghiara din 1956 si Primavara de la Praga din 1968, prima fiind o revolta armata, iar a doua - o revolutie pasnica declansata de inovatiile elitelor deschise catre reforma, au stirnit sperantele ca sistemul comunist impus in regiune de URSS ar putea fi rasturnat prin forta sau transformat printr-o schimbare politica non-violenta in ambele cazuri, speranta a fost zdrobita de tancurile Armatei Rosii in mod clar, orice contestare directa a Imperiului Sovietic era sortita esecului.

Incepind cu 1956, au existat numeroase eforturi de introducere a liberalizarii si democratizarii prin reforme treptate. Aceste eforturi formeaza trei categorii, distingindu-se prin strategia de orientare. Prima abordare, se pote numi "mai intii politica", pornea de la idee a ca reformarea partidului si a institutiilor statului era elementul-cheie pentru ca, in socialismul real, partidul-stat conducea economia si societatea.


8

Abordarea dominanta in anii '60 a fost strategia "mai intii economia". Ea se concentra pe economie, considerata punctul de plecare cel mai important, intrucit reforma economica nu parea amenintatoare pentru sfera politica, iar oficialii ar fi putut sustine mai usor schimbarile menite sa creasca productia si standardele de viata. Suporterii a ceea ce avea sa fie numit "socialismul de piata" sperau ca schimbarea economica va deschide drumul schimbarii sociale si, in cele din urma, politice.

Cea de-a treia strategie, asociata cu perioada destinderii din anii '70, sublinia influenta pe care legaturile economice cu Occidentul ar putea s-o exercite asupra Uniunii Sovietice si a Europei. de Est. Cu cit tarile din blocul estic ajungeau sa depinda mai mult de creditele, tehnologia si comertul occidentale - spunea o teorie populara in cercurile politice occidentale si in rindurile unora dintre reformatorii comunisti -, cu atit mai mult ajungeau aceste tari sa respecte drepturile omului consacrate prin Acordul de la Helsinki din 1975, sa limiteze practicile represive si sa isi liberalizeze economiile.

Cele trei strategii au ajutat intr-o oarecare masura la extinderea sferei autonomiei sociale in tarile din blocul sovietic, dar progresul a fost limitat si inegal, iar cistigurile s-au dovedit deseori precare. In 1968, interventia armata a sovieticilor impotriva "socialismului cu fata umana" din Cehoslovacia a diminuat mult sperantele de reformare din Europa Centrala si de Est. Insa aceasta deziluzie, impreuna cu progresele anterioare, au pregatit drumul pentru o a patra strategie, elaborata de intelectuali independenti din regiune, strategie care se numeste "mai intii societatea". La mijlocul anilor '70, acesti intelectuali au exploatat ceea ce au realizat ca este (pentru a-l parafraza pe Lenin) veriga slaba a sistemului comunist. Abordarea lor era una anti-politica, iar discursul asuma limbajul moralitatii.

Programul "mai intii societatea", desi formulat in mai multe articole, poate fi rezumat in citeva propozitii. Primul sau postulat, exprimat memorabil de Soljenitin si Havel, era a trai in adevar. Acesta reprezenta un imperativ moral veritabil, dar si un mod de a nega legitimitatea sferei publice care se baza pe acceptarea fortata a definitiei oficiale a realitatii. Cel de-al doilea postulat privea valoarea autoorganizarii. Asociatiile si actele de solidaritate derulate dincolo de domeniul si influenta partidului-stat reprezentau valori prin ele insele si prin faptul ca isi aduceau o contributie la reconstruirea legaturilor sociale autentice. Cel de-al treilea postulat era respectarea legii. Disidentul maghiar Janos Kis scria despre importanta "exercitarii publice a drepturilor omului". Constitutiile si legile "republicilor populare" au devenit instrumente ale luptei, la fel cum erau si unele prevederi din dreptul international, precum Acordul de la Helsinki.

Sub diverse nume "cultura independena" sau "societatea independenta" -, ideea de societate civila a ramas in mare parte limitata la nivelul unor cercuri restrinse de intelectuali independenti din fiecare tara din Europa Centrala si de Est,exceptia, Poloniei unde au fost organizate comitete pentru apararea studentilor, a credinciosilor si taranilor, precum si "universitati mobile" neoficiale si ceea ce avea sa reprezinte saminta partidelor politice, dar si miscarea cea mai faimoasa, sindicatul Solidaritatea, care s-a nascut in timpul grevei de la Santierul "V.I. Lenin" din Gdansk in vara anului 1980. Strategia "mai intii societatea" intentiona sa conduca la reconstructia treptata a societatii civile, de la care, pe masura ce reinvia, se astepta sa diminueze in tacere, dar sigur, domeniul unde se exercita influenta partidului-stat. Partidele comuniste ar fi putut sa nu fie niciodata detronate, dar substanta puterii lor putea fi estompata pina. intr-acolo incit sa ajunga, asemenea reginei Angliei, sa domneasca, dar nu si sa guverneze.

Planul "mai intii societatea" de a reconstrui insule de independenta sociala a devenit curind vehiculul unor sperante ideologice tot mai mari. Insulele au ajuns sa fie considerate anticipari ale unei socieati viitoare care va depasi nu numai comunismul, ci si democratia capitalista in stil occidental. Societatea civila care prindea contur in Europa Centrala si de Est ar fi raspuns, astfel, nu numai crizei "socialismului real", ci si


9

problemelor Occidentului. Se considera ca strategia "mai intii societatea" si abordarea sa anti-politica ar indica o schimbare globala in insasi civilizatia umana.

Primul congres al Solidariatii si-a exprimat un fel de viziune in documentul despre "republica bazata pe autoguvernare", adica societatea civila eliberata de sub tutela statului. Ideologia societatii civile avea legaturi cu paradigma totalitara in Occident, modelul totalitar fusese respins de cei mai multi sovietologi si comentatori politici inainte de sfirsitul anilor '50. '

In anumite cercuri, a discuta despre totalitarism insemna sa risti sa fii considerat un “luptator in razboiul rece” cu inclinatii de dreapta si cu o abordare nestiintifica si ideologica a realitatii comuniste. In anii '70 si '80, unii experti occidentali in problematica tarilor comuniste au stabilit ca diferentele dintre Occidentul democratic si aceste tari sint secundare. Mai degraba decit sa vorbeasca despre comunism si totalitarism, acesti experti discutau despre sisteme in curs de modemizare, birocratice sau corporatiste, caracterizate de pluralism institutional sau organizational.

Totodata, era destul de ciudat faptul ca modelul totalitar incepea sa predomine in gindirea unor cercuri independente din interiorul lumii comuniste. Pina in anii '70, conditiile din tarile foste comuniste ajunsesera foarte diferite, in comparatie cu ceea ce se intimplase in regimul stalinist. Astfel, intr-un anumit sens, descrierea "socialismului real" facuta de disidentii din Est era la fel de nerealist ca si aceea facuta de cei mai multi sovietologi occidentali. Noua popularitate a modelului totalitar printre disidentii din Europa Centrala si de Est reflecta alienarea si marginalizarea lor crescinde, pierderea increderii ca sistemul putea fi reformat din interior.

Socialismul din anii '70 si '80 a fost in mod clar diferit de cel din anii '40 si '50, cind partidele comuniste aveau inca aspiratii revolutionare veritabile. Societatea devenea mai putin totalitara, insa institutiile create in perioada totalitara isi pastrau forma. Cu alte cuvinte, totalitarismul ca miscare salvatoare pierise de mult, dar setul de institutii pe care le crease a ramas in urma sa asemenea scheletului unui animal disparut - partidul-stat ce controla si corupea statul, societatea si economia deopotriva.

In mod paradoxal, opozitia isi datora existenta continua tolerantei tacite a statului pe care opozantii il denuntau ca fiind totalitar. Aceasta toleranta nu era deloc fundarnentata pe principii, fiind cauzata, in principal, de presiunile venite din Occident (interesele economice, Acordul de la Helsinki, plus nevoia de respectabilitate).

Desi lasa mult de dorit in ipostaza sa de descriere a realitatii, paradigma totalitara a jucat un rol important in mobilizarea si integrarea cercurilor independente de disidenti. Dihotomiile adevar-falsitate, spontaneitate-comanda, voluntariat-obligativitate si libertate-robie au servit la diferentierea opozitiei pe cale de a se naste, care isi spunea "societate civila", de lumea reprezentata de partidul-stat.

Rolul educativ si de initiere a standardelor pe care l-a jucat opozitia in anii '70 si '80 a fost de o importanta capitala: ea a popularizat atitudini civice si idealul domniei legii, subminind legitimitatea ordinii existente. lnsulele de societate civila care apareau in acea perioada au contribuit la elaborarea si articularea identitatilor si valorilor colective in citeva tari din Europa Centrala si de Est. Odata cu prabusirea monopolului statului asupra stirilor, a discursului public si a formulii viziunii asupra viitorului, disidentii au putut contribui in mod considerabil la deschiderea unei sfere publice autentice.

Aceste eforturi faceau parte din strategia generala a opozitiei din Europa Centrala si de Est de creare a ceea ce s-ar putea numi o "societate civila minimala". Cuvintul "minimal" este potrivit, intrucit chiar atunci


10

cind Solidaritatea din Polonia era la apogeu, societatile civile din blocul estic aveau putine in comun cu ceea ce insemna societatea civila in democratiile dezvoltate, cu o traditie indelungata de autonomie sociala. S-ar putea folosi termenii "societate civila defensiva" si "morala", denotind o entitate care se definea in opozitie cu statul . Dar o societate civila a carei esenta o reprezenta opozitia radicala fata de statul comunist nu putea supravietui disparitiei acelui stat. La ceasul victoriei asupra comunismului insa, acest fapt nu devenise inca evident.

Dupa euforia izbucnita in 1989 a urmat infringerea statului comunist considerata de foarte multa lume un semnal al victoriei societatii civile. Alegerile care au avut loc in Polonia in iunie 1989 au fost cistigate de Comitetele Cetatenesti ce rasarisera precum ciupercile in intreaga tara. "Nu avem nevoie sa definim societatea civila", spunea un mare disident polonez, Bronislaw Geremek in august 1989, ,,o vedem si o simtim". Jiri Dienstbier, un viitor ministru de Externe cehoslovac, vorbea despre "societatea civila la putere", in momentul cind Forumul Civic devenea, in timpul Revolutiei de Catifea, principalul partener de negocieri al regimului comunist aflat in involutie.

In mod simbolic, prabusirea Zidului Berlinului a jucat in 1989 acelasi rol ca si caderea Bastiliei in 1789. Intr-o clipa, s-a nascut "societatea civila revolutionara", Cu toate acestea, impresia de triumf, atmosfera de sarbatoare nu au durat mult. Existenta unei societati civile de rezistenta a depins de cea a unui stat ostil care nu oferea speranta compromisului. Imediat ce acest stat a disparut, societatea care i se opunea s-a dezintegrat si ea. Societatea civila revolutionara este prin definitie un fenomen trecator, chiar daca ramine adinc inradacinat in mintile participantilor ca un mit si ca un ideal.

Iluzia "socieatii civile la putere" si ideologia antipolitica a opozitiei a avut citeva consecinte importante, chiar daca de scurta durata. Disidentii adusi la putere de revolutiile din 1989 nu s-au straduit in vre-un mod sa pastreze unitatea organizatiilor amorfe care formau societatea civila morala.. Multe dintre declaratiile noilor lideri scoteau la lumia credinta ca est-europenii ar putea gasi noi forme de organizare politica ce ar putea sa evite dezavantajele si costurile asociate cu democratia parlamentara de tip occidental.

Mitul societatii civile unite, antipolitice si favorabile reformei radicale a fost una dintre primele batalii pierdute in era postcomunista. In momentul cind autoritatile comuniste s-au aratat pregatite sa negocieze pentru impartirea puterii (sau chiar sa o cedeze cu totul), politica a renascut. Fostele "societati civile morale" au devenit blocuri politice - mai intii in opozitie, apoi, o data cu descompunerea vechilor structuri conducatoare, de la putere. Ceea ce a reiesit a fost ca societatea civila fusese un costum istoric. Utilitatea sa a disparut o data cu timpul care o adusese la moda. Marile organizatii s-au dezmembrat atunci cind au ajuns sa se confrunte cu decizii politice reale si cind a inceput sa se formeze sistemul multipartitist. Optiunile si responsabiliatile concrete i-au vindecat pe multi dintre liderii societatii civile morale de notiunile iluzorii legate de posibilitatea unei "a treia cai", aflate intre capitalism si socialism sau dictatura si democratie. Ceea ce a inlocuit aceste fantasme a fost decizia de a imita aranjamentele occidentale, precum democratia constitutionala, piata si domnia legii. "Intoarcerea in Europa" sau "Sa devenim o societate normala" au fost sloganele celor mai multi lideri proveniti din rindurile opozitiei democratice fata de comunism.

Societatea civila morala a suferit lovituri din toate directiile.Activistii sai au migrat in masa in guverne si in afaceri ,lasind in urma o pletora de asociatii,grupuri pentru apararea drepturilor omului, edituri independente si institutii educationale informale fara oamenii de elita care sa le ajute sa functioneze.


11

Cel mai mare soc suferit de activistii societatii civile a fost descoperirea starii de fapt a societatii. " Revolutiile " din 1989 s-au intimplat nu pentru ca societatea civila era extraordinar de puternica, ci pentru ca politicile glasnost si perestroika initiate de Gorbaciov creasera o criza internationala profunda pentru regimurile satelite ale Uniunii Sovietice din Europa Centrala si de Est. A devenit curind foarte clar ca fostii opozanti nu se puteau baza decit pe un sprijin social limitat, chiar acolo unde existau nemultumiri profunde fata de vechea ordine de drept. Pentru toate slabiciunile societatii civile fusesera blamate handicapurile provenite din vechiul regim. O data cu prabusirea partidului-stat, cirjele , scaunele cu rotile si targile mutilarii societatii au disparut, venind vremea pentru o evaluare adevarata. Vor iesi la suprafata virtutile atribuite societatii civile, de exemplu o posibila inclinatie mai puternica catre idealism si catre rezistenta fata de materialismul de tip occidental.

Ideologii principali ai societatii civile precum Vaclav Havel si Adam Michnik,dupa 1989 au devenit critici severi ai propriilor societati. Ei au portretizat in culori sumbre societatile care abundau de intoleranta, xenofobie, tendinte nedemocratice, materialism si asa mai departe. Cu numai citiva ani in urma aceiasi autori scrisesera despre aspiratiile populare de independenta, despre puterea valorilor traditionale, despre semnele rezistentei pasive si active. Acum, subiectul favorit a devenit pericolul.pe care societatea postcomunista il constituia pentru refonna politica si economica. Un mare numar de ginditori descopereau si dezaprobau atitudinile si comportamentele care nu erau in armonie cu valorile societatii civile. A curs multa cerneala pentru descrierea lui homo sovieticus, tipul uman incomplet neincrezator, pe care il produsese socialismul. Dupa cum a observat cu ironie un analist foarte atent, "cumva, imperceptibil, o societate magnifica, admirata de intreaga lume, s-a transfonnat intr-o masa imprevizibila, care isi pune in pericol propria existenta. in apararea sa nu poate fi invocat decit argumentul ca, pentru o lunga perioada de timp, a fost subjugata de comunism ,,.

1.1 Reducerea atributiilor statului

Inainte de implozia socialismului din Europa Centrala si de Est, opozantii obisnuiau sa puna o intrebare nesigura, ce nu putea ascunde o neliniste profunda: "Stim ca se poate face o ciorba de peste dintr-un acvariu, dar se poate face un acvariu dintr-o ciorba de peste? ". Cu alte cuvinte: putem reconstrui o societate civila, o democratie viabila si o economie de piata dezvoltata in tari secatuite de regimul comunist? Astai, am putea risca sa dam un raspuns pozitiv, care ar spune ca "acvariul" , chiar cind teroarea comunista este la apogeu, nu ajunge niciodata sa devina "ciorba de peste". in acelasi timp, experientele anilor din urma au adincit enorm diferentele intre tari care au fost mult timp supuse unor institutii si unor mecanisme de control similare. Diferentele inradacinate in istoria indepartata si intr-o diversitate de traditii au iesit la iveala, desi este evidenta si influenta considerabila a optiunilor prezente. Astfel, situatia actuala si viitorul tarilor central-europene (Polonia, Republica Ceha, Ungaria, Slovenia, Slovacia si, probabil, Croatia) si ale tarilor baltice (Lituania, Letonia si Estonia) arata foarte diferit de cele ale fostelor republici sovietice sau ale tarilor din Balcani (Romania, Bulgaria, Albania, Serbia si aIle republici foste iugoslave, cu exceptia Croatiei si Sloveniei).

Eradicarea mostenirii comuniste facea necesar sa se actioneze in doua directii principale: o separare radicala a domeniilor economic, social si politic, pe de a parte, iar pe de alta parte, a o limitare a rolului statului. In timpul comunismului, chiar in versiunea sa mai moderata, nu exista o societate, o


12

economie si chiar un stat in sensu! cel mai strict. Aceste domenii erau integrate si subordonate unui singur aparat de partid.

Acest lucru nu era valabil numai pentru virful piramidei, ci si pentru baza ei: pe linga rolul economic, intreprinderile indeplineau, de asemenea, importante functii culturale, sociale sau de alta natura.o data ce comunismul s-a prabusit, a fost necesar sa se produca o ruptura clara de nediferentierea totalitara, sa se separe partidele politice de stat, sa se divizeze puterea politica in interiorul statului, sa se desprinda econamia, politica si viata sociala din sfera care le ingloba pe toate.

Puterile statului au fost limitate in diverse grade in diferitele tari postcomuniste, dar peste tot statul a fost descentralizat si reorientat. "Spatiul public" a fost redeschis prin abolirea cenzurii, prin asigurarea unui acces mai larg la mijloacele de informare in masa si asa mai departe. Politia politica a fost tinuta sub control. Vechile Constitutii au fast inlocuite sau amendate considerabil. Legislatia a inceput sa se armonizeze cu standardele internationale. Competitia politica a devenit ordinea zilei. Un al treilea sector, nonprofit si neguvemamental, s-a nascut ca rezultat al schimbarilor legislative care priveau asociatiile, fundatiile si organizatiile sociale.

Viata economica a fost revolutionata. in multe state postcomuniste, inclusiv in Rusia, sectorul privat acopera acum mai mult de jumatate din PIB. Barierele in calea comertului si a investitiilor au fost indepartate, facindu-se privatizari sau reprivatizari masive. Sectoarele bancar si al pietelor de capital au inceput sa se contureze in cea mai mare parte a regiunii.

Gindirea liberala dupa 1989 a devenit dominanta intelectual, chiar daca nu si politic, in tarile cele mai avansate din regiune din punctul de vedere al dezvoltarii. Liberali de frunte precum prim-ministrul ceh Vaclav Klaus sustineau ca, in cazul indepartarii restrictiilor artificiale, demolarii statului totalitar si promulgarii regulilor de baza, pietele si democratia ar avea un mers firesc. In cursu! transformarii pe care a condus-o cu succes, Klaus a pus accentul pe politicile "pasive" (autolimitarea constienta a statului, liberalizarea si de reglementarea). Klaus nu avea o abordare rigida: in privatizarea prin cupoane, de exemplu, a urmat un curs mai activ (Guvernul sau a aplicat, totodata, si o politica activa de protejare a locurilor de munca, precum si aminarea aplicarii legii falimentului pentru doi ani.).

Abordarea liberala dezvaIuie o mare doza de optimism referitor la capacitatile adaptive ale oamenilor. Schimbarea este initiata de sus in jos, dar succesul depinde de antrenarea fortelor creative ale societatii. Piata este o sursa de stimuli negativi puternici (amenintarea falimentului, somajul sau mobilitatea descendenta), dar si de stimulente pozitive (luxul celor bogati, putere si prestigiu social). Un sistem pe baza de cupoane neutralizeaza o mare parte a opozitiei sociale potentiale fata de privatizare. Mitul proprietatii care apartine intregului popor deschide drumul pentru agregarea proprietatilor individuale. Ideologia socialista a egalitatii conduce la ideologia liberala a imbogatirii, iar ideea progresului colectiv trimite la ideea prosperit!tii individuale.

Viziunea liberala a reconstructiei sociale spontane este antipolitica. Transformarea economiilor si a societ!tilor este descrisa in termeni generali: regulile pietei si ale societatii deschise trebuie transplantate cit se poate de rapid pentru ca pacientul sa nu ajunga sa le respinga. Nu se pun niciodata intrebari legate de grupurile sociale catre care sint tintite reformele si despre fortele sociale pe care se bazeaza acestea. Uneori, se mentioneaza "clasa mijlocie", fara a se recunoaste faptul ca in Europa Centrala si de Est acest grup ramine un spirit aflat in cautarea unui trup social.


13

1.2 Aparitia societatii postcomuniste

Ideologia societ!tii civile morale isi plaseaza sperantele in autoorganizare, ajutorare si activitati cetatenesti. Aceste sperante pornesc din credinta ca restrictiile "totalitare" au subjugat forte sociale puternice care tinjeau sa functioneze liber. Pe linga sfera economiei si, intr-o anumita masura, a guvernamintului local, totusi, nivelurile activitatii sociale au fost dezamagitoare. Una dintre numeroasele cauze ale acestui fapt, poate cea mai importanta (cel putin la prima vedere) a fost recesiunea economica severa de la inceputul anilor '90. Coplesiti de somaj si de scaderea veniturilor, oamenii sint preocupati de propria supravietuire, deci este improbabil ca ei s! se implice in activit!ti sociale, culturale, stiintifice, politice si filantropice. Crizele bugetului de stat au determinat eliminarea tuturor cheltuielilor "ce nu sint absolut necesare", inclusiv a acelora care ar fi putut veni in sprijinul unor activitati independente fata de stat. Sub presiunea unor asemenea constringeri si. uneori si din motive doctrinare, unele guverne din regiune au incercat sa transfere societatii o mare parte a responsabilitatii pentru problemele de sanatate, de educatie, cercetare stiintifica sau protectie sociala. Retragerea din sfera publica in sfera privata poate fi considerata o reactie naturala, dupa ani de participare si mobilizare fortate. Viata de zi cu zi in timpul socialismului i-a invatat pe oameni sa isi asigure supravietuirea individuala si sa se teama de orice implicatie intr-o actiune colectiva independenta.

Departe de a fi creat un "nou om socialist", eliberat de egoism si lacomie, de fapt, comunismul a crescut niste cinici atomizati si amorali, buni sa vorbeasca cu dublu sens si sa "lucreze sistemul", dar ineficienti cind venea vorba de a face ceva. Instabilitatea organizatiilor independente, inclusiv a partidelor politice, sugereaza absenta unei culturi a activitatii colective. Societatile din perioada cind comunismul era pe cale sa se dezintegreze erau locuri in care societatea civila, traditiile, normele morale, domnia legii si organizatiile voluntare fusesera distruse sau extrem de slabite. Cu cit mai puternic era regimul totalitar, cu atat mai dramatice erau consecintele colapsului acestui regim. in multe regiuni din Balcani si din tarile, unde comunitii condusesera cu mina de fier societati traditional patriarhale, colapsul mecanismelor de control oficiale avea consecinte dezastruoase. Dupa cum spunea un jumalist "in trecut existau niste reguli, bune sau rele. Si tuturor ne era teama. Acum nu se respecta nici un fel de reguli ,principii sau legi, fie ele bune sau rele, si nu exista nici teama".

In tarile foste comunista s-au prabusit o mare parte din reteaua de institutii de stat sau sociale formate, care indeplineau functii ce apartin in mod obisnuit societatii civile. in faza muribunda a socialismului, numeroase atributii legate de protectia sociala si de redistribuirea veniturilor cadeau in sarcina intreprinderilor de stat, si nu a agentiilor specializate publice sau private. in prezent, ratiunile economice dicteaza ca intreprinderile de stat sa renunte la aceste sarcini. Intregul sistem de subventii pentru locuinte, concedii pentru angajati, cluburi sportive, ingrijirea sanatatii si ocrotirea copilului si asa mai departe a disparut.

Colapsul multor organizatii sociale asociate cu partidul comunist a ajutat si el la slabirea legaturilor sociale. Cu toate ca aceste institutii au venit, fara indoiala, in sprijinul eforturilor regimului de a-si exercita controlul social si indoctrinarea, ele au devenit deseori o baza pentru retele sociale utile. Cluburile sportive, centrele comunitare, taberele de vara, cluburile pensionarilor umpleau un anumit gol, chiar daca era unul creat de sistemul comunist prin suprimarea tuturor versiunilor autonome ale acestor tipuri de institutii. In prezent, bugetele de stat limitate, scepticismul rata de vechile legaturi de putere si subordonare si lichidarea constienta a institutiilor comuniste au dus la eliminarea acestei retele.


14

Infiintarea unor noi institutii ale societatii civile are nevoie de mult timp, vointa, pricepere si fonduri intre timp, s-a creat impresia paradoxala ca societatea contemporana nu este nicidecum mai putin atomizata decit era in ultimii ani ai comunismului. Oamenii par sa se simta "pierduti" in noua realitate a postcomunismului. Asa cum explica Elemer Hankiss : Pina acum, milioane de oameni si-au pierdut ori s-au temut ca si-ar putea pierde rolurile si pozitiile traditionale in sfera productiei si a distributiei. Ei s-au ratacit in labirintul relatiilor sociale si industriale, care sufera acum o transformare haotica. Oamenii nu mai stiu sau nu au reusit inca sa afle care sint regulile noilor jocuri, care le sint drepturile si indatoririle, ce au de facut, ce costuri si beneficii au actiunile lor. Nu exista nici o autoritate sau valori la care sa se raporteze..

Nu toate organizatiile cu afilieri comuniste au disp!rut din Europa Centrala si de Est dupa 1989, iar cele care au supravietuit, incluzind partidele politice, sindicatele si asociatiile profesionale, exercita cea mai puternica influenta in zona dintre stat, pe de o parte si individ sau familie, pe de alta parte. In noul context, aceste organizatii au deseori nume noi, precum si lideri noi. Uneori adopta o linie ideologica radical opusa celei preferate de predecesorii din perioada comunista, cu toate ca ia-i pastreaza continuitatea din punct de vedere organizational.

Suporterii decomunizarii radicale citeaza esecul de a se desprinde de vechea ordine ca fiind o cauza a puterii institutionale a fostilor comunisti. Nomenclatura a reusit sa isi transforme puterea politica in capital financiar si sa detina, astfel, controlul asupra unei mari parti din mass-media si asupra activitatii organizatiilor neguvernamentale. Succesoarele partidelor comuniste si ale fronturilor au reusit, totodata, sa pastreze o parte considerabila a bunurilor predecesoarelor.

Nu mai este nevoie sa spunem ca partidele foste comuniste, sindicatele si altele asemenea au avut un start organizational mai bun decit cel al rivalelor nou-infiintate. Cu toate acestea argumentele celor care sustin decomunizarea par insuficiente. Fostii comunisti s-au adaptat cu abilitate conditiilor democratice, intrucit chiar in timpul regimului comunist organizatiile lor aveau un dublu rol: nu numai ca reprezentau .autoritatile", dar se adresau si unor nevoi sociale autentice. in prezent, din diverse motive, organizatiile alternative care ar putea satisface aceste nevoi continua sa fie slabe. Fostii comunisti au capital financiar si uman, pe linga avantajele continuitatii. Organizatiile lor reunesc sute de mii de oameni ce si-au pierdut sau nu si-au gasit inca directiile sau azimuturile care sa-i orienteze in noua lume postcomunista.

1.3 Noua societate civila socialista

Socialismul autentic, ce a disparut ca sistem politic si, in mai mica masura, ca forma de organizare economica, continua sa traiasca in mintile oamenilor si in institutiile societatii civile. Fara a insista prea mult la invocarea mostenirilor psihologice, morale si atitudinale ale socialismului autentic, sunt de ilustrat doua dintre ramasitele care au un efect direct asupra formarii noilor societati civile. Una dintre ele este structura sociala surprinzator de rezistenta si setul de grupuri de interese care s-au format sub aceasta structura. Cealalta ramasita este ansamblul de legaturi sociale informale, la fel de rezistent (.societate din umbra"), pe care oamenii le-au creat ca sa se apere impotriva socialismului si ca sa le fie de ajutor in a-i tine piept acestuia.

Primii ani de dupa 1989 au fost caracterizati de sperante uriase legate de independenta, democratie si "intoarcerea in Europa", sperante care au facut posibila depasirea unor reforme costisitoare.


15

tntrucit reforma incepea sa devina suparatoare si sperantele sa piara, "politica valorilor" a cedat rapid locul "politicii intereselor". Credinta intr-un "viitor mai bun" s-a diminuat treptat, iar oamenii au inceput sa se concentreze asupra protejarii propriului viitor. in lupta pentru satisfacerea intereselor in perioada posta comunista, grupurile sociale (profesionale) formate in timpul vechiu1ui sistem lupta inconstient pentru restaurarea mecanismelor politice, non-piata, de conturare a structurii sociale.

Mecanismul care produce "societatea civilasocialista" opereaza dupa cum urmeaza nelinistea produsa de dezmembrarea vechiului regim, alaturi de constientizarea intereselor de grup (gratie mass-media si retelelor de orgatuzatii politice si sindicale), genereaza proteste impotriva reformei si ii sprijina pe cei identificati cu un trecut idealizat. Acest proces continua chiar dupa ce partide postcomuniste ajunse la putere,descopera ca ajunse la putere un prea au de ales decit sa uite retorica de campanie electorala si sa continue reformele.

Unele institutii ramase din regimul socialist sateliti al partidului comunist, devin cu adevarat independente dupa 1989.

Cind socialismul era dominant, "societatea din umbra" devenea un produs al contradictiilor interne, ineficientei si rutinei societatii oficiale, ce includea toate slabiciunile pe care intreprinzatorii le exploatau pentru a obtine siguranta, venituri si pozitii sociale. Acesti "operatori" s-au luptat cu sistemul, dar au si cooperat cu el. La fel, autoritatile comuniste au incercat sa suprime asemenea comportamente "informale", insa au inceput sale si tolereze1 in parte pentru ca mareau capacitatea de adaptare a sistemului, sincronizindu-l cu nevoile societatii. Cel mai bun exemplu il constituie "economia paralela". Aceasta ajuta la functionarea economiei oficiale, dar numai pentru ca munca, materiile prime si capitalul erau supuse unei privatizari de facto si ilegale.

Cind represiunea s-a diminuat in unele tari din Europa Centrala si de Est, s-au format retele informale bazate pe legaturi familiale, de prietenie si pe cercuri sociale restrinse. Aceste aranjamente nu numai ca au avut beneficii practice, dar au facilitat si satisfacerea nevoilor de proprietate si de realizare a unui scop in viata. Societatea parea sa aiba doua niveluri: unul format din institutii oficiale artificiale, iar celalalt bazat pe legaturi spontane, formate in semn de aparare si de adaptare la lumea oficiala. In timp, aceasta adaptare reciproca a avut ca rezultat integrarea si coruperea ambelor lumi. Societatea informala a subminat logica institutiilor oficiale, in timp ce lumea oficiala a intensificat ingustarea patologica a legaturilor sociale. Sfera privata si sfera publica au ajuns sa se intrepatrunda: statul s-a privatizat, iar viata privata s-a colectivizat.

Societatea oficiala socialista s-a dezintegrat. Antiteza sa, societatea din umbra, a . supravietuit sub diverse forme. Si in prezent, studiile arata ca exista mai multa incredere in legaturile informale care se bazeaza pe cercuri de familie si prieteni apropiati (sau formate din oficiali ce pot fi mituiti) decit in lumea anonima a institutiilor, a normelor legale si a mecanismelor complicate precum cele pe care le presupune politica democratica. Desi nu se prea poate spune ca societatea din umbra este "civila" sau "civica", ea formeaza totusi unul dintre cercurile concentrice de autonomie sociala mostenite de la vechiul sistem. Ca atare, ea influenteaza sansele si natura societatii civile insasi .

1.4. Aparitia si reconsiderarea societatii deschise


16

Viziunea societatii civile pe care opozitia anticomunista din Europa Centrala si de Est a folosit-o in lupta pentru libertate a pierdut mult ca program social. Societatea civila morala, o comunitate antipolitica, anticapitalista si anticomunista, ar putea supravietui ca ideal viabil doar atit timp cit ramine neimpovarata de nevoia de a face optiuni reale.

Societatea civila postcomunista autentica, ce se ridica din ruinele vechiului sistem, estecompusa in parte din elementele ramase din acest sistem si in parte din mostenirea unui trecut mai indepartat. Societatea civila se naste in atmosfera nefavorabila a recesiunii economice, a retragerii din treburile publice, a egoismului, neincrederii si absentei unei , culturi legale. Ea are radacini in expresiile de autonomie sociala care deseori sint departe de ceea ce inseamna civilizatia, daca nu chiar opuse acesteia. Ascensiunea societatii civile reprezinta, de asemenea, o provocare pentru perspectiva egalitarista care s-a dovedit, prin intermediul a numeroase sondaje de opinie, ca este adinc inradacinata in mintile locuitorilor din centrul si estul Europei.

Cetatenii din Europa Centrala si de Est pot acum sa infiinteze asociatii, sa-si exprime public opiniile, sa voteze, sa candideze pentru functii publice si asa mai departe. Cu toate acestea, in ceea ce priveste drepturile "sociale" si "economice", situatia este diferita. Multi cred ca liberalizarea si privatizarea au schimbat in mod dramatic relatiile sociale si compozitia drepturilor cetatenesti. Problema majora cu care se confrunta societatile postcomuniste este cum sa relegitimeze proprietatea privata si societatea deschisa, date fiind toate incertitudinile care le insotesc. Fundamentele morale ale proprietatii private, mai ales atunci cind proprietatea este extrem de concentrata, au fost totdeauna foarte slabe, avind nevoie de sprijinul generat de valorile asociate cu religia, traditia, democratia si libertatea umana. Nu putem presupune ca acest tip de sprijin va ajuta, intr-adevar, la relegitimarea proprietatii private si a economiei de piata in conditiile postcomunismului.

Schimbarea politicii, sociale si economice inseamna o redistribuire a costurilor si beneficiilor intre grupuri si indivizi. Clasele bogate si cele de mijloc, vechi si noi deopotriva, isi extrag beneficii din noua forma a drepturilor cetatenesti. Biografiile lor si modul cum si-au dobindit averile sint revoltatoare din punct de vedere moral, deci nu ar putea constitui un stimulent pentru legitimiare. Intre timp, cei care sint mai putin activi, a caror participare in viata publica este in mod necesar limitata si care beneficiaza, astfel, mai putin din renasterea drepturilor civile si politice sint, de asemenea, cei mai afectati din cauza noilor dificultati economice. Ei nu pot cistiga prea mult din privatizare si sint afectati in sensul pierderii locurilor de munca si al reducerii standardelor de viata, chiar daca pe termen lung si ei vor beneficia de intrarea in lumea moderna.

Principiul civic nu este doar un principiu de egalitate. El creeaza si baza normativa pentru integrarea intentionata a societatii civile, precum si pentru integrarea ei in sistemul politic. Dezvoltarea societatii civile, consolidarea democratiei si identificarea cetatenilor cu institutiile statului au toate nevoie de contracararea tendintelor de atomizare pe care le-au generat schimbarile uriase din ultimii ani, oricit ar fi fost ele de necesare si, pina la urma, salutare.

CAP. II. EXISTENTA VIOLENTEI IN SOCIETATE CONSTITUIE RISC PENTRU

FUNCTIONAREA SOCIETATI DEMOCRATICE


17

2,1 Statutul si rolul individului in societate

Individul se naste in societate si nu se poate sustrage de la influienta pe care aceasta o exercita asupra

sa. Socializarea individului implica integrarea sa in societate ,invatarea modului social de experienta

,asimilarea unor valori sociale, acceptarea unei culturi,subordonarea fata de conduita tip prescisa in normele sociale.

Socializarea progresiva este astazi rezultatul unei pronuntate tranziente a structurilor si relatiilor sociale,a unei multiplicari a raporturilor dintre individ si societate,ceea ce determina o amplificare a rolului verigilor care mediaza acest raport.

Procesul de socializare priveşte indivizii (ca ansambluri de indivizi), care intră în anumite structuri deja existente. Ca proces de integrare a individului în societate, procesul de socializare se referă la două momente importante:

a) intrarea individului în grup - societizarea; b) viaţa individului în grupul respectiv.

Poziţia şi respectiv activitatea individului în cadrul grupurilor macro şi microsociale, din care face parte, se pot explica şi cerceta sociologic cu ajutorul conceptelor de statut (status) şi rol al individului.

Orice individ, de îndată ce vrea să facă parte dintr-un grup reglementat sau grup informal - este silit să accepte sau să impună un anumit statut şi să joace în grup rolul precizat prin statut.

Grupul "îl ajută" oferindu-i şi modele sociale de felul cum trebuie să se comporte. Individul, la rândul său, îşi poate juca rolul mai bine sau mai puţin bine, potrivit capacităţilor sale (profesională, intelectuală) şi, totodată, având în vedere atitudinea sa faţă de statut. Conceptele de statut şi rol al individului sunt strâns legate de termenii de persoană şi personalitate. Termenul personalitate provine de la persoană - în latinâpersona (aşa se numea masca folosită de actori în teatrul antic).

Fiind implicate direct în acţiunea, relaţiile şi organizarea societăţii statutul şi rolul sunt complementare, astfel că fiecare statut social determinat pretinde individului îndeplinirea unui rol corespunzător în cadrul grupului, iar acesta apreciază activitatea individului prin prisma apropierii acestuia de comportamentul standard al rolului său.

Statutul individului este definit ca fiind totalitatea drepturilor şi îndatoririlor ce-i revin persoanei în cadrul unui grup existent.

Rolul individului reprezintă un standard de comportament şi cuprinde totalitatea aşteptărilor sau pretenţiilor din partea grupului faţă de individ. Setul de aşteptări se află în legătură directă cu statutul individului.

2.2 Definiri conceptuale ale violentei

Analiza numeroaselor studii asupra violenţei lasă impresia că, în acest domeniu, se operează mai curând cu o metaforă, decât cu un concept. Diversitatea formelor sub care se prezintă violenţa şi accepţiunile diferite în care este folosit acest termen, nu permit, la nivelul actual al cercetării, formularea unei definiţii riguroase. Majoritatea autorilor se mulţumesc cu o definiţie operaţionalăi, considerând violenţa ca o acţiune coercitivă exercitată asupra unor persoane în vederea obtinerii unui raspuns conform anumitor interese. Procedând astfel, violenţa este privita ca o relaţie sociala. In cadrul acesteia avem de-a face cu următoarele elemente:

a. Cel care exercită violenţa, autorul violenţei. Acesta poate fi un individ, un grup de indivizi (cu organizare formală sau informala) sau o organizaţie, o instituţie societalâ. La acest nivel există anumite interese şi scopuri a căror realizare este urmărită prin diverse mijloace.


18

Cel care exercită direct violenţa poate acţiona în vederea realizării intereselor şi scopurilor, sau o generează; şi cel care o exercită direct. Stabilirea autorului violenţei nu este totdeauna uşoară, întrucât acesta se poate disimula în spatele unor intermediari.

b. Cel care suportă violenţa (victima violenţei). Acesta poate fi un individ, un grup, o categorie socială sau o societate în majoritatea ei. Si la acest nivel avem a face cu o serie de interese, de scopuri, care sunt diferite de ale celui care exercită violenţa, sau cel puţin sunt percepute ca atare. în cazul în care scopurile sunt identice, sau percepute astfel, nu ar mai fi necesară recurgerea la violenţă.

c. Acţiunea coercitivă, violenţa ca atare. Prin exercitarea ei, prima categorie (autorul violenţei) urmăreşte să obţină de la a doua categorie ("victima" violenţei) un răspuns (o atitudine, un comportament, bunuri, servicii) care să-i permită să-şi realizeze scopurile şi interesele. Scopurile violenţei pot consta în aproprierea unor resurse sau dobândirea controlului asupra acestora, în dobândirea de putere, de prestigiu, de afecţiune, în impunerea simbolurilor şi valorilor ce aparţin unor raporturi de forţă, în obţinerea acceptării şi conformării la aceste simboluri şi valori. Acţiunea coercitivă poate fi întreprinsă prin mijloace directe sau indirecte.

In analiza violenţei, este necesar să considerăm întreaga relaţie şi nu numai situaţia victimei, aşa cum se întâmplă în multe studii pe această temă. Un asemenea demers este util atât pentru stabilirea cauzelor violenţei, cât şi pentru aprecierea naturii ei.

Violenţa este o manifestare tipic umană. Nu se poate vorbi decât in sens metaforic despre violenţa naturii sau a animalelor.

Până în acest punct, violenţa nu este considerată decât ca o relaţie socială şi nu este apreciată nici pozitiv, nici negativ. Aprecierea violenţei se face în funcţie de criteriile configurate în codurile culturale. Aceste criterii sunt produsul unei anumite dezvoltări istorice; ele sunt variabile de la o societate la alta si de la o perioada istorica la alta. Nu se pot formula niste criterii generale, aplicabile in aprecierea violentei din orice tip de societate. Punctul de vedere din care este apreciata violenta este conditionat social.

Fata, de aceeasi actiune violenta, se pot formula diverse aprecieri in functie de conditionarea sociala a celui care emite aprecierea; acelasi fapt poate fi apreciat, din puncte de vedere diferite, drept odios sau socialmente util, drept criminal sau progresist. El este apreciat diferit de cel care exercita violenta, de cel care o suporta sau de cel care o constata din exterior. Schimbarea perspectivei istorice poate introduce noi puncte de vedere si o noua perspectiva asupra unor fapte violente.

a. Un criteriu frecvent folosit in aprecierea violentei este reprezentat de raportarea la interesele celor aflati in relatii de violenta. Daca interesele sunt lezate, violenta este apreciata ca negativa, daca ea ajuta la apararea sau promovarea acestor interese, este apreciata ca pozitiva.

b. Dihotomia pozitiv-negativ poate fi realizata si in functie de numarul celor care exercita si suporta violenta. Astfel, violenta exercitata. de un grup minoritar impotriva unei majoritati este apreciata ca negativa, condamnabila, suprimarea ei fiindjustificata. Suprimarea se poate obtine doar prin actiunea majoritatii defavorizate care exercita o contraviolenta apreciata ca pozitiva.

c. Criteriul aprecierii violentei poate consta si in atitudinea adoptata fata de evolutia istorica sau fata de ceea ce este considerat ca purtator de progres. Acest criteriu este, in principal, folosit de teoria marxista. Utilizarea sa impune insa anumite rezerve. Daca in unele domenii, cum ar fi dezvoltarea tehnologica sau cresterea economica, criteriul progresului este clar, putand eventual sa se sprijine pe cuantificari, in alte domenii, cum ar fi morala sau creatia artistica, el este putin operational, pentru ca, in aceste domenii, acumularile cantitative pot fi nesemnificative. Cu toate limitele sale, criteriul progresului este des folosit in aprecierea, justificarea sau condamnarea actiunilor violente, subsumandu-si chiar si celelalte criterii. In acest fel, violenta majoritatii este considerata pozitiva, fiind purtatoare de progres, in timp ce violenta


19

minoritatii este considerata negativa, fiind conservatoare; dupa cum, violenta inovatiei este pozitiva, iar violenta conservarii este negativa.

d. Aprecierea violentei se realizeaza si in functie de atitudinea fata de ceea ce se considera a fi ordinea naturald fireasca a lumii. Atentatul impotriva acestei ordini este reprezentat ca o violenta negativa, iar actiunile coercitive ce vizeaza pastrarea, respectarea acestei ordini sunt considerate ca apartinand violentei pozitive. Desigur ca acest criteriu nu poate actiona in formularea sa rigida, absoluta. Sustinerea abtinerii de la orice actiune de schimbare, de modificare a ordinei naturale ar fi absurda. Dupa cum si ideea posibilitatilor nelimitate ale actiunilor transformatoare poate fi periculoasa si poate genera consecinte catastrofale. Problema ce se pune aici este de a gasi limitele in care transformarea ordinii naturale este posibila, benefica si necesara. Mult timp aceste limite erau date de posibilitatile transformatoare ale oamemlor. Actualmente, in conditiile unei puternice extinderi a acestor posibilitati, apare tot mai evident ca limitele apartin insasi ordinei naturale. Ignorarea acestor limite poate pune in pericol grav nu numai ordinea naturala, dar si natura umana.

e. Este firesc, deci, ca, in aprecierea violentei, sa se introduca si criteriul atitudinii fata de natura umana. Intr-o dihotomie, operata rapid, s-ar putea spune ca orice actiune care afecteaza natura umana ar reprezenta o violenta negativa, in timp ce actiunile coercitive ce vizeaza mentinerea integritatii naturii umane ar reprezenta o violenta pozitiva. Criteriul raportarii la om, desi este dintre cele mai atragatoare, impune anumite nuantari si conditionari pentru a putea fi operationale. Raportarea la o natura umana generala, atemporala si aspatiala, este lipsita de sens.

De fapt, ceea ce se are in vedere este un anumit cod cultural, adica individul cu nevoile si aspiratiile sale, la un anumit moment istoric. Acest cod cultural este un produs istoric si, in fapt, este si rezultatul unui lung sir de violenta. In consecinta, acest cod a fost si va fi in permanenta supus unei transformari prin violenta. In acest context, se poate formula intrebare si daca este posibil sa se stabileasca un set de valori umane fundamentale care sa se intalneasca cu toate codurile culturale si care, prin acest fapt, sa fie intrinseci naturii umane.

Desigur, unele dintre valorile umane prezinta un grad mare de generalitate: dreprul la viata, dreptul la hrana, la locuinta, la afectiune, la autoafirmare si autorealizare etc. Aceste drepturi sunt considerate ca raspunzand nevoilor fundamentale ale omului. Dar si aceste valori fundamentale au o puternica determinare social-istorica. In termeni abstracti, aceste valori sunt exprimate prin aceleasi concepte; in termeni concreti, insa, ele se pol referi la realitati foarte diferite. Intr-un fel se pune, de exemplu problema dreptului la hrana sau la locuinta intr-o societate puternic dezvoltata si cu totul altfel intr-o societate subdezvoltata si defavorizata. Asadar, ceea ce este hotarator in codurile culturale, este determinarea lor social-istorica concreta. Doar in functie de aceste continuturi concrete se poate aprecia caracterul negativ sau pozitiv al actiunilor violente.

f. Caracterul violentei se poate aprecia si in raport cu cadrul in care se exercita violenta organizata, institutionalizata este apreciata ca pozitiva sau cel putin acceptabila, in timp ce violenta spontana, individuala este apreciata ca negativa. In acelasi fel, violenta legitima este apreciata pozitiv, iar cea nelegitima, negativ. Criteriul legitimitatii violentei este, in multe situatii, destul de ambiguu, sustinerea sa impunand recurgerea la alte criterii. Mult timp, legitimarea violentei s-a facut prin apelul la sacru, la o instanta transcendenta, care organiza si limita violenta. Democratizarea si laicizarea societatilor au suprimat posibilitatea apelarii la sacru, la transcendent si au pus in cauza posibilitatile traditionale de legitimare institutiile sociale si indivizii sunt nevoiti sa caute alte mijloace de legitimare.

Astfel, se considera ca este legitima structura de putere existenta la un moment dat, in


20

cadrul unei societati. La randul ei, aceasta structura de putere se intemeiaza pe argumentul ca a fost statornicita prin vointa maselor, ca ar reprezenta cel mai bine interesele majoritatii sau ca ar servi cel mai bine progresului istoric si afirmarii omului. In realitate, de cele mai multe ori, violenta nu are nevoie de alte justificari, ea se legitimeaza prin ea insasi, prin posibilitatea ei de a fi exercitata. Odata instituita, structura de putere apeleaza la numeroase mijloce prin care isi impune legitimitatea, isi garanteaza perpetuarea si sanctioneaza negativ orice tentativa care i se opune. Violenta exercitata de o structura de putere, a carei legitimitate este acceptata sau impusa, va fi considerata ca pozitiva, iar opozitia fata de aceasta structura de putere este apreciata negativ sau sanctionata.

De obicei, structura de putere nu se multumeste numai cu acceptarea de catre societate a legitimitatii actiunilor violente prin care s-a impus si se mentine. Mai mult decat atat, ea cauta sa-si aureoleze, sa-si innobileze faptele savarsite.

Structura de putere isi va atribui si monopolul exercitarii si aprecierii violentei. Un exemplu limita il constituie conflictele militare si luptele interne. Razboiul este dezlantuirea nelimitata a violentei. Soldatul nu numai ca primeste "dreptul" de a exercita asupra adversarului o violenta nelimitata si nepedepsita, dar, mai mult decat atat, aprecierea sa pozitiva (eroismul, curajul, patriotismul sau) este facuta in raport cu intinderea si intensitatea violentei sale. Partile aflate in conflict vor cauta sa justifice si sa legitimeze violenta pe care au dedansat-o, iar soldatul este constrans sa se plieze imperativelor violentei. Fiind plasat in situatia de a ucide sau de a fi ucis (de a ucide sau de a fi aservit - alternative considerata echivalenta cu prima), soldatul nu mai are posibilitatea de a hotari asupra manifestarii violentei sale. Situatia este similara si in cazul luptelor interne dintre clasele sociale sau grupurile de putere rivale.

Responsabilitatea comportamentului violent ucigator de care dau dovada luptatorii in cadrul conflictelor nu le revine lor, ci structurii de putere care i-a impins in aceasta situatie limita. De fapt, ei nici nu au dreptul de a judeca ceea ce fac sau, mai bine zis, ceea ce sunt obligati sa faca. Refuzul individului de a exercita violenta in cadrul conflictelor este aspru pedepsit, indiferent de natura structuni de putere.

Aprecierea comportamentului luptatorilor se face pe toata durata conflictumi, insa aprecierea definitiva este facuta la incheierea acestuia, cand se decide invingatorul. Acesta va stabili cine sunt eroii si cine criminalii. "In prezent, numai invingatorul ii judeca pe cei invinsi. Daca Revolutia americana ar fi esuat, Jefferson, Washington si Franklin ar fi fost spanzurati si ar fi fost pomeniti in istorie ca criminali.". Si cum pana acum nu au fost ridicate monumente eroilor adversarului sau celor invinsi, acestia din urma vor trebui sa suporte toate sanctiunile negative, indiferent de natura cauzei pentru care luptau.

Daca victoria nu este prea sigura, iar noua structura de putere poate fi rasturnata, asistam atunci la o sinistra inversare: fostii eroi devin criminali, fostii criminali ajung eroi, lasii sunt decorati, iar tradatorilor li se lauda patriotismul. Evident ca aceste rasrurnari nu au nimic a face cu respectarea adevarului istorie sau cu aprecierea obiectiva a faptelor istorice, dupa cum se pretinde uneori; ele nu urmaresc decat sa serveasca intereselor structurii de putere invingatoare si legitimarea actiunilor acesteia.

Din fericire, societatea dispune si de alte mijloace de apreciere a violentei decat cele oferite doar de structurile de putere aflate in conflict. Desi comportamentele, in cazul unui conflict ucigator pot imbraca forme similare, intr-un fel trebuie apreciata violenta agresorului si in alt fel cea a victimei, intr-un fel violenta celui care crede in ideile care-i justifica violenta si in alt fel violenta celui care este constrans sa se manifeste violent.

Aceste nuantari, desi importante, nu rezolva problema legitimitatii violentei. Ea continua sa ramana o problema deschisa.


21

Reducerea posibilitatilor de legitimare si neacceptarea unor mijloace traditionale de legitimare fac ca tot mai multe forme de violenta sa fie apreciate negativ si considerate intolerabile. Privit din perspectiva violentei, chiar eroismul - o valoare atat de apreciata si inradacinata in societatile noastre - dobandeste o infatisare noua. In "Viata lui Galilei", unul dintre personaje, Andrea Sarti, afirma: "Nefericita este tara care nu are eroi". Galilei ii raspunde: "Nu. Nefericita este tara care are nevoie de eroi". Daca eroismul inseamna curaj si fermitate in fata suferintei, pericolelor, agresivitatii si violentei, atunci Galilei are dreptate. E preferabil ca oamenii sa nu fie confruntati cu aceste situatii pentru a-si dovedi eroismul.

Diversitatea foarte mare de manifestare a violentei nu a permis elaborarea unei teorii etiologice generale. Explicatiile oferite pana in prezent pot fi grupate in trei teorii principale: teoria violentei innascute, teoria violentei-frustrare si teoria violentei-invatare (teoria culturala).

Teoria violentei innascute considera ca violenta este intrinseca naturii umane. Individul se naste cu predispozitii agresive, violente, iar societatea, prin procesul de socializare, inhiba aceste porniri instinctive. Desi a fost mult timp acceptata datorita caracterului sau facil, aceasta teorie nu a fost confirmata prin cercetarea stiintifica. Dimpotriva, cercetarile biologice, psihologice si sociologice au stabilit ca violenta nu este innascuta, ci apare pe parcursul socializarii indivizilor si este determinata de conditiile in care traiesc indivizii si grupurile umane.

Explicatiile care intrunesc actualmente cea mai larga acceptare si care se sprijina pe o solida argumentare stiintifica sunt oferite de teoria frustrarii si teoria socializarii.

Teoria frustrării consideră că violenţa este rezultatul frustrării, al privării indivizilor, de plăcerea satisfacerii anumitor trebuinţe şi dorinţe.

Individul uman trebuie să-şi satisfacă o serie de nevoi fundamentale. Satisfacerea acestora este însoţită de un sentiment de plăcere, în timp ce nesatisfacerea provoacă neplăcere, frustrare. Pe măsură ce socializarea avansează, nevoile considerate fundamentale sunt completate cu alte nevoi, modelate social-cultural. Posedând o memorie de lungă durată, individul învaţă că obţinerea plăcerii prin satisfacerea nevoilor sale biologice sau social-culturale depinde de existenţa în nişa sa ecologică a produselor şi finanţelor care să-i asigure satisfacerea acestor nevoi. Astfel, apare şi impulsul spre aproprierea unei părţi din nişa ecologică.

Dacă grupul este favorizat şi dispune de o abundenţă de produse, fiecare individ poate să-şi satisfacă nevoile fără a intra în conflict cu alţi indivizi sau alte grupuri. Dacă grupul este mai puţin favorizat, individul apelează la agresivitate şi violenţă în vederea aproprierii sau controlării unei părţi din nişa ecologică, prin care să-şi garanteze satisfacerea nevoilor.

Agresivitatea şi violenţa nu se limitează numai la nişa ecologică în care trăieşte grupul uman respectiv. Pe măsură ce dezvoltarea social-culturală generează noi nevoi şi pe măsură ce grupul este capabil să creeze mijloace tot mai eficiente de exercitare a agresiunii, el depăşeşte limitele nişei sale şi îşi impune dominaţia asupra resurselor şi energiei umane din alte nişe ecologice. Bineînţeles, această agresivitate este întotdeauna colorată într-o frazeologie umanistă prin care se încearcă disimularea adevăratei sale naturi.

Teoria frustrării susţine că, în măsura în care indivizii pot să-şi satisfacă nevoile, ei sunt neagresivi. Când nu pot să-şi satisfacă nevoile conform dorinţei lor şi când pot lupta, ei devin agresivi. Când nu pot să-si satisfacă nevoile, când acţiunea lor este supusă controlului şi interdicţiilor şi când nu pot lupta, apare inhibiţia acţiunii, angoasa sau evadarea în imaginar. Starea de angoasă poate constitui însă o incitare la agresivitate, în vederea depăşirii ei.

In explicarea cauzelor frustrării, se face apel la factori naturali sau sociali Dintre factorii naturali, cel mai des invocat este raritatea, disproporţia dintre volumul resurselor şi numărul indivizilor. Unele cercetări preistorice afirmă că agresivitatea a fost originar determinată de raritatea mijloacelor de satisfacere a nevoilor umane. Ca argument pentru această teză se prezintă situaţia societăţilor din Pacificul de Sud, care, beneficiind de nişe ecologice favorabile, nu au cunoscut, până la o dată relativ recentă, sentimentul de


22

proprietate şi agresivitate asociată lui. Teza frustrare-raritate naturală, elaborată, de exemplu, pentru societăţile arhaice, nu poate fi aplicată societăţilor moderne, în cadrul acestor societăţi, raritatea este "un fapt social şi nu un fapt natural. Este o raritate dorită, organizată". Pentru aceste societăţi, raritatea este ea însăşi o formă de violenţă ce se cere explicată. Cauzele frustrării trebuie căutate în factorii sociali şi nu în cei naturali.

Teoria violenţei - frustrare (prin factorii sociali) prezintă mai multe variante: teoria privării relative, elaborată de Ted Robert Gurr, principiul curbei în J, elaborat de Jim C. Davies cu privire la analiza revoluţiilor, teoria frustrării sistematice elaborată de I. K. Feierabend Şi Nesvold, teoria frustrării prin modernizare a lui S. Huntington.

In teoria lui T. R. Gurr, privarea relativă este înţeleasă ca decalajul perceput de către individ între aşteptările şi posibilităţile sale. Aşteptările sunt bunurile şi condiţiile pe care individul pretinde că are dreptul să le deţină în mod legitim, iar posibilităţile sunt bunurile şi condiţiile pe care le poate obţine în raport cu mijloacele pe care societatea i le pune la dispoziţie. Cu cât decalajul este mai mare, cu atât nemulţumirea este mai mare. Nemulţumirea provocată de privaţiune este un impuls spre violenţă.

Teoria frustrării sistematice formulează două ipoteze principale: violenţa politică este provocată de frustrarea sistematică (frustrarea resimţită colectiv); ea poate rezulta şi din anumite caracteristici ale schimbării sociale. Aceste ipoteze generale sunt completate cu alte patru ipoteze secundare:

a)frustrarea sistematică este provocată în toate circumstanţele de decalajul între aşteptări şi aspiraţii, pe de o parte, şi realizări pe de altă parte;

b) estimările actuale privind situaţia viitoare (satisfacţie sau frustrare) determină nivelul frustrării actuale;

c) incertitudinile în ceea ce priveşte aşteptările sociale intensifică sentimentul de frustrare sistematică;

d) aspiraţiile şi aşteptările conflictuale sunt o sursă de frustrare sistematică. Samuel Huntington consideră că violenţa este asociată procesului de dezvoltare. El afirma că

societăţile trec prin trei etape: tradiţională, de tranziţie şi modernă. Violenţa apare mai ales în societăţile de tranziţie. Inceputul modernizării generează o diversificare şi accentuare a aspiraţiilor şi aşteptărilor. Societatea în tranziţie nu este încă pregătită să satisfacă noile aşteptări, ceea ce provoacă un sentiment de frustrare. întrucât nu există instituţiile necesare prin care să se exprime în mod legal noile aşteptări, frustrarea conduce la violenţă. După opinia lui Huntington, nu sărăcia provoacă frustrare şi violenţă, ci însăşi modernizarea în primele ei etape.

Deşi această teorie porneşte de la date reale - creşterea violenţei în fazele de tranziţie - nu se poate merge mai departe şi afirma că violenţa este inerentă tuturor formelor de dezvoltare. Violenţa este asociată modului actual în care se realizează dezvoltarea în unele ţări din lumea a treia, dezvoltare apreciată de înşişi ideologii ei ca deficitară din multe puncte de vedere. Condiţiile interne şi internaţionale mai favorabile de care au beneficiat anumite ţări arată că dezvoltarea poate evita multe forme de violenţă.

Teoria culturală explică violenţa prin procesele de socializare, prin influenţa pe care o exercită modul de organizare şi funcţionare a societăţii asupra socializării şi comportamentelor indivizilor. Această teorie porneşte de la stabilirea factorilor societali care determină, sau cel puţin favorizează comportamentele violente.

Majoritatea cercetărilor pe care se întemeiază teoria culturală (a socializării) converg spre concluzia că extinderea violenţei în societăţile contemporane este generată de stările critice şi de disfuncţiile sociale apărute sau accentuate în ultimele decenii. In cadrul acestor cercetări, un interes deosebit îl prezintă anchetele guvernamentale asupra cauzelor şi prevenirii violenţei realizate în unele ţări occidentale dezvoltate şi în unele ţări în curs de dezvoltare. Trebuie precizat că aceste cercetări au analizat în principal violenţa criminală, violenţa prin care este afectată ordinea socială stabilită şi că rezultatele lor nu pot fi extinse în explicarea tuturor formelor de violenţă.


23

Ancheta guvernamentală franceză din 1976-1977 şi-a propus să explice cauzele violenţei criminale prin considerarea mai multor factori. La nivel individual: tradiţiile istorice ale socializării indivizilor în cadrul unor colectivităţi sau grupuri sociale, acţiunea mijloacelor de comunicare în masă, predispoziţiile biologice şi psihologice, alcoolismul, drogurile. La nivel societal: şomajul, recesiunea si creşterea economică. Ancheta a stabilit că între aceşti factori si intensificarea violentei nu se poate stabili nici o legatura statistica.

2.3 Tipologia violenţei

Societăţile contemporane pot fi considerate mai mult sau mai puţin violente decât societăţile anterioare? Răspunsul la o asemenea întrebare trebuie dat cu multă prudenţă. Şi aceasta din mai multe motive. Conştiinţa violenţei este de dată recentă şi nu trebui să confundăm multiplicarea discursurilor şi a îngrijorărilor referitoare la violenţă cu intensificarea acesteia. Pe de altă parte, formele sub care violenţa se manifestă în societăţile contemporane sunt, de cele mai multe ori, diferite de cele întâlnite în societăţile anterioare, încât o comparaţie a gradelor de intensitate este hazardată. Nu se poate elabora deci o tipologie generală, valabilă pentru toate societăţile.

Având în vedere marea diversitate a formelor violenţei, elaborarea unei tipologii este dificilă chiar şi atunci când este limitată doar la societăţile contemporane sau la un anumit tip de societate. Tipologiile propuse trebuie privite mai curând ca ipoteze de lucru, ca încercări de a introduce o anumită ordine şi precizie în confuzia şi ambiguitatea discursurilor referitoare la violenţa, decât ca sistematizări foarte riguroase.

J. Galtung propune două tipologii ale violenţei. Intr-un studiu din 1969, el face o clasificare a tipurilor de violenţă în funcţie de şase dimensiuni: dacă violenţa este fizică, psihologică sau biologică; dacă există un demers negativ sau pozitiv; dacă există sau nu un obiect afectat; dacă există sau nu o persoană care acţionează; dacă este deliberată sau involuntară şi dacă este manifestă sau latentă. în raport cu aceste dimensiuni, el stabileşte mai multe tipuri de violenţă, dintre care se opreşte în principal la două: violenţa personală (directă, în care există o persoană care exercită violenţa) şi violenţa structurală (indirectă, actorul este absent).

Intr-o comunicare prezentată în noiembrie 1975, la o reuniune de experţi asupra cauzelor violenţei, Galtung simplifică această tipologie şi distinge:

a) violenţa agresivă, violenţa defensivă violenţa deliberată ,violenţa involuntară; b) violenţa intrapersonală, violenţa interpersonală, violenţa intergrupuri, violenţa intersocietăţi. Aceste tipuri de bază sunt combinate în patru tipuri mari: a) violenţa clasică (sau directă); b)sărăcia-imposibilitatea de a satisface nevoile materiale fundamentale; c) represiunea - privarea omului de drepturi; d) alienarea - imposibilitatea de a satisface nevoile superioare. Jean-Marie Domenach consideră că violenţa apare sub trei aspecte: a) "aspectul fiziologic; explozia de forţă care ia un aspect iraţional şi adesea ucigător"; b) "aspectul moral: atentatul la bunurile şi libertatea altuia"; c) "aspectul politic: folosirea forţei pentru a obţine puterea, pentru a o folosi în scopuri ilicite"

Clasificarea formelor de violenţă se poate face în funcţie de mai multe criterii: natura intereselor afectate (fizică, biologică, psihologică, culturală); termenii între care se stabileşte relaţia de violenţă (interindividuală, de grup, societală, intersocietală); modul de manifestare; modul de apreciere (pozitivă -


24

negativă). Clasificarea poate lua şi un aspect dihotomic: Violentă directă şi indirectă. Societăţile contemporane dispun de tot mai multe mijloace de

exercitare a unei violenţe indirecte. Exercitarea violenţei este tot mai mult transferată de la subiect la obiect. Ca urmare, responsabilitatea şi sentimentul de culpă diminuează. Acţionând prin intermediul obiectelor, individul nu mai este faţă în faţă cu victima sa, încât de multe ori el nici nu ştie ce efecte au acţiunile sale.

Responsabilitatea este transferată asupra obiectelor, asupra maşinilor sau asupra organizaţiilor, birocraţiilor. Individul se reprezintă ca un simplu instrument al acestor obiecte. Dacă folosirea unor obiecte ca mijloace indirecte în exercitarea violenţei poate consola conştiinţa unor indivizi, ea nu suprimă însă responsabilitatea celor care se folosesc de aceste mijloace.

Violenţa ofensivă şi defensivă. Violenţa agresorului şi contraviolenţa victimei. Violenţa personală şi structurală. Violenţa personală este exercitată de un individ sau de un grup

mic; agenţii violenţei pot fi identificaţi direct. Violenţa structurală este impersonală, este exercitată de grupuri mari, de birocraţiile publice sau private, de instituţiile şi organizaţiile societale; agenţii violenţei nu mai pot fi identificaţi în anumite persoane.

Violenţa materială şi violenţa simbolică. Violenţa materială este exercitată prin intermediul obiectelor şi în primul rând, prin intermediul producerii de bunuri materiale. Ea acţionează prin aproprierea de către unii indivizi sau grupuri a acestor bunuri sau prin controlul modului de producere şi de distribuire a lor şi prin limitarea posibilităţilor altor indivizi sau grupuri de a folosi aceste bunuri potrivit nevoilor şi drepturilor lor. Violenţa simbolică acţionează prin intermediul simbolurilor care sunt produse de anumite raporturi de forţă şi care servesc la menţinerea şi consolidarea acestor raporturi.

Violenţa legală şi nelegală. Violenţa legală este organizată, este exercitată, conform unor coduri, de către instituţiile şi forţele societale. Violenţa nelegală este exercitată în afara acestor coduri sau împotriva ordinei stabilite.

Violenţa legitimă şi nelegitimă. Dificultăţile acestei distincţii au fost prezentate mai înainte. în cadrul fiecărei societăţi, monopolul legitimării violenţei este deţinut de către stat. Acest aspect a fost clar afirmat de Marx şi Lenin. Max Weber consideră, de asemenea, că violenţa este un "mijloc propriu" statului, care este singura organizaţie ce deţine "sursa exclusivă a dreptului de a utiliza violenţa". C. Wright Mills este şi mai categoric când afirmă că "orice politică este o luptă pentru putere, forma ultimă a puterii este violenţa".

Procedând în acest mod dihotomic, putem vorbi si de o violenţă masculină şi o violenţă feminină? Imaginile tradiţionale asupra violenţei ne-au obişnuit cu ideea că principalii autori ai acţiunilor

violente sunt bărbaţii, în timp ce femeile apar mai ales în situaţia de victime. Statisticile criminalităţii vin să întărească această imagine; dintre cei care comit agresiuni, majoritatea sunt bărbaţi. Pornind de la distribuţia statistică pe sexe a agresivităţii, putem să ne întrebăm dacă apartenenţa la un anumit sex joacă vreun rol în generarea comportamentelor violente, sau dacă prin natura lor bio-psihică, bărbaţii sunt mai predispuşi la violenţă decât femeile? Răspunsul este evident negativ, în măsura în care nu acceptăm explicaţia determinist-biologistă a violenţei.

Este adevărat că femeile sunt într-o măsură mai mare decât bărbaţii victime ale violenţei. Ele sunt supuse unei violenţe atât structurale cât şi personale. Situaţia de victimă este dată de poziţia pe care femeia o ocupă în cadrul familiei şi de poziţia ei în cadrul societăţii. O îndelungată evoluţie istorică a acreditat, în majoritatea societăţilor, un model de organizare familială în care bărbatul este "şeful", "stăpânul" familiei şi a tot ce posedă această familie.

Femeia nu numai că este redusă la un rol subaltern, dar este considerată chiar un obiect, un "bun" care poate fi folosit după bunul plac al "stăpânului". Discriminarea de la nivelul familiei este accentuată de


25

discriminarea de la nivel societal. Aceste aspecte suni destul de bine cunoscute şi nu este necesar să se insiste asupra lor. De remarcat doar că situaţia de "victimă" a femeii în cadrul familiei şi societăţii nu a fost decât relativ de curând pusă în cauză şi că ceea ce s-a făcut până acum pentru a ameliora situaţia femeii este mai mult de ordin declarativ decât efectiv (desigur, cu diferenţe considerabile de la o societate la alta).

Femeile din majoritatea societăţilor (mai ales din Africa, Asia, America Latină) continuă să fie victime ale violenţei structurale şi personale. Egalizarea statutului lor cu cel al bărbaţilor necesită reforma radicală a multor mecanisme sociale şi depăşirea unor stereotipuri adânc înrădăcinate. De altfel, într-o anumită măsură, femeile sunt şi co-autoare ale agresiunii la care sunt supuse. întrucât ele realizează principalul rol în socializarea copiilor în primii ani de viaţă ai acestora, ele sunt şi cele care transmit modelele de comportament şi de relaţii dintre sexe. în acest fel, mamele contribuie în a pregăti pe băieţi pentru rolul de "agresor" şi pe fete pentru rolul de "victime".

Aceste afirmaţii nu trebuie generalizate în mod hazardat. în multe societăţi contemporane se înregistrează schimbări importante în procesul de socializare din cadrul familiei în direcţia transmiterii unei concepţii egalitare asupra relaţiilor dintre sexe. Cu toate acestea, modul de socializare a copiilor în cadrul familiei rămâne încă, în bună parte, conform modelelor tradiţionale.

Faptul că bărbaţii practică mai frecvent decât femeile un comportament violent nu este determinat de natura lor biopsihică. Explicaţia este de ordin social şi rezidă în modul de organizare a societăţii, în diviziunea rolurilor ia nivel familial şi societal, în participarea inegală la viaţa publică a celor două sexe, în gradul de acceptare a violenţei exercitată de bărbat şi de femeie. In ce priveşte acest ultim aspect, în majoritatea culturilor, întâlnim imaginea bărbatului puternic, întreprinzător, autoritar, dominator şi a femeii supuse, docilă, care are nevoie de protecţie. Principalele atribute ale curajului, eroismului, sunt văzute ca esenţial bărbăteşti. Considerat cu aceste atribute, bărbatul are mai multe posibilităţi de a practica un comportament violent. Mai mult decât atât, în anumite contexte culturale, violenţa masculină este apreciată, lăudată, considerată ca expresie a adevăratei bărbaţii. Lipsită de iniţiativă pe plan social şi chiar familial, femeia a avut mai puţine posibilităţi de a se comporta violent.

Cercetările asupra violenţei la bărbaţi şi femei pun în evidenţă faptul că, în condiţiile în care se pot manifesta, femeile nu se deosebesc de bărbaţi în modul de exercitare a violenţei.

Cercetările asupra agresivităţii la copiii preşcolari nu au constatat o diferenţă semnificativă între intensitatea şi formele agresivităţii la băieţi şi fete. Am putea considera că această situaţie se datorează faptului că, la vârsta preşcolară, trăsăturilor bio-psihice specifice celor două sexe nu sunt încă precizate. Dar s-a constatat că diferenţele între comportamentul agresiv la bărbaţi şi femei sunt nesemnificative şi în cazul tinerilor, adică la grupurile de vârstă la care diferenţele specific sexuale sunt maxime. Unele cercetări făcute asupra comportamentului violent al studentelor din Regatul Unit au stabilit o corelaţie între intensitatea violenţei şi perturbările provocate de ciclul menstrual, dar nu s-au înregistrat deosebiri semnificative între violenţa manifestată de ele şi cea manifestată de studenţi.

Studiile făcute cu ocazia conflictelor militare din Indochina. Vietnam, Orientul Apropiat şi America Latină au arătat că, plasaţi în aceleaşi condiţii, bărbaţii şi femeile, se comportă în acelaşi fel faţă de violenţă.

Cercetările făcute în societăţile puternic industrializate occidentale au surprins faptul că, pe măsură ce s-a produs o liberalizare şi emancipare a femeii, o intensificare a participării ei la viaţa socială, s-a intensificat şi violenţa exercitată de ea. Statisticile din multe dintre aceste societăţi indică o creştere permanentă a ponderii femeilor în ansamblul celor care comit acţiuni violente. Autori mai optimişti afirmă că am avea a face cu o fază de tranziţie şi, pe măsură ce femeile vor dobândi în toate domeniile şanse egale cu bărbaţii, se va produce nu numai o reducere a violenţei exercitată de către ele, dar chiar şi o reducere a violenţei generale. Aceasta este însă mai mult o afirmaţie ideologică, de inspiraţie feministă decât o teza ştiinţifică şi nu ar putea fi discutată decât la nivel speculativ.


26

Ceea ce reţinem din aceste cercetări este faptul că între violenţă şi apartenenţa la un sex nu se poate stabili nici o legătură cauzală şi că nu putem vorbi de o violenţă tipic "masculină" şi tipic "feminină".

Tipologia violenţei şi stabilirea tipurilor dihotomice permit înţelegerea şi explicarea formelor complexe de violenţă. Dintre aceste forme, o importanţă deosebită prezintă violenţa funcţională, violenţa simbolică, violenţa structurală internaţională (inclusiv violenţa militară manifestă şi potenţială).Alternativele de care dispun ţările periferice nu se exclud; ele pot fi combinate în diverse strategii. Dacă analizăm realist situaţia acestor ţări, trebuie să recunoaştem că şansele de care dispun ele, de a se elibera de violenţa structurală internaţională sunt, pentru moment, modeste. Speranţa lor constă în afirmarea unui front mondial tot mai larg, de refuz al acestei violenţe.

2.4 Perspectivele violenţei

Dacă violenţa este atât de înrădăcinată în societăţile noastre, în modul de socializare a indivizilor, în organizarea şi funcţionarea vieţii sociale, putem afirma că ar fi posibil ca ea să fie eliminată complet din cadrul acestor societăţi? Nu. Când formulăm acest răspuns negativ, avem în vedere societăţile concret istorice, contemporane şi perspectiva acestora pe termen lung şi chiar foarte lung (de mai multe decenii). Fiind un proces social şi istoric, violenţa poate fi în mod ipotetic eliminată sau substanţial diminuată. Putem deci să ne imaginăm şi o posibilă societate şi considerând-o posibilă într-un viitor apropiat, am intra în domeniul utopiei sau al ficţiunii ştiinţifice, substituind realităţii concrete iluziile şi speranţele noastre.

Problema nu se pune deci de a elimina în mod complet violenţa. O asemenea întreprindere este imposibilă. Desigur, convingerea şi bunătatea sunt preferabile forţei şi contrângerii. Dar, există împrejurări când calea neviolentă poate aduce mai mult prejudicii, iar violenţa poate fi benefică. Problema este de a trasa, chiar şi foarte imprecis, limitele de acceptabilitate a violenţei individuale şi colective, iar la nivel societal, de a stabili limitele de legitimitate ale violenţei instituţionalizate. Fixarea limitelor şi controlul formelor de manifestare a violenţei pot să apară ca remedii palide în faţa unor forme de violenţă care, potenţial, pot ameninţa însăşi supravieţuirea speciei umane.

Pentru a preîntâmpina consecinţele unor asemenea forme de violenţă, manifestă sau potenţială, nu mai pot fi limitate sau eliminate prin alte forme de violenţă, pentru că ar însemna să se înlocuiască un pericol cu un altul şi mai mare.

Intre fatalismul permanenţei violenţei şi utopia non-violenţei absolute, se pot formula soluţii mai realiste. Când am prezentat teoriile asupra cauzelor violenţei, am arătat că acestea adoptă un punct de vedere destul de optimist. Ele afirmă că putem acţiona asupra factorilor generatori de violenţă şi prin aceasta şi asupra violenţei. Diminuarea violenţei prin schimbarea condiţiilor ei generatoare este un proces complex, de foarte lungă durată. O diminuarea substanţială pretinde transformarea radicală a modului de organizare şi funcţionare a societăţii şi a relaţiilor între societăţi. în aşteptarea acestor schimbări fundamentale, se poate urma o cale mai modestă, dar mai realistă, acţionându-se în mod treptat asupra unor cauze ale violenţei, aşa cum se procedează deja în multe societăţi contemporane.

Formulând posibilitatea diminuării violenţei, trebuie să distingem între ceea ce teoretic este posibil şi ceea ce în mod practic este realizabil. Dificultăţile puternice pe care le cunosc toate societăţile contemporane ne determină să credem că, în viitorul apropiat, ne putem aştepta mai curând la diversificarea şi intensificarea violenţei decât la reducerea ei. Soluţiile la care apelează în prezent multe societăţi în vederea depăşirii dificultăţilor lor par să întărească această părere.

Dacă violenţa nu poate fi complet eliminată din societăţile contemporane, atunci condamnarea ei în bloc este fariseică şi de nesusţinut. Dar aceasta nu înseamnă acceptarea ei nediferenţiată, fatalistă. O asemenea acceptare ar fi deosebit de periculoasă. Demersul cel mai corect constă în denunţarea, şi în acest fel,


27

în conştientizarea tuturor formelor de violenţă, şi în aprecierea lor în funcţie de criteriile oferite de codurile culturale.

CAP . III. CONCEPTE PSIHOSOCIOLOGICE NECESARE INTELEGERII

PROCESULUI DEMOCRATIZARII Societatea reprezinta un sistem de statusuri si de roluri. Sistemul statusurilor este definit prin

drepturile ,privilegiile,imunitatile,datoriile indivizilor dintr-o societate. Rolul ,ca un corelativ dinamic al statusului,contine si norme specifice de conduita,atitudini ,convingeri.

3. 1 . Comportamentul prosocial In studiu comportamentului prosocial trebuie avut in vedere ca persoanele ,ca si grupurile umane ,au,

la un moment dat ,nu unul ,ci mai multe scopuri .Intre scopurile actorilor sociali se stabilesc relatii complexe, ierarhizarea valorilor subadiacente genereaza o ordine a scopurilor.

3.1.1. Caracteristicile comportamentului prosocial

Scena strazii, in orice oras din lume, ne ofera posibilitatea intalnirii atat cu bunul, cat si cu raul

samaritean. Un accident de circulate nu-i lasa indiferenti pe cei mai multi dintre trecatori. Unii se implica, acorda prim ajutor victimei, o transportă, de urgenta la cel mai apropiat spital. Altii raman doar spectatori, o compatimesc sau nici macar atat: isi continua drumul ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Primii, asemenea bunului samaritean din parabola lui Iisus, dezvolta un comportament prosocial, ceilalti sunt samariteni rai, care par ca nu si-au insusit din Biblie decat invatatura: „Cel ce trece pe drum si printre ce nu-i al lui se amesteca de asemeni omului ce cainele si-apuca de urechi" (H.J. Eysenck si M. Eysenck, 1981/1995, 19).

Un om cobora de la Ierusalim la lerihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce 1-au dezbracat si 1-au ranit, au plecat, lasandu-1 aproape mort. Din intamplare, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-1, a trecut pe alaturi. De asemenea, si un levit, ajungand in acel loc si vazandu-1, a trecut pe alaturi. Iar un samaritean, mergand pe cale, a venit la el si, vazandu-1, i s-a facut mila si, apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin, si, punandu-1 pe dobitocul sau, 1-a dus la o casa de oaspeti si a purtat grija de el. Iar a doua zi, scotand doi dinari, i-a dat gazdei si i-a zis: ,,Ai grija de el si, ce vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da".(Luca, 10, 30-35).

Abordarea psihosociologica a comportamentului prosocial este de data relativ recenta, insa reflectii despre acest tip de comportament se regasesc din Antichitate. Filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca (cca 4 i.e.n.-65 e.n.) considera ca datoram recunostinta celui care ne-a facut un bine, chiar daca raul facut mai tarziu este cu mult mai mare: ,,Desi raul facut trage mai mult, ce prisoseste din rau sa fie lasat de hatarul binelui. Raul e mai mare, dar binele e facut mai inainte. Trebuie, prin urmare, sa tinem seama si de timp" (L.A. Seneca, 58/1967, 243). Reflectiile lui Seneca despre recunostinta ni se par cat se poate de actuale pentru psihosociologia .comportamentului prosocial. Autorul lucrarii De beneficii spunea: ,,Rasplata unei fapte bune este a fi facut-o" sau ,,Sunt recunoscator nu fiindca imi foloseste, ci fiindca imi face placere".

Ce este atunci binefacerea? Este un act de bunavointa, care ofera bucurie si care tocmai oferind, o si


28

primeste, caci faptuieste dupa propria sa inclinatie si dispozitie fireasca. Intai de toate, sa daruim ceea ce este necesar, apoi ce este de folos, apoi ce este placut intotdeauna lucruri care dureaza.

Cel care, atunci cand daruieste ceva, se gandeste la rasplata, merita sa fie inselat. Este cu mult mai bine sa punem vorbe bune langa fapte bune si, cu cateva cuvinte placute

binevoitoare, sa dam valoare darului facut. Darul poate fi acelasi dar corrteaza. cum anume este dat. Legea binefacerii: unul trebuie sa uite pe data ce a daruit, celalalt - sa nu uite niciodata ce a primit. Nimeni nu este indatorat pentru ce a primit, daca nu i-a stat in putinta sa refuze. Daca vrei sa stii ce anume voiesc, atunci da-mi posibilitatea sa nu voiesc. Binefacerea nu trebuie privita cu moliciune, nici slugarnic, nici cu umilinta. Cel care primeste o binefacere din toata inima a si rasplatit-o. Cel dintai folos al unei binefaceri este sentimental implinirii ei. Binefacerile cele mai de seama nu au parte de marturie; ele stau cel mai adesea ascunse in amintirea

tacuta a doua persoane. Daca transformam binefacerea intr-o marfa, piere tot meritul unui gest atat de maret. Pe omul recunoscator il incanta intotdeauna o binefacere, pe cel nerecunoscator –o singura data. Lucius Annaeus Seneca, Despre binefaceri, Iasi, Editura Polirom, 2005, passin Nu trebuie decat sa inlocuim termenul ,,binefacere" cu cel de ,,comportament prosocial" pentru a

avea o lectura moderna a textului. In ceea ce priveste remarca. ,,Trebuie sa tinem searma si de timp", consideram ca aceasta poate fi reformulata ca lege a retrosecventei temporale: ajutorul acordat anterior atrage comportamente prosociale, chiar daca ulterior binefacatorul a provocat suferinte atunci distanta in timp dintre cele doua actiuni cu semn contrar determina aparitia comportamentului prosocial. Cu cat aceasta distanta este mai mare, cu atat posibilitatea emergentei comportamentului prosocial este mai redusa. De asemenea, intra in joc si timpul ce desparte actiunea ostila de cererea ajutorului de catre binefacatorul de altadata. Daca o persoana te-a laudat in public si apoi, dupa ani, te-a blamat public, posibilitatea de a-i acorda sprijin (in eventualitatea ca ca ti-l cere) este mult mai mica decat in cazul care binele facut a premers doar cu cateva zile sau saptamani raul ce ti 1-a provocat prin descalificarea ta publica. Legea retrosecventei temporale (S. Chelcea, 1996, 442) ia in calcul si timpul scurs de la suportarea actului ostil si pana la momentul solicitarii ajutorului: cu cat durata acestuia este mai mare, cu atat mai mare va fi si sansa aparitiei comportamentului de ajutorare.

Asa cum aprecia John F. Dovidio (1995, 290), mai mult de 98 la suta din cercetarile de psihosociologie a comportamentului prosocial au fost publicate dupa 1960 si, in evolutia acestora, s-au mregistrat mai multe etape: la jumatatea anilor '60 cercetarile s-au centrat pe normele responsabilitatii si reciprocitatii; la inceputul deceniului al optulea cercetarile s-au orientat spre descifrarea apatiei spectatorului; identificarea factorilor care inhiba comportamentul de ajutorare a constituit tema principals a studiilor de la jumatatea anilor 1970-1980; in deceniul al noualea s-a studiat, in principal, cand (in ce conditii) si de ce (ce factori determina) isi acorda ajutor oamenii; in fine, cercetarile de dupa 1990 s-au concentrat in directia clarificarii motivatiei comportamentului prosocial.

3.1.2. Definitia comportamentului prosocial

Deoarece toate definitiile sunt de acord ca altruismul presupune sacrificiu de sine si intrucat orice

sacrificiu trebuie, intr-o oarecare masura, sa raneasca egoul pentru a fi sacrificiu de sine, ecuatia psihologica


29

,,altruism egal sociabilitate" rezulta direct din definitia altruismului pe care am ales-o, fie ea stiintifica sau morala. In acest fel, aspectul altruismului pur care loveste egoul nu face obiectul unei probleme puse in termeni psihologici: ,,adevaratii altruisti" actioneaza, dupa definitia lui Macauly si Berkowitz (,,comportamentul care se realizeaza in beneficiul celuilalt, fara a se astepta recompensa unei surse externe",.1970,3)

Dupa Janusz Reykowski (1976), unul dintre fondatorii noii orientari de studiu, comportamentul prosocial se defineste prin aceea ca este orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane, fara asteptarea unei recompense extreme (apud C. Mamali, 1978, 592). In fine, Andrew Baum, Jeffrey D. Fisher si Jerome E. Singer (1985, 200) inteleg prin comportament prosocial acele ,,acte intentionate care ar putea avea consecinte pozitive pentru altii", fara a se anticipa vreo rasplata. Hans W. Bierhoff (1987, 113) mentiona cele doua conditii necesare si suficiente, dupa opinia sa, pentru identificarea comportamentelor prosociale: intentia de a ajuta alte persoane si libertatea alegerii, acordarea ajutorului in afara obligatiilor profesionale. Acelasi autor facea trimitere la Daniel Bar-Tal (1976), care a adaugat o a treia restrictie: in afara intentionalitatii si absentei obligatiilor de serviciu, comportamentul sa fie realizat fara asteptarea recompenselor externe; Alti autori (de exemplu, Robert A. Baron si Donn Byrne, 1997/2001,356) considera ca acest tip de comportament poate fi definit ca ,,actiunea care nu aduce beneficii decat celui ce primeste ajutor" si care ,,uneori implica un risc pentru cel care acorda ajutorul". Robert A. Baron si Donne Byrne includ in sfera termenului de ,,comportament social" comportamentul de ajutorare (helping behavior), comportamentul caritabil (chartiable behavior) si voluntariatul (yolrnteerism). Definitiile puse in circulatie de autorii citati, precum si altele, pe care nu consideram necesar a le mai reproduce, au meritul de a indica notele esentiale ale conceptului, dar ii confera acestuia un inteles prea ingust, reducandu-1 la sfera altruismului. Altruismul nu constituie decat o subspecie a comportamentului prosocial, care trebuie inteles ca fiind acel comportament intentionat, realizat in afara obligatiilor de serviciu si orientat spre sustinerea, conservarea si promovarea valorilor sociale. Astfel definit, termenul de comportament prosocial dobandeste o extensie mai mare, cuprinzand fenomene foarte variate: ajutorarea semenilor, apararea proprietatii, jertfa de sine pentru dreptate, pentru integritatea si independenta patriei. Ajutorarea, protejarea si sprijinirea dezvoltarii celorlalti ocupa o pozitie centrala in sistemul comportamentelor prosociale, omul fiind valoarea sociala suprema. FUNCTIA PUBLICA–implica MARE raspundere sociala.

Ultima definitie propusa necesita cateva precizari. Nu orice comportament cu consecinte pozitive in plan axiologic poate fi caracterizat ca prosocial. El trebuie sa fie intentionat, realizat in mod constient. Prezenta intentiei de sprijinire a valorilor sociale este, asadar, obligatorie. Daca o persoana se afla intamplator in fata portii unei intreprinderi industriale si prin aceasta impiedica un raufacator sa sustraga bunuri din respectiva unitate economica, nu inseamna ca realizeaza un comportament prosocial, desi consecinta este cat se poate de pozitiva. Ar fi putut fi vorba de un comportament prosocial daca respectiva persoana si-ar fi propus sa impiedice prin prezenta sa comiterea infractiunii si aceasta nu este totul. Ar fi trebuit ca respectiva persoana sa nu fie in exercitiul functiunii si sa nu urmareasca obtinerea vreunei gratificatii externe (felicitari publice, premii, ordine sau medalii etc.). Ne dam imediat seama ca unele comportamente sunt foarte usor de identificat ca fiind prosociale. Altele impun insa analize mai subtile, iar includerea lor in categoria comportamentelor prosociale ramane discutabila. Dupa opinia mea, ca si in cazul comportamentelor antisociale, discernamantul califica in cele din urma comportamentul. Persoana care acorda ajutor si-a dat seama de la inceput de urmarile pozitive ale faptei sale sau a constientizat aceasta pe parcurs, chiar dupa consumarea actiunii? Destul de greu de spus. Si, apoi, cum putem stabili cu un grad de probabilitate acceptabil altfel decat post factum ca nu s-a urmarit si o recompensa externa? Nici declaratiile subiectului, nici faptele de observatie nu par a fi deplin revelatoare, astfel ca interpretarea datelor de cercetare din acest domeniu trebuie facuta cu maxima prudenta. Referitor la comportamentul prosocial s-au conturat trei tipurl de teorii: sociologice (teoriile normative),


30

psihologice (teoriile invatarii, cost-beneficu, a afectelor, a stimei de sine) si biologice (sociobiologia) (D.G. Mayers, 1983/1987, 455). Fiecare dintre aceste teorii explica un aspect sau altul al comportamentului prosocial, fara a-1 epuiza insa. Oamenii isi acorda reciproc ajutor; este de natura evidentei. In procesul socializarii am invatat ca ,,Prietenul la nevoie se cunoaste" si ne comportam ca atare, fara a urmari vreo recompensa exterioara. Norma responsabilitatii. Pur si simplu simtim ca nu putem proceda altfel. Ne consideram cu atat mai obligati sa acordam ajutor cu cat cei ce au nevoie de el sunt mai dependenti de noi. In primul rand, ne ajutam copiii, cand sunt de varsta mica, dar si dupa aceea. Sotia, parintii in varsta, rudele, prietenii, colegii, vecinii, persoanele necunoscute beneficiaza de ajutorul nostru in masura in care percepem dependenta lor de noi. In astfel de situatii functioneaza asa-numita norma a responsabilitatii sociale. Ne subordonam ei nu pentru a fi recompensati, ci pentru ca ne simtim satisiacuti cand atingem standardele morale interne {L. Berkowitz, 1973). Cand, din diferite cauze obiective, nu reusim sa satisfacem cerintele normei responsabilitatii sociale, suntem coplesiti de tristete, avem un puternic sentiment de vinovatie. Experientele de acest fel din trecut ne indeamna sa acordam ajutor celor dependenti de noi si celor similari noua. Va trebui insa sa fim convinsi ca respectiva persoana este dependenta de noi. Expresia ,,Numai tu ma poti ajuta!" face situatia foarte clara. S-a observat insa ca norma responsabilitatii sociale se aplica diferentiat: inclinam sa ajutam in mod deosebit persoanele dependente de noi despre care avem o parere buna (L. Berkowitz, 1979), pe cele care au ajuns intr-o situatie foarte critica fara a se face vinovate in vreun fel de acest lucru - mai degraba ajutam vecinul caruia i-a ars casa datorita unui scurtcircuit electric in timpul unei furtuni decat pe cel care ,,si-a dat singur foc casei"adormind cu tigara aprinsa in pat. Cei care ,,si-o fac cu mana lor" sunt mai putin ajutati, chiar daca depind de noi. Sa ne gandim la copiii care nu asculta de parinti... Cu deplin temei David G. Mayers (1983/1987, 450) spunea, referindu-sft la pilda biblica: ,,Daca ar exista numai norma reciprocitatii, samariteanul nu ar fi bunul samaritean". Pentru ca a actionat conform normei responsabilitatii sociale a devenit Bunul Samaritean.

3.1.3. Norma reciprocitatii

Acordarea ajutorului mai este reglementata si de norma reciprocitatii: cand cineva te ajuta, trebuie sa raspunzi in acelasi fel. Altfel spus: cand ii ajutam pe altii ,facem o investitie, apoi asteptam ,,dividendele"Paremiologia, disciplina stiintifica ce are ca"obiect de studiu proverbele,a retinut existenta la mai toate popoarele a unor proverbe ce exprima norma reciprocitatii. Ele se rezuma la ,,a plati cu aceeasi moneda” sau, in termenii Bibliei, ,,ochi pentru ochi si dinte pentru dinte". Sa-1 ajuti pe cel care te-a ajutat candva: aceasta este regula de aur in orice relatie interpersonala si se regaseste, ca si tabuul incestului, in toate societatile (A. Gouldner, 1960). Norma reciprocitatii functioneaza cu precadere in grupurile mici, in colectivitatile izolate, in micile orasele. Ea este intim legata de principiul echitatii: in relatiile interpersonale fiecare asteapta sa primeasca beneficii proportional cu ceea ce a investit. Norma reciprocitatii se aplica in functie de circumstante: daca cel ce primeste ajutorul percepe intentionalitatea actului, daca evalueaza corect proportionalitatea dintre costul ajutorului si resursele persoanei ce il ofera. atunci probabilitatea de a apela la norma reciprocitatii creste (M.J. Saks si E. Krupat, 1988, 350). S-a constatat ca norma reciprocitatii se aplica mai frecvent intre persoane care au acelasi status socio-economic, ca persoanele cu stima de sine mai redusa nu urmaresc reciprocitatea (J.D. Fischer, 1983; A. Nadler, 1985).

Teoria invatarii sociale poate explica si ea, intr-o anumita masura, emergenta comportamentului prosocial atat prin persuasiune, cat si prin invatare observationala. Cererea ajutorului a fost studiata din


31

punctul de vedere al caracteristicilor mesajului. Remarca lui Lucius Annaeus Seneca de acum doua mii de ani pare a fi valabila si azi: omenirea nu a invatat nici sa ceara, nici sa ofere ajutor. Modul in care se solicita ajutorul influenteaza realizarea efectiva a comportamentului prosocial. Cerut cu prea multa insistenta, ultimativ, ajutorul intarzie sau nu mai se ofera deloc. Studiile experimentale au aratat ca moderatia in solicitarea ajutorului este mai eficienta decat insistenta (LA. Horowitz, 1968). Probabil ca atunci cand ajutorul se solicita prea insistent intervine ceea ce Jack W. Brehm (1966) numea ,,reactanta psihica". Prin analogie cu fenomenele din fizica (reactanta reprezinta opozitia elementelor de circuit fata de trecerea curentului electric si este dependents de frecventa acestuia), se apreciaza ca procesele psihice se caracterizeaza printr-o anumita inertie, printr-o rezistenta indusa: cand ni se limiteaza libertatea de actiune, resimtim o stare emotionala negativa ce declanseaza dorinta de a actiona in conformitate cu optiunile proprii. Insistenta agresiva in solicitarea ajutorului ameninta libertatea optiunii si, data fiind reactanta psihica. indivizii evita acordarea ajutorului. Are loc un efect de bumerang. Pe de alta parte, s-a demonstrat prin experimente de laborator ca expune-rea la modele prosociale sporeste probabilitatea producerii lor la persoanele care le observa. Unor copii de 6-9 ani li s-au proiectat filme cu scene in care protagonistii acordau ajutor altora si filme in care astfel de scene lipseau. S-au masurat apoi atitudinile prosociale ale copiilor din grupul experimental si din grupul de control. S-a constatat ca intensitatea atitudinilor prosociale era mai mare la copiii care vizionasera filmul cu scene de comportament prosocial (J.H. Bryan s,i N.H. Waleck, 1970). Intr-un alt experiment s-a evidentiat ca frecventa comportamentelor prosociale sporeste dupa vizionarea filmelor cu mesaj altruist (B. Underwood, 1977).

In performarea comportamentelor prosociale un rol important il are expunerea la modele sociale. Observarea unor persoane care acorda ajutor altora sau care se implica in actiuni de voluntariat mareste probabilitatea de a face si noi acelasi lucru. Un experiment de teren a probat acest lucru. J.H. Bryan si M.A. Test (1967) au facut un experiment cat se poate de usor de reprodus: au cerut unui asociat al lor sa opreasca masjna in afara carosabilului si sa ceara ajutor celorlalti participanti la trafic pentru depanarea automobilului. Cand anterior participantii la trafic observasera ca cineva a acordat ajutor intr-o situatie similara (regizata tot de catre experimentatori), numarul celor care au oferit ,.asistenta tehnica" pentru depanarea automobilului a fost simtitor mai mare.

Prezentarea in emisiunile TV a situatiilor in care oamenii se ajuta unii pe altii poate conduce la crearea unei normei sociale care sa orienteze comportamentele spre sustinerea valorilor sociale, spre actiuni caritabile. Cercetarile psihosociologice (J.N.Sprafkin et al., 1975; K.L. Forge si S. Phemister, 1987) au pus in evidenta rolul televiziunii in interiorizarea unor modele de comportament prosocial.

Experimental, s-a demonstrat ca observarea unui model prosocial sporeste probabilitatea de a acorda ajutor (J.H. Bryan si N.H. Walek,-1970). lucru valabil atat pentru copii si tineri, cat si pentru adulti.

Modele prosociale confera preeminenta normei responsabilitatii sociale. Observand modelul, reusim sa descifram mai deplin situatia si sa apreciem mai corect ,,costul"ajutorului (H.A. Horstein, 1970). Pe de alta parte, s-a constatat ca si observarea unui comportament antisocial poate induce, prin reactie, un comportament prosocial. Dupa ce subiectii dintr-un experiment au asistat la bruscarea verbala a unei persoane, au manifestat o mai accentuata tendinta de intrajutorare (V.J, Konecni, 1972).

3.2. Teorii psihologice

Exista numeroase teorii explicative care pun accentul pe rolul factorilor psihologici in emergenta

comportamentelor prosociale. Teoria cost-beneficiu. In cadrul acestora, teoria cost-beneficiu deschide o perspective inedita in


32

explicarea comportaraentului prosocial. Aceasta teorie este in consonanta cu teoria echitatii, asa cum se contureaza din lucrarile lui George C. Homans (1961), J.S. Adams (1963), P.M. Blau (1964), Elaine Walster, G.W. Walster si J.A. Piliavin (1973), Elaine Walster, G.W. Walster si J. Traupamann (1978), si se intemeiaza pe urmatoarele teze: oamenii tind sa mentina echitatea in relatiile interpersonale, pentru ca relatiile inechitabile produc disconfort psihic; gradul de inechitate in relatia dintre doua persoane poate fi calculat din raportul: Ceea ce da persoana A/Ceea ce primeste persoana A = Ceea ce da persoana B/Ceea ce primeste persoana B .

Asa cum remarca J.S. Adams (1965), gradul de inechitate este cu atat mai mare cu cat este mai favorabil raportul primei persoane fata de raportul celei de-a doua; felul in care oamenii raspund unui anumit nivel de inechitate depinde de modul lor de comparare si de obisnuinta lor: daca au fost deprinsi cu interactiuni corecte, vor reactiona mai puternic decat daca s-au obisnuit cu inechitatea; oamenii incearca sa elimine distresul (stresul negativ), provocat de relatiile interpersonale inechitabile, restabilind echitatea. Cu cat se resimte mai puternic inechitatea., cu atat tendinta de instaurare a echitatii va fi mai accentuata. Analiza cost-beneficiu se concentreaza, pe raportul dintre ceea ce da (costul actiunii) si ceea ce primeste (beneficiu) o anumita persoana.Prin cost se intelege o gama larga. de factori de natura materiala, financiara, dar si ideala, psihica: consumarea unor bunuri materiale, cheltuirea unor sume de bani, ocuparea timpului, efortul fizic, oboseala psihica, depresia, durerea, tristetea, pierderea starii de sanatate, primejduirea vietii. Asemanator, beneficiu include atat recompensele externe(bani, stima celorlalti, ajutorul reciproc etc.), cat si recompensele interne (sporirea stimei de sine, satisfactie, doband sentimentului competentei s.a.m.d.). Analiza cost-beneficiu stipuleaza ca ii vom ajuta pe altii daca apreciem ca beneficiul va depasi costul implicat de ajutorul dat.

De altfel, si bunul simt ne spune ca oamenii sunt mai dispusi sa ofere cand nu li se pretinde prea mult decat atunci cand trebuie sa faca eforturi deosebite pentru a acorda ajutor .Proportia comportamentelor prosociale depinde, fara indoiala, de foarte multi factori - nu in ultimul rand de sistemul socio-cultural in care s-a desfasurat experimentul, dar costul implicat de acordarea ajutorului pare a fi hotarator: cu cat costul este mai ridicat, cu atat probabilitatea de a-i ajuta pe altii este mai redusa. Trebuie sa facem insa distinctie intre ,,costul real" si ,,costul antecalculat" (perceput) al ajutorului.

Experienta trecuta ne permite sa evaluam costul real al comportamentelor noastre si ne ajuta sa anticipam costurile viitoarelor noastre actiuni. Factorii situationali si de alta natura pot introduce corectii serioase, astfel ca, uneori, anticipam un cost disproportionat de ridicat fata de costul real. In astfel de cazuri, tendinta de a-i ajuta pe cei in suferinta este mai scazuta. Avem in vedere atat costurile materiale, cat si, mai ales, costurile morale: pierderea stimei de sine, a prestigiului in fata celorlalti etc.

Irving M. Piliavin, J. Rodin s.i J.A. Piliavm (1969) observau ca oamenii sunt mai putin dispusi sa-i ridice de pe trotuar pe cei ,,doboriti” de bautura, sa-i insoteasca pe nevazatori, sa-i sprijine pe cei oribil mutilati pentru ca isi inchipuie un cost prea ridicat al ajutorului, si anume diminuarea prestigiulu lor prin asocierea cu astfel de persoane. Asa se face ca tocmai cei care au cel mai mult nevoie de ajutor sunt ocoliti de noi. In incercarea de a-i ajuta pe altii putem sa esuam, sa ajungem intr-o situatie la fel de dificila, daca nu mai critica decat cea a victimei.

Un inotator mediocru va evita sa se arunce in apa pentru a salva o persoana in pericol sa se inece. Cu cat individul este mai competent si are mai mult control asupra situatiei (o poate influenta mai mult), cu atat este mai probabil ca va acorda ajutor. L.M. Hoffman (1976) explica aceasta prin costul mai scazut al ajutorului. Shalom H. Schwartz 91 G.T. Clausen (1970) apreciau ca. pentru o persoana competenta in domeniul in care se solicita ajutor costul comportamentelor prosociale este mai scazut decat pentru persoanele care nu stiu cum sa intervina, sunt lipsite de competenta. Ajutorul de prima urgenta in situatiile ce impun reanimarea ilustfeaza valoarea de adevar a acestei asertiuni. Competenta in acordarea ajutorului create daca suntem familiarizati cu mediul natural si social in care se desfasoara actiunea


33

(R. Granet, 1970). Toate aceste constatari, care probeaza faptul ca ajutorul dat depinde de costul real sau antecalculat, au

nu numai valoare explicativa, dar si profunde semnificatii formative: putem spori frecventa comportamentelor prosociale marind competenta . oamenilor, invatandu-i cum sa acorde ajutor, sprijinindu-i sa cunoasca terenul s.a.rn.d; Alte experimente au pus in evidenta importanta beneficiului in realizarea comportamentelor prosociale.Daca anterior am fost rasplatiti pentru comportamentul nostru prosocial, foarte probabil ca vom manifesta tendinta de reiterare a acestui tip de comportament M.K. Moss si R.A. Page (1972) au testat rolul recompensei din trecut in acordarea ajutorului in viitor.

Ei intrebau trecatorii de pe strada despre o anumita adresa si la primirea raspunsului (ajutorului) procedau astfel:

a) multumind subiectilor; b) intrerupandu-i brutal, reprosandu-le ca nu i-au inteles: c) despartindu-se de subiectii din experiment intr-un mod neutru. Ca din intamplare, cativa pasi mai

departe, un”complice'" al experimentatorilor scapa un obiect din servieta in fata cetatenilor intrebati despre adresa cautata. Celor carora li se multumise anterior pentru ajutorul acordat au ajutat si acum in proportie de peste 90%. Subiectii bruscati ca recompense pentru ajutorul lor nu au dezvoltat comportamente prosociale decat in proportie de 42 la suta. Persoanele tratate neutru, carora li s-a spus doar OK pentru ajutorul dat, s-au plasat intre cele doua extreme, reiterand comportamentele prosociale in proportie de 88 la suta.

Nu trebuie sa insistam prea mult asupra faptului ca se acorda ajutor cand beneficiul scontat este sporit. Aprobarea sociala mareste probabilitatea comportamentelor prosociale (K. Satow, 1975), Daca obtinem ca beneficiu sporirea stimei de sine, cu siguranta ca, in anumite limite, vom acorda ajutor. Oricum, recompensa materiala fara sporirea stimei de sine are o forta motivatoare redusa. Recompensele emotionale pozitive si negative incita la actiune in favoarea celorlalti. Ii ajutam mai mult pe prieteni, pentru ca recompensa emotionala obtinuta de la ei ni se pare mai mare.

Explicatia afectiva, bazata pe influenta emotiilor si sentimentelor in producerea comportamentelor prosociale, completeaza explicatiile de tip cognitivist. Cercetatorii s-au intrebat: cand se acorda mai mult ajutor? Cand suntem bucurosi sau cand suntem tristi? Cele mai multe cercetari au pus in evidenta o corelatie directa intre starile afective pozitive (bucurie, optimism, sentimentul succesului etc.) si frecventa comportamentelor prosociale. S-a stabilit, prin studii experimentale, ca persoanele care traiesc emotii pozitive manifesta o mai accentuate tendinta de a-i ajuta pe altii (J.H. Bryan si A.E. Kadzin, 1971; A.M. Isen, 1970; A.M. Isen si P.I. Levin, 1972). De ce? Explicatiile sunt multiple.o stare afectiva pozitiva ne face sa evaluam mai generos resursele de care dispunem, ne determina sa fim mai atenti la tot ce ne inconjoara, ne sporeste increderea in noi insjne si in capacitatea noastra de a-i ajuta pe altii.

Intr-adevar, bucuria il deschide pe om spre lume: tristetea il face sa se inchida in sine. Este suficient numai sa sugeram oamenilor ca au succes; este de ajuns sa-i punem sa citeasca o lista de cuvinte afectogene pozitive si disponibilitatea prosociala va spori. In unele experimente s-a indus o stare afectiva pozitiva prin stimularea materiala: intr-o cabina telefonica era „uitata" o moneda. Persoanele care gaseau moneda erau dupa aceea mai dispuse sa acorde ajutor

Unii cercetatori au atras atentia asupra faptului ca si emotiile negative (tristetea, suferinta, vinovatia) pot influenta aparitia comportamentelor prosociale. B. Underwood, WJ. Framing si B.S. Moore (1977) au constatat ca exista o corelatie intre afectele negative si altruism. Ei au demonstrat ca dupa vizionarea unui film depresiv oamenii devin mai caritabili decat dupa ce s-a proiectat o pelicula cinematografica neutra din punct de vedere afectiv. Retinem, ca fapt de observatie, ca de multe ori persoanele care se simt viaovate au tendinta de a-i ajuta pe altii din dorinta de a se reabilita fata de ele insele. biologice


34

3.3. Teorii biologice

Astfel de teorii incearca sa explice comportamentul prosocial prin factori genetici. In cadrul acestor teorii un loc central il ocupa sociobiologia, care isi propune sa studieze sistematic bazele biologice ale tuturor comportamentelor sociale, la animate si la om, dintr-o perspectiva evolutionista. Fondatorul sociobiologiei, Edward O. Wilson, profesor de zoologie la Universitatea Harvard, considera ca stiintele umane bazate pe biologie pot remodela constient natura umana. Prin inginerie genetica, inginerie sociala si prin controlul uman, adica apeland la sociobiologie,pot fi eliminate revolutiile, se pot elabora strategii de eradicare a bolilor psihice si, in general pot fi rezolvate problemele sociale Conceptia sociobiologica a lui Edward O. Wilson, expusa in Sociobiology. The New Synthesis (1975), a evoluat de la un determinism genetic pur al comportamentelor sociale la codeterminarea acestor comportamente de catre factorii culturali si genetici. In lucrarile sale ulterioare (On Human Nature, 1978; Genes, Mind and Culture: The Coevolutionary Process, elaborate in colaborare cu Charles Lumsden, 1981; Biophilia, 1984; Promethean Fire, scrisa in colaborare cu Charles Lumsden, 1984), determinismul genetic a fost nuantat: evolutia genetica si evolutia culturala s-au unit in urma cu doua milioane de ani, aprinzand un foc prometeic. Totusi, in interactiunea gene-cultura, ,,biologicul tine in lesa factorul cultural". Reductionismul biologic a fost cu deplin temei criticat. Sociobiologii considera ca altruismu! are o baza genetica: pentru a asigura ameliorarea reprezentarii genelor sale, individul se identifica apartenentei proprii si este obligat sa acorde ajutor altora, in functie de gradul de rudenie. De aceea fratele este ajutat mai mult decat un var (P.O. Hopkins, 1979, 393).. Problema altruismului s-a pus cu deosebita acuitate in societatea noastra occidentala fondata pe prioritatea interesului si a individului. Nu din cauza ca ar exista riscul ca oamenii sa fie prea altruisti, deci sa uite de ei insisi ci pentru ca nu ar putea sa fie suficient de altruisti. Or, nu exista coexistenta fara empatie, nici ajutor- nici chiar sacrificiu de sine - fara consens in privinta riturilor sau formelor pe care trebuie sa le imbrace acest ajutor sau sacrificiu. Fara acest consens nu ar mai exista societate, ci o jungla de barbati si femei sau o piata veritabila in care ar supravietui cei mai norocosi (Badcock, 1986). Altruismul este problema unei culturi a carei regula este egoismul(Serge Moscovici, Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt, Iasi, Editura Polirom, 1994/1998, p. 62).

Comportamentul prosocial este un comportament invatat. Expunerea la modele prosociale mareste probabilitatea de intrajutorare umana: cu cat vom promova mai mult valorile sociale prin actiunile noastre, cu atat ii vom influenta mai puternic pe ceilalti in sensul realizarii unor comportamente prosociale. Problema este ca in societatea fondata pe concurenta, asa cum remarca Serge Moscovici (1994/1998), egoismul este considerat normal, iar altruismul un comportament deviant. Actiunile dezinteresate, orientate spre binele altora, pentru sustinerea unor idealuri sau simboluri sacre, apar in ochii multor semeni de-ai nostri ca avand motivatii egoiste, ascunse, reprobabile. In aceasta consta, dificultatea emergentei la scara comunitara a comportamentelor prosociale.

3.4. Grupurile sociale

Nu exista oameni care sa traieasca izolati de semenii lor. Robinson Crusoe, cel care a supravietuit un timp in singuratate, este doar o fictiune a scriitorului englez Daniel Defoe (1660-1731). In realitate, ne nastem in cadrul unui ,,grup informal" (familia), crestem, ne maturizam, ne formam ca personalitati tot in cadrul


35

grupurilor (scolare, de prieteni si colegi de munca etc.) si sfarsim, de asemenea, inconjurati de membrii propriului grup (rude, prieteni) sau de cei ai ,,grupului formal" (medici, surori medicale etc.). Nu intamplator Aristotel (384-322 i.e.n) a consacrat ideea despre om ca ,,fiinta sociala" . Antropologii considera existenta grupurilor ca un postulat: nu se cunoaste pana in prezent vreo societate in care sa nu existe grupuri de un tip sau altul. Totus,i de la o societate la alta s-a constatat o mare varietate in ceea ce priveste tipurile de grupuri si proeminenta lor: ,,Grupurile primare exista in toate societatile, dar grupurile secundare si grupurile de referinta au un rol limitat sau nu exista in unele societati. In cele mai multe societati colectiviste, oamenii tind sa apartina unui numar redus de grupuri, dar aceste grupuri sunt mai stabile si au o durata mai mare. Spre exemplu, in majoritatea societatilor din Asia si Africa familia extinsa este stabila si are o mare importanta. Oamenii traiesc si lucreaza impreuna cu ceilalti membrii ai familiei extinse [...] Foarte important, in general, ei se casatoresc prin interventia, aranjamentul familiei. Ei nu apartin altor grupuri decat familiei extinse" (F.M. Moghaddam, 1989, 449).Dar sa vedem ce se intelege prin termenul de ,,grup social", ce tipuri de grupuri compun societatea, care este structura grupurilor, cum poate fi ea studiata

Inainte de orice, grupul social este un ansamblu mai mult sau mai putin numeros de persoane. Dar doua sau mai multe persoane aflate laolalta,” ipso facto „nu formeaza un grup. In metrou sau in autobuz, de exemplu, chiar daca suntem alaturi de alte persoane, nu constituim un grup. Putem vorbi de existenta unui grup doar in cazul in care persoanele interactioneaza si au in acelasi timp sentimentul de apartenenta la grup, asa-numitul ,,sentiment de noi".

In sensul cel mai larg, grupurile sociale sunt ansambluri de persoane diferite ca marime, care au un grad mai inalt sau mai redus de structurare si o durata mai mare sau mai mica a interactiunii si influentei interpersonale. Termenul de ,,grup" semnifica un numar de persoane interdependente care au legaturi afective si care interactioneaza pe baza unor reguli. Psihosociologul britanic Rupert Brown (1988, 2) considera ca ,,Un grup exista cand doi sau mai multi oameni se autodefinesc drept membri ai grupului si cand existenta grupului este recunoscuta de cel putin o alta persoana". Aceasta abordare teoretica a grupului are meritul de a combina criteriul subiectiv (sentimental de apartenenta) cu cel obiectiv (recunoasterea din exterior), dar - asa cum observa Fathali M. JVloghaddam (1998) - nu acopera intreaga tipologie a grupurilor sociale (de exemplu, grupurile secrete).

Robert A. Baron si Dorm Byrne (1997/2001, 434) se reatasaza definitiei propusa de P.B. Paulus in Psychology of Group Influence (1989): ,,Grupul consta din doua sau mai multe persoane care interactioneaza si care urmaresc scopuri comune, au relatii stabile, sunt oarecum interdependente si isi dau seama ca sunt in fapt parte a grupului". Sunt de retinut notele definitorii: interactiuni structurate, interdependent, relatii stabile, scopuri comune, constiinta apartenentei la grup. Nici aceasta definitie, care corespunde exigentelor logicii formale (gen proxim si diferenta specifica) nu este aplicabila tuturor grupurilor (de exemplu, grupurilor secundare).

Termenul de ,,grup social" se refera la o gama extinsa de fenomene sociale, precum cuplurile maritale (sot - sotie), diadele formate din doua persoane intre care s-au stabilit relatii de prietenie sau de iubire, dar si comunitatile urbane sau rurale, confesiunile religioase, clasele sociale sau natiunile in intregul lor. Pentru a opera cu termenul de ,,grup" va trebui sa-i asociem o determinare, stiind ca totdeauna avem in vedere un grup social. Cand auzim vorbindu-se despre ,,grupurile de presiune", despre ,,grupurile secundare" sau despre ,,grupurile de referinta" s.a.m.d., intelegem ca toate sunt grupuri sociale.

Termenul grup a fost folosit, pentru prima data, ca termen tehnic in bele-arte; el vine din italiana {groppo sau gruppo), desemnand mai multi indivizi, pictati sau sculptati, formand un subiect. In franceza - groupe - a patruns mai tarziu, adus de artistii care au studiat in Italia. Se pare ca prima aparitie scrisa a termenului in Hmba franceza este continuta in traducerea din 1668 a lucrarii De arta graphica a lui Du Frasnay, de catre R. De Piles. El era utilizat aici ca termen de atelier. In literatura, cuvantul a fost folosit


36

pentru prima data de Moliere, intr-un text putin cunoscut, Poeme du Val-de-Grace (1669). in secolul al XVIII-lea, termenul desemna deja o reuniune de persoane.

La acest sens el a ajuns dupa ce, la inceput, a insemnat ,,nod", ,,legatura", ,,reuniune", ,,ansamblu", semnificand ,,coeziune intre membri", ,,comunicare", [...] In aceeasi perioada el se impune si in germana, si in engleza {group). In limba romana, cuvantul a patruns relativ tarziu, din franceza. Au circulat insa si alti termeni, desemnand aproximativ aceeasi realitate: ceata, trupa, ortacie, echipa. Ar mai trebui inregistrate sensurile arhaice (hoarda, ginta, secta) sau semnificatiile metaforice (Turnul Babel, Curtea Miracolelor, Piata Meduzei). Inca de la aparitie, verbul ,,a grupa" a insemnat actiunea de a pune in ansamblu un set de elemente distincte, legarea lor unele de altele, intr-o solidaritate mai mult sau mai putin accentuata.

Este de retinut si definitia pe care o da M. De Coster (1990, 125) grupului social. Sociologul belgian spune: ,,Prin grup social se intelege o formatiune sociala in interiorul careia indivizii sunt in interactiune conform unor reguli fixe (criteriul obiectiv), impartasesc sentimentul de a constitui o entitate aparte (un prim criteriu subiectiv), astfel incat membrii s-ar putea recunoaste ca atare (al doilea criteriu subiectiv). In consecinta, nici proximitatea fizica, nici asemanarea fiziologica, nici nominalismul statistic nu sunt cele care furnizeaza criteriul de distinctie ceea ce conteaza este sa nu se confunde grupul social cu categoria sociala" (apud De Visscher, 1990, 321).

Marimea grupului

S-a pus in discutie numarul minim de persoane care permite sa se vorbeasca de existenta unui grup.

Analizand diadele si triadele, Jean Maisonneuve (1973/2000, 106) considera ca existenta celei de a treia persoane confera mobilitate structurala grupului. Despre rolul celei de-a treia persoane a atras atentia sociologul german Georg Simmel (1902) care a remarcat ca in cazul unei tensiuni survenite tntr-o diada, aceasta a treia persoana poate: a) media conflictul, indicand un Scop eomun; b) utiliza situatia in beneficiul propriu; c) determina coalizarea celor doua persoane irnpotriva sa. Pornind de la rolurile jucate de cea de-a treia persoana in grup, Theodore Caplow (1971) a dezvoltat un model triadic aplicabil in analiza organizatiilor.

Unele cercetari psihosociologice mai recente (J.A. Wagner, 1995; W.N. Widmeyer et ah, 1995) au condus la concluzia ca o data cu marirea numarului de persoane in grup coeziunea grupului scade, participarea indivizilor la viata de grup diminueaza, cooperarea slabes.te; sporeste numarul conflictelor din interiorul grupului s.i devine evidenta tendinta ca puterea sa se concentreze in tot mai putine maini. E.J. Lavler (1992) explica relatia invers proportionala intre marimea grupului si coeziune prin aceea ca in grupuriie cu volum mare indivizii pierd posibilitatea de a controla ce se intampla in viata grupului. Pe de alta parte, in grupuriie cu multi membri, indivizii percep ca impactul comportamentului lor asupra atingerii scopurilor grupului este slab si greu de identificat. In aceste situatii apare fenomenul numit ,,lene sociala" {social loafing) sau ,,franare sociala".

Similaritatea/diversitatea membrilor grupului reprezinta cel de-al doilea factor ce influenteaza coeziune grupurilor.Persoanele care au trasaturi de personalitate asemanatoare, interese si valori similare participa mai intens la viata grupului. Intervine si socializarea noilor membri ai grupului. Cand membrii grupului sunt disimilari riscul aparitiei conflictelor este sporit. Totusi, cand sarcinile grupului sunt complexe, diversitatea membrilor grupului asigura intr-o masura mai mare decat similaritatea lor indeplinirea scopurilor grupului si, ca urmare, coeziune grupului poate spori. In plus, similaritatea membrilor grupului poate duce la instalarea unei forme nocive a vietii grupului, ,,gandirea grupala" (groupthink). Mentionez acum doar ca in mai toate manualele si tratatele de psihosociologie se mentioneazaca. structura grupului se dezvolta rapid si se modifica lent.


37

3.4.1. Tipuri de grupuri sociale

Societatea este formata din numeroase grupuri. Ele au caracteristici si functii sociale diferite. Le putem clasifica dupa mai multe criterii. Grupurile informale, sunt ansambluri umane constitute neoficial, fara reguli de interactiune scrise si scopuri fixate prin legi sau acte juridice. Grupurile care se formeaza si functioneaza in baza unei hotarari judecatoresti, a unei hotarari guvernamentale sau prezidentiale (o firma comerciala, un partid politic, o universitate etc.) sunt numite grupuri formale sau ,,organizatii".

Grupuri primare si grupuri secundare. Prototipul grupului primar este familia. In familie relatiile dintre soti, copii si bunici sunt nu numai directe (face-to-face), dar si relativ stabile, de lunga durata si pline de afectivitate. Din categoria grupurilor primare mai fac parte si grupurile de prieteni, de colegi de clasa scolara, precum si echipele formate la locul de munca. Astfel de grupuri au o influents puternica asupra individului. Membrii grupului primar traiesc intens ,,sentimentul de noi", se sprijina reciproc in actiunile lor, se ajuta, grupul oferind fiecaruia securitate emotionala. Dupa. Fathali M. Moghaddam, 1998, 448), grupurile primar au urmatoarele caracteristici: 1) frecventa interactiunilor face-to-face; 2) identificare puternica a membrilor cu grupul; 3) relatii afective puternice intre membrii grupului; 4) relatii multifatetate; 5) existenta indelungata a grupului.

Grupul secundar este caracterizat prin contrast cu grupul primar: este alcatuit dintr-un numar mare de persoane, relatiile dintre membrii grupului sunt indirecte si sentimentul apartenentei la grup este mai slab. Acelasi Fathali M. Moghaddam (1998, 448) enumera caracteristicile grupurilor secundare: 1) interactiuni face-to-face reduse ca frecventa; 2) slaba identificare cu grupul; 3) relatii afective diluate; 4) relatii functionare limitate; 5) existenta de scurta durata. Spre exemplu, elevii care frecventeaza acelasi colegiu sau liceu formeaza un grup secundar. In timp ce cu colegii de clasa va intalniti aproape zilnic, discutati si va simtim bine impreuna, pe ceilalti elevi ii vedeti mai rar, vorbiti cu ei intamplator, iar prezenta lor va este oarecum indiferenta. Relatiile dintre membrii grupurilor secundare au o durata mai redusa si sunt impersonate, fara implicare afectiva.

Nu este insa exclus ca, pe termen lung, relatiile interpersonal sa se stabilizeze si sa dobandeasca o incarcatura afectiva. In astfel de situatii grupurile secundare se apropie, din punctul de vedere eel putin al unor caracte-ristici (constiinta de ,,noi", emotionalitatea relatiilor interpersonale s.a.), de grupurile primare. Sa ne gandim, de exemplu, la cele cateva mii de muncitori dintr-o fabrica: intr-o actiune grevista, grupul secundar aproape se transforma intr-un grup primar.

Prin grupuri primare se intelege acele grupuri caracterizate prin asocierea si cooperarea intima. Ele sunt primare in mai multe sensuri, dar mai ales pentru ca indeplinesc o functie fundamentala in formarea naturii sociale si a idealurilor indivizilor umani. Rezultatul unei asocieri intime este din punct de vedere psihologic o anumita fuziune a indivizilor intr-un ansamblu comun, in asa fel incat eul propriu al fiecaruia este format, cel putin in unele privinte din viata comuna si scopul grupului. Poate cel mai bun mod de a descrie acest caracter de ansamblu ar fi sa spunem ca el este” noi,” ca el implica un fel de simpatie si de identificare reciproca pentru care termenul” noi „reprezinta expresia naturala. Individul traieste simtindu-se parte a ansamblului si isi gaseste scopurile principale ale vointei in modul de a simti al grupului.(Charles H. Cooley, Social Organization, New York, 1909, p. 15)

Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta. Facem parte, asadar, din mai multe grupuri primare si secundare (familie, clasa scolara, comunitate religioasa, natiune). Apartinem cu fiinta noastra acestor grupuri. Ele sunt pentru noi ,,grupuri de apartenenta" cu care ne identificam si care, de cele mai multe ori, ne influenteaza modul de a gandi, simti si actiona. Dar nu numai grupurile de apartenenta exercita o


38

influenta asupra noastra. Este posibil ca alte grupuri din care nu facem parte sa joace un rol ,,comparativ" sau ,,normativ".

Ne comparam, de exemplu, cu grupurile de elevi din clasele mai mari si incepem a ne comporta ca ei. Adoptam normele de comportare si valorile la care adera ei. Astfel de grupuri sunt pentru noi ,,grupuri de referinta". Pentru unii dintre noi grupul de apartenenta este in acelasj timp si grup de referinta: ne comparam cu colegii de clasa si ne comportam asemenea lor. De multe ori grupul de referinta este grupul din care aspiram sa facem parte: suntem elevi, dar dorim sa devenim studenti. Studentii sunt adesea grupul de referinta al elevilor din ultimele clase de liceu. Profesorii, academicienii, artistii, oamenii politici sau sportivii de performanta pot constitui, de asemenea, grupuri de referinta pentru elevi.

Cercetarile psihosociologice au pus in evidenta; a) influenta explicita sau latenta a grupuriior de referinta asupra judecatilor si comportamenteior celor care le iau ca model ; b) existenta unor diferente intre grupurile de apartenenta si grupurile de referinta; c)existenta unor grupuri de referinta negative; d)posibilitatea schimbarii. la un moment dat a grupului la care se raporteaza persoanele.

Jean Maisonneuve (1973/2000, 82) considera ca ,,grupul de referinta este un concept tipic psihosocial, in masura in care el joaca un rol de mediator intre normele culturale si motivatiile si optiunile personale".

Alte tipuri de grupuri. In afara grupurilor despre care am vorbit, intilnim si alte tipuri de grupuri. Din unele facem parte chiar noi: sunt asa-numitele” grupuri interne” (sau in terminologia anglo-saxona acceptata pe plan mondial ingroups) ; altele sunt dincolo de noi si le numim”grupuri externe”{outgroups). Membrii ingroup-urilor au un puternic sentiment de loialitate si adesea manifesta ostilitate fata de membrii outgroup-urillor.

Sa ne gandim la ,,grupurile etnice". Granitele dintre astfel de grupuri sunt nu numai geografice, ci si culturale. Unificarea Europei, integrarea Romaniei in structurile economice si politice ale Europei presupun contactul strans dintre grupurile etnice si reducerea stereotipurilor negative despre outgroup-uri. Acesta este unul dintre scopurile ,,educatiei multiculturale".

Dar oamenii se grupeaza nu numai in functie de etnie sau.de nationalitate, ci si in functie de profesie, varsta, sex, confesiune religioasa sau regiune geografica. Medicii, soferii, profesorii, inginerii, economists s.a.m.d. alcatuiesc tot atatea grupuri profesionale. Desi nu se cunosc intre ei, membrii unor astfel de grupuri manifesta loialitate fata de ingroup. Acelasi lucru se poate spune despre grupurile de varsta, grupurile de gen (masculin/feminin) etc.

In societatile contemporane, grupurile de varsta joaca un rol foarte important, constatandu-se un ,,efect de varsta", adica o raportare diferita fata de valorile sociale in functie de factorul biologic al imbatranirii. De regula, persoanele de varsta a treia (de peste 65 de ani) sunt mai conservatoare decat tinerii sau adolescentii, care au conceptii de viata mai radicale. Generatia tanara sa nu uite ca va ajunge si ea la varsta a treia si chiar a patra (peste 80 de ani), data fund cresterea sperantei de viata.

Un grup de presiune este o coalitie, ocazionala sau permanenta, format, din actori sociali ce isi propun sa smulga puterii politice unele scutiri sau privilegii. Grupurile de presiune apar de indata ce o putere politica este suficient de institutionalizata pentru a avea capacitatea de a acorda – si deci de a refuza - aceste privilegii sau scutiri, iar o societate, suficient de diferentiata pentru ca anumiti actori sociali sa aiba interesul de a le smulge. Ele ii asediaza pe regi si imparati, fie direct, daca conducatorii lor sunt de familie suficient de buna sau detin recomandari pentru a avea acces la suveran si la consilierii sai imediati, fie indirect, prin intermediul membrilor mai bine plasati din aparat si de la curte.

Jean Baechler, Grupurile si societatea, inR. Baundon (coord.), Tratat de sociologie (pp. 64-110), Bucuresti, Editura Humanitas, 1992/1997, p. 70.

In presa scrisa sau la TV se vorbeste despre un tip aparte de grup: ,,grugu de presiune", format pentru atingerea unor scopuri colective (drepturi politice, libertate. Egalitatea sanselor etc.) si pentru a influenta deciziile politice. Prin ce se caracterizeaza grupurile de presiune? Prin aceea ca au stucturi


39

orgartizationale relativ bine delimitate, au scopuri colective (interese materiale sau ideologice) si exercita presiuni sub diferite forme (declaratii de presa, marsuri si mitinguri etc.) asupra autoritatii de stat.

,,Gupurile nominale", spre deosebire de grupurile despre care am amintit anterior, sunt mai degraba grupari statistice decat grupuri psihosociale. Tinerii din Romania alcatuiesc un grup nominal. Sigur ca nu toti tinerii se cunosc intre ei, ca nu interactioneaza si poate nici nu au sentimentul apartenentei la grup. Sunt insa categorie de persoane care se diferentiaza pe baza unei caracteristici de alte grupuri (de exemplu, categoria persoanelor varstnice). Luarea in calcul a grupurilor nominate ajuta la analiza structurii sociale .

O alta distinctie este cea dintre ,,grupunle naturale" si grupurile artificiale". Grupurile primare sau secundare, de apartenenta sau de referinta sunt grupuri existente in conditiile obisnuite ale realitatii sociale, sunt grupuri naturale. Daca facem insa un experiment de laborator, atunci construim, in conformitate cu designul cercetarii, grupuri experimentale si de control, formate ad hoc din persoane care anterior nu se cunosteau intre ele, nu interactionau. Acestea sunt numite ,,grupuri artificiale". Un astfel de grup artificial este si Training Group-ul utilizat ca practica atat in realizarea invatarii sociale, cat si in scop terapeutic..

Functiile grupurilor. In stransa dependenta de tipul si structura lor, grupurile au mai multe functii. Dupa D. Krech si R.S. Crutchfield (1952), functiile grupurilor ar fi:

a) satisfacerea diferentiata a nevoilor membrilor grupurilor; b) satisfacerea nevoii de incorporare sociala si de dominare (participare sociala si respectarea

traditiilor); c) indeplinirea unor sarcini specifice si auxiliare; d) crearea altor nevoi o data cu atingerea scopurilor initiale.

Anne A. Schiitzenberg (1971) a identificat urmatoarele functii: a) de integrare; b) de reglementare a relatiilor intra- si interindividuale; c) de securitate.

Adrian Neculau (1977) apreciaza ca grupurile indeplinesc functiile; a) de realizare a sarcinii; b) de comunicare; c) de apreciere si evaluare; d) de influentare.

Catalin Zamfir (2005, 281) considera ca ,,Una dintre proprietatile cele mai remarcabile ale grupului social este tendinta lui spontana de a genera norme. Normele sociale nu sunt numai norme care reglementeaza actiunea, ci si norme de gandire care ofera cadrul unei perceperi comune a realitatii".

3.5. Gandirea de grup

Termenul de ,,gandire de grup" (groupthink) a fost utilizat pentru prima data de psihosociologul american Irving L. Janis (1918-1990) in lucrarea Victims of Groupthink. A Psychological Study of Foreign-Policy Decisions and Fiascoes (1972, 9): ,,Gandirea de grup se refera la acel mod de gandire in care persoanele se angajeaza cand sunt puternic implicate intr-un in-group coeziv, cand dorinta lor de unanimitate depaseste motivatia de a cerceta realist modurile de actiune alternative. [...] Gandirea de grup se refera la deteriorarea eficientei gandirii, testata in realitate, si la judecata morala ce rezulta din presiunea in-group-ului ". Dupa Irving L. Janis, gandirea de grup apare cand in grupurile de decizie mentinerea coeziunii este considerate mai importanta decat luarea celei mai bune decizii.

Analizand modul in care grupul de decizie din jurul presedintelui John F. Kennedy a hotarat in 1961 sa trimita 1400 de rebeli cubanezi instruiti de CIA sa rastoarne regimul lui Fidel Castro (decizie soldata cu lamentabil esec), descopera simptoamele gandirii de grup in acest caz: Iluzia invulerabilitatii generata de euforia grupului, de optimismul exagerat, de increderea nelimitata in forta pe care grupul o reprezinta.


40

Iluzia unanimitatii: cand membrii grupului de decizie ajung la acelasi punct de vedere, ei cred ca au si dreptate. Ei nu conjtientizeaza ca s-a ajuns la unanimitate datorita presiunii spre conformism ji autocenzurii.

Presiunea asupra dubiilor: autocenzurarea ideilor deviante. In conditiile asumarii consensului, ideile critice, care contravin rationamentelor majoritare nu mai sunt exprimate.

Prezenta paznicilor mintii: asa cum un bodyguard il protejeaza pe presedinte de posibilele atacuri fizice, paznicii mintii (jnindgurards) au grija ca obiectiile sa nu-1 atinga. Mindgurard-ul opreste informatia care, crede el, ar diminua increderea in personalitatea sefului si ar pune la indoiala moralitatea deciziei colective. In cazul Bay of Pigs (Golful Porcilor - locatia de pe coasta Cubei in care au debarcat rebelii), rolul de mindgurard 1-a jucat chiar fratele presedintelui, ministrul justitiei Robert Kennedy.

Docilitatea intretinuta de un lider agreabil, curtenitor: John F. Kennedy a fost un astfel de lider, politicos si activ. El reprima cu abilitate exprimarea ideilor care contraveneau planului CIA. Tabu-ul asupra evaluarilor antagonice ale noilor membrii. Desi protocolul prevedea invitarea tuturor demnitarilor guvernamentali la sedintele in care se luau decizii importante, presedintele discuta in grupuri informale cu membrii vechi, de incredere, nu si cu cei nou veniti, mosteniti de la vechea administratie (dupa I.L. Janis, 1972, 35-49).

Aceste constatari in cazul ,,Esecului perfect: The Bay of Pigs" (I.L. Janis, 1972, 35-49) au fost comparate cu alte esecuri ale politicii externe americane: lipsa de vigilenta a comandamentului naval din Hawaii, care s-a soldat cu distrugerea flotei din Pacific a SUA in atacul japonez de la Pearl Harbor - 1941, decizia administratiei Hanrry S. Truman de a invada Korea de Nord - 1950, decizia cabinetului Lyndon B. Jonson de escaladare a razboiului din Vietnam - 1967).

Analiza acestor cazuri 1-au condus pe profesorul emeritus al Universitatii Berkeley la identificarea celor trei cai generale de producere a gandirii de grup: supraestimarea in-group-ului ingustarea gandirii {close-mindedness) prin aceea ca membrii grupului considera decizia corecta si dezvolta o perspective stereotipa asupra oponentilor, cresterea presiunii pentru conformare (dupa S. Franzoi, 1996/2000, 336).

Irving L. Janis (1972, 13) a formulat urmatoarea lege: ,,Cu cat este mai mare amiabi-litatea si spiritul grupal din partea membrilor in-group-ului de decizie politica, cu atat mai mult creste primejdia ca gandirea critica independenta sa fie inlocuita cu gandirea grupala, care poate avea ca rezultat actiuni irationale si inumane lmpotriva out-gmup-urilor". Altfel spus, coeziunea grupului ar fi principala cauza a gandirii grupale .

Pe scurt, noua teorie are in vedere ca orice decizie majora presupune un conflict, iar orice conflict -genereaza stres. In fata stresului decizional, oamenii reactioneaza prin rationalizare, amanarea deciziei sau prin incredintarea deciziei altor persoane. Prin eludare defensiva se evita stresul decizional, dar este favorizata gandirea de grup cu consecinte, uneori, dramatice. In perspectiva teoriei individualiste, gandirea de grup este ,,un pattern colectiv de eludare defensiva". Concret: stresul decizional provoaca nevoia de afiliere,ceea ce duce la predominarea conformarii la norma de grup si la consens si unanimitate. Recent, Octavian Rujoiu (2004) a verificat printr-un experiment pe sase formatiuni de lucru selectate aleator de la mai multe firme din Bucuresti rezultatele unui experiment realizat de Cartwright Stephens (1999), ajungand la concluzia ca aparitia gandirii de grup se datoreaza in mare parte stilului ineficient al liderilor.

3.6. Grupurile de interes

Nu interesul general si bunastarea sociala sunt cele care ghideaza actiunile sectorului public .Astfel,

este util sa vedem in ce masura interesele mai restranse,cele de grup, influenteaza decizia in sectorul public. In dictionarul sau de gandire politica, Scrouton R. (1982) defineşte grupurile de interes astfel: "un grup


41

unit de interese comune cu o identitate suficienta pentru a actiona in interesul sau propriu şi ca urmare are o anumita influenta fie asupra opiniei publice, fie asupra guvemului”. El defineste apoi un grup de presiune ca fiind "un grup de interese care are suficienta influenta asupra administratiei centrale pentru a putea exercita presiuni in favoarea sa”.

Conform unei alte definitii prezente pe site-ul Universitatii Auburn „grupul de interese reprezinta un grup de oameni care impartaşesc caracteristici,atitudini,credinte şi/sau obiective comune şi care formeaza o organizatie formala care sa sustina interesele comune ale membrilor sai.Remarcam faptul ca aceasta definitie impune organizarea formala a grupului de interese.Astfel, conform acestei definitii nu putem considera drept grup de interese decat acel grup recunoscut formal şi nu şi grupurile informale. Consideram insa ca o astfel de limitare nu reflecta realitatea in care multe grupuri de interes ,desi neorganizate formal, işi exprima şi sustin punctele de vedere. Mai departe, pe acelaşi site se defineşte grupul de presiune ca fiind"grupul de interese care are ca principal scop influentarea politicilor guvernamentale şi procesului legislativ in beneficiul grupului.”

In literatura romaneasca gasim o definitie a grupurilor de presiune la Brucan S. (1993), astfel "grupurile de presiune sunt organizatii care participa la viata publica fara a urmari cucerirea puterii sau exercitarea ei, dar se straduiesc sa capete influenta asupra puterii, sa faca presiuni asupra ei, de unde şi numele lor”.

In incercarea de a influenta factotii de decizie grupurile de interese pot utiliza mai multe metode de actiune:

a) lobby b) actiuni indirecte c) actiuni directe a) Lobby-ul este principala cale de actiune utilizata de un grup de presiune. Deşi nerecunoscuta

oficial in Romania aceasta tehnica de manifestare a influentei grupurilor de presiune incepe sa fie utilizata şi la noi din ce in ce mai mult. Tehnicile de lobby presupun: - contactarea directa a persoanelor care fac parte din factotii de decizie şi sustinerea cauzei grupului de presiune. - efectuarea de contributii financiare şi non-financiare la campaniile electorale in scopul obtinerii puterii de influenta mai tarziu - promovarea de evenimente sociale prin care sa se promoveze interesele grupului de presiune - formarea unei grupari politice care sa-şi sustina proprii candidati ce vor putea apoi sa influenşeze direct procesul legislativ.

b) Actiunile indirecte ale grupurilor de presiune presupun influentarea opiniei publice ca mijloc de influentare a puterii politice prin diverse campanii media.

c) Actiunile directe sunt de obicei ultima cale la care recurg grupurile - de presiune atunci cand toate celelalte au eşuat şi se refera la demonstratii stradale, greve şi chiar incalcarea cu buna ştiinta a legilor care afecteaza negativ grupul de presiune.

3.6.1. Teoria actiunilor colective a lui Mancur Olson

In 1965, Mancur Olson a scris o lucrare ce avea sa influenteze modul de gandire referitor la logica economica a actiunilor din sectorul public. Este vorba de „Logica actiunilor colective”, o carte ce analizeaza bunurile publice prin prisma teoriei grupurilor. Astfel, Olson explica de ce anumite grupuri de interese au mai multa influenta decat altele asupra procesului decizional public.

Ar fi normal ca atunci cand un grup de indivizi au un interes comun se vor alatura pentru a-şi atinge obiectivul comun. Olson demonstreaza, insa, ca nu intotdeauna acest lucru este adevarat:


42

"Nu este adevarat ca comportamentul rational, indreptat spre atingerea interesului propriu al

individului este cel care determina in mod evident ideea ca grupurile vor actiona in interesul comun. Deşi toti indivizii dintr-un grup ar avea de caştigat de pe urma indeplinirii unui obiectiv, asta nu inseamna ca vor şi actiona pentru atingerea acelui obiectiv, chiar daca toti indivizii sunt rationali şi urmaresc interesul propriu.Intr-adevar, cu exceptia cazului in care numarul de indivizi dintr-un grup este foarte mic sau a cazului in care exista o forta coercitiva care-i obliga pe indivizi sa actioneze pentru urmarirea interesului comun, indivizii rationali cu comportament indreptat spre atingerea interesului propriu nu vor actiona pentru atingerea intereselor comune, de grup".

Putem intelege de ce se intampla acest lucru daca ne gandim la un exemplu clasic, cel al concurentei perfecte. Astfel, in conditii de concurenta perfecta exista o multitudine de producatoti ai aceluiaşi bun. Cum bunul produs este identic pentru fiecare firma, toti producatotii vor cere acelaşi pret, care determina obtinerea unui profit economic zero. Daca firmele s-ar putea intelege şi ar decide sa-şi scada productia şi sa ceara un pret mai mare decat cel ce ar fi stabilit in conditii de concurenta perfecta, toti producatoti ar obtine un profit.

Deşi fiecare producator ar avea de caştigat de pe urma unui astfel de comportament, Olson explica de ce nu se intampla acest lucru: "Din moment ce intr-o astfel de piata trebuie sa avem un pret uniform, un producator nu se poate aştepta la un pret mai mare pentru el insuşi, fara ca ceilalti producatoti sa se bucure de acelaşi pret. Insa, pe o piata competitiva, producatorul este tot atat de interesat sa vanda cat de mult poate, pana la punctul in care costul marginal depaşeşte pretul marginal. In aceasta situatie nu exista un interes comun al producatotilor. Interesul fiecarei firme este direct opus intereselor celorlalti, deoarece cu cat o firma vinde mai mult, cu atat pretul şi venitul vor fi mai mici pentru celelalte firme. Astfel, deşi toti producatotii au un interes comun in ceea ce priveşte pretul, ei au şi un interes divergent in ceea ce priveşte cantitatea produsa".

O solutie logica la aceasta problema ar fi aceea de a convinge factorii decizionali sa emita o reglementare prin care sa se impuna un pret-planşeu. Astfel, producatotii ar fi obligati sa practice preturi mai mari sau cel putin egale cu cel stabilit. O alta solutie ar fi ca factotii decizionali sa promoveze o lege prin care sa se limiteze nivelul productiei in fiecare domeniu, firmele noi nefiind admise pe piata.

Astfel, din moment ce nu pot ajunge la o intelegere pe piata, producatotii ar trebui sa formeze grupuri de interes care sa militeze pentru realizarea uneia dintre cele doua solutii de mai sus. Olson explica de ce nici acest lucru nu ar fi posibil: "Sa presupunem o industrie ipotetica, competitiva, şi sa presupunem ca majoritatea producatotilor din aceasta industrie işi doresc interventia decidentilor publici in sustinerea unui program care sa determine creşterea pretului produsului lor. Pentru a obtine o astfel de decizie, ei ar trebui sa se organizeze intr-un grup de lobby. Campania de sustinere a grupului de lobby i-ar costa şi timp şi bani. La fel cum nu ar fi fost rational pentru un producator sa-şi reduca productia pentru a determina un pret mai ridicat, la fel nu ar fi rational nici sa-şi sacrifice timpul şi banii pentru a sustine un grup de lobby. In nici un caz nu ar fi in interesul producatorului individual sa-şi asume costul unor astfel de actiuni. Acest lucru este adevarat, chiar daca toti cei din industria respectiva ar fi convinşi ca respectivul program ar fi in interesul lor”.

In ambele cazuri nu s-au putut forma grupuri deoarece aceste grupuri nu ar fi putut sa-i excluda de la eventualele beneficii ce ar fi fost obtinute in urma actiunii lor pe cei ce nu ar fi participat activ la aceste actiuni. Intr-o piata cu concurenta perfecta, nivelul de productie al fiecarui producator are un impact neglijabil asupra pretului acelui bun. Nu va fi deci posibil sa se formeze un cartel deoarece fiecare membru al cartelului ar fi tentat sa renunte şi sa produca atat de mult cat poate din moment ce productia sa nu poate influenta nivelul pretului. Analog, fiecare producator va avea un stimulent pentru a nu participa la costul formarii unui grup de lobby, din moment ce pierderea unui membru al grupului nu va influenta succesul sau eşecul grupului. Ca urmare Olson considera ca niciodata un grup mare nu se va putea organiza şi face presiuni asupra


43

factorilor decidenti. Cu totul alta este situatia in cazul grupurilor mici.

3.6.2 Scoala din Chicago - reglementarea activitatii economice

Teoria scolii din Chicago referitoare la reglementare are in vedere grupurile de interese şi politicienii. George Stigler este un clasic datotita articolului „The Theory of Regulation "(1971). Stigler contesta ipoteza larg acceptata pana in acel moment conform careia reglementarile sunt elaborate pentru protejarea si in beneficiul consumatorului, populatiei. Adevarul este,considera el, ca reglementarile sunt elaborate in beneficiul industriilor si activitatile ce fac obiectul lor, şi abia apoi in beneficiul politicienilor-reprezentanti ai partidelor din care fac parte. Politicienii doresc sa fie realesi si de aceea urmaresc obtinerea de voturi, contributii la campanie si chair mita. Resursele politicienilor sunt reprezentate de forta de coercitie pe care o folosesc sa reglementeze viata economica in avantajul sau dezavantajul diferitelor grupuri de interese. Avantajele unui grup de interese include impozite,reglementarea preturilor, subventii, licente, tarife sau restrictii referitoare la intrarea pe piata. Ideea centrala a lui Stigler este ca reglementarea este in esenta o redistribuire de bogatie de la anumite grupuri catre altele, in cadrul societatii şi ca implica costuri pentru societate ca intreg. A doua idee este ca redistribuirea nu este neutra, ci favorizeaza anumite grupuri in detrimentul altora.

3.6.3. Teoria economica a lui Gary Becker referitoare la grupurile de interes

O analiza oarecum neortodoxa a competitie dintre grupurile de presiune o face Garry Becker (1983,1985). Modelul sau include numai grupuri speciale de interese, nu politicieni, birocrati sau alegatoti - care concureaza pentru influenta politica . Becker recunoaşte ca aceasta concurenta genereaza costuri pentru societate, dar este mai putin pesimist decat ceilalti teoreticieni de la Chicago in ceea ce priveşte consecintele. Grupurile de presiune se adapteaza in cadrul procesului la presiunea exercitata de celelate grupuri realizandu-se astfel un echilibru. Fiecare grup exercita presiune pentru ca membrii sai sa-şi maximizeze utilitatea.

Becker contrazice concluzia lui Stigler ca reglementarea favorizeaza grupuri mici dar puternice de interese in detrimentul celor mari, dar slabe.Interesele producatorilor de introducere şi sprijinire a reglementarilor determina o reactie de aparare din partea consumatorilor si a platitorilor de impozite si taxe, ba mai mult, deoarece in cadrul procesului se inregistreaza costuri este stimulata presiunea grupurilor de contribuabili şi descurajata presiunea beneficiarilor de reglementari, primii avand un avantaj "intrinsec" in influentarea solutiei politice. Motivul este asimetria: costurile ce se produc din cauza reglementarilor se adauga impozitelor determinand creşterea lor, dar diminueaza subventiile- ele devin subventii explicite. Deci toate grupurile de presiune sunt interesate de reducerea costurilor pentru societate.

3.6.4. Teoria rent-seeking a şcolii de la Virginia

Teoria dominanta apartine şcolii din Virginia - teoria cautarii rentei (rent-seeking). Ideea de cautare a rentei se regaseşte pentru prima data intr-un articol al lui Gordon Tullock din 1967 despre costurile pe care le implica monopolul pe care el le considera subevaluate deoarece nu include şi resursele consumate pentru obtinerea situatiei de monopol. Termenul rent-seeking a fost folosit pentru prima data de Anne Kreuger intr-un articol din 1974 pentru a se referi la profiturile obtinute din restrictiile impuse de guvem activitatii economice, dar din activitati ilegale cum sunt: mita, coruptia, contrabanda şi plata neagra. In termeni generali, rent-seeking se refera la cautarea de profituri care genereaza o risipa pentru societate in loc de un surplus. Rent-seeking este o competitie pentru obtinerea de avantaje suplimentare care nu se realizeaza pe piata, ci prin privilegii speciale. Pe piata ele tind sa se disipeze, de aceea presupun un cadru institutional ce se caracterizeaza prin interventionism guvemamental şi interese de grup.In teoria alegerii


44

publice referitoare la rent-seeking guvemul este sursa acesteia.

3.6.5. Formele de cautare a rentei

Cea mai comuna metoda este lobby-ul pentru obtinerea de privilegii speciale. Sursele acestor privilegii pot fi reglementari prin care se acorda monopolul unui furnizor de bunuri sau servicii, sau privilegii acordate anumitor membrii ai unor organizatii profesionale. Aici se include şi stabilirea unor tarife prin care se urmareşte protejarea unor ramuri ale economiei, contracte guvemamentale pentru aprovizionarea sectorului public cu bunuri şi servicii. Toate aceste interventii guvemamentale dau naştere la transferuri indirecte de venit, dar şi directe sub forma subventiilor.

Solutia oferita de şcoala alegerii publice este simpla, chiar daca nu poate fi aplicata: daca cautarea rentei este rezultatul unui cadru institutional ce presupune un stat interventionist şi grupuri putemice de interese, atunci trebuie sa limitam puterea statului şi rolul grupurilor de interese va scadea in consecinta.

3.7. Omul - expresie si conditie a performantei intr-o democratie reala

Intrucat viata este scurta si natura este ”zgarcita”, indivizii umani, pentru a-si implini segmentul de timp cosmic pe care il au de trait, trebuie sa-si produca acele utilitati, pe care astrul nostru ni le ofera in mod gratuit – asa cum face cu atatea lucruri necesare oamenilor, - orgamzandu-se in activitati sociale, aflate mereu sub dictatul limitarii mijloacelor si sub zodia incertitudinilor. Tocmai o asemenea situatie obiectiva ridica problema conducerii resurselor umane pentru atingerea telurilor, cu minimum de eroare individuala si sociala.

Economia societatii omenesti ,este asadar, o problema de a fi sau a nu fi a indivizilor umani, sortiti sa traiasca intr-o comunitate umana, mai mica sau mai mare, mai omogena sau mai putin omogena – ca spiritualitate, dar unica la nivelul Planetei Pamant, un mod specific de a ne manifesta, producandu-ne acele lucruri-utilitati complementare celor ce le primim in dar, de la natura-mama, pentru a ne implini viata traita, in cat mai multe vazduhuri.

Perspectiva umana, in ecuatia economiei societatii omenesti este definita de jocul deschis si neterminat al relatiei dintre teluri si mijloace, ce se manifesta incepand cu fiecare individ uman si continuand cu sociogrupuri institutionale, de genul familiei (menajelor), firmelor, credintelor social-spirituale, natiunilor-popoarelor, elevilor si studentilor, armatei, sanatatii umane si a mediului, pensionarilor, si, in final, de genul umanitatii, privita ca intreg, unde scopurile constante ale tranzitiei prin viata umana, ce isi au originea in sensul vietii - sunt in permanenta in cautare de noi mijloace, in spatiul si timpul existentei noastre comune, care sa favorizeze managementul luptei necurmate cu limitele naturii si societatii din noi, cu nedreptatile oamenilor si neajunsurile varstei cu riscurile fenomenelor si proceselor ce insotesc inevitabil mediul si societatea in care traim. Unul dintre aceste riscuri se refera si la sanatatea umana.

Omul, ca fiinta biologica si sociala, este, in primul rand, un mijloc, adica o forma de viata constienta, ce urmareste, dupa cum spunea Mircea Eliade, ascensiunea, implinirea vietii traite in cat mai multe vazduhuri, in cadrul careia unii, afirma Euripide, ajung fericiti mai devreme, altii mai tarziu, iar altii niciodata. Acest tel este de fapt, la nivelul individului uman, format dintr-o complexitate de idealuri ce isi au originea in natura si societatea din fiecare, intre ele aflandu-se o permanenta competitie care, intr-un anumit mediu social, poate sa se desfasoare pe sensul normal si de dorit al comunitatilor umane, iar intr-un alt mediu social poate sa


45

evolueze pe contrasensul vietii, considerat anormal si de nedorit, daca ne referim la pretul bucuriei de a ne implini viata.

Omul, ca fiinta, biologica si sociala, este, in al doilea rand, un mijloc, adica o forma constienta de lupta care este in cautarea celor mai eficiente modalitati pentru atingerea scopurilor, normale sau anormale, intr-un timp dat si in anumite conditii de spatiu existential. Din aceasta perspectiva, omul-mijloc, omul-resursa umana reprezinta acele elemente natural-spirituale la dispozitia fiintei umane, pe care le poate folosi direct si in cunostinta de cauza in propriul interes. Aceste elemente natural-spirituale se afla la baza actelor de conducere a activitatilor sociale inclusiv a celor ce privesc economia serviciilor de sanatate umana.

Trecerea de la omul-tel la omul-mijloc se realizeaza numai intr-un cadru comunitar-social dat ca raspuns individual, concret-istoric la intrebarea: ,,ce sa facem cu noi insine, pentru a ne implini viata traita?"

Intrucat telurile rezultate din sensul vietii sunt constante, formand ceea ce numim rostul vietii traite, ,,ce sa facem cu noi insine" se schimba in timpul si spatiul existentei noastre, straduindu-ne sa ne atingem scopurile, cu minimum de eroare umana. Pentru aceasta, valorificarea superioara a resurselor umane vizeaza, de fapt omul-mijioc, acea fiinta natural-spirituala apta sa conduca actele si faptele sociale la nivelul diferitelor organizatii institutionale.

Desi conceptul de perfectionare pare sa fie ,,spirit de lemn", totusi el ramane, , o lumina ce poate sa deschida noi abordari in cercetarea rolului resurselor umane in economia societatii omenesti in sensul reconstructiei acestei activitali sociale, atat in zona cadrului organizational-institutional, cat si in cea a principiilor, metodelor si tehnicilor pentru desfasurarea conducerii actelor si fapteior ce privesc functionarea adecvata a oricarei entitati, elementare sau complexe din societate.

Odata realizata aceasta cerinta majora a procesului de tranzitie si in domeniul economiei serviciilor publice, apare, in mod firesc, problema adaptarii in regim proactiv a procesului de conducere deja structural organizational - institutional, la noile provocari pe care le trimite viitorul pentru prezentul vietii noastre.

Daca reconstructia managementului resurselor umane este o operatie chirurgicala, de fond, absolut necesara pentru economia serviciilor publice in aceasta perioada de tranzitie a tarii noastre, de la economia de piata planificata centralizat la economia cu piata concurentiala, perfectionarea acestuia ,in viziune clasica, este o problema necesara pentru buna functionare a unei entitati, prin care se corecteaza. pe verticala sau orizontala structurii organizatiei, componente ce afecteaza functiile de baza ale viziunii de anticipare si functionare a intregului institutional.

Cunoasterea si apropierea de intelegerea stadiului la care au ajuns cercetarile in domeniul managementului organizatiei permite analizarea relatiei dintre cei care trebuie sa conduca si cei care se lasa condusi in viziunea interactiunii om-tel, om-mijloc .

Intregul complex care este organizatia este o entitate vie, care exista si functioneaza in virtutea unor teluri, ce devin scopuri si in final, obiective de atins pentru care mijloacele ce trebuie folosite, limitate, in mod firesc, incep cu capacitatea umana de a proiecta interactiunea obiective-mijloace, de a o articula intr-o forma concreta. de genul intrari transformari si iesiri, si continua cu atitudinea practica de a face sistemul cat mai viabil cu putinta, din perspective optimizarii multicriteriale a managementului.

Managementul organizatiei este, o componenta indispensabila pentru functionarea adecvata a intregului, el avand rolul pe care creierul il are in coordonarea functiilor vitale ale organismului uman. Potrivit unor cercetari interdisciplinare din zona medicina-econoinie se pare ca acolo, in creierul uman, se afla acele intelesuri care ne determina comportamentele noastre in viata traita, de unde necesitatea Neuroeconomiei de a le studia si de a le explica, in complexitatea determinarii lor.

Referindu-ne la relatia management - manageri, trebuie sa apreciem ca existenta obiectiva a nevoii de a conduce orice organizatie pune si problema artei de a infaptui aceasta cerinta, prin spirite manageriale inzestrate natural si cultivate profesional la scoala celor care au curajul sa-si asume responsa-bilitatea de a lua


46

decizii in numele altora si pentru altii, in conditii de incertitudine. Ca sistem de a decide, managementul organizatiei are nevoie de informatii adecvate, de metode si tehnici pentru transformarea acestora in probleme ce trebuie rezolvate, de infrastructura manageriala prin care se deruleaza fluxurile decizionale si feedbackul acestora, de mecanisme si parghii pentru controlul riscurilor care pot sa apara in situatii de criza, la nivelul intregului condus sau in structurile functionale ale acestuia, pentru a putea gestiona tranzitia prin criza, ca si de instrumente corespunzatoare care sa stimuleze si sa favorizeze atitudinea practica a celor care se lasa condusi, dar si a celor care trebuie sa-i conduca.

In ansamblul problemelor ce trebuie sa cuprinda diagnosticarea viabilitatii unei societati, un loc central trebuie sa fie ocupat de diagnosticarea managementului, nu ca element in sine, ci ca parte componenta a cunoasterii si intelegerii contributiei celor care conduce la succesul, dar si la esecul performantelor pe care le inregistreaza entitatea organizationala, in acest sens, formarea intr-un cadru institutional adecvat a analistilor de management, a superspecialistilor care analizeaza cum functioneaza diferitele sisteme de management in viata reala a organizatiilor, reprezinta o problema esentiala pentru perfectionarea continua a conducerii pe o coloana vertebrala care sa nu se rupa la orice schimbare.

In perioada in care ne aflam, caracterizata prin anularea aproape totala a restrictiilor pe care le impuneau spatiul si timpul in activrtatile econormico-sociale, ca urmare a globalizarii informatizarii cunostintelor, managementul organizatiei trebuie sa devina un act al cunoasterii profunde si rapide a transformarilor care se produc, a celor care se profileaza in mediul de interes, nu numai pe termen scurt, ci si pe termen mediu si chiar lung, un sistem flexibil de atitudine proschimbare, din perspectiva intereselor organizatiei, un factor dinamic de antrenare si dezvoltare a celor condusi in directia schimbarii necesare si dorite, ca forta capabila sa distruga creator, sau chiar sa se autodistruga daca interesele functionarii normale a organizatiei, in noile conditii reclama acest lucru,

Un management care distruge creator, in numele rationalitatii social-umane si economico-financiare, al protectiei mediului si comunitatilor, este intotdeauna activ, deschis performant, generator de sperante pentru viitorul organizatiilor care, de fapt, reprezinta garantia rezolvarii problemelor curente ale vietii fara a pune in pericol sansele generatiilor care se succed inevitabil la viata. Ultima forma de distrugere creatoare in managementul organizatiei este atinsa atunci cand autodistrugerea conducerii s-a produs constient, intelegand ca trebuie sa se retraga la timp din acest mecanism al functionalitatii normale a organizatiei deoarece s-a atins acel punct critic cand problema depasirii crizei de transformare nu o constituie ceea ce trebuie facut, ci ceea ce nu mai trebuie intreprins pentru a nu inrautati lucrurile si, mai rau, pentru a nu genera prabusirea in dezechilibre si, in final, „moartea” organizatiei.

Pentru buna functionare a organizatiei, este esential ca managemenrul acesteia sa se preocupe constant de previziunea necesarului de resurse, de mijloace, din care cele privind resursele umane joaca un rol primordial. O asemenea functie a managementului organizatiei trebuie sa fie conceputa ca intreg, in sensul de a determina corelatiile necesare intre obiectivele de atins si volumul, structura si calitatea resurselor umane, de a contura in termeni reali procesele de recrutare si selectie a resurselor umane, de a orienta si stimula imbunatatirea performantelor prin cariera, de a evalua constant aceste performante in regim de competitivitate si de a crea un mediu social-uman al organizatiei apt sa inoveze, in beneficiile reciproce ale participantilor la viata entitatii respective.

Dubla determinare a sanatatii publice- ca bun de consum si ca bun de capital - este rezultatul investitiei in natura si societatea din fiecare, care incepe, de fapt, cu investitia in cei ,,sapte ani de acasa". in credinta si traditiile sanatoase ale mediului in care traim, in educatia pe sensul vietii a generatiilor care se succed, in formarea si dezvoltarea sentimentelor de comuniune sociala si solidaritate umana. Natura si societatea din fiecare se afla concentrate in capitalul uma spiritual acel element viu al oricarei activitati, chiar si acolo unde lucreaza numai roboti, acestia fiind de fapt „copiii" acestui


47

capital natural-spiritual, care sunt creati in numele rationalitatii social-umane. inclusiv in numele protectiei omului-mijloc fata de riscurile pe care le presupun unele procese din viata economico-sociala reala.

Intre capitalul uman si dezvoltarea sanatoasa cu caracter rational-uman durabil, exista o interactiune puternica si permanenta, expresie a faptului ca omul este in primul rand tel si in al doilea rand mijloc. In acelasi timp, aceasta interactiune nu poate sa reziste in timpul cosmic al existentei noastre decat daca avem grija, deopotriva, si de sanatatea mediului in care traim. Incepand cu cadrul nostru natural, unic deocamdata, si continuand cu mediul social, unde suntem obligati, ca fiinte biologice, sa traim o experienta spirituala irepetabila.

Asigurarea sanatatii umane - ca bun de consum si ca bun capital - nu poate fi lasata exclusiv la dispozitia pietei libere, dar nici la dispozitia bugetului general al statului. Experientele tarilor dezvoltate pun in evidenta faptul ca in asigurarea sanatatii umane trebuie sa se implice deopotriva. cu aceeasi responsabilitate. atat individul uman - pentru propria sa sanatate - pin adoptarea masurilor anticipative, cat si comunitatea in care traieste si munceste, prin mecanismele bugetare centrale si locale, toate organizate institutional-functional in cadrul entitatilor publice. In aprecierea oricarui proces de tranzitie, indiferent la ce forma de viata se refera. este esential de urmarit modul in care se implineste viata umana, ca parte a intregului numit viata natural-umana si social-comunitara.

In orice proces de tranzitie, succesul este dependent de incadrarea evolutiei lui intr-un sistem de valori ce ii definesc spiritualitatea de sens si ii contureaza cadrul institutional necesar functionalitatii.

Spiritualitatea tranzitiei este un invelis uman asezat din punct de vedere social la baza credintei si sperantei de mai bine pentru generatiile care coexista si se succed inevitabil.

Institutionalitatea tranzitiei este forma sub care se poate manifesta spiritualitatea acesteia, in raport de conditiile concrete pe care spatiul si timpul evolutiei le integreaza ca substanta a functionalitatii adecvate telurilor.

Spiritualitatea si institutionalitatea procesului de tranzitie trebuie sa se afle intr-o compatibilitate de sens, in spiritualitate gasindu-se radacinile transformarilor ce urmeaza sa se produce, iar in institutionalitate reflectandu-se interpretarea conjuncturala ce se da cadrului functionalitatii vietii economice si social-umane.

Perspectiva umana in aprecierea tranziiiei in tara noastra este asigurata atat de spiritualitatea transformanlor necesare, cat si de institutionalitatea cadrului functional, de raportarea consecintelor de sens sau de contrasens ale evolutiei exigenteie vietii traite individual sj social-comunitar.

Adaptarea la schimbarile dorite si necesare pentru implinirea vietii natural-umane si sociale este un proces complex ale carui coordonate se afla in capacitatea de a anticipa ce se intampla si de ce, de a actiona in baza unei spiritualitati asumate din perspectiva consecintelor.

Accesibilitatea celor care conduc procesele de adaptare la informatiile necesare cunoasterii si intelegeni lucrurilor ce se intampla in natura si societate constituie un drept de inalta spiritualitate pe care il asigura cadrul institutional adecvat schimbarilor in bine dupa principiul castig - castig pentru toti purtatorii telurilor pe care ii exprima viata natural-umana si sociala a intregului nostru comun, OM - SOCIETATE - MEDIU - ORGANIZAT1E.

Cu cat sunt mai bine percepute, ca traire in act si fapt, incertitudinile vietii si limitele mijloacelor ce trebuie depasite, cu atat este mai puternica lupta bazata pe speranta in numele rationalitatii de sens ce constraieste durabilitatea prin spiritualitatea sumata individual si social-comunitar.

Constientizarea luptei cu incertitudinile sensului evolutiei vietii traite individual si social cu relativa limitare a mijloacelor de actiune proactiva intareste credinta si speranta omului in valorile fundamentale ale distrugeni creatoare prin umanitate si in numele umanitatii. Lupta cu incertitudinile complexitatii ce defineste mediul in care functioneaza omul, societatea si organizatia, in baza principiului


48

durabilitatii castig-castig, trebuie sa fie substanta tranzitiei omenirii la Era Responsabilitatii Practice, in care asigurarea sanatatii vietii natural-umane si sociale, ca un intreg si parti componente, este raspunsul la problema fundamentala a managementului resurselor umane de azi, de ieri si pentru totdeauna: ce sa facem cu noi insine pentru a ne trai viata folosind cu rationalitate si cu speranta energia umana care ne este data pentru parcurgerea timpului uman.

Asadar, sanatatea organizatiei de orice fel, sanatatea economiei si a mediului, sanatatea vietii in comunitate constituie sensul managemen-tului resurselor umane, pe traiectoria caruia performantele sunt expresiile concrete ale luptei pentru oameni .

Indiferent de progresul mijloacelor actiunii umane, incertitudinile si limitarile de tot felul continua sa reprezinte substanta mediului in care coexistam si ne succedem ca generatii ale vietii natural-umane.

Astazi, cand aplicarea cuceririlor cunoasterii stiintifice si experientei de viata a umanitatii au transformat radical rolul spatiului si timpului in desfasurarea vietii noastre comune, permitand o adevarata revolutie in modul in care ne deplasam si comunicam la scara astrului, fata de acum un secol, omenirea se afla, de asemenea. in situatia celor mai mari performante de contrasens, prin poluarea de sistem, care devine un fenomen ireversibil, ca si prin capacitatea de distrugere atomica, de zeci de ori, a celui mai de pret bun al existentei: viata Planetei Pamant.

Noile dimensiuni pe care le-au atins vitezele aplicarii cunoasterii stiintifice si intelegerii existentei noastre comune pentru a produce progrese si prosperitate pentruomenire. dar si pentru a produce arme de distrugere cosmica, cu putemice efecte de antrenare asupra slabirii capaciiatii de regenerare a constantelor vietii natural-umane la scara globala. prin poluarea de sistem si saracire durabila, ridica in fata umanitatii problema responsabilitatii controlului riscurilor evolutiei aflate sub povara timpului cosmic parcurs si influentei tot mai agresive pe care o exercita comportamentele umane in lupta pentru domititatie si supravietuire.

Intregul nostru comun format din Om - Societate - Mediu - Organizatie, are nevoie, mai mult decat ori cand, de o noua viziune asupra managementului controlului riscurilor la scara globala care sa integreze respintualizarea aplicarii cunoasterii stiintifice din perspectiva valorilor rationalitatii si sperantei - ca principii calauzitoare in lupta cu limitele relative ale mijloacelor omenesti si cu incertitudinile evolutiei in timpul si spatiul microcosmosului planetei Pamant. In lumina calauzitoare a acestor principii ce decurg din legile evolutiei intregului nostru comun, managementul controlului riscurilor presupune ca performantele prin care judecam alegerile sa contina deopotriva criteriul OM, criteriul SOCIETATE si criteriul MEDIU, precum si orice tip de organizatie publica sau privata, din compatibilizarea lor rezultand optimul functiei ce asigura mentinerea in limite de toleranta a parametrilor fundamental ai vietii umane. sociale si de mediu producand prin rationalitate resursele nete care alimenteaza functionalitatea de tipul castig - castig pentru toti purtatorii intereselor la alegerile de pretutindeni.

Educatia pentru managementul controlului riscurilor de la nivel de individ pana la scara comunitatilor locale, cu caracter regional, national si international mondial, pregateste fiinta umana pentru a trai in conditii de incertitudine, de realitati ce nu pot fi considerate certitudini, reprezinta, cheia adaptarii la schimbarile impuse si/sau dorite.

CAP. IV. IMPORTANTA ECONOMICA A SECTORULUI PUBLIC ,IN SUSTINEREA UNEI DEMOCRATII REALE SI STABILE

4.1. Cultura economica si caracteristicile ei


49

Folosit initial pentru a denumi actiunea de cultivare a pamantului, termenul de cultura a servit,

incepand cu secolul al XVII-lea, pentru desemnarea dezvoltarii facultatilor spiritului. In secolul al XVIII-lea, istoricii germani foloseau notiunea de cultura pentru a desemna progresul colectivitatilor pe care le studiau. La sfarsitul secolului al XIX-lea antropologii englezi utilizau termenul de cultura pentru a desemna modurile de gandire si actiune. credintele, sistemele de valori, simbolurile, tehnicile al caror ansamblu caracteriza fiecare dintre societatile studiate de ei. De-a lungul timpului termenul a avut semnificatii diferite in functie de stiinta care il utiliza. Preluat de sociologi, termenul a capatat intelesul de "ansamblu coordonat al modurilor de_a actiona gandi si simti care constituie rolurile ce definesc comportamentele asteptate de o colectivitate din partea unor persoane. Din perspectiva sociologica, se pot distinge mai multe genuri de cultura: politica, juridica, economica, religioasa.

Cultura economica reprezinta ansamblul cunostintelor, orientarilor, atitudinilor, valorilor si sentimentelor pe care le au oamenii cu privire la viata economica a unei societati, Ca orice gen de cultura, si cultura economica va avea dimensiuni cognitive, afective si evaluative.

Componenta cognitiva a culturii economice se refera la cunostintele teoretice si empirice cu privire la sistemul economic. Desigur, nu includem in dimensiunea cognitiva a culturii economice cartile si studiile de specialitate care formeaza stiinta economica. Aspectul teoretic al dimensiunii cognitive se refera la modul mai mult sau mai putin corect, mai mult sau mai putin complet in care oamenii isi insusesc cunostintele economice, la modalitatea folosirii acestora, in analizarea vietii economice.

Oricat de reduse ar fi aspectele teoretice ale culturii economice a unui om simplu, acesta se va raporta la proprietate, la uneltele de lucru, la profit, la obiective economice apropiate sau indepartate, va constata starea de saracie sau de prosperitate in care se afla.

Dimensiune afectiva a culturii economice presupune faptul ca oamenii isi manifesta anumite sentimente fata de proprietate, de bogatie, de saracie, de castiguri sau de pierderi.

Dimensiunea evalutiva reprezinta aprecierile, judecatile de valoare ale oamenilor fata de un mod sau altul de organizare a economiei sau a unitatii economice in care lucreaza, fata de programele de dezvoltare economica, fata de proprietate.

In cadrul culturii economice distingem doua paliere: cultura economica generala a membrilor societatii, indiferent de locul in care acestia isi desfasoara activitatea: economie, invatamant, cultura, sanatate, armata, administratie etc. si cultura economica specifica unitatii economice (cultura de intreprindere, spre exemplu).

In tarile foste socialiste, cultura economica a fost impregnata de ideologia economica si politica. In perioada de tranzitie s-a desfasoarat procesul de dezideologizare a culturii economice. Sa luam exemplul egalitatii economice privite, in socialism, ca egalitate in fata mijloacelor de productie. Desigur, o asemenea egalitate era o fictiune. Ce egalitate este posibila in societate? Sunt posibile: egalitatea sanselor si egalitatea politica. Egalitatea sanselor se manifesta prin accesul neingradit al fiecarui individ la invatatura, la cultura, la conducerea economica si politica, prin inexistenta barierelor institutionale care ar impiedica promovarea sa pe scara ierarhiei sociale. Egalitatea sanselor plaseaza povara succesului sau esecului pe individ. Egalitatea politica se refera la egalitate in fata legii si la egalitatea in drepturi politice.


50

Egalitatea economica si egalitatea sociala sunt, probabil, utopii. Intre indivizi exista deosebiri in privinta pregatirii generale si profesionale, a capacitatii intelectuale, a puterii de munca, a implicarii intr-o activitate ce comporta un anumit risc, a aptitudinilor organizatorice si de conducere. Majoritatea membrilor societatii detin o anumita proprietate. Diferentierea incepe atunci cand unii consuma tot ce castiga iar altii, suportand privatiuni, economisesc, acumuleaza si se antreneaza in diferite afaceri, fie individuale, fie in asociatii. Diferentierile in privinta proprietatii si a fructificarii acesteia vor genera alte diferentieri pe plan economic si social.

Trebuie restabilit respectul fata de proprietate si fata de afaceri. Din pacate, datorita modului fraudulos in care s-au facut anumite privatizari, datorita unor procedee incorecte de gasire a fondurilor pentru inceperea afacerilor prospere, vechea formula soreliana ''proprietatea este furt" s-a inradacinat in cultura economica a multor oameni.

Este necesara folosirea fara teama a unor termeni precum capitalism, eficienta, profit. Se vorbeste de o perioada de tranzitie de la economia planificata la economia de piata, fara a se aminti ca, la nivelul societatii, trecerea este de la socialism la capitalism. Socialismul a initiat si finantat unele activitati economice nerentabile pentru a absorbi forta de munca, oferind indivizilor posibilitatea de a-si castiga existenta prin munca, desi aceasta era ineficienta. Aceasta era o modalitate de a preveni conflictele sociale care ar fi fost posibile in conditiile somajului. Aceasta mentalitate de "a munci doar ca sa muncesti", fara a exista o piata de desfacere pentru bunurile respective, fara a aduce un castig social, se mentine si astazi. In locul inchiderii unor intrepnnderi, oamenii prefera sa faca produse care vor ocupa spatiile depozitelor fara sa se poata vinde. Salariile vor fi primite din subventiile oferite din bugetul statului. Desigur, spectrul somajului ii va impiedica pe cei aflati intr-o astfel de situatie sa judece corect in coordonatele eficientei economice.

La nivelul dimensiunii afective a culturii economice trebuie actionat pentru a diminua efectele invidiei distructive, aceasta meteahna ce genereaza multe necazuri intreprinzatorilor. Nu este obligatorie inlocuirea invidiei cu admiratia fata de cei ce reusesc in afaceri. Oamenii trebuie sa constientizeze formula "egalitatii sanselor". Problema este ca ei sa gaseasca drumul spre sansa. Desigur, nu toti vor deveni intreprinzatori. Le lipsesc pentru aceasta si fondurile, si curajul, si priceperea. Unii vor ramane doar salariati. Fiind in aceasta postura, ei nu trebuie sa transforme divergentele de interese in ura fata de patroni,

Este necesara modificarea atitudinii fata de munca. Salariatii trebuie sa inteleaga necesitatea desfasurarii unei munci eficiente. Acea formula din socialism "noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc", trebuie sa dispara din gandirea, atitudinile si comportamentul oamenilor. O munca eficienta va fi bine remunerata. Munca desfasurata in unitati particulare ai caror patroni respecta legislatia muncii nu trebuie inteleasa ca munca exploatata, asa cum prezenta propaganda socialista situatia din capitalism. Faptul ca, in teoria economica, salariul este prezentat ca pret al marfii forta de munca sau ca pret pentru inchirierea fortei de munca, nu trebuie privit de cel ce munceste ca fiind ceva jignitor. Salariul trebuie inteles ca o forma de venit, alaturi de profit, dobanda, renta.

In aceasta perioada de tranzitie, se constata ca fiecare individ trecut de varsta adolescentei are propriul sau proiect de reforma. Comparand proiectul personal cu programul guvernamental, individul isi va forma o atitudine "pro" sau "contra" masurilor luate la nivel statal. El va aprecia sau va critica politica economica a guvernului, mai ales acele directii care privesc propria activitate.

4.2. Rolul si importanta sectorului public


51

Prin convenţie, economia este divizată în sector privat şi sector public. Hicks (1958) defineşte sectorul public ca fiind implicat în furnizarea de servicii (şi, in unele, cazuri bunuri), ale căror cantităţi şi sortimente nu sunt determinate de dorinţa consumatotilor, ci de decizia guvernanţilor, deci, într-o democraţie a reprezentanţilor cetăţenilor. Această definiţie nu surprinde întreaga dimensiune a activităţii sectorului public, dar conţine elementul cheie conform căruia sectorul public este rezultatul procesului decizional politic, la nivelul colectivităţii publice şi nu este rezultatul unui proces decizional de piaţă. Guvernele se bazează pe puterea lor coercitivă, în timp ce pieţele presupun relaţii voluntare din partea participanţilor.

Deşi, de cele mai multe ori, se face o separare între sectorul public şi cel privat, împărţirea economiei în aceste două sectoare mutual exclusive este puţin nerealistă, întrucât între cele două sectoare există prea multe interacţiuni, pentru a le putea delimita foarte clar. Musgrave şi Musgrave (1989) consideră că o economie modernă este un sistem mixt în care forţele sectoarelor public şi privat interacţionează într-o maniera integrată iar sistemul economic "nu este nici public, nici privat, ci un mix al celor două". Sectorul privat se bazează pe sectorul public pentru furnizarea infrastructurii şi sistemului juridic, fără de care pieţele n-ar putea funcţiona. Sectorul public se bazează pe cel privat pentru furnizarea de bunuri şi servicii şi pentru veniturile obţinute din taxe şi impozite. Permanenta interacţiune dintre cele două sectoare ne obligă sa le vedem altfel decât separate şi antagonice.

Atunci când se discută despre guvern şi politică, de regulă, se vorbeşte despre partidele politice şi orientările lor. Însă, mai puţin se discută despre modul în care sistemul administrativ transformă procesele politice în realizări pentru întreaga comunitate. Oricum am încerca să definim guvernarea unei tări, această definiţie trebuie neaparat să includă şi oamenii angajaţi de către stat pentru a îndeplini funcţiile guvernului ales şi pentru a-i administra şi conduce instituţiile.

Funcţiile sectorului public sunt foarte variate ele incluzând: furnizarea de bunuri şi servicii diversificate, de la drumuri la spitale, impunerea de impozite, redistribuirea veniturilor de la unele categorii de indivizi către alte categorii de indivizi, relaţiile externe cu celelalte ţări, implementarea de legi şi alte reglementări.

Chiar dacă în toate societăţile moderne există un guvern, interacţiunea oamenilor cu acesta nu se face la nivel politic, decât în momentul alegerilor (la noi în ţară o dată la patru ani). Interacţiunea zilnică a cetăţeanului obişnuit cu aparatul guvernamental se face prin intermediul structurilor birocratice, administrative, fie că este vorba de cele de la nivel local sau central. Însă, de cele mai multe ori, la nivelul cetăţeanului se înregistrează o atitudine ambivalentă. Deşi îşi doresc din ce în ce mai multe servicii publice şi de o calitate cât mai ridicată, cetăţenii consideră că sectorul public este un parazit al sectorului privat. În loc să fie văzut drept un instrument în slujba poporului, sectorul public este privit cu suspiciune, atât datotită puterii acestuia, cât şi datotită ineficienţei, birocraţiei şi, în cazul ţării noastre, corupţiei existente în cadrul acestuia.

În acest context se pune problema: este necesar sectorul public? Am putea răspunde la această întrebare prin precizarea funcţiilor statului, aşa cum au fost ele definite de Adam Smith în monumentala sa lucrare "Avuţia Naţiunilor". El a avut o perspectivă istotică şi intuiţia sa se dovedeasca şi astăzi de mare valoare:

"Cea dintâi datorie a suveranului, aceea de a apăra societatea de invazia şi violenţa altor societăţi independente, poate fi îndeplinită numai cu ajutorul unei forţe militare. Dar cheltuiala, atât pentru pregătirea acestei forţe militare în timp de pace, cât şi pentru folosirea ei în timp de război, este foarte variată în diferitele stadii ale societăţii, în diferitele perioade ale progresului. [...]

Când arta războiului se perfecţionează şi ea treptat, devenind o ştiinţă foarte completă şi complexă, când rezultatul războiului încetează a fi determinat, ca în primele faze ale societăţii, de o singură hărţuială sau bătălie neregulată; şi când luptele se prelungesc de-a lungul a mai multe campanii, fiecare din ele durând cea mai mare parte din an, atunci devine pretutindeni necesar ca statul să întreţină pe cei care îl apără, cel puţin


52

atâta timp cât sunt efectiv întrebuinţaţi în acest serviciu de aparare. [...] Cea de-a doua datotie a suveranului, aceea de a proteja pe cât posibil pe membrii societăţii contra

injustiţiei sau a oprimării din partea oricărui alt membru al ei, adică datotia de a stabili o administrare strictă a justitiei, mai cere şi o cheltuială care în diferitele epoci ale societăţi se ridică la niveluri foarte ridicate.

La grupurile umane aflate la stadiul de de vanatori, cum proprietate nu exista sau in orice caz nici una care sa depaşeasca valoarea a doua sau trei zile de lucru, rareori se afla magistrti stabili sau a administratie organizata a justifiei. Oamenii care nu au proprietate, nu pot sa-şi produca nemullumiri unul altuia decat cu privire la persoana sau la onoarea lor: Cand un om ucide, raneşte, loveste sau defaimeaza pe altul, deşi cel vatamat sufera, cel care il vatama nu are nici un profit.

Cu totul altfel este cu delictele contra proprietatii. Profitul delicventului este adeseori echivalent cu paguba cauzata celui daunat. [...] Pretutindeni unde sunt mari proprietari exista si o mare inegalitate de avere. [...] Abundenta de care se bucura cei bogati provoaca indignarea saracilor care, indemnati de nevoi şi starniti de invidie, cauta sa puna stapanire pe posesiunile acestora. [...] Astfel posesia unei proprietati, de o oarecare valoare şi o anumita intindere, cere neaparat existenţa unei autotitati de stat. [...]

Autoritatea judecatoreasca a unui asemenea suveran, departe de a fi pentru el o cauza de cheltuieli, a fost multa vreme, din contra, un izvor de venit. Persoanele care i se adresau ca sa capete dreptate erau oricand dispuse sa plateasca pentru a o obtine; cererea lor fiind intotdeauna insotita de un dar.[...] Insa cand din diverse cauze, si in special din cresterea continua a cheltuielilor pricinuite de necesitatea de a se apara tara contra invaziilor straine, domeniul particular al suveranului a ajuns cu totul insuficient pentru a suporta cheltuielile suveranitatii şi cand a fost necesar ca poporul, pentru securitatea lui, sa contribuie la aceste cheltuieli, prin impozite de diferite feluri, se pare ca s-a stabilit aproape pretutindeni ca, sub nici un pretext, nici suveranul, nici judecatotii nu vor pute primii daruri pentru administrarea justitiei. [...] S-au acordat judecatotilor salarii fixe, care se considerau ca puteau compensa ceea ce pierdeau ei din ceea ce le-ar fi revenit ca parte a lor din vechile retributii la impartirea justitiei; tot astfel impozitele erau pentru suveran o compensaţie mai mult decat suficienta pentru ceea ce si el pierdea. De atunci s-a spus ca justitia este distribuita gratuit.

In realitate insa, niciodata justitia nu a fost administrata gratuit in nici a tara. Peste tot trebuie ca partile sa plateasca cel putin pe avocati şi pe procuratoti, care, daca n-ar fi platiti, s-ar achita de functiunea lor mai prost decat o fac acum.

Separarea puterii judecatoresti de cea executiva provine, la origine, dupa cat se pare, din sporirea activitatii societatii, ca urmare a progresului sau continuu. Administrarea justitiei a devenit o indatotire atat de grea şi de complicata, incat reclama intreaga atentie a persoanelor carora le este incredintata. [...] Odata cu dezvoltarea monarhiilor europene fondate pe ruinele Imperiului Roman, suveranii şi marii seniori ajunsesera pretutindeni sa considere administrarea justitiei ca o functie şi prea obositoare şi prea puţin nobila pentru a fi indeplinita de ei inşişi. Ca urmare, ei renuntara pretutindeni la ea, numind loctiitoti, substituti sau judecatoti.

A treia şi ultima dintre datoriile suveranului sau ale statului este aceea de a face si intretine lucrarile publice şi instituliile publice, care, deşi pot aduce foloase imense societatii, sunt totuşi de aşa natura incat randamentul lor nu ar putea niciodata restitui unui particular sau unui mic numar de particulari cheltuielile efectuate, din care cauza nu este de aşteptat ca un singur particular sau un mic numar de particulari sa le faca sau sa le intretina."

Mentiunile din lucrarea lui Adam Smith, sunt valabile şi astazi. Insa, multe voci s-au ridicat pentru a afirma ca ar trebui ca mecanismul pietei sa furnizeze tot ceea ce are nevoie societatea, nemaifiind astfel nevoie de stat. Insa, piata eşueaza, acesta fiind conceptul modem al necesitatii sectorului public. Piata eşueaza de multe ori, fapt pentru care statul trebuie sa intervina. Nu ar fi nevoie de un sector public, daca toate problemele economice ar putea fi rezolvate prin tranzactiile de pe piata sau de catre sectorul privat. Astfel, cand piata sufera un eşec, se justifica interventia guvemului, aplicarea politicii sale ducand la imbunatatiri.


53

Trebuie sa precizam de la inceput ca exista numeroase cuvinte ce sunt utilizate pentru a desemna studiul sectorului public. Administratie publica, management public, politici publice şi finante publice sunt termeni care se refera cu totii la studierea sectorului public. In esenta aceştia se refera la acelaşi lucru: cum sunt organizate administrativ diferitele componente ale guvenarii, cum proceseaza acestea informatiile şi cum produc politici, legi, bunuri sau servicii. Este necesar insa sa precizam care sunt distinctiile dintre aceşti termeni şi ariile de analiza la care se refera.

Sectorul public este studiat prin intermediul conceptului de proprietate publica de catre ramura de drept numita drept public. Conform legii nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia publicata in Monitorul oficial nr. 448/24.11.1998, dreptul de proprietate publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritotiale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Bunurile asupra caror statul are drept de proprietate publica sunt bunuri care pot fi inchiriate, date in administrare dar nu vandute. Pe de alta parte, statul poate exercita şi un drept de proprietate privata. Spre deosebire de bunurile aflate in proprietate publica, bunurile aflate in proprietate privata pot fi vandute. Pentru dobandirea proprietatii publice, statul are mai multe posibilitati:

a) pe cale naturala; b) prin achizitii publice efectuate in conditiile legii; c) prin expropriere pentru cauza de utilitate publica; d) prin acte de donatie sau legate acceptate de Guvem, de consiliul judetean sau local, daca bunul in

cauza intra in domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritotiale in

domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publica; f) prin alte moduri prevazute de lege . Dreptul de proprietate publica inceteaza daca bunul a pierit ori a fost trecut in domeniul privat. Politicile publice insa reprezinta un subdomeniu al ştiintelor politice. Conform Miroiu A., Radoi M,

şi Zulean M. (2002), analiza politicilor publice trebuie sa aiba in vedere atat procesul de infaptuire a politicilor publice (cu cele trei dimensiuni: caracteristicile problemelor ce intra pe agenda, mecanismele care tin de procesul efectiv de infaptuire a politicilor publice şi contextul politic in care sunt formulate şi implementate politicile publice), cat şi analiza propriu-zisa a politicilor (ce cuprinde doua dimensiuni: pe de o parte, faptul ca tipurile de analiza a politicilor se pot diferentia in functie de modul in care ele se raporteaza la procesul insuşi de infaptuire a politicilor - mergand de la o analiza a politicilor, cu interes mai accentuat de cercetare, pana la o analiza pentru politici, caz in care interesul practic-politic predomina. Pe de alta parte, ideea de politica publica este dependenta de conceptia generala asupra rolului statului şi al grupurilor organizate de interese in procesul de formulare şi de aplicare a politicilor.)

Conform dictionarului de economie, finantele publice reprezinta fluxurile financiare in cadrul carora se formeaza resursele baneşti la dispozitia statului (a administratiei de stat, centrale şi locale) destinate finantarii cheltuielilor publice; ele se concretizeaza in bugetul public. Astfel putem considera ca finantele publice se ocupa mai putin cu studiul sectorului public, ci cu studiul modului de finantare a sectorului public a cheltuirii cu rationalitate a resurselor financiare publice. Ca urmare finantele publice sunt un subdomeniu al ştiintei finantelor.

In ceea ce priveşte distinctia dintre management public si administratie publica, aceasta este mai dificil de realizat. Rosenbloom (1986) considera ca administratia publica reprezinta utilizarea proceselor şi teoriilor manageriale, politice şi legislative pentru indeplinirea mandatelor legislative, executive şi judiciare, precum şi pentru asigurarea functiilor de reglementare şi furnizare de servicii societatii. Aceasta este o definitie atotcuprinzatoare care include in administratia publica toate aspecte referitoare la sectorul public. Ott, Hyde şi Shafritz (1991) vad managementul public ca o ramura a administratiei publice, acea ramura care „revizuieşte arta şi ştiinta metodologiilor aplicate pentru crearea şi restructurarea programelor administrative publice,


54

planificarea politicilor publice alocarea resurselor prin sistemul bugetar, managementul financiar, managementul resurselor umane şi evaluarea şi auditarea programelor. Alti autoti considera ca managementul public şi administratia publica sunt doua domenii diferite ce trebuie studiate diferit. Managementul public este considerat a fi un termen mai nou şi mai putin asociat cu birocratia decat vechiul termen de administratie publica. Astfel, se considera ca administratia publica se ocupa cu studiul intern al structurilor guvernamentale, in timp ce managementul public este mai interesat de interactiunea acestor structuri cu mediul extern.

Diferit de ramurile ştiintifice enuntate mai sus, in anii 1960 a aparut o noua ştiinta numita alegere publica care reprezinta studiul economic al politicii.

4.3. Imperativele modificarii sectorului public

In ultimii ani au fost numeroase modificari ale sectorului public atat in tarile dezvoltate, cat şi in

tarile in tranzitie. Daca in tarile in tranzitie schimbarea a fost evidenta, ca urmare a trecerii de la sistemul centralizat, la un sistem capitalist de piata, in tarile cu traditie in economia de piata, schimbarea a fost mai putin evidenta, insa foarte prezenta. Consideram necesara cunoaşterea modificarilor intervenite in aceste din urma state, pentru ca in tara noastra sa putem construi un sector public modern care sa invete din greşelile celor cu mai multa experienta in cladirea unui sector public eficient.

Factotii care au impus modificarea sectorului public se pot clasifica in trei categorii: a) criticile la adresa sectorului public; b) modificarea teoriei economice; c) impactul modificarilor din sectorul privat, in special impactul globalizarii. a) Criticile la adresa sectorului public Perioada anilor 1980 şi 1990 a fost insotita de numeroase critici la adresa dimensiunii şi atributiilor

sectorului public. Este adevarat ca dintotdeauna guvernul şi aparatul sau birocratic au fost supuşi criticilor societatii deşi, in mod paradoxal, li se cereau tot mai multe servicii publice. Insa, in aceasta perioada nemultumirile au fost exprimate mai puternic şi mai coerent, fiind pusa sub semnul intrebarii intreaga conceptie a sectorului public şi modul in care acesta este condus şi administrat.

Aceste critici s-au grupat in trei directii: - marimea sectorului public; - sfera activitatilor sectorului public; - metodele de lucru ale sectorului public. In ceea ce priveşte marimea sectorului public, cei mai multi critici au considerat ca acesta a crescut

nepermis de mult, consumand prea multe resurse. Analizand cifrele reale inregistrate in tarile europene constatam ca, intr-adevar, pe baza indicatorului Cheltuieli Publice Totale (ca pondere in Produsul Intern Brut) sectorul public atinge aproape 50% din Produsul Intern Brut al tarilor europene.

Tendinta generala a fost de scadere a ponderii acestui sector. Astfel, in perioada 1995-2000 , atat la nivelul UE (cu 15 membrii) cat şi la nivelul zonei Euro s-a inregistrat o scadere accentuata a ponderii cheltuielilor publice in PIB de aproximativ 7 puncte procentuale. In anul 2001 s-a reluat tendinta de expansiune a sectorului public, creşterea nefiind insa decat de 2 puncte procentuale.Astfel, pe ansamblu, nivelul cheltuielilor 2003 la un nivel inferior celui din anul 1995,confirmand faptul ca criticile economiştilor şi-au gasit ecou in masurile de politica economica indreptate catre micşorarea volumului sectorului public.De altfel dintre cele 29 de tari, in perioada 1992-2003:

- 17 au inregistrat o tendinta generala de diminuare a sectorului public; - 8 au inregistrat o tendinta generala de creştere a sectorului public; - 4 au inregistrat un nivel relativ constant al sectorului public;


55

In ceea ce priveste sfera activitatilor sectorului public, criticile au sustinut faptul ca statul s-a implicat in prea multe activitati care puteau fi furnizate si prin diverse mijloace alternative. Ca urmare a acestor critici multe din activitatile furnizate de stat au fost privatizate, iar privatizarea a devenit cuvantul de ordine chiar şi in state traditional etatiste, cum ar fi Franta.De asemenea ,alte solutii alternative au fost contractele de parteneriat public –privat.

Al treilea tip de critici au fost indreptate asupra metodelor de lucru utilizate in sectorul public,birocratia devenind o forma extrem de nepopulara de organizare sociala. Birocratia era considerata ca fiind furnizoare de ineficiente si mediocritate.Astfel, se impunea ca activitatile sectorului public sa die furnizate altfel decat prin intermediul birocratiei, moment in care au intervenit tehnologiile moderne, creandu-se conceptul de e-guvernare, care a redus mult birocratia .

Aceste critici au avut efecte, deja observabile in toate cele trei domenii prezentate mai sus. Insa trebuie precizat şi faptul ca acest sentiment "anti-sector public" trebuie pus şi pe seama partidelor şi procesului politic, in general, intrucat alegatotii trebuie sa aiba intotdeauna pe cine da vina.

b) Modificarea teoriei economice In anii 1970 economiştii conservatoti afirmau faptul ca sectorul public insuşi reprezenta problema care

restrictiona libertatea şi creşterea economica. Teoreticienii pretindeau ca dovezile (bazate in special pe modele matematice) sustin acest punct de vedere conform caruia cu cat sectorul public este mai redus, cu atat va creşte bunastarea agregata, ca urmare a imbunatatirii eficientei economice. Fata de sectorul public care işi impune vointa sa prin intermediul birocratilor, piata era considerata superioara sub toate aspectele. S-a conturat astfel un nou curent in gandirea economica, numit uneori "economie neo-clasica", iar alteori "rationalism economic". Guvemele, analiştii şi birocratii au imbratişat aceasta forma de economie, utilizand mai mult microeconomia in cadrul procesului decizional public şi a furnizarii de bunuri şi servicii publice. Aceasta modificare a gandirii economice a afectat protund şi birocratia şi sistemele de administratie publica. Astfel, economiştii au devenit tot mai prezenti atat in cadrul guvemelor, cat şi in cadrul sistemelor de administratie publica, permitand astfel aplicarea noilor teorii economice: teoria alegerii publice şi teoria de agent.

c) Impactul modificarilor din sectorul privat, in special impactul globalizarii. Un nou imperativ pentru modificarea sectorului public este reprezentat de modificarea rapida a

sectorului privat şi intelegerea faptului ca managementul şi eficienta sectorului public afecteaza economia privata şi competitivitatea. OECD afirma ca "toate guvernele tarilor membre recunosc şi accepta faptul ca imbunatatirea managementului public este o parte integrala a ajustarilor structurale necesare pentru o performanta economica imbunatatita intr-un mediu in permanenta schimbare" Intr-o alta lucrare OECD afirma: "Reforma structurala a sectorului public este un obiectiv important avand in vedere impactul sectorului public asupra economiei unui stat .De asemenea, sectorul public este important şi avand in vedere impactul actual si potential al activitatilor sectorului public asupra eficientei activitatilor sectorului privat. Sectorul public şi cel privat sunt interdependente.Astfel, sectorul privat depinde de operatiile eficiente ale sectorului public astfel incat ,de exemplu, cerintele administrative necesare pentru functionarea unei economii modeme sa poata fi indeplinite cu costuri minime si in cel mai scurt timp. Pe de alta parte, decidentii politici se adreseaza din ce in ce mai mult lumii afacerilor pentru a lucra in parteneriat pentru rezolvarea sectorului public".

4.4. Caracteristicile bunurilor publice si preturile acestora


56

Pentru a putea diferentia bunurile publice de cele private, vom defini,mai intai,conceptul de bun

public pur aşa cum a fost definit de catre Samuelson in anul 1954. Bunurile publice pure sunt bunuri de care se bucura, toata lumea, in comun,asfel incat, consumarea

unui asemenea bun de catre individ nu afecteaza consumul aceluiaşi bun de catre un alt individ. Spre deosebire de bunurile private, bunurile publice pure se caracterizeaza prin urmatoarele

trasaturi: • oferta pentru bunul public pur este neconcurentiala , in sensul ca, la un anumit

cost al bunului sau serviciului, consumul bunului respectiv de catre un nou consumator nu va afecta beneficiile obtinute de catre ceilalti consumatotii deja existenti. Cu alte cuvinte, aceasta caracteristica a bunurilor publice pure semnifica faptul ca, atat costul marginal (Cmg), pentru producator, cat şi beneficiul marginal (Bmg), pentru consumator, vor fi zero.

-producator: Cmg = 0 - consumator: Bmg = 0

De asemenea, prin prisma acestei caracteristici, se mai poate specifica faptul ca bunurile publice pure, spre deosebire de cele private, sunt indivizibile , in sensul ca sunt consumate in aceeaşi cantitate de catre toti consumatotii. De exemplu, in cazul unui bun privat (mere) presupunem ca exista doi consumatoti, A şi B, care consuma urmatoarele cantitati: A consuma 3 mere, iar B consuma 4 mere. Impreuna consuma 3 + 4, adica 7 mere. In cazul unui bun public pur (aparare nationala) cantitatea consumata de A este Ca, cantitatea consumata de B este Cb, iar atat A, cat şi B, consuma aceeaşi cantitate oferita de administratia publica, G. Cu alte cuvinte, Ca = Cb = G.

Pornind de la acest aspect, o problema cu care se confronta teoria , bunurilor publice este aceea a cantitatii optime furnizate, despre care vom discuta in subcapitolul urmator. Orientativ se poate aprecia ca bunurile publice trebuie sa fie oferite intr-o cantitate cel putin egala cu „eşecul pietei” (Fozzard, 2004). Practic, cantitatea de bunuri publice oferita de catre administratia publica este reprezentata de ponderea categoriilor de cheltuieli publice in produsul intern brut.

• a doua trasatura a bunurilor publice pure o constituie faptul ca nu poate fi exclus nici un individ de la consumul acestor bunuri (non-excludere). In acest sens, pot fi formulate urmatoarele argumente care justifica imposibilitatea excluderii indivizilor de la consumul bunurilor publice:

- nu este posibila excluderea din punct de vedere tehnic. Costurile de excludere ar fi foarte mari şi nu ar fi fundamentate din punctul de vedere al ratiunii economice.

-nu este posibila excluderea din punct de vedere economic şi social Accesul la bunurile serviciile publice este astfel liber şi nelimitat.Este nelimitat in sensul ca ar fi foarte

dificil de controlat consumatotii acestora si mai ales , de interzis celor care nu platesc impozite sa le consume.Accesul liber pentru ca, poate in mod paradoxal, cantitatea disponibila din bunul sau serviciul respectiv nu scade, atunci cand acesta este consumat de catre un individ oarecare.

In acest context ,apare problema pasagerului clandestin (engl.free-rider).Chiar daca bunurile publice pure sunt considerate a fi distribuite in mod gratuit societatii, nu trebuie uitat faptul ca indivizii au obligatia prevazuta prin Constitutie de a plati impozite, taxe şi contributii care pot reprezenta un „pret” al bunurilor publice pure de care beneficiem cu totii (aspect discutat in subcapitolul urmator. In conditiile in care anumiti indivizi nu isi achita obligatiile fiscale rata de stat, dar beneficiaza deservicii precum cele de aparare nationale, aceştia se transforma in asa numitii pasageri clandestini. Aceasta problema poate fi ilustrata prin intermediul matricei caştigurilor/pierderilor in functie de decizia unui individ de a-si plati sa nu obligatiile fiscale ("dilema detinutului") şi de decizia administatiei publice de a furniza sau nu un anumit bun public.


57

Un exemplu. este prezentat de urmatoarea situatie: -presupunem ca exista un individ, A, platitor de impozite şi taxe, si un anumit bun public, BP, furnizat de catre administratia publica; -A, va beneficia de 10 u.m. daca bunul public este furnizat; -el va trebui sa plateasca 5 u.m. in cazul in care BP este furnizat;

-in conditiile in care bunul public va fi furnizat (nu va exista nici un pasager clandestin), beneficiul sau net va fi de 10 - 5 = 5 u.m.;

-in cazul in care BP nu va fi furnizat, atunci A va pierde cele 5 u.m -daca A nu va plati contributia, dar bunul public va fi furnizat ca urmare a contributiei celorlalti indivizi, atunci beneficiul va fi de 10 u.m.;

- in cazul in care nici A nu plateşte contributiile şi bunul public nu va fi furnizat, A nu va obtine nici un caştig, dar nu va inregistra nici o pierdere. Acel bun care intruneşte simultan cele doua trasaturi de neconcurentialitate şi nonexcludere este

considerat un bun public pur. Exemplul clasic de bun public pur este cel al apararii nationale, considerat ca atare de mai multi teoreticieni (Epple şi Romano, 2000), prin prisma modului de finantare a acestor servicii (nu se produce excludere) şi prin prisma lipsei de rivalitate dintre consumatoti, şi chiar producatoti. Intr-o alta acceptiune, acest tip de bunuri publice sunt considerate bunuri pe care orice consumator, chiar daca doreşte sau nu, le consuma.

Totuşi, şi in cazul bunurilor publice pure se poate vorbi despre efectul aglomerarii, aspect care determina trecerea bunurilor publice pure intr-o alta categorie care presupune şi excluderea de la consumul lor. Este vorba despre bunuri publice ce pot fi furnizate consumatotilor aditionali pana la o anumita limita dincolo de care beneficiile consumatotilor existenti sunt afectate şi bunurile respective devin rivale in consum. Kraan (1996) denumeşte aceste bunuri ca fiind bunuri publice cu capacitate limitata. Aparitia unui consumator aditional va cauza fie o creştere costului pentru producator, datotita ajustarii capacitatii de productie la noile cerinte, fie o scadere a beneficului pentru consumator, ca urmare a efectului de aglomerare.

Alaturi de bunurile cu capacitate limitata care sunt rivale in consum, dar care nu exclud de la consum, mai exista şi acele bunuri care nu sunt rivale in consum dar de la al caror consum sunt excluşi anumiti indivizi. Este vorba despre aşa-numitele bunuri publice de club (engl. club goods). Aceasta categorie cuprinde acele bunuri de care beneficiaza doar un grup limitat de indivizi, ceilalti beneficiind de ele doar prin intermediul extemalitatilor, deci indirect sau deloc. In aceasta categorie sunt incluse, de exemplu bunurile publice locale furnizate de catre autotitatile administrativ teritotiale, care sunt accesibile numai comunitatii respective, cum de pilda ar fi: transmisiunile radio locale sau evenimentele sportive locale netelevizate. Acest tip de bunuri a fost studiat pentru prima oara de catre Tiebout.

Alaturi de bunurile publice mai sunt mentionate şi bunurile cvasipublice. Aceste bunuri sunt, de fapt,

externalitati ale bunurilor private. De exemplu, daca cineva beneficiaza de pregatire profesionala apeland la serviciile unei firme care furnizeaza astfel de programe, contra cost, se poate considera ca bagajul de cunoştinte dobandit ca urmare a programului de pregatire urmat poate conduce la creşterea eficientei activitatii desfaşurate de catre individul nostru şi, prin urmare poate avea efecte favorabile asupra activitatii desfaşurate la nivelul intregii firme angajatoare. Pentru firma, aceasta este o externalitate, un bun cvasipublic, care spre deosebire de bunurile publice nu este distribuit prin intermediul bugetului public.

Spre deosebire de bunurile private care sunt furnizate prin intermediul pietei şi pentru care, prin confruntarea cererii şi a ofertei pentru un anumit bun, se poate stabili pretul acelui bun, in cazul bunurilor publice nu putem vorbi despre o piata de desfacere a acestora şi, prin urmare, nici de pretul aferent unui anumit bun public. Am putea considera ca nivelul obligatiilor fiscale pe care trebuie sa le achite o persoana reprezinta un "pret" al bunurilor publice furnizate de catre administratia centrala sau


58

locala, dar tinand cont de faptul ca bunurile publice pure nu sunt rivale in consum şi, prin urmare nu se pot divide (portiona), nici un individ nu va beneficia de o cantitate de bunuri propotionala cu nivelul impozitelor platite. Referitor la aceasta problematica, a pretului bunurilor publice pure, vom prezenta in continuare abordare clasica in ceea ce priveşte pretul bunurilor publice, prin prisma modelului de echilibru de tip Lindahl.

Acest model de echilibru a fost elaborat de catre economistul suedez Erik Lindahl in anul 1919. Modelul se refera la faptul ca furnizarea bunurilor publice se face pentru ocantitate ce atinge un punct de echilibru atunci cand toti indivizii se inteleg asupra cantitatii furnizate şi asupra preturilor acestora. Suma preturilor de tip Lindahl este egala cu costul furnizarii bunurilor publice, iar un set de preturi Lindahl, reflecta proportia in care povara fiscala este suportata de fiecare individ in parte.

4.5. Criterii de analiză a programelor de cheltuieli publice

Intervenţia statului în economie pentru corectarea eşecului pieţei şi în procesul de alocare a bunăstării sociale necesită elaborarea unor politici care se concretizează, o parte dintre ele în programe de cheltuieli publice. Cheltuielile publice sunt expresia funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, în faza ei de redistribuire a produsului intern brut. Necesitatea implementării unor astfel de programe este determinată de dinamica socială, de mutaţiile demografice care se produc, de schimbările care se manifestă în plan politic ş.a.m.d. Mai mult decât atât, revenind la modul de furnizare a bunurilor publice, arn precizat în terna respectivă faptul că în condiţiile în care pentru un anumit serviciu public este mai eficientă furnizarea de către piaţă arunci este recomandată transferarea dreptului de a produce bunul respectiv în sectorul privat, cum, de altfel, dacă beneficiile obţinute în urma furnizării unui bun public de către sectorul public sunt superioare celor înregistrate în sectorul privat, atunci se recomandă furnizarea respectivului bun prin intermediul instituţiilor aparţinând administraţiei guvernamentale publice sau locale.

Problema care apare în legătură cu identificarea şi evaluarea beneficiilor obţinute de programele publice este legată de faptul că, statul are ca scop obiectiv principal maximizarea bunăstării sociale. Noţiunea de bunăstare socială are un înţeles foarte larg şi este dificil de identificat acele variabile care să determină maximizarea bunăstării tuturor indivizilor. Identificare unei funcţii de bunăstare socială ar înlesni acest demers de evaluare a beneficiilor. Numeroşi teoreticieni (Bergson, Samuleson) s-au preocupat de determinarea unor astfel de funcţii care să surprindă cel mai bine preferinţele indivizilor, încercările lor constituie repere pentru dezbaterile ştiinţifice şi pentru modelele elaborate ulterior. Prin urmare, se impune utilizarea altor modalităţi de evaluare a programelor publice, în acest sens, Stiglitz (1988) a propus un plan, prin care pot fi identificate acele programe care, din punctul de vedere al raţionalităţii economice sunt, cel puţin, rezonabile, alcătuit din opt părţi, după cum urmează2:

(1) evaluarea necesităţii unui anumit program; (2) evaluarea eşecului pieţei căruia i se adresează programul; (3) identificarea alternativelor acestui program; (4) evaluarea eficienţei programului; (5) evaluarea programului din punctul de vedere a alocării bunăstării; (6) evaluarea compromisurilor dintre eficienţă şi calitate; (7) evaluarea generală a programului; (8) evaluarea consecinţelor politice ale programului.

Evaluarea necesităţii unui anumit program se face , în primul rând urmărind raţiunile de corectare a eşecului pieţei şi de redistribuire a resurselor. Acestea pot fi considerate principalele argumente care susţin furnizaţea unui anumit bun public. De regulă, se consideră eficient ca dimensiunea unui program de cheltuieli


59

publice să fie egală cu mărimea eşecului pieţei (Fozzard, 2001), ceea ce presupune parcurgerea celei de a doua etape a planului prezentat anterior, aceea a evaluării eşecului pieţei căruia i se adresează programul.

Pentru o anumită problemă pot exista mai multe soluţii. De aceea este necesară identificarea şi evaluarea alternativelor care pot fi formulate. De exemplu, în cazul poluării, societatea se confruntă cu o externalitate negativă manifestată fie de la producător la consumator, fie de la producător la producător. Această externalitate afectează funcţia de utilitate a consumatorului şi, respectiv funcţia de producţie a producătorului, fapt ce conduce la reducerea bunăstării acestora. Soluţiile acestei probleme pot fi: delimitarea clară a drepturilor de proprietate a indivizilor (teorema lui Coase), măsuri de constrângere sau interdicţie, reglementări legală, măsuri fiscale de tipul taxă pigouviană sau acordarea de subvenţii etc. Necesitatea intervenţiei statului este logică, în acest caz, deoarece este foarte dificil agenţii economici, producători şi consumatori, să rezolve prin propriile forţe un astfel de conflict de interese. Costurile ar fi mult prea mari şi nu si-ar dovedi raţionalitatea din punct de vedere economic. De aceea, este necesară intervenţia statului pentru corectarea acestui eşec al pieţei. Externalităţile reprezintă formele în care se poate manifesta eşecul pieţei, deoarece este vorba despre activităţi care, aşa cum am precizat, influenţează funcţia de utilitate a indivizilor, iar acest fapt nu se reflectă în mecanismele pieţei, în acest sens, guvernul va trebui să iniţieze diverse programe publice (de cheltuieli publice) care să ofere soluţii ale problemei mai sus menţionate. Programele respective pot avea în vedere acordarea de subvenţii pentru achiziţionarea instalaţiilor necesare reducerii gradului de poluare, măsuri fiscale care constau în plata unor impozite de către agenţii poluanţi (taxa lui Pigou) etc. în fiecare dintre aceste cazuri se impune, însă, evaluarea consecinţelor alegerii unui program sau a altuia. Evaluarea se poate face din punctul de vedere al beneficiilor şi costurile aferente derulării unui anumit program. O modalitate de evaluare, în acest sens, o poate constitui surplusul consumatorului despre care vom discuta mai pe larg în continuare.

4.6. Evaluarea performantelor de politici publice

In paragrafele anterioare am abordat problematica evaluării beneficiilor sau costurilor asociate programelor de cheltuieli publice, în acest paragraf, vom discuta despre modalităţile de măsurare a performanţelor proiectelor publice, prin prisma relaţiei dintre efectele scontate şi efortul depus pentru obţinerea acestora, în demersul nostru, vom porni de la indicii de performanţă utilizaţi în majoritatea ţărilor OCDE cu privire la evaluarea performanţelor programelor promovate. Aceştia se referă la: (l)măsuri economice; (2)măsuri de eficienţă; (3) măsuri de eficacitate; (4)măsuri de calitate a serviciului; (5)măsuri de performanţă financiară3.

Primii trei indici se circumscriu abordării „3 E": economie, eficienţă şi eficacitate. Fiecare dintre aceste concepte relevă informaţii referitoare performanţa proiectului în sine:

-eficienţa unui program public exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) şi efectele comensurabile sau estimative obte-nabile ne seama obiectivelor finanţate de către stat;

-eficacitatea unui program public reprezintă o modalitate de a dimensiona calitatea activităţilor întreprinse. Din punct de vedere cantitativ, se determină ca raport între ceea ce s-a realizat şi între ceea ce s-a propus (prognozat, previzional) a se realiza;

-economia asociată unui program public poate fi privită prin prisma producerii efectului cu un cost minim.

Calitatea serviciului este un criteriu care urmăreşte evaluarea performanţelor unui proiect public în funcţie de gradul în care natura produsului, în sine şi modul de furnizare a acestuia satisfac cerinţele indivizilor.


60

Măsurile de performanţă financiară pot fi văzute din două puncte de vedere: pe de o parte se încearcă o analiză din punct de vedere economic şi financiar a beneficiilor şi costurilor aferente programului public, a modalităţilor de finanţare a proiectului şi de rambursare a datoriei, iar, pe de altă parte se pot avea în vedere toate măsurile necesară verificării documentelor contabile şi financiare în care sunt consemnate operaţiunile şi tranzacţiile presupuse de program, în sine. în continuare, ne vom opri doar la prima parte a măsurilor de performanţă, cea a analizelor economice şi financiare prin intermediul următoarelor tipuri de analize:/ (a)analiza cost-beneficiu; (b)analiza cost-eficacitate; (c)metode multicriteriale.

4.7. Resursele financiare publice

Am analizat metodele de evaluare a cheltuielilor publice, însă toate aceste cheltuieli nu ar fi posibile dacă nu ar exista surse de finanţare a acestora pe care le vom analiza în cadrul acestui capitol.

In literatura de specialitate din România se foloseşte pentru definirea surselor de finanţare a sectorului public noţiunea de resurse financiare publice. Acestea reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia administraţiilor publice.

Astfel, făcând abstracţie de clasificările pe care le întâlnim în literatura de specialitate şi care, de cele mai multe ori ţin cont şi de specificul sistemului bugetar al ţării respective putem consideră că resursele financiare publice cuprind în principal:

- veniturile fiscale; - împrumuturile; - alte resurse.

Veniturile fiscale ie vom defini ca fiind venituri provenind din impozite, taxe şi contribuţii la perceperea cărora statul îşi impune puterea sa coercitivă. Impozitele reprezintă acele prelevări obligatorii, nerambursabile şi fără contraprestaţie la dispoziţia statului de la persoane fizice şi juridice. In ceea ce priveşte laxele considerăm necesar să facem o delimitare conceptuală. Acest lucru se impune deoarece noţiunea de taxă nu este clar definită. Astfel, conform Legii Finanţelor Publice nr. 500/2002 taxa reprezintă "o sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic sau de o instituţie publică ori financiară". Conform acestei definiţii taxa reprezintă echivalentul preţului produselor stabilit pe piaţă. Deci taxa nu poate fi un venit fiscal nereprezentând o impunere a puterii coercitive a statului ci preţul plătit de bunăvoie pentru a beneficia de un serviciu, taxele fiind în consecinţă înscrise la alte venituri, respectiv veniturile nefiscale. Exemple de astfel de taxe ar fi: taxele de metrologie, taxele consulare. Pe de altă parte există în sistemul nostru fiscal o serie de prelevări de la contribuabili care, deşi poartă numele de taxe nu reprezintă preţul „de piaţă" al unei prestaţii, cum ar fi: taxele vamale, taxa asupra mijloacelor de transport etc. Astfel, aceste venituri sunt de fapt impozite, însă poartă denumirea de taxe. Considerăm deci necesar să facem o distincţie între: taxe nefiscale, reprezentate de taxele definite conform Legii Finanţelor Publice şi care nu se includ în veniturile fiscale şi taxele fiscale, reprezentate de cea de-a doua categorie de taxe, care deşi poartă denumirea de taxe sunt de fapt impozite.

Impozitele se împart în două mari grupe: - impozite directe, care sunt stabilite nominal în sarcina persoanelor fizice şi juridice.

- impozite indirecte, care sunt stabilite cu ocazia vânzărilor de bunuri şi a prestării unor servicii - transport, spectacole, etc. Impozitele directe se împart la


61

rândul lor în: - impozite reale, stabilite în legătură cu anumite obiecte materiale, neţinându-se seama de

situaţia personală a subiectului impozitului: impozitul funciar, pe clădiri, pe activităţi industriale, comerciale, profesii libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc. - impozite personale - se ţine seama de situaţia personală a subiectului impozitului: impozitul pe venit

(pe veniturile persoanelor fizice şi pe veniturile societăţilor de capital) şi impozitul pe avere (averea propriu zisă), pe circulaţia averii şi pe sporul de avere. Impozitele indirecte conţin taxe de consumaţie, venituri care provin de la monopoluri fiscale, taxe vamale şi taxe de timbru şi de înregistrare, deci acele taxe fiscale aşa cum le-am denumit mai sus.

In ceea ce priveşte contribuţiile acestea reprezintă prelevări obligatorii, nerambursabile cu sau fără contraprestaţie din partea statului de la contribuabili.

In concluzie putem spune că veniturile fiscale cuprind impozitele, taxele fiscale şi contribuţiile. Imprumuturile sunt resurse financiare la care statul apelează pentru realizarea obiectivelor fixate, de cele

mai multe ori atunci când veniturile fiscale sunt insuficiente. Acestea sunt resurse extraordinare pentru bugetul public, ele generând de cele mai multe ori cheltuieli suplimentare pentru generaţiile viitoare.

Alte resurse vor include: - taxele nefiscale aşa cum le-am definit mai sus; - venituri din capital; - încasări din rambursarea împrumuturilor acordate; - donaţii şi sponsorizări; - alte venituri.

4. 8. Echitatea impozitării

Aşa cum am arătat în secţiunea de mai sus, veniturile fiscale reprezintă cea mai importa resursă din cadrul resurselor financiare publice. Atunci când se decide introducerea unui nou impozit, cel mai important aspect este cel al echităţii.

Noţiunea de echitate a fost îndelung dezbătută de-a lungul timpului. Astfel, Adam Smith defineşte echitatea astfel:

"Trebuie ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, la susţinerea statului, în raport cu posibilităţile lor respective, adică în raport cu venitul de care, sub protecţia acelui stat, ei se pot bucura. Toate aceste cheltuieli ale statului, care privesc pe cetăţenii unei mari naţiuni, sunt asemenea unei cheltuieli de regie făcute de deţinătorii unei mari moşii, la care toţi sunt obligaţi să contribuie în raport cu partea pe care o posedă ei din acea moşie. Din observarea sau neglijarea acestui principiu rezultă - ceea ce se numeşte - justeţea sau mjusteţea, echitatea sau inechitatea în impunere/' Trebuie să se ţină seama, o dată pentru totdeauna, că orice impozit care cade, până la urmă, numai asupra unuia din cele trei feluri de venituri mai sus menţionate, este, desigur, inechitabil, câtă vreme nu le atinge pe celelalte două."2

De la Adam Smith, acest principiu s-a dezvoltat, astăzi fiind cunoscut sub două forme:


62

a) echitatea orizontala : presupune ca persoanele identice, prin caracteristicile activităţii şi rezultatele economice, să fie tratate în mod identic de sistemul fiscal al unei ţări;

b) echitatea verticală: presupune tratamentul fiscal diferit al persoanelor diferite. Ea implică o redistribuire a veniturilor între membrii societăţii, în scopul diminuării sau înlăturării inegalităţilor naturale.

a) Echitatea orizontală. Pentru a ilustra conceptul de echitate orizontală vom arăta modul în care aceasta poate fi încălcată. Astfel, cel mai clar mod de încălcare a principiului echităţii orizontale este impunerea unui impozit aleatoriu. De exemplu, introducerea unui impozit care pentru jumătate din fiecare grup de indivizi identici să fie dublu faţă de cealaltă jumătate. Este evident că un astfel de impozit nu ar fi echitabil.

Acest concept de echitate orizontală n-a fost însă foarte bine fundamentat în literatura de specialitate, neexistând o justificare normativă a acestui concept3. Putem spune că cea mai completă definiţie a echităţii orizontale a fost dată de Feldstein (1976): "dacă doi indivizi au acelaşi nivel de utilitate în condiţiile în care sistemul fiscal nu se schimbă, ei ar trebui să continue să aibă acelaşi nivel de utilitate şi dacă se produce o modificare a sistemului fiscal."4, însă noţiunea de tratament egal al celor egali nu este suficientă, în primul rând nu ne putem da seama în ce măsură o anumită acţiune violează acest principiu, în al doilea rând principiul se aplică numai celor egali întru totul, ceea ce este foarte greu de identificat. Nu se spune nimic despre situaţia în care nu există nici o pereche de doi indivizi identici (ceea ce înseamnă că fiecare individ este diferit de celălalt).

Principiul echităţii orizontale a fost utilizat pentru a elimina discriminările pe bază de rasă şi sex. însă este evident că în acest caz nu principiul echităţii orizontale este cel care contează. Diferenţele de rasă şi sex nu numai că există dar sunt, din păcate, şi relevante din punct de vedere economic, ceea ce ne şi determină de fapt să ne preocupăm de ele. Mai mult, putem spune că elementele care pot fi utilizate sau nu pentru discriminare în construcţia sistemelor fiscale evoluează în timp. Astfel, decidenţii. politici din secolul al XIX-lea nu vedeau nimic rău în a face discriminare între bărbaţi şi femei în cadrul structurilor fiscale pe care le creau. De altfel, având în vedere valorile sociale şi sistemul de proprietate existente, le-ar fi fost imposibil să nu facă distincţie între aceste două categorii de contribuabili: bărbaţi şi femei.

Echitatea orizontală pare mai relevantă în momentul alegerii unităţii de impunere: cum ar trebui impozitate familiile şi indivizii? în acest caz există un conflict fundamenta! între două obiective:

-dorinţa de a respecta dreptul indivizilor de fi trataţi ca indivizi, ceea ce ar însemna că individul este unitatea de impunere corectă şi

-dorinţa de a relaţiona impozitele plătite de un individ cu situaţia sa particulară, ceea ce ar însemna că familia este unitatea de impunere corectă. Există foarte mulţi susţinători pentru fiecare dintre cele două variante, însă se pare că tendinţa generală

este cea de a considera ca unitate de impunere individul. Nu putem spune că s-au rezolvat foarte multe probleme practice prin aplicarea principiului echităţii

orizontale, însă este cert că s-au ridicat anumite întrebări care merită analizate: Care ar fi nivelul acceptabil de construcţie aleatorie a unui sistem fiscal? Care sunt variabilele care determină includerea în baza de impozitare? Există un conflict în definirea unităţii de impozitare între eficienţă şi drepturile individuale? însă, fundamentală rămâne întrebarea: Ce înseamnă persoane identice?

b)Echitatea verticală este considerată de cele mai multe ori ca fiind sinonimă cu progresivitatea impunerii, însă, nu întotdeauna economiştii au căzut de acord asupra a ce semnifică echitatea verticală. Astfel, dacă un individ A câştigă de două ori mai mult decât un individ B, putem considera că, prin aplicarea principiului echităţii verticale individul A trebuie să plătească un impozit de două ori mai mare sau doar de odată şi jumătate rnai mare sau cum putem să determinăm cuantumul exact care ar respecta principiul echităţii verticale.

4.9. Evaziunea fiscala esec al politicii de atragere a veniturilor fiscale


63

Incidenţa fiscală măsoară sarcina fiscală finală ce apasă asupra diferitelor persoane, luându-se în calcul atât efectele directe, cât şi efectele indirecte. Efectul final al ultimei impozitări poate să fie foarte diferit de efectul aparent. Studiul incidenţei fiscale ne ajută să înţelegem exact măsura cu care impozitele sau subvenţiile influenţează asupra capacităţii de a cheltui şi, respectiv, asupra bunăstării indivizilor.

Incidenţa fiscală nu se referă numai la cine varsă în realitate banii către stat. în general, impozitele modifică preţurile şi cantităţile de echilibru, trebuind să se ia în calcul aceste efecte induse. Putem trage o concluzie foarte generală. Cu cât curba ofertei este mai inelastică, cu atât incidenţa fiscală va lovi vânzătorul în raport cu cumpărătorul.

Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor ca şi povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale.

Pentru o bună înţelegere a acestui fenomen se impune o precizare a termenilor folosiţi pentru descrierea sa. Astfel, prin evaziune fiscală (tax avoidance) se înţelege o minimizare a excesului de impozitare (tax burden) prin utilizarea alternativelor acceptabile, reale. Frauda fiscală (tax evasion) pe de altă parte este determinată de contribuabili sau consilierii lor profesionişti, preocupaţi de intenţia de a nu ţine cont de legea fiscală în vigoare.

Legea nr:87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale defineşte evaziunea fiscală la articolul l ca fiind „Sustragerea prin orice mijloace , în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine, denumit în continuare contribuabil" La 15 iulie 2005 legea 87/1994 a fost înlocuită de lege nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale care defineşte evaziunea fiscală prin intermediul infracţiunilor componente astfel: „constituie infracţiuni de evaziune fiscală următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

1. ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; 2. omisiunea, în toi sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a

operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; 3. evidenţierea, în actele contabile saa în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază

operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive; 4. alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat

electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor; 5. executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor; 6. sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeciararea, declararea

fictivă ori declararea inexactă cu privire Ia sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate; 7. substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor

sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedura penală."6 După modul cum se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face

diferenţa între evaziunea fiscală legală şi evaziunea fiscală frauduloasă. Din moment ce se vorbeşte despre evaziunea legală de evaziunea ilegală, trebuie trasată o

frontieră pentru departajarea celor două domenii. Or, în practică, operaţiunea de delimitare este la fel de incertă ca şi distincţia dintre fraudă şi evaziune.

Incertitudinea provine de la doi factori: interpretarea legalului şi ilegalului şi contradicţiile soluţiilor dreptului comparat.

Teoretic, contribuabilul respectă legea sau o violează, el datorează sau nu impozitul, îl plăteşte sau nu. în


64

practică, în schimb această concepţie nu corespunde realităţii complete a fiscalităţii. Astfel încât între legal şi ilegal nu există o ruptură, ci o continuitate, încercări succesive de a profita de lacunele legii conduc contribuabilul de la legal la fraudă. "Se poate spune că există trei familii de contribuabili. Una a celor funciarmente cinstiţi (albă). Alta, a celor funciarmente necinstiţi (neagră). Şi cea gri, care evadează fie legitim prin abilitate, fie ilegal prin acrobaţii sau abuz de lege."(Cozian, I.M., 1989)

Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor si inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a neprevederii şi nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune. Este, deci, evidentă corelaţia strânsă dintre aceste două fapte: o cotă excesivă a impozitului şi evaziunea fiscală. Vom încerca să vedem dacă există o cotă de impozitare optimă în tema următoare.

4.10. Esecul sectorului public

Teoria alegerii publice reprezintă studierea procesului prin care se determină şi se implementează politicile guvernamentale. Economiştii şi cercetătorii reprezentanţi ai alegerii publice au pus în evidenţă existenţa eşecului sectorului public: politici puse în aplicare de guvern care produc rezultate ineficiente sau inechitabile ca rezultat al comportamentului raţional al participanţilor la procesul politic. Primele lucrări în acest sens îi aparţin economistului american Wolf C.1

Teoria alegerii publice, cu implicaţia sa privind eşecul sectorului public este semnificativă din două motive diferite. Mai întâi, trebuie să o ţinem minte atunci când evaluăm o piaţă a cărei funcţionare o găsim ineficientă în anumite domenii. Deşi auzim frecvent argumentul "sectorul public trebuie să intervină pentru că piaţa a eşuat", aceasta este un sofism logic. Atât sistemul de piaţă, cât şi cel politic sunt procese de alocare a resurselor şi distribuire a veniturilor şi fiecare are propriile defecte. Faptul că piaţa este ineficientă nu implică că guvernul va reuşi rnai bine.

Este totdeauna posibil ca intervenţia guvernamentală să înrăutăţească situaţia. Inversul acestui sofism este de asemenea invalid, în situaţiile în care guvernul a eşuat, nu înseamnă că piaţa va reuşi. Să luăm în considerare acest argument: "Influenţa unui complex militar-industrial a condus la o risipă mare în bugetul pentru apărare; de aceea trebuie să ne bazăm pe piaţă pentru a furniza serviciul de apărare naţională". Falsitatea este clară. Cele două tipuri de argumente sunt de departe prea comune, în luarea alegerii dacă sectorul public sau piaţa va produce efecte mai bune, este necesar să alegem între două mecanisme imperfecte.

Forţele care conturează atât rezultatele mecanismului de piaţă, cât şi ale celui politic trebuie înţelese pentru a permite luarea unor decizii înţelepte. Din păcate, teoria alegerii publice nu este suficient dezvoltată pentru a identifica domeniile în care intervenţia guvernului va fi relativ ineficientă, dar ridică întrebări concrete şi cercetarea ulterioară poate furniza răspunsuri.

Făcând analogie cu sectorul privat, se pot pune în evidenţă două aspecte prin care se manifestă eşecul sectorului public:

inflaţia cererii; oferta supradimensionată;

Dacă eşecul pieţei este considerat a proveni din subaprovizionarea cu anumite bunuri, eşecul sectorului public provine din contră, din supra-aprovizionarea acestuia.

O primă modalitate de manifestare a eşecului sectorului public este inflaţia cererii pentru activităţile sectorului public. Aceasta este determinată de o serie de cauze:


65

-în primul rând este vorba de o toleranţă scăzută faţă de neajunsurile pieţei. Creşterea populaţiei şi implicit aglomerarea acesteia, cuplatăcu o conştientizare tot mai acută a limitărilor pieţei reprezintă ocauză importantă a acestui fenomen; -în al doilea rând schimbările instituţionale au încurajat acţiuni politice de ajustare a sectorului public. -al treilea motiv şi poate cel mai important este dat de stimulentele şi priorităţile adoptate de politicieni. Este un lucru cunoscut că cei rnai mulţi politicieni acţionează sau reacţionează la probleme luând în considerare situaţiile pe termen scurt, aplicând politici cu consecinţe negative pe termen lung. în general, orizontul de timp fiind doar până la următoarele alegeri, politicienii desconsideră viitorul. Dacă politicienii ar avea asupra funcţiei lor un drept de proprietate care să poată fi vândut, aşa cum au patronii asupra firmelor lor, această atitudine de a acţiona numai sub impulsul rezultatelor pe termen scurt ar fi evitată, deoarece impactul prea multor decizii greşite ar fi internalizat şi le-ar afecta puternic dreptul de proprietate.

O a doua situaţie prin care se manifestă eşecul sectorului public este determinată de oferta acestuia care este de asemenea furnizată ineficient într-o cantitate prea mare. Despre producţia sectorului public se poate vorbi relativ uşor la un nivel abstract, însă construirea de definiţii şi unităţi de măsură este o problemă mult mai dificilă, în plus, de cele mai multe ori nu există o modalitate competitivă de a testa pe piaţă cum evaluează consumatorii "producţia" sectorului public. Producţia se face în condiţii de monopol, şi, deci, nu poate fi respinsă cu uşurinţă de consumatori, în teoria neoclasică, curbele ofertei erau derivate din funcţii de producţie bine definite, însă, în cazul activităţilor sectorului public relaţia intrări-ieşiri este ori vagă şi incertă ori necunoscută. Ceea ce determină furnizarea de servicii educaţionale sau medicale bune nu poate fi redus la un algoritm mecanic, repetabil.

De asemenea, se ştie că în cazul unei firme pragul de rentabilitate este cel dincolo de care firma îşi va înceta producţia, aceasta devenind ineficientă, însă, este evident că în cazul sectorului public, nu putem vorbi de un punct dincolo de care aceasta ar trebui să înceteze. Având în vedere toate acestea, putem afirma că nici în ceea ce priveşte oferta, nu putem face o determinare precisă în cazul sectorului public.

Este, de asemenea, important faptul că, în încercarea lor de a corecta imperfecţiunile pieţei, politicienii şi birocraţii dobândesc nu numai puterea de a face regulile, dar şi puterea de a alege cum vor fi acestea interpretate de la caz la caz.

Dacă am identificat cum se manifestă eşecul sectorului public, ar trebui să încercăm să mergem mai departe, să identificăm cauzele principale care conduc ia acest eşec, iar reprezentanţii şcolii alegerii publice au identificat două:

a) motivaţiile guvernanţilor în asigurarea bunăstării sociale; b) ineficienta birocraţiilor.

a) Motivaţiile guvernanţilor în asigurarea bunăstării sociale. Astfel, s-a ridicat problema modului în care guvernul, şi deci întreg aparatul birocratic, se implică în procesul de furnizare a bunurilor publice, în viziunea tradiţională asupra finanţelor publice, guvernul punea pur şi simplu în practică prescripţiile pieţei fără a avea motivaţii proprii. Şcoala alegerii publice aduce o modificare de esenţă prin aceea că consideră guvernul ca fiind format din indivizi care au de urmărit propriile lor interese, care au propriile funcţii de utilitate pe care doresc să şi le maximizeze. Teoriile anterioare despre rolul guvernului nu precizează nimic despre stimulentele care determină guvernanţii să acţioneze în felul în care acţionează. Totuşi acestea sunt extrem de importante deoarece ele determină modul în care funcţiile guvernului sunt îndeplinite la fel cum competiţia dintre firme determină ce bunuri vor fi produse.

In lucrarea sa "An Economic Theory of Democracy", Anthony Downs (1957) afirmă de ce economiştii nu au luat în considerare motivaţiile guvernanţilor când s-a vorbit despre scopurile şi


66

aplicarea politicilor de finanţe publice, descoperind trei argumente: "Primul şi cel mai important este că această problemă ţine mai mult de sfera politicii decât a economiei. Cum economiştii au schimbat accentul de la economia politică la analiza ştiinţifică pură, ei au acordat din ce în ce mai puţină atenţie aspectelor politice ale problemelor economice. In schimb, ei au lăsat toate întrebările cvasi-politice pe seama analiştilor şi teoreticienilor politici, [ . . .J

Mulţi economişti au fost influenţaţi de concepţia asupra guvernului prezentată de Jean Jacques Rousseau. El a afirmat că guvernul ar trebui să fie doar un mecanism pentru îndeplinirea voinţei poporului; deci în teorie guvernul nu există în afara acestei dorinţe. Acceptarea acestei opinii elimină nevoia unei motivaţii a guvernanţilor. Se ajunge chiar la presupunerea că guvernele nu sunt instituţi i conduse de oameni, ci sunt maşini depersonalizate neconflictuale care operează conform unor reguli matematice; de exemplu aplică «regula majorităţii». Fiind maşini, ele nu au interese particulare. Fiind neconflictuale, modul lor particular de operare nu influenţează rezultatele lor. [...] Al treilea motiv pentru care economiştii nu au discutat stimulentele pe care le pot avea guvernanţii pentru a maximiza bunăstarea socială este faptul că nu au fost capabili să cadă de acord fie asupra semnificaţiei conceptului de bunăstare socială, fie asupra modului cum ar putea fi aceasta măsurată.

Astfel, ei şi-au concentrat analiza asupra naturii funcţiei de bunăstare socială, adică regula de agregare a preferinţelor individuale într-o acţiune socială, în special de când economiştii au respins utilitatea cardinală şi comparaţiile interpersonale de utilitate, economiştii au fost absorbiţi de dificultăţile derivării raţionale a unui set de preferinţe sociale dintr-o populaţie cu gusturi diferite. Până când aceste dificultăţi vor fi rezolvate, este greu de crezut că merită să contestăm presupunerea tacită că guvernul va îndeplini preferinţele societăţii, odată ce acestea vor putea fi descoperite. " 2

Astfel, putem considera că atâta timp cât guvernanţii au propriile lor interese (cum este şi normal să fie, întrucât sunt tot oameni, având tot nişte funcţii de utilitate), ei nu vor urmări de bunăvoie sau în întregime "interesul public", astfel că nu vor putea furniza bunurile publice în măsura în care trebuie, conducând la eşecul sectorului public.

b) Birocraţiile ineficiente. Aşa cum vom vedea în continuare, este în interesul politicienilor şi al birocraţilor ca sectorul public să se extindă, astfel că este posibilă o extindere superficială a acestuia, fără a se ţine cont de dorinţele alegătorilor. Insă, înainte de a demonstra acest lucru, trebuie să vedem ce se înţelege prin birocraţie. Probabil că cel mai simplu ar fi să urmărim definiţia din dicţionar. Astfel, conform DEX "birocraţie= interpretare şi aplicare a legilor, a dispoziţiilor şi regulamentelor etc. numai în litera lor, fără preocuparea de a le înţelege spiritul". După cum se observă, definiţia din DEX se referă numai la ceea ce fac birocraţii, însă noi ne vom referi la birocraţie ca fiind formată din cei care fac această muncă, cei care aplică legile şi administrează conform lor. Din însăşi această definiţie întâlnim o conotaţie negativă a termenului. Totuşi, este nevoie de birocraţie, dacă prin acest termen înţelegem toate componentele guvernului la nivel central şi local, care se ocupă de munca de administrare. Fără aceasta, un stat nu ar putea funcţiona, s-ar instaura o stare de haos. Problema este însă că atât birocraţii, cât şi politicienii, nu respectă dorinţele alegătorilor, aşa cum se presupune în teoria guvernării reprezentative, ci se străduie să-şi impună propriile dorinţe. Ei îşi dau seama că este în interesul lor să mărească bugetul şi sunt şi în poziţia de a o face.

Teoria birocraţiei, ca factor de creştere a cheltuielilor publice a fost dezvoltată pentru prima oară de Niskanen. El se întrebă ce îşi maximizează birocraţii şi găseşte o funcţie de utilitate care cuprinde "cei 4 P: putere, prestigiu, plată, promovare". Toate acestea sint dependente de mărimea biroului, astfel că birocraţii vor căuta să-şi maximizeze mărimea birourilor lor, astfel încât să-şi crească salariile, şi astfel şi puterea.

Aşa cum precizează Musgrave şi Musgrave "birocratul va face o cerere bugetară care (1) cere mai multe fonduri decât sunt necesare pentru a efectua o anumită funcţie; (2) supraestimează beneficiile care vor fi obţinute din prestarea unui anumit serviciu; (3) măreşte suma totală cerută, anticipând viitoarele reduceri ale


67

bugetului."

CAP .V . ADMINISTRAREA CU MAXIMA EFICIENTA A SECTORULUI PUBLIC FUNCTIE DE BAZA IN SUSTINEREA DEMOCRATIZARII

Stiinta administratiei ,ca stiinta autonoma si specializata ,a fost creata din necesitatea

generalizarii experientei activitatii aparatului administrativ. Inginerul american FREDERIC W WINSLOW TAYLOR (1856-1915) a elaborat conceptia ca ,stiinta administratiei este o stiinta tehnica.

Din punctul de vedere teoretic si practic al stiintei administratiei ,teoria lui Taylor isi propune o reforma a administratiei prin atingerea urmatoarelor obiective :

a) inlocuirea empirismului prin organizarea sistematica a fiecarui element al muncii; b) diviziunea muncii ,mergind pina la separarea functiilor de executie de cele de

organizare ; c) crearea unor state majore de specialisti care sa intervina direct pe linga personalul

de executie ); d) cercetarea sistematica a randamentului maxim al oamenilor si tehnicii de lucru ; e) cooperare voluntara in locul individualismului indifferent sau ostil; f) specializarea ,pregatirea si antrenarea muncitorilor; g) remunerarea stimulativa ,care contribuie la selectionarea personalului; Stiinta administratiei a cautat raspunsuri la intrebarile :”ce materie intra in activitatea administratiei

?”, “cum se lucreaza in administratie ?”, “cine sunt functionarii administratiei”,”ce criterii ii calauzesc pe functionarii publici in activitatea lor?”

Asigurarea calitatii administratiei publice are la baza principii ,reguli si norme riguroase ,care sunt rezultatul cercetarii in domeniu .

Functionarea optima a autoritatilor administratiei publice este posibila prin stabilirea unor structuri organizatorice flexibile ,moderne si a obiectivelor clare si precise ,a functilor si atributiilor acestora in conformitate cu prevederile legilor in vigoare .

Viata a demonstrat ca nici un domeniu al societatii ,deci nici in administratia publica ,gindirea creatoare ,initiativa si inovarea nu pot fi inlocuite cu formule ,retete sau reguli generale.

In SUA ,de exemplu ,administratiile publice recurg la”organizatori –consilieri in management” ,in vederea asigurarii eficientei in serviciile lor .Pe linga actiunile desfasurate in folosul activitatilor locale ,marile servicii federale apeleaza la consilieri-manageri pentru solutionarea problemelor de organizare.

Stiinta administratiei aplicata in SUA are ca probleme prioritare si conducerea administratiei publice ,folosirea acelor tehnici de stabilire a raporturilor dintre reprezentantii puterii si cetateni ,rolul grupurilor sociale in domeniul productivitatii muncii ,a tehnicii muncii administratiei ,incepind cu folosirea calculatoarelor si terminind cu asigurarea rechizitelor de birou .

O administratie de eficienta maxima se realizeaza in SUA si tarile CE prin aplicarea unor solutii practice descoperite de catre LUTHER GULICK si denumite sub expresia “POSD CORB “ care contine initialele unor principii valabile in interesul oricarei adminisratii.“P=PLANING”,“O=ORGANIZING”,”S=STAFFINF(CONDUCERE)”,”D=DIRECTING(DECIZIE)”,“CO=COORDINATING(COORDONARE)”, “R=REPORTING(INFORMAREA)”, “B=BUGETING(BUGET, FINANTARE si EVALUAREA COSTURILOR)”


68

Aplicarea acestei solutii a determinat autoritatile administratiei publice din SUA ,la inceput ,apoi Marea Britanie si din celelalte tari europene ,la crearea in cadrul ministerelor a asa-numitelor servicii “O” si“M”,adica “Organizare” si “Metode”.Aceste servicii au drept obiect cercetarea permanenta ,a cailor ,a mijloacelor si metodelor de imbunatatire a activitatii autoritatilor atat din punctual de vedere al functionarii acestora ,cat si din punctual de vedere al reformei structurilor.

Noile discipline ale stiintei –cibernetica,cercetarea operationala ,s.a.-trebuie studiate pentru a cunoaste toate elementele utile pe care acestea le pot oferi stiintelor sociale ,integrindu-le in sistemul de gandire al acestora.

5.1. Definirea notiunilor de “administratie publica “si “autoritate publica” Caracterul si

functiile administratiei publice "A administra" înseamnă "a conduce", "a cârmui", iar"administraţie", are înţelesul de totalitatea

autorităţilor administrative existente într-un stat, secţie sau întreprindere, firmă, care se ocupă de problemele administrative ale acestora. De asemenea, pentru cuvântul "administraţie" se reţin mai multe sensuri, şi anume:

1. conducerea şi îndrumarea afacerilor guvernelor şi instituţiilor;

2. executarea şi implementarea politicii publice;

3. timpul în care se află în funcţie un şef executiv, un preşedinte, guvernator sau primar;

4. termen colectiv pentru toţi oficialii din aparatul guvernamental;

5. supravegherea averii unei persoane decedate pentru a se plăti taxele şi a se repartiza bunurile şi averea către moştenitori. In limbajul curent, termenul „ADMINISTRAŢIE" este utilizat în mai multe sensuri:

- conţinutul principal al activităţii puterii executive a statului; - sistem de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă;

- conducerea unui agent economic sau a unor instituţii social-culturale;

- un compartiment (direcţie, sector, secţie, serviciu, birou) din unităţile direct productive sau instituţii social-culturale, care nu desfăşoară nemijlocit o activitate direct productivă.

5.1.1. Ce se intelege prin conceptul de "administraţie publică"

Termenul de "administraţie" are mai multe sensuri, dintre care s-a dat explicaţie termenului de „ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ", care înseamnă forma de exercitare a puterii executive în stat, mai ales datorită importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea exactă a acestei activităţi în intimitate, a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practica guvernamentală, moment esenţial, de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii.


69

In literatura de specialitate din SUA, termenul "public admmistration" (administraţie publică) are următoarele explicaţii:

- funcţie executivă în guvernare, executarea sau aplicarea politicii publice; organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea obiectivului din programele guvernamentale;arta

şi ştiinţa conducerii aplicate la sectorul public.

Administraţia publică este un termen mai larg decât conducerea publică (managementul public), pentru că acesta nu se limitează la management, ci include împrejurările politice, sociale, culturale, economice şi legale care afectează conducerea instituţiilor publice.

Prin „ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ" se înţelege acea activitate care constă în principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea concretă, nemijlocită a prevederilor Constituţiei, a tuturor actelor normative şi a celorlalte acte juridice emise de autorităţile administraţiei publice.

In conformitate cu prevederile Constituţiei României din 1991, administraţia publică este ansamblul activităţilor preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, ale structurilor subordonate prin care într-un regim de putere politică se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.4

In general, activitatea administrativă este compusă din două activităţi deosebite: activitatea executivă şi activitatea de dispoziţie.

„ACTIVITATEA EXECUTIVĂ" constă în aplicarea directă a legilor la cazuri concrete, iar forma juridică a realizării ei ar fi actul administrativ individual.

„ACTIVITATEA DE DISPOZIŢIE" reprezintă dreptul organului executiv de a lua măsuri în legătură cu activitatea administrativă, iar forma juridică a realizării ei ar fi actul administrativ individual.

Conţinutul activităţii executive este stabilit în funcţie de rolul şi poziţia diferitelor organe în sistemul administraţiei de stat. Astfel, organele executive de pe treapta inferioară a sistemului şi care nu mai au alte organe în subordine realizează activitatea executivă prin aplicarea concretă a legilor la cazurile concrete. Organele administraţiei situate pe o treaptă superioară au, în afara de aplicarea legilor la cazurile concrete, şi dreptul de a da îndrumări obligatorii sau dispoziţii organelor şi instituţiilor subordonate sau, altfel spus, au dreptul de a emite acte administrative cu caracter normativ.

Din activitatea administraţiei publice desprindem:

1 .poziţia administraţiei publice în cadrul diferitelor activităţi ale autorităţilor statale sau ale colectivităţilor locale;

2 .două elemente esenţiale şi indispensabile ale administraţiei publice: elementul structural şi elementul funcţional.

5.1.2. Deosebirile dintre administraţia de stat existentă înainte de 1989 şi administraţia publică de după 1990

Inainte de 1989, administraţia de stat se afla întotdeauna la dispoziţia statului autoritar, a puterii


70

unice, fiind organizată centralizat şi unitar la nivelul societăţii, pentru flecare unitate admi-nistrativ-teritorială.

Administraţia publică, în condiţiile statului de drept, în care separarea puterilor, descentralizarea serviciilor administrative şi publice, precum şi autonomia locală administrativă constituie coordonate fundamentale, structurile organizatorice şî funcţionale ale administraţiei sunt amenajate atât la nivelul statului , la nivelul societăţii , situaţie în care avem administraţie publică centrală sau de stat, cât şi la nivelul colectivităţilor locale, unde este organizată şi funcţionează administraţia publică locală. Atât administraţia publică centrală, cât şi administraţia publică locală au structuri orga-nizaţionale, instituţii, funcţii şi atribuţii proprii, specifice.

Diferenţele dintre administraţia de stat existentă în România până în 1989 şi administraţia publică actuală constă în următoarele elemente:

- subiectele care la realizează administraţia publică în sfera autorităţilor publice;

- conţinutul administraţiei publice;

- scopul administraţiei publice.

5.1.3. Rolul administraţiei publice în societate

Administraţia publică centrală şi locală, prin funcţionarea autorităţilor administraţiei publice, îndeplineşte următoarele obiective:

1. urmăreşte studierea relaţiilor dintre elementele sistemului,precum şi dintre acestea şi întregul său şi celelalte elemente ale sistemului social;

2. face distincţie între relaţiile interne ale sistemului, care sunt relativ stabile, fiind consacrate mai ales în norme juridice şi relaţiile sistemului cu mediul înconjurător. Aici se impun o abordare sistemică a structurii organizatorice a administraţiei publice centrale şi locale şi analiza relaţiilor sistemului cu alte sisteme;\

3. cunoaşterea şi aprofundarea reacţiilor structurale, interne ale administraţiei publice cu instituţiile administrative, autorităţile administrative, colectivităţile locale etc, regulile juridice sau nejuridice, mijloacele materiale şi umane ale administraţiei publice. Toate acestea nu se pot realiza în bune condiţiuni dacă nu se stabilesc mai întâi care sunt relaţiile, pe de o parte, între administraţia publică centrală sau locală ca subsisteme ale sistemului social-global şi celelalte elemente ce formează subsisteme distincte şi care împreună compun mediul sau cadrul social înconjurător al administraţiei publice;

4. relaţiile dintre administraţia publică şi celelalte elemente ale sistemului social, mai ales a influenţelor reciproce între acestea, care permite conturarea rolului administraţiei publice, a misiunilor sale şi a funcţiilor acesteia.

Activitatea autorităţilor administraţiei publice este caracterizată drept o activitate în principal organizatorică, care are o poziţie intermediată între planul conducerii politice a statului şi planul unde se realizează valorile politice, deciziile politice.


71

Această caracteristică nu exclude activitatea de conducere în administraţia publică, ca activitate de conducere creatoare, ci, dimpotrivă, o presupune la anumite dimensiuni şi în cadrul unor limite.

Trebuie reţinut că activitatea de conducere realizată de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice se desfăşoară la un nivel subordonat inferior conducerii ce se realizează la nivelul Parlamentului, dar superior conducerii ce se realizează la nivelul regiilor autonome sau societăţilor comerciale, având drept obiect activităţi productive, de prestări servicii sau social-culturale, producătorii direcţi ai valorilor naţionale.

5.1.4. Funcţiile administraţiei publice

In prezent, administraţia publică are în sistemul social global următoarele funcţii:

a) funcţia de mecanism intermediar de execuţie, ce are

menirea de a organiza şi asigura execuţia în ultimă instanţă folosind autoritatea sau chiar constrângerea. Este o funcţie principală determinată de poziţia pe care o are administraţia în raport cu puterea politică. Această funcţie primară are mai multe componente, şi anume:

-funcţia de pregătire a deciziilor politice sau chiar de colaborare la adoptarea lor;

-funcţia de organizare a executării deciziilor politice;

- funcţia de executare directă, în concret - în anumite cazuri - a deciziilor politice, în conformitate cu prevederile legilor în vigoare;

- funcţia de asigurare a executării deciziilor politice, care se realizează fie din convingere, fie la nevoie, folosind forţa de constrângere;

-funcţia de purtător al cererilor, dorinţelor şi necesităţilor membrilor societăţii în faţa autorităţilor competente de a adopta decizii asupra acestora;

b) funcţia de înfăptuire a deciziei politice, reflectată în legi şi în celelalte acte normative ale autorităţilor statului şi ale colectivităţilor locale.

Această a doua funcţie principală are două componente secundare:

-funcţia de instrument de conservare a valorilor materiale şi pirituale ale societăţii. Executarea acestei funcţii asigură continuitatea şi perenitatea societăţii şi motivează acţiunile desfăşurate de autorităţile administraţiei publice în condiţiile statului de drept.Specialiştii apreciază că, prin executarea acestei funcţii, administraţia publică poate fi supusă unei anumite inerţii şi tendinţe de imobilism, în sensul că poate manifesta spirit refractar la nou, fiind favorabilă menţinerii ordinii stabilite:

- funcţia de organizare şi coordonare a adoptărilor ce se impun, datorită transformărilor ce se produc inerent în evoluţia diferitelor componente ale societăţii, în special în structura economică a acesteia.

Din analiza funcţiilor administraţiei publice se reţin următoarele concluzii:


72

1 Problematica funcţiilor administraţiei publice a fost şi poate fi abordată din mai multe puncte de vedere.

2. Administraţia publică îndeplineşte importante funcţii cu caracter politic, legate de existenţa, organizarea şi funcţionarea statului şi a colectivităţilor locale, fără de care nu se poate concepe o societate modernă;

3. In epoca contemporană, administraţia publică are, mai ales, funcţii cu un pronunţat caracter de ocrotire a colectivităţilor umane locale şi fiecărui membru al societăţii în parte.

4. Realizarea funcţiilor administraţiei publice are loc în procesul de conducere din administraţia publică şi se regăsesc, în proporţii diferite, în atributele conducerii, determinate de nivelul ierarhic al administraţiei.

Potrivit doctrinei administrative elaborate de HENRI FAYOL, administraţia înseamnă PREVEDERE, COMANDĂ Şi CONTROL. Această teză fundamentală presupune că administraţia publică, în exercitarea funcţiilor sale, trebuie să prevadă şi să prognozeze; să organizeze procesul de execuţie; să decidă, dar să şi pregătească variante de decizii pentru decidentul politic; să coordoneze procesul de execuţie şi, în sfârşit, să controleze întreaga activitate de punere în executare şi realizare a valorilor politice.

5.1.5. Trăsăturile administraţiei publice

Administraţia publică centrală şi locală, prin structura, funcţiile şi activităţile sale specifice, are următoarele trăsături:

a) este activitatea realizată numai de autorităţi executive şi administrative pe care le intitulăm „autorităţi administrative";

b) este activitatea de aducere la îndeplinire a legii (aceasta însemnând şi adoptarea de acte normative cu forţă juridică inferioară legii) sau, după caz, de realizare sau organizare efectivă a serviciilor publice;

c) activitatea ce se realizează prin regim de putere publică (prin intermediul prerogativelor acordate de Constituţie şi legi, ce fac să prevaleze interesul public mai ales atunci când acestaeste în conflict cu interesul particular).

Concepţia românească actuală cu privire la organizarea şi funcţionarea şi funcţiile administraţiei publice porneşte, pe baza politicii româneşti a administraţiei, de la trei aprecieri fundamentale:

1. administraţia publică este o specie a activităţii publice, o formă a vieţii publice;

2. unităţile administrativ-teritoriale au calitatea de persoană morală de drept public;

3. administraţia publică, în baza principiului autonomiei locale, este, în esenţă, administraţie publică şi nu administraţie de stat.

5.1.6. Noţiunea de „autoritate publică"


73

Concepţia românească a dreptului administrativ, cuprinsă în Constituţia României din 1991, operează cu noţiunea de „AUTORITATE PUBLICĂ". Această noţiune fundamentală apare în două situaţii mai importante pentru definirea administraţiei publice: în primul rând, în Titlul II din cuprinsul Constituţiei, consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, iar în al doilea rând, în Titlul III, consacrat organizării de stat, care poartă denumirea „Autorităţi publice". Astfel, de exemplu, în art. 26 se precizează că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc", iar în art. 45 se menţionează că „autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor...".

Trebuie subliniat că Titlul III, care se referă Ia Parlament; Consiliul Legislativ; Preşedintele României; Guvern; ministere şi alte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice; autorităţile administraţiei publice locale (consiliul local, primar, consiliul judeţean, prefect); instanţele judecătoreşti; Ministerul Public; Consiliul Superior al Magistraturii nu epuizează sfera „autorităţilor publice" din sistemul nostru constituţional. Astfel, în Titlul II (art. 55-57) este reglementat Avocatul Poporului, în Titlul IV, „Economia şi finanţele publice" (art. 139), este reglementată Curtea de Conturi, iar Titlul V (art. 140-145) este consacrat Curţii Constituţionale.

Faţă de această situaţie tragem concluzia că noţiunea de „autoritate publică" este folosită în două accepţiuni: în titlul consacrat drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care are în vedere un sens larg, autoritatea publică este orice organ (funcţionar public, agent) care are prerogative de putere publică indiferent dacă este prevăzut sau nu în Constituţie, iar în Titlul III se are în vedere un sens restrâns, autorităţile publice sunt organele prin care se exercită funcţiile statului.

In literatura de specialitate din domeniul dreptului administrativ întâlnim şi definiţia potrivit căreia „organele de stat care înfăptuiesc în concret activitatea puterii executive - a administraţiei publice centrale şi locale - sunt autorităţi ale adminitraţiei publice. Această definiţie cuprinde şi explică anumite trăsături specifice ale acestor autorităţi, şi anume:

a) autorităţile administraţiei publice sunt organe de stat, ceea ce implică, pentru asigurarea realizării sarcinilor lor specifice, posibilitatea de a folosi forţa publică a statului;

b) autorităţile administraţiei publice sunt înfiinţate prin lege sau în baza legii, pentru că înfiinţarea lor în alt mod le-ar lipsi de autoritatea publică de care au nevoie în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin;

c) întreaga activitate a acestor autorităţi ale administra ţiei publice se desfăşoară pe baza şi în vederea executării legii. Această trăsătură este desprinsă din aceea că însăşi activitatea puterii executive -ale cărei sarcini le înfăptuiesc autorităţile administraţiei publice - se desfăşoară pe baza legii;

d)actele juridice adoptate sau emise de aceste autorităţi sunt supuse unui control de legalitate prevăzut de lege; activitatea acestor autorităţi ale administraţiei publice este realizată în practică de un personal de specialitate - funcţionarii publici;

f) întreaga activitate a acestor autorităţi ale administraţiei publice se desfăşoară în interesul statului, judeţului, oraşului şi comunei, precum şi al cetăţenilor (persoane fizice şi juridice), ca membri ai acestor colectivităţi umane locale.

In practică, atunci când ne întrebăm dacă o autoritate publică (organ de stat) este sau nu o autoritate a administraţiei publice, trebuie să observăm dacă această autoritate întruneşte trăsăturile la care


74

ne-am referit, pentru că, aşa cu vom constata când vom analiza instituţiile şi regiile autonome de interes public, vom observ că şi acestea întrunesc unele dintre trăsăturile prezentate fără a fi însă autorităţi ale administraţiei publice.

Deşi aceste autorităţi au o denumire comună: „AUTORITĂ-ŢI ALE ADMINISTRŢTEI PUBLICE", în practică, între ele există deosebiri determinate de modul lor de formare, organizare, competenţă ş.a. Cu alte cuvinte, autorităţile administraţiei publice se clasifică în mai multe tipuri, după mai multe criterii:

1. După modul lor de formare. Potrivit acestui criteriu, vom constata că autorităţile administraţiei publice sunt de două feluri, şi anume:

a) autorităţi ale administraţiei publice ALESE, cum sunt consiliile locale (judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, precum şi primării).

b) autorităţi ale administraţiei publice NUMITE, cum sunt: miniştri, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, prefecţii şi conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale (judeţe, municipii şi oraşe) şi primarii municipiilor, oraşelor şi comunelor şi municipiul Bucureşti.

2 .După natura autorităţilor administraţiei publice.

Potrivit acestui criteriu, autorităţile administraţiei publice se împart în:

a) autorităţi ale administraţiei publice COLEGIALE, alcătuite din mai multe persoane, cum sunt Guvernul ţării şi consiliile locale (judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale);

b) autorităţi ale administraţiei publice INDIVIDUALE, adică acele organe conduse de o singură persoană: miniştri, condu cătorii celorlalte instituţii şi organe de specialitate ale admi nistraţiei publice centrale, prefecţii şi conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale (judeţe, municipii şi oraşe) şi primarii acestor localităţi.

Intre cele două criterii de clasificare a autorităţilor administraţiei publice există o strânsă legătură. Astfel, autorităţile colegiale sunt alese, după cum autorităţile individuale sunt numite, cu excepţia primarilor, care sunt aleşi.

3 . După competenţa teritorială şi materială a autorităţilor administraţiei publice. Din punctul de vedere al competenţei teritoriale, autorităţile administraţiei publice se împart în:

a) -autorităţi centrale, care au competenţă pe întreg teritoriul ţării, fără deosebire că această competenţă este, din punctul de vedere al competenţei materiale, generală sau de specia litate;

b)-autorităţi locale, a căror competenţă se exercită, cu deosebirea menţionată la organele centrale, în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează: judeţ, municipiu, oraş sau comună.

4. După criteriul competenţei materiale, autorităţile se împart în:

a)-autorităţile cu competenţă generală, care sunt acele auto rităţi ale administraţiei publice


75

componente în toate sau în aproape toate domeniile de realizare a atribuţiilor puterii executive - a administraţiei publice. Din această categorie fac parte: guvernul, consiliile locale (municipale, orăşeneşti şi comunale şi celejudeţene);

b)-autorităţile cu competenţă de specialitate, care sunt autorităţi ale administraţiei publice create pentru a realiza o latură - de specialitate - a activităţii puterii executive a administraţiei publice. Aceste autorităţi sunt: ministerele, alte organe de specialitate care se organizează în subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice descentra lizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care sunt organizate în unităţile administrativ-teritoriale în care funcţionează şi serviciile publice ale consiliilor locale şi ale celor judeţene. Studiul şi cunoaşterea clasificării autorităţilor administraţieipublice prezintă, pe lângă interesul teoretic, şi un deosebit interes practic, atât pentru modul de formare şi de organizare, cât şi, mai ales, al activităţii şi al actelor juridice pe care acestea le adoptă sau emit. Astfel, vom observa că autorităţile colegiale, care îşi desfăşoară activitatea prin întrunirea majorităţii persoanelor ce le compun, adoptă acte administrative ca urmare a deliberării lor, pe când autorităţile individuale emit acte administrative ca urmare a deciziei lor. O trăsătură comună a activităţii acestor autorităţi este aceea că, la ambele categorii de autorităţi, această activitate se desfăşoară pe baza şi în vederea executării legii.

5.1.7. Notiunea de „putere publică”

Conform prevederilor Constituţiei României şi legilor organice, prin „PUTERE PUBLICĂ" se înţelege acea autoritate a administraţiei publice care reprezintă şi apără interesul public şi are următoarele prerogative:

a) îşi fundamentează capacitatea de drept public a organelor administrative;

b) emite acte administrative (de autoritate) care se execută din oficiu şi aplică direct, dacă este nevoie, măsuri admi nistrative de constrângere cu caracter preventiv, sancţionar sau de executare silită;

c) pune în aplicare şi sancţiunile penale stabilite de instanţele de judecată prin hotărâri definitive;

d) actele administrative normative au forţă juridică inferioară legii şi se ierarhizează în funcţie de poziţia şi competenţa care le emană;

e) orice act individual sau orice operaţiune materială (de exemplu: repararea drumurilor, curăţirea străzilor, transportul de per soane, dirijarea circulaţiei, obligarea unor cetăţeni la tratament medical pentru lichidarea unor epidemii, mobilizarea locuitorilor unei aşezări la înlăturarea unor calamităţi naturale sau pentru nevoile de apărare civilă, blocarea unor bunuri care sunt în desfacere prin comerţ şi nu corespund standardelor decalitate, sacrificare unor animale bolnave pentru a împiedica extinderea unor boli şi a epizootiei, eliberarea unor autorizaţii, aplicarea unor sancţiuni etc.) reprezintă o exercitare la cazul concret a legii sau, cu alte cuvinte, îndeplinirea legii.

In legătură cu „puterea publică", îndeplinirea legii presupune două tipuri de activitate administrativă:


76

1. activitatea de organizare, de pregătire a executării legii (cu caracter normativ), elaborarea de hotărâri, circulare, instrucţiuni venite de la Guvern în jos;

2. activitatea de executare la cazul concret (emiterea de acte unilaterale, încheierea de contracte, efectuarea de acţiuni materiale) a legilor.

5.1.8. Noţiunea de „regim de putere publică"

Regimul de putere publică este factorul comun pentru aducerea la îndeplinire a legilor, având următoarele semnificaţii:

a) legea este „plafonul" administraţiei publice;

b) principiul legalităţii este principiul fundamental al admi nistraţiei publice;

c) aplicarea legii presupune adoptarea de acte normative de către administraţie (organizarea executării legii);

d) actele administrative normative au forţa juridică inferioară legii şi se ierarhizează în funcţie de poziţia şi competenţa autorităţii publice care le emană.

5.1.9. Noţiunea de „interes public"

Interesul public este o nevoie socială a unui individ sau a unei comunităţi umane „apreciate de puterea publică ca fiind interes public", acesta presupunând consacrarea legislativă a limitelor acţiunii organelor de administraţie publică pentru satisfacerea nevoilor acestora.

Principala sarcină a administraţiei publice este satisfacerea nevoilor sociale care se particularizează la un moment dat în interese publice. Autorităţile administraţiei publice stabilesc priorităţile şi organizează sau autorizează activităţile pentru satisfacerea acestora, ţinând seama de programul politic al forţelor care cuceresc puterea politică şi de coordonatele legislative stabilite de aceste forţe.

Nevoile sociale şi interesele publice fac obiectul programelor politice elaborate de partidele politice şi organizaţiile profesionale, de celelalte organizaţii politice şi neguvernamentale ale publicului.

5.2. Functia de control a administeratiei publice

Procesul conducerii include, printre funcţiunile sale principale, şi atribuţia de control pe care o exercită autorităţile administraţiei publice asupra instituţiilor, serviciilor şi agenţilor publici din


77

subordine.

In managementul general, controlul este definit ca fiind procesul de verificare şi măsurare a modului în care s-au realizat sarcinile şi scopurile sociale stabilite, compararea acestora cu obiectivele planificate şi indicarea măsurilor de corecţie ce se impun pe parcursul sau la sfârşitul acţiunilor sau al activităţilor, operaţiilor etc.

Dacă printr-o decizie de politică publică s-a stabilit alocarea de, resurse umane şi financiare in scopul realizării unor obiective sociale, atunci, prin funcţia de control, autoritatea publica decidentă urmăreşte , intervine şi corectează modul sau procedura de utilizare a acestor resurse!

Realizarea în concret a funcţiei de control constă în analiza exhaustivă a cauzelor şi condiţiilor obiective sau subiective care au generat abateri (deviaţii) de la programele de realizare a politicilor publice stabilite, în tratarea lor diferenţiată, ştiut fiind faptul că un număr mic de cauze poate produce cea mai mare parte a efectelor.

Analiza abaterilor evidenţiază diferenţa cantitativă sau calitativă dintre starea existentă a unei instituţii (serviciu) sau starea preliminară a unui proces (activitate) şi starea planificată sau normativă.

Teoretic, orice deviaţie este o abatere în mers, fiind constatată ca diferenţă între un act sau fapt social normal şi fenomenul anormal.

In funcţie de competenţa decizională a autorităţilor administraţiei publice care exercită controlul, precum şi de domeniile şi mijloacele prin care se exercită în societate, se întâlnesc diferite tipuri de control: politic, social, economic, tehnic, financiar, medical, juridic etc.

In sfera managementului administraţiei publice interesează în cea mai mare măsură controlul administrativ exercitat asupra modului de aplicare a deciziilor adoptate de puterea politică.

5.2.1. Caracterul social al controlului

Conceptul de control social a fost introdus în ştiinţele juridice de sociologul E. Ross. Prin control social se înţelege un ansamblu de acţiuni pozitive şi negative la care recurge societatea pentru a asigura conformitatea conduitelor, actelor, acţiunilor individuale şi colective, cu valorile, normele şi modelele fundamentale prescrise de puterea politică şi acceptate de comunitate.

Controlul social este un proces prin care se realizează unitatea şi se menţine coeziunea socială a grupurilor şi a colectivităţilor umane.

In sistemul social, controlul celor două forţe, adesea contradictorii: puterea politică (exercitată de guvernanţi) şi puterea civilă (exercitată de cetăţeni).

In ceea ce priveşte controlul exercitat de puterea politică, trebuie avute în vedere două niveluri:

1) La primul nivel,, există controlul intern, care se exercită în interiorul instituţiilor (serviciilor) publice în cadrul cărora sedesfăşoară procesul de fundamentare, elaborare şi adoptare a deciziilor politice generale, strategice; "


78

2) La al doilea nivel, se exercită un control extern asupra cetăţenilor şi asupra organizaţiilor politice, economice sau de altă natură.

Autonomia organizaţiilor neguvernamentale faţă de stat nu exclude controlul administrativ asupra legalităţii înfiinţării şi funcţionări i acestora. Acest control politico-administrativ se realizează prin verificarea legalităţii funcţionării societăţii civile; respectând legile, organizaţiile cetăţeneşti îşi autocontrolează activitatea specifică în raport cu aceste legi.

Un controlul" indirect se exercită asupra cetăţenilor prin acţiunile de condiţionare socială, fie de stimulare, fie de constrângere, aplicate de autorităţile administraţiei publice.

La rândul lor, cetăţenii exercită controlul public asupra sistemului drepturilor şi libertăţilor constituţionale şi prin activitatea „specfică desfăşurată de organizaţiile lor politice profesionale, religioase sau de altă natură”

5.2.2. Condiţiile de exercitare a controlului

Pentru realizarea funcţiei de control a administraţiei publice trebuie să fie create o serie de condiţii:

-să fie înfiinţate instituţii (funcţionari) specializate care să fie legal învestite cu exercitarea atribuţiilor de control;

- să existe structuri (compartimente), ale subsistemului controlat;

- să fie formulate obiectivele controlului;

- să fie elaborat un mecanism de informare, măsurare, comparare şi corectare a actelor şi faptelor administrative;

- să fie posibilă evidenţa resurselor umane, financiare şi materiale folosite; aceasta presupune prezentarea sintetică şi simplă a informaţiilor şi un acces rapid şi uşor la acestea;

- desfăşurarea controlului cât mai aproape de locul unde se produc actele sau faptele administrative;

- individualizarea actelor şi faptelor constatate în exercitarea atributului de control şi raportarea lor la standardele de performanţă.

5.2.3. Condiţii de eficienţă a controlului

Pentru ca exercitarea funcţiei de control de către autorităţile administraţiei publice să aibă

eficienţă socială, este necesar ca acestea să aibă următoarele caractere: - caracterul democratic, ceea ce înseamnă participarea instituţiei (a funcţionarului) în toate

fazele exercitării con trolului;


79

- caracterul preventiv şi constructiv al controlului, ceea ce presupune ca autoritatea de control să propună şi soluţii, nu doar sancţiuni;

- caracterul obiectiv, care se poate realiza dacă se respectă legalitatea, principialitatea şi imparţialitatea controlului;

- caracterul nonintervenţionist, care să nu diminueze res ponsabilitatea şi spiritul de iniţiativă al celor controlaţi;

- caracterul sistematic, periodic, economic şi oportun al con trolului; - caracterul analitic al controlului, mergând până la actele şi faptele individuale care se abat de la

norme; Scopul exercitării funcţiei de control a administraţiei publice, latură inseparabilă managementului

social, rezidă în cunoaşterea stărilor de fapt şi de drept care determină şi condiţionează executarea deciziilor de politică publică.

Dubla esenţă a controlului social, cunoaştere şi perfecţionare, realizată cu participarea cetăţenilor, se manifestă operaţional prin acţiunea sistematică de corecţie a fenomenului administrativ, pe baza analizei actelor şi faptelor cunoscute, în vederea soluţionării operative a tuturor problemelor care pot afecta desfăşurarea optimă a proceselor conduse.

In condiţiile pluralismului politic şi al statului de drept, controlul asupra procesului de elaborare, adoptare şi aplicare a deciziilor de politică publică este operaţional prin realizarea corespondenţei dintre sfera informaţională şi sfera instrumentelor de corecţie, până la soluţionarea definitivă a problemelor.

Exercitarea funcţiei de control în procesul de adoptare şi aplicare a deciziilor de politică publică are drept principală menire ca, prin acţiunea sa specifică de sesizare, analiză şi rezolvare a problemelor, respectiv de cunoaştere şi evaluare a realităţii şi de intervenţie promptă, corectivă, a sistemului conducerii să asigure evitarea, eliminarea sau, după caz, valorificarea consecinţelor unor schimbări în condiţiile de desfăşurare a îndeplinirii deciziilor, să determine eliminarea sau, după caz, promovarea unor manifestări de anomie sau antinomie care apar în viaţa socială.

Prin controlul exercitat de autorităţile publice, se asigură realizarea programelor, respectarea legilor, a cadrului normativ în societate, se contribuie la sporirea răspunderii puterii publice (aparatului de stat) pentru asigurarea ordinii publice şi a disciplinei în toate domeniile si buna funcţionare a tuturor compartimentelor organismului social.

5.2.4. Rolul controlului în execuţia deciziilor de politică publică

Exercitarea controlului asupra instituţiilor şi serviciilor publice statale sau comunitare este

o funcţie de interes general pentru societate, care are utilitate pentru toţi cei implicaţi în procesul de control.

Funcţia de control exercitată de către fiecare colectivitate poate şi trebuie să ţină seama de interesul public, îndeplinindu-se în folosul colectivităţii date, precum şi al relaţiilor sale cu celelalte instituţii ale sistemului social.

Controlul, indiferent de nivelul la care se exercită, poate şi trebuie să determine, atât pentru autorităţile de control, cât şi pentru instituţiile controlate, aceeaşi atitudine de cointeresare şi exigenţă faţă de procesul supus verificării, analizei şi îmbunătăţirii prin aplicarea normelor legale.

In managementul administraţiei publice, controlul exercitat de autorităţile publice are un rol multiplu;


80

-In primul rând, controlul are un rol preventiv prin îndeplinirea căruia se înlătură anticipat cauzele unor dereglări, disfuncţionalităţi, disproporţii şi neconcordanţe care ar putea să apară. Cauzele principale provin din necunoaşterea legilor, a actelor normative sau a programelor elaborate de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, precum şi din acţiunile unor factori obiectivi. Acţiunea preventivă a controlului exercitat de autorităţile publice presupune instrumente şi metode de corecţie şi posibilitatea de eliminare a factorilor primari care sunt generatori potenţiali de abateri.

-In al doilea rând, controlul are un rol recuperator în măsura în care înlătură deficienţele înainte ca acestea să producă efecte negative. Acest rol recuperator este posibil dacă: este monitorizată permanent realitatea; are loc extinderea controlului asupra sectoarelor conexe administraţiei; se înlătură consecinţele negative cu cheltuieli cât mai mici; se aplică operativ corecţiile în condiţiile existenţei prealabile a unor decizii corective anteprogramate; aceste decizii au în vedere situaţii şi probleme potenţiale cu grad de probabilitate cunoscut şi cu frecvenţă relativ mare.

-In al treilea rând, controlul exercitat de autorităţile publice are un rol de perfecţionare a instituţiiloF(serviciilor) sociale, prin revelarea şi valorificarea unor condiţii obiective favorabile, prin generalizarea experienţei pozitive acumulate.

-In al patrulea rând, controlul exercitat de autorităţile administraţiei publice are un rol stimulativ, prin aprecierea rezultatelor, prin aplicarea sistemului de recompense şi sancţiuni. Acest rol decurge din caracterul analitic-constructiv al controlului. Prin acţiunea de control se atestă măsura în care fiecare dintre actorii sociali, instituţie, serviciu sau agent public, îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcinile ce-i revin, apreciind corespunzător contribuţia adusă, recompensând meritele şi sancţionând încălcarea legii, a normelor vieţii.

In sfarşit, controlul are un rol informativ, deoarece furnizează permanent autorităţilor cu funcţie de decizie infor maţiile ce sunt obţinute, prelucrate si valorificate in procesul controlului. Astfel, asigurind permanent informaţii, controlul creează condiţiile pentru cunoaşterea profundă a realităţii atât în scopul adoptării de către cei în drept a unor decizii noi, cât şi pentru fundamentarea de noi cicluri decizionale.

5.2.5. Institutiile de control al administratiei publice

Controlul administraţiei publice, ca atribut al conducerii politice, se exercită de către un sistem de instituţii

şi funcţionari publici al căror drept de control este stabilit, de regulă, printr-o lege specială. Acest sistem de control social se exercită de autorităţile, instituţiile şi organizaţiile cu un caracter

funcţional de specialitate, care, pe baza informaţiilor obţinute, impune la nivelurile controlate, ca şi la nivelurile ierarhic superioare, măsurile de corecţie necesare îndeplinirii obiectivelor stabilite de puterea politică.

Sistemul de control social este compus din subsistemul de control al puterii executive (ce se exercită de sus în jos) şi din subsistemul de control democratic, cetăţenesc (care se exercită de jos în sus).

Controlul exercitat de puterea executivă, prin intermediul sistemului administraţiei publice, cuprinde, cu titlu de exemplu: comisiile de control ale Preşedinţiei; Consiliul Naţional al Audiovizualului; Curtea de Conturi; Corpul de Control al Guvernului; compartimentele de control ale ministerelor; Garda Financiară; serviciile specializate de control al departamentului pentru administraţie publică locală; direcţiile de control ale prefecturilor, inspectoratelor şi direcţiilor judeţene; compartimentele de control din cadrul consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.

Controlul democratic exercitat de cetăţeni se realizează prin următoarele instituţii şi


81

organizaţii: partidele politice; organizaţiile profesionale, sindicatele şi patronatele; organizaţiile neguvernamentale şi apolitice; mijloacele de informare în masă.

Cetăţenii, la rândul lor, prin subsistemul de control democratic, exercită un control public asupra activiţăţii şi comportamentului funcţionarilor publici, agenţilor guvernamentali, asupra instituţiilor serviciilor publice centrale sau locale.

Obiectivele principale ale controlului public sunt cele referitoare la satisfacerea cerinţelor, trebuinţelor şi intereselor cetăţenilor, la strategia şi tactica administraţiei publice în relaţiile cu cetăţenii.

Orice neconcordanţă, disfuncţionalitate sau abatere care apare în procesul elaborării, adoptării şi aplicării deciziilor de politică publică este dezvăluită şi criticată prompt şi exigent de către opinia publică, obligând agenţii guvernamentali să intervină pentru a aplica corecţiile necesare.

Controlul social al cetăţenilor se realizează în societate prin intermediula trei tipuri distincte de instituţii:

- instituţia primară a tradiţiilor populare,a ceremoniilor, şi a cutumei care se regăseşte în moravuri şi atitudini sociale;

- instituţia opiniei publice care acţionează prin intermediul mijloacelor de comunicare personală şi de masă;

- instituţiile politice, juridice, şcolare, culturale, religioase şi profesionale. In sistemul de control, subsistemul de control democratic cetăţenesc exercită influenţă asupra

puterii politice, determinând intervenţia acestuia în reglarea şi perfecţionarea sistemului decizional. Teoria generală a controlului administraţiei este tratată mult mai je larg în Dreptul administrativ.

5.3. Transparenţa decizionaîă in activitatea de administratie publica

5.3.1. Mecanismele elaborarii deciziei administrative

In managementul instituţiilor şi serviciilor publice decizia -reprezintă un act social deliberat al unui

conducător sau al unui grup, prin care se stabilesc scopul şi obiectivele unei acţiuni, direcţiile şi modalităţile de realizare a acesteia, toate determinate în funcţie de o anumită necesitate, pe baza unui proces de informare, reflecţie, cunoaştere şi evaluare a mijloacelor necesare şi a consecinţelor desfăşurării acţiunii respective.

Principala modalitate prin care se manifestă managementul în sfera instituţiilor şi serviciilor publice este decizia administrativă.

In managementul guvernamental se disting două tipuri de decizii: decizia politică şi decizia statală. Decizia politică este actul emis sau adoptat de către conducătorii autorităţilor publice prin care se

stabilesc politicile publice obligatorii pentru instituţiile şi serviciile din sistemul administraţiei publice. Decizia statală este actul prin care instituţiile şi serviciile guvernamentale reglementează activităţi

fără scop politic: circulaţia pe drumurile publice, utilizarea unităţilor de măsură, emiterea de monedă etc). Nu orice decizie care provine de la o autoritate publică abilitată juridic pentru a angaja statul este o decizie poli-tică. Sunt decizii care, deşi au un efect politic, nu sunt adoptate de autoritatea oficială. Puterea politică adoptă uneori decizii care nu au caracter politic, dar asigură aplicarea politicilor adoptate de Guvern. Decizia politică angajează un viitor care are efect nu numai asupra propriei naturi, ci şi asupra dezvoltarii societăţii, precum si pentru atingerea unor obiective de interes general

Managementul guvernamental al administraţiei publice pune în evidenţă două categorii de


82

decizii politice; - unele care ar putea fi calificate drept primare, majore sau macrodecizii care se situeaza pe plan

istoric şi angajează – comunitatile umane în mod ireversibil, atribuîndu-le obiective a căror atingere afectează totalitatea lor,

-. a doua categorie, de decizii secundare, minore sau micro-decizii in sensul că ele intervin fii cadrul deciziilor globale deja hotărâte. Aceste decizii au, de obicei, un caracter mai tehnic, deoarece elementele pe care le conţin pot fi tratate raţional. Deciziile majore sunt decizii politice despre obiective, iar deciziile minore sunt decizii despre mijloace.

După modul în care se desfăşoară procesul de fundamentare şi de adoptare a deciziilor politice, acestea se împart în două categorii; decizii autoritare si decizii negociate.

Orice decizie presupune o prelucrare prealabilă a informaţiilor şi a consecinţelor legate de o anumită soluţie şi, la sfârşit, alegerea variantei optime. Decizia autoritară este caracterizată de faptul că ea se prezintă, în momentul alegerii variantei optime, ca rezultat al voinţei unilaterale a aceluia care adoptă decizia. Decizia negociată se obţine printr-o apropiere a identităţii unui număr de persoane sau grupuri care poartă discuţia până când ajung la o înţelegere care oglindeşte fie o identitate, fie un compromis.

In statele de drept se susţine teoria conform căreia, în cadrul autorităţii legislative şi executive, deciziile politice sunt rezultatul unor negocieri.- în cadrul democraţiei pluraliste, mecanismul instituţiilor politice oficiale Ia cel mai înalt nivel, Parlamentul şi Guvernul sunt organizate într-un asemenea mod încât discuţia prealabilă este necesară oricărei decizii importante.

Deosebirea dintre decizia autoritară şi decizia negociată constă în stilul hotărârii finale. In adoptarea deciziei autoritare, hotărârea deliberată finală este aparent voinţa unei autorităţi publice cu caracter unipersonal, exprimată la masa de lucru, având la bază propriile sale consideraţii. Această aparenţă este precedată de un procedeu vertical de informare, în timpul căruia staful (consilieri, funcţionari, cercetători etc.) a asimilat datele problemei, a ierarhizat posibilităţile, a confruntat ceea ce este aleatoriu cu ceea ce este probabil, precum şi cu ceea ce este sigur. In cursul etapelor preparatorii s-au înfruntat diferite forţe, rivalităţi de persoane, antagonisme de interese sau opoziţii în concepţiile cu privire la obiectivele urmărite, aşa încât, atunci când se întocmeşte un raport, referat sau notă informativă, acesta conţine şi soluţii la problema pusă în discuţie.

Rezultă că, sub aparenţa unei decizii unice, există în realitate două operaţiuni; una care a dus la fixarea conţinutului său, cealaltă care i-a conferit caracterul obligatoriu. Dacă în prima operaţiune decizia este rezultatul efortului de gândire al unor specialişti care au respectat criteriul raţionalităţii, în a doua operaţiune decizia poate fi un rezultat al temperamentului, al impulsurilor, simpatiilor sau personalităţii demnitarului sau funcţionarului public care adoptă decizia politico-administrativă. Datorită acestor influenţe, decizia nu poate fi izolată de contextul său politic, context care, determinând mai direct sau mai indirect pe autorul său, a determinat şi sensul deciziei.

Decizia negociată, atunci când este rezultatul dezbaterilor parlamentare, guvernamentale sau ale consiliilor locale, depinde mai mult de situaţia forţelor care se confruntă decât de calitatea intrinsecă a argumentaţieij)rezentate. Şi în procesul de elaborare şi adoptare a deciziilor negociate sunt două operaţiuni importante: prima operaţiune, elaborarea de către instituţii specializate în cercetare economică, socială, juridică, de diferite comisii parlamentare şi guvernamentale, locale a variantelor de decizii; a doua operatiune, dezbaterea variantelor şi adoptarea celei optime de către Parlament, Guvern, de alte instituţii cu putere de decizie.

In procesul de fundamentare şi adoptare a deciziilor politico-administrative, informaţiile nu pot fi complet raţionalizate, deoarece factorii de decizie sunt dominaţi de cunoştinţe implicite (expresii ale experienţei lor, ale preferinţelor, comportamentului şi temperamentului lor) şi sunt rebele faţă de orice formulare subiectivă.

In al doilea rând, constituirea modelului situaţiei prezente, care este prealabilă unei decizii ştiinţifice, se dovedeşte aleatorie atunci când este vorba de o decizie politică, căci ceea ce califică pe


83

participanţi este tocmai fidelitatea lor faţă de un model a priori, a cărui corectare nu o pot accepta fără a pierde, în acelaşi timp, posibilitatea de a interveni în negocieri.

Dacă orice decizie implică punerea în cauză a probabilităţilor, decizia politică adaugă o nouă dimensiune la caracterul aleatoriu, în sensul că tabloul jocurilor celui care decide pe plan politic comportă una sau mai multe necunoscute, a căror importanţă este capitală, deoarece ea determină însăşi existenţa deciziei.

5.3.2. Componentele procesului decizional

Pentru realizarea procesului decizional sunt necesare următoarele elemenţe; decidentul ca subiect individual sau colectiv ; problemele de identificat şi formulat; obiectivele sau scopurile propuse pentru a fi, realizate şi atinse prin acţiuni specifice; criteriile de decizie; părerile decidenţilor privind stabilirea alternativelor şi selectarea celei mai optime; consecinţele aplicării alternativelor (rezultatele cercetărilor întreprinse pentru estimarea posibilităţilor de cunoaştere a diferitelor consecinţei; alternativele în soluţionarea problemelor.

Aceste elemente constitutive joaca un rol diferit în procesul decizional; a) decidentul: guvernul, ministrul, prefectul, primarul, preşe

dintele consiliului judeţean sau local, şeful instituţiei sau serviciului public b) problema: adaptarea instituţiilor şi serviciilor publice locale la nevoile (interesele)

generale ale comunităţilor locale; c) obiectivul: modificarea legislaţiei din domeniul adminis traţiei publice locale; d) criteriile: organizarea instituţiilor administraţiei publice locale prin îmbunătăţirea

structurilor, a pregătirii profesionale a personalului, fixarea atribuţiilor, introducerea mijloacelor moderne de informare ;

e) consecinţele: reducerea cheltuielilor administraţiei publice locale, reducerea personalului şi creşterea eficienţei serviciilor publice şi a beneficiilor acestora eventualele nemulţumiri şi stări conflictuale create de funcţionarii implicaţi în acţiunile de schimbare;

f) rezultatul cercetărilor: proiectul de lege, de hotărâre sau de administraţie al prefectului sau dispoziţie a primarului; mijloace şi instrumentele de aplicare a reformei în administraţia publică locală; prognoze privind eficientizarea activităţii instituţiilor administraţiei publice locale,

g) alternative: etapizarea acţiunii pe parcursul mai multor ani, experimentarea măsurilor într-un număr de unităţi administraţi v-teritonale sau într-o anumită categorie de instituţii publice etc.

In ştiinţa administraţiei publice, specialiştii au ajuns la concluzia, unanim acceptată, potrivit căreia procesul decizional are următoarele etape: , -identificarea problemei şi stabilirea cauzelor care au generat problema; -clarificarea şi clasificarea obiectivelor şi scopurilor; -culegerea tuturor opţiunilor relevante în atingerea fiecărui obiectiv şi scop şi a informaţiilor despre ele; -construirea alternativelor şi prevenirea consecinţelor fiecărei alternative; analiza lor conform unor standarde de eficienţă şi calitate; -alegerea alternativei care se apropie cel mai mult de rea lizarea obiectivelor şi a scopurilor stabilite şi de standardele de evaluare.

Autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, ca factori de putere, trebuie sa răspundă la următoarele întrebări, atunci când se implică în procesul decizional:


84

- există vreo problemă?; dacă da, care sunt cauzele care au creat-o? -ce ar trebui sa facă în legătură cu problema?; ce priorităţi are această problemă în raport cu alte probleme? -care sunt opţiunile relevante în atingerea obiectivelor şi scopurilor stabilite?; de ce informaţii dispunem şi care este calitatea acestora? -care sunt consecinţele fiecărei alternative? -ce alternativă să alegem?; dacă am ales-o, este această alternativă cea mai reprezentativă, cea mai apropiată realizării obiectivelor şi scopurilor la nivelul standardelor de costuri şi calitate?

Majoritatea managerilor de instituţii (servicii) publice urmează acest model în luarea deciziilor, alegând alternative şi variante de politică publică prin care se aproprie cel mai mult de realizarea obiectivelor şi atingerea scopurilor lor şi ale cetăţenilor cu costurile cele mai mici. Dar sunt şi autorităţi publice de decizie care nu parcurg aceste etape, imprimând procesului de elaborare şi adoptare a deciziilor politice un caracter neştiinţific, neraţional, empiric.

In rândul conducătorilor politici se regăsesc, de regulă, trei tipuri de decidenţi care se disting după modul în care parcurg etapele procesului decizional: -există un tip de conducători ai autorităţilor (instituţiilor) publice care se ocupă de aplicarea unei politici de rutină, conform unor proceduri stabilite şi unor principii cunoscute; -un al doilea tip de conducători sunt aceia care preconizează (imaginează) schimbările ce trebuie aplicate în politica primului grup; -cel de-al treilea tip de conducători caută, în plus, şi criteriile de evaluare a politicilor publice, critică lipsurile din politica primelor grupuri şi sugerează schimbările adiţionale imediate.

Fiecare dintre aceste grupuri de politicieni încearcă să răspundă cererilor şi sfaturilor experte ale diferitelor grupări aflate în afara sistemului autorităţilor administraţiei publice: din această cauză pot apărea conflicte atât cu privire la problemele existente, cât şi asupra celor mai bune mijloace (metode) de a rezolva aceste probleme.

Etapele procesului de elaborare si adoptare a deciziilor politice cuprind activităţi care se pot desfăşura simultan dar în faze individualizate . In procesul decizional, conducătorul unei autorităţi (instituţii) publice este supus influenţei unor factori care afectează pozitiv sau negativ demersul raţional; în această categorie, se înscriu: -factori raţionali, aceştia sunt definiţi prin elementele lor cuantificabile, prin posibilitatea de evaluare şi prin coerenţa metodei de acţiune; -factori cognitivi: aceştia sunt corelaţi cu aptitudinile profesionale, cu gradul de stăpânire de către decident a metodelor,tehnicilor şi procedurilor manageriale şi îndeosebi a celor decizionale; -factori psihologici: cunoştinţele psihologice ale conducă torului, personalitatea, experienţa, profilul moral, comportamentul, perceptele şi aspiraţiile sale; -factori sociali: soluţia găsită pentru o problemă şi decizia care îi corespunde trebuie să întrunească cerinţele şi nevoile cetăţenilor faţă de decizia respectivă, decidentul fiind obligat să ţină seama nu numai de propriile obiective şi aspiraţii, ci şi de interesele subordonaţilor săi;

- factori juridici: sistemul de drept, valorile, principiile şi normele juridice de aplicare a politicilor publice.

Identificarea problemelor şi a cauzelor Etapa identificării problemelor şi a cauzelor care le-au generat începe cu răspunsul la întrebarea „ce

este o problemă?". Autorităţile administraţiei publice, obligate să satisfacă nevoile, cerinţele, interesele şi drepturile

cetăţenilor, poartă răspunderea pentru elaborarea şi adoptarea deciziilor de referinţă. Existenţa unei probleme sociale constituie începutul procesului decizional, a cărui finalizare se realizează prin decizie.


85

Existenţa problemei, ca şi modul în care este percepută ea de comunitate sunt semnalizate autorităţilor administraţiei publice prin următoarele fapte:

- eşecul politicilor publice (care rezultă din faptul că nu au fost realizate obiectivelor stabilite de autorităţile administraţiei publice);

- previziunea, care arată că obiectivele viitoare nu se pot realiza din cauza lipsei de resurse; - necesitatea modificării obiectivelor şi scopurilor prezente, în cazul în care procedurile existente nu

permit atingerea acestor obiective. Pornind de la aceste simptome, se poate defini problema ca reprezentând nevoia percepută de a

diminua sau anula abaterea situaţiei existente de la cea dorită sau abaterea volumului real de cunoştinţe cu privire la o anumită situaţie de la volumul dorit. Când o decizie este greşită, acest lucru este clar pentru toată lumea, dar ce este greşit nu este clar întotdeauna.

Identificarea problemei este un proces dificil şi deseori generează concluzii şi discuţii inutile, dar conflictuale. Conflictul care înconjoară definirea problemei sugerează importanţa acestui studiu al procesului decizional.

Toate problemele sociale au implicaţii importante asupra autorităţilor publice care trebuie să se ocupe de ele şi a modului în care aceste autorităţi îşi definesc ţelurile şi strategiile.

- De exemplu, dacă autorităţile publice privesc violenţa de stradă doar ca pe o încălcare a legii şi ordinii, ele vor lua decizia de a transmite această problemă organelor jurisdicţionale care consideră că înăsprirea pedepselor ar fi cel mai bun mijloc de a potoli acele tulburări.

- Dacă totuşi politicienii leagă cauzele violenţei stradale de sărăcie, şomaj, lipsa de locuinţe sau creşterea preţurilor, ei vor încerca să soluţioneze problema prin intermediul instituţiilor de protecţie socială cu ţeluri mai largi decât simplul control al dezacordului dintre politicile publice adoptate şi eficienta aplicării lor, percepută de public.

In procesul de fundamentare, elaborare şi adoptare a deciziilor de politică publică se regăsesc anumite elemente care generează, la rândul lor, dificultăţi în soluţionare:

-cultura politică a cetăţeanului; credinţele, valorile şi atitudinile faţă de viaţa socială; - inovaţiile tehnice, procedurile şi metodele ştiinţifice de ultimă generaţie care derutează anumite

categorii sociale; - pornografia, traficul de droguri, proxenetismul şi crimi nalitatea ridicată; - şomajul şi lipsa acută de locuri de muncă; - creşterea impozitelor şi taxelor percepute populaţiei; - lipsa de locuinţe, şcoli, spitale, a unor instituţii de cultură şi de recreare; - creşterea inflaţiei, a preţurilor şi a salariilor; - discriminarea etnică, rasială, religioasă sau chiar economică; - abuzurile şi corupţia unor demnitari sau funcţionari publici; - încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale per soanelor fizice; - stagnarea şi crizele economice; Aceste categorii de probleme apar abia după ce soluţiile lor devin realizabile. Dincolo de a şti dacă o

situaţie socială constituie o problemă sau nu, managerii autorităţilor şi instituţiilor publice trebuie să evalueze simptomele problemelor; este cunoscut faptul că o problemă poate fi mai uşor ignorată dacă nu este cuantificată şi că autorităţile administraţiei publice decid adesea într-o serie de probleme având informaţii foarte reduse despre cauzele ei.

O evaluare slabă a problemelor sociale înseamnă nu numai că unele dintre acestea vor fi trecute cu vederea, dar şi că uneori se iau măsuri pentru probleme care nu există. în această primă etapa a procesului decizional, după identificarea şi evaluarea problemelor se întocmeşte agenda


86

problemelor de politică publică: prin agenda de lucru se înţelege acea listă de probleme care necesită adoptarea unei decizii.

Chiar daca apare o neînţelegere cu privire la natura socială a unei probleme sau cu privire la întinderea simptomelor ei, autorităţile publice care doresc să o soluţioneze trebuie să o înscrie pe ordinea de zi a acestei agende de lucru.

In practică, există un număr de oameni angajaţi să rezolve probleme cu caracter social global sau chiar sectorial. Acesta este unul dintre motivele pentru care unele probleme pot concura cu altele pentru o poziţie prioritară în agendă, atunci când ele devin mai importante decât celelalte şi le pot îndepărta pe acestea. Pe agenda de lucru pot fi deja probleme vechi, pe care managerii din administraţia publică trebuie să le revizuiască periodic; de exemplu, importanţa bugetului şi deficitul din anul fiscal fac ca aceste probleme să intre simultan pe agenda de lucru a Guvernului şi Parlamentului

Probleme vechi de interes general sunt înscrise pe agendele de lucru ale legislativului, executivului sau preşedintelui ţării şi trebuie urmărite permanent de aceste autorităţi ale statului până la soluţionarea lor.

O dată ce o problemă a ajuns pe agenda de lucru a factorilor de decizie, cei care se ocupă de ea au tot interesul să atragă atenţia asupra ei şi să sprijine programele propuse.

Din clipa în care Guvernul începe să acţioneze într-o problemă, acestuia i se acordă posibilitatea şi responsabilitatea rezolvării ei şi problemei respective i se face publicitatea necesară. Rezultatul acestei activităţi poate fi apariţia mai multor cereri de rezolvare a problemei respective. De obicei, datorită încărcării agendei de lucru cu probleme vechi, este greu de găsit loc pentru noi probleme, susţinătorii lor calificându-le drept probleme deja existente, pe agendă.

In procesul decizional, autorităţile publice trebuie să ţină seama permanent şi de sursele care pot declanşa alte probleme decât cele aflate pe agenda lor de lucru, cum sunt:

- calamităţile şi catastrofele naturale, alunecările de teren, incendiile, înzăpezirile, exploziile în mine, seceta prelungită etc;

- evenimente umane neprevăzute, piraterie aeriană, revolte, acte de terorism; - schimbări tehnologice în ambient; poluarea, congestionarea traficului aerian, feroviar şi rutier,

dezechilibrul în distribuirea resurselor, care provoacă mişcări sociale; - schimbări demografice; creşterea numărului populaţiei şi schimbările în distribuţia acesteia pe

vârste; - concurenţa în comerţul internaţional, care conduce la cerinţa de tarife preferenţiale; - schimbări politice pe plan internaţional; Problemele incipiente pot rivaliza cu cele existente deja pe agenda de lucru. Pentru ca o problemă să

obţină prioritate trebuie să atragă pe politicieni prin urgenţa ei. Transformarea problemelor în puncte pe agendă poate fi făcută de personalităţi, demnitari, mass-media, sindicate, partide politice, organizaţii neguvernamentale şi cetăţeni, prin presiunile pe care le exercită asupra factorilor de decizie din administraţia publică.

In managementul administraţiei publice se întâlnesc, de regulă, situaţii în care prioritatea punctelor de pe agenda de lucru a administraţiei se datorează factorilor de decizie politică: în virtutea faptului că politicienii deţin controlul asupra agendei administraţiei, ei sunt tentaţi sa folosească agenda în scopuri proprii. Politicienii pot plasa problemele pe agenda de lucru prin colectarea şi difuzarea informaţiilor; este ştiut faptul că la şedinţele consiliilor judeţene sau locale, ordinea de zi se modifică la propunerea consilierilor (partidelor politice), deşi, iniţial, erau înscrise alte probleme pe ordinea de zi.

In plus, demnitarii (persoanelg care ocupă o funcţie de conducere într-o instituţie publică în virtutea apartenenţei lor politice) dispun de personal necesar pentru a căuta probleme. în realitate, nu există


87

însă resurse pentru realizarea noilor programe şi politicienii nu doresc să provoace noi conflicte care să tulbure înţelegerile făcute anterior cu privire la alte probleme; de aceea, ei dau prioritate identificării de noi probleme;

In ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici, aceştia identifică problemele conform experienţei lor anterioare. De aceea, ei sunt tentaţi a căuta probleme numai în domeniul pe care-1 consideră ca fiind aria lor de responsabilitate; uneori, interesele publice pot forţa pe politicieni să plaseze o problemă pe agendă; alteori, un eveniment critic atrage atenţia conjugată a funcţionarilor şi politicienilor şi face ca problemele declanşate de criză să fie puse pe agendă la un punct important; uneori, o persoană influentă poate pune o problemă pe agendă; mass-media, deseori, are un rol important în a-i obliga pe politicieni să adauge subiecte pe agendă; sunt situaţii în care chiar presa scrisă şi audiovizuală iniţiază discuţii asupra unei probleme sau a mai multora; mass-media stimulează publicul să se adreseze autorităţilor publice, să discute problema sau problemele şi să aducă conţinutul lor în atenţia politicienilor, fiind un mijloc de legătură între public, organizaţiile acestuia şi guvern; în multe cazuri, organizaţiile publicului obligă pe oficialităţi să înscrie pe agenda de lucru o problemă sau altele, mobilizând comunitatea umană respectivă să le sprijine; aceste organizaţii pot provoca şi instituţiile să acţioneze împotriva lor, pentru a obţine simpatia, sprijinul şi solidaritatea publicului.

5.3.3. Obiectivele şi scopurile deciziilor ad-hoc

Clarificarea obiectivelor şi scopurilor se face după ce problema a fost identificată şi inclusă pe agenda de lucru politică. Abia după ce s-au clarificat scopurile şi obiectivele, managerii administraţiei publice pot propune şi evalua efectiv opţiunile pentru atingerea acestor scopuri. Clarificarea poate decurge direct din textul problemei. Ca de exemplu, dacă o încălcare a ordinii publice este considerată ca generatoare de tulburări violente de stradă, scopul poate fi reinstaurarea legii şi ordinii.

Dacă autorităţile administraţiei publice ajung la concluzia că sărăcia este cauza nemulţumirilor şi neliniştilor cetăţenilor sau ale unor comunităţi umane, scopurile lor pot include diminuarea simptomelor de sărăcie, prin garantarea unui venit minim şi distribuirea în mod egal a resurselor economice; sau pot încerca să rezolve aceste probleme prin programe sociale, prin care să îmbunătăţească educaţia civică, să garanteze locuri de muncă pentru cei care vor să muncească şi să concureze la ocuparea lor pe baza principiului „şanselor egale".

In managementul administraţiei publice din ţările europene occidentale există o semnificaţie mai largă a problemelor cu caracter social, cum sunt: evitarea războiului nuclear, protejarea intereselor naţionale peste hotare, servicii publice eficiente, posibilităţi egale pentru toţi cetăţenii, reducerea sărăciei şi controlul asupra inflaţiei etc. De multe ori, concepte ca „protecţie socială" sau „serviciile universale" constituie subiecte de dezbateri controversate între decidenţii politici, care elimină orice înţelegere asupra stabilirii scopurilor şi obiectivelor generale. De cele mai multe ori, Guvernul şi consiliile locale ştiu mai bine problemele de care vor să scape (sărăcie, şomaj, inflaţie) decât ce vor să obţină.

In acţiunea de clarificare a scopurilor şi obiectivelor se întâlnesc unele situaţii deosebite, ca de exemplu:

- înţelegerea incompletă a obiectivelor şi scopurilor acolo unde există structuri sociale şi profesionale complexe;

- dezacordul între administraţia publică şi politicieni, cu privire la existenţa sau natura unei probleme, care înlătură etapa de clarificare a scopurilor, pentru a ajunge direct la discuţiile despre opţiunile politice;

- lipsa de interes a autorităţilor administraţiei publice de a-şi declara precis scopurile, pentru a nu fi trase la răspundere (în cazul nerealizării obiectivelor);


88

- promovarea unor programe în detrimentul scopurilor prin care se facilitează unor indivizi sau grupuri accesul la resurse financiare şi economice (pentru ca acei indivizi să nu se opună politicii administraţiei);

- fixarea unor obiective reduce posibilitatea unor grupuri de a se manifesta împotriva autorităţilor administraţiei publice.

Clasificarea scopurilor şi obiectivelor se face după clarificarea acestora. Această acţiune este necesară pentru a hotărî care dintre ele trebuia să primească mai multă atenţie din partea autorităţilor administraţiei publice. Dacă scopurile şi obiectivele nu sunt clar exprimate, clasificarea devine dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

Clasificarea metodică constă în abordarea scopurilor şi obiectivelor în funcţie de locul pe care îl ocupă fiecare dintre acestea pe scara valorilor sociale stabilită de autorităţile publice. In acest proces de clasificare pot fi întâlnite următoarele dificultăţi:

- faptul că există prea puţine persoane care să facă o clasificare a tuturor obiectivelor sociale şi a scopurilor politice;

- chiar dacă birocraţii şi politicienii sunt de acord asupra scopurilor şi obiectivelor, ei le clasifică în mod diferit;

- riscul de a nu clasifica unele scopuri şi obiective deoarece politicienii nu ştiu, sau nu pot, să-şi definească politica;

- lipsa de înţelegere asupra criteriilor de clasificare, care îngreunează procesul decizional; - inexistenţa unui standard conform căruia să se decidă care dintre scopuri corespund binelui

public ori justiţiei sociale sau interesului general; Aceste dificultăţi, ca şi altele, nu dau posibilitatea politicienilor şi birocraţilor din administraţia

publică să clasifice scopurile şi obiectivele într-un mod oficial sau explicit. Priorităţile apar pentru o anumită perioadă de timp ca rezultat al unui sprijin politic organizat. In final, clasificarea scopurilor şi obiectivelor se regăsesc în măsurile luate de autorităţile administraţiei publice pentru acordarea de fonduri, forţă de muncă, resurse materiale etc.

Lipsa obiectivelor clasificate metodic determină autorităţile administraţiei publice să sprijine scopuri inutile sau chiar contradictorii în diverse probleme.

Culegerea tuturor opţiunilor relevante corespunzător scopului şi obiectivului urmărit, organele de decizie culeg opţiuni din rândul demnitarilor, înalţilor funcţionari de stat, parlamentarilor, liderilor partidelor politice şi al organizaţiilor neguvernamentale, al celor apolitice, profesionale, culturale şi opţiuni ale cetăţenilor.

Culegerea şi prelucrarea informaţiilor despre obiective se realizează cu ajutorul unor instituţii specializate, de cercetare ştiinţifică, sociologică, economică, social-politice, cultural-educative şi de învăţământ şi al sistemului de informare şi prelucrare a datelor.

Analiza informaţiilor presupune completarea setului de date cu elemente semnificative care dau dimensiune politico-socială problemelor analizate şi le clasifică în comparaţie cu altele. Această analiză se realizează de către autorităţile administraţiei publice cu ajutorul unor servicii specializate (agenţi).

In aceste prime trei etape ale procesului decizional autorităţile publice trebuie să respecte principiul definiţiei, conform căruia se evidenţiază:

- fenomenul sau problema socială care trebuie rezolvată; - scopul şi obiectivele de interes general urmărite; - posibilităţile existente de separare în elemente componente şi de tratare distinctă a acestora; - ordinea de prioritate şi modalităţile de intervenţie;


89

- cadrul legislativ, normele şi reglementările juridice aplicabile în domeniu; - condiţiile restrictive în rezolvarea problemelor; - constituirea alternativelor şi prevederea consecinţelor fiecărui act sau fapt administrativ; - analiza alternativelor conform unor standarde de eficienţă şi echitate. Valorificarea informaţiilor analizate detaliat în etapa precedentă permite ca, în această fază a procesului

de fundamentare, elaborare şi adoptare a deciziilor de politică publică să se elaboreze un număr de alternative (cel puţin două) a căror configurare se realizează în funcţie de un anumit set de criterii.

In acest moment, decidenţii politici trebuie să aplice principiul individualizării şi fundamentării alternativelor, care asigură:

- definirea premiselor şi supunerea lor testului de validare; - stabilirea pentru fiecare alternativă a elementelor de: eficienţă, analiza factorului timp în situaţia cea

mai convenabilă, resurse disponibile (proprii sau atrase), riscul, consecinţele aplicării fiecărei alternative, evitarea fundamentării preferenţiale a alternativelor. Alegerea alternativelor care se apropie cel mai mult de realizarea obiectivelor şi a scopurilor stabilite de standardele de evaluare. Acţiunile specifice ale acestei etape sunt următoarele: alegerea variantelor şi a alternativei optime, pe baza interpretării valorii unor factori de influenţă; stabilirea precisă a nivelului ierarhic unde trebuie luată decizia şi a termenului de punere în practică. în această etapă se aplică principiul optimizării, care permite:

- stabilirea factorilor determinanţi ai fenomenului real şi a interacţiunii lor; - determinarea criteriului de apreciere a optimului şi a eficienţei lui; - stabilirea factorilor care pot fi influenţaţi şi a celor asupra cărora nu se poate acţiona în

procesul de aplicare a deciziei adoptate. Pentru a se asigura eficienţa soluţiei adoptate, ca rezultat al procesului decizional, este necesar să

se ţină seama de câteva cerinţe specifice tuturor deciziilor politico-administra tive: ele se adoptă ţinând seama de implicaţii ,importanţa lor nu depinde de voinţa celor care au luat-o, ci de consecinţele aplicării ei;

Decizia politico-administrativă exprimă opţiuni cu privire la scop, nu şi cu privire la mijloace de realizare a ei;

-ele îşi ating plenitudinea prin efectul social pe care îl produc; -ele nu pot fi izolate de efectele lor; -ele se justifică în esenţă prin fenomenele pe care le generează; -în sfera politicii, conţinutul deciziei nu se defineşte prin ceea ce a fost dorit, ci prin ceea ce s-a

întâmplat; -dacă politica este o acţiune privitoare la viitor, politice sunt numai deciziile care afectează acest viitor; -decizia politico-administrativă este aceea care, prin succesul sau eşecul său, este un factor al activităţii

publice prin care se construieşte zi de zi viitorul grupului sau comunităţii umane pentru care se elaborează şi se adoptă politicile publice.

Legea privind transparenţa decizională în administraţia publică nr. 52/2003 stabileşte regulile

de procedură minimale care să asigure transparenţa decizională privind activitatea autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, alese sau numite, precum şi a altor instituţii publice finanţate din bugetele publice, în raporturile dintre acestea şi cetăţeni, sau asociaţii ale cetăţenilor legal constituite.

Potrivit legii, autorităţile publice obligate să respecte dispoziţiile legii sunt: -autorităţile administraţiei publice centrale: ministerele, alte organe centrale ale administraţiei publice din subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice descentralizate ale acestora, precum şi autorităţile administraţiei publice autonome; de precizat ca,deşi este autoritate


90

supremă.a administraţiei guvernul nu este menţionat; -autorităţile administraţiei publice locale: consiliile judeţene, consiliile municipale, orăşeneşti şi comunale, primarii, instituţiile şi serviciile publice de interes judeţean, respectiv local.

5.3.4. Obiectivele transparenţei decizionale

Transparenţa decizională a activităţii desfăşurate de autoritatile administraţiei publice la nivel central şi la nivel local sunt stabilite expres de lege, după cum urmează;

-şă sporească gradul de responsabilitate a autorităţilor administraţiei publice faţă de cetăţeni (destinatari ai actelor emise de administraţie);

- s a stimuleze participarea activă a cetăţenilor la adoptarea deciziilor administrative: hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor şi prefecţilor, dispoziţii ale primarilor, dispoziţii ale conducătorilor de instituţii sau servicii publice de specialitate de interes naţional sau local şi altele asemenea;

-să sporească gradul de transparenţă al întregii activităţi a administraţiei publice. La baza Legii privind transparenta decizională în administraţia publică stau principii

care asigură atât oportunitatea, cât şi legalitatea actului decizional: -principiul informării prealabile a cetăţenilor cu privire la problemele de interes public care urmează

să fie dezbătute de autorităţile administraţiei la nivel central sau local, precum şi asupra proiectelor de acte normative;

-principiul consultării cetăţenilor şi a asociaţilor cetăţeneşti legal constituite, la iniţiativa autorităţilor publice, in cursul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative;

- principiul participării active a cetăţenilor la adoptarea deciziilor administrative şi in procesul de elaborare a proiectelor de acte normative; acesta presupune, pe de o parte, ca şedinţele să aibă caracter public, iar pe de altă parte, ca dezbaterile să fie consemnate (înregistrate) şi date publicităţii.

Pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii privind transparenţa decizională în administraţia publică, chiar în cuprinsul legii este precizată semnificaţia fiecărui termen utilizat:

- astfel, prin act normativ, defineşte actul emis sau adoptat de o autoritate publică şi care are caracter general obligatoriu. De regulă, actele administrative sunt emise de autorităţile publice cu caracter unipersonal (ministru, prefect, primar, inspector general etc), spre deosebire de actele adoptate prin vot de autorităţi publice cu caracter colegial (guvern, consiliu judeţean, consiliu local, consiliu de administraţie).

- prin luarea deciziei, se înţelege procesul deliberativ specific autorităţilor administraţiei publice care se caracterizează prin faptul că dispoziţiile şi hotărârile se iau conform unei proceduri laborioase, care începe cu elaborarea, fundamentarea proiectului de decizie în fapt şi în drept, redactarea, avizarea şi aprobarea lor, respectiv, supunerea lui spre dezbatere şi emiterea sau adoptarea prin vot, semnarea, autentificarea şi publicarea acestora;

- prin elaborarea de acte normative se indică procedura de redactare a unui act normativ înainte de a fi supus adoptării. Procedura de redactare se desfăşoară potrivit regulilor de formă şi fond cerute actelor juridice; forma scrisă, structura (titlu, parte introductivă şi parte dispozitivă), fundamentarea în fapt şi în drept;

- obligaţia de transparenţă se referă la obligaţia autorităţilor administraţiei publice de a informa şi de a supune dezbaterii publice proiectele de acte normative, de a permite accesul la luarea deciziilor administrative şi la documentele (minute, procese-verbale etc.) şedinţelor publice;

- prin recomandare se defineşte orice opinie, sugestie, propunere sau punct de vedere,


91

exprimate oral sau scris, primite de administraţia publică de la orice persoană interesată în procesul de luare a deciziilor sau în procesul de elaborare a actelor normative.

- asociaţiile legal consţiţuite sunt organizaţii civice, sindicale, patronale sau alt grup asociativ de reprezentare civică. După cum se poate observa, asociaţiile sindicale şi patronale nu au caracter propriu-zis civic, ci profesional, ceea ce vine în contradicţie cu scopul legii, care se referă expres numai la transparenţa faţă de cetăţeni.

-prin minută se înţelege documentul scris în care sunt consemnate, pe scurt, punctele de vedere exprimate de participanţii la o şedinţă, precum şi rezultatele dezbaterilor.

- sintagma ordine de precădere semnifică prioritatea participării la şedinţele publice, în raport de interesul manifestat faţă de obiectul şedinţei; legea foloseşte termenul de subiect al şedinţei, ceea ce induce falsa impresie că ar fi vorba de o persoană; în realitate este vorba de subiectul dezbaterilor, adică de obiectul şedinţei.

- în sfârşit, prin şedinţă publică trebuie să înţelegem şedinţa care se desfăşoară în cadrul autorităţilor administraţiei publice, la care are acces orice persoană interesată.

5.3.5. Excepţii de la regula transparenţei Prevederile Legii privind transparenţa decizională nu se aplică procesului de elaborare a actelor

normative şi şedinţelor în care sunt prezentate sau discutate informaţii cu privire la: - apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică, interesele strategice economice sau

politice ale ţării, precum şi deliberările autorităţilor, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;

- valoarea, termenele de realizare si datele tehnico-economice ale activităţii comerciale, bancare, financiare, dacă publicarea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale;

- datele cu caracter personal (dacă nu există acordul persoanei fizice respective).

7.3.6. Participarea la procesul decizional

In cursul desfăşurării procesului de elaborare a actelor normative, autorităţile administraţiei publice

sunt obligate să facă public proiectul de act normativ ce urmează a fi adoptat; acest lucru trebuie realizat prin afişare la sediul propriu (într-un loc accesibil), prin anunţul în site-ul propriu şi transmiterea proiectului către mass-media locală sau centrală, după caz.

In plus, autorităţile administraţiei publice trebuie să trimită proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au solicitat acest lucru.

Anunţurile cu privire la elaborarea actelor normative trebuie aduse fa cunoştinţa cetăţenilor cu cel puţin 30 de zile înainte de supunerea spre analiză şi adoptarea lor de către autoritatea publică. Anunţurile trebuie să cuprindă notele de fundamentare, expunerile de motive si, după caz, referatele privind necesitatea si oportunitatea proiectului de act normativ propus, textul complet al proiectului, termenul-limită şi modalitatea prin care cei interesaţi îşi pot exprima opiniile, cu valoare de recomandare, fata de proiectul propus.

Anunţurile referitoare la actele normative ce urmează a fi elaborate în domeniul afacerilor trebuie transmise şi asociaţiilor patronale sau grupurilor legal constituite, pe domenii specifice de activitate, cu respectarea termenului prevăzut, de 30 de zile.

Termenul în care persoanele fizice sau juridice interesate pot face sugestii sau propuneri cu privire la


92

conţinutul actului normativ trebuie să fie de minimum15 jzile de la data publicării anunţului. Conducătorii autorităţilor administraţiei publice sunt obligati să delelege un funcţionar public care să

asigure serviciul de relaţii cu publicul referitor la primirea şi prelucrarea observaţiilor, sugestiilor şi opiniilor primite din partea ceţăţenilor.

Proiectul de act normativ se trimite spre avizare (respectiv aprobare) la autorităţile publice ierarhic superioare numai după ce s-au definitivat observaţiile şi propunerile primite din partea cetăţenilor.

In cazul în care o asociaţie cetăţenească a solicitat în scris discutarea proiectului de act normativ, conducătorul autorităţii publice emitente are obligatia de a organiza o intalnire pentru dezbaterea proiectului cu participarea celor interesati.

In toate cazurile în care au loc dezbateri publice, acestea trebuie să se desfăşoare în termen de maximum 10 zile de la data publicării locului şi datei de desfăşurare a dezbaterii. In situaţii de urgenţă, atunci când este periclitat interesul public, proiectele de acte normative pot fi adoptate fără respectarea acestei proceduri.

Participarea cetăţenilor la dezbaterile din cadrul şedinţelor publice, cu ocazia adoptării unor hotărâri, se realizează în următoarele condiţii;

-anunţul privind data şi locul de desfăşurare a şedinţei publice se afişează la sediul autorităţii emitente

cu cel puţin trei zile înainte; concomitent, anunţul se afişează pe site-ul instituţiei şi se comunică mass-media;

- anunţul se aduce la cunoştinţa cetăţenilor sau asociaţiilor civice care şi-au exprimat opiniile, cu valoare de recomandare, referitoare la proiectul ce urmează a fi supus dezbaterii;

- participarea persoanelor interesate la şedinţa publică se face în limita locurilor disponibile din sala de şedinţă, în ordinea de precădere generată de interesul unor asociaţii faţă de obiectul dezbaterilor; această ordine se stabileşte de către preşedintele de şedinţă; în orice caz, ordinea de precădere nu poate limita accesul mass-media.

Preşedintele şedinţei poate oferi invitaţilor posibilitatea de a se exprima cu privire la ordinea de zi; după cum se poate observa, legea nu instituie obligativitatea preşedintelui de a da cuvântul tuturor participanţilor. în practică, se permite unui reprezentant al unei asociaţii de a exprima punctul de vedere al tuturor membrilor.

Adoptarea deciziilor administrative intră în competenţa exclusivă a autorităţilor administraţiei publice. Desigur că punctele de vedere exprimate în cadrul şedinţelor publice au valoare de recomandare (nefiind obligatorii pentru autoritate) şi se consemnează în minută.

Minuta cu dezbaterile şi rezultatul votului se afişează la sediul instituţiei şi se publică în site-ul instituţiei. Atunci când dezbaterile sunt înregistrate fonic sau video se va redacta în scris şi minuta şedinţei. Minutele se păstrează în arhivă.

Autorităţile administraţiei publice au obligaţia de a face public un raport anual cu privire la transparenţa decizională, care va cuprinde. numărul numărul total al recomandărilor primite, Numărul omandănlor incluse în proiectele de acte normative Snţînutul actelor, numărul articipanţilor le şedinţele publice, ăterilor organizate, situaţia cazurilor în care autoritaţile publice au fost acţionate în instanţă, evaluarea modului în -a realizat colaborarea cu cetăţenii, numărul şedinţelor carg nu au tost publice şi motivele pentru care au fost secrete.

Raportul anual este, la rândul lui, supus publicităţii prin afişare la sediul autorităţii emitente şi pe site-ul instituţiei.

Sancţiuni Orice persoană care se considera vătămată în drepturile sale prin încălcarea dispoziţiilor legii


93

transparenţei se poate adresa instanţei de judecată potrivi Legii contenciosului administrativ. Plângerea, ca şi recursul sunt scutite de taxă de timbru şi se judecă în procedură de urgenţă. Constituie abatere disciplinară fapta funcţionarului public care nu permite accesul persoanelor la

şedinţele publice sau împiedică implicarea persoanelor interesate în procesul de elaborare a actelor normative de interes public. Constatarea şi sancţionarea faptei se realizează potrivit dispoziţiilor Legii funcţionarilor publici.

5.4. Comunicarea intre administratia publica si cetaten

Prin obiectivele, scopurile şi specificitatea instituţiilor publice, trebuie să se comunice, în

dublu sens, atât cu autorităţile administraţiei publice, cât şi cu societatea civilă, sau, mai exact, cu cetăţenii care sunt beneficiarii serviciilor administrative prestate de administraţie.

In statul de drept, comunicarea, ca fenomen al democraţiei sociale, este o cerinţă absolut necesară pentru existenţa umanităţii şi progresul civilizaţiei.

Prin comunicare se înţelege transferul de informaţii de la administraţia publică (sursa) la cetăţean (receptorul), care poate fi abordat ca persoană fizică, colectivitate sau structură socială cu sau fără personalitate juridică.

Informaţiile de interes general se transmit societăţii civile cu ajutorul unor mijloace tehnice, de tipul presei scrise sau audiovizuale, atunci când legea obligă administraţia să publice actele cu caracter normativ, pentru a putea fi cunoscute de către toţi locuitorii dintr-o unitate administrativ teritorială.

Atunci când actele administrative au caracter individual, ele se comunică în scris sau direct prin viu grai numai persoanei fizice sau juridice interesate.

Toate mijloacele de transmitere, prelucrare, decodificare şi receptare a informaţiilor formează un ansamblu de instrumente care uşurează procesul de comunicare. Ca mijloace tehnice se folosesc: telefonul, faxul, teleimprimatorul, radioul, televiziunea, presa scrisă, documentele, ceea ce impune să completăm definiţia dată mai sus comunicării.

Materia primă a procesului de comunicare este informaţia. Pentru managementul administraţiei publice, informaţia este o resursă ce poate fi folosită, cumpărată, stocată, prelucrată, vândută, dezvoltată şi controlată. Ca sursă primordială, informaţia este folosită pentru controlul resurselor fizice: naturale, financiare, energetice, umane.

După domeniul de activitate din care provin şi după conţinutul lor, informaţiile se pot clasifica în: economice, sociale, profesionale, culturale, educative, de divertisment, juridice, militare etc.

Autorităţile, instituţiile şi serviciile administraţiei publice folosesc toate aceste categorii de informaţii, pondere cea mai largă având-o cele din domeniul social, economic, juridic, sanitar, cultural, profesional şi educativ, ecologic.

Ceea ce trebuie reţinut cu privire la fenomenul comunicării este că informaţiile, transmise prin mijloace moderne de comunicare, au efecte psihologice deosebit de importante: ele au capacitatea de a solidariza, de a sensibiliza sau chiar de a provoca stări de criză ori de destabilizare a echilibrului politic şi social.

Cercetările recente efectuate de specialişti asupra exploziei informaţionale actuale au arătat că 95% din perioada activă a unui individ este ocupată cu o formă sau alta de comunicare: vorbit, scris, citit, ascultat, vizionat etc.


94

Componentele procesului de comunicare ,orice proces de comunicare are în mod obligatoriu următoarele elemente componente:

-sursa, care în cazul nostru este o structură a administraţiei: autoritate, instituţie, serviciu sau agent public care transmite mesajul;

-instrumentul de transmitere prin care circulă şi se transmite mesajul; de regulă, în administraţia publică, acest instrument este o publicaţie oficială, deoarece acte administrative cu caracter normativ trebuie, în mod obligatoriu, publicate pentru a produce efecte juridice; -receptorul este colectivitatea umana care recepţionează me sajul; această colectivitate poate fi organizată în diferite forme politice, profesionale ori în structuri economice, culturale, etnice, religioase sau de altă natură. -mesajul propriu-zis sau, altfel spus, conţinutul informaţiilor transmise de către administraţie spre societatea civilă: prin mesaj se înţelege ce se predă, ce se transmite, sau se comunică: vorbe, text scris, sunete, imagini sub formă de ştiri, veşti, comunicate, documente, scrisori etc.

Mesajul administraţiei publice, care este emis, transmis şi recepţionat, are în componenţa sa următoarele elemente: -obiectul mesajului, care defineşte situaţia sau evenimentul la care se referă comunicatul; -conceptul mesajului, pe care îl are administraţia sau colecti vitatea umană asupra acestui obiect, situaţii, evenimente etc. Prin concept se înţelege forma logică, reprezentând cea mai înaltă treaptă de abstractizare, susceptibilă de a permite perfecţionarea prin ridicarea progresivă a gândirii de la simplu la complex, prin oglindirea din ce în ce mai exactă a realităţii obiective în continuă transformare.

- ansamblul de simboluri folosite pentru a transmite conceptul; cunoştinţele, opiniile şi atitudinile care influenţează modul de a concepe al instituţiei care transmite mesajul.

Datorită acestor elemente, este posibilă codificarea oricărui mesaj. De exemplu, dacă o sursă transmite informaţii referitoare la o structură organizatorică, despre care suntem informaţi că reprezintă o colectivitate umană constituită pe baza unor norme legale, care are ca obiect o activitate economică şi care are ca scop furnizarea unui produs sau serviciu de interes general, putem înţelege semnificaţia informaţiei, mesajul său, adică faptul că este vorba despre un serviciu public.

Această definiţie a serviciului public e cunoscută de sursă care îşi foloseşte experienţa şi cunoştinţele teoretice şi practice pentru a transpune conceptul de „serviciu public" în simboluri: de pildă, roţile înaripate pentru serviciul public de transport de călători pe calea ferată; un fulger pentru furnizorul de energie electrică; picătura de apă pentru serviciul public respectiv etc. Totalitatea informaţiilor transmise prin cuvinte, imagini, sunete sau simboluri va fi recepţionată de individ, sau de colectivitate, ca un mesaj unic.

Procesul de comunicare îşi atinge, aşadar, scopul dacă cetăţenii înţeleg un conţinut identic cu cel la care s-a referit administraţia publică în momentul transmiterii mesajului.Etapele procesului de comunicare a mesajelor sunt, de regulă, următoarele:

-codificarea mesajului de către autorităţile, instituţiile sau serviciile publice; -transmiterea mesajului codificat prin mijloacele de comuni care obligatoriu prevăzute de lege; -primirea mesajului de către individ sau colectivitate; -decodificarea mesajului de către cetăţeni.

In cazul autorităţilor administraţiei publice, mijlocul oficial de comunicare este limbajul vorbit şi scris. Limbajul vorbit are mai multe şanse de a-şi atinge scopul, întrucât poate fi susţinut şi de gestică. Limbajul scris rămâne forma esenţială în transmiterea informaţiilor, atât în procesul de comunicare cu structurile publice subordonate, cât şi cu cetăţenii.

Forma scrisă a actelor administrative, prin intermediul cărora se transmite concret voinţa administraţiei,


95

este cerută ad validitatem (adică pentru existenţa valabilă a actului), cât şi ad prohationem (adică pentru a putea face dovada drepturilor şi obligaţiilor care se nasc, se modifică sau se sting prin executarea actului).

5.4.1. Rolul funcţionarilor publici în comunicare

In procesul de comunicare acţionează o serie de factori care influenţează fie pozitiv, fie negativ mesajul transmis in legătură cu intervenţia acestor factori în procesul de comunicare, funcţionarii publici trebuie să respecte o serie de condiţii pentru a putea asigura claritatea mesajului:

-în primul rând, instituţiile şi funcţionarii publici trebuie să posede un portofoliu bogat de simboluri, adică să aibă un vocabular din care să poată selecta cuvintele cele mai adecvate; -în al doilea rând, ei trebuie să cunoască exact semnificaţia şi nuanţele fiecărui termen pe care vor să-1 folosească pentru a produce o anumită atitudine (de adeziune sau de respingere) sau o anumită acţiune; -în al treilea rând, ei trebuie să aibă idei clare despre mesajul pe care vor să-1 trimită;

-în sfârşit, ei trebuie sa aibă o imagine clară a vocabularului celui care se adresează, întrucât trebuie să-şi aleagă şi să-şimodeleze limbajul pentru a fi cât mai bine înţeles de cetăţeni (având în vedere că aceştia au un anumit nivel de cultură) Sistemul de simbolizare, limbajul şi experienţa, atât ale administraţiei publice, cât şi ale cetăţenilor, au o influenţă deosebită asupra modului în care ajută la folosirea conceptelor şi deci la orientarea unei persoane în mediul în care se află, la interacţiunea indivizilor cu autorităţile publice şi instituţiile subordonate.

Dacă se dă un sens diferit unui cuvânt (decât sensul lui obişnuit), atunci apare pericolul blocării sau di stors ion ar ii comunicării. In literatura de specialitate sunt indicate diferite modele de studiu pentru o analiză a procesului de comunicare. Amintim în acest sens modelul propus de H. D. Laswell referitor la diferite forme de interacţiune în procesul de comunicare, ceea ce înseamnă că analiza acestui proces trebuie să răspundă la următoarele întrebări: cine transmite mesajul, ce se transmite prin acel mesaj, cum se transmite şi cu ce efecte sociale?

Procesul de comunicare implică, din partea administraţiei publice, codificarea mesajului, iar din partea cetăţeanului, decodificarea mesajului. In funcţie de codurile utilizate, de simbolurile folosite, de limbajul utilizat de administraţie şi de modul în care acesta este înţeles de cetăţeni, putem avea următoarele stări de interacţiune între administraţie şi publicul receptor: -administraţia publică şi cetăţenii au majoritatea simbolurilor comune, adică folosesc acelaşi limbaj şi deci cea mai mare parte a mesajului este înţeleasă de către cetăţeni; în acest caz, comunicarea este facilă şi utilă, existând premisele ca mesajul să aibă efectele dorite; -administraţia publică şi cetăţenii au un număr redus de sim boluri comune şi, în consecinţă, cetăţenii înţeleg numai o parte din mesajul transmis, ceea ce face ca procesul de comunicare să fie dificil; -administraţia publică şi cetăţenii nu au un limbaj comun şi deci comunicarea nu poate avea loc. In acest caz, admi nistraţia va trebui să găsească alt mijloc de comunicare dacă doreşte să comunice, în măsura în care această situaţie indică existenţa unui potenţial de informaţii transmisibile; -sfera de simboluri pe care o foloseşte societatea civilă este mult mai bogată decât cea utilizată de administraţia publică şi, ca atare, gradul de înţelegere al administraţiei este incomplet. Acest tip de relaţie se întâlneşte, de regulă, între funcţionarii publici incompetenţi şi cei care se adresează acestora; de asemenea, în cazul în care cetăţenii retransmit răspunsul lor, apare o dificultatea din partea administraţiei de a înţelege acest răspuns.


96

In relaţiile de comunicare dintre autorităţile, instituţiile şi serviciile publice, şi cetăţeni, trebuie luate în considerare anumite fenomene sociale specifice.

In primul rând, trebuie acceptat faptul că există obişnuinţa, adică un mod cunoscut al administraţiei publice de a folosi simbolurile în relaţiile cu cetăţenii, pentru a permite comunicarea; cu alte cuvinte, cetăţenii sunt fie informaţi, fie familiarizaţi cu termenii, expresiile şi exprimarea funcţionarilor publici cu care intră, de regulă, în contact.

In al doilea rând, trebuie avută în vedere modalitatea de răspuns a funcţionarului; atunci când administraţia transmite un mesaj cetăţenilor, aceştia reacţionează într-un anumit fel faţă de acest mesaj; administraţia publică va trebui să cunoască reacţia cetăţenilor la mesaj şi să-şi modifice limbajul în funcţie de această reacţie.

Informaţia de răspuns din partea administraţiei publice poate fi definită ca orice informaţie care, în comparaţie cu normele stabilite prin legi, hotărâri, instrucţiuni, regulamente, ordine şi dispoziţii, este transmisă în circuitul social în scopul reglării unor acte şi fapte administrative.

In interacţiunea dintre autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni fiecare mesaj trebuie sa ţină seama de răspunsul cetăţeanului. Este de înţeles, aşadar, că una dintre condiţiile de bază, pe care trebuie să le îndeplinească administraţia publică, este aceea de a şti să asculte. Deşi acest lucru pare foarte simplu, el nu se realizează în practică, fapt care conduce la o comunicare greoaie şi incompletă. Ca urmare, printre obligaţiile administraţiei publice, respectiv ale funcţionarilor publici, trebuie incluse şi cele refe-ritoare la „descifrarea" mesajelor, potrivit unor reguli, cum sunt:

-respectarea dreptului cetăţeanului la exprimarea opiniei; -crearea unui mediu propice comunicării; -calificarea funcţionarilor publici pentru relaţiile cu publicul; -efortul de a înţelege conţinutul comunicării (mesajul); -expunerea punctului de vedere ai administraţiei la sfârşitul convorbirii.

Aceste reguli se aplică atât în cazul audienţelor acordate de funcţionarii publici care exercită funcţii de conducere, cât şi în cazul serviciilor publice care lucrează direct cu publicul.

5.4.2. Comportamentul funcţionarilor care lucrează cu publicul

Regulile prezentate mai înainte trebuie să fie completate şi susţinute de un comportament adecvat al

fiecărui funcţionar public indiferent de funcţia pe care o exercită. Cerinţele principale ale acestui comportament sunt următoarele: a)să cunoască foarte bine fişa postului cu atribuţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a-şi exercita funcţia publi că de conducere sau de execuţie; b)să se ştie care sunt atribuţiile care afectează interesele gene rale ale cetăţenilor din comunitatea în care funcţionează; c)să cunoască legile şi celelalte acte normative adoptate de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale; d)să manifeste solicitudine faţă de cerinţele cetăţenilor; e)să nu provoace şi să nu întreţină discuţii inutile, în afara subiectului abordat de petiţionar; f)să fie capabil să găsească soluţiile corecte la problemele publicului; g)să comunice clar şi concis soluţiile date la problemele care privesc comunitatea şi la cele ale fiecărui cetăţean; h)să finalizeze soluţia (activitatea) pe care a stabilit-o împre ună cu cetăţenii;


97

i) să informeze cetăţenii din localitate cu privire Ia activitatea administraţiei publice; j) să fie receptiv la propunerile sau cererile cetăţenilor, referitoare la activitatea instituţiei ori serviciului public reclamat.

Mesajele adresate serviciului public Orice persoană fizică, cetăţean al statului, locuitor al unei comune, al unui oraş, atunci când solicită un produs sau serviciu universal, însemnă că are dreptul la satisfacerea unei nevoi sau a unui interes legat de existenta sa..

Legătura pe care cetăţeanul o stabileşte cu primăria (care reprezintă autoritatea publică locală cu activitate permanentă şi care trebuie să soluţioneze problemele curente ale colectivităţii locale în care funcţionează) implică rezolvarea problemei sau a problemelor sale.

Cetăţeanul, publicul în general, comunică cu administraţia în mod direct, prin viu grai, prin cereri, memorii, audienţe, reclamaţii, informări, propuneri, recomandări sau alte documente scrise. Prin acestea, se solicită soluţionarea unor probleme privind eliberarea diferitelor autorizaţii, aprobări, ajutoare sociale, restituirea unor imobile, locuinţele, asistenţă socială, asistenţă sanitară, gospodărirea localităţii, salubrizare, asigurarea condiţiilor de locuit (alimentarea cu apă, căldură, canalizare, lumină), realizarea unor lucrări edilitare, gospodăreşti, administrarea pieţelor, comerţul şi aprovizionarea cu alimente sau bunuri de larg consum, stingerea unor stări conflictuale între vecini, probleme de cadastru, registru agricol, acte de stare civilă şi altele.

La toate aceste solicitări, autoritatea, instituţia, serviciul sau agentul public trebuie să răspundă, prin aparatul de care dispune, format din funcţionarii publici care exercită funcţii de conducere sau de execuţie, în temeiul reglementărilor legale.

Procesul de comunicare între o autoritate a administraţiei publice (sau instituţie subordonată) şi cetăţeni poate fi perturbat de birocraţie, incompetenţă profesională, lipsa de răspundere, lipsa de iniţiativă şi de curaj, necunoaşterea legilor şi a actelor normative, de superficialitate şi de necunoaşterea atribuţiilor de către funcţionari publici.

5.4.3. Sensurile procesului de comunicare al serviciilor publice

Autorităţile administraţiei publice comunică pe verticală cu ministerele de resort şi cu Guvernul, precum şi cu instituţii centrale ale administraţiei publice, unităţi economice, culturale, educative, sanitare, de interes naţional.

De la Guvern către serviciile publice desconcentrate în teritoriu se transmit legi, hotărâri de guvern, instrucţiuni, regulamente, dispoziţii, solicitări pentru diferite situaţii statistice, informări, rapoarte, dări de seamă etc.

De la serviciile publice desconcentrate spre Guvern se comunică informări, rapoarte, dări de seamă, situaţii statistice, analize diferite, scrisori, acte financiar-contabile, bilanţuri etc.

Pe orizontală, serviciile publice desconcentrate în teritoriu comunică cu consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, cu celelalte instituţii ale administraţiei publice subordonate consiliilor locale, cu alte servicii publice, precum şi cu cetăţenii. Mesajele care se transmit în acest proces de comunicare conţin diferite documente de interes local, numite în limbajul comun „ corespondenţă ",

La nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor, sensurile de comunicare sunt următoarele:

-de la autorităţile administraţiei publice locale către cetăţenise comunică hotărâri ale consiliilor judeţene şi locale, ordine ale prefecţilor, dispoziţii ale primarilor, decizii ale conducă torilor de instituţii; autorizaţii, avize acorduri; -de la cetăţeni către autorităţile administraţiei publice locale se comunică cereri, petiţii, plângeri şi reclamaţii cu privire la rezolvarea unor probleme de interes personal referitoare la gospodărirea comunală, asistenţa socială, locuinţe, locuri de muncă, probleme ale fondului funciar etc.


98

-de la serviciile publice locale către unităţile economice, sociale, culturale, sanitare, educative şi celelalte, se comunică răspunsuri Ia solicitările, soluţii la problemele formulate de acestea, colaborări, acţiuni comune etc. -de la instituţiile şi serviciile publice sociale, culturale, sanitare, educative, se comunică către consiliile locale diferite solicitări, informări, rapoarte, dări de seamă, rezultatele unor studii şi analize, situaţii statistice, colaborări sau asocierea la diverse activităţi.

5.5. Relatiile administratiei cu publicul

In literatura de specialitate, este greu de a găsi o definiţie unică a termenului de „public relations"

(relaţii publice), deoarece există o dificultate în a explica complet şi definitiv sensul expresiei amintite. Ea semnifică mai multe lucruri diferite.

După părerea unui specialist de la Public Relations Society of America, există mai mult de două sute de definiţii; cea mai citată este definiţia după care relaţiile publice nu sunt altceva decât expresia gândirii: „a face bine şi a face să se ştie", adică „o activitate care trebuie să fie bine realizată şi adusă la cunoştinţa populaţiei, a celor interesaţi".

O definiţie simplă este dată relaţiilor publice de Robert Updogrart care afirmă că „relaţiile publice reprezintă doar arta de a:i mobiliza pe oameni să facă afaceri cu dumneavoastră"

O altă definiţie mai des întâlnită este: „Relaţiile publice sunt o ştiinţă şi o artă: ştiinţa omului şi arta de a stabili raporturile intre diferitele grupări umane pentru beneficiul lor mutual". Cea de-a doua definiţie este dată de dicţionare: „Relaţiile publice constituie ansamblul teoriilor şi tehnicilor utilizate pentru a ajusta relaţiile unui subiect (persoana fizică sau persoana juridică) cu alte subiecte asemenea lor".

Relaţiile publice ca artă reprezintă abilitatea de a suscita simpatiile, de a crea sau ameliora legăturile umane, de a obţine adeziunea la programe sau activităţile desfăşurate de autorităţi, precum şi de a se adresa fiecăruia cu tonul şi în situaţia care le convine.

Relaţiile publice din sfera administraţiei sunt o ştiinţă în măsura în care pun în aplicare rezultatele unor studii şi cercetări în importantele discipline umane, fîe că este vorba de psihologie, sociologie sau ştiinţe de opinie sau de comunicare. Relaţiile publice trebuie înţelese şi ca o tehnică de manipulare (cu sens pozitiv ori negativ), pentru că realizează comunicarea socială sprijinindu-se atât pe mediile şi grupurile cărora li se adresează, cât şi pe diferite canale de comunicare socială, mai ales prin presa scrisă şi audiovizuală.

O altă grupă de definiţii date relaţiilor publice a fost elaborată de Centrul Belgian de Relaţii Publice. Prin relaţie publică trebuie să înţelegem politica sistematică pe care o persoană sau instituţie publică o pune în aplicare pentru a întreţine (sau îmbunătăţi) relaţiile sale cu cetăţenii, în scopul unei mai bune înţelegeri a activităţii sale şi suscitarea în jurul ei a unui spirit de încredere şi simpatie.

Rezultă de aici că relaţiile publice sunt expresia unei politici administrative specifice, şi anume a formei de acţiune şi a atitudinii autorităţilor administraţiei publice în viaţa politică, economică, socială, culturală, educativă.

Ceea ce este nou este sistematizarea acestei noţiuni relativ la conţinutul, atribuţiile şi obiectivele administraţiei publice, de unde şi necesitatea aplicării ei în condiţiile economiei de piaţă, descentralizării serviciilor publice, autonomiei locale, eligibilităţii conducătorilor administraţiei publice şi separaţiei puterilor în stat.

Autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, precum şi instituţiile sau serviciile publice de sub autoritatea acestora trebuie să facă eforturi susţinute cu scopul de a răspunde tuturor problemelor, de a furniza


99

toate informaţiile necesare colectivităţii locale cu scopul de a crea un climat de simpatie şi încredere faţă de ele. Contrar politicilor publice anterioare, autorităţile administraţiei ţin cont în mod deosebit şi constant de

relaţiile publice în activitatea lor. Ele nu fac doar simple programe pentru a rezolva dificultăţile prezente, ci prevăd, de asemenea, şi viitorul, folosind în previziunea lor ansamblul elementelor ce concură la activitatea de elaborare şi aplicare a politicilor publice.

Numai printr~un efort constant şi susţinut al administraţiei publice locale în perfecţionarea şi modernizarea activităţii de relaţii publice, acestea vor reuşi să câştige încrederea, simpatia şi înţelegerea publicului faţă de politica lor, de reputaţia lor de autorităţi publice aflate în slujba cetăţenilor din colectivităţile pe care le administrează.

In acelaşi timp, autorităţile administraţiei publice folosesc relaţiile publice ca un ansamblu de mijloace cu ajutorul cărora se poate crea un climat de încredere în aparatul propriu (şi, implicit, al funcţionarilor) şi în mediile cu care sunt în legătură directă. Aceste legături sociale s-au născut în activitatea desfăşurată pentru administrarea teritoriului şi a colectivităţilor umane, într-un climat de respect reciproc, adevăr, cinste si legalitate.

In cadrul administraţiei, relaţiile publice reprezintă o activitate cu caracter permanent şi organizat, prin care o instituţie sau un serviciu, caută să obţină şi să păstreze încrederea cetăţenilor în legalitatea şi legitimitatea instituţiei sau conlucrează şi pentru care elaborează şi aplică în practică politici publice.

5.5.1. Tipologia relaţiilor cu publicul

In activitatea administraţiei publice există două tipuri de relaţii publice: relaţii publice interne şi

relaţii publice externe. Aceste tipuri de relaţii publice formează, aşa cum apreciază profesorul Francis Dessart, coloana vertebrală a comunicării şi armoniei sociale a întreprinderii.

Relaţiile publice interne au caracter interpersonal, datorită faptului că ele se stabilesc şi se consumă în cadrul raportului dintre funcţionarii serviciului public şi cetăţenii care se adresează serviciului respectiv. Aceste relaţii cu cetăţenii pot fi:

-relaţiile publice cu consilierii aleşi în consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale; -relaţiile publice cu autorităţile, instituţiile sau serviciile administrative (sau reprezentanţii acestora) din localităţi;

-relaţiile publice cu funcţionarii din aparatul consiliilor locale. Cele mai reprezentative relaţii publice interne din sistemul administraţiei sunt relaţiile publice cu

funcţionarii din aparatul propriu. Aceste relaţii se stabilesc pe baza Legii privind statutul funcţionarilor publici, a legii administraţiei publice, a hotărârilor Guvernului, al hotărârilor şi regulamentelor proprii, adoptate de consiliile locale.

Organigramele serviciilor publice ale consiliilor locale comunale, orăşeneşti şi judeţene cuprind compartimente (direcţii, servicii, birouri) pentru relaţiile publice, astfel încât autorităţile şi instituţiile publice au posibilitatea de a comunica direct şi permanent cu cetăţenii din unităţile administrativ-teritoriale administrate.

Fac excepţie de la această regulă aparatul propriu al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, al unor municipii capitale de judeţ, în organigramele cărora se găsesc „birouri pentru relaţii cu publicul". De regulă, la consiliile locale orăşeneşti şi municipale, atribuţiile serviciilor relaţii cu publicul sunt îndeplinite de alte servicii, cum sunt administrativ, protocol, secretariat etc).

Autorităţile administraţiei publice au obligaţia de a face o analiză temeinică a modului în care sunt organizate şi îşi desfăşoară activitatea relaţiile cu publicul şi să creeze, în funcţie de numărul locuitorilor localităţilor respective, birouri, servicii, sau direcţii care să îndeplinească atribuţiile specifice ale relaţiilor publice interne şi externe.


100

5.5.2. Atribuţiile serviciului de relaţii cu publicul

Serviciile de „relaţii publice" nu trebuie confundate cu „biroul de informaţii" sau de „registratură" şi nici incluse în structura altor compartimente funcţionale din aparatul ministerelor, prefecturilor sau consiliilor locale (sau ca anexe ale acestora), ci organizate ca servicii de sine stătătoare, cu atribuţii proprii, specifice. Aceste servicii trebuie să fie subordonate direct ministrului, prefectului, preşedintelui consiliului judeţean, primarului sau unui viceprimar şi să răspundă pentru activitatea lor în fata consiliului local respectiv.

Atribuţiile principale ale serviciului de relaţii publice sunt următoarele: -informarea permanentă şi completă a personalului din primărie cu privire la activitatea desfăşurată de consiliul local, asigurarea condiţiilor necesare pentru desfăşurarea optimă a procesului de comunicare

-informarea publicului cu privire la activitatea şi la stadiul îndeplinirii programelor de dezvoltare edilitară, gospodărească şi urbanistică a localităţii;

-cunoaşterea de către public a politicilor publice elaborate; -desfăşurarea unor acţiuni specifice pentru crearea unui mediu propriu bunei desfăşurări a activităţii profesionale şi exercitării funcţiilor publice;

-desfăşurarea unor acţiuni pentru a suscita simpatiile şi a ameliora legăturile cetăţenilor cu serviciile publice

-desfăşurarea unor acţiuni pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu publicul din localitate în vederea apariţiei unei mai bune înţelegeri a activităţii administraţiei şi suscitarea în jurul ei a unui spirit de încredere şi simpatie; -realizarea şi menţinerea relaţiilor cu presa scrisă şi audio vizuală centrală şi locală prin purtătorul de cuvânt al acestuia; organizarea conferinţelor de presă pentru infor marea opiniei publice cu privire la activitate; -desfăşurarea unor acţiuni de publicitate pentru cunoaşterea de către marele public a realizării obiectivelor de dezvoltare economico-socială, edilitar-gospodărească şi urbanistică; -aplicarea prevederilor legii cu privire la organizarea adunărilor publice, a manifestaţiilor, spectacolelor şi a altor activităţi cultural-artistice şi distractive, precum şi a publicităţii, afişajului şi reclamei pe teritoriul localităţilor respective:

-respectarea principiului transparenţei. în funcţie de condiţiile specifice în care îşi desfăşoară activitatea ministerele, prefecturile, consiliile

judeţene, municipale şi orăşeneşti, precum şi unele consilii comunale, se pot stabili şi alte atribuţii pentru birourile sau serviciile de relaţii publice.

5.5.3. Mijloacele de acţiune ale serviciilor de reiaţiicu publicul

Atribuţiile serviciilor relaţii publice se îndeplinesc folosind o serie de mijloace de acţiune, cum sunt:

şedinţeleconsiliului local; şecfinţe de 1ucru saptamanale cu funcţionarii care exercită funcţii de conducere; şedinţele de lucru cu funcţionarii din serviciile publice: consfătuiri de lucru pe teme privind activitatea profesională şi îndeplinirea atribuţiilor consiliului local; consfătuirile cu specialiştii din localitati pe teme privind dezvoltarea programului edilitar-gospodărească a comunei, oraşului sau municipiului; adunări şi consfatuiri cu


101

cetăţenii localităţii; simpozioane, seminarii şi conferinţe pe teme de specialitate; administraţia, publică locală: conferinţe de presă; editarea unui buletin informativ intern.

Şedinţele, conferinţele, simpozioanele si seminariile

a) Organizarea şi desfăşurarea şedinţelor consiliului local Consiliului local se întruneşte, de regulă, în şedinţă ordinară lunar, la convocarea primarului. El se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, ori de câte ori este necesar, la cererea primarului sau a cel puţin o treime din numărul membrilor consiliului. Convocarea consiliului local se face cu cel puţin cinci zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin trei zile înaintea şedinţelor extraordinare.

Şedinţele consiliului local sunt pregătite de secretarul acestuia în colaborare cu celelalte compartimente din aparatul propriu al consiliului. Convocarea se face în scris şi se consemnează în procesul-verbal al şedinţei. Invitaţia la şedinţă se face în forma scrisă cu precizarea ordinii de zi, a datei, a orei şi a locului de desfăşurare a acesteia. Ordinea de zi se aduce la cunoştinţa locuitorilor comunei sau oraşului prin orice alt mijloc de publicitate.

Şedinţele consiliului local sunt legal constituite daca este prezentă majoritatea consilierilor în funcţie. Prezenţa consilierilor la şedinţe este obligatorie. In cazul în care un consilier absentează de doua ori consecutiv, fara motive temeinice, el poate fi sancţionat în condiţiile stabilite prin regulamentul consiliului.

In cazul în care consiliul nu poate funcţiona datorită absenţei membrilor săi, după trei convocări consecutive se dizolvă de drept. Dizolvarea consiliului se comunică prefectului şi declanşează organizarea de noi alegeri locale.

Şedinţele consiliului local sunt publice, cu excepţia cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi, că acestea se desfăşoară cu uşile închise. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba oficială a statului român. Problemele de buget se vor discuta, întotdeauna, în şedinţă publică.

Preşedintele de şedinţa are următoarele atribuţii: - supune votului consilierilor componenţa nominală a comisiilor consiliului; -asigură menţinerea ordinii şi respectarea regulamentului în timpul şedinţelor; - anunţă rezultatul votării şi hotărârile adoptate; semnează hotărârile adoptate de consiliu; - îndeplineşte oricare alte atribuţii prevăzute de lege sau de regulamentul stabilit de consiliu. în cazul în

care preşedintele ales pentru şedinţa respectivă a consiliului nu-şi poate îndeplini atribuţiile, se procedează la alegerea unui alt preşedinte în persoana unui consilier, în condiţiile prevăzute de lege.

Secretarul consiliului are următoarele atribuţii: participă la şedinţele consiliului, fără drept de vot; efectuează apelul nominal şi ţine evidenţa participării la şedinţe a consilierilor; notează rezultatul votului şi informează preşedintele asupra cvorumului necesar pentru adoptarea oricărei hotărâri ce se adoptă de consiliu; supraveghează sau întocmeşte stenogramele şi procesele-verbale, urmărind ca acestea să fie semnate, sigilate şi parafate de persoanele prevăzute de lege; ţine evidenţa proceselor-verbale ale şedinţelor în dosare speciale; urmăreşte ca la deliberarea şi adoptarea unor hotărâri să nu ia parte consilierii care se află în conflict de interese; întocmeşte şi înaintează primarului proiectul ordinii de zi a şedinţelor ordinare ale consiliului.

Etapele desfăşurării şedinţelor consiliului local sau judeţean: h) Preşedintele de şedinţă deschide lucrările şi anunţă prezenţa consilierilor la şedinţă; i) Preşedintele de şedinţă informează pe cei prezenţi cu privire la ordinea de zi şi supune

aprobării consiliuluirproiectul ordinii de zi; j) Se da citire listei consilierilor care şi-au exprimat dorinţa de a lua cuvântul pe marginea

ordinii de zi şi se consultă participanţii la şedinţă dacă mai sunt şi alţi consilieri care doresc sâ-şi spună părerea în legătură cu problemele aflate în discuţie;

k) Preşedintele dă cuvântul consilierilor înscrişi la cuvânt pentru a adresa întrebări sau


102

interpelări primarului, viceprimarului, secretarului consiliului, precum şi celorlalţi şefi ai serviciilor administraţiei publice locale. Prin întrebare se solicită informaţii cu privire la un fapt necunoscut. Cei întrebaţi vor răspunde, de regulă, imediat sau, dacă nu este posibil, la următoarea şedinţă. Interpelarea constă într-o cerere prin care se solicită informaţii sau explicaţii în legătură cu un fapt cunoscut.

l) La dezbateri nimeni nu poate lua cuvântul decât dacă îi este oferit de preşedinte; m) Preşedintele are dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt, în funcţie de obiectul

dezbaterilor; n) Consilierul este obligat ca în cuvântul lui să se refere exclusiv la problemele

pentru care s-a înscris la cuvânt. Preşedintele de şedinţă va da cuvântul oricând unui consilier pentru a răspunde într-o problemă de ordin personal, sau atunci când acesta se referă la probleme privitoare la regulament; preşedintele de şedinţă poate cere încheierea dezbaterilor la problemele puse în discuţia consiliului. Decizia de încheiere a dezbaterilor se adoptă cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul consilierilor prezenţi;

o) Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii de către cei din sala de şedinţe. Se interzice dialogul între vorbitori şi persoane aflate în sală;

p) în cazul în care desfăşurarea şedinţei este perturbată, preşedintele poate întrerupe şedinţa şi dispune eliminarea din sală a persoanelor, altele decât consilierii, care împiedică în orice mod desfăşurarea normală a şedinţei consiliului;

q) Dezbaterile din şedinţele consiliului se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedinte, de secretar şi de trei consilieri;

r) Procesul-verbal se depune într-un dosar special al Şedinţei respective, care va fi sigilat şi semnat de preşedinte, secretar şi consilierii menţionaţi;

Consiliul local sau judeţean, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, adoptă hotărâri, cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor consiliului ; Sedinta săptămânală de lucru cu funcţionarii publici care exercită funcţii de conducere se organizează, de regulă la sfârşit de săptămână, dimineaţa sau la încheierea programului.

La şedinţă participă, de regulă, ministrul, prefectul, preşedintele consiliului judeţean, primarul, viceprimarii, secretarul consiliului local şi şefii serviciilor publice Atunci când aceştia consideră necesar, pot invita la şedinţă şi alţi funcţionari cu funcţii executive.

Ordinea de zi a şedinţei cuprinde, de regulă, următoarele probleme:

-informări prezentate de şefii serviciilor publice cu privire Ia activitatea desfăşurată în săptămâna care se încheie şi la stadiul şi modul de îndeplinire a hotărârilor; prezentarea programului de activitate pentru săptămâna următoare; -informări prezentate de funcţionarii care exercită funcţii deconducere cu privire la activitatea desfăşurată în săptămâna care se încheie şi la activităţile ce se vor organiza şi desfăşura în săptămâna următoare; -informarea cu privire Ia activitatea desfăşurată în săptămâna care s-a încheiat şi prezentarea principalelor concluzii des prinse din analiza activităţii desfăşurate de aparatul servi ciului public săptămâna care se încheie; -prezentarea programului de activitate a aparatului pentru săptămâna următoare, a măsurilor care trebuie luate pentru înlăturarea deficienţelor apărute în săptămâna care se încheie şi îndeplinirea hotărârilor. -în pregătirea şedinţei săptămânale de lucru cu funcţionarii publici, participanţii sunt datori să desfăşoare următoarele acţiuni:


103

-constatarea şi informarea conducerii asupra nerealizării obiectivelor şi hotărârilor programate pentru săptămâna care se încheie (prin acţiuni de informare, sesizare, control, reclamaţii, audienţe, analiză, cercetare); -verificarea programelor, planurilor şi proiectelor în care au fost prevăzute obiectivele şi acţiunile pentru îndeplinirea acestora; -stabilirea responsabilităţilor pe servicii, funcţionari, personal de execuţie pentru obiectivele şi hotărârile nerealizate; -analiza cauzelor (materiale, umane, financiare, tehnice, moraleetc.) care au dus la nerealizarea obiectivelor stabilite pentru serviciul public respectiv; -stabilirea abaterilor şi cauzelor acestora. -luarea deciziei de înlăturare a disfuncţionalităţilor şi corectarea abaterilor; -întocmirea informării şi a programului de activităţi pentru săptămâna următoare. -organizarea şi desfăşurarea conferinţelor, seminarilor, con sfătuirilor şi simpozioanelor.

5.5.3.1. Conferinţele

Conferinţa este un mijloc oral de relaţii publice interne şi externe folosit adesea de serviciile de relaţii

publice, având ca obiectiv transmiterea de informaţii şi prezentarea de explicaţii unui ansamblu de persoane care constituie publicul auditoriu.

Conferinţa, în cadrul ei, poate da loc la dezbateri schimburi de păreri şi de vederi în legătură cu problemele prezentate de cofe-renţiar. Există mai multe tipuri de conferinţe: conferinţa obişnuită, conferinţa oficială, conferinţa de presă. Conferinţa obişnuită, în cursul căreia o persoană, bine pregătită profesional şi informată asupra activităţii serviciului public, desemnată de conducerea acestuia, tratează un subiect în legătură cu multiplele acţiuni desfăşurate de aparatul respectiv, furnizând informaţii şi explicaţii publicului. Conferinţa oficială se deosebeşte de conferinţa obişnuita prin faptul că informaţiile esenţiale furnizate de către un membru al conducerii serviciului public, şi nu e un simplu reprezentant al acestuia.

Conferinţa nu se rezumă doar la o simplă enunţare a lucrurilor de mică importanţă, ci, din contră, tratează evenimente importante, de natură să influenţeze politica serviciilor publice faţă de localitatea pe care o slujeşte.

Conferinţa de presă Conferinţa de presă are un caracter oficial şi este destinată ziariştilor. Ea este unul dintre mijloacele cele mai importante pentru cunoaşterea activităţii serviciului public şi creşterea prestigiului acestuia în rândul publicului din localitatea administrată.

Organizarea unei astfel de conferinţe de presă presupune ca organul local al administraţiei publice locale să se bucure de încrederea şi simpatia publicului, pentru ca presa scrisă (ziarele centrale şi locale), radio şi televiziunile, centrală şi locală, sa facă o largă popularizare a activităţii acestuia şi să creeze un anumit ecou. Conferinţa de presă permite, prin intermediul ziariştilor, cărora le furnizează o informaţie completă, ca un public larg să ia cunoştinţă de politicile publice pe care Ie-a elaborat şi le-a aplicat serviciul public în interesul cetăţenilor, de conţinutul programelor de gospodărire şi de dezvoltarea edilitar-gospodărească a localităţii.

Pentru reuşita conferinţei de presă, funcţionarul public care se ocupă de pregătirea acesteia trebuie să definească bine subiectele de tratat, în funcţie de personalitatea şi funcţia conferenţiarului şi importanta mijloacelor de presă reprezentate la conferinţă. Pentru fiecare subiect care va fi abordat de conferenţiar în informarea pe care o va prezenta ziariştilor, serviciul relaţii cu publicul va întocmi un dosar de documentare


104

actualizat care să fie studiat de ziarişti. După prezentarea informării ziariştii adresează acestuia întrebări. Conferinţa de presă este deschisă

de către funcţionarul public din cadrul serviciilor relaţii publice care a pregătit conferinţa şi este purtătorul de cuvânt al serviciului public. Acesta prezintă scopul conferinţei şi prezintă conferenţiarul. După prezen-tarea informării, se dă cuvântul ziariştilor pentru a adresa întrebări, înainte de a adresa întrebările, ziariştii se prezintă şi informează ce mijloc de presă reprezintă.

5.5.3.2. Consfatuirile

Consfătuirile sunt şedinţe în care unul dintre conducătorii serviciului public prezintă în faţa specialiştilor sau cetăţenilor un referat care conţine probleme de interes comun. Participanţii la consfătuire îşi spun părerea pe marginea referatului prezentat şi prezintă soluţii la probleme puse în discuţie.

5.5.3.3. Seminarul

Seminarul este un cerc de studiu care se organizează şi funcţionează în cadrul instituţiilor administraţiei publice şi în serviciile subordonate acestora, în scopul perfecţionării pregătirii profesionale

a funcţionarilor publici. Lucrările seminarului se desfăşoară, de regulă, timp de câteva zile după un program elaborat de serviciul

relaţii cu publicul. Programul seminarului cuprinde: teza, temele de studiu şi pentru dezbatere, componenţa nominală a grupelor de studiu şi dezbaterea

pe specialităţi şi domenii. In încheierea lucrărilor seminarului, moderatorul acesteia prezintă principalele concluzii care s-au

desprins din dezbateri. Referatele susţinute de stenograma discuţiilor se pot publica într-un volum (caiet) al seminarului.

5.5.3.4. Simpozionul

Simpozionul este o reuniune a unor specialişti din diferite domenii de activitate, în cadrul căreia, pe baza

unei teme generale, participanţii prezintă referate care susţin şi dezvoltă tema supusă dezbaterii. După fiecare referat prezentat se adresează întrebări autorului şi se poartă discuţii. In încheierea

lucrărilor, moderatorul prezintă principalele concluzii care s-au desprins din referate şi dezbateri. Materialele simpozionului se publică într-un volum (caiet) al simpozionului.

Serviciile publice trebuie să valorifice informaţiile, datele, soluţiile şi experienţa rezultată din desfăşurarea acestor acţiuni în activitatea de perfecţionare şi modernizare a organizării şi

In cadrul societatii umane exista o comunicare spontana, naturala. Sfera de actiune a comunicarii naturale este destul de larga, aceasta regasindu-se in cadrul relatiilor de familie, discutiilor intre prieteni, vecini, conversatiilor de birou etc. Aceasta forma de comunicare, adesea orala, se desfasoara in functie de dorinta si interesul fiecaruia dintre interlocutori. Ea nu presupune o organizare a comunicarii in vederea mediatizarii.

Exista insa situatii in care realizarea comunicarii presupune o anumita organizare dupa reguli bine stabilite si in functie de anumite obiective precis determinate. Actiunile de comunicare intreprinse presupun o anumita gandire logica, o oarecare premeditare, iar mesajele sunt concepute si realizate in vederea difuzarii catre public. In momentul in care toate aceste cerinte sunt intrunite, putem vorbi de existenta unei comunicari formale.


105

5.6. Politicii de comunicare publica

Comunicarea publica este o comunicare formala. Domeniul comunicarii publice se stabileste prin

raportare la notiunea de interes general. Satisfacerea interesului general este asigurata de catre institutiile publice ale statului si ale unitatilor administrativ-teritoriale. Atributiile si sarcinile institutiilor publice sunt stabilite prin dispozitii constitutionale, legale si reglementare proprii unui stat de drept. Comunicarea publica apare ori de cate ori este vorba de aplicarea unei norme, desfasurarea unei proceduri, adoptarea uinei decizii publice. Asadar, mesajele institutiilor publice sunt alcatuite din informatii de utilitate publica.

Realizarea interesului general presupune transparenta. De aceea, comunicarea publica trebuie sa faca cunoscute membrilor societatii existenta institutiilor publice, modul de functionare si atributiile acestora, legalitatea si oportunitatea deciziilor adoptate.

Prin comunicarea publica se urmareste, in egala masura, cunoasterea nevoilor si a dorintelor membrilor corpului social pentru ca institutiile publice, prin rolul si atributiile pe care le detin, sa vina in intampinarea acestora, realizand astfel un interes general.

In consecinta, comunicarea publica este comunicarea formala spre care tinde realizarea schimbului de informatii de utilitate publica, ca si la mentinerea coeziunii sociale, si a carei responsabilitate incumba institutiilor publice.

Comunicarea publica trebuie sa contribuie la identificarea interesului public, la realizarea educatiei civice a cetatenilor, precum si la facilitarea realizarii actiunilor publice.

Ea raspunde atat nevoii de a atribui o anumita semnificatie unor demersuri, actiuni sau atitudini ale institutiilor publice, cat si necesitatii de a stabili legaturi cu cei fata de care actiunea publica isi produce efectele, ale caror conduite le influenteaza.

Realizarea interesului general marcheaza profund natura mesajelor comunicani publice. Informatiile de utilitate publica sunt adesea complexe, iar transmiterea acestora dificila.

Aceasta pentru ca interesul general rezulta dintr-un compromis de interese intre indivizi si grupuri sociale. Acest compromis provenit din negocieri, dezbateri, altfel spus, din stabilirea unui raport de forte intre interese diverse, desi este la un moment dat fixat prin norme juridice, nu poate fi considerat imuabil. Interesul general este mereu susceptibil de controverse, mai ales din partea unor minoritati sau indivizi frustrati printr-o decizie publica.

Prin comunicarea publica se urmareste legitimarea institutiilor publice, precum si a actiunilor desfasurate de acestea. De aceea, comunicarea publica vizeaza obtinerea adeziunii cetatenilor cu privire la normele sau la deciziile publice adoptate.

Complexitatea mesajelor publice reiese si din faptul ca acestea contribuie la realizarea functiilor de organizare, protectie si anticipare ce incumba puterilor publice.

Functia de organizare urmareste sa asigure functio-narea sistemului social si sa mentina echilibrul acestuia.

Normele juridice stabilesc modalitatea de percepere a impozitelor si taxelor; ce lucrari sunt autorizate sau interzise; modul in care sunt tratate si protejate resursele naturale; conditiile in care se acorda subventii unor asociatii culturale sau sportive; situatiile in care este interzisa circulatia vehiculelor etc. In toate aceste cazuri mesajul public se refera la legalitate si informeaza asupra oportunitatii unui demers, asupra unei proceduri de indeplinit, asupra formalitatilor necesare pentru exercitarea unui drept. De asemenea, prin mesajul public se evoca interesul colectiv, precum si sanctiunile aplicabile in cazul nerespectarii acestuia.


106

Functia de protectie ce revine puterilor publice are in vedere securitatea bunurilor si a persoanelor, concretizandu-se prin recomandari, actiuni preventive si de represiune. In aceste situatii mesajele publice se refera la drepturile si obligatiile corespunzatoare ce revin cetatenilor si institutiilor publice, la modul de exercitare si de valorificare a acestora.

Prin comunicare, institutiile publice urmaresc sa influenteze si sa modifice in mod durabil anumite conduite considerate prejudiciabile si costisitoare pentru societate.

Puterile publice, prin proiectele pe care urmaresc sa le realizeze, trebuie sa anticipeze, sa pregateasca viitorul. Serviciului public ii revin sarcinile fundamental de a realiza educatia civica, de a asigura protectia mediului inconjurator, precum si investitiile pe termen lung in domeniul economic, al amenajarii teritoriului, al protectiei sociale.

Comunicarea cu privire la aceste probleme se realizeaza cu inconvenientul de a insoti anumite politici si strategii ale caror rezultate nu vor fi vizibile decat dupa. un interval de timp destul de indelungat. Mesajul transmis nu are un continut concret, referindu-se la anumite planuri generale de actiune, previziuni bugetare, studii socio-economice si juridice.

Institutiile publice sunt legitimate politic. Suveranitatea nationala apartine poporului. care o exercita prin reprezentantii sai. In acest moment apar in scena partidele politice care, promovand anumite valori, anumite programe de actiune, urmaresc sa obtina adeziunea corpului social si sa cucereasca puterea. Astfel, presedintele republicii, deputatii, senatorii, consilierii judeteni, locali, precum si primarii sunt legitimati prin vot popular. Asadar, actiunile institutiilor publice vor purta amprenta ideilor politice ale celor care le conduc.

In acest context, este necesar sa stabilim o relatie intre comunicarea publica si comunicarea politica. Comunicarea politica este acea forma de comunicare prin care se realizeaza promovarea oamenilor

politici si a ideilor partidului pe care acestia il reprezinta, in vederea accederii la putere si a mentinerii acesteia. Este dificil de stabilit o distinctie clara intre comunicarea publica si comunicarea politica, cu atat

mai mult cu cat conducatorii institutiilor publice sunt oameni politici. Acestia vor stabili obiectivele pe care trebuie sa le urmareasca institutia publica in domeniul sau de activitate stabilit prin lege, precum si actiunile institutionale intreprinse pentru atingerea acestor obiective. Altfel spus, oamenii politici decid politica institutionala, fie ca este vorba de domeniul economic, social, amenajarea teritoriului etc. Astfel, cand sunt prezentate publicului realizarile unei institutii publice, ale unei colectivitati, va exista tendinta de a atribui aceste realizari echipei politice aflate la conducerea institutiei sau a colectivitatii respective. Asadar, orice actiune realizata in cadrul comunicarii publice poate avea o rezonanta politica, electorala.

Conducatorii institutiilor publice urmaresc sa-si consolideze legitimitatea dobandita prin vot in vederea realegerii. In acest scop, ei cauta sa mobilizeze populatia in jurul actiunilor intreprinse, sa obtina adeziunea acesteia, sa convinga de oportunitatea deciziilor adoptate.

Din momentul legitimarii conducatorilor institutiilor publice, programul politic promovat de acestia dobandeste un caracter institutional, fiind orientat spre realizarea unui interes general. Comunicarea care insoteste realizarea politicilor institutionale este o comunicare publica.

Dimpotriva, actiunile de comunicare care servesc preocuparile partizane ale conducatorilor institutiei publice de a-si mentine puterea si, eventual, de a o recuceri cu ocazia alegerilor viitoare au un caracter politic, electoral.

Avand in vedere stransa legatura intre notiunile de public si politic, exista riscul deturnarii comunicarii publice, institutionale, catre o comunicare politica, electorala. De exemplu, o campanie de comunicare asupra unor cauze de interes general poate fi realizata de un emitator urmarind un interes personal sau o intentie politica partizana.

De aceea este necesar ca interesele personale sau partizane ale oamenilor politici, care se regasesc in mod firesc in procesul de accedere la putere, sa nu se interfereze in conduita institutionala a serviciului public ale carui reguli de organizare si functionare sunt bine stabilite.


107

Comunicarea publica trebuie sa fie pe cat posibil depolitizata, pentru a nu-si pierde credibilitatea referitor la mijloacele folosite, precum si la subiectele abordate si promovate.

Realizarea in bune conditii a comunicarii publice implica respectarea unor exigente dictate de specificul interesului general. Conditiile ce trebuie respectate de catre institutiile publice in cadrul actiunilor de comunicare pe care le desfasoara se refera la: reciprocitatea schimbului de informatii in raporturile dintre institutiile publice si cetateni, autenticitatea mesajelor, asigurarea transparentei activitatii institutiilor publice.

In raporturile sale cu institutiile publice, cetateanul are o dubla calitate: alegator si utilizator al serviciilor publice.

In calitate de alegator, cetateanul legitimeaza prin vot pe conducatorii institutiilor publice (presedintele Romaniei, membrii Parlamentului, ai consiliilor judetene, locale, primari), asteptand ca acestia, prin actiunile pe care le intreprind, sa-si respecte promisiunile, sa aiba in vedere nevoile cetateanului si sa-i satisfaca dorintele.

Ca utilizator al serviciului public, cetateanul contribuie la cheltuielile ocazionate de satisfacerea interesului general

(prin impozitele si taxele pe care le plateste), urmarind sa beneficieze de o contraprestatie corespunzatoare.

Stabilind o paralela cu domeniul intreprinderilor private, putem considera ca cetateanul, in relatia sa cu institutiile publice, indeplineste rolul de client-actionar. Pe de o parte, cetateanul este partas la deciziile publice intrucat cei care le adopta au fost desemnati prin vot sa-i reprezinte interesele, iar pe de alta parte, cetateanul este beneficiarul serviciilor publice prestate de institutiile publice.

Din aceste considerente se impune stabilirea unei bune relatii intre institutiile publice si interlocutorii acestora. Comunicarii publice ii revine rolul de a convinge ca prin politicile institutionale realizate, precum si prin deciziile publice adoptate se urmareste un interes general, obtinandu-se astfel adeziunea cetatenilor. Conducatorilor institutiilor publice le revine obligatia de a informa, de a face demersurile necesare, astfel incat actiunile de comunicare sa insoteasca procesul de adoptare a deciziilor publice!

Stabilirea unei relatii intre institutiile publice si interlocutorii acestora presupune luarea in considerare a utilizatorilor serviciilor publice. Cetateanul doreste ca relatia sa cu serviciile publice sa aiba un caracter partenerial. Acesta trebuie sa fie informat cu privire la existenta si modul de functionare a serviciilor publice, trebuie ascultat cand isi exprima nemultumirea, trebuie sa-i fie luate in considerare dorintele si nevoile. In sfarsit, cetateanul, ca utilizator al serviciului public, doreste sa fie asociat la actiunile intreprinse de institutiile publice.

Asadar, comunicarea institutiilor publice presupune un schimb de informatii cu un receptor, care insa nu ramane pasiv, ci, transmitand la randul sau informatii, devine emitator.

Comunicarea publica trebuie sa fie pe cat posibil obiectiva. Asa cum am aratat, comunicarea publica insoteste strategiile si actiunile institutiilor publice, asigurandu-le notorietatea, atribuindu-le o anumita semnificatie. Prin comunicare nu se creeaza o situatie concreta, o imprejurare, o realitate, ci, acestea preexistand in mod obiectiv, comunicarea indeplineste rolul de a le face cunoscute si eventual de a le explica celor interesati.

Comunicarea nu poate suplini lipsa de actiune a institutiilor publice ci, insotind demersurile acestora, contribuie la punerea lor in valoare.

De asemenea, prin actiunile de comunicare se realizeaza o imagine a unei institutii publice, a unei colectivitati. In acest sens, mesajele emise de institutiile publice trebuie sa contina o reprezentare cat mai fidela a realitatii. Autenticitatea mesajelor emise de institutiile publice se impune in relatia acestora cu cetatenii, relatie care trebuie sa se intemeieze pe incredere si respect reciproc. Folosirea excesiva a tehnicilor publicitare, precum si


108

deturnarea comunicarii publice catre anumite interese electorale, partizane, ar avea drept consecinta ieformarea realitatii prezentate, cu efecte negative in ce priveste imaginea institutiei si eficacitatea actiunilor intreprinse. Comunicarea publica ce se indeparteaza de realitate, de adevar, va pierde orice autenticitate, sporind neincrederea cetatenilor in administratie.

In relatia sa cu institutiile publice, cetateanul doreste sa cunoasca modul in care acestea isi indeplinesc sarcinile stabilite prin lege, sa fie informat despre modul de adoptare si oportunitatea deciziilor publice care il afecteaza in mod direct. Activitatea institutiilor publice implica transparenta actiunilor desfasurate, aceasta aparand ca o garantie a realizarii interesului general.

Comunicarii publice ii revine rolul de a raspunde exigentelor pe care le presupune transparenta actelor publice. Astfel, informatiile de utilitate publica trebuie sa fie puse la dispozitia celor interesati, deciziile publice trebuie sa fie motivate, cetatenii trebuie sa fie consultati cu privire la utilitatea proiectelor publice.

Comunicarea publica insoteste actiunile institutiilor publice, indeplinind anumite functii determinate de specificul activitatii publice.

Functiile proprii comunicarii publice sunt de a informa (a face cunoscut, a valorifica), de a asculta (dorintele, nemultumirile interlocutorilor institutiilor publice), de a contribui la asigurarea coeziunii sociale (consolidarea sentimentului de apartenenta colectiva; luarea in considerare a cetateanului), precum si de a insoti schimbarile intervenite in cadrul organizarii sociale.

1. Functia de a informa

Institutiile publice, in limitele competentelor si ale sarcinilor stabilite prin lege, desfasoara o activitate de interes general. Acestea intreprind diverse actiuni, adopta decizii publice care, pentru a fi acceptate de corpul social, trebuie mai intai sa fie cunoscute. In acest sens, institutiile publice au obligatia de a face cunoscute cetateanului actele emise, deciziile adoptate, precum si actiunile intreprinse, aceasta fiind o cerinta esentiala pentru asigurarea transparentei administrative.

De asemenea, in cadrul unei societati democratice se impune realizarea unei informari cu privire la procedurile si formalitatile administrative necesare pentru exercitarea in bune conditii a drepturilor si obligatiilor persoanelor fizice si juridice.

Data fiind diversitatea institutiilor publice, multitudinea si complexitatea atributiilor acestora, adeseori cetateanul are dificultati in a distinge organul public care realizeaza o anumita actiune potrivit competentei sale (adeseori se atribuie o actiune realizata de consiliul judetean unui consiliu local sau prefecturii). De aceea, fiecare institutie publica cauta sa informeze asupra competentelor sale, sa-si delimiteze domeniul de actiune, construindu-si astfel o identitate proprie, afirmandu-si specificitatea. Totodata, nu trebuie sa uitam ca institutiile publice sunt legitimate politic.

2. Functia de a lua in considerare pe interlocutorii institutiilor publice

Aceasta functie a comunicarii publice are in vedere conditiile de realizare a serviciului public. Institutiile publice, prin actiunile intreprinse, trebuie sa raspunda nevoilor corpului social. De aceea, comunicarea publica nu poate avea un caracter unilateral, constand in transmiterea unui mesaj de catre o institutie publica, in calitate de emitator, spre un receptor total pasiv. Cetateanul nu poate fi indiferent fata de actiunea publica, din moment ce efectele acesteia se repercuteaza asupra lui. Dimpotriva, cetateanul reactioneaza, isi exprima satisfactia sau nemultumirea, face propuneri de imbunatatire a functionarii serviciului public. Asadar, realizarea eficienta a serviciului public presupune ca organele publice sa ia in considerare nevoile si nemultumirile cetateanului, adaptandu-si actiunea si venind astfel in intam-pinarea dorintelor sale.

3. Functia de a contribui la asigurarea coeziunii sociale

Dupa cum reiese din defmitie, comunicarea publica contribuie la mentinerea coeziunii sociale.


109

Actiunile de comunicare insotind activitatea institutiilor publice orientata spre realizarea unui interes general au ca finalitate intarirea sentimentului de apartenenta colectiva. In acest sens, in cadrul colectivitatilor teritoriale se organizeaza campanii de informare pentru a mobiliza populatia in jurul actiunilor intreprinse de autoritatile publice locale, cointeresand astfel cetateanul la rezolvarea problemelor locale. Pentru a obtine adeziunea si participarea corpului social la rezolvarea problemelor de interes general, organele publice trebuie sa acorde importanta cetateanului, sa stabileasca cu acesta o relatie intemeiata pe dialog, sa-1 asocieze la actiunile intreprinse.

4. Functia de a insoti schimbarile intervenite in cadrul organizarii sociale

Actiunile intreprinse de institutiile publice, precum si deciziile adoptate de acestea produc efecte care modifica raporturile stabilite in cadrul societatii la un moment dat. Comunicarea publica insoteste modificarile sociale produse prin deciziile publice, indiferent de natura acestora, avand rolul de a le face cunoscute, de a explica utilitatea si oportunitatea acestora.

Asadar, transformarile intervenite in cadrul organizarii sociale, de regula pregatite, anuntate, explicate, sunt prilejuite de ansamblul deciziilor adoptate de institutiile publice. Ele pot avea un caracter limitat si institutional (de exemplu, reorganizarea unei institutii sau a unui serviciu public) sau, dimpotriva, pot avea un caracter larg, avand in vedere regulile de desfasurare a vietii sociale (de exemplu, adoptarea unui act public prin care se prescrie o anumita conduita membrilor colectivitatii).Comunicarea insotind modificarile intervenite in cadrul organizarii sociale, anticipeaza oportunitatea efectelor unei decizii publice, precum si modul in care acestea vor fi receptate de cei interesati; in acest sens, se folosesc anumite tehnici de comunicare (anchete, sondaje, studii).

De asemenea, prin actiunile de comunicare deciziile adoptate de catre institutiile publice sunt aduse la cunostinta corpului social, iar efectele acestora sunt explicate pentru ca toti cetatenii sa inteleaga utilitatea schimbarilor operate in cadrul organizarii sociale si sa se conformeze normelor de conduita prescrise.

Domeniul comunicarii publice

Institutiile publice cunosc o mare diversitate, inter-venind in diverse domenii ale vietii sociale. Structurile statale s-au ramificat, serviciile publice s-au specializat si au proliferat, s-au creat agentii statale, precum si stabilimente publice imbracand forme variate, toate acestea contribuind la diversificarea, la "dezmembrarea" administratiei cen-trale.

In conditiile descentralizarii administrative, colectivi-tatile teritoriale dobandesc personalitate juridica de drept public, gestionand o parte importanta a afacerilor locale.

Prerogativele colectivitatilor teritoriale sunt exercitate de catre autoritatile publice locale (primar, consiliu local, consiliu judetean). Autoritatile publice locale recurg la comunicare pentru

a se face cunoscute si pentru a-si indeplini in bune conditii rolul de institutii ce realizeaza un serviciu public. Organele publice centrale comunica la randul lor (in special presedintele republicii, guvernul si ministerele), urmarind sa stabileasca o relatie directa cu cetatenii, sa-si afirme existenta si specificitatea.

Aceste tendinte raspund nevoii corpului social de a stabili o relatie de proximitate in raport cu institutiile publice. in aceste conditii, deciziile publice pot fi mai bine cunoscute si explicate celor interesati in vederea obtinerii adeziunii acestora.

In Franta comunicarea publica este clasificata din punct de vedere institutional, cuprinzand urmatoarele forme: 1 comunicarea institutiei prezidentiale;

2 comunicarea guvernamentala (aceasta sintagma trebuie inteleasa intr-o acceptiune larga, cuprinzand atat politica de comunicare a Guvernului, cat si pe cea a ministerelor


110

si a celorlalte structuri subordonate Guvernului); 3 comunicarea parlamentara; 4 comunicarea organismelor publice, altele decat cele incluse in cadrul comunicarii

guvernamentale, precum si a intreprinderilor de interes public; 5 comunicarea colectivitatilor teritoriale; aceasta problema urmeaza sa fie tratata pe larg

in cadrul capitolului urmator. Comunicarea, ca fenomen social, insoteste orice activitate umana, individuala sau

colectiva. Ansamblul institutiilor publice, cu prilejul indeplinirii sarcinilor si atributiilor stabilite prin lege, recurg la comunicare. Acestea se adreseaza indivizilor, grupurilor sociale si organizatiilor asupra carora se repercuteaza efectele actiunii publice.

Comunicarea publica trebuie sa respecte unele conditii sa indeplineasca anumite functii determinate de specificul interesului general, distingandu-se de alte forme de comunicare.

CAP. VII. GLOBALIZAREA FENOMEN CARE SE REFLECTA IN SFERELE

POLITICILOR SOCIALE SI ALE DEMOCRATIEI . CUM SE RAPORTEAZA ROMANIA LA PROCESELE DE INTEGRARE EUROPEANA SI GLOBALIZARE

6.1. Globalizarea în sfera politicilor sociale

Globalizarea este un concept utilizat iniţial în legătură cu domenii precum economia, comunicarea, cultura şi ulterior cu domeniile politic, militar şi chiar social. El se referă la procesele din ultimele decenii care au redus substanţial importanţa distanţelor dintre ţări şi persoane în domenii precum mass-media (Internet, CNN, MTV) sau operaţiunile financiare. Importanţa spaţiului a fost aproape anulată pentru diverşii actori care, deşi fizic sunt separaţi de mari distanţe, funcţional .se întâlnesc simultan în acelaşi spaţiu, ca într-un „sat planetar/global", iar în domenii precum cultura sunt vizibile tendinţe majore de convergenţă, de uniformizare, (generaţia MTV, McDonald-izare, americanizare fiind doar câteva dintre expresiile frecvent folosite pentru a sublinia tendinţa de uniformizare culturală).

Problematica globalizării a fost relativ recent raportată la politicile sociale, la statul bunăstării (Deacon, 1997; Mishra, 1999). Totuşi, literatura în creştere rapidă pe această temă analizează globalizarea în sfera politicilor sociale prin impactul proceselor similare din economie şi politică asupra politicilor sociale sub mai multe aspecte :

-globalizarea problemelor sociale şi a politicilor de rezolvare a lor; -competiţia globală a modelelor de politici sociale; -globalizarea conceptelor din politicile sociale.

Altfel spus, globalizarea politicilor sociale presupune trecerea problemelor, dar şi a deciziilor, de la nivelul naţional la un nivel supranational, reducerea deci a influenţei guvernelor naţionale asupra politicilor sociale şi creşterea influenţei unor instituţii supranaţionale (regionale sau mondiale) precum UE, ILO, ONU (UNICEF, UNESCO, UNDP), USAID, Banca Mondială, FMI, WTO, NATO (Deacon, 1997, 1998; Mishra, 1999).

In acelaşi timp, globalizarea economiei şi intrarea în competiţie economică a statelor a produs schimbări importante în politicile fiscale şi în politicile sociale:


111

a) Şomajul „0", obiectivul central al statului keynesian al bunăstării, a încetat să fie un deziderat al statelor bunăstării capitaliste actuale, el nemaiputănd fi realizat de o ţară anume într-o economie globală (Mishra, 1999). Suedia, iară care a făcut eforturi uriaşe timp de două decenii după criza petrolului să menţină un şomaj de sub 3 %, a renunţat după 1994 şi a înregistrat rate ale şomajului de 10-11%, scăzând la 7,2% de-abia în 1999. Sub constrângerile deficitului bugetar mult prea mare şi ale imperativelor integrării economiei sale în cea a Uniunii Europene, Suedia a trebuit să renunţe la soluţia ocupării totale a forţei de muncă. Acceptarea unui şomaj mai ridicat a fost înregistrată şi în alte ţări din Europa sau Asia. Germania, confruntată cu costurile mari ale reunificării, Coreea de Sud, după criza provocată de FMI, şi alte ţări au acceptat creşteri importante ale ra,tei şomajului. Practic, doar Japonia pare să se încăpăţâneze să mai menţină un şomaj foarte scăzut prin izolarea economiei de companiile transnaţionale străine, dar preţul este uriaş şi este greu de crezut că va mai rezista multă vreme.

b) Prin acceptarea liberei circulaţii a capitalului impuse de globalizare, statele şi economiile naţionale au întărit considerabil poziţia acestuia în negocierile cu guvernele şi cu sindicatele; dacă sindicatele nu-i acceptă condiţiile, capitalul are oricând opţiunea mutării într-o ţară concurentă (Mishra, 1999).

c) Consecinţa poziţiei privilegiate a companiilor în negocierile cu factorii politici a fost dependenţa politicienilor de marea finanţa, care poate oricând să influenţeze rezultatele electorale în funcţie de gradul în care agreează politicile guvernanţilor (fiscale, sociale).

d) Prin creşterea şomajului şi întărirea poziţiei patronatului sindicatele şi-au redus influenţa, iar tripartitismul, abordarea consensuală a managementului economic, a suferit un declin considerabil (Mishra, 1999).

e) Pe fondul readucerii presiunilor sindicale în favoarea politicilor sociale şi al sporirii presiunilor posesorilor de capital în direcţia reducerii costurilor, guvernele au redus ratele de impozitare, deci şi-au limitat resursele bugetare, statul fiind nevoit să-şi restrângă cheltuielile sociale, să-şi limiteze funcţiile de protecţie socială. Faptul că s-a ajuns la acest stadiu al politicilor sociale este explicat atât prin cauze economice, cât şi

prin cauze politice.

Cauzele politice care au influenţat politicile sociale în direcţiile de mai sus sunt:

-dispariţia fostului bloc comunist şi renunţarea la modelul socialist (comunist) de politici sociale care impunea comparaţii, crea o anumită competiţie şi determina prin consecinţe concesii din partea ţărilor capitaliste

-apariţia unor uniuni de state (UE, NAFTA) a creat nevoia de armonizare a modelelor de politici sociale (de exemplu, „stat social european"); şomajul redus şi politicile sociale puternic redistributive fiind greu de promovat în toate zonele unei astfel de uniuni, s-a mers mai degrabă spre renunţări din partea opţiunilor „de stânga".

-creşterea influenţei (cu substrat economic, dar promovată politic) a unor agenţi supranaţionali ai globalizării (UE, Banca Mondială, FMI, ONU, SUA, NATO), care pot impune ţărilor mici modele de reformă şi de politici sociale.

Componenta economică a globalizării a avut, probabil, cea mai mare influenţă asupra politicilor sociale:

Competiţia economică globală în care toate statele intră a creat o competiţie a scăderii costurilor prin scăderea impozitelor sau salariilor pentru a creşte competitivitatea produselor; după cum arătam, imperativul


112

reducerii impozitelor a condus automat la reducerea cheltuielilor sociale ale statului, iar cel al reducerii costurilor de producţie a determinat creşterea şomajului.

Competiţia economică între economiile naţionale a determinat şi o competiţie între modelele de politici sociale, de stat al bunăstării în special, privită prin prisma eficienţei modelelor. Dezbaterile care anterior se concentrau mai mult pe imperativele de ordin moral: justiţie socială, reducerea inegalităţii sociale dintre cetăţeni etc., se axează acum pe argumente privind eficienţa economică a politicilor sociale. Această abordare a creat un avantaj pentru abordările anglo-saxone, tradiţional preocupate preponderent de argumentele economice şi mai puţin de cele morale.

Consecinţele deschiderii graniţelor statale prin procesele de europenizare şi globalizare sunt mai numeroase decât cele din lanţurile cauzale anterioare; iată alte câteva astfel de consecinţe:

-Migraţia forţei de muncă de la un stat la altul (în cadrul unor filiale ale aceleiaşi firme sau la companii diferite în cadrul UE, de exemplu) a creat necesităţi noi, precum aceea a unui sistem de asigurări transnaţional pentru angajaţii migranţi. -Migraţia muncitorilor dinspre ţările sărace spre ţările bogate (S-N şi E-V) a determinat apariţia unor largi grupuri de emigranţi şi rezidenţi (noncetăţeni) care necesitau reconsiderarea conceptului de cetăţenie şi înlocuirea treptată a drepturilor cetăţeneşti cu drepturile omului ca bază a politicilor sociale. -Libera circulaţie a cetăţenilor a determinat „migraţia socială" cu două fluxuri: dinspre ţările sărace spre ţările bogate în căutare de ajutoare sociale şi în sens invers pentru aşa-numitul „turism social" (pensionarii sau şomerii din ţări bogate mergând cu banii de protecţie socială în ţări cu preţuri reduse, ca turişti, pentru a evita starea de sărăcie cu care s-ar fi confruntat în propria ţară cu aceiaşi bani). Toate aceste procese transnaţionale care depăşesc spaţiul de control şi responsabilitate al fiecărui stat (ca şi, anterior, cele din alte domenii: poluarea globală, traficul de stupefiante etc.) necesită decizii şi acţiune internaţională concertate.

Critica adusă politicilor economice ale ţărilor bogate care le-au transformat pe cele sărace în surse de materii prime şi pieţe de desfacere a determinat politici de redistribuire între state, de întrajutorare a acestora din urmă de către primele, ca o compensaţie. Potrivit lui Deacon, globalizarea politicilor sociale presupune, la nivel internaţional:

- redistribuire socială globală; - reglementări sociale globale; - resurse sociale globale şi empowerment (Deacon, 1998). Astfel, statele devin din promotori ai politicilor sociale (care influenţau propriii cetăţeni) subiecţi ai

politicilor sociale supranaţionale. In politicile sociale globale nu se mai operează cu indivizii săraci, ci cu state sărace, cu redistribuirea bunăstării între state şi categorii de state etc. Statele contribuie cu sume importante la fonduri regionale sau mondiale, iar cele care se confruntă cu probleme (crize economice sau sociale, războaie, calamităţi naturale) primesc ajutoare nerambursabile din aceste fonduri. Echivalenţa funcţională dintre beneficiile de asistenţă socială acordate în sistemele naţionale indivizilor şi cele acordate la nivel global statelor sărace este evidentă, în plus, există forme regionale de reprezentare politică (Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri al UE, Parlamentul European) sau mondiale (ONU), organisme financiare regionale sau mondiale (BERD, FMI, Banca Mondială), forţe militare regionale (NATO, viitoarea organizare militară a UE) cu misiuni de intervenţie (din partea ONU) în ţări din lumea întreagă, tribunale regionale sau mondiale şi legislaţie internaţională care prevalează celei naţionale în anumite domenii.

Deşi în politicile sociale, comparativ cu economia, de exemplu, globalizarea nu este suficient de avansată, există acorduri internaţionale privitoare la anumite domenii precum protecţia copilului, drepturile refugiaţilor şi altele care se fundamentează pe Declaraţia Drepturilor Omului şi care completează adesea


113

măsurile de protecţie socială naţională devenind astfel o sursă de protecţie şi un furnizor de bunăstare pentru anumite grupuri sociale din ţările în dificultate, în acest proces global de redistribuire a bunăstării sunt angrenate atât organizaţii politice (UNICEF, UNDP, UE- din bugetul căreia 10% este alocat Fondului Social European etc.), cât şi organizaţii neguvernamentale cu acoperire internaţională precum Salvaţi Copiii, Medicii Fără Frontiere etc. care sprijină cu resurse colectate în ţările dezvoltate filialele din ţările aflate în dificultate.

In ciuda unor dezvoltări pozitive, nu putem vorbi încă de constituirea unui sistem global de protecţie socială a indivizilor. Pe de o parte, nu se poate transfera total responsabilitatea guvernelor naţionale asupra unor organisme internaţionale (şi implicit a ţărilor bogate) pentru că nu sunt nici resurse suficiente, şi nici cadrul politic adecvat, pe de altă parte, generozitatea ţărilor bogate faţă de cele sărace este extrem de limitată datorită intereselor interne şi adesea condiţionată politic, fapt neacceptat întotdeauna de ţările sărace.

Trebuie evitate de asemenea şi fenomene sociale potenţial periculoase precum migraţia exagerată dinspre ţările bogate spre cele sărace, care ar bloca şi sistemele economice şi de protecţie socială naţionale care funcţionează acceptabil, în plus, procesul de armonizare a modelelor de protecţie socială chiar între ţările dezvoltate (de exemplu, în interiorul UE) este anevoios şi datorită diferenţelor importante dintre ele, şi datorită intereselor naţionale uneori divergente care fac foarte dificilă unificarea.

Ca şi în cazul politicilor sociale naţionale, deciziile privind globalizarea politicilor sociale sunt adesea criticate, argumentele celor care critică globalizarea şi consecinţele ei fiind însoţite în special de critici privind inegalităţile sociale şi economice dintre ţările şi regiunile bogate şi cele sărace. Protestele violente din 30 noiembrie 1999 (din Seattle, Londra şi alte oraşe din lume), care au marcat începutul reuniunii mondiale a WTO în Seattle, au afectat serios programul de desfăşurare a reuniunii şi au fost afişate şi scandate expresii precum „excluziunea ţărilor în curs de dezvoltare de la luarea deciziilor în comerţul mondial", nevoia de „echitate, corectitudine şi justiţie în comerţul internaţional", „corporatizarea comerţului", „globalizării comerţului trebuie să i se răspundă cu proteste globale" etc.

6.2. Cum se raportează România la procesele de integrare europeană şi de globalizare ?

In timp ce efectele globalizării se văd în schimbările din politicile sociale ale ţărilor occidentale. Europa Centrală şi de Est caută soluţii de sisteme ale bunăstării luând în calcul (şi uneori chiar experimentând) elemente din toate modelele „clasice" de stat al bunăstării. Variantele acestea ambigue şi nedurabile sunt rezultatul unei combinaţii de răspunsuri ad-hoc la crize specifice şi de obiective contradictorii care conduc la lipsa de coerenţă decizională şi instituţională (Standing, 1996).

Experimentarea continuă, provizoratul şi incertitudinea caracteristice estului Europei sunt alimentate şi de raportarea la diversitatea de modele ale statului bunăstării occidental, o diversitate traversând, după cum am arătat, propria criză şi care, dacă în plan acţionai pare să reziste, în plan conceptual, teoretic, este în căutarea unor noi repere.

La ambiguitatea şi incertitudinea posibilelor modele contribuie din plin organismele internaţionale care; în plină perioadă a globalizării, păstrează încă nuanţele (uneori chiar culorile) modelelor din zonele cu influenţă mai puternică în cadrul organizaţiei. Diferenţele dintre statele membre ale Uniunii Europene, ca reprezentante în primul rând ale modelului european (nu atât unul coerent, cât unul diferit, distinct de cel rezidual american), şi cele ale FMI, reprezentante ale modelului american, sunt adesea evidente şi greu de gestionat de ţările în tranziţie.

Şi România, ca ţară fostă comunistă aspirantă la un destin capitalist aflată în plin proces de integrare


114

în structurile politico-economice şi militare occidentale, dar în acelaşi timp în plină criză a tranziţiei, resimte acut problemele sociale majore şi nevoia unui sistem coerent, institutionalizat de abordare a acestora, nevoia unui stat al bunăstării de tip modern, eficient, ca răspuns la criza socială generată pe fondul costurilor mari ale tranziţiei.

Poziţia unei ţări ca România, caracterizată de cultura guvernamentală a sărăciei, într-o astfel de ecuaţie complexă nu este deloc uşoară; reuşita demersului este condiţionată de utilizarea la maximum a avantajelor şi minimizarea efectelor dezavantajelor. Măsurile pe care ar trebui să le ia România în perioada următoare trebuie sa îmbine priorităţile legate de problematica internă, specifică, de problemele sociale majore anterior ignorate sau rezolvate prost, cu priorităţile legate de integrarea sa treptată în spaţiul nou european şi mondial marcat de alte reguli la care trebuie de asemenea să ne adaptăm.

Oricum, câteva certitudini există:

- România nu-şi poate permite să se izoleze protecfionist precum Japonia, care oricum e posibil să renunţe şi ea (ultima ţară importantă) la obiectivul şomajului „O", deci va trebui să funcţionăm într-o economie globală şi într-un spaţiu european de liber schimb. Această tendinţă clară are consecinţe majore şi le voi enumera. Este oricum evident că politicile sociale puternic redistributive, universaliste (la care iată şi Suedia începe să renunţe) nu sunt viabile pentru România, unde nu sunt nici resurse suficiente pentru o astfel de abordare.

- Pe de altă parte, costurile enorme ale tranziţiei afectează şi vor afecta negativ segmente largi de populaţie pe care politicile sociale trebuie obligatoriu să le protejeze aducându-le la un nivel minim de subzistenţă prin utilizarea eficientă, focalizat şi condiţionat, a puţinelor resurse de care dispunem. Potenţialul de resurse dinspre UE şi Banca MonSială va trebui de asemenea valorificat maximal.

Iată câteva măsuri necesare pentru schimbarea culturii guvernamentale a sărăciei cu modelul bunăstării bazate pe muncă în România:

6.2.1. Măsuri (interne) necesare pentru corectarea diferenţelor majore dintre sistemul de politici sociale din România şi cele ale regimurilor avansate

Măsuri (interne) necesare pentru corectarea diferenţelor majore dintre sistemul de politici sociale din România şi cele ale regimurilor avansate sunt dupa cum urmeaza :

1. Reducerea incompletitudinii sistemului românesc de politici sociale prin: a) constituirea unui sistem de servicii comunitare de asistenţă socială primară; b) introducerea unor masuri de protecţie eficiente pentru grupurile sociale anterior ignorate, cum

ar fi copiii care la 18 ani părăsesc instituţiile de stat fără nici un sprijin instituţionalizat; c) rezolvarea problemei locuinţelor prin construirea de locuinţe sociale pentru cei mai săraci

dintre săraci şi prin politici clare de suport pentru săracii care au locuinţă, dar nu pot acoperi cheltuielile de întreţinere a ei;

d) rezolvarea problemei serviciilor (inexistente) pentru copiii de 2-3 ani şi pentru cei din familii monoparentale.

2. Creşterea coerenţei şi echităţii fără a reduce eficienţa; aici ar fi de menţionat necesitatea unificării sistemului de servicii de asistenţă socială, care este dispersat între ministere şi agenţii şi ca urmare funcţionează incoerent; necesitatea elaborării unor strategii globale, coerente de protecţie socială care să fie respectate ulterior şi necesitatea reducerii pe cât posibila ajutoarelor în bani, care nu sunt întotdeauna utilizate pentru a satisface nevoile grupului-ţintă, şi înlocuirea lor cu beneficii în natură (gen masă gratuită la şcoală pentru copiii săraci în locul alocaţiei deseori utilizate impropriu de părinţi).


115

3. Rezolvarea unor probleme majore ale sistemului, care ţin de:

- copiii instiiuţionalizaţi; - partea săracă a etniei rromilor; - problemele legate de calitatea reproducerii/educaţia contraceptivă a populaţiei sărace/reducerea

abandonului şcolar. 4. Renunţarea la relaţiile „de familie " dintre guvernul central, pe de o parte, şi multiplele sale „ rude " locale reprezentate de sindicatele şi managemennd companiilor cu capital de stat care lucrează în pierdere şi cer sistematic subvenţii, comenzi de la „tătucul"-guvern etc., pe de alţi pane. Această dependenţă tipică pentru cultura sărăciei în cazul indivizilor cu multe rude este mecanismul cel mai „sigur" de risipire a unor acumulări de consum în detrimentul investiţiilor şi dezvoltării (în scopul ieşirii din cultura sărăciei). 5. Creşterea raţionalitatii sistemului/calităţii deciziilor prin implicarea specialiştilor in elaborarea politicilor sociale. România are prea puţine resurse umane înalt calificate în domeniul social pentru a le ignora şi a le ţine îa marginea sistemului de protecţie socială. 6. Schimbarea accentului de la drepturile cetăţeneşti spre obligaţiile cetăţeneşti şi responsabil izarea indivizilor pentru propria bunăstare; diminuarea rolului mişcărilor de protest şi al sindicatelor (fapt care se întâmplă oricum în majoritatea ţărilor lumii) ar fi una dintre condiţii. 7. Completarea abordărilor bazate pe conceptul de sărăcie cu cele bazate pe conceptul de excluziune socială. Cercetări ştiinţifice au arătat că pentru aproximativ 50% dintre săracii occidentali urmaşii nu mai sunt săraci, în România dezbaterea problemelor sociale ale celor mai dezavantajaţi cetăţeni se opreşte la termenul „ săraci", în vremuri în care se poate afirma că majoritatea populaţiei trăieşte în sărăcie, a vorbi despre săraci este, consider eu, mult prea general şi prea ambiguu. Chiar dacă este problema socială majoră, sărăcia nu este singura problemă socială a segmentelor excluse, marginalizate, dezavantajate. Consider că, mai mult decât în Occident, realitatea socială din România reclamă nuanţări; după cum am demonstrat, sărăcia (ale cărei praguri sunt oricum atât de criticate şi criticabile) presupune un deficit de venituri sau de consum care implicit sugerează compensarea lui prin ajutoare băneşti. Excluziunea socială presupune cel mai adesea un joc cu sumă nenulă pentru că înlăturarea obstacolelor şi promovarea incluziunii nu necesită obligatoriu bani de la buget (sau, oricum, nu necesită întotdeauna bani mulţi) care astfel să nu mai fie disponibili pentru alte tipuri de cheltuieli. 8. Adoptarea, indiferent de partidele aflate la putere şi de ideologiile lor, a măsurilor de reformă socială care au caracter imperativ; acum în lume politicile sociale nu se schimbă fundamental o dată cu schimbarea guvernelor. Felipe Gonzales, primul-ministru al Spaniei în anii '80 şi '90, deşi social-democrat, a acceptat rate ale şomajului extrem de mari, chiar şi de 20 %, pentru a relansa economia Spaniei. 9. Creşterea rolului comunităţilor în gestionarea propriilor probleme sociale; pe lângă faptul că ele ştiu cel mai bine care le sunt priorităţile de protecţie socială, care sunt cazurile şi ce mijloace interne de rezolvare a lor există, implicarea comunităţilor este una dintre puţinele măsuri care pot contracara influenţa în creştere a unor factori externi (transnaţionali) asupra bunăstării cetăţenilor.

6.2.2. Măsuri de adaptare externă a sistemului de politici sociale, de

adaptare la imperativele şi „logica" europenizării şi globalizări

1. Mutarea accentului pe creşterea eficienţei şi renunţarea la obiectivul reducerii inegalităţii sociale,

în fond, dacă economia creşte şi creşte nivelul de irai al celor săraci, ce importanţă are că au crescut şi


116

veniturile celor mai bogaţi ? 2. Sincronizarea negocierilor cu agenţii europenizării şi globalizării (în special UE, Banca Mondială şi FMI), astfel încât să nu se negocieze pe mai multe fronturi şi să fie asumate angajamente şi stabilite obiective diferite şi poate chiar contradictorii. 3. Trecerea treptată la aplicarea drepturilor omului ca bază a politicilor sociale: a) armonizarea legislaţiei româneşti cu cea esenţială pentru drepturile omului şi aplicarea efectivă a

acesteia; b) pregătirea unor politici sociale pentru imigranţi etc.; o politică de imigrare nu este obligatoriu o povară;

de ea vor putea beneficia, de exemplu, şi imigranţii din Republica Moldova, de care s-ar putea să avem nevoie în viitor în cazul unui deficit de forţă de muncă internă.

4. Pregătirea unor măsuri anticipative care să contracareze, să limiteze efectele unor probleme sociale previzibile precum:

a) îmbătrânirea populaţiei şi consecinţele ei asupra sistemelor de pensii; b) emigrarea forţei de muncă înalt calificate ; c) criza probabilă de forţă de muncă începând cu 2008, când generaţiile mult mai reduse numeric

născute după 1989 vor intra pe piaţa muncii (dacă economia se reface până atunci). 5. Maximizarea avantajelor în negocierile cu UE prin:

a) utilizarea maximală a fondurilor nerambursabile ; b) solicitare de perioade de graţie pentru adoptarea de către România a unor măsuri care nu ne

convin. c) luarea deciziilor prin implicarea specialiştilor pe domenii şi prin finanţarea de studii care să

fundamenteze aceste decizii. 6. Bunăstarea prin muncă fwelfare through workfarej pentru a reduce cheltuielile bugetare şi implicit ratele de impozitare, deci costurile cu forţa de muncă, şi a deveni astfel competitivi pe plan extern cu companiile noastre. 7. Privatizarea rapidă a companiilor de stat şi atragerea de companii străine multinaţionale pe piaţa românească pentru a integra economia noastră în cea mondială şi a întări (prin asocieri şi preluări avantajoase ale unor firme româneşti de către mari companii) poziţiile companiilor noastre (desigur, iară a pierde complet controlul asupra unor zone strategice din economie). Oricum, când peste jumătate din industrie este încă în proprietatea statului, economia nu poate fi competitivă pe plan mondial.

Numai adoptând astfel de măsuri (poate surprinzătoare pentru unii, deoarece schimbă paradigma tradiţională a abordării politicilor sociale), care să ia în calcul imperativul eficienţei în politicile sociale şi îmbinarea determinărilor interne legate de sărăcie şi excluziune socială, cu cele externe legate de europenizare şi globalizare, România are şanse să treacă pe termen mediu şi lung de la situaţia actuală, caracterizată de cultura guvernamentală a sărăciei, la un model al unei bunăstări sociale, bunăstare bazată pe muncă şi participare socială din partea tuturor.

CAP. VII. CARTEA ALBA A GUVERNANTEI EUROPENE ELABORATA IN SCOPUL INTARIRI DEMOCRATIEI


117

7. 1. Necesitatea reformei guvernantei

După 50 de ani de stabilitate, pace şi prosperitate economică, ntcare a contribuit substanţial la ridicarea standardului de viaţă, la creşterea performanţelor economice şi la consolidarea poziţiei UE pe plan mondial, procesul de integrare a intrat într-o fază în care îmbunătăţirea guvernantei comunitare constituie o prioritate pe agenda insti-tuţiilor europene. Indiscutabil, progresul economic şi social ar fi fost mai puţin spectaculos dacă ţările membre ar fi acţionat individual şi nu împreună în cadrul unei comunităţi economice bazate pe statul de drept şi utilizând mijloace democratice.

In pofida succeselor semnificative înregistrate mai ales pe plan economic, s-a observat totuşi că numeroşi cetăţeni europeni şi-au pierdut tot mai mult încrederea în instituţiile şi politicile comunitare sau, pur şi simplu, acestea nu mai prezintă interes pentru cetăţenii respectivi. Este vorba de o criza de legitimitate a instituţiilor şi a guvernantei, de o anumită duplicitate a unor guvernanţi care una spun lâ~bruxelles şi altă afirmă în ţară sau de o informare insuficientă sau distorsionată (adesea de mass-media) a opiniei publice din UE? Este evident că acesta este un fenomen negativ, care s-a accentuat în anii'90 şi care reflectă tensiunile şi incertitudinile privind unele aspecte importante, cum ar fi natura entităţii politice a UE şi a sistemului ei de guvernare, limitele sale geografice, obiectivele integrării politice şi sociale, distribuţia puterilor între Uniune şi ţările membre, rolul UE pe plan internaţional. Deşi este sesizabilă o anumită criză de încredere în instituţiile şi politicile comunitare, cetăţenii europeni doresc, în acelaşi timp, ca UE să deţină o poziţie de prim rang atât în valorificarea posibilităţilor de dezvoltare economică şi umană oferite de globalizare, cât şi în modul de a reacţiona la diverse provocări majore.

Comisia a identificat unele cauze ale creării şi adâncirii „faliei" între UE şi cetăţenii pe care trebuie să-i servească:

a) Există percepţia falsă că instituţiile europene şi guvernanta comunitară sunt incapabile să acţioneze eficient în domenii în care necesitatea unei astfel de acţiuni este deosebit de pregnantă, cum ar fi: şomajul, securitatea alimentară, criminalitatea, conflictele de pe plan european şi din vecinătatea apropiată a UE.

b) Chiar atunci când UE reuşeşte să acţioneze în mod eficient, totuşi acţiunile respective nu aduc suficient credit instituţiilor europene, deoarece cetăţenii din ţările membre nu conştientizează că efectele pozitive ale acestora sunt determinate mai degrabă de măsurile luate la nivelul UE, decât de deciziile adoptate de guvernele naţionale.

c) Ţările membre nu îşi informează corect şi suficient cetăţenii asupra acţiunilor UE sau asupra a ceea ce întreprind statele respective în cadrul UE. S-a constatat, de asemenea, că guvernele ţărilor membre blamează prea uşor instituţiile comunitare şi birocraţia aferentă pentru deciziile afectând persoanele fizice şi juridice, deşi deciziile respective au fost luate de comun acord în Consiliul UE de reprezentanţii ţărilor membre sau, mai mult, au fost propuse chiar de statele comunitare.

d) Mulţi cetăţeni nu cunosc atribuţiile instituţiilor şi diferenţele între instituţiile comunitare şi, în consecinţă, nu înţeleg cine adoptă deciziile care îi afectează şi nu privesc instituţiile ca pe nişte actori eficienţi în procesul de guvernare.

In anul 2002, Sylvia-Yvonne Kaufmann, membră a Parlamentului European, şi-a exprimat opinia că totuşi cetăţenii europeni au puţine cunoştinţe despre UE, despre instituţiile sale şi despre maniera în care acestea interacţionează2 şi că n-ar trebui supraestimat efectul introducerii monedei unice - euro - care nu poate determina formarea unei conştiinţe europene. Creştinismul şi cultura europeană dezvoltată în timp asigură fundamente solide civilizaţiei europene, dar diferenţele de ordin etnic, politic şi economic sunt prea mari pentru a avea o comunitate


118

omogenă şi un puternic sentiment de apartenenţă la aceasta. In lumina considerentelor expuse, Comisia a tras concluzia că se impunea o reformă de substanţă a

guvernantei europene sau a sistemului de guvernare al UE. Desigur, termenul de guvernantă este de dată mai recentă, dar, după cum observa Bemhard Zepter, deşi la crearea CEE (1957) nu se utiliza, încă, acest termen, instituţiile europene au satisfăcut de la început cerinţele ei esenţiale pe linia consolidării drepturilor omului, adoptării de reglementări democratice, deschiderii, eficacităţii şi coerenţei statului de drept. Trebuie menţionat că, şi în cazul ţărilor candidate la aderarea la UE, era necesar, în opinia lui Bernhard Zepter, ca ele să accepte acest termen şi să contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea sa.

Alături de Strategia de la Lisabona, de consacrarea Metodei Deschise de Coordonare, de lansarea proiectului tratatului constituţional, propunerea de reformă a guvernantei europene reprezintă o altă realizare majoră a Comisiei Romano Prodi, care a făcut eforturi deosebite de a perfecţiona cadrul instituţional şi constituţional al UE cu scopul de a accelera progresul integrării europene pe toate planurile: economic, social, politic şi cultural, încă de la începutul mandatului său, Comisia Romano Prodi a acordat o importanţă deosebită reformei guvernantei europene.

Asţfel în Comunicarea din luna februarie 2000, preşedintele Romano Prodi menţiona această reformă printre cele patru obiective strategice ale mandatului Comisiei. Intitulat promovarea formelor noi ale guvernantei europene acest prim obiectiv însemna, în opinia Comisiei, o contribuţie net superioară a cetăţenilor la îmbunătăţirea modului de funcţionare a UE, iar instituţiile comunitare trebuia să activeze mai eficient şi mai transparent, impunându-se în special refoma Comisiei (care ar trebui să constituie un exemplu pentru alte instituţii) şi realizarea unor forme noi de parteneriat între diverse niveluri ale guvernantei comunitare şi asigurarea unej contribuţii distincte şi active la dezvoltarea guvernantei mondiale. Al doilea obiectiv era cel al unei Europe mai stabile, cu o „voce" mai puternică în lume, prin prioritatea acordată asigurării succesului lărgirii din 2004/2007, realizării unei cooperări mai strânse între instituţiile europene şi ţările membre, promovării unei politici eficiente de cooperare cu ţările vecine, asigurării UE cu un rol de lider în edificarea noii economii globale.Al treilea obiectiv era o nouă agendă economică şi socială, ceea ce semnifica modernizarea economiei pentru epoca digitală (într-un mod care să stimuleze folosirea forţei de muncă şi dezvoltarea durabilă) şi remodelarea sistemului de protecţie socială.Al patrulea obiectîv deriva, practic, din primele trei şi urmărea o calitate mai bună a vieţii, prin identificarea unor soluţii eficiente pentru problemele ce afectează viaţa zilnică a cetăţenilor şi în special ale celor legate de mediu, securitate alimentară, drepturi ale consumatorilor, justiţie şi securitate.

Reforrna guvernanţei europene ar urma să asigure o legătură mai strânsă între Uniune şi cetăţenii săi şi o creştere a eficacităţii politicilor comunitare. La acel moment, Romano Prodi avea în vedere necesitatea unor acţiuni urgente, care să permită reforma guvernantei în limitele prevederilor tratatelor existente. Ulterior, la summitul Consiliului European din decembrie 2001 de la Laeken (Belgia), s-a pus problema unei dezbateri mai largi asupra viitorului Europei în perspectiva adoptării unei constituţii a UE, constituţie elaborată de Convenţia Europeană în perioada 2002-2003.

Adoptarea de catre Comisie, la 25 iulie 2001, a ,,Cărţii Albe a Guvernantei Europene" reprezintă unul dintre momentele importante în desfăşurarea reformei în acest domeniu, alături de Strategia de la Lisabona şi tratatul constituţional. Meritul Comisiei Romano Prodi rezidă în faptul că ea a sesizat foarte bine că nu poate realiza, singură, reforma guvernantei şi că această Carte Albă nu trebuie privită ca un panaceu. Realizarea unor schimbări pozitive în guvernanta europeană impunea eforturi susţinute la toate nivelurile sale, adică atât din partea tuturor instituţiilor comunitare, cât şi din partea guvernelor naţionale, autorităţilor regionale şi locale şi societăţii civile organizate, în toate ţările membre, inclusiv în cele ce urmau a fi admise. Romano Prodi a fost acela care a observat destul de bine motivul pentru care autorităţile la nivel naţional şi subnaţional (regionale şi locale) nu pot fi ignorate sau neglijate: ele îşi desfăşoară activitatea într-un cadru constituţional naţional bine definit, care diferă de la ţară la ţară şi pe care


119

instituţiile comunitare încearcă să-1 respecte. In conformitate cu prevederile sau propunerile Cărţii Albe, UE ar trebuită com-binemai eficient diverse

instrumente de politică publică (exemplu: legislaţia, dialogul social, finanţarea structurală şi programele de acţiune), ceea ce ar conduce la consolidarea metodei comunitare care garantează eficacitatea şi diversitatea Uniunii, asigurând un tratament echilibrat tuturor ţărilor membre. De asemenea, această metodă furnizează o modalitate de a arbitra între diverse interese prin intermediul a două filtre succesive: filtrul interesului general, la nivelul Comisiei şi, respectiv, cel al reprezentării democratice, europene şi naţionale, la nivelul Parlamentului şi Consiliului, care constituie, împreună, puterea legislativă a Uniunii.

Pe linia promovării interesului general, Cartea Albă a propus o deschidere mai mare a procesului de elaborare a politicilor comunitare, cu scopul de a asigura o participare mai larga a cetatenilor si organizatiilor la conceperea si aplicarea acestora şi pentru a încuraja o deschidere, o responsabilizare crescută a tuturor celor implicaţi. Astfel, cetăţenii trebuie să perceapă mai clar modul în care ţările membre, acţionând în comun în interiorul UE, sunt în măsură să răspundă mai eficient preocupărilor lor.

S-a considerat că reforma guvernantei trebuia să demareze rapid, deoarece în cadrul tratatelor mai erau încă multe lucruri de făcut pentru perfecţionarea guvernantei comunitare, în viziunea Comisiei Romano Prodi, reforma guvernantei însemna efectuarea unor modificări în cadrul tratatelor menite să asigure mai multă coerenţă şi eficienţă politicilor comunitare, iar acest proces trebuia să facă UE mai puternică pe plan intern şi, implicit, să-i asigure un rol mai important pe plan mondial. Totodată, UE trebuia să fie pregătită mai bine pentru a face faţă provocării majore pe care o reprezintă lărgirea UE la 25 membri în 2004 şi la 27 în 2007.

Plecând de la aceste cerinţe, Comisia a propus în Cartea Albă o serie de direcţii de acţiune asupra cărora urmasă-şi concentreze eforturile, tinand cont de aţribuţiile sale clar formulate în traţaţ: dreptul la iniţiativă, rolul de organ executiv axat pe implementarea politicilor-comune, controlul respectării tratatului şi reprezentare internationala . Propunerile avansate în Cartea Albă aveau drept scop perfecţionarea modului în care Comisia elaborează iniţiativele sale, creşterea eficienţei implementării politicilor comunitare şi maximizarea impactului acţiunilor iniţiate de Comisie în calitatea sa de „gardian" al Tratatului.

Perfecţionarea guvernantei comunitare urma să sporească credibilitatea instituţiilor comunitare în faţa opiniei publice, demonstrând capacitatea lor de a răspunde în mod eficient aşteptărilor şi preocupărilor cetăţenilor europeni. Unul dintre mesajele esenţiale ale Cărţii Albe era acela că acţiunile instituţiilor comunitare trebuia să fie echilibrate şi proporţionale în raport cu obiectivele politice preconizate. De asemenea, se aprecia că reforma guvernantei va spori capacitatea UE de a influenţa cursul evenimentelor pe plan mondial.

Comisia a considerat că trebuie iniţiate măsuri imediate de reformă a guvernantei, iar în paralel a declanşat un proces de consultări publice pe marginea Cărţii Albe, care urma să dureze până la 31 martie 2002. Până la sfârşitul anului 2002, Comisia urma să elaboreze un raport care să arate progresele înregistrate pe linia reformei guvernantei şi care să prezinte şi concluziile desprinse din consultările publice. Acest raport trebuia să constituie baza procesului de cooperare între instituţiile comunitare cu scopul de a realiza reforma guvernantei europene în cadrul tratatelor existente. Cartea Albă, consultările publice pe tema ei, alte documente publicate de Comisie reprezentau activităţi complementare la larga dezbatere privind viitorul Europei pe care a declanşat-o Convenţia Europeană şi lucrările sale pentru elaborarea proiectului tratatului constituţional, tratat ce urma să aibă un impact major asupra cadrului constituţional şi instituţional al UE şi, implicit, asupra guvernantei comunitare.

7.2. Principiile de bază ale unei bune guvernante


120

Comisia Europeană a apreciat că la fundamentul unei bune guvernante şi a perfecţionărilor propuse în Cartea Albă trebuie sa stea cinci principii: deschiderea, participarea, responsabilitatea, eficacitatea şi coerenţa, principii care sunt specifice sistemului democratic si statului de drept din tarile membre si care se aplica la toate tipurile de guvernanta ,respectiv globala, europeana ,nationala ,regionala si locala. _

Principiul deschiderii înseamnă că instituţiile comunitare ar trebui să funcţioneze într-o manieră mai transparentă, practicând un limbaj al comunicării mai accesibil şi mai clar pentru publicul larg şi efectuând, împreună cu ţările membre, o informare completă şi activă privind deciziile instituţiilor comunitare şi complexitatea activităţii acestora. Principiul participării pleacă de la premisa corectă că totuşi calitatea, pertinenţa şi eficacitatea politicilor UE depind de asigurarea unei largi participări a cetăţenilor în toate stadiile politicilor, de la concepţie la implementare. Ameliorarea participării cetăţenilor trebuie să conducă la sporirea încrederii în rezultatul final şi în instituţiile care elaborează diverse politici.

O participare sporită şi eficientă depinde însă de guvernele naţionale, care trebuie să mobilizeze cetăţenii şi să facă apel la participarea tuturor celor interesaţi, când se elaborează şi se implementează politicile UE. Principiul responsabilităţii presupune ca rolurile fiecărui actor în procesul legislativ şi executiv să fie precizate mai clar, iar fiecare instituţie comunitară implicată să explice acţiunile sale şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele. Dar nu numai instituţiile comunitare sunt vizate, ci şi alţi actori, în special statele membre, care trebuie să asigure o claritate şi o responsabilitate mai mare pentru acţiunile şi poziţiile lor, precum şi toţi ceilalţi actori publici şi privaţi care participă la elaborarea şi implementarea politicilor UE. Principiul eficacităţii înseamnă că politicile trebuie să fie eficace şi oportune, adică să producă rezultatele scontate, plecând de la stabilirea unor obiective clare şi de la evaluarea impactului viitor şi, dacă este cazul, a experienţei anterioare.

Principiul coerenţei pleacă de la necesitatea unei coerenţe sporite a politicilor datorită unor factori obiectivi, cum ar fi sporirea numărului sarcinilor pentru instituţiile comunitare şi autorităţile naţionale, implicarea tot mai mare a autorităţilor regionale şi locale în politicile comunitare, accentuarea diversităţii economice şi sociale în urma lărgirii UE, transcederii Irfhitelor politicilor sectoriale (pe baza cărora a fost edificată UE) de către modificări cum ar fi cele ale climei sau evoluţia demografică.

Cele cinci principii evidenţiate în Cartea Albă sunt principii de bază pentru realizarea unei guvernante mai democratice şi mai eficiente, dar Comisia Europeană a apreciat că ele nu pot fi transpuse în practică prin acţiuni separate, ci este nevoie de o abordare integrată a lor. Aplicarea acestor principii trebuie să se regăsească în maniera de concepere şi implementare a politicilor comunitare, care nu pot fi eficiente pe plan economic şi social fără o guvernantă transparentă, participativă şi responsabilă.

Aplicarea celor cinci principii urmăreşte şi consolidarea celor două principii fundamentale şi specifice guvernantei comunitare: principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii. Principiul subsidiarităţii consacrat de AUE limitează acţiunile instituţiilor comunitare la competenţele şi obiectivele stabilite de tratat, intervenţia acestora ţine cont de faptul că anumite sarcini sau acţiuni nu pot fi îndeplinite în mod eficient de statele membre. Principiul proporţionalităţii are în vedere ca instrumentele folosite sau mijloacele de realizare să fie proporţionale cu scopul sau obiectivele propuse, înainte de lansarea unei iniţiative sau întreprinderea unei acţiuni publice la nivel comunitar, trebuie constatată necesitatea acesteia, trebuie stabilit dacă nivelul UE este cel mai adecvat pentru realizarea ei şi dacă instrumentele preconizate sunt proporţionale cu obiectivele propuse.

7.3. Propunerile avansate de Cartea Albă

Propunerile de perfecţionare a guvernantei comunitare sunt grupate în patru secţiuni: creşterea gradului de participare a actorilor la elaborarea şi implementarea politicilor UE; politici, reglementări şi rezultate mai bune;


121

consolidarea legăturii între Guvernanta Europeană şi rolul UE pe plan mondial; examinarea rolului instituţiilor. 7.3.1. Creşterea gradului de participare a actorilor la elaborarea şi imple-

mentarea politicilor UE, care este văzută prin prisma sporirii transparenţei guvernantei UE, accederea la cetăţeni prin intermediul democraţiei regionale şi locale, participarea sporită a societăţii civile, realizarea unei consultări mai eficiente şi mai transparente a actorilor şi grupurilor de interese în cadrul elaborării politicilor UE, legături mai strânse şi mai fructuoase cu diverse reţele

Sporirea transparenţei şi eficacităţii guvernantei UE depinde de capacitatea cetăţenilor de a lua parte la

dezbateri publice, de a urmări în detaliu fiecare etapă a procesului politic şi de avea acces la documente credibile privind problemele europene. Ar fi necesar însă ca instituţiile comunitare şi autorităţile din ţările membre să comunice mai activ cu publicul larg în domeniul chestiunilor de interes european prin utilizarea tehnologiilor comunicării şi informaţiei. Website-ul EUROPA9 al UE ar trebui să devină o platformă interactivă de informare, feedback şi dezbatere, legând reţele cu vocaţie similară din UE. Politica de comunicare a instituţiilor comunitare trebuie să vizeze furnizarea de informaţii la nivel naţional şi local, prin intermediul reţelelor, organizaţiilor din teren şi autorităţilor naţionale, regionale şi locale, care ar trebui să ţină cont de necesităţile şi preocupările care se manifestă la fiecare nivel şi de cerinţa dezvoltării unor simboluri legate de cetăţenia europeană şi apartenenţa la comunitatea europeană.

Accederea la cetăţeni prin intermediul democraţiei regionale şi locale înseamnă implicarea mai puternică a autorităţilor regionale şi locale în politicile comunitare. Comisia consideră că totuşi guvernanta comunitară nu permite o interacţiune suficientă pe baza unui parteneriat la niveluri multiple, în care guvernele naţionale să implice mai mult regiunile, oraşele şi localităţile ţărilor respective la definirea politicilor, în plus, legislaţia adoptată de Parlamentul European şi Consiliu este fie prea detaliată, fie insuficient adaptată la condiţiile şi experienţa locală, adesea contrastând net cu propunerile iniţiale prezentate de Comisie.

Autorităţilor naţionale le revine totuşi responsabilitatea principală pentru implicarea crescândă a nivelului regional şi local în politicile UE. Fiecare ţară membră ar trebui să pună la punct un mecanism adecvat pentru organizarea unor largi consultări, atunci când se dezbate legislaţia comunitară şi se implementează politici comunitare cu o dimensiune teritorială. Pentru perfecţionarea parteneriatului între diverse niveluri s-ar impune o acţiune concertată pe plan comunitar în domeniul participării la elaborarea politicilor prin luarea în considerare a realităţilor şi experienţei regionale şi locale atunci când se formulează propuneri de către Comisie, în domeniul unei mai mari flexibilităţi a reglementărilor comunitare care să fie mai puţin complexe şi să acopere ansamblul Uniunii, în domeniul coerenţei generale a politicilor, ceea ce presupune să se ţină cont de incidenţa politicilor comunitare în domenii cum ar fi transporturile, energia şi mediul, politici ce trebuie să se integreze într-un ansamblu coerent, aşa cum prevede Al II-lea Raport al UE privind Coeziunea, impunându-se evitarea unei abordări prea înguste de tip sectorial.

Participarea societăţii civile, care regrupează organizaţii sindicale şi patronale (parteneri sociali), organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale, organizaţii de caritate, organizaţii din teren, organizaţii care implică cetăţenii în viaţa locală şi municipală, cu o contribuţie specifică a bisericilor şi comunităţilor religioase, trebuie să joace un rol important prin faptul că permite cetăţenilor să-şi facă cunoscute preo cupările şi să beneficieze de politici şi reglementări care-i satisfac cerinţele. UE a încurajat dezvoltarea societăţii civile în ţările candidate şi participarea sporită a ei la procesul de pregătire a aderării. Oricum, organizaţiilor sindicale şi patronale le re vine un rol special în calitate de parteneri sociali, iar prevederile Tratatului CE impun Comisiei să consulte partenerii sociali la elaborarea propunerilor, în special în dome niul politicii sociale. Participarea societăţii nu este o simplă lozincă sau un exerciţiu demagogic, ci înseamnă implicarea activă şi competentă a cetăţenilor la realizarea obiectivelor UE şi, totodată, punerea la dispoziţia lor a unui


122

canal adecvat pentru reacţii, critici şi proteste, în opinia Comisiei, o implicare sporită a societăţii civile înseamnă şi o responsabilitate mai mare din partea acesteia pe linia aplicării principiilor unei bune guvernante.

Realizarea unei consultări mai eficiente şi mai transparente a actorilor şi grupurilor de interese în cadrul elaborării politicilor UE, pe care Comisia o face prin intermediul unor diverse instrumente, cum ar fi Cărţile Albe şi Verzi, comunicări, comitete consultative sau consultări ad-hoc, organizarea de consultări on-line prin Iniţiativa sa de Elaborare Interactivă a Politicilor (Interactive Policy Making = IPM), care ajută Comisia să arbitreze între revendicările şi priorităţile concurente. Instituţiile şi autorităţile naţionale trebuie să-şi intensifice eforturile pentru îmbunătăţirea modului de consultare a grupurilor de interese asupra politicilor UE., inclusiv a parlamentelor naţionale şi a comitetelor lor specializate pe afaceri europene.

Participarea PE prin partidele politice europene poate contribui la perfecţionarea guvernantei şi la dez-voltarea unei conştiinţe europene, însă crearea unei culturi eficiente a consultării nu poate fi realizată prin introducerea de reglementări comunitare, ci doar printr-un cod de conduită care să stabilească norme minimale şi care să fie focalizat asupra subiectului, momentului, auditoriului şi metodelor. Prin aceste norme s-ar putea diminua unele riscuri inerente, cum ar fi acela ca anumite grupuri să se bucure de un acces privilegiat (în funcţie de interesele sectoriale sau naţionale) sau ca aceia care elaborează politicile să ţină seama numai de unele aspecte ale problemei, cum a fost cazul cu metoda consultărilor ad-hoc, utilizată de-a lungului timpului în UE.

Normele minimale ar trebui să contribuie la ameliorarea reprezentativităţii organizaţiilor societăţii civile şi să structureze dialogul lor cu instituţiile comunitare, în anumite sectoare, unde practicile în domeniul consultării sunt deja consacrate, Comisia ar putea iniţia acorduri de partene-riat mai extinse, ceea ce ar înseamnă angajarea în consultări suplimentare faţă de ce prevăd normele minimale. Aceste acorduri de parteneriat sunt menite să stimuleze organizaţiile societăţii civile să-şi raţionalizeze structurile interne, să ofere garanţii privind deschiderea şi reprezentativitatea şi să demonstreze capacitatea organizaţiilor respective de a realiza un schimb de informaţii sau de a conduce dezbateri în ţările membre. Pe baza experienţei practice a acordurilor de parteneriat şi pe baza codului de conduită, Comisia invită şi alte instituţii să extindă la activităţile proprii această nouă abordare.

Legături mai strânse şi mai fructuoase cu diverse reţele, unele bazate pe o finanţare comunitară şi care leagă societăţi, comunităţi, centre de cercetare şi autorităţi regionale şi locale, sunt considerate un fundament puternic pentru construcţia europeană şi pentru apropierea de ţările terţe şi de partenerii din lumea întreagă. Dacă aceste reţele ar deveni mai deschise şi ar structura mai bine relaţiile lor cu instituţiile comunitare, ele ar putea avea o contribuţie mai eficace la succesul politicilor UE. în special anumite reţele regionale şi urbane, care susţin cooperarea transnaţională şi trans-frontalieră, sunt afectate de disparitatea condiţiilor administrative şi juridice aplicabile în cazul fiecărei autorităţi participante, în multe domenii, avantajele creării unor reţele la nivel european sau mondial sunt evidente, însă, de regulă, expertizele sunt organizate la nivel naţional. Este esenţial ca aceste resurse să fie reunite, pentru a servi mai bine interesul comun al cetăţenilor UE. Reţelele astfel structurate şi deschise ar trebui să formeze un sistem ştiinţific de referinţă, menit să sprijine elaborarea politicilor UE.

In Cartea Albă, Comisia a propus unele acţiuni pe linia ameliorării participării la elaborarea şi implementarea politicilor UE, acţiuni ce urmau a fi întreprinse de Comisie, Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, PE, Consiliul UE, ţările membre.

7.3.2. Politici, reglementări şi rezultate mai bune prin creşterea flexibilităţii legislaţiei comunitare, sporirea încrederii in opiniile experţilor, combinarea instrumentelor de politică în vederea obţinerii unor rezultate mai bune, simplificarea dreptului comunitar, implicarea sporită a agenţiilor de reglementare, perfecţionarea aplicării legislaţiei comunitare la nivel naţional


123

Necesitatea unei creşteri a flexibilităţii legislaţiei comunitare provine din faptul că politicile şi

legislaţia UE au devenit tot mai complexe, fiind caracterizate printr-un grad de detaliere excesiv şi de aici provine reticenţa Parlamentului European şi a Consiliului de a lăsa o libertate mai mare Comisiei în implementarea politicilor comunitare. Rezultatul firesc al sofisticării excesive a legislaţiei şi politicilor se traduce printr-o lipsă de flexibilitate care afectează eficienţa legislaţiei şi politicilor în cauză. in plus, încetinirea procesului legislativ determină o implementare lentă.

Este evident că dacă reglementările şi politicile comunitare sunt percepute a fi prea birocratice şi prea sofisticate, ele nu sunt înţelese şi susţinute de cetăţeni sau nu sunt aplicate în mod corespunzător, şi atunci eficienţa guvernantei comunitare este pusă sub semnul întrebării.

Necesitatea sporirii încrederii in opiniile experţilor este legată de cerinţa unei participări mai largi a actorilor interesaţi şi de fundamentarea mai riguroasă pe plan ştiinţific a politicilor comunitare, inclusiv prin ameliorarea calităţii legislaţiei elaborate şi a implementării ei.

La nivel comunitar, comitetele şi comisiile în care activează foarte mulţi experţi joacă un rol crescând în elaborarea şi monitorizarea deciziilor. Instituţiile comunitare se bazează pe specialişti pentru a analiza toate elementele de risc şi incertitudine pe linia politicilor, pentru a fundamenta temeinic conţinutul politicilor şi a le reforma şi perfecţiona când este cazul, pentru a lua deciziile necesare pe plan legislativ şi pentru a explica clar şi simplu opiniei publice necesitatea acţiunilor întreprinse la nivel comunitar.

Activitatea sistemului de comitete de experţi la nivelul UE nu este suficient de transparentă sau de vizibilă şi aceasta împreună cu lipsa de informaţii privind modul de funcţionare a acestor comitete afectează încrederea opiniei publice în politicile bazate pe opiniile experţilor. Nu întotdeauna este foarte clar cine decide în realitate, experţii sau cei învestiţi cu autoritate politică. Desigur, un public mai bine informat îşi va pune multe întrebări referitoare la conţinutul şi obiectivitatea avizelor date de experţi şi aceste probleme devin mai acute când UE trebuie să aplice principiul prudenţei şi să aibă un anumit rol în evaluarea şi gestionarea riscurilor.

Combinarea instrumentelor de politică în vederea obţinerii unor rezultate mai bune însearnnă că activitatea UE va continua să fie apreciată în funcţie de impactul concret al reglementărilor şi deci ar trebui să se acorde o atenţie constantă ameliorării calităţii, eficienţei şi simplităţii actelor de reglementare. Pentru a concepe politici eficiente, este necesară combinarea diverselor instrumente de politică publică (diferite forme de legislaţie, programe, linii directoare, finanţare din fonduri structurale etc.) conform prevederilor tratatului, într-o economie globalizată şi extrem de dinamică, instituţiile comunitare trebuie să reacţioneze mai rapid la condiţiile, în schimbare, ale pieţei şi la apariţia unor fenomene noi, reducând întârzierile mari asociate cu adoptarea şi implementarea reglementărilor comunitare.

Contradicţia aparentă între dorinţa de a lua cât mai rapid decizii şi cea de a realiza o consultare cât mai bună (dar care necesită mult timp) nu este, în mod obligatoriu, greu de depăşit, întrucât ameliorarea consultării în amonte ar putea permite realizarea unei legislaţii mai bune, care ar fi adoptată mai rapid şi care ar fi mai uşor de aplicat.

In Cartea Albă a Guvernantei .au fost identificaţi şapte factori care condiţionează succesul pe linia perfecţionări legislăţîei: a) formularea propunerilor legislative pe baza unei analize eficace asupra oportunităţii unei intervenţii la nivelul UE, ca şi asupra necesităţii unei acţiuni de reglementare şi pe evaluarea incidenţei economice, sociale şi ecologice, precum şi a costurilor şi beneficiilor; b) combinarea reglementărilor oficiale cu unele instrumente neobligatorii, cum ar fi recomandările, liniile directoare sau chiar autoreglementările, în interiorul unui cadru convenit în comun; c) utilizarea tipului adecvat de instrumente în cazurile în care sunt necesare o aplicare uniformă şi o securitate juridică pe ansamblul UE (mai ales privind piaţa internă) şi folosirea mai frecventă a directivelor-cadru, care oferă mai multă flexibilitate la implementare şi pot fi aprobate mai rapid de PE şi de Consiliul UE d) creşterea rolului coreglementării, care asociază măsuri legislative şi de reglementare "obligatorii cu măsuri luate de actorii cei


124

mai interesaţi să valorifice propria lor experienţă practică, instrument folosit, deja, în domenii cum ar fi piaţa internă şi mediul, dar nerecomandabil dacă drepturi fundamentale sau opţiuni politice majore sunt puse în joc şi neindicat în situaţiile în care este necesară aplicarea uniformă a reglementărilor în toate ţările membre; e) completarea sau consolidarea acţiunilor comunitare prin recurgerea la metoda deschisă de coordonare, care reprezintă un mijloc de stimulare a cooperării, de realizare a unui schimb al celor mai bune practici şi de convenire a unor obiective şi linii directoare comune pentru ţările membre, care nu trebuie să perturbe echilibrul instituţional şi nici să afecteze realizarea obiectivelor comune prevăzute în Tratat; f) asigurarea unei culturi mai puternice a evaluării şi a feedback-ului, în scopul desprinderii unor învăţăminte atât din succesele, cât şi din greşelile trecutului., care va contribui la evitarea adoptării unor propuneri care reglementează excesiv, pe de-o parte, şi la luarea şi implementarea unor decizii la nivelul adecvat, pe de altă parte; g) retragerea propunerilor legislative când ele contravin principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii (prevăzute în Tratat) sau compromit obiectivele propunerilor respective.

Simplificarea dreptului comunitar înseamnă, în viziunea Comisiei, aplicarea unui vast program de simplificare a reglementărilor comunitare existente, incluzând codificarea textelor juridice, eliminarea dispoziţiilor inutile sau perimate şi recurgerea la măsuri executive pentru obligaţiile neesenţiale, însă simplificarea la nivel comunitar ar trebui acompaniată de un proces similar la nivel naţional, ţinând cont că de multe ori, când implementează directivele comunitare, ţările membre tind să utilizeze proceduri costisitoare sau să facă legislaţia mai complexă.

Implicarea sporită a agenţiilor de reglementare din ţările membre în domenii care necesită decizii de reglementare coerente şi independente. La nivelul UE au fost create 12 agenţii independente, însă doar trei dintre ele aveau un rol de reglementare, ceea ce motivează înfiinţarea a unor noi agenţii autonome, cu rol de reglementare, în domenii clar delimitate, cu obiectivul ameliorării modului în care reglementările sunt implementate şi aplicate în întreaga UE.

Aceste noi agenţii vor avea puterea de a lua decizii individuale în aplicarea măsurilor de reglementare şi se vor bucura de o anumită independenţă, într-un cadru clar definit de puterea legislativă. Prin tratat, anumite responsabilităţi pot să revină direct agenţiilor, fără a perturba echilibrul interinsti-tuţional şi fără a afecta rolurile şi puterile instituţiilor. Agenţiile ar putea adopta decizii individuale în domenii specifice, dar nu şi măsuri generale de reglementare; nu pot să aibă responsabilităţi pentru care tratatul le-a conferit Comisiei (în domeniul politicii concurenţei); nu pot avea putere de decizie în domenii în care ar trebui să arbitreze conflicte de interese publice, să exercite o judecată publică sau să realizeze evaluări economice complexe; trebuie să se supună unui sistem eficient de supraveghere şi control.

Perfecţionarea aplicării legislaţiei comunitare la nivel naţional depinde de voinţa şi de capacitatea autorităţilor din ţările membre, adicăadministraţiilor şi instanţelor judecătoreşti naţionale de a realiza transpunerea şi aplicarea lor eficace, integral şi în timp util. Ţările noi membre şi cele candidate trebuie să-şi consolideze capacitatea administrativă prin înfiinţarea de unităţi de coordonare în cadrul guvernelor centrale, în scopul îmbunătăţirii aplicării dreptului comunitar.

Percepţia falsă că reglementările comunitare sunt legi străine trebuie înlăturată si trebuie arătat că dreptul comunitar face parte integrantă din sistemul juridic naţional şi trebuie aplicaţ ca atare,. Juriştii şi tribunalele naţionaIe ar trebui să cunoască mai bine dreptul comunitar, îndeosebi drepturile conferite de tratat şi de legislaţia secundară. Pe lângă Avocatul Poporului (Ombudsman) EU şi Comisia pentru Petiţii de pe lângă Parlamentul European, ar trebui create reţele ale organismelor similare existente în ţările membre, capabile să decidă în litigii care implică cetăţenii şi probleme de ordin comunitar. Pe de alta parte, cetăţenii europeni trebuie să-şi sporească cunoştinţele despre conţinutul şi limitele drepturilor lor prevăzute în sistemul juridic comunitar şi despre faptul că pot apela la instanţele naţionale şi la cele europene pentru a-şi proteja drepturile respective.

In Cartea Albă, Comisia a propus unele acţiuni pe linia ameliorării politicilor, reglementărilor şi rezultatelor care să fie realizate de Comisie, PE, Consiliul UE şi ţările membre.


125

7.3.3. Contribuţia UE la guvernanta mondială

Propunerile din Cartea Albă au avut în vedere perspectiva lărgirii UE, dar Comisia a considerat că ele oferă o contribuţie utilă şi la guvernanta globală, care ar trebui să aibă ca obiective pacea, creşterea economică, combaterea şomajului şi justiţia socială. UE va trebui însă mai întâi să realizeze cu succes reforma guvernantei interne, pentru ca pledoaria sa pentru o guvernantă globală eficientă, echitabilă şi benefică tuturor să fie mai convingătoare. Succesul acţiunilor întreprinse pe plan internaţional de UE ar trebui să consolideze identitatea europeană şi să evidenţieze importanţa valorilor comune.

Pentru a aplica principiile unei bune guvernante comunitare la guvernanta globală, UE ar trebui să fie mai deschi să în faţa actorilor guvernamentali şi neguvernamentali din alte regiuni ale lumii şi să ţină seama de incidenţa pe plan internaţional a politicilor sale şi de necesitatea adoptării unei abordări mai proactive a reţelelor internaţionale.

Plecând de la recunoaşterea dimensiunii internaţionale a guvernantei comunitare, UE îşi va promova şi consolida poziţia la negocierile multilaterale şi de asemenea va trebui să continue eforturile pentru creşterea legitimităţii şi ameliorarea eficacităţii reglementărilor la nivel mondial.

UE este preocupată de modernizarea şi reformarea instituţiilor internaţionale şi multilaterale, pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt, UE şi-a propus să constituie parteneriate cu alte ţări, pentru a intensifica coope-rarea între organizaţiilor internaţionale existente şi a spori coerenţa activităţilor lor, pe de-o parte, şi de a spori transparenţa lor, pe de altă parte. UE ar trebui să-şi consolideze reprezentarea şi rolul jucat în forurile internaţionale şi regionale, în domenii cum ar fi guvernanta economică şi financiară, mediul, dezvoltarea şi politica concurenţei.

In Cartea Albă sunt preconizate unele acţiuni pentru Comisie pe linia perfecţionării contribuţiei UE la guvernanta mondială.

7.3.4. Refocalizarea politicilor si instituţiilor UE_

Procesul de integrare graduală sau treptată, oglindă firească a efectului de antrenare, care a caracterizat evoluţia Comunităţii Europene pe parcursul celor peste cinci decenii, a determinat o segmentare a politicilor comunitare pe sectoare şi instrumente diferite, ceea ce a afectat, în timp, capacitatea de a asigura coerenţă acţiunilor comunitare. Pentru a corecta acest fenomen, UE a trecut la adoptarea unor agende politice inter-sectoriale, cum ar fi acelea de la Tampere din 1999 (pentru problemele libertăţii, securităţii şi justiţiei), Lisabona din anul 2000 (pentru dezvoltare economică competitivă şi construirea unui model social până în anul 2010) şi Goteborg în anul 2001 (pentru dezvoltarea durabilă).

Deşi aceste acţiuni au însemnat un important pas înainte pe linia efi-cientizării guvernantei comunitare, totuşi ele sunt considerate insuficiente de către Comisie, care susţine că instituţiile comunitare şi ţările membre trebuie să conceapă, în comun, o strategie politică globală. Pentru a realiza aceasta, ar fi necesar să fie refo-calizate politicile UE şi să fie perfecţionat modul de funcţionare a instituţiilor în cadrul juridic existent (partea a IlI-a a tratatului constituţional reprezintă doar o rearanjare, fără schimbări radicale ale Tratatului CE, modificat şi adăugit în cursul timpului).

Refocaljzarea politicilor înseamnă că UE trebuie să identifice mai clar obiectivele sale de dezvoltare pe termen lung. Spre exemplu, în cadrul obiectivului dezvoltării durabile, se pot evidenţia mai multe obiective: dezvoltarea capitalului uman, a cunoştinţelor şi aptitudinilor, consolidarea coeziunii sociale şi competitivităţii, asigurarea protecţiei mediului, susţinerea diversităţii teritoriale şi contribuţia la pacea şi stabilitatea regională. Fixând priorităţile şi asigurând coerenţa, instituţiile vor trebui, în opinia Comisiei, să se abţină de la luarea unor decizii bazate pe o abordare pe termen scurt, atunci când provocările sunt pe termen lung. Pentru a consolida capacitatea sa de planificare strategică şi de elaborare a politicilor, Comisia Europeană a întreprins unele acţiuni, printre care se pot enumera şi


126

următoarele documente majore, care, publicate anual, ranforsează dezbaterea politică în cadrul programului strategic pe cinci ani al Comisiei: „Strategia Politică Anuală" (publicată la începutul fiecărui an), discursul privind „Situaţia Uniunii," pe care preşedintele Comisiei îl rosteşte în faţa Parlamentului European şi „Raportul anual privind implementarea protocolului de la Amsterdam pe linia subsidiarităţii şi proporţionalităţii" (ultimul făcând un bilanţ al progreselor înregistrate în domeniul priorităţilor strategice ale Comisiei şi semnalând, totodată, noile provocări care se profilează la orizont). Pentru a eficientiza dezbaterile asupra coerenţei politice, trebuie intensificat dialogul între instituţii privind obiectivele şi priorităţile viitoare ale UE.

Comisia joacă un important rol de iniţiator al politicilor şi de orientare a agendei pe termen lung pentru deciziile luate la reuniunile Consiliului European, care ar trebui să aibă un rol mai important, în parteneriat cu Comisia, la elaborarea orientărilor strategice ale UE. Procedura unanimităţii sau consensului din cadrul Consiliului European, aplicată în detrimentul majorităţii calificate, a făcut, deseori, ca interesele naţionale să primeze în faţa celor generale ale Comunităţii în procesul de decizie, cu efecte nocive asupra progresului integrării europene şi eficacităţii guvernantei comunitare.

Refocalizarea instituţiilor presupune, în viziunea Comisiei, o revitalizare a metodei comunitare şi concentrarea fiecărei instituţii asupra sarcinilor sale esenţiale. Pentru realizarea acestui deziderat, sunt necesare modificări ale modului de funcţionare a instituţiilor, cu precizarea că numeroase schimbări pot fi făcute fără a amenda tratatele existente. Ar fi necesare eforturi de a asigura coerenţa acţiunilor diferitelor Consilii de Miniştri specializate, în condiţiile în care Consiliul de Miniştri în ansamblul său şi, în special, Consiliul pentru Afaceri Generale (format din miniştrii Afacerilor Externe) şi-au pierdut capacitatea de a da orientări politice şi de a arbitra între interesele sectoriale. Consiliul UE ar trebui să-şi dezvolte capacitatea sa de a coordona politicile UE, atât în interiorul Consiliului, cât şi în cazul ţărilor membre.

Aceasta va permite Consiliului să refocalizeze activităţile sale pe definirea obiectivelor strategice şi pe monitorizarea mai eficace a modului în care Uniunea realizează aceste obiective. De asemenea, PE şi parlamentele naţionale pot contribui, prin dezbateri comune, la perfecţionarea politicilor comune ale UE. Parlamentul European ar trebui să-şi sporească controlul său asupra politicilor şi bugetului UE, mai ales în domeniile care intră sub incidenţa procedurii de codecizie.

Comisia trebuie să se concentreze asupra atribuţiilor care îi sunt conferite de tratat respectiv initiativa în domeniul politicii., executare, control şi reprezentare internaţională a UE şi aceasta presupune intensificarea dialogului cu asociaţiile naţionale şi europene ale autorităţilor regionale şi locale, o consultare mai deschisă şi calitativ superioară a societăţii civile, o utilizare mai bună a expertizei şi o evaluare mai corectă a impactului propunerilor legislative. Comisia ar trebui să stabilească o ordine a priorităţilor pentru examinarea reclamaţiilor privind încălcarea dreptului comunitar, în calitatea sa de „gardian" al tratatului, pentru a maximiza impactul acţiunilor iniţiate de Comisie pe această linie. Propunerile de simplificare a legislaţiei comunitare, de ameliorare a procesului de reglementare (printr-o diversitate mai mare şi o utilizare combinată a instrumentelor de politică publică) şi de realizare a aranjamentelor contractuale tripartite vor spori calitatea implementării politicilor UE. Rolul crescând al agenţiilor de reglementare va asigura o mai bună executare şi un control mai eficient al politicilor în cazurile specifice

Responsabilităţile executive ar trebui stabilite mai clar, aceasta fiind o precondiţie pentru ca guvernanta UE să devină mai deschisă şi mai responsabilă în faţa tuturor cetăţenilor europeni. Cornisia va avea în continuare responsabilitatea principală în domeniul executării politicilor şi legislaţiei, prin adoptarea unor reglementări şi a unor decizii de implementare.

Condiţiile în care Comisia acţionează ca organ executiv ar trebui reexaminate în sensul în care legislaţia comunitară trebuie să definească precis condiţiile şi limitele în care Comisia îşi îndeplineşte rolul său executiv, iar un mecanism juridic simplu să permită Parlamentului European şi Consiliului UE, în calitatea lor de puteri legislative, monitorizarea şi controlarea acţiunilor Comisiei în raport cu principiile şi orientările adoptate în legislaţie. Prin aceasta, luarea deciziei va fi mai simplă, mai rapidă şi mai clară şi va spori gradul de responsabilizare, ceea ce va ajuta Parlamentul European şi Consiliul să aprecieze, pe plan politic, calitatea procesului executiv este perimat ,in


127

conditiile in care procedura de codecizie pune pe picior de egalitate Parlamentul European si Consiliul UE in adoptarea legislatiei in numeroase domenii .

In Cartea Albă sunt preconizate unele acţiuni pentru Comisie, Consiliul UE, Consiliul European, PE şi parlamentele naţionale, pe linia refocalizării politicilor şi instituţiilor.

7.4. Raportul Comisiei Europene asupra guvernantei europene

In Comunicarea Comisiei „Raportul Comisiei asupra guvernantei europene"prezentat la 11 decembrie 2002, Comisia a făcut un bilanţ al consultărilor şi dezbaterilor publice având ca temă propunerile din Cartea Albă. Dezbaterile publice au relevat, în primul rând, necesitatea perfecţionării guvernantei pe linia creşterii gradului de participare, îndeosebi al cetăţenilor, la elaborarea politicilor UE pe baza principiilor propuse. Reforma propusă reflectă opiniile şi interesele Comisiei Europene şi este focalizată mai mult pe creşterea eficienţei sistemului de luare a deciziilor.

Participarea mai largă a cetăfenilor la luarea deciziei impune un acces mai mare la informaţii de calitate şi Reglementarea 1049/2001 CE privind accesul la documente este binevenită, dar nu şi suficientă pentru a garanta obţinerea de informaţii adecvate şi ea trebuie acompaniată de mai multă transparenţă şi responsabilitate din partea instituţiilor europene. Dar şi actorii societăţii civile implicaţi în guvernanta comunitară trebuie să aibă nu numai responsabilităţi mai mari, ci şi competenţa necesară şi să aparţină unor organizaţii bine structurate.

Actorii societăţii civile sunt de părere că reprezentativitatea trebuie asigurată de Comisie prin luarea în considerare a tuturor punctelor de vedere, iar Comisa nu ar trebui să se concentreze numai asupra structurilor transnaţionale, fiind necesară recunoaşterea naturii multinivel a societăţii civile europene.

Implicarea mai bună a nivelurilor regionale şi locale - atât la elaborarea politicilor (dialogul cu autorităţile regionale şi locale), cât şi la implementarea acestora (contractele tripartite pe obiective) - reprezintă o chestiune de mare interes, deşi guvernele ţărilor membre şi Parlamentul European au avut mai degrabă o poziţie critică sau sceptică comparativ cu atitudinea pozitivă a marii majorităţi a autorităţilor regionale şi locale care doresc un dialog direct, permanent şi structurat, cu UE.

Referiri numeroase s-au făcut la conceptul de subsidiaritate verticală care ar fi trebuit să fie consacrată în tratatul constituţional, însă un statut special acordat prin tratat regiunilor constituţionale ar putea conduce la creşterea inegalităţilor între regiuni. Comitetul Regiunilor ar trebui să-şi sporească rolul de organ consultativ, iar în cadrul unei eventuale reforme instituţionale complete el ar urma să reprezinte mai bine regiunile şi să fie mai proactiv.

Ameliorarea politicilor şi a procesului legislativ la nivelul UE este posibilă prin diversificarea gamei de instrumente utilizate şi îndeosebi prin folosirea crescândă a instrumentelor nelegislative, care s-au bucurat de o largă acceptare. Mecanismele nelegislative s-au dovedit, adesea, mai eficiente decât legislaţia tradiţională, însă eficientizarea instrumentelor legislative nu poate justifica un transfer de competenţe decizionale în favoarea unor grupuri de interese. De asemenea, evaluarea ex-ante a impactului va contribui la echilibrul şi la calitatea actului decizional.

Dacă actorii socioeconomici au fost favorabili unei evaluări a tuturor instrumentelor de politici (inclusiv a noilor instrumente alternative), în schimb, actorii instituţionali (mai ales Parlamentul European) au fost mai reticenţi, fiind de părere că este necesară o examinare suplimentară. A existat o opoziţie făţişă faţă de propunerea Comisiei de a se renunţa la procedurile comitetelor de reglementare şi management, conservându-se numai procedurile consultative, specificându-se că nu a fost oferită nici o alternativă la controlul pe care Consiliul îl exercită asupra competenţei executive a Comisiei. De asemenea, s-a considerat că o modificare a competenţelor executive ale Comisiei va antrena o diminuare a legitimităţii democratice a deciziilor adoptate şi că desfiinţarea comitetelor de reglementare şi management va conduce la înlocuirea procedurilor bazate pe consens cu deciziile ieşite de sub control ale Comisiei. De asemenea, s-a formulat şi opinia că reforma comitologiei depăşeşte cadrul guvernantei, necesitând o modificare a Tratatului CE (Articolul 202).


128

Crearea de agenţii de reglementare la nivel comunitar a fost privită cu multe rezerve deoarece aceasta nu a fost suficient argumentată şi ar însemna o dispersare a deciziei. A existat şi opinia că Tratatul CE conferă instituţiilor comunitare competenţe administrative proprii numai într-un număr redus de domenii în care administraţia comunitară este considerată unicul mijloc eficient de implementare. De asemenea, s-au ridicat şi problemele transparenţei şi controlului democratic exercitat asupra instituţiilor comunitare. Pe acest fond există o anumită preocupare faţă de descentralizarea administrării procedurilor privind violarea dreptului comunitar şi faţă de competenţa instanţelor naţionale în materie de drept comunitar.

Instituţii democratice eficiente inseamnă nu numai generalizarea votului cu majoritate calificată, dar şi ca rolul legislativ al Parlamentului European şi al Consiliului să se concentreze asupra principiilor esenţiale (detaliile tehnice şi implementarea fiind lăsate pe seama Comisiei). Un rol mai important pentru Comisie ar însemna acoperirea de către această instituţie a multor opţiuni politice care, deşi se situează la un nivel inferior „principiilor esenţiale", ar trebui să rămână totuşi preponderent politice. Utilizarea crescândă a prerogativei Comisiei de a retrage propunerile „compromise" de negocierile interinstituţionale prezintă riscuri evidente pentru eficienţa metodei comunitare.

Obiectivele şi competenţele instituţiilor comunitare sunt deja menţionate în textul tratatului constituţional, care precizează distribuţia responsabilităţilor între organismele decizionale ale UE, pe de-o parte, şi ţările membre şi regiunile subnaţionale, pe de altă parte. Implicarea mai multor actori în procesul politic este necesară, dar ea nu conduce neapărat la o creştere a legitimităţii democratice a politicilor sau instituţiilor. Mecanismele guvernantei, care încearcă să sporească eficienţa sistemului de luare a deciziilor şi să asigure implicarea mai bună a unui număr mai mare de actori, contribuie la deschiderea şi transparenţa instituţiilor, ceea ce atrage după sine o creştere a capacităţii de reacţie şi responsabilităţii acestora.

In ameliorarea eficienţei şi legitimităţii guvernantei globale şi reglementărilor la nivel mondial, un rol favorabil 1-a jucat Comisia în reforma iniţială a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Totuşi, mai sunt încă multe lucruri de făcut până când principiile guvernantei, aplicate în interiorul UE, să fie aplicate, în mod egal, şi în cazul guvernelor şi grupurilor interesate din afara Uniunii.

7.5. Implicarea mai largă a actorilor în cadrul guvernantei comunitare

7.5.1. Contributia informarii si comunicarii la o functionare mai transparenta a UE

Tot în anul 2001, Comisia a prezentat un document privind un nou cadru de cooperare în domeniul politicii UE de informare şi comunicare,, care atestă dorinţa ei de a informa mai activ publicul asupra problemelor europene şi propunea stabilirea unor relaţii interinstituţionale noi, bazate pe un tip nou de cooperare în domenii în care există subiecte şi interese comune, în anul 2002, Comisia a prezentat o comunicare având ca subiect o strategie de informare şi comunicare pentru UE , orientată asupra conţinutului şi metodologiei de acţiune şi care se bazează pe o abordare nouă, menită, pe de o parte, să asigure elaborarea şi diseminarea de mesaje adaptate şi focalizate pe diverse teme prioritare într-o manieră globală şi coerentă, iar pe de altă parte, pe stabilirea unui parteneriat voluntar şi operaţional cu ţările membre, care va permite dezvoltarea unei sinergii reale între structurile şi capacităţile ţărilor membre şi activităţile UE.

Dintre serviciile de informare se pot menţiona: serviciul central Europe Direct, accesibil atât prin telefon, cât şi pe Internet, pentru informaţii de ordin general; serviciul de orientare pentru cetăţeni (Citizens Signpost Service), care furnizează informaţii referitoare la drepturile cetăţenilor şi la problemele semnalate în cadrul Pieţei Unice (relansat în anul 2002), iar utilizatorii (prin apel telefonic gratuit sau prin website) se pot exprima


129

în oricare din cele 11 limbi oficiale ale UE, răspunsurile trebuind să fie primite în trei zile lucrătoare; reţeaua specifică pentru întreprinderi, Solvit, care a devenit operaţională în iulie 2002, bazându-se pe centrele de coordonare ce sunt, din anul 1997, însărcinate cu rezolvarea problemelor cu care sunt confruntate societăţile pe piaţa unică; website-urile „Dialog cu cetăţenii" şi „Dialog cu întreprinderile" care asigură accesul la informaţii privind exercitarea drepturilor acestora în interiorul pieţei unice şi oferă soluţii de rezolvare a anumitor probleme. Pentru comunicarea interactivă cu cetăţenii existau website-ul „Futurum", care era gestionat de Comisie; website-ul oficial al Convenţiei, care oferea o oportunitate oricui dorea să-şi exprime o părere şi să facă propuneri în cadrul dezbaterii privind viitorul Europei; website-ul Guvernanta (Governance), care a permis un dialog atât înainte, cât şi după adoptarea Cărţii Albe; website-ul „Vocea dumneavoastră în Europa" (Your Voice in Europe), creat de Comisie pe baza iniţiativei sale IPM, care a oferit, deja, cetăţenilor, consumatorilor şi agenţilor economici posibilitatea de a juca un rol activ în procesul de elaborare a politicilor Comisiei, în cadrul programului „Europa - a Il-a generaţie" („Europa - second generation"), operaţiunile interactive au devenit o practică generalizată.

Transparenţa lucrărilor instituţiilor s-a ameliorat considerabil după ce reglementarea Parlamentului şi a Consiliului privind accesul public la documentele acestor instituţii şi la cele ale Comisiei a intrat în vigoare. Procesele-verbale ale reuniunilor Comisiei sunt disponibile pe Internet începând din ianuarie 2002, iar un registru public al documentelor Comisiei este disponibil on-line din iunie 2002. Parlamentul European a pus, de asemenea, la dispoziţia publicului registrul său oficial, începând din iunie 2002. în aceeaşi lună, Consiliul European a decis (la Sevilla) ca sesiunile Consiliului să fie mai deschise pentru public în diverse stadii ale procedurii de luare a deciziilor.

Portalul EUR-Lex (pe serverul Europa), care asigură accesul la Jurnalul Oficial al UE, oferă cetăţenilor posibilitatea să consulte legislaţia comunitară în toate .domeniile. De la deschiderea sa în iunie 2001, portalul a făcut obiectul a numeroase ameliorări, în scopul facilitării accesului, spre exemplu din luna ianuarie 2002 toate documentele oficiale disponibile în portalul EUR-Lex pot fi consultate gratuit (accesul la baza de date profesionale CELEX continuă însă să fie plătit), începând cu luna aprilie 2002, portalul EUR-Lex oferă o prezentare armonizată a tuturor paginilor sale

şi este accesibil prin serverul Europa şi prin website-urile Parlamentului European şi Consiliului. Baza de date PREEEX a Comisiei oferă informaţii referitoare la derularea procedurii legislative privind un anumit act, cu hiperlegături spre textele corespondente, ca şi cu OEIL, observatorul legislativ al Parlamentului European.

7.5.2. Accederea la cetăţeni prin democraţie regională şi locală

După lărgirea din mai 2004 din UE fac parte circa 250 de regiuni şi circa 100.000 de autorităţi locale.

Comisia s-a angajat să elaboreze o comunicare care are menirea de a stabili cadrul, scopurile şi procedurile pentru dialogul cu asociaţiile europene şi naţionale ale autorităţilor regionale şi locale, iar în cadrul activităţii de pregătire a acestei comunicări, Comisia a redactat un document de lucru în care sunt evidenţiate principiile care ar trebui să guverneze relaţiile cu asociaţiile menţionate, sfera de acţiune a dialogului şi scopul său. Documentul respectiv era accesibil pe website şi a fost transmis de Comisie principalelor asociaţii interregionale şi locale, cu scopul de a fi consultate toate părţile interesate, urmând â*fi consultate şi ţările membre, Parlamentul European şi Comitetul Regiunilor.

în anul 2003, după colectarea opiniilor referitoare la conţinutul acestui document de la părţile interesate, Comisia ar fi trebuit să elaboreze şi să prezinte comunicarea anunţată, cu obiectivele principale legate de implicarea actorilor locali - prin intermediul asociaţiilor europene şi naţionale - ale autorităţilor regionale şi locale -, oferindu-le posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere asupra politicilor UE (la implementarea cărora ei contribuie) înaintea lansării procesului de luare a deciziei şi de asigurare a unei ameliorări a informaţiei şi a


130

însuşirii orientărilor politice ale UE, ca şi a înţelegerii legislaţiei comunitare, ceea ce va conferi activităţilor UE mai multă transparenţă şi accesibilitate pentru public. Pentru realizarea acestor obiective, trebuia să fie avute în vedere o serie de aspecte ce condiţionează un dialog eficient: identificarea scopului, identificarea participanţilor, precizarea subiectelor ce vor fi abordate şi stabilirea regulilor.

De asemenea, selectarea participanţilor la un dialog mai sistematic cu Comisia trebuia să ţină cont de câteva elemente: prevederile Tratatului CE, arhitectura instituţională a Uniunii; principiul respectării autonomiei constituţionale a ţărilor membre, care recurg la diverse modalităţi de organizare a relaţiilor lor cu autorităţile locale. Experienţa acumulată de-a lungul anilor în promovarea diverselor politici comunitare (exemplu: regională, mediu, cercetare, transport şi dezvoltare rurală) ar putea servi ca bază pentru identificarea grupurilor-ţintă pentru dialog.

Comitetul Regiunilor s-a arătat favorabil Cărţii Albe, printr-o opinie exprimată în martie 2002 şi reluată de Comisie, în special în ceea ce priveşte părţile referitoare la descentralizare şi la cooperarea cu autorităţile regionale şi locale. Comitetul Regiunilor a sprijinit propunerile de modificare a metodelor sale de lucru, care sunt impuse de necesitatea de a juca un rol mai proactiv în examinarea acţiunilor şi iniţiativelor comunitare, între Comitetul Regiunilor şi Comisie a fost semnat un protocol care vizează ameliorarea funcţiei consultative a comitetului, sporind implicarea sa în dezvoltarea politică, ca şi în colaborarea în domeniul politicii informaţiei şi comunicării.

7.5.3. Creşterea gradului de implicare a societăţii civile

Pentru a îmbunătăţi guvernanta comunitară, Comisia a pus accent pe relaţiile sale cu societatea

civilă, care au fost oficializate şi au devenit transparente. Comisia a adoptat principiile generale şi normele minimale ce au intrat în vigoare la l ianuarie 2003 pentru consultarea grupurilor de interese neinstituţionalizate, în cazul iniţiativelor politice majore lansate de ea. In opinia Comisiei, prezentată în comunicarea din decembrie 2002 pe această temă, se arată că nu există nici o contradicţie între o largă consultare şi conceptul de democraţie reprezentativă. Consultarea partilor interesante poate însă numai să completeze, nu şi să înlocuiască procedurile si deciziile organismelor legiuitoare, iar princupiile generale sunt identice cu cele caje trebuie să garanteze o bună guvernanţă, respectiv deschidere participare, responsabilitate, eficienţă coerenţă.

Normele minimale se referă la ; a) conţinutul clar al procesului de consultare -toate comunicatele referitoare la consultări ar trebui să fie dare şi concise şi să conţină toate informaţiile necesare pentru a facilita răspunsurile;

b) grupuri de consultare pe obiective - Comisia ar trebui să garanteze că grupurile relevante au oportunitatea să-şi exprime opiniile ;

c) publicarea consultărilor publice deschise pe Internet şi anunţarea la un punct unic de acces - Comisia ar urma să folosească portalul „Your Voice in Europe",

(d) limite de timp pentru participare - Comisia va trebui să acorde celor consultaţi suficient timp pentru a răspunde la invitaţii sau pentru a trimite contribuţiile scrise)confirmare şi feedback - primirea contribuţiei trebuie confirmată, iar consultările publice vor fi prezentate pe website-uri legate la un singur punct de acces pe Internet. In privinţa încheierii unor acorduri de parteneriat mai cuprinzătoare cu anumite sectoare ale societăţii civile organizate, Comisia nu a înregistrat succese notabile, iar pe baza observaţiilor primite în urma consultărilor publice asupra Cărţii Albe, Comisia a preferat o abordare pragmatică pentru a asigura succesul implementării normelor generale, în luna iunie 2002 a devenit integral operaţională baza de date CONECCS (Consultare, Comisia Europeană şi Societatea Civilă), care conţine informaţii referitoare la organizaţiile (active la nivel european) ale societăţii civile şi la organismele consultative la care recurge Comisia pentru consultarea societăţii civile organizate, informaţii accesibile pe website-ul CONECCS., în afara instrumentului general


131

menţionat, departamentele Comisiercare sunt responsabile pentru diverse politici specifice au realizat servicii on-line similare, ce vizează sectoarele societăţii civile care sunt preocupate de anumite probleme (comerţul internaţional, educaţia şi cultura etc.)

Comitetul Economic şi Social şi-a formulat opinia sa în luna martie 2002, preluată de Comisie, înecare a subliniat necesitaŢea respectării subsidiarităţii orizontale şi verticale şi definirii criteriilor de reprezentativitate a organizaţiilor societăţii civile. Comitetul Economic şi Social ar putea juca un rol important în dezvoltarea şi structurarea dialogului cu societatea civilă şi susţine sporirea cantităţii de informaţii care sunt puse la dispoziţia cetăţenilor şi care se referă la caracteristicile esenţiale ale UE şi la utilizarea pe scară mai largă a instrumentelor alternative la legislaţie, între Comisie şi Comitetul Economic şi Social a fost semnat un protocol care stipulează că, în contextul implementării noilor forme de guvernantă, CES este cel mai potrivit pentru a deveni un intermediar privilegiat între instituţiile UE şi societatea civilă organizată. Conform unei prevederi exprese a acestuia, Comisia va invita CES să formuleze „opinii exploratorii" şi ea se va baza pe CES la realizarea obiectivului de adâncire a relaţiilor cu societatea civilă organizată.

7.5.4. Conectarea reţelelor

Iniţiativa IPM permite un feedback spontan de informaţii on-line, iar Reţeaua de Centre Europene

ale Consumatorilor (European Consumer Centre Network = ECC Network), care participă la iniţiativa IPM, este o interfaţă importantă între Comisie şi consumatorii europeni. Rolul ei este de a ajuta consumatorii europeni să beneficieze mai bine de posibilităţile oferite de piaţa internă şi să furnizeze Comisiei informaţii importante, în 2003, ECC Network includea 14 centre europene ale consumatorilor (distribuite în 12 ţări membre) şi se preconiza o dezvoltare în continuare a acestor centre. Reţeaua Euro-info Centre, care cuprindea în 2003 cea. 258 structuri-releu (din care 50 în ţările candidate) în serviciul întreprinderilor mici şi mijlocii, funcţiona atât într-o relaţie verticală în dublu sens (Bruxelles - nivel local şi retur), cât şi într-o relaţie orizontală, şi anume între toţi partenerii interesaţi.

Comisia a adoptat în 2003 planul de acţiune intitulat E-Europe 2005, care îşi propunea să stimuleze dezvoltarea serviciilor şi aplicaţiilor sigure (graţie unei infrastructuri de bandă lată, disponibilă pe scară largă), garantând, totodată, includerea tuturor cetăţenilor în sistemul de diseminare a informaţiei.

Programul „Schimbul Reciproc de Date între Administraţii" (IDA Pro-gramme) a pus la dispoziţie un serviciu public, Portalul Administraţiilor UE, ca un potenţial punct de acces unic pentru toate datele şi toate serviciile disponibile public on-line, având menirea să sprijine cetăţenii şi societăţile europene în activităţile lor transfrontaliere.

7.6. Politici, reglementări şi rezultate mai bune

7.6.1. Ameliorarea reglementărilor

Consiliul European de la Lisabona a decis stabilirea unei strategii pentru întreprinderea unor acţiuni

coordonate menite să simplifice climatul de reglementare, inclusiv pe linia ridicării performanţelor administraţiei publice, cuplată cu raţionalizarea transpunerii legislaţiei comunitare. Grupul de experţi interguvernamentali sub preşedinţia lui D. Mandelkern a căutat să identifice modalităţi de a îmbunătăţi calitatea reglementărilor din cadrul legislaţiei comunitare şi colaborarea între statele membre. Recomandările Grupului Mandelkern au acoperit domenii-cheie de acţiune, au fost aprobate de Consiliul European de la Laeken şi au avut un impact


132

deosebit asupra activităţii ulterioare a Comisiei. In luna iunie 2002, în consonanţă cu angajamentului formulat în Cartea Albă şi cu mandatul acordat de

Consiliul European reunit la Lisabona, confirmat de summit-urile ulterioare din luna martie, Comisia a prezentat o comunicare în care a propus un Plan de acţiune care vizează simplificarea şi ameliorarea mediului de reglementare16. Prin dezvoltarea în UE a unei noi culturi legislative comune se urmăreşte ca, în interesul cetăţenilor, să se garanteze că legislaţia comunitară este mai adecvată la noile cerinţe puse, la provocările extinderii, la condiţiile tehnice şi la cele locale.

Planul de acţiune include acţiuni propuse Parlamentului şi Consiliului, în calitatea lor de legislatori comunitari, ca şi acţiuni menite să asigure o transpunere şi o aplicare mai eficientă a legislaţiei de către ţările membre printr-o colaborare legislativă mai strânsă între instituţii, o evaluare anuală a calităţii legislaţiei şi un acces mai bun al publicului (prin intermediul portalului EUR-Lex) la legislaţia în pregătire sau adoptată, o folosire mai adecvată a instrumentelor legislative, simplificarea şi reducerea legislaţiei comunitare, ca şi asigurarea calităţii legislaţiei adoptate, în privinţa ţărilor membre, planul de acţiune prevedea transmiterea electronică a notificărilor naţionale, consultări naţionale, evaluări ale impactului şi o cooperare mai strânsă în materie de transpunere a dreptului comunitar în dreptul intern. De asemenea, au fost începute negocieri interinstituţionale, cu scopul de a încheia un acord interinstiruţional în vederea unor reglementări mai bune.

Dacă ar fi redactată într-un stil mai puţin sofisticat, legislaţia comunitară ar trebui să fie mai uşor de implementat de către ţările membre şi de către agenţii economici şi mai accesibilă pentru oricine intră în contact cu aceasta. Simplificarea şi desofisticarea legislaţiei, combinate cu eforturile de a îmbunătăţi procedurile legislative şi practicile instituţionale, ar putea determina economii de timp şi ar reduce costurile atât pentru companii, cât şi pentru autorităţile publice.

In luna decembrie 2002, potrivit angajamentului asumat în Cartea Albă, Comisia a prezentat o comunicare care îşi propunea să promoveze practicile pozitive legate de colectarea şi utilizarea expertizei în toate stadiile de elaborare a politicilor sale. Obiectivul principal al comunicării este acela de a ajuta directoratele şi departamentele Comisiei să mobilizeze şi să exploateze cea mai adecvată expertiză, în scopul creării unei baze solide de cunoştinţe utile pentru elaborarea unor politici mai bune. Comunicarea include principiile esenţiale, respectiv calitate, deschidere şi eficienţă, pe care se bazează toate activităţile Comisiei în domeniul politicilor, un set de linii directoare ce va fi utilizat (începând din anul 2003) pentru a ajuta departamentele

Comisiei să implementeze principiile menţionate mai sus, o serie de aspecte de ordin practic care vor ajuta departamentele să identifice diverse metode de colectare şi utilizare a avizelor experţilor, adecvate unor cazuri specifice. Implementarea principiilor şi liniilor directoare ar trebui privită ca un proces evolutiv, motiv pentru care un sistem de monitorizare şi revizuire este necesar pentru a sprijini eforturile de perfecţionare a diverselor metode şi pentru a aprecia modul în care sunt îndeplinite obiectivele pe termen lung.

In comunicarea din luna iunie 2002 referitoare la evaluarea impactului, Comisia se angaja ca, începând din anul 2003, să procedeze (gradual) la evaluarea impactului pentru toate iniţiativele sale majore, respectiv cele prezentate în Strategia Anuală în domeniul Politicii şi în Programul de Lucru al Comisiei. Noua metodă de evaluare a impactului unei măsuri propuse de Comisie integrează, într-un singur instrument global, toate evaluările sectoriale privind impactul, direct şi indirect, al măsurii respective. Comisia intenţiona să lanseze „evaluarea impactului" ca un instrument care va contribui la ameliorarea calităţii şi coerenţei procesului de elaborare a politicilor comunitare. Acest instrument urma a contribui, de asemenea, la realizarea unui mediu de reglementare eficient şi, în plus, la o implementare mai coerentă a Strategiei Europene pentru Dezvoltare Durabilă.

O iniţiativă specifică a Comisiei, Panelul European de Testare a întreprinderilor, este menită să furnizeze input-uri şi feedback referitoare la impactul iniţiativelor legislative şi politice preconizate. Utilizând instrumentele politicii interactive şi beneficiind de ajutorul ţărilor membre, Comisia a acţionat pentru punerea bazelor acestui


133

panel, ce urma să includă circa 4.000 de societăţi de toate mărimile şi din toate sectoarele. Comisia a propus ca şi alte instituţii să evalueze impactul unor amendamente importante la propunerile sale. De asemenea, Comisia a invitat ţările membre să realizeze evaluări de impact, în scopul ameliorării calităţii măsurilor de transpunere pe plan naţional a dispoziţiilor dreptului comunitar. Abordarea Comisiei în privinţa evaluării impactului marchează un efort major spre o nouă cultură în sfera reglementării, însă evaluarea impactului are numai rolul de a susţine procesul de luare a deciziei, nefiind deci un substitut pentru raţionamentul politic. Evaluarea impactului nu generează, în mod obligatoriu, concluzii sau recomandări, ci furnizează un input important prin informarea celor care iau decizii asupra consecinţelor deciziilor adoptate.

Planul de acţiune a ridicat şi chestiunea selectării instrumentelor adecvate la nivel comunitar, Comisia subliniind faptul că recomandările, propunând limitarea directivelor la cadrul general, acoperă obiectivele, perioadele de validitate şi aspectele esenţiale ale legislaţiei. Tot în Planul de acţiune, Comisia a propus utilizarea pe scară mai largă a alternativelor la legislaţia tradiţională (exemplu: coreglementarea, autoreglementarea sau metoda deschisă de coordonare), cu condiţia ca acestea să nu submineze dispoziţiile tratatului sau prerogativele legislatorului, precum şi criterii şi modalităţi de utilizare a instrumentelor alternative, în scopul realizării obiectivelor prevăzute în Tratat. Aceste instrumente urmau a face obiectul unor negocieri vizând încheierea unui acord interinstituţional. în strategia sa politică elaborată pentru anul 2003, Comisia a prevăzut realizarea unei evaluări a modului în care metoda deschisă de coordonare funcţionează în domeniile în care a fost implementată iniţial.

Intr-o comunicare din luna noiembrie 2001, Comisia a prezentat programul de codificare a legislaţiei secundare (parte componentă a acquis-ului comunitar), care completează strategia acestei instituţii în domeniul guvernantei. De la înfiinţarea Comunităţii, acquis-ul comunitar nu a fost niciodată subiectul unei revederi de amploare a organizării, structurii şi prezentării sale. în mod uzual, legislaţia nouă sau de amendare a fost adăugată la cea existentă, însă codificarea va permite atât cetăţenilor, cât şi societăţilor comunitare să beneficieze de un cadru legislativ mai transparent şi mai accesibil şi va conduce la reducerea volumului legislaţiei secundare (de la circa 80.000 de pagini la circa 30.000-35.000 pagini), menţinându-se însă substanţa sa.

Pentru asigurarea unui drept comunitar credibil, modern şi mai uşor de utilizat, Comisia a prezentat, în luna februarie 2003, o comunicare în care propune un cadru de acţiune pentru modernizarea şi simplificarea acquis-ului comunitar, preconizând eliminarea textelor juridice inutile sau perimate cu scopul diminuarii sensibile a volumului acquis-ului comunitar, rescrierea textelor juridice ,pentru a le face mai coerenţe şi mai usor de înţeles, ameliorarea prezentării acquis- ului comunitar şi asigurarea unui acces mai facil la consultarea şi utilizarea dreptului comunitar, demararea unui proces, pe termen lung ,de modernizare şi simplificare a legislaţiei şi politicilor existente. Cadrul de acţiune propus includea şase obiective, fiecare asociat cu acţiuni specifice:

1- prograîriul de simplificare, cu termen final luna decembrie 2004 ; 2- consolidarea acquis-ului existent, cu termen de finali/are până la mijlocul anului 2003, operaţiune ce urma să

fie executată la fiecare amendare a legislaţiei existente; 3- intensificarea şi prioritizarea codificării; 4- prezentarea mai clară a legislaţiei active şi, în general, aplicabile, eliminându-se legislaţia perimată fie prin

abrogarea formală, fie prin folosirea altor instrumente; 5- asigurarea transparenţei procesului de modernizare şi simplificare şi a monitorizării eficiente la nivel politic

şi tehnic; 6- stabilirea unei strategii de implementare eficientă, asigurându-se un angajament politic şi un control

adecvat, precum şi resursele necesare. Obiectivele prevăzute în această comunicare puteau să fie realizate numai cu condiţia unei cooperări

totale şi active a Comisiei cu Parlamentul European şi cu Consiliul UE, deoarece amendarea, abrogarea sau adoptarea legislaţiei necesită proceduri care implică şi aceste instituţii. Prin urmare, acordurile de colaborare


134

interinstituţională trebuia să fie consolidate, în special în domeniul propunerilor de simplificare şi în cel al urgentării codificării.

Acordul interinstituţional pentru perfecţionarea adoptării legislaţiei comunitare a intrat în vigoare în decembrie 2003 şi solicită o coordonare mai bună în programarea legislaţiei şi în schimbul reciproc de informaţii în toate etapele de luare a deciziei, sporirea transparenţei informaţiei şi comunicării, participarea Consiliului UE şi Comisiei la lucrările în plen şi în comitete ale PE, utilizarea coreglementării şi autoreglementării, utilizarea sporită a practicilor consistente de evaluare a impactului, introducerea de termene-limită obligatorii pentru transpunerea directivelor, simplificarea legislaţiei comunitare şi reducerea volumului ei, asigurarea unor resurse şi a unui personal suplimentar.

7.6.2. Imbunătăţirea implementării

Comisia a adoptat câteva propuneri importante care vizează perfecţionarea implementării legislaţiei

comunitare. Astfel, în luna decembrie 2002, Comisia a propus amendarea Deciziei Consiliului nr. 1999/468/CE privind procedurile de exercitare a puterilor de implementare conferite Comisiei. Reforma propusă preconiza perfecţionarea comitologiei (fără amendarea Tratatului), în scopul clarificării modului de exercitare a funcţiilor executive şi al plasării pe picior de egalitate a celor două instituţii legislative, respectiv Parlamentul European şi Consiliul UE (în calitatea acestora de supervizori ai modului în care Comisia îşi exercită puterile de implementare ce i-au fost conferite).

Noua procedură de reglementare includea două faze: a) faza executivă, în care Comisia va fi responsabilă pentru elaborarea proiectelor măsurilor

executive şi supunerea lor spre aprobare reprezentanţilor autorităţilor naţionale în comitet; b) faza de supervizare, în care proiectele sunt prezentate, pentru supervizare politică, Parlamentului

European şi Consiliului, iar într-un anumit termen, fiecare dintre aceste două instituţii poate să-şi exprime poziţia faţă de proiectul propus de Comisie, situaţie în care Comisia poate fie să prezinte o propunere legislativă, fie să procedeze la adoptarea măsurii de implementare, eventual amendată în funcţie de poziţiile celorlalte două instituţii. Această procedură este completată de o procedură de urgenţă, care permite ca măsurile de implementare să intre în vigoare înainte să intervină controlul legislatorului. Modificarea procedurilor legate de „comitologie" avea un caracter provizoriu, în aşteptarea unui sistem nou de delegare a competenţelor de implementare, bazat pe revizuirea tratatelor sau pe adoptarea noului tratat constituţional.

In Cartea Albă a Guvernantei Europene, Comisia a apreciat că agenţiile de reglementare reprezentau una dintre opţiunile avute în vedere pentru perfecţionarea modului în care reglementările şi politica sunt aplicate în UE. într-o comunicare a Comisiei din iunie 2002 referitoare la Planul de acţiune care vizează simplificarea şi ameliorarea mediului de reglementare, Comisia a plasat agenţiile în contextul mai larg al exercitării funcţiei executive şi al definirii responsabilităţilor diverselor instituţii, în comunicarea din luna decembrie 2002, Comisia s-a referit strict la cadrul de operare al agenţiilor europene de reglementare, specificând că pentru anumite sarcini clare, bine definite, agenţiile de reglementare pot participa, pe baza unei prevederi legislative, la exercitarea funcţiei executive.

Agenţiile trebuie să aibă un anumit grad de autonomie organizatorică şi funcţională, pentru îndeplinirea responsabilităţilor de serviciu public, şi să răspundă pentru acţiunile pe care le întreprind. Autonomia agen-ţiilor trebuie să fie compatibilă cu unitatea şi integritatea funcţiei executive, pentru a se garanta Comisiei că poate să-şi asume responsabilitatea sa de ordin general. Prin rolul şi activităţile lor, agenţiile trebuie să formeze o parte coerentă a sistemului instituţional al Comunităţii. Referitor la conţinutul cadrului de operare, Comisia a formulat propuneri privind crearea agenţiilor de reglementare, modul lor de funcţionare (atribuţii, câmp de acţiune, conducere, aspecte financiare şi de buget), ca şi controlul activităţii lor (administrativ, politic,


135

financiar şi juridic). Cu exceptia politicii de coeziune, practica comunitară a neglijat uneori rolul crescând pe care regiunile şi

oraşele îl joacă în implementarea politicilor naţionale şi comunitare. Pe această linie propunerea de încheiere a unor contracte tripartite a generat solicitarea unor clarificări, provenind atât de la unele ţări membre, cât şi de la reţelele europene ale autorităţilor regionale şi locale. Pentru a răspunde acestor solicitări, Comisia a prezentat în decembrie 2002 o comunicare referitoare la contractele şi acordurile tripartite pe obiective, încheiate între CE, ţările membre şi autorităţile teritoriale. In comunicare se face o distincţie clară între contractele tripartite pe obiective (încheiate cu aplicarea directă a legislaţiei comunitare de bază) şi acordurile tripartite pe obiective (încheiate în afara cadrului legislativ european), într-o primă etapă, Comisia intenţiona să lanseze, cu titlu experimental, acorduri tripartite pe obiective, iar după evaluarea acestor proiecte-pilot, Comisia trebuia să facă, eventual, propuneri de contracte tripartite pe obiective. .

Contractele şi acordurile tripartite pe obiective trebuie să fie, în principiu, compatibile cu prevederile tratatelor existente şi nu trebuie sa creeze sau să sustina obstacole in calea comerţului intracomunitar. Comparativ cu alte mstrumente folosite pentru realizarea obiectivelor comune ,contractele şi acordurile tripartite sunt justificate când ofera valoare adăugată.

In comunicarile prezentate mai sus, Comisia a făcut propuneri ce vizează în mod esenţial ameliorarea calităţii legislaţiei comunitare şi, implicit, a politicilor comune. Raportul grupului la nivel înalt, înfiinţat de ţările membre în urma Consiliului European de la Lisabona, evidenţia că o reglementare de calitate nu înseamnă nici o dereglementare, nici o simplificare (care este utilă, dar nu şi suficientă, dacă se limitează numai la aspectul cantitativ), ci o reglementare adaptată la necesităţi. Există totuşi o contradicţie între solicitarea de reglementări mai consistente şi criticile referitoare la faptul că ar exista prea multe texte şi detalii. Evident, o reglementare de cali-tate trebuie să îndeplinească mai ales două condiţii: să fie aplicabilă (problemă tehnică) şi, respectiv, să fie acceptabilă şi suportabilă (problemă mai mult politică).

Reforma guvernantei implică importanţa deosebită acordată nu numai calităţii legislaţiei comunitare, dar şi controlului asupra modului de aplicare a acesteia, în luna decembrie 2002, Comisia a prezentat o comunicare care vizează o mai bună monitorizare a aplicării dreptului comunitar.Conform prevederilor Tratatului CE, Comisia are responsabilitatea exclusivă pentru monitorizarea acestui domeniu. Prin sporirea calităţii controlului se are în vedere o mai bună prevenire a încălcării dreptului comunitar, prin trei direcţii: îmbunătăţirea cooperării între Comisie şi ţările membre, monitorizarea şi facilitarea transpunerii corecte a directivelor şi furnizarea unei cantităţi mai mari de informaţii privind dreptul comunitar.

Comunicarea stipula condiţiile pentru un management eficace al controlului şi acţiunilor împotriva violărilor dreptului comunitar şi propunea un set de măsuri rezultate din activitatea practică. Un rol esenţial în detectarea încălcărilor dreptului comunitar îl are persoana definită ca reclamant şi, în acest sens, Comisia a prezentat în luna martie 2002 o comunicare privind relaţiile cu reclamantul în materie de încălcare a dreptului comunitar, în concordanţă cu observaţiile avocatului european al poporului (Ombudsman), acest ghid codifică diversele etape administrative în examinarea unei plângeri de către Comisie şi prevede că reclamanţii vor fi informaţi asupra rezultatului examinării respective.

Pentru ţările nou-membre şi cele candidate, Comisia dorea să propună aranjamente de asociere a autorităţilor naţionale pentru diseminarea celor mai bune practici şi familiarizarea juriştilor şi tribunalelor naţionale cu dreptul comunitar.

Anexe: ANEXA - A


136

OG Nr. 26/30.01.2000 (actualizata) cu privire la asociatii si fundatii;

EMITENT: GUVERNUL;

*) Textul initial a fost publicat in MONITORUL OFICIAL nr. 39 din 31 ianuarie 2000. Aceasta este forma actualizata de S.C. "Centrul Teritorial de Calcul Electronic" S.A. pana la data de 28 iulie 2005, cu modificarile si completarile aduse de: ORDONANTA nr. 37 din 30 ianuarie 2003 respinsa de LEGEA nr. 213 din 5 iulie 2005 si abrogata de LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005; LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005.

**) NOTA CTCE:

Intrucat ORDONANTA nr. 37 din 30 ianuarie 2003 a fost respinsa de LEGEA nr. 213 din 5 iulie 2005 in data de 14 iulie 2005, din acest moment si pana la aparitia Legii nr. 246 din 18 iulie 2005 care intra in vigoare in data de 28 iulie 2005 aplicabila este forma initiala a Ordonantei nr. 26/2000.

In consecinta, modificarile pe care le determina LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005 asupra ORDONANTEI nr. 26 din 30 ianuarie 2000 vor fi efectuate pe forma de baza a acestui act normativ.

In temeiul dispozitiilor art. 107 alin. (1) si (3) din Constitutia Romaniei si ale art. 1 lit. S pct. 2 din Legea nr. 206/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonante,

Guvernul Romaniei emite urmatoarea ordonanta:

CAP. 1

Dispozitii generale

ART. 1

(1) Persoanele fizice si persoanele juridice care urmaresc desfasurarea unor activitati de interes general sau in interesul unor colectivitati ori, dupa caz, in interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociatii ori fundatii in conditiile prezentei ordonante.

(2) Asociatiile si fundatiile constituite potrivit prezentei ordonante sunt persoane juridice de drept privat fara scop patrimonial.

(3) Partidele politice, sindicatele si cultele religioase nu intra sub incidenta prezentei ordonante.

Alin. (1) al art. 1 a fost modificat de pct. 1 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 2

Prezenta ordonanta are ca scop crearea cadrului pentru:

a) exercitarea dreptului la libera asociere;

b) promovarea valorilor civice, ale democratiei si statului de drept;

http://legis.mai.intranet/legis-1.3/oficiale/afisp.php?f1=63605&diez1=r1&f2=41549&diez2=&link=1









http://legis.mai.intranet/legis-1.3/oficiale/afisp.php?f1=63605&diez1=r16&f2=20476&diez2=A1&link=1




137

c) urmarirea realizarii unui interes general, local sau de grup;

d) facilitarea accesului asociatiilor si fundatiilor la resurse private si publice;

e) parteneriatul dintre autoritatile publice si persoanele juridice de drept privat fara scop patrimonial;

f) respectarea ordinii publice.

Litera c) a art. 2 a fost modificata de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 3

Actele juridice de constituire a asociatiilor si fundatiilor, incheiate in conditiile prezentei ordonante, sunt guvernate de legea civila.

CAP. 2

Infiintarea asociatiilor si a fundatiilor

Sectiunea 1

Constituirea si inscrierea asociatiei

ART. 4

Asociatia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei intelegeri, pun in comun si fara drept de restituire contributia materiala, cunostintele sau aportul lor in munca pentru realizarea unor activitati in interes general, al unor colectivitati sau, dupa caz, in interesul lor personal nepatrimonial.

Art. 4 a fost modificat de pct. 3 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 5

(1) Asociatia dobandeste personalitate juridica prin inscrierea in Registrul asociatiilor si fundatiilor aflat la grefa judecatoriei in a carei circumscriptie teritoriala isi are sediul.

(2) In temeiul dreptului constitutional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fara a constitui o persoana juridica atunci cand realizarea scopului propus permite aceasta.

ART. 6

(1) In vederea dobandirii personalitatii juridice, membrii asociati incheie actul constitutiv si statutul asociatiei, in forma autentica sau atestata de avocat.

(2) Actul constitutiv cuprinde, sub sanctiunea nulitatii absolute:

a) datele de identificare a membrilor asociati: numele sau denumirea si, dupa caz, domiciliul sau sediul acestora;

b) exprimarea vointei de asociere si precizarea scopului propus;

c) denumirea asociatiei;





138

d) sediul asociatiei;

e) durata de functionare a asociatiei - pe termen determinat, cu indicarea expresa a termenului, sau, dupa caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul initial al asociatiei; activul patrimonial, in valoare de cel putin un salariu minim brut pe economie, la data constituirii asociatiei, este alcatuit din aportul in natura si/sau in bani al asociatilor. In cazul aportului in natura, forma autentica a actului constitutiv si a statutului este obligatorie;

g) componenta nominala a celor dintai organe de conducere, administrare si control ale asociatiei;

h) persoana sau, dupa caz, persoanele imputernicite sa desfasoare procedura de dobandire a personalitatii juridice;

i) semnaturile membrilor asociati.

(3) Statutul cuprinde, sub sanctiunea nulitatii absolute:

a) elementele prevazute la alin. (2), cu exceptia celor precizate la lit. g) si h);

b) precizarea scopului si a obiectivelor asociatiei;

c) modul de dobandire si de pierdere a calitatii de asociat;

d) drepturile si obligatiile asociatilor;

e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociatiei;

f) atributiile organelor de conducere, administrare si control ale asociatiei;

g) destinatia bunurilor, in cazul dizolvarii asociatiei, cu respectarea dispozitiilor art. 60.


ART. 7(NECONSTITUTIONALITATE RESPINSA DEZ. 688/2005)(NECONSTITUTIONALITATE RESPINSA DEZ. 620/2005)

(1) Oricare dintre membrii asociati, pe baza imputernicirii date in conditiile art. 6 alin. (2) lit. h), poate formula o cerere de inscriere a asociatiei in Registrul asociatiilor si fundatiilor aflat la grefa judecatoriei in a carei circumscriptie teritoriala urmeaza sa-si aiba sediul.

(2) Cererea de inscriere va fi insotita de urmatoarele documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul asociatiei;

c) actele doveditoare ale sediului si patrimoniului initial;

d) dovada disponibilitatii denumirii eliberata de Ministerul Justitiei sau, dupa caz, refuzul motivat al eliberarii acesteia.

(3) Este interzisa utilizarea in denumirea asociatiei a denumirilor specifice autoritatilor si institutiilor publice.






139

(4) In cazul nerespectarii dispozitiilor alin. (3), Ministerul Justitiei va refuza motivat eliberarea dovezii disponibilitatii denumirii.


ART. 8

(1) Asociatia devine persoana juridica din momentul inscrierii ei in Registrul asociatiilor si fundatiilor.

(2) In termen de 3 zile de la depunerea cererii de inscriere si a documentelor prevazute la art. 7 alin. (2) judecatorul desemnat de presedintele instantei verifica legalitatea acestora si dispune, prin incheiere, inscrierea asociatiei in Registrul asociatiilor si fundatiilor.

(2^1) In cadrul procedurii de verificare a legalitatii cererii de inscriere si a documentelor prevazute la art. 7 alin. (2), judecatorul desemnat de presedintele instantei verifica respectarea dispozitiilor art. 7 alin. (3) si poate dispune, prin incheiere motivata, inscrierea asociatiei in Registrul asociatiilor si fundatiilor, chiar daca exista un refuz motivat al Ministerului Justitiei de a elibera dovada disponibilitatii denumirii, pe care il apreciaza ca neintemeiat.

(3) Odata cu efectuarea inscrierii, incheierea prin care s-a dispus inscrierea se comunica din oficiu, pentru evidenta fiscala, organului financiar local in a carui raza teritoriala se afla sediul asociatiei, cu mentionarea numarului de inscriere in Registrul asociatiilor si fundatiilor.

Alin. (2^1) al art. 8 a fost introdus de pct. 6 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.


ART. 9

(1) In cazul in care cerintele legale pentru constituirea asociatiei nu sunt indeplinite, judecatorul, la expirarea termenului prevazut de art. 8 alin. (2), va cita, in camera de consiliu, pe reprezentantul asociatiei, punandu-i in vedere, in scris, sa remedieze neregularitatile constatate pana la termenul urmator, care nu va fi mai mare de o saptamana.

(2) Daca neregularitatile constatate privesc dispozitiile art. 40 alin. (2) din Constitutie, pentru termenul fixat va fi citat si parchetul de pe langa instanta sesizata, caruia i se vor comunica, in copie, cererea de inscriere, impreuna cu actul constitutiv si statutul asociatiei. In acest caz punerea concluziilor de catre procuror este obligatorie.


ART. 10

(1) In situatia in care, la termenul fixat, neregularitatile sunt inlaturate, judecatorul, ascultand si concluziile procurorului, daca este cazul, va lua act despre aceasta prin incheiere, dispunand inscrierea asociatiei in Registrul asociatiilor si fundatiilor.

(2) In cazul in care neregularitatile nu au fost inlaturate sau, desi legal citat, reprezentantul asociatiei lipseste in mod nejustificat, judecatorul va respinge cererea de inscriere prin incheiere motivata.






140

(3) Incheierile prevazute in acest articol se vor pronunta in cel mult 24 de ore de la inchiderea dezbaterilor si se vor redacta in termen de cel mult 48 de ore de la pronuntare.

ART. 11(NECONSTITUTIONALITATE RESPINSA DEZ. 422/2005)

(1) Incheierile de admitere sau de respingere a cererii de inscriere sunt supuse numai recursului.

(2) In cazul in care procurorul nu a participat la solutionarea cererii, parchetului pe de langa instanta sesizata i se vor comunica si copii de pe actul constitutiv si de pe statutul asociatiei, impreuna cu incheierea de admitere ori de respingere a cererii de inscriere, dupa caz.

(3) Termenul de recurs este de 5 zile si curge de la data pronuntarii, pentru cei care au fost prezenti, si de la data comunicarii, pentru cei care au lipsit.

(4) Recursul se solutioneaza cu citarea partilor, in camera de consiliu, de urgenta si cu precadere. Dispozitiile art. 10 alin. (3) cu privire la pronuntarea si redactarea hotararii se aplica in mod corespunzator.

ART. 12

(1) Inscrierea in Registrul asociatiilor si fundatiilor, in conformitate cu art. 8, se efectueaza in ziua ramanerii irevocabile a incheierii de admitere, eliberandu-se, la cerere, reprezentantului asociatiei sau mandatarului acesteia, un certificat de inscriere care va cuprinde: denumirea asociatiei, sediul acesteia, durata de functionare, numarul si data inscrierii in Registrul asociatiilor si fundatiilor.*)

(2) In relatiile cu tertii dovada personalitatii juridice se face cu certificatul de inscriere.

*) Conform art. II din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005 asociatiile, fundatiile, uniunile, federatiile si gruparile de persoane juridice care nu poseda certificatul prevazut la art. 12 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 vor solicita eliberarea acestuia in termen de un an de la intrarea in vigoare a prezentei legi.

ART. 13

(1) Asociatia isi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un numar minim de 3 membri, organe de conducere proprii si un patrimoniu distinct de cel al asociatiei.

(2) Filialele sunt entitati cu personalitate juridica, putand incheia, in nume propriu, acte juridice in conditiile stabilite de asociatie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot incheia acte juridice de dispozitie, in numele si pe seama asociatiei, numai pe baza hotararii prealabile a consiliului director al asociatiei.

(3) Filiala se constituie prin hotararea adunarii generale a asociatiei. Personalitatea juridica se dobandeste de la data inscrierii filialei in Registrul asociatiilor si fundatiilor.

(4) In vederea inscrierii filialei, reprezentantul asociatiei va depune cererea de inscriere, impreuna cu hotararea de constituire a filialei, statutul, actul constitutiv, actele doveditoare ale sediului si patrimoniului initial ale acesteia, la judecatoria in a carei circumscriptie teritoriala urmeaza sa-si aiba sediul filiala. Dispozitiile art. 6 si ale art. 9-12 sunt aplicabile in mod corespunzator.

Alin. (2), (3) si (4) ale art. 13 au fost modificate de pct. 9 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.







141

ART. 13^1

(1) Asociatia isi poate constitui sucursale, ca structuri teritoriale fara personalitate juridica.

(2) Sucursalele se constituie prin hotarare a adunarii generale.

(3) Sucursalele desfasoara activitatile date in competenta lor de catre asociatie.

Art. 13^1 a fost introdus de pct. 10 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 14

Daca asociatia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmeaza sa desfasoare activitati pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizatii administrative prealabile, aceste activitati nu vor putea fi initiate, sub sanctiunea dizolvarii pe cale judecatoreasca, decat dupa obtinerea autorizatiilor respective.

Sectiunea a 2-a

Constituirea si inscrierea fundatiei

ART. 15

(1) Fundatia este subiectul de drept infiintat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic intre vii ori pentru cauza de moarte, constituie un patrimoniu afectat, in mod permanent si irevocabil, realizarii unui scop de interes general sau, dupa caz, al unor colectivitati.

(2) Activul patrimonial initial al fundatiei trebuie sa includa bunuri in natura sau in numerar, a caror valoare totala sa fie de cel putin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundatiei.

(3) Prin derogare de la prevederile alin. (2), in cazul fundatiilor al caror scop exclusiv, sub sanctiunea dizolvarii pe cale judecatoreasca, este efectuarea operatiunilor de colectare de fonduri care sa fie puse la dispozitia altor asociatii sau fundatii, in vederea realizarii de programe de catre acestea din urma, activul patrimonial initial poate avea o valoare totala de cel putin 20 de ori salariul minim brut pe economie.


ART. 16

(1) In vederea dobandirii personalitatii juridice, fondatorul sau, dupa caz, fondatorii incheie actul constitutiv si statutul fundatiei, in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute.

(2) Actul constitutiv al fundatiei cuprinde, sub sanctiunea nulitatii absolute:

a) datele de identificare a fondatorului sau, dupa caz, a fondatorilor: numele sau denumirea si, dupa caz, domiciliul sau sediul acestora;

b) scopul fundatiei;

c) denumirea fundatiei;






142

d) sediul fundatiei;

e) durata de functionare a fundatiei - pe termen determinat, cu indicarea expresa a termenului sau, dupa caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul initial al fundatiei;

g) componenta nominala a celor dintai organe de conducere, administrare si control ale fundatiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;

h) persoana sau persoanele imputernicite sa desfasoare procedura de dobandire a personalitatii juridice;

i) semnaturile fondatorului sau, dupa caz, ale fondatorilor.

(3) Statutul cuprinde, sub sanctiunea nulitatii absolute:

a) elementele prevazute la alin. (2), cu exceptia celor de la lit. g) si h);

b) explicitarea scopului si a obiectivelor fundatiei;

c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundatiei;

d) atributiile organelor de conducere, administrare si control ale fundatiei;

e) procedura de desemnare si de modificare a componentei organelor de conducere, administrare si control, pe parcursul existentei fundatiei;

f) destinatia bunurilor, in cazul dizolvarii fundatiei, cu respectarea dispozitiilor art. 60.

ART. 17

(1) Fundatia dobandeste personalitate juridica prin inscrierea sa in Registrul asociatiilor si fundatiilor aflat la grefa judecatoriei in a carei circumscriptie teritoriala isi are sediul.

(2) Cererea de inscriere va fi insotita de urmatoarele documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul;

c) acte doveditoare ale sediului si patrimoniului initial.

d) dovada disponibilitatii denumirii eliberata de Ministerul Justitiei sau, dupa caz, refuzul motivat al eliberarii acesteia.

(3) Dispozitiile art. 17 alin. (1) si alin. (2) lit. d), ale art. 8-12 si ale art. 14 se aplica in mod corespunzator.

Litera d) a alin. (2) al art. 17 a fost introdusa de pct. 12 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.







143

ART. 18

(1) Fundatia isi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotararii consiliului director, prin care le este alocat patrimoniul.

(2) Filiala este condusa de un consiliu director propriu, alcatuit din cel putin 3 membri.

(3) Dispozitiile art. 13 alin. (2) si (4) se aplica in mod corespunzator.


ART. 19

(1) Mostenitorii si creditorii personali ai fondatorilor au fata de fundatie aceleasi drepturi ca si in cazul oricarei alte liberalitati facute de fondator.

(2) Dupa inscrierea fundatiei in Registrul asociatiilor si fundatiilor, nici fondatorii si nici mostenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, dupa inscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de catre creditorii personali ai fondatorilor.

(3) Daca fundatia dobandeste personalitate juridica dupa decesul fondatorului, efectele liberalitatilor facute in favoarea fundatiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv, pentru fundatiile infiintate prin acte intre vii, iar pentru fundatiile infiintate prin testament, de la data mortii testatorului.


CAP. 3

Organizarea si functionarea asociatiilor si a fundatiilor

Sectiunea 1

Organizarea si functionarea asociatiei

ART. 20

Organele asociatiei sunt:

a) adunarea generala;

b) consiliul director;

c) cenzorul sau, dupa caz, comisia de cenzori.

ART. 21

(1) Adunarea generala este organul de conducere, alcatuit din totalitatea asociatilor.

(2) Competenta adunarii generale cuprinde:

a) stabilirea strategiei si a obiectivelor generale ale asociatiei;






144

b) aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli si a bilantului contabil;

c) alegerea si revocarea membrilor consiliului director;

d) alegerea si revocarea cenzorului sau, dupa caz, a membrilor comisiei de cenzori;

e) infiintarea de filiale;

f) modificarea actului constitutiv si a statutului;

g) dizolvarea si lichidarea asociatiei, precum si stabilirea destinatiei bunurilor ramase dupa lichidare;

h) orice alte atributii prevazute in lege sau in statut.

(3) Schimbarea sediului poate fi hotarata de catre consiliul director, daca aceasta atributie este prevazuta expres in statut.

(4) Adunarea generala se intruneste cel putin o data pe an si are drept de control permanent asupra organelor prevazute la art. 20 lit. b) si c).

(5) Regulile privind organizarea si functionarea adunarii generale se stabilesc prin statut.

ART. 22

(1) Asociatul care, intr-o anumita problema supusa hotararii adunarii generale, este interesat personal sau prin sotul sau, ascendentii sau descendentii sai, rudele in linie colaterala sau afinii sai pana la gradul al patrulea inclusiv nu va putea lua parte la deliberare si nici la vot.

(2) Asociatul care incalca dispozitiile alin. (1) este raspunzator de daunele cauzate asociatiei daca fara votul sau nu s-ar fi putut obtine majoritatea ceruta.

ART. 23

(1) Hotararile luate de adunarea generala in limitele legii, ale actului constitutiv si ale statutului sunt obligatorii chiar si pentru membrii asociati care nu au luat parte la adunarea generala sau au votat impotriva.

(2) Hotararile adunarii generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispozitiilor cuprinse in statut, pot fi atacate in justitie de catre oricare dintre membrii asociati care nu au luat parte la adunarea generala sau care au votat impotriva si au cerut sa se insereze aceasta in procesul-verbal de sedinta, in termen de 15 zile de la data cand au luat cunostinta despre hotarare sau de la data cand a avut loc sedinta, dupa caz.

(3) Cererea de anulare se solutioneaza in camera de consiliu de catre judecatoria in circumscriptia careia asociatia isi are sediul. Hotararea instantei este supusa numai recursului.

Alin. (1) si (2) ale art. 23 au fost modificate de pct. 16 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 24

(1) Consiliul director asigura punerea in executare a hotararilor adunarii generale. El poate fi alcatuit si din persoane din afara asociatiei, in limita a cel mult o patrime din componenta sa.




145

(2) In exercitarea competentei sale, consiliul director:

a) prezinta adunarii generale raportul de activitate pe perioada anterioara, executarea bugetului de venituri si cheltuieli, bilantul contabil, proiectul bugetului de venituri si cheltuieli si proiectul programelor asociatiei;

b) incheie acte juridice in numele si pe seama asociatiei;

c) aproba organigrama si politica de personal ale asociatiei, daca prin statut nu se prevede altfel;

d) indeplineste orice alte atributii prevazute in statut sau stabilite de adunarea generala.

(3) Regulile generale privind organizarea si functionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director isi poate elabora un regulament intern de functionare.

(4) Nu poate fi membru al consiliului director, iar daca era, pierde aceasta calitate orice persoana care ocupa o functie de conducere in cadrul unei institutii publice, daca asociatia respectiva are ca scop sprijinirea activitatii acelei institutii publice.

ART. 25

Dispozitiile art. 22 se aplica in mod corespunzator si membrilor consiliului director. Deciziile consiliului director, contrare legii, actului constitutiv sau statutului asociatiei pot fi atacate in justitie, in conditiile prevazute la art. 23.

ART. 26

Consiliul director poate imputernici una sau mai multe persoane cu functii executive, inclusiv persoane care nu au calitatea de asociat ori sunt straine de asociatie, pentru a exercita atributiile prevazute la art. 24 alin. (2) lit. b) si d).

ART. 27

(1) Actul constitutiv poate prevedea numirea unui cenzor sau a unei comisii de cenzori.

(2) Daca numarul asociatilor este mai mare de 15, numirea unui cenzor este obligatorie. Acesta poate fi o persoana din afara asociatiei.

(3) In cazul in care asociatia nu are obligatia numirii unui cenzor, fiecare dintre asociati care nu este membru al consiliului director poate exercita dreptul de control.


ART. 27^1

(1) Pentru asociatiile cu mai mult de 100 de membri inscrisi pana la data intrunirii ultimei adunari generale, controlul financiar intern se exercita de catre o comisie de cenzori.

(2) Comisia de cenzori este alcatuita dintr-un numar impar de membri. Membrii consiliului director nu pot fi cenzori.

(3) Cel putin unul dintre cenzori trebuie sa fie contabil autorizat sau expert contabil, in conditiile legii.

(4) Regulile generale de organizare si functionare a comisiei de cenzori se aproba de adunarea generala. Comisia de cenzori isi poate elabora un regulament intern de functionare.




146


ART. 27^2

In realizarea competentei sale cenzorul sau, dupa caz, comisia de cenzori:

a) verifica modul in care este administrat patrimoniul asociatiei;

b) intocmeste rapoarte si le prezinta adunarii generale;

c) poate participa la sedintele consiliului director, fara drept de vot;

d) indeplineste orice alte atributii prevazute in statut sau stabilite de adunarea generala.


Sectiunea a 2-a

Organizarea si functionarea fundatiei

ART. 28

Organele fundatiei sunt:

a) consiliul director;

b) cenzorul sau, dupa caz, comisia de cenzori.

ART. 29

(1) Consiliul director al fundatiei este organul de conducere si de administrare al acesteia.

(2) Consiliul director asigura realizarea scopului si obiectivelor fundatiei, exercitand urmatoarele atributii:

a) stabilirea strategiei generale si a programelor fundatiei;

b) aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli si a bilantului contabil;

c) alegerea si revocarea cenzorului sau, dupa caz, a membrilor comisiei de cenzori;

d) infiintarea de filiale;

e) incheierea de acte juridice, in numele si pe seama fundatiei;

f) executarea bugetului de venituri si cheltuieli;

g) aprobarea organigramei si a strategiei de personal ale fundatiei;

h) modificarea statutului fundatiei;

i) indeplinirea oricaror alte atributii prevazute in lege sau in statut.






147

(3) Regulile generale privind organizarea si functionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director isi poate elabora un regulament intern de functionare.

(4) Dispozitiile art. 22 si 24 alin. (4) se aplica in mod corespunzator si in ceea ce priveste membrii consiliului director. Deciziile contrare legii, actului constitutiv sau statutului fundatiei pot fi atacate in justitie, in conditiile prevazute la art. 23, de fondator sau de oricare dintre membrii consiliului director care a lipsit sau a votat impotriva si a cerut sa se insereze aceasta in procesul-verbal de sedinta.

(5) Schimbarea scopului fundatiei se face numai de catre fondator sau de majoritatea fondatorilor in viata. Daca nici unul dintre fondatori nu mai este in viata, schimbarea scopului fundatiei se face numai cu intrunirea votului a patru cincimi din numarul membrilor consiliului director.

(6) In toate cazurile, schimbarea scopului fundatiei se poate face numai daca acesta a fost realizat in totalitate sau in parte ori daca acesta nu mai poate fi indeplinit.

(7) Prevederile art. 26 se aplica in mod corespunzator in privinta atributiilor prevazute la alin. (2) lit. e) si i).

ART. 30

(1) Consiliul director se compune din cel putin 3 membri desemnati de fondator sau, dupa caz, de fondatori, la momentul constituirii fundatiei.

(2) In cazul in care, pe parcursul functionarii fundatiei, componenta consiliului director nu se poate modifica in conditiile stabilite de statut, instanta prevazuta la art. 17 va desemna, pe cale de ordonanta presedintiala, la cererea oricarei persoane interesate, persoanele care vor intra in componenta consiliului director.

ART. 31

(1) Comisia de cenzori este alcatuita dintr-un numar impar de membri.

(2) Dispozitiile art. 27 se aplica in mod corespunzator.

ART. 32

In cazul in care actul constitutiv nu cuprinde componenta nominala a celor dintai organe ale fundatiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor acestora si daca nici unul dintre fondatori nu mai este in viata la data constituirii fundatiei, dispozitiile art. 30 alin. (2) se aplica in mod corespunzator.

CAP. 4

Modificarea actului constitutiv si a statutului asociatiei sau fundatiei

ART. 33

(1) Modificarea actului constitutiv sau a statutului asociatiei se face prin inscrierea modificarii in Registrul asociatiilor si fundatiilor aflat la grefa judecatoriei in a carei circumscriptie teritoriala isi are sediul asociatia, cu aplicarea corespunzatoare a prevederilor art. 8-12.

(2) Cererea de inscriere a modificarii va fi insotita de hotararea adunarii generale, iar in cazul modificarii sediului, de hotararea consiliului director.


148

(3) Despre schimbarea sediului se va face mentiune, daca este cazul, atat in Registrul asociatiilor si fundatiilor aflat la grefa judecatoriei vechiului sediu, cat si in cel aflat la grefa judecatoriei noului sediu. In acest scop, o copie a incheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicata din oficiu judecatoriei in circumscriptia careia asociatia urmeaza sa-si aiba noul sediu.


ART. 34

Dispozitiile art. 33 se aplica in mod corespunzator in cazul modificarii actului constitutiv sau a statutului fundatiei.


ART. 34^1

(1) Fuziunea se face prin absorbtia unei asociatii de catre o alta asociatie sau prin contopirea a doua ori mai multe asociatii pentru a alcatui o asociatie noua.

(2) Divizarea se face prin impartirea intregului patrimoniu al unei asociatii care isi inceteaza existenta intre doua sau mai multe asociatii existente ori care iau astfel fiinta.

(3) Dispozitiile alin. (1) si (2) se aplica si in cazul fuziunii sau divizarii unei fundatii.


ART. 34^2

(1) In cazul asociatiilor, decizia de fuziune sau de divizare se ia prin hotararea a cel putin doua treimi din numarul total al membrilor organului de conducere.

(2) In cazul fundatiilor, dispozitiile art. 29 alin. (5) se aplica in mod corespunzator.


ART. 34^3

Dispozitiile art. 39-44 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice se aplica in mod corespunzator.


CAP. 5

Federatia

ART. 35









149

(1) Doua sau mai multe asociatii sau fundatii se pot constitui in federatie.

(2) Federatiile dobandesc personalitate juridica proprie si functioneaza in conditiile prevazute de prezenta ordonanta pentru asociatiile fara scop patrimonial, conditii care li se aplica in mod corespunzator, cu exceptiile stabilite in prezentul capitol.

(3) Cererea de inscriere se solutioneaza de tribunalul in circumscriptia caruia federatia urmeaza sa isi aiba sediul.

ART. 36

(1) Federatia devine persoana juridica din momentul inscrierii sale in Registrul federatiilor aflat la grefa tribunalului prevazut la art. 35 alin. (3).

(2) Asociatiile sau fundatiile care constituie o federatie isi pastreaza propria personalitate juridica, inclusiv propriul patrimoniu.

ART. 37

(1) In cazul dizolvarii federatiilor, daca nu se prevede altfel in lege sau in statut, bunurile ramase in urma lichidarii se transmit, in cote egale, catre persoanele juridice constituente.

(2) Dispozitiile alin. (1) se aplica prin asemanare si in cazul retragerii din federatie a unei asociatii sau fundatii.

(3) Retragerea din federatie se poate face numai in urma aprobarii de catre cenzori sau experti independenti a unui raport cu privire la exercitiul financiar.


CAP. 6

Asociatiile, fundatiile si federatiile recunoscute ca fiind de utilitate publica

Titlul Cap. 6 a fost modificat de pct. 23 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 38

(1) O asociatie sau o fundatie poate fi recunoscuta de Guvernul Romaniei ca fiind de utilitate publica daca sunt intrunite cumulativ urmatoarele conditii:

a) activitatea acesteia se desfasoara in interes general sau al unor colectivitati, dupa caz;

b) functioneaza de cel putin 3 ani;

c) prezinta un raport de activitate din care sa rezulte desfasurarea unei activitati anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului sau, insotit de situatiile financiare anuale si de bugetele de venituri si cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoasterea statutului de utilitate publica;

d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori in parte este cel putin egala cu valoarea patrimoniului initial.

(2) Guvernul Romaniei poate, la propunerea autoritatii administrative competente, sa acorde o dispensa de la indeplinirea conditiilor prevazute la alin. (1) lit. a) si b) daca:




150

a) asociatia sau fundatia solicitanta a rezultat din fuziunea a doua sau mai multe asociatii sau fundatii preexistente; si,

b) fiecare dintre asociatiile sau fundatiile preexistente ar fi indeplinit cele doua conditii, daca ar fi formulat solicitarea in mod independent.


ART. 38^1

In sensul prezentei ordonante, prin utilitate publica se intelege orice activitate care se desfasoara in domenii de interes public general sau al unor colectivitati.


ART. 39

(1) Recunoasterea unei asociatii sau fundatii de utilitate publica se face prin hotarare a Guvernului. In acest scop, asociatia sau fundatia interesata adreseaza o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o inainteaza, in termen de 15 zile, ministerului sau organului de specialitate al administratiei publice centrale in a carui sfera de competenta isi desfasoara activitatea.

(1^1) Cererea prevazuta la alin. (1) va fi insotita, pe langa dovada indeplinirii conditiilor prevazute la art. 38 alin. (1), de urmatoarele documente:

a) copii de pe actul constitutiv si de pe statutul asociatiei sau fundatiei;

b) copie de pe dovada dobandirii personalitatii juridice;

c) dovada privind bonitatea asociatiei sau fundatiei, emisa de banca la care are deschis contul;

d) copie de pe dovada privind situatia juridica a sediului asociatiei sau fundatiei;

e) numele si adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea si sediul persoanelor juridice, cu care asociatia sau fundatia colaboreaza in mod frecvent in vederea realizarii obiectului sau de activitate pentru care aceasta solicita recunoasterea statutului de utilitate publica.

(2) Conflictele de competenta aparute intre autoritatile publice prevazute la alin. (1) privind inregistrarea cererii se solutioneaza, la sesizarea oricareia dintre parti, de catre Secretariatul General al Guvernului, in termen de 5 zile de la data inregistrarii sesizarii.

(3) In vederea stabilirii autoritatii prevazute la alin. (1), persoanele interesate sunt obligate sa puna la dispozitie Secretariatului General al Guvernului toate informatiile necesare rezolvarii cererii.


Alin. (1^1) al art. 39 a fost introdus de pct. 27 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.






151


ART. 40

(1) Autoritatea administrativa competenta este obligata ca, in termen de 60 de zile, sa examineze cererea si indeplinirea conditiilor prevazute de lege. In cazul in care constata indeplinirea acestor conditii, autoritatea administrativa competenta va propune Guvernului Romaniei recunoasterea. In caz contrar aceasta va transmite persoanelor juridice solicitante un raspuns motivat, in termen de 30 de zile de la data luarii deciziei.

(2) In cel mult 90 de zile de la data depunerii cererii prevazute la alin. (1), precum si a tuturor documentelor necesare luarii deciziei, Guvernul Romaniei decide asupra propunerii de recunoastere. Daca propunerea se respinge, solutia va fi comunicata asociatiei sau fundatiei de catre autoritatea administrativa la care s-a inregistrat cererea de recunoastere, in termen de 120 de zile de la data depunerii cererii si a documentelor necesare luarii deciziei.


ART. 41

Recunoasterea utilitatii publice confera asociatiei sau fundatiei urmatoarele drepturi si obligatii:

a) dreptul de a i se atribui in folosinta gratuita bunurile proprietate publica;

b) abrogata;

c) dreptul de a mentiona in toate documentele pe care le intocmeste ca asociatia sau fundatia este recunoscuta ca fiind de utilitate publica;

d) obligatia de a mentine cel putin nivelul activitatii si performantele care au determinat recunoasterea;

e) obligatia de a comunica autoritatii administrative competente orice modificari ale actului constitutiv si ale statutului, precum si rapoartele de activitate si situatiile financiare anuale; autoritatea administrativa are obligatia sa asigure consultarea acestor documente de catre orice persoana interesata;

f) obligatia de a publica, in extras, in termen de 3 luni de la incheierea anului calendaristic, rapoartele de activitate si situatiile financiare anuale in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a, precum si in Registrul national al persoanelor juridice fara scop patrimonial. Modelul extrasului situatiilor financiare se aproba prin ordin al ministrului finantelor publice.

Literele a), e) si f) ale art. 41 au fost modificate de pct. 30 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

Litera b) a art. 41 a fost abrogata de pct. 31 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 42

(1) Recunoasterea utilitatii publice se face pe durata nedeterminata.






152

(2) In cazul in care asociatia sau fundatia nu mai indeplineste una sau mai multe dintre conditiile care au stat la baza recunoasterii utilitatii publice, Guvernul, la propunerea autoritatii administrative competente sau a Ministerului Justitiei, va retrage actul de recunoastere.

(3) Retragerea va interveni si in situatia neindeplinirii obligatiilor prevazute la art. 41.

(4) Imprejurarile prevazute la alin. (2) si (3) pot fi sesizate autoritatii administrative competente, Ministerului Justitiei sau Guvernului de catre orice persoana fizica sau persoana juridica interesata.


ART. 43

(1) In evidentele contabile ale asociatiei sau fundatiei se vor inregistra separat bunurile achizitionate sau edificate din bani publici. In cazul dizolvarii asociatiei sau fundatiei recunoscute ca fiind de utilitate publica, bunurile provenite din resurse bugetare si ramase in urma lichidarii se vor repartiza, prin hotarare a Guvernului, catre alte asociatii ori fundatii cu scop similar sau catre institutii publice cu acelasi obiect de activitate.

(2) In cazul dizolvarii, celelalte bunuri ramase in patrimoniul asociatiei sau fundatiei vor fi repartizate conform dispozitiilor art. 60.


ART. 44

Litigiile referitoare la recunoasterea utilitatii publice a asociatiilor si fundatiilor se solutioneaza potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.


ART. 45

(1) Dispozitiile prezentului capitol referitoare la conditiile recunoasterii statutului de utilitate publica, precum si la drepturile si obligatiile asociatiilor sau fundatiilor recunoscute ca fiind de utilitate publica se aplica in mod corespunzator si federatiilor.

(2) O federatie poate fi recunoscuta de Guvernul Romaniei ca fiind de utilitate publica daca cel putin doua treimi din numarul asociatiilor si fundatiilor care o alcatuiesc sunt recunoscute ca fiind de utilitate publica.


CAP. 7

Veniturile

ART. 46

(1) Veniturile asociatiilor sau federatiilor provin din:






153

a) cotizatiile membrilor;

b) dobanzile si dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, in conditii legale;

c) dividendele societatilor comerciale infiintate de asociatii sau de federatii;

d) venituri realizate din activitati economice directe;

e) donatii, sponsorizari sau legate;

f) resurse obtinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;

g) alte venituri prevazute de lege.

(2) Veniturile fundatiilor sunt cele prevazute la alin. (1) lit. b)-g).

Litera f) a alin. (1) al art. 46 a fost modificata de pct. 36 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 47

Asociatiile, fundatiile si federatiile pot infiinta societati comerciale. Dividendele obtinute de asociatii, fundatii si federatii din activitatile acestor societati comerciale, daca nu se reinvestesc in aceleasi societati comerciale, se folosesc in mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociatiei, fundatiei sau federatiei.


ART. 48

Asociatiile, fundatiile si federatiile pot desfasura orice alte activitati economice directe daca acestea au caracter accesoriu si sunt in stransa legatura cu scopul principal al persoanei juridice.


CAP. 8

Relatiile cu autoritatile publice

ART. 49

(1) Autoritatile administratiei publice locale vor sprijini persoanele juridice constituite in temeiul prezentei ordonante prin:

a) punerea la dispozitia acestora, in functie de posibilitati, a unor spatii pentru sedii, in conditiile legii;

b) atribuirea, in functie de posibilitati, a unor terenuri in scopul ridicarii de constructii necesare desfasurarii activitatii lor.

(2) Autoritatile administratiei publice locale intocmesc liste de prioritate pentru atribuirea imobilelor prevazute la alin. (1). Listele de prioritate se realizeaza pe baza unor proceduri de evaluare cuprinzand in mod explicit criteriile folosite. Autoritatile au obligatia de a face publice aceste proceduri inainte de utilizarea lor.





154


ART. 50

Autoritatile publice sunt obligate sa puna la dispozitia asociatiilor, fundatiilor si federatiilor informatiile de interes public, in conditiile legii.

ART. 51

(1) In cadrul Camerelor Parlamentului, Administratiei Prezidentiale, aparatului de lucru al Guvernului, institutiei Avocatul Poporului, autoritatilor administrative autonome, ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si autoritatilor administratiei publice locale functioneaza structuri pentru relatia cu mediul asociativ. Acolo unde asemenea structuri lipsesc, ele se vor constitui.

(2) Autoritatile publice mentionate la alin. (1) se vor consulta cu reprezentantii asociatiilor si fundatiilor care isi desfasoara activitatea in sfera lor de competenta, in vederea stabilirii unor programe sau activitati comune.


ART. 52

(1) Dupa constituirea lor, asociatiile, fundatiile si federatiile interesate vor solicita autoritatilor administrative autonome, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si autoritatilor administratiei publice locale sa fie luate in evidenta acestora, in functie de domeniul in care activeaza.

(2) Autoritatile publice prevazute la alin. (1) sunt obligate sa tina evidenta asociatiilor si fundatiilor care li s-au adresat in acest scop.

(3) Conflictele de competenta aparute intre autoritatile publice prevazute la alin. (1) privind luarea in evidenta se solutioneaza, la cererea oricareia dintre parti, de catre Secretariatul General al Guvernului in termen de 5 zile de la data sesizarii. Dispozitiile art. 39 alin. (3) se aplica in mod corespunzator.

(4) In toate cazurile, Ministerul Justitiei va comunica, spre informare, autoritatiilor publice competente prevazute la alin. (1) copii de pe hotararile judecatoresti ramase irevocabile, precum si de pe inscrisurile doveditoare, in termen de 5 zile de la primirea documentelor prevazute la art. 74.

ART. 53

Litigiile nascute in legatura cu aplicarea dispozitiilor prezentului capitol se solutioneaza in conformitate cu Legea nr. 554/2004.


CAP. 9(NECONSTITUTIONALITATE RESPINSA DEZ. 449/2006)

Dizolvarea si lichidarea

Sectiunea 1






155

Dizolvarea

ART. 54

(1) Asociatiile si federatiile se dizolva:

a) de drept;

b) prin hotararea judecatoriei sau a tribunalului, dupa caz;

c) prin hotararea adunarii generale.

(2) Fundatiile se dizolva:

a) de drept;

b) prin hotararea judecatoriei.

ART. 55

(1) Asociatia se dizolva de drept prin:

a) implinirea duratei pentru care a fost constituita;

b) realizarea sau, dupa caz, imposibilitatea realizarii scopului pentru care a fost constituita, daca in termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop;

c) imposibilitatea constituirii adunarii generale sau a consiliului director in conformitate cu statutul asociatiei, daca aceasta situatie dureaza mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, adunarea generala sau, dupa caz, consiliul director trebuia sa se constituie;

d) reducerea numarului de asociati sub limita fixata de lege, daca acesta nu a fost complinit timp de 3 luni.

(2) Constatarea dizolvarii se realizeaza prin hotararea judecatoriei in a carei circumscriptie se afla sediul asociatiei, la cererea oricarei persoane interesate.

Litera c) a alin. (1) al art. 55 a fost modificata de pct. 42 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.


(1) Asociatia se dizolva, prin hotarare judecatoreasca, la cererea oricarei persoane interesate:

a) cand scopul sau activitatea asociatiei a devenit ilicita sau contrara ordinii publice;

b) cand realizarea scopului este urmarita prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;

c) cand asociatia urmareste un alt scop decat cel pentru care s-a constituit;

d) cand asociatia a devenit insolvabila;

e) in cazul prevazut la art. 14.




156

(2) Instanta competenta sa hotarasca dizolvarea este judecatoria in circumscriptia careia asociatia isi are sediul.


ART. 57

Asociatia se poate dizolva si prin hotararea adunarii generale. In termen de 15 zile de la data sedintei de dizolvare, hotararea adunarii generale se depune la judecatoria in a carei circumscriptie teritoriala isi are sediul, pentru a fi inscrisa in Registrul asociatiilor si fundatiilor.


ART. 58

Fundatia se dizolva de drept in cazurile prevazute la art. 55 alin. (1) lit. a) si b), precum si in situatia imposibilitatii constituirii consiliului director in conformitate cu statutul fundatiei, daca aceasta situatie dureaza mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, consiliul director trebuia constituit. Dispozitiile art. 55 alin. (2) se aplica in mod corespunzator.

ART. 59

Dizolvarea fundatiei prin hotarare judecatoreasca se face in conditiile art. 56, care se aplica in mod corespunzator, precum si in cazul nerespectarii dispozitiilor art. 15 alin. (3).

ART. 60

(1) In cazul dizolvarii asociatiei sau fundatiei, bunurile ramase in urma lichidarii nu se pot transmite catre persoane fizice.

(2) Aceste bunuri pot fi transmise catre persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemanator, printr-o procedura stabilita in statutul asociatiei sau al fundatiei.

(3) Daca in termen de 6 luni de la terminarea lichidarii lichidatorii nu au reusit sa transmita bunurile in conditiile alin. (2), precum si in cazul in care statutul asociatiei sau al fundatiei nu prevede o procedura de transmitere a bunurilor ori daca prevederea este contrara legii sau ordinii publice, bunurile ramase dupa lichidare vor fi atribuite de instanta competenta unei persoane juridice cu scop identic sau asemanator.

(4) In cazul in care asociatia sau fundatia a fost dizolvata pentru motivele prevazute la art. 56 alin. (1) lit. a) - c), bunurile ramase dupa lichidare vor fi preluate de catre stat, prin Ministerul Finantelor, sau, dupa caz, de comuna sau orasul in a carui raza teritoriala asociatia sau fundatia isi avea sediul, daca aceasta din urma era de interes local.

(5) Data transmiterii bunurilor este cea a intocmirii procesului-verbal de predare-preluare, daca prin acesta nu s-a stabilit o data ulterioara.

Sectiunea a 2-a

Lichidarea

ART. 61

(1) In cazurile de dizolvare prevazute de art. 55, 56, 58 si 59, lichidatorii vor fi numiti prin insasi hotararea judecatoreasca.




157

(2) In cazul dizolvarii prevazute de art. 57, lichidatorii vor fi numiti de catre adunarea generala, sub sanctiunea lipsirii de efecte juridice a hotararii de dizolvare.

(3) In toate cazurile, mandatul consiliului director inceteaza o data cu numirea lichidatorilor.

(4) Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizate in conditiile legii.


ART. 62

(1) Imediat dupa intrarea lor in functie, lichidatorii vor face inventarul si vor incheia un bilant care sa constate situatia exacta a activului si pasivului asociatiei sau ale fundatiei.

(2) Lichidatorii sunt obligati sa primeasca si sa pastreze registrele si orice alte acte ale asociatiei sau fundatiei. De asemenea, ei vor tine un registru cu toate operatiunile lichidarii in ordinea datei acestora.

(3) Lichidatorii isi indeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor.

ART. 63

(1) Lichidatorii sunt obligati sa continue operatiunile juridice in curs, sa incaseze creantele, sa plateasca creditorii si, daca numerarul este insuficient, sa transforme si restul activului in bani, procedand la vanzarea prin licitatie publica a bunurilor mobile si imobile.

(2) Lichidatorii pot realiza numai acele operatiuni noi care sunt necesare finalizarii celor aflate in curs.

ART. 64

(1) Suma cuvenita creditorului cunoscut care refuza sa primeasca plata creantei sale se va consemna in contul sau.

(2) Daca plata creantei nu se poate face imediat sau atunci cand creanta este contestata, lichidarea nu se va declara terminata inainte de a se garanta creditorii.

ART. 65

In orice caz, lichidatorii nu pot incheia operatiunile si nu pot remite celor in drept contul gestiunii decat dupa expirarea unui termen de 6 luni de la publicarea dizolvarii asociatiei sau fundatiei.

ART. 66

Lichidatorii raspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor.

ART. 67

Atat fata de asociatie sau fundatie, cat si fata de asociati sau, dupa caz, fondatori, lichidatorii sunt supusi regulilor mandatului.

ART. 68



158

(1) Dupa terminarea lichidarii, lichidatorii sunt obligati ca in temen de doua luni sa depuna bilantul, registrul jurnal si un memorandum, declarand operatiunile de lichidare la Registrul asociatiilor si fundatiilor al judecatoriei in a carei circumscriptie teritoriala isi are sediul asociatia sau fundatia.

(2) Lichidatorii sunt obligati sa indeplineasca toate procedurile pentru publicarea lichidarii si radierea asociatiei sau fundatiei din Registrul asociatiilor si fundatiilor.

(3) Publicarea lichidarii se face prin afisarea la usa instantei in a carei circumscriptie teritoriala isi are sediul persoana juridica, in temen de doua luni de la terminarea lichidarii.

ART. 69

Daca in termen de 30 de zile libere de la depunerea bilantului nu se inregistreaza nici o contestatie, bilantul se considera definitiv aprobat si lichidatorii, cu autorizarea judecatoriei, vor remite celor in drept bunurile si sumele ramase de la lichidare, impreuna cu toate registrele si actele asociatiei sau fundatiei si ale lichidarii. Numai dupa aceasta lichidatorii vor fi considerati descarcati si li se va elibera, in acest scop, un act constatator.

ART. 70

(1) Contestatiile la bilantul lichidatorilor se pot formula de orice persoana interesata la judecatoria in a carei circumscriptie teritoriala se afla sediul persoanei juridice lichidate.

(2) Toate contestatiile se solutioneaza printr-o singura hotarare. Sentinta pronuntata de judecatorie este executorie si este supusa numai recursului.

(3) Dupa terminarea lichidarii, lichidatorii trebuie sa ceara radierea asociatiei sau fundatiei din Registrul asociatiilor si fundatiilor.

ART. 71

(1) Asociatia sau fundatia inceteaza a fiinta la data radierii din Registrul asociatiilor si fundatiilor.

(2) Radierea se face in baza actului constatator eliberat lichidatorilor, in conditiile prevazute la art. 69, prin care se atesta descarcarea acestora de obligatiile asumate.


ART. 72

Dispozitiile prezentului capitol referitoare la dizolvarea si lichidarea asociatiilor si fundatiilor se aplica, in mod corespunzator, si in privinta dizolvarii si lichidarii federatiilor. Instanta competenta este tribunalul in a carui circumscriptie teritoriala se afla sediul federatiei supuse dizolvarii si lichidarii.

CAP. 10

Registrul national al persoanelor juridice fara scop patrimonial

ART. 73



159

(1) Se constituie Registrul national al persoanelor juridice fara scop patrimonial - asociatii, fundatii si federatii -, denumit in continuare Registrul national, in scopul evidentei centralizate a acestora.

(2) Registrul national se tine de Ministerul Justitiei prin directia de specialitate.

ART. 74

(1) In scopul constituirii si functionarii Registrului national, instantele judecatoresti sunt obligate ca, din oficiu, sa comunice Ministerului Justitiei copii de pe hotararile judecatoresti ramase irevocabile privind constituirea, modificarea si incetarea oricarei asociatii, fundatii sau federatii, precum si de pe inscrisurile doveditoare, in termen de 3 zile de la data ramanerii irevocabile a fiecarei hotarari judecatoresti.

(2) Asociatiile si fundatiile recunoscute ca fiind de utilitate publica sunt obligate sa comunice Ministerului Justitiei, in extras, copii de pe rapoartele de activitate si situatiile financiare anuale, insotite de dovada eliberata de Regia Autonoma ®Monitorul Oficial¯ ca s-a solicitat publicarea acestora si in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a.


ART. 75

(1) Registrul national al persoanelor juridice fara scop patrimonial este public.

(2) Ministerul Justitiei este obligat sa elibereze, pe cheltuiala persoanei solicitante, copii certificate de pe inregistrarile efectuate in Registrul national si de pe inscrisurile doveditoare.

(3) Inscrisurile prevazute la alin. (2) pot fi cerute si eliberate si prin corespondenta.

(4) Datele din Registrul national pot fi redate si arhivate si sub forma de inregistrari pe microfilme si pe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automata a datelor.

CAP. 11

Dispozitii privind persoanele juridice straine fara scop patrimonial

Titlul Cap. 11 a fost modificat de pct. 48 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 76

(1) Persoanele juridice straine fara scop patrimonial pot fi recunoscute in Romania, sub conditia reciprocitatii, pe baza aprobarii prealabile a Guvernului, prin inscrierea in Registrul asociatiilor si fundatiilor de la grefa Tribunalului Bucuresti, daca sunt valabil constituite in statul a carui nationalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii publice din Romania.

(2) In acest scop, reprezentantii persoanelor juridice straine trebuie sa ataseze la cererea de inscriere urmatoarele documente, in copii autentificate si traduceri legalizate:

a) actul de constituire in statul a carui nationalitate o au persoanele juridice straine;

b) statutul (in masura in care exista ca act de sine statator);




160

c) hotararea organului de conducere a acelei persoane juridice, prin care se solicita recunoasterea in Romania;

d) statutul viitoarei reprezentante in Romania a acelei persoane juridice, cuprinzand prevederi referitoare la sediu, la capacitatea juridica si la persoanele care reprezinta persoana juridica straina;

e) hotararea Guvernului Romaniei de aprobare a cererii de recunoastere in Romania a persoanei juridice solicitante.

(3) Dispozitiile art. 8-12 si ale art. 81 se aplica in mod corespunzator.

ART. 77

(1) Asociatiile si fundatiile constituite ca persoane juridice romane de catre persoane fizice sau juridice straine pot dobandi pe intreaga durata de functionare dreptul de proprietate si orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea scopului pentru care au fost constituite.

(2) In cazul dizolvarii si lichidarii asociatiilor si fundatiilor prevazute la alin. (1), lichidatorii au obligatia instrainarii terenurilor in termen de cel mult un an, numai catre persoane care au capacitatea juridica de a dobandi astfel de bunuri. Termenul de un an se calculeaza de la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti prin care se constata ori se dispune dizolvarea sau, dupa caz, de la data hotararii de dizolvare voluntara.

(3) In cazul nerespectarii termenului de un an pentru instrainarea terenurilor prevazute la alin. (2), instanta competenta va dispune vanzarea acestora prin licitatie publica.

(4) In toate cazurile, bunurile ramase dupa lichidare, inclusiv terenurile neinstrainate in conditiile alin. (2) si (3) se atribuie cu respectarea dispozitiilor art. 60.

CAP. 12

Dispozitii tranzitorii si finale

ART. 78

Prezenta ordonanta intra in vigoare in termen de 3 luni de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

ART. 79

In termenul prevazut la art. 78 Ministerul Justitiei:

a) va elabora si va adopta Regulamentul privind organizarea Registrului asociatiilor si fundatiilor, Registrului federatiilor, precum si a Registrului national al persoanelor juridice fara scop patrimonial, care va cuprinde si prevederi privind accesul la acest registru al persoanelor juridice de drept public, al persoanelor juridice de drept privat, precum si al persoanelor fizice;

b) va stabili forma si continutul certificatelor de inscriere prevazute la art. 12 alin. (1) si la art. 17 alin. (3), precum si conditiile de eliberare a dovezii mentionate la art. 7 alin. (2) lit. d).

Litera b) a art. 79 a fost modificata de pct. 49 al art. I din LEGEA nr. 246 din 18 iulie 2005, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 656 din 25 iulie 2005.

ART. 80



161

Dispozitiile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice se aplica, in mod corespunzator, si asociatiilor si fundatiilor, cu exceptia acelor dispozitii care sunt contrare reglementarilor stabilite prin prezenta ordonanta.

ART. 81

In privinta asociatiilor si fundatiilor care au calitatea de persoane juridice straine sunt si raman aplicabile dispozitiile art. 43 si urmatoarele din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.

ART. 82

Cererile de autorizare a infiintarii asociatiilor, fundatiilor, federatiilor sau uniunilor de persoane, aflate in curs de solutionare pe rolul instantelor de judecata legal investite la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante, vor continua sa fie solutionate de acele instante.

ART. 83

(1) Asociatiile si fundatiile constituite, pana la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante, in conditiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociatii si Fundatii) isi pastreaza personalitatea juridica legal dobandita. Acestor asociatii si fundatii li se aplica, de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante, regimul juridic prevazut de aceasta.

(2) Uniunile, federatiile sau gruparile de persoane juridice, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 21/1924, isi pastreaza personalitatea juridica si, de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante, li se va aplica regimul juridic al federatiilor prevazut de aceasta din urma.

ART. 84

(1) In termen de 3 luni de la intrarea in vigoare a prezentei ordonante registrele persoanelor juridice, aflate la grefa tribunalelor in circumscriptiile carora functioneaza persoanele juridice de drept privat prevazute de Legea nr. 21/1924 vor fi transmise judecatoriilor in ale caror circumscriptii teritoriale acestea isi au sediul.

(2) In acelasi termen, registrele uniunilor si federatiilor, aflate la grefa curtilor de apel in circumscriptiile carora functioneaza uniunile si federatiile prevazute de Legea nr. 21/1924, vor fi transmise tribunalelor in circumscriptiile carora acestea isi au sediul.

(3) In vederea constituirii Registrului national prevazut la art. 73, in termenul mentionat la alin. (1), instantele judecatoresti sunt obligate sa transmita Ministerului Justitiei copii de pe registrele asociatiilor si fundatiilor, precum si de pe registrele uniunilor si federatiilor, aflate la grefa acestora.

ART. 85

Persoanele juridice de utilitate publica - asociatii, fundatii sau alte organizatii de acest fel infiintate prin legi, ordonante, decrete-lege, hotarari ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public nu intra sub incidenta prevederilor prezentei ordonante, ci raman supuse reglementarilor speciale care stau la baza infiintarii si functionarii lor.

ART. 86

Pe data intrarii in vigoare a prezentei ordonante se abroga Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociatii si Fundatii), publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, cu modificarile ulterioare, precum si orice alte dispozitii contrare.










162

PRIM-MINISTRU

MUGUR CONSTANTIN ISARESCU

Decretul nr.31/30.01.1954-privitor la persoanele fizice si la persoanele juridice EMITENT: CONSILIUL DE STAT;

PUBLICAT IN: BULETINUL OFICIAL nr. 8 din 30 ianuarie 1954;

CAP. 1

Persoana fizica

ART. 1

Drepturile civile ale persoanelor fizice sint recunoscute in scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale, in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire socialista.


Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice, organizatiile socialiste, precum organele de stat si celelalte institutii de stat, intreprinderile si organizatiile economice de stat sau cooperatiste, orice organizatii obstesti, ca si societatile de colaborare economica sint recunoscute in scopul de a asigura cresterea neincetata a bunei stari materiale si a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a tarii.


Drepturile civile sint ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social.

ART. 4

Capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor.

Sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra capacitatii.

ART. 5

Persoana fizica are capacitatea de folosinta si, in afara de cazurile prevazute de lege, capacitatea de exercitiu.

Capacitatea de folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii.

Capacitatea de exercitiu este capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii, savirsind acte juridice.




163

ART. 6

Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta si nici lipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decit in cazurile si in conditiile stabilite de lege.

Nimeni nu poate renunta, nici in tot, nici in parte, la capacitatea de folosinta sau la cea de exercitiu.

ART. 7

Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei si inceteaza cu moartea acesteia.

Drepturile copilului sint recunoscute, de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu.

ART. 8

Capacitatea deplina de exercitiu incepe de la data cind persoana devine majora.

Persoana devine majora la implinirea virstei de optsprezece ani.

Minorul care se casatoreste, dobindeste, prin aceasta, capacitatea deplina de exercitiu.

ART. 9

Minorul, care a implinit virsta de patrusprezece ani, are capacitatea de exercitiu restrinsa.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restrinsa se incheie de catre acesta, cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui.

ART. 10

Minorul care a implinit sasesprezece ani poate sa incheie contractul de munca sau sa intre intr-o gospodarie agricola colectiva ori intr-o alta organizatie cooperatista, fara a avea nevoie de incuviintarea parintilor sau a tutorelui.

In cazul in care minorul intre 14 si 16 ani incheie un contract de munca sau intra intr-o gospodarie agricola colectiva ori intr-o organizatie cooperatista de productie, va fi nevoie pe linga incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui si de un aviz medical.

Minorul care se gaseste in situatia prevazuta in alineatele precedente exercita singur drepturile si executa tot astfel obligatiile izvorind din contractul de munca sau din calitatea de membru al gospodariei agricole colective ori al altei organizatii cooperatiste si dispune singur de sumele de bani ce a dobindit prin munca proprie.

Minorul cu capacitate restrinsa are dreptul, fara a avea nevoie de incuviintarea parintilor sau a tutorelui, sa faca depuneri la casele de pastrare de stat si sa dispuna de aceste depuneri, potrivit cu prevederile regulamentelor casei de pastrare.

ART. 11

Nu au capacitate de exercitiu:


164

a) minorul care nu a implinit virsta de patrusprezece ani;

b) persoana pusa sub interdictie.

Pentru cei ce nu au capacitate de exercitiu, actele juridice se fac de reprezentantii lor legali.

ART. 12

Orice persoana are drept la numele stabilit sau dobindit potrivit legii.

Numele cuprinde numele de familie si prenumele.

Schimbarea in orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este ingaduita decit in cazurile si in conditiile stabilite de lege.

ART. 13

Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea isi are locuinta statornica sau principala.

ART. 14

Domiciliul minorului este la parintii sai sau la acela dintre parinti la care el locuieste statornic.

Domiciliul copilului incredintat de instanta judecatoreasca unei a treia persoane ramine la parintii sai, iar in cazul in care acestia au domicilii separate si nu se inteleg la care dintre ei va avea domiciliu copilul, decide instanta judecatoreasca.

Domiciliul minorului, in cazul in care numai unul dintre parintii sai il reprezinta ori cazul in care se afla sub tutela, precum si domiciliul persoanei puse sub interdictie, este la reprezentantul legal.

ART. 15

In cazul in care sa instituit o curatela asupra bunurilor celui care a disparut, cel disparut are domiciliul la curator, in masura in care acesta este indreptatit sal reprezinte.

Daca un custode sau un curator a fost numit asupra unor bunuri succesorale, cei chemati la mostenire au domiciliul la custode sau la curator, in masura in care acesta este indreptatit sai reprezinte.

ART. 16

Cel care lipseste de la domiciliul sau poate fi declarat disparut prin hotarire judecatoreasca, putindu-se institui curatela, daca a trecut un an de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata.

Cel astfel declarat disparut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotarire judecatoreasca, daca de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata au trecut patru ani. Declararea mortii nu poate fi insa, hotarita mai inainte de implinirea unui termen de sase luni de la data afisarilor si publicarii extrasului de pe hotarirea prin care sa declarat disparitia.

Cel disparut in cursul unor fapte de razboi, intrun accident de cale ferata, intr-un naufragiu sau intr-o alta imprejurare asemanatoare care indreptateste a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fara a


165

se mai declara in prealabil disparitia sa, daca a trecut cel putin un an de la data imprejurarii in care a avut loc disparitia.

ART. 17

Daca ziua ultimelor stiri despre cel care lipseste de la domiciliu nu se poate stabili, termenele prevazute in art. 16 alin. 1 si 2 se vor socoti de la sfirsitul lunii ultimelor stiri, iar in cazul in care nu se poate stabili nici luna, de la sfirsitul anului calendaristic.

Tot astfel, daca nu se poate stabili ziua imprejurarii in care a avut loc disparitia, termenul prevazut in art. 16 alin. 3 se va socoti de la sfirsitul lunii in care aceasta imprejurare s-a produs, iar in cazul in care nu se poate stabili nici luna, de la sfirsitul anului calendaristic.

ART. 18

Deindata ce hotarirea declarativa de moarte a ramas definitiva, cel disparut este socotit ca a murit la data stabilita prin hotarire, ca fiind aceea a mortii.

Data mortii disparutului se stabileste potrivit cu imprejurarile.

In lipsa de indicii indestulatoare, se va stabili ca data mortii stabilita potrivit dispozitiilor prezentului articol, daca se va dovedi ca adevarata o alta data.

ART. 19

Cel disparut este socotit a fi in viata daca nu a intervenit o hotarire declarativa de moarte, ramasa definitiva.

ART. 20

Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere, oricind, anularea hotaririi prin care s-a declarat moartea.

Cel care a fost declarat mort, poate cere, dupa anularea hotaririi declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobinditorul cu titlu oneros nu este obligat sa le inapoieze, decit daca se va face dovada ca la data dobindirii stia ca persoana declarata moarta este in viata.

ART. 21

In cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata.

ART. 22

Starea civila se dovedeste cu actele intocmite sau cu cele inscrise, potrivit legii, in registrele de stare civila.

Certificatele eliberate in temeiul registrelor de stare civila au aceeasi putere doveditoare ca si actele intocmite sau inscrise in registre.


166

ART. 23

Numai instanta judecatoreasca poate hotari, in cazurile prevazute de lege, rectificarea actelor de stare civila, intocmite in registrele de stare civila.

Intocmirea sau rectificarea actelor de stare civila, facuta in temeiul unei hotariri judecatoresti, este opozabila si celor de al treilea. Acestia sint, insa, in drept sa faca dovada contrara.

ART. 24

Starea civila se va putea dovedi, inaintea instantei judecatoresti, prin orice mijloc de proba admis de lege, daca:

a) nu a existat registru de stare civila;

b) registrul de stare civila s-a pierdut ori este distrus, in tot sau in parte;

c) intocmirea actului de stare civila a fost omisa;

d) procurarea certificatului de stare civila este cu neputinta.

CAP. 2

Persoana juridica

ART. 25

Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii.

El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finantelor, afara de cazurile in care legea stabileste anume alte organe in acest scop.

ART. 26

Sint, in conditiile legii, persoane juridice:

a) organele locale ale puterii de stat, organele centrale locale ale administratiei de stat si celelalte institutii de stat, daca au un plan de cheltuieli propriu si dreptul sa dispuna independent de creditele bugetare acordate;

b) intreprinderile si organizatiile economice de stat si celelalte organizatii socialiste de stat cu gospodarire socialista deplina;

c) gospodariile agricole colective, celelalte organizatii cooperatiste si orice organizatii obstesti, ca si societatile de colaborare economica, daca potrivit legii ori actului administrativ care le infiinteaza sau potrivit prevederilor actului de infiintare ori statului, au un patrimoniu distinct;

d) institutiile anexe, daca au un plan de cheltuieli propriu si dreptul sa dispuna independent de creditele acordate, precum si intreprinderile anexe, daca au gospodarire socialista deplina;


167

e) orice alta organizatie socialista care are o organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui anume scop in acord cu interesul obstesc.

ART. 27

Intreprinderile si organizatiile economice de stat, gospodariile agricole si colective si celelalte organizatii cooperatiste, precum si intreprinderile anexe create de toate acestea sau de organizatiile obstesti, cit si cele create de institutiile de stat, sint organizatii economice socialiste.

Intreprinderile si organizatiile economice de stat si intreprinderile anexe create de acestea, precum si cele create de institutiile de stat, sint organizatii economice socialiste de stat.

ART. 28

Persoana juridica ia fiinta, dupa caz:

a) prin actul de dispozitiune al organului competent al puterii sau administratiei de stat;

b) prin actul de infiintare al celor care o constituie, recunoscut de organul puterii sau administratiei de stat, competent a verifica numai daca sint intrunite cerintele legii pentru ca acea persoana juridica sa poata lua fiinta;

c) prin actul de infiintare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului puterii sau administratiei de stat, competent a aprecia oportunitatea infiintarii ei;

d) printr-un alt mod reglementat de lege.

ART. 29

Institutiile de stat, ca persoane juridice, pot fi infiintate, prin lege, decret sau Hotarire a Consiliului de Ministri, iar intreprinderile si organizatiile economice de stat si prin actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul unui organ central sau local al administratiei de stat, in conditiile stabilite prin lege, decret sau Hotarire a Consiliului de Ministri.

Institutiile si intreprinderile anexe se infiinteaza in acelasi mod ca si organizatiile socialiste pe linga care functioneaza.

ART. 30

Gospodariile agricole colective si celelalte organizatii cooperatiste, precum si institutiile si intreprinderile anexe, create de acestea, sint persoane juridice prin recunoasterea infiintarii lor de catre organele si in conditiile prevazute de lege.

ART. 31

Organizatiile obstesti, ca si sindicatele, uniunile de scriitori, artisti sau compozitori, asociatiile cu scop nepatrimonial, precum si institutiile si intreprinderile anexe create de acestea, sint persoane juridice daca au autorizarea prealabila a infiintarii lor data de catre organele si in conditiile prevazute de lege.

ART. 32


168

Persoanele juridice sint supuse inregistrarii sau inscrierii, daca legile care le sint aplicabile reglementeaza aceasta inregistrare sau inscriere.

ART. 33

Persoanele juridice care sint supuse inregistrarii au capacitatea de a avea drepturi si obligatii de la data inregistrarii lor.

Celelalte persone juridice au capacitatea de a avea drepturi si obligatii, dupa caz, potrivit dispozitiunilor art. 28, de la data actului de dispozitiune care le infiinteaza, de la data recunoasterii, ori a autorizarii infiintarii lor sau de la data indeplinirii oricarei alte cerinte, prevazute de lege.

Cu toate acestea, chiar inainte de data inregistrarii sau de data actului de recunoastere ori de data indeplinirii celorlalte cerinte ce ar fi prevazute, persoana juridica are capacitatea chiar de la data actului de infiintare cit priveste drepturile constituite in favoarea ei, indeplinirea obligatiilor si a oricaror masuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai intrucit acestea sint cerute pentru ca persoana juridica sa ia fiinta in mod valabil.

ART. 34

Persoana juridica nu poate avea decit acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut.

Orice act juridic care nu este facut in vederea realizarii acestui scop este nul.

ART. 35

Persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile prin organele sale.

Actele juridice facute de organele persoanei juridice, in limitele puterilor ce le-au fost conferite, sint actele persoanei juridice insasi.

Faptele ilicite savirsite de organele sale obliga insasi persoana juridica, daca au fost indeplinite cu prilejul exercitarii functiei lor.

Faptele ilicite atrag si raspunderea personala a celui ce le-a savirsit, atit fata de persoana juridica, cit si fata de cel al treilea.

ART. 36

Raporturile dintre persoana juridica si cei care alcatuiesc organele sale sint supuse, prin asemanare, regulilor mandatului, daca nu s-a prevazut altfel prin lege, actul de infiintare ori statut.


Statul nu raspunde pentru obligatiile organelor si celorlalte institutii de stat, ale intreprinderilor si organizatiilor economice de stat, precum si ale oricaror alte organizatii socialiste de stat, daca ele sint persoane juridice. Deasemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu raspunde pentru obligatiile statului.



169

Persoana juridica subordonata unui Sfat Popular sau unui organ al administratiei de stat ori unei organizatii economice socialiste sau unei organizatii obstesti, nu raspunde pentru obligatiile acestora si, tot astfel, acestea nu raspund pentru obligatiile persoanei juridice subordonate, in afara de cazurile prevazute de lege.

ART. 38

Persoana juridica va purta denumirea stabilita prin actul care a infiintat-o sau prin statut.

Odata cu inregistrarea sau inscrierea persoanei juridice, se va trece in registru si denumirea ei.

ART. 39

Sediul persoanei juridice se stabileste potrivit actului care a infiintat-o sau statutului.

ART. 40

Persoana juridica inceteaza de a avea fiinta prin comasare, divizare sau dizolvare.

ART. 41

Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de catre o alta persoana juridica sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcatui o persoana juridica noua.

Divizarea se face prin impartirea intregului patrimoniu al unei persoane juridice intre mai multe persoane juridice care exista sau care iau, astfel, fiinta.

ART. 42

Persoana juridica nu inceteaza de a avea fiinta in cazul in care o parte din patrimoniul ei se desprinde si se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinta.

ART. 43

Institutiile de stat, precum si intreprinderile si organizatiile economice de stat create prin lege, decret sau Hotarire a Consiliului de Ministri, inceteaza de a avea fiinta, in mod corespunzator, prin lege, decret sau Hotarire a Consiliului de Ministri, Intreprinderile si organizatiile economice de stat create prin actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul unui organ central sau local al administratiei de stat inceteaza de a avea fiinta prin actul organului care le-a creat sau al organului ierarhic superior.

Dispozitiunile alineatului precedent se aplica si in cazul in care o parte din patrimoniul unei institutii de stat sau al unei organizatii economice socialiste de stat se desprinde si transmite potrivit art. 42.

ART. 44

Comasarea si divizarea organizatiilor cooperatiste, precum si desprinderea unei parti din patrimoniul acestora, se face in termenul hotaririi organului cooperatist chemat a le decide, precum si cu recunoasterea din partea organului competent, potrivit prevederilor legii.

Dispozitiunile alineatului precedent sint aplicabile prin asemanare si organizatiilor obstesti.


170

ART. 45

Organizatiile cooperatiste si orice organizatii obstesti se dizolva daca:

a) termenul pentru care au fost constituite s-a implinit;

b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi indeplinit;

c) scopul pe care il urmaresc sau mijloacele intrebuintate au devenit contrare legii ori regulilor de convietuire socialista sau urmaresc un alt scop decit cel declarat;

d) numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare sau statut.

In cazurile prevazute la lit. a, b si d, dizolvarea se produce de plin drept: in cazul prevazut la lit. c, ea se face prin actul organului competent.

Organizatiile cooperatiste si orice organizatii obstesti se pot dizolva, deasemeni in conditiunile prevazute in art. 14 care se vor aplica prin asemanare.

ART. 46

In cazul fuziunii, drepturile si obligatiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel infiintate.

In cazul absorbtiei, persoana juridica dobindeste drepturile si este tinuta de obligatiile persoanei juridice pe care o absoarbe.

ART. 47

Patrimoniul persoanei juridice care a incetat de a avea fiinta prin divizare se imparte in mod egal intre persoanele juridice dobinditoare, daca prin actul care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o alta proportie.

In cazul in care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde si se transmite la o singura persoana juridica existenta sau care ia astfel fiinta, impartirea patrimoniului se face in proportia partii desprinse si transmise.

In cazul in care partea desprinsa se transmite la mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinta, impartirea patrimoniului intre persoana juridica de la care s-a facut desprinderea si persoanele juridice dobinditoare se va face potrivit dispozitiunilor alineatului 2, iar intre persoanele juridice dobinditoare, impartirea partii desprinse se va face potrivit dispozitiunilor alineatului 1, care se vor aplica in mod corespunzator.

ART. 48

Persoanele juridice care dobindesc bunuri prin efectul divizarii raspund fata de creditori pentru obligatiile persoanei juridice care a incetat de a avea fiinta prin divizare, proportional cu valoarea bunurilor dobindite, stabilita la data dobindirii, daca prin actul care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevazut altfel. In cazul organizatiilor cooperatiste sau al oricaror organizatii obstesti, raspunderea nu poate fi decit proportionala cu valoarea bunurilor dobindite.


171

Dispozitiunile alineatului precedent se aplica si persoanelor juridice care au dobindit bunuri ca urmare a desprinderii si transmiterii unei parti din patrimoniul altei persoane juridice.

ART. 49

Transmisiunea drepturilor si obligatiilor, in caz de fuziune, absorbtie, divizare, precum si de desprindere si transmitere, privind persoane juridice supuse inregistrarii, se indeplineste, atit intre parti, cit si fata de cel de al treilea, numai prin inregistrarea operatiunii si pe data acesteia.

In ceea ce priveste celelalte persoane juridice, nesupuse inregistrarii, transmisiunea drepturilor si obligatiilor, in cazurile prevazute de alineatul precedent, se indeplineste atit intre parti, cit si fata de cel de al treilea, numai pe data aprobarii, de catre organul competent, a inventarului, a bilantului contabil intocmit in vederea predarii-primirii, a oricaror alte asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum si a evidentei contractelor in curs de executare, care trebuie sa cuprinda si repartizarea tuturor contractelor in conditiunile art. 50 alin. 2.

ART. 50

Divizarea, precum si desprinderea si transmiterea nu se vor putea inregistra decit daca se vor prezenta, aprobate de organul competent determinat potrivit art. 43 sau 44, inventarul, bilantul contabil intocmit in vederea predarii-primirii, sau oricare alte asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum si evidenta contractelor in curs de executare, care trebuie sa cuprinda si repartizarea tuturor contractelor.

Contractele se vor repartiza astfel incit executarea fiecaruia dintre ele sa se faca de o singura persoana juridica dobinditoare. Repartizarea unui singur contract la mai multe persoane juridice se va putea face numai daca impartirea executarii lui este cu putinta. In toate cazurile, in ce priveste transmiterea drepturilor si obligatiilor, se va face aplicatiunea art. 47 si 48.

Aprobarea ceruta potrivit alin. 1 nu se va putea da mai inainte ca, in cazul contractelor planificate, sa se fi obtinut, de la organul de planificare competent, modificarea sarcinii de plan concrete corespunzatoare.

ART. 51

Prin efectul dizolvarii, persoana juridica intra in lichidare, in vederea realizarii activului si a platii pasivului.

ART. 52

Bunurile organizatiei cooperatiste sau ale organizatiei obstesti dizolvate, ramase dupa lichidare, vor primi destinatia aratata prin actul de infiintare prin statut sau prin hotarirea luata, cel mai tirziu la data dizolvarii, de organele chemate a o decide.

In lipsa unei atari prevederi in actul de infiintare sau statut, ori in lipsa unei hotariri luate in conditiile alineatului precedent, precum si in cazul in care prevederea sau hotarirea este contrara legii ori regulilor de convietuire sociala, bunurile ramase dupa lichidare vor fi atribuite de organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemanator.

ART. 53


172

In cazul in care persoana juridica este dizolvata pentru ca scopul ei sau mijloacele intrebuintate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori potrivnice regulilor de convietuire sociala, bunurile ramase dupa lichidare trec la stat.

CAP. 3

Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale


Persoana care a suferit o atingere in dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputatie, in dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator sau in orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instantei judecatoresti incetarea savirsirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus aratate.

Totodata, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanta judecatoreasca sa oblige pe autorul faptei savirsite fara drept, sa publice, pe socoteala acestuia, in conditiile stabilite de instanta, hotarirea pronuntata ori sa indeplineasca alte fapte destinate sa restabileasca dreptul atins.


Daca autorul faptei savirsite fara drept nu indeplineste, in termenul stabilit prin hotarire, faptele destinate sa restabileasca dreptul atins, instanta judecatoreasca va putea sa-l oblige la plata, in folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de intirziere, socotita de la data expirarii termenului de mai sus. Aceasta amenda poate fi pronuntata si prin hotarirea data asupra cererii facute potrivit art. 54.

ART. 56

Drepturile personale nepatrimoniale sint ocrotite si dupa moarte, in masura stabilita de lege sau de regulile de convietuire socialista.

CAP. 4

Dispozitiuni finale

ART. 57

Prezentul decret intra in vigoare la data de 1 Februarie 1954.

CONSTITUTIE*) din 21 noiembrie 1991 (*republicata*)

EMITENT: PARLAMENTUL;

PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003;

_____________




173

*) Modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicata de Consiliul Legislativ, in temeiul art. 152 din Constitutie, cu reactualizarea denumirilor si dandu-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, in forma republicata, art. 156).

Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003 a fost aprobata prin referendumul national din 18-19 octombrie 2003 si a intrat in vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotararii Curtii Constitutionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului national din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei.

Constitutia Romaniei, in forma initiala, a fost adoptata in sedinta Adunarii Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 si a intrat in vigoare in urma aprobarii ei prin referendumul national din 8 decembrie 1991.

TITLUL I

Principii generale

ART. 1

Statul roman

(1) Romania este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.

(2) Forma de guvernamant a statului roman este republica.

(3) Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme, in spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si idealurilor Revolutiei din decembrie 1989, si sunt garantate.

(4) Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - in cadrul democratiei constitutionale.

(5) In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.

ART. 2

Suveranitatea

(1) Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum.

(2) Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in nume propriu.

ART. 3

Teritoriul

(1) Teritoriul Romaniei este inalienabil.

(2) Frontierele tarii sunt consfintite prin lege organica, cu respectarea principiilor si a celorlalte norme general admise ale dreptului international.





174

(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, in comune, orase si judete. In conditiile legii, unele orase sunt declarate municipii.

(4) Pe teritoriul statului roman nu pot fi stramutate sau colonizate populatii straine.

ART. 4

Unitatea poporului si egalitatea intre cetateni

(1) Statul are ca fundament unitatea poporului roman si solidaritatea cetatenilor sai.

(2) Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala.

ART. 5

Cetatenia

(1) Cetatenia romana se dobandeste, se pastreaza sau se pierde in conditiile prevazute de legea organica.

(2) Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere.

ART. 6

Dreptul la identitate

(1) Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase.

(2) Masurile de protectie luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii persoanelor apartinand minoritatilor nationale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni romani.

ART. 7

Romanii din strainatate

Statul sprijina intarirea legaturilor cu romanii din afara frontierelor tarii si actioneaza pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, cu respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt.

ART. 8

Pluralismul si partidele politice

(1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale.

(2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii. Ele contribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei.

ART. 9

Sindicatele, patronatele si asociatiile profesionale


175

Sindicatele, patronatele si asociatiile profesionale se constituie si isi desfasoara activitatea potrivit statutelor lor, in conditiile legii. Ele contribuie la apararea drepturilor si la promovarea intereselor profesionale, economice si sociale ale membrilor lor.

ART. 10

Relatii internationale

Romania intretine si dezvolta relatii pasnice cu toate statele si, in acest cadru, relatii de buna vecinatate, intemeiate pe principiile si pe celelalte norme general admise ale dreptului international.

ART. 11

Dreptul international si dreptul intern

(1) Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) In cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitii contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei.

ART. 12

Simboluri nationale

(1) Drapelul Romaniei este tricolor; culorile sunt asezate vertical, in ordinea urmatoare incepand de la lance: albastru, galben, rosu.

(2) Ziua nationala a Romaniei este 1 Decembrie.

(3) Imnul national al Romaniei este "Desteapta-te romane".

(4) Stema tarii si sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.

ART. 13

Limba oficiala

In Romania, limba oficiala este limba romana.

ART. 14

Capitala

Capitala Romaniei este municipiul Bucuresti.

TITLUL II

Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale

CAP. I


176

Dispozitii comune

ART. 15(IN LEGATURA CU Art. 15 LEGE 80/1995)

Universalitatea

(1) Cetatenii beneficiaza de drepturile si de libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile prevazute de acestea.

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.

ART. 16(IN LEGATURA CU Art. 15 LEGE 80/1995)

Egalitatea in drepturi

(1) Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, in conditiile legii, de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara. Statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru ocuparea acestor functii si demnitati.

(4) In conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care indeplinesc cerintele legii organice au dreptul de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale.

ART. 17

Cetatenii romani in strainatate

Cetatenii romani se bucura in strainatate de protectia statului roman si trebuie sa-si indeplineasca obligatiile, cu exceptia acelora ce nu sunt compatibile cu absenta lor din tara.

ART. 18

Cetatenii straini si apatrizii

(1) Cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantata de Constitutie si de alte legi.

(2) Dreptul de azil se acorda si se retrage in conditiile legii, cu respectarea tratatelor si a conventiilor internationale la care Romania este parte.

ART. 19

Extradarea si expulzarea

(1) Cetateanul roman nu poate fi extradat sau expulzat din Romania.

(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetatenii romani pot fi extradati in baza conventiilor internationale la care Romania este parte, in conditiile legii si pe baza de reciprocitate.

(3) Cetatenii straini si apatrizii pot fi extradati numai in baza unei conventii internationale sau in conditii de reciprocitate.




177

(4) Expulzarea sau extradarea se hotaraste de justitie.

ART. 20

Tratatele internationale privind drepturile omului

(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.

(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.

ART. 21

Accesul liber la justitie

(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.

(3) Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.

(4) Jurisdictiile speciale administrative sunt facultative si gratuite.

CAP. II

Drepturile si libertatile fundamentale

ART. 22

Dreptul la viata si la integritate fizica si psihica

(1) Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant.

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisa.

ART. 23

Libertatea individuala

(1) Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile.

(2) Perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.

(3) Retinerea nu poate depasi 24 de ore.

(4) Arestarea preventiva se dispune de judecator si numai in cursul procesului penal.


178

(5) In cursul urmaririi penale arestarea preventiva se poate dispune pentru cel mult 30 de zile si se poate prelungi cu cate cel mult 30 de zile, fara ca durata totala sa depaseasca un termen rezonabil, si nu mai mult de 180 de zile.

(6) In faza de judecata instanta este obligata, in conditiile legii, sa verifice periodic, si nu mai tarziu de 60 de zile, legalitatea si temeinicia arestarii preventive si sa dispuna, de indata, punerea in libertate a inculpatului, daca temeiurile care au determinat arestarea preventiva au incetat sau daca instanta constata ca nu exista temeiuri noi care sa justifice mentinerea privarii de libertate.

(7) Incheierile instantei privind masura arestarii preventive sunt supuse cailor de atac prevazute de lege.

(8) Celui retinut sau arestat i se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau ale arestarii, iar invinuirea, in cel mai scurt termen; invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu.

(9) Punerea in libertate a celui retinut sau arestat este obligatorie, daca motivele acestor masuri au disparut, precum si in alte situatii prevazute de lege.

(10) Persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune.

(11) Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata.

(12) Nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in temeiul legii.

(13) Sanctiunea privativa de libertate nu poate fi decat de natura penala.

ART. 24

Dreptul la aparare

(1) Dreptul la aparare este garantat.

(2) In tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

ART. 25

Libera circulatie

(1) Dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat. Legea stabileste conditiile exercitarii acestui drept.

(2) Fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra, precum si de a reveni in tara.

ART. 26

Viata intima, familiala si privata

(1) Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata.

(2) Persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri.

ART. 27


179

Inviolabilitatea domiciliului

(1) Domiciliul si resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul ori in resedinta unei persoane fara invoirea acesteia.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru urmatoarele situatii:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti;

b) inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;

c) apararea securitatii nationale sau a ordinii publice;

d) prevenirea raspandirii unei epidemii.

(3) Perchezitia se dispune de judecator si se efectueaza in conditiile si in formele prevazute de lege.

(4) Perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, in afara de cazul infractiunilor flagrante.

ART. 28

Secretul corespondentei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

ART. 29

Libertatea constiintei

(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.

(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.

(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.

(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.

ART. 30

Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.


180

(2) Cenzura de orice fel este interzisa.

(3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii.

(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege.

ART. 31

Dreptul la informatie

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit.

(2) Autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal.

(3) Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor sau securitatea nationala.

(4) Mijloacele de informare in masa, publice si private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice.

(5) Serviciile publice de radio si de televiziune sunt autonome. Ele trebuie sa garanteze grupurilor sociale si politice importante exercitarea dreptului la antena. Organizarea acestor servicii si controlul parlamentar asupra activitatii lor se reglementeaza prin lege organica.

ART. 32

Dreptul la invatatura

(1) Dreptul la invatatura este asigurat prin invatamantul general obligatoriu, prin invatamantul liceal si prin cel profesional, prin invatamantul superior, precum si prin alte forme de instructie si de perfectionare.

(2) Invatamantul de toate gradele se desfasoara in limba romana. In conditiile legii, invatamantul se poate desfasura si intr-o limba de circulatie internationala.

(3) Dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si dreptul de a putea fi instruite in aceasta limba sunt garantate; modalitatile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.

(4) Invatamantul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acorda burse sociale de studii copiilor si tinerilor proveniti din familii defavorizate si celor institutionalizati, in conditiile legii.


181

(5) Invatamantul de toate gradele se desfasoara in unitati de stat, particulare si confesionale, in conditiile legii.

(6) Autonomia universitara este garantata.

(7) Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege.

ART. 33

Accesul la cultura

(1) Accesul la cultura este garantat, in conditiile legii.

(2) Libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea si de a accede la valorile culturii nationale si universale nu poate fi ingradita.

(3) Statul trebuie sa asigure pastrarea identitatii spirituale, sprijinirea culturii nationale, stimularea artelor, protejarea si conservarea mostenirii culturale, dezvoltarea creativitatii contemporane, promovarea valorilor culturale si artistice ale Romaniei in lume.

ART. 34

Dreptul la ocrotirea sanatatii

(1) Dreptul la ocrotirea sanatatii este garantat.

(2) Statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice.

(3) Organizarea asistentei medicale si a sistemului de asigurari sociale pentru boala, accidente, maternitate si recuperare, controlul exercitarii profesiilor medicale si a activitatilor paramedicale, precum si alte masuri de protectie a sanatatii fizice si mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

ART. 35

Dreptul la mediu sanatos

(1) Statul recunoaste dreptul oricarei persoane la un mediu inconjurator sanatos si echilibrat ecologic.

(2) Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice si juridice au indatorirea de a proteja si a ameliora mediul inconjurator.

ART. 36

Dreptul de vot

(1) Cetatenii au drept de vot de la varsta de 18 ani, impliniti pana in ziua alegerilor inclusiv.

(2) Nu au drept de vot debilii sau alienatii mintal, pusi sub interdictie, si nici persoanele condamnate, prin hotarare judecatoreasca definitiva, la pierderea drepturilor electorale.

ART. 37


182

Dreptul de a fi ales

(1) Au dreptul de a fi alesi cetatenii cu drept de vot care indeplinesc conditiile prevazute in articolul 16 alineatul (3), daca nu le este interzisa asocierea in partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

(2) Candidatii trebuie sa fi implinit, pana in ziua alegerilor inclusiv, varsta de cel putin 23 de ani pentru a fi alesi in Camera Deputatilor sau in organele administratiei publice locale, varsta de cel putin 33 de ani pentru a fi alesi in Senat si varsta de cel putin 35 de ani pentru a fi alesi in functia de Presedinte al Romaniei.

ART. 38

Dreptul de a fi ales in Parlamentul European

In conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii romani au dreptul de a alege si de a fi alesi in Parlamentul European.

ART. 39

Libertatea intrunirilor

Mitingurile, demonstratiile, procesiunile sau orice alte intruniri sunt libere si se pot organiza si desfasura numai in mod pasnic, fara nici un fel de arme.

ART. 40

Dreptul de asociere

(1) Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate, in patronate si in alte forme de asociere.

(2) Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a independentei Romaniei sunt neconstitutionale.

(3) Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari publici stabilite prin lege organica.

(4) Asociatiile cu caracter secret sunt interzise.

ART. 41

Munca si protectia sociala a muncii

(1) Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a locului de munca este libera.

(2) Salariatii au dreptul la masuri de protectie sociala. Acestea privesc securitatea si sanatatea salariatilor, regimul de munca al femeilor si al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe tara, repausul saptamanal, concediul de odihna platit, prestarea muncii in conditii deosebite sau speciale, formarea profesionala, precum si alte situatii specifice, stabilite prin lege.

(3) Durata normala a zilei de lucru este, in medie, de cel mult 8 ore.

(4) La munca egala, femeile au salariu egal cu barbatii.

(5) Dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al conventiilor colective sunt garantate.


183

ART. 42

Interzicerea muncii fortate

(1) Munca fortata este interzisa.

(2) Nu constituie munca fortata:

a) activitatile pentru indeplinirea indatoririlor militare, precum si cele desfasurate, potrivit legii, in locul acestora, din motive religioase sau de constiinta;

b) munca unei persoane condamnate, prestata in conditii normale, in perioada de detentie sau de libertate conditionata;

c) prestatiile impuse in situatia creata de calamitati ori de alt pericol, precum si cele care fac parte din obligatiile civile normale stabilite de lege.

ART. 43

Dreptul la greva

(1) Salariatii au dreptul la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice si sociale.

(2) Legea stabileste conditiile si limitele exercitarii acestui drept, precum si garantiile necesare asigurarii serviciilor esentiale pentru societate.

ART. 44

Dreptul de proprietate privata

(1) Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular. Cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum si prin mostenire legala.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire.

(4) Sunt interzise nationalizarea sau orice alte masuri de trecere silita in proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de alta natura discriminatorie a titularilor.

(5) Pentru lucrari de interes general, autoritatea publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare, cu obligatia de a despagubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor, precum si pentru alte daune imputabile autoritatii.

(6) Despagubirile prevazute in alineatele (3) si (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, in caz de divergenta, prin justitie.


184

(7) Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8) Averea dobandita licit nu poate fi confiscata. Caracterul licit al dobandirii se prezuma.

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii pot fi confiscate numai in conditiile legii.

ART. 45

Libertatea economica

Accesul liber al persoanei la o activitate economica, libera initiativa si exercitarea acestora in conditiile legii sunt garantate.

ART. 46

Dreptul la mostenire

Dreptul la mostenire este garantat.

ART. 47

Nivelul de trai

(1) Statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.

(2) Cetatenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatile sanitare de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asigurari sociale publice sau private, prevazute de lege. Cetatenii au dreptul si la masuri de asistenta sociala, potrivit legii.

ART. 48

Familia

(1) Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre soti, pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.

(2) Conditiile de incheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria religioasa poate fi celebrata numai dupa casatoria civila.

(3) Copiii din afara casatoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie.

ART. 49

Protectia copiilor si a tinerilor

(1) Copiii si tinerii se bucura de un regim special de protectie si de asistenta in realizarea drepturilor lor.

(2) Statul acorda alocatii pentru copii si ajutoare pentru ingrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protectie sociala a copiilor si a tinerilor se stabilesc prin lege.


185

(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise.

(4) Minorii sub varsta de 15 ani nu pot fi angajati ca salariati.

(5) Autoritatile publice au obligatia sa contribuie la asigurarea conditiilor pentru participarea libera a tinerilor la viata politica, sociala, economica, culturala si sportiva a tarii.

ART. 50

Protectia persoanelor cu handicap

Persoanele cu handicap se bucura de protectie speciala. Statul asigura realizarea unei politici nationale de egalitate a sanselor, de prevenire si de tratament ale handicapului, in vederea participarii efective a persoanelor cu handicap in viata comunitatii, respectand drepturile si indatoririle ce revin parintilor si tutorilor.

ART. 51

Dreptul de petitionare

(1) Cetatenii au dreptul sa se adreseze autoritatilor publice prin petitii formulate numai in numele semnatarilor.

(2) Organizatiile legal constituite au dreptul sa adreseze petitii exclusiv in numele colectivelor pe care le reprezinta.

(3) Exercitarea dreptului de petitionare este scutita de taxa.

(4) Autoritatile publice au obligatia sa raspunda la petitii in termenele si in conditiile stabilite potrivit legii.

ART. 52

Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica

(1) Persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei.

(2) Conditiile si limitele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica.

(3) Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta.

ART. 53

Restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati

(1) Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii.


186

CAP. III

Indatoririle fundamentale

ART. 54

Fidelitatea fata de tara

(1) Fidelitatea fata de tara este sacra.

(2) Cetatenii carora le sunt incredintate functii publice, precum si militarii, raspund de indeplinirea cu credinta a obligatiilor ce le revin si, in acest scop, vor depune juramantul cerut de lege.

ART. 55

Apararea tarii

(1) Cetatenii au dreptul si obligatia sa apere Romania.

(2) Conditiile privind indeplinirea indatoririlor militare se stabilesc prin lege organica.

(3) Cetatenii pot fi incorporati de la varsta de 20 de ani si pana la varsta de 35 de ani, cu exceptia voluntarilor, in conditiile legii organice.

ART. 56

Contributii financiare

(1) Cetatenii au obligatia sa contribuie, prin impozite si prin taxe, la cheltuielile publice.

(2) Sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale.

(3) Orice alte prestatii sunt interzise, in afara celor stabilite prin lege, in situatii exceptionale.

ART. 57

Exercitarea drepturilor si a libertatilor

Cetatenii romani, cetatenii straini si apatrizii trebuie sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti.

CAP. IV

Avocatul Poporului

ART. 58

Numirea si rolul

(1) Avocatul Poporului este numit pe o durata de 5 ani pentru apararea drepturilor si libertatilor persoanelor fizice. Adjunctii Avocatului Poporului sunt specializati pe domenii de activitate.


187

(2) Avocatul Poporului si adjunctii sai nu pot indeplini nici o alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior.

(3) Organizarea si functionarea institutiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organica.

ART. 59

Exercitarea atributiilor

(1) Avocatul Poporului isi exercita atributiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate in drepturile si in libertatile lor, in limitele stabilite de lege.

(2) Autoritatile publice sunt obligate sa asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar in exercitarea atributiilor sale.

ART. 60

Raportul in fata Parlamentului

Avocatul Poporului prezinta celor doua Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot contine recomandari privind legislatia sau masuri de alta natura, pentru ocrotirea drepturilor si a libertatilor cetatenilor.

TITLUL III

Autoritatile publice

CAP. I

Parlamentul

SECTIUNEA 1

Organizare si functionare

ART. 61

Rolul si structura

(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.

(2) Parlamentul este alcatuit din Camera Deputatilor si Senat.

ART. 62

Alegerea Camerelor

(1) Camera Deputatilor si Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, potrivit legii electorale.

(2) Organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale, care nu intrunesc in alegeri numarul de voturi pentru a fi reprezentate in Parlament, au dreptul la cate un loc de deputat, in conditiile legii electorale. Cetatenii unei minoritati nationale pot fi reprezentati numai de o singura organizatie.

(3) Numarul deputatilor si al senatorilor se stabileste prin legea electorala, in raport cu populatia tarii.


188

ART. 63

Durata mandatului

(1) Camera Deputatilor si Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeste de drept in stare de mobilizare, de razboi, de asediu sau de urgenta, pana la incetarea acestora.

(2) Alegerile pentru Camera Deputatilor si pentru Senat se desfasoara in cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.

(3) Parlamentul nou ales se intruneste, la convocarea Presedintelui Romaniei, in cel mult 20 de zile de la alegeri.

(4) Mandatul Camerelor se prelungeste pana la intrunirea legala a noului Parlament. In aceasta perioada nu poate fi revizuita Constitutia si nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.

(5) Proiectele de legi sau propunerile legislative inscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent isi continua procedura in noul Parlament.

ART. 64

Organizarea interna

(1) Organizarea si functionarea fiecarei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevazute in bugetele aprobate de acestea.

(2) Fiecare Camera isi alege un birou permanent. Presedintele Camerei Deputatilor si presedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalti membri ai birourilor permanente sunt alesi la inceputul fiecarei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocati inainte de expirarea mandatului.

(3) Deputatii si senatorii se pot organiza in grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecarei Camere.

(4) Fiecare Camera isi constituie comisii permanente si poate institui comisii de ancheta sau alte comisii speciale. Camerele isi pot constitui comisii comune.

(5) Birourile permanente si comisiile parlamentare se alcatuiesc potrivit configuratiei politice a fiecarei Camere.

ART. 65

Sedintele Camerelor

(1) Camera Deputatilor si Senatul lucreaza in sedinte separate.

(2) Camerele isi desfasoara lucrarile si in sedinte comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, pentru:

a) primirea mesajului Presedintelui Romaniei;

b) aprobarea bugetului de stat si a bugetului asigurarilor sociale de stat;

c) declararea mobilizarii totale sau partiale;

d) declararea starii de razboi;


189

e) suspendarea sau incetarea ostilitatilor militare;

f) aprobarea strategiei nationale de aparare a tarii;

g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Aparare a Tarii;

h) numirea, la propunerea Presedintelui Romaniei, a directorilor serviciilor de informatii si exercitarea controlului asupra activitatii acestor servicii;

i) numirea Avocatului Poporului;

j) stabilirea statutului deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi ale acestora;

k) indeplinirea altor atributii care, potrivit Constitutiei sau regulamentului, se exercita in sedinta comuna.

ART. 66

Sesiuni

(1) Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc in doua sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune incepe in luna februarie si nu poate depasi sfarsitul lunii iunie. A doua sesiune incepe in luna septembrie si nu poate depasi sfarsitul lunii decembrie.

(2) Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc si in sesiuni extraordinare, la cererea Presedintelui Romaniei, a biroului permanent al fiecarei Camere ori a cel putin o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor.

(3) Convocarea Camerelor se face de presedintii acestora.

ART. 67

Actele juridice si cvorumul legal

Camera Deputatilor si Senatul adopta legi, hotarari si motiuni, in prezenta majoritatii membrilor.

ART. 68

Caracterul public al sedintelor

(1) Sedintele celor doua Camere sunt publice.

(2) Camerele pot hotari ca anumite sedinte sa fie secrete.

SECTIUNEA a 2-a

Statutul deputatilor si al senatorilor

ART. 69

Mandatul reprezentativ

(1) In exercitarea mandatului, deputatii si senatorii sunt in serviciul poporului.

(2) Orice mandat imperativ este nul.


190

ART. 70

Mandatul deputatilor si al senatorilor

(1) Deputatii si senatorii intra in exercitiul mandatului la data intrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub conditia validarii alegerii si a depunerii juramantului. Juramantul se stabileste prin lege organica.

(2) Calitatea de deputat sau de senator inceteaza la data intrunirii legale a Camerelor nou alese sau in caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.

ART. 71

Incompatibilitati

(1) Nimeni nu poate fi, in acelasi timp, deputat si senator.

(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibila cu exercitarea oricarei functii publice de autoritate, cu exceptia celei de membru al Guvernului.

(3) Alte incompatibilitati se stabilesc prin lege organica.

ART. 72

Imunitatea parlamentara

(1) Deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului.

(2) Deputatii si senatorii pot fi urmariti si trimisi in judecata penala pentru fapte care nu au legatura cu voturile sau cu opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului, dar nu pot fi perchezitionati, retinuti sau arestati fara incuviintarea Camerei din care fac parte, dupa ascultarea lor. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se pot face numai de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

(3) In caz de infractiune flagranta, deputatii sau senatorii pot fi retinuti si supusi perchezitiei. Ministrul justitiei il va informa neintarziat pe presedintele Camerei asupra retinerii si a perchezitiei. In cazul in care Camera sesizata constata ca nu exista temei pentru retinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri.

SECTIUNEA a 3-a

Legiferarea

ART. 73

Categorii de legi

(1) Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare.

(2) Legile constitutionale sunt cele de revizuire a Constitutiei.

(3) Prin lege organica se reglementeaza:

a) sistemul electoral; organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente;


191

b) organizarea, functionarea si finantarea partidelor politice;

c) statutul deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi ale acestora;

d) organizarea si desfasurarea referendumului;

e) organizarea Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii;

f) regimul starii de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate si al starii de razboi;

g) regimul starii de asediu si al starii de urgenta;

h) infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora;

i) acordarea amnistiei sau a gratierii colective;

j) statutul functionarilor publici;

k) contenciosul administrativ;

l) organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instantelor judecatoresti, a Ministerului Public si a Curtii de Conturi;

m) regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii;

n) organizarea generala a invatamantului;

o) organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala;

p) regimul general privind raporturile de munca, sindicatele, patronatele si protectia sociala;

r) statutul minoritatilor nationale din Romania;

s) regimul general al cultelor;

t) celelalte domenii pentru care in Constitutie se prevede adoptarea de legi organice.

ART. 74

Initiativa legislativa

(1) Initiativa legislativa apartine, dupa caz, Guvernului, deputatilor, senatorilor sau unui numar de cel putin 100.000 de cetateni cu drept de vot. Cetatenii care isi manifesta dreptul la initiativa legislativa trebuie sa provina din cel putin un sfert din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete, respectiv in municipiul Bucuresti, trebuie sa fie inregistrate cel putin 5.000 de semnaturi in sprijinul acestei initiative.

(2) Nu pot face obiectul initiativei legislative a cetatenilor problemele fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea.

(3) Guvernul isi exercita initiativa legislativa prin transmiterea proiectului de lege catre Camera competenta sa il adopte, ca prima Camera sesizata.


192

(4) Deputatii, senatorii si cetatenii care exercita dreptul la initiativa legislativa pot prezenta propuneri legislative numai in forma ceruta pentru proiectele de legi.

(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai intai Camerei competente sa le adopte, ca prima Camera sesizata.

ART. 75

Sesizarea Camerelor

(1) Se supun spre dezbatere si adoptare Camerei Deputatilor, ca prima Camera sesizata, proiectele de legi si propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internationale si a masurilor legislative ce rezulta din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum si proiectele legilor organice prevazute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) si (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) si (5) si articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii si adoptarii, ca prima Camera sesizata, Senatului.

(2) Prima Camera sesizata se pronunta in termen de 45 de zile. Pentru coduri si alte legi de complexitate deosebita termenul este de 60 de zile. In cazul depasirii acestor termene se considera ca proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.

(3) Dupa adoptare sau respingere de catre prima Camera sesizata, proiectul sau propunerea legislativa se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

(4) In cazul in care prima Camera sesizata adopta o prevedere care, potrivit alineatului (1), intra in competenta sa decizionala, prevederea este definitiv adoptata daca si cea de-a doua Camera este de acord. In caz contrar, numai pentru prevederea respectiva, legea se intoarce la prima Camera sesizata, care va decide definitiv in procedura de urgenta.

(5) Dispozitiile alineatului (4) referitoare la intoarcerea legii se aplica in mod corespunzator si in cazul in care Camera decizionala adopta o prevedere pentru care competenta decizionala apartine primei Camere.

ART. 76

Adoptarea legilor si a hotararilor

(1) Legile organice si hotararile privind regulamentele Camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere.

(2) Legile ordinare si hotararile se adopta cu votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare Camera.

(3) La cererea Guvernului sau din proprie initiativa, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedura de urgenta, stabilita potrivit regulamentului fiecarei Camere.

ART. 77

Promulgarea legii

(1) Legea se trimite, spre promulgare, Presedintelui Romaniei. Promulgarea legii se face in termen de cel mult 20 de zile de la primire.

(2) Inainte de promulgare, Presedintele poate cere Parlamentului, o singura data, reexaminarea legii.


193

(3) Daca Presedintele a cerut reexaminarea legii ori daca s-a cerut verificarea constitutionalitatii ei, promulgarea legii se face in cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate dupa reexaminare sau de la primirea deciziei Curtii Constitutionale, prin care i s-a confirmat constitutionalitatea.

ART. 78

Intrarea in vigoare a legii

Legea se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data ulterioara prevazuta in textul ei.

ART. 79

Consiliul Legislativ

(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizeaza proiectele de acte normative in vederea sistematizarii, unificarii si coordonarii intregii legislatii. El tine evidenta oficiala a legislatiei Romaniei.

(2) Infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege organica.

CAP. II

Presedintele Romaniei

ART. 80

Rolul Presedintelui

(1) Presedintele Romaniei reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii.

(2) Presedintele Romaniei vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate.

ART. 81

Alegerea Presedintelui

(1) Presedintele Romaniei este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.

(2) Este declarat ales candidatul care a intrunit, in primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegatorilor inscrisi in listele electorale.

(3) In cazul in care nici unul dintre candidati nu a intrunit aceasta majoritate, se organizeaza al doilea tur de scrutin, intre primii doi candidati stabiliti in ordinea numarului de voturi obtinute in primul tur. Este declarat ales candidatul care a obtinut cel mai mare numar de voturi.

(4) Nici o persoana nu poate indeplini functia de Presedinte al Romaniei decat pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi si succesive.

ART. 82


194

Validarea mandatului si depunerea juramantului

(1) Rezultatul alegerilor pentru functia de Presedinte al Romaniei este validat de Curtea Constitutionala.

(2) Candidatul a carui alegere a fost validata depune in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, urmatorul juramant:

"Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!".

ART. 83

Durata mandatului

(1) Mandatul Presedintelui Romaniei este de 5 ani si se exercita de la data depunerii juramantului.

(2) Presedintele Romaniei isi exercita mandatul pana la depunerea juramantului de Presedintele nou ales.

(3) Mandatul Presedintelui Romaniei poate fi prelungit, prin lege organica, in caz de razboi sau de catastrofa.

ART. 84

Incompatibilitati si imunitati

(1) In timpul mandatului, Presedintele Romaniei nu poate fi membru al unui partid si nu poate indeplini nici o alta functie publica sau privata.

(2) Presedintele Romaniei se bucura de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplica in mod corespunzator.

ART. 85

Numirea Guvernului

(1) Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament.

(2) In caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, Presedintele revoca si numeste, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

(3) Daca prin propunerea de remaniere se schimba structura sau compozitia politica a Guvernului, Presedintele Romaniei va putea exercita atributia prevazuta la alineatul (2) numai pe baza aprobarii Parlamentului, acordata la propunerea primului-ministru.

ART. 86

Consultarea Guvernului

Presedintele Romaniei poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente si de importanta deosebita.

ART. 87


195

Participarea la sedintele Guvernului

(1) Presedintele Romaniei poate lua parte la sedintele Guvernului in care se dezbat probleme de interes national privind politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea primului-ministru, in alte situatii.

(2) Presedintele Romaniei prezideaza sedintele Guvernului la care participa.

ART. 88

Mesaje

Presedintele Romaniei adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii.

ART. 89

Dizolvarea Parlamentului

(1) Dupa consultarea presedintilor celor doua Camere si a liderilor grupurilor parlamentare, Presedintele Romaniei poate sa dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de investitura.

(2) In cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data.

(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat in ultimele 6 luni ale mandatului Presedintelui Romaniei si nici in timpul starii de mobilizare, de razboi, de asediu sau de urgenta.

ART. 90

Referendumul

Presedintele Romaniei, dupa consultarea Parlamentului, poate cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la probleme de interes national.

ART. 91

Atributii in domeniul politicii externe

(1) Presedintele incheie tratate internationale in numele Romaniei, negociate de Guvern, si le supune spre ratificare Parlamentului, intr-un termen rezonabil. Celelalte tratate si acorduri internationale se incheie, se aproba sau se ratifica potrivit procedurii stabilite prin lege.

(2) Presedintele, la propunerea Guvernului, acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

(3) Reprezentantii diplomatici ai altor state sunt acreditati pe langa Presedintele Romaniei.

ART. 92

Atributii in domeniul apararii

(1) Presedintele Romaniei este comandantul fortelor armate si indeplineste functia de presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.


196

(2) El poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau totala a fortelor armate. Numai in cazuri exceptionale, hotararea Presedintelui se supune ulterior aprobarii Parlamentului, in cel mult 5 zile de la adoptare.

(3) In caz de agresiune armata indreptata impotriva tarii, Presedintele Romaniei ia masuri pentru respingerea agresiunii si le aduce neintarziat la cunostinta Parlamentului, printr-un mesaj. Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoaca de drept in 24 de ore de la declansarea agresiunii.

(4) In caz de mobilizare sau de razboi Parlamentul isi continua activitatea pe toata durata acestor stari, iar daca nu se afla in sesiune, se convoaca de drept in 24 de ore de la declararea lor.

ART. 93

Masuri exceptionale

(1) Presedintele Romaniei instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenta in intreaga tara ori in unele unitati administrativ-teritoriale si solicita Parlamentului incuviintarea masurii adoptate, in cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

(2) Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoaca de drept in cel mult 48 de ore de la instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta si functioneaza pe toata durata acestora.

ART. 94

Alte atributii

Presedintele Romaniei indeplineste si urmatoarele atributii:

a) confera decoratii si titluri de onoare;

b) acorda gradele de maresal, de general si de amiral;

c) numeste in functii publice, in conditiile prevazute de lege;

d) acorda gratierea individuala.

ART. 95

Suspendarea din functie

(1) In cazul savarsirii unor fapte grave prin care incalca prevederile Constitutiei, Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, dupa consultarea Curtii Constitutionale. Presedintele poate da Parlamentului explicatii cu privire la faptele ce i se imputa.

(2) Propunerea de suspendare din functie poate fi initiata de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor si se aduce, neintarziat, la cunostinta Presedintelui.

(3) Daca propunerea de suspendare din functie este aprobata, in cel mult 30 de zile se organizeaza un referendum pentru demiterea Presedintelui.

ART. 96

Punerea sub acuzare


197

(1) Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor, pot hotari punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare.

(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi initiata de majoritatea deputatilor si senatorilor si se aduce, neintarziat, la cunostinta Presedintelui Romaniei pentru a putea da explicatii cu privire la faptele ce i se imputa.

(3) De la data punerii sub acuzare si pana la data demiterii Presedintele este suspendat de drept.

(4) Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Presedintele este demis de drept la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare.

ART. 97

Vacanta functiei

(1) Vacanta functiei de Presedinte al Romaniei intervine in caz de demisie, de demitere din functie, de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor sau de deces.

(2) In termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanta functiei de Presedinte al Romaniei, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Presedinte.

ART. 98

Interimatul functiei

(1) Daca functia de Presedinte devine vacanta ori daca Presedintele este suspendat din functie sau daca se afla in imposibilitate temporara de a-si exercita atributiile, interimatul se asigura, in ordine, de presedintele Senatului sau de presedintele Camerei Deputatilor.

(2) Atributiile prevazute la articolele 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului functiei prezidentiale.

ART. 99

Raspunderea presedintelui interimar

Daca persoana care asigura interimatul functiei de Presedinte al Romaniei savarseste fapte grave, prin care se incalca prevederile Constitutiei, se aplica articolul 95 si articolul 98.

ART. 100

Actele Presedintelui

(1) In exercitarea atributiilor sale, Presedintele Romaniei emite decrete care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Nepublicarea atrage inexistenta decretului.

(2) Decretele emise de Presedintele Romaniei in exercitarea atributiilor sale prevazute in articolul 91 alineatele (1) si (2), articolul 92 alineatele (2) si (3), articolul 93 alineatul (1) si articolul 94 literele a), b) si d) se contrasemneaza de primul-ministru.

ART. 101


198

Indemnizatia si celelalte drepturi

Indemnizatia si celelalte drepturi ale Presedintelui Romaniei se stabilesc prin lege.

CAP. III

Guvernul

ART. 102

Rolul si structura

(1) Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice.

(2) In indeplinirea atributiilor sale, Guvernul coopereaza cu organismele sociale interesate.

(3) Guvernul este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica.

ART. 103

Investitura

(1) Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru, in urma consultarii partidului care are majoritatea absoluta in Parlament ori, daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate in Parlament.

(2) Candidatul pentru functia de prim-ministru va cere, in termen de 10 zile de la desemnare, votul de incredere al Parlamentului asupra programului si a intregii liste a Guvernului.

(3) Programul si lista Guvernului se dezbat de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna. Parlamentul acorda incredere Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.

ART. 104

Juramantul de credinta

(1) Primul-ministru, ministrii si ceilalti membri ai Guvernului vor depune individual, in fata Presedintelui Romaniei, juramantul de la articolul 82.

(2) Guvernul in intregul sau si fiecare membru in parte isi exercita mandatul, incepand de la data depunerii juramantului.

ART. 105

Incompatibilitati

(1) Functia de membru al Guvernului este incompatibila cu exercitarea altei functii publice de autoritate, cu exceptia celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibila cu exercitarea unei functii de reprezentare profesionala salarizate in cadrul organizatiilor cu scop comercial.

(2) Alte incompatibilitati se stabilesc prin lege organica.

ART. 106


199

Incetarea functiei de membru al Guvernului

Functia de membru al Guvernului inceteaza in urma demisiei, a revocarii, a pierderii drepturilor electorale, a starii de incompatibilitate, a decesului, precum si in alte cazuri prevazute de lege.

ART. 107

Primul-ministru

(1) Primul-ministru conduce Guvernul si coordoneaza activitatea membrilor acestuia, respectand atributiile ce le revin. De asemenea, prezinta Camerei Deputatilor sau Senatului rapoarte si declaratii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.

(2) Presedintele Romaniei nu il poate revoca pe primul-ministru.

(3) Daca primul-ministru se afla in una dintre situatiile prevazute la articolul 106, cu exceptia revocarii, sau este in imposibilitate de a-si exercita atributiile, Presedintele Romaniei va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a indeplini atributiile primului-ministru, pana la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilitatii exercitarii atributiilor, inceteaza daca primul-ministru isi reia activitatea in Guvern.

(4) Prevederile alineatului (3) se aplica in mod corespunzator si celorlalti membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioada de cel mult 45 de zile.

ART. 108

Actele Guvernului

(1) Guvernul adopta hotarari si ordonante.

(2) Hotararile se emit pentru organizarea executarii legilor.

(3) Ordonantele se emit in temeiul unei legi speciale de abilitare, in limitele si in conditiile prevazute de aceasta.

(4) Hotararile si ordonantele adoptate de Guvern se semneaza de primul-ministru, se contrasemneaza de ministrii care au obligatia punerii lor in executare si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Nepublicarea atrage inexistenta hotararii sau a ordonantei. Hotararile care au caracter militar se comunica numai institutiilor interesate.

ART. 109

Raspunderea membrilor Guvernului

(1) Guvernul raspunde politic numai in fata Parlamentului pentru intreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului raspunde politic solidar cu ceilalti membri pentru activitatea Guvernului si pentru actele acestuia.

(2) Numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele Romaniei au dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele savarsite in exercitiul functiei lor. Daca s-a cerut urmarirea penala, Presedintele Romaniei poate dispune suspendarea acestora din functie. Trimiterea in judecata a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din functie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

(3) Cazurile de raspundere si pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministeriala.


200

ART. 110

Incetarea mandatului

(1) Guvernul isi exercita mandatul pana la data validarii alegerilor parlamentare generale.

(2) Guvernul este demis la data retragerii de catre Parlament a increderii acordate sau daca primul-ministru se afla in una dintre situatiile prevazute la articolul 106, cu exceptia revocarii, ori este in imposibilitatea de a-si exercita atributiile mai mult de 45 de zile.

(3) In situatiile prevazute in alineatul (2) sunt aplicabile prevederile articolului 103.

(4) Guvernul al carui mandat a incetat potrivit alineatelor (1) si (2) indeplineste numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, pana la depunerea juramantului de membrii noului Guvern.

CAP. IV

Raporturile Parlamentului cu Guvernul

ART. 111

Informarea Parlamentului

(1) Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice, in cadrul controlului parlamentar al activitatii lor, sunt obligate sa prezinte informatiile si documentele cerute de Camera Deputatilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul presedintilor acestora. In cazul in care o initiativa legislativa implica modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurarilor sociale de stat, solicitarea informarii este obligatorie.

(2) Membrii Guvernului au acces la lucrarile Parlamentului. Daca li se solicita prezenta, participarea lor este obligatorie.

ART. 112

Intrebari, interpelari si motiuni simple

(1) Guvernul si fiecare dintre membrii sai au obligatia sa raspunda la intrebarile sau la interpelarile formulate de deputati sau de senatori, in conditiile prevazute de regulamentele celor doua Camere ale Parlamentului.

(2) Camera Deputatilor sau Senatul poate adopta o motiune simpla prin care sa-si exprime pozitia cu privire la o problema de politica interna sau externa ori, dupa caz, cu privire la o problema ce a facut obiectul unei interpelari.

ART. 113

Motiunea de cenzura

(1) Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pot retrage increderea acordata Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.

(2) Motiunea de cenzura poate fi initiata de cel putin o patrime din numarul total al deputatilor si senatorilor si se comunica Guvernului la data depunerii.

(3) Motiunea de cenzura se dezbate dupa 3 zile de la data cand a fost prezentata in sedinta comuna a celor doua Camere.


201

(4) Daca motiunea de cenzura a fost respinsa, deputatii si senatorii care au semnat-o nu mai pot initia, in aceeasi sesiune, o noua motiune de cenzura, cu exceptia cazului in care Guvernul isi angajeaza raspunderea potrivit articolului 114.

ART. 114

Angajarea raspunderii Guvernului

(1) Guvernul isi poate angaja raspunderea in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, asupra unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege.

(2) Guvernul este demis daca o motiune de cenzura, depusa in termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaratiei de politica generala sau a proiectului de lege, a fost votata in conditiile articolului 113.

(3) Daca Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, dupa caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se considera adoptat, iar aplicarea programului sau a declaratiei de politica generala devine obligatorie pentru Guvern.

(4) In cazul in care Presedintele Romaniei cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face in sedinta comuna a celor doua Camere.

ART. 115

Delegarea legislativa

(1) Parlamentul poate adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice.

(2) Legea de abilitare va stabili, in mod obligatoriu, domeniul si data pana la care se pot emite ordonante.

(3) Daca legea de abilitare o cere, ordonantele se supun aprobarii Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pana la implinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage incetarea efectelor ordonantei.

(4) Guvernul poate adopta ordonante de urgenta numai in situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, avand obligatia de a motiva urgenta in cuprinsul acestora.

(5) Ordonanta de urgenta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Camerele, daca nu se afla in sesiune, se convoaca in mod obligatoriu in 5 zile de la depunere sau, dupa caz, de la trimitere. Daca in termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizata nu se pronunta asupra ordonantei, aceasta este considerata adoptata si se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea in procedura de urgenta. Ordonanta de urgenta cuprinzand norme de natura legii organice se aproba cu majoritatea prevazuta la articolul 76 alineatul (1).

(6) Ordonantele de urgenta nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale, nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie, drepturile electorale si nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietate publica.

(7) Ordonantele cu care Parlamentul a fost sesizat se aproba sau se resping printr-o lege in care vor fi cuprinse si ordonantele ale caror efecte au incetat potrivit alineatului (3).


202

(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, daca este cazul, masurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonantei.

CAP. V

Administratia publica

SECTIUNEA 1

Administratia publica centrala de specialitate

ART. 116

Structura

(1) Ministerele se organizeaza numai in subordinea Guvernului.

(2) Alte organe de specialitate se pot organiza in subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autoritati administrative autonome.

ART. 117

Infiintarea

(1) Ministerele se infiinteaza, se organizeaza si functioneaza potrivit legii.

(2) Guvernul si ministerele, cu avizul Curtii de Conturi, pot infiinta organe de specialitate, in subordinea lor, numai daca legea le recunoaste aceasta competenta.

(3) Autoritati administrative autonome se pot infiinta prin lege organica.

ART. 118

Fortele armate

(1) Armata este subordonata exclusiv vointei poporului pentru garantarea suveranitatii, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale a tarii si a democratiei constitutionale. In conditiile legii si ale tratatelor internationale la care Romania este parte, armata contribuie la apararea colectiva in sistemele de alianta militara si participa la actiuni privind mentinerea sau restabilirea pacii.

(2) Structura sistemului national de aparare, pregatirea populatiei, a economiei si a teritoriului pentru aparare, precum si statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organica.

(3) Prevederile alineatelor (1) si (2) se aplica, in mod corespunzator, si celorlalte componente ale fortelor armate stabilite potrivit legii.

(4) Organizarea de activitati militare sau paramilitare in afara unei autoritati statale este interzisa.

(5) Pe teritoriul Romaniei pot intra, stationa, desfasura operatiuni sau trece trupe straine numai in conditiile legii sau ale tratatelor internationale la care Romania este parte.

ART. 119


203

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc apararea tarii si securitatea nationala, participarea la mentinerea securitatii internationale si la apararea colectiva in sistemele de alianta militara, precum si la actiuni de mentinere sau de restabilire a pacii.

SECTIUNEA a 2-a

Administratia publica locala

ART. 120

Principii de baza

(1) Administratia publica din unitatile administrativ-teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice.

(2) In unitatile administrativ-teritoriale in care cetatenii apartinand unei minoritati nationale au o pondere semnificativa se asigura folosirea limbii minoritatii nationale respective in scris si oral in relatiile cu autoritatile administratiei publice locale si cu serviciile publice deconcentrate, in conditiile prevazute de legea organica.

ART. 121

Autoritati comunale si orasenesti

(1) Autoritatile administratiei publice, prin care se realizeaza autonomia locala in comune si in orase, sunt consiliile locale alese si primarii alesi, in conditiile legii.

(2) Consiliile locale si primarii functioneaza, in conditiile legii, ca autoritati administrative autonome si rezolva treburile publice din comune si din orase.

(3) Autoritatile prevazute la alineatul (1) se pot constitui si in subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.

ART. 122

Consiliul judetean

(1) Consiliul judetean este autoritatea administratiei publice pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

(2) Consiliul judetean este ales si functioneaza in conditiile legii.

ART. 123

Prefectul

(1) Guvernul numeste un prefect in fiecare judet si in municipiul Bucuresti.

(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local si conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale din unitatile administrativ-teritoriale.

(3) Atributiile prefectului se stabilesc prin lege organica.


204

(4) Intre prefecti, pe de o parte, consiliile locale si primari, precum si consiliile judetene si presedintii acestora, pe de alta parte, nu exista raporturi de subordonare.

(5) Prefectul poate ataca, in fata instantei de contencios administrativ, un act al consiliului judetean, al celui local sau al primarului, in cazul in care considera actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.

CAP. VI

Autoritatea judecatoreasca

SECTIUNEA 1

Instantele judecatoresti

ART. 124

Infaptuirea justitiei

(1) Justitia se infaptuieste in numele legii.

(2) Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti.

(3) Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.

ART. 125

Statutul judecatorilor

(1) Judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt inamovibili, in conditiile legii.

(2) Propunerile de numire, precum si promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor sunt de competenta Consiliului Superior al Magistraturii, in conditiile legii sale organice.

(3) Functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior.

ART. 126

Instantele judecatoresti

(1) Justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.

(2) Competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege.

(3) Inalta Curte de Casatie si Justitie asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentei sale.

(4) Compunerea Inaltei Curti de Casatie si Justitie si regulile de functionare a acesteia se stabilesc prin lege organica.

(5) Este interzisa infiintarea de instante extraordinare. Prin lege organica pot fi infiintate instante specializate in anumite materii, cu posibilitatea participarii, dupa caz, a unor persoane din afara magistraturii.


205

(6) Controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu exceptia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum si a actelor de comandament cu caracter militar. Instantele de contencios administrativ sunt competente sa solutioneze cererile persoanelor vatamate prin ordonante sau, dupa caz, prin dispozitii din ordonante declarate neconstitutionale.

ART. 127

Caracterul public al dezbaterilor

Sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile prevazute de lege.

ART. 128

Folosirea limbii materne si a interpretului in justitie

(1) Procedura judiciara se desfasoara in limba romana.

(2) Cetatenii romani apartinand minoritatilor nationale au dreptul sa se exprime in limba materna in fata instantelor de judecata, in conditiile legii organice.

(3) Modalitatile de exercitare a dreptului prevazut la alineatul (2), inclusiv prin folosirea de interpreti sau traduceri, se vor stabili astfel incat sa nu impiedice buna administrare a justitiei si sa nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesati.

(4) Cetatenii straini si apatrizii care nu inteleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii, prin interpret; in procesele penale acest drept este asigurat in mod gratuit.

ART. 129

Folosirea cailor de atac

Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii.

ART. 130

Politia instantelor

Instantele judecatoresti dispun de politia pusa in serviciul lor.

SECTIUNEA a 2-a

Ministerul Public

ART. 131

Rolul Ministerului Public

(1) In activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.

(2) Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete, in conditiile legii.


206

(3) Parchetele functioneaza pe langa instantele de judecata, conduc si supravegheaza activitatea de cercetare penala a politiei judiciare, in conditiile legii.

ART. 132

Statutul procurorilor

(1) Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei.

(2) Functia de procuror este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior.

SECTIUNEA a 3-a

Consiliul Superior al Magistraturii

ART. 133

Rolul si structura

(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei justitiei.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din 19 membri, din care:

a) 14 sunt alesi in adunarile generale ale magistratilor si validati de Senat; acestia fac parte din doua sectii, una pentru judecatori si una pentru procurori; prima sectie este compusa din 9 judecatori, iar cea de-a doua din 5 procurori;

b) 2 reprezentanti ai societatii civile, specialisti in domeniul dreptului, care se bucura de inalta reputatie profesionala si morala, alesi de Senat; acestia participa numai la lucrarile in plen;

c) ministrul justitiei, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie si procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

(3) Presedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reinnoit, dintre magistratii prevazuti la alineatul (2) litera a).

(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani.

(5) Hotararile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.

(6) Presedintele Romaniei prezideaza lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii la care participa.

(7) Hotararile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive si irevocabile, cu exceptia celor prevazute la articolul 134 alineatul (2).

ART. 134

Atributii

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari, in conditiile legii.


207

(2) Consiliul Superior al Magistraturii indeplineste rolul de instanta de judecata, prin sectiile sale, in domeniul raspunderii disciplinare a judecatorilor si a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organica. In aceste situatii, ministrul justitiei, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie si procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie nu au drept de vot.

(3) Hotararile Consiliului Superior al Magistraturii in materie disciplinara pot fi atacate la Inalta Curte de Casatie si Justitie.

(4) Consiliul Superior al Magistraturii indeplineste si alte atributii stabilite prin legea sa organica, in realizarea rolului sau de garant al independentei justitiei.

TITLUL IV

Economia si finantele publice

ART. 135

Economia

(1) Economia Romaniei este economie de piata, bazata pe libera initiativa si concurenta.

(2) Statul trebuie sa asigure:

a) libertatea comertului, protectia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie;

b) protejarea intereselor nationale in activitatea economica, financiara si valutara;

c) stimularea cercetarii stiintifice si tehnologice nationale, a artei si protectia dreptului de autor;

d) exploatarea resurselor naturale, in concordanta cu interesul national;

e) refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic;

f) crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii;

g) aplicarea politicilor de dezvoltare regionala in concordanta cu obiectivele Uniunii Europene.

ART. 136

Proprietatea

(1) Proprietatea este publica sau privata.

(2) Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogatiile de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.

(4) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii organice, ele pot fi date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate; de asemenea, ele pot fi date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica.


208

(5) Proprietatea privata este inviolabila, in conditiile legii organice.

ART. 137

Sistemul financiar

(1) Formarea, administrarea, intrebuintarea si controlul resurselor financiare ale statului, ale unitatilor administrativ-teritoriale si ale institutiilor publice sunt reglementate prin lege.

(2) Moneda nationala este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. In conditiile aderarii la Uniunea Europeana, prin lege organica se poate recunoaste circulatia si inlocuirea monedei nationale cu aceea a Uniunii Europene.

ART. 138

Bugetul public national

(1) Bugetul public national cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele locale ale comunelor, ale oraselor si ale judetelor.

(2) Guvernul elaboreaza anual proiectul bugetului de stat si pe cel al asigurarilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobarii Parlamentului.

(3) Daca legea bugetului de stat si legea bugetului asigurarilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel putin 3 zile inainte de expirarea exercitiului bugetar, se aplica in continuare bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale de stat ale anului precedent, pana la adoptarea noilor bugete.

(4) Bugetele locale se elaboreaza, se aproba si se executa in conditiile legii.

(5) Nici o cheltuiala bugetara nu poate fi aprobata fara stabilirea sursei de finantare.

ART. 139

Impozite, taxe si alte contributii

(1) Impozitele, taxele si orice alte venituri ale bugetului de stat si ale bugetului asigurarilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.

(2) Impozitele si taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judetene, in limitele si in conditiile legii.

(3) Sumele reprezentand contributiile la constituirea unor fonduri se folosesc, in conditiile legii, numai potrivit destinatiei acestora.

ART. 140

Curtea de Conturi

(1) Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, de administrare si de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public. In conditiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curtii de Conturi se solutioneaza de instantele judecatoresti specializate.

(2) Curtea de Conturi prezinta anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public national din exercitiul bugetar expirat, cuprinzand si neregulile constatate.


209

(3) La cererea Camerei Deputatilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controleaza modul de gestionare a resurselor publice si raporteaza despre cele constatate.

(4) Consilierii de conturi sunt numiti de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau innoit. Membrii Curtii de Conturi sunt independenti in exercitarea mandatului lor si inamovibili pe toata durata acestuia. Ei sunt supusi incompatibilitatilor prevazute de lege pentru judecatori.

(5) Curtea de Conturi se innoieste cu o treime din consilierii de conturi numiti de Parlament, din 3 in 3 ani, in conditiile prevazute de legea organica a Curtii.

(6) Revocarea membrilor Curtii de Conturi se face de catre Parlament, in cazurile si conditiile prevazute de lege.

ART. 141

Consiliul Economic si Social

Consiliul Economic si Social este organ consultativ al Parlamentului si al Guvernului in domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organica de infiintare, organizare si functionare.

TITLUL V

Curtea Constitutionala

ART. 142

Structura

(1) Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei.

(2) Curtea Constitutionala se compune din noua judecatori, numiti pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau innoit.

(3) Trei judecatori sunt numiti de Camera Deputatilor, trei de Senat si trei de Presedintele Romaniei.

(4) Judecatorii Curtii Constitutionale aleg, prin vot secret, presedintele acesteia, pentru o perioada de 3 ani.

(5) Curtea Constitutionala se innoieste cu o treime din judecatorii ei, din 3 in 3 ani, in conditiile prevazute de legea organica a Curtii.

ART. 143

Conditii pentru numire

Judecatorii Curtii Constitutionale trebuie sa aiba pregatire juridica superioara, inalta competenta profesionala si o vechime de cel putin 18 ani in activitatea juridica sau in invatamantul juridic superior.

ART. 144

Incompatibilitati

Functia de judecator al Curtii Constitutionale este incompatibila cu oricare alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul juridic superior.


210

ART. 145

Independenta si inamovibilitatea

Judecatorii Curtii Constitutionale sunt independenti in exercitarea mandatului lor si inamovibili pe durata acestuia.

ART. 146

Atributii

Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii:

a) se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea acestora, la sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori, precum si, din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei;

b) se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri internationale, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori;

c) se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori;

d) hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si ordonantele, ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial; exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata si direct de Avocatul Poporului;

e) solutioneaza conflictele juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice, la cererea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a primului-ministru sau a presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui Romaniei si confirma rezultatele sufragiului;

g) constata existenta imprejurarilor care justifica interimatul in exercitarea functiei de Presedinte al Romaniei si comunica cele constatate Parlamentului si Guvernului;

h) da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei;

i) vegheaza la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea referendumului si confirma rezultatele acestuia;

j) verifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiativei legislative de catre cetateni;

k) hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui partid politic;

l) indeplineste si alte atributii prevazute de legea organica a Curtii.

ART. 147(IN LEGATURA CU Art. 15 LEGE 80/1995)(IN LEGATURA CU Art. 15 LEGE 80/1995)(IN LEGATURA CU Art. 15 LEGE 80/1995)(IN LEGATURA CU Art. 15 LEGE 80/1995)(IN LEGATURA CU Art. 15 LEGE 80/1995)(IN LEGATURA CU Art. 15 LEGE 80/1995)(IN LEGATURA CU Art. 20 LEGE 554/2004)(IN LEGATURA CU Art. 38 OTU. 79/2002)(IN LEGATURA CU Art. 38 OTU. 79/2002)

Deciziile Curtii Constitutionale















211

(1) Dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.

(2) In cazurile de neconstitutionalitate care privesc legile, inainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispozitiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curtii Constitutionale.

(3) In cazul in care constitutionalitatea tratatului sau acordului international a fost constatata potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate. Tratatul sau acordul international constatat ca fiind neconstitutional nu poate fi ratificat.

(4) Deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor.

TITLUL VI

Integrarea euroatlantica

ART. 148

Integrarea in Uniunea Europeana

(1) Aderarea Romaniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in scopul transferarii unor atributii catre institutiile comunitare, precum si al exercitarii in comun cu celelalte state membre a competentelor prevazute in aceste tratate, se face prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor.

(2) Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) si (2) se aplica, in mod corespunzator, si pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor doua Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu inainte ca acestea sa fie supuse aprobarii institutiilor Uniunii Europene.

ART. 149

Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord

Aderarea Romaniei la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor.

TITLUL VII

Revizuirea Constitutiei


212

ART. 150

Initiativa revizuirii

(1) Revizuirea Constitutiei poate fi initiata de Presedintele Romaniei la propunerea Guvernului, de cel putin o patrime din numarul deputatilor sau al senatorilor, precum si de cel putin 500.000 de cetateni cu drept de vot.

(2) Cetatenii care initiaza revizuirea Constitutiei trebuie sa provina din cel putin jumatate din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete sau in municipiul Bucuresti trebuie sa fie inregistrate cel putin 20.000 de semnaturi in sprijinul acestei initiative.

ART. 151

Procedura de revizuire

(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptata de Camera Deputatilor si de Senat, cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere.

(2) Daca prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, hotarasc cu votul a cel putin trei patrimi din numarul deputatilor si senatorilor.

(3) Revizuirea este definitiva dupa aprobarea ei prin referendum, organizat in cel mult 30 de zile de la data adoptarii proiectului sau a propunerii de revizuire.

ART. 152

Limitele revizuirii

(1) Dispozitiile prezentei Constitutii privind caracterul national, independent, unitar si indivizibil al statului roman, forma republicana de guvernamant, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala nu pot forma obiectul revizuirii.

(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi facuta daca are ca rezultat suprimarea drepturilor si a libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora.

(3) Constitutia nu poate fi revizuita pe durata starii de asediu sau a starii de urgenta si nici in timp de razboi.

TITLUL VIII

Dispozitii finale si tranzitorii

ART. 153

Intrarea in vigoare

Prezenta Constitutie intra in vigoare la data aprobarii ei prin referendum. La aceeasi data, Constitutia din 21 august 1965 este si ramane in intregime abrogata.

ART. 154

Conflictul temporal de legi

(1) Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii.


213

(2) Consiliul Legislativ, in termen de 12 luni de la data intrarii in vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislatiei cu prezenta Constitutie si va face Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului, propuneri corespunzatoare.

ART. 155

Dispozitii tranzitorii

(1) Proiectele de legi si propunerile legislative in curs de legiferare se dezbat si se adopta potrivit dispozitiilor constitutionale anterioare intrarii in vigoare a legii de revizuire.

(2) Institutiile prevazute de Constitutie, existente la data intrarii in vigoare a legii de revizuire, raman in functiune pana la constituirea celor noi.

(3) Prevederile alineatului (1) al articolului 83 se aplica incepand cu urmatorul mandat prezidential.

(4) Dispozitiile cu privire la Inalta Curte de Casatie si Justitie vor fi aduse la indeplinire in cel mult 2 ani de la data intrarii in vigoare a legii de revizuire.

(5) Judecatorii in functie ai Curtii Supreme de Justitie si consilierii de conturi numiti de Parlament isi continua activitatea pana la data expirarii mandatului pentru care au fost numiti. Pentru asigurarea innoirii Curtii de Conturi din 3 in 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi acestia vor putea fi numiti pentru inca un mandat de 3 ani sau de 6 ani.

(6) Pana la constituirea instantelor judecatoresti specializate, litigiile rezultate din activitatea Curtii de Conturi vor fi solutionate de catre instantele judecatoresti ordinare.

ART. 156

Republicarea Constitutiei

Legea de revizuire a Constitutiei se publica in Monitorul Oficial al Romaniei in termen de 5 zile de la data adoptarii. Constitutia, modificata si completata, dupa aprobarea prin referendum, se republica de catre Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor, dandu-se textelor o noua numerotare. ANEXA-B -Legea nr.52/21.01.2003 privind transparenta decizionala in administratia publica; -Legea nr.544/2001 privind liberul acces la inforatiile de interes public; -HG nr.123/07.02.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.544/2001; -HG nr.775/14.07.2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare ,monitorizare si evaluare a politicilor publice la nivel central; -HG nr.1723/14.10.2004-privind aprobarea programului de masuri pentru combaterea birocratiei in activitatea de relatii cu publicul; -Legea nr.571/14.12.2004 privind protectia personalului din autoritatile publice ,institutiile publice si din alte unitati care semnaleaza incalcari ale legii; -Legea nr.7/18.02.2004 privind Codul de conduita a functionarului public; -OG nr.137/31.08.2000 (actualizata) privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de descriminare; -Norma 1/14.02.2004 pentru selectionarea managerilor si incheierea contractului de management –Mof nr. 54/02.03.94; -Legea nr.554/02.12.2004 (actulizata) a contenciosului administrativ;


214

-Legea nr.682/2002 privind protectia martorilor. -Legea nr. a raspunderii ministeriale ANEXA-C - Codul penal ; -Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii si răspunderea in legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici , autorilor sau instituţiilor pulice; -Decretul nr. 340/1981 privind regimul emiţătoarelor radioelectrice ; - Decretul nr. 400/1 981 pentiu instituirea unor regia privind exploatarea si întreţinerea instalatiilor, utilajelor si maşinilor, întărirea ordinii şi disciplinei in muncă in unităţile cu foc continuu sau care au instalaţii cu grad ridicat de pericol In exploatare; - Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite; -Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului ; -Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; - Legea fondului funciar nr. 18/1991 ; -Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii ; - Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României ; - Legea nr. 60/1991 privind organizarea ş desfăşurarea adunarlor publce; - Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de incâlcare a unor norme :de convieţuire socială, a ordinii şi linistii publice ; - Legea nr.64/1991privind brevetele de inventie ; - Legea contabilitatii nr. 82/1991 ; - Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale ; -Legea nr. 82/1 992 privind rezervele de stat; - Legea nr. 84/1 992 privind regimul zonelor libere ; - Legea nr.10/1995 privind calitatea in constructii ; - Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografilor circuitelor integrate; - Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare si a falimentului; - Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive; -Legea nr. 23/1 996 privind Codul Silvic al României; - Legea nr. 7/1996 - Legea cadastrului si a publicitatii imobiliare ; - Legea nr. 6/1 996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe; - Legea nr. 16/1996 -Legea Arhivelor Naţionale ; - Legea concurenţei nr. 21/1996 ; -Legea nr. 90/1 996 -Legea protecţiei muncii ; - Legea nr. 103/1996 - Legea fondului cinegetic şl a protecţiei vânatului ; - Legeanr.7/1996-Legeaapelor; - Legea nr.111/1996 privind desfăsurarea in sigurantă a activităţilor nucleare; - Legea nr. 115/1996 pentru declararea si controlul averii denitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere si de control şi a funcţionarilor publici ; -Legea nr. 151/1997 privind Codul Vamal al României ; -Legea nr, 56/1997 pentru aplicarea prevederilor Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora ;


215

- Legea nr. 132/1997 privind rechizitiile de bunuri si prestările de servicii In interes pubic; - O.G.nr. 29/1 997 privind Codul aerian; - Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane ; -Legea nr. 56/1998 prfvind activitatea bancară ; -Legea nr. 64/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; -Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante ; -O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea ( fondului forestier naţional; - O.U.G. nr. 69/1 998 privind regimul de autorizare a activităţilor din domeniul jocurilor de noroc; - O.U.G, nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activitatilor din domeniul jocurilor de noroc; -Legea nr.130/1999 privind unele masuri de protectie a persoanelor incadrate in munca; -Legea nr.168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca; - Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea politiei politice comuniste ; - Legea nr 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de câtre cetăţeni ; - O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul starii de asediu si regimul stării de urgentă ; - Legea nr 3 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului ; -Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale ; - Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României; - Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor; - Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ; -Legea nr .139/2000 privind activitatea de meteorologie; - Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului iicit de droguri ; -Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil ; - O.G. 43/2000 privind proiecta patrimoniului arheologic şi declararea unor stlurii arheologice ca zone de interes naţional ; - O.U.G. nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic ; - O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor; -O.U.G.nr. 190/2000 privind regimul metalelor pretioase ,aliajelor acestora si pietelor pretioase in Romania; - O.U.G.nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei ; - O.U.G.nr. 243/2000 privind siguranţa barajelor; - Legea nr. 102001 privind regimul Juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22decembrie 1989 ; -Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura ; - O.UG.nr. 105/2001 privind frontiera da stat a României ; - O.U.G. nr. 1122001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite in afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate in România ; - Legea zootehniei nr, 72/2002 ; - Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigufâribr pentru şomaj şi stimularea ocupări foiţei de munca ; - Legea nr. 244/2002 - Legea viei şi vinului In sistemul organizări comune a pietei vitivinicole ; -Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul si certificarea calităţii, comercializarea seminţelor si a materialului saditor, precum si înregistrarea soiurilor de plante ; -Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor ; - Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie; - Legea nr. 3652002 privind comerţul electronic ; - Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice ; - Legea nr. 504/2002 - Legea audiovizualului ; - Legea nr 656/2002 pentru prevenirea si sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a finanţării actelor de terorism;


216

- Legea nr, 682/2002 privind protecţia martorilor; - O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unorinfractiuni contra păcii şi omenirii; -O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câiniilor periculoşi sau agresivi; - O.U.G. nr.194/2002 privind regimul străinilor In România ; - O,U.G.nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice; - O.U.G, nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere; - Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate; -Legea nr.53/2003 privind Codul Muncii al României; - Legea nr .54/20003 Legea sindicatelor; -Legea nr. 85/2003 - Legea minelor; - Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şl prelevarea organelor si ţesuturilor de la cadavre in vederea transplantului; - Legea nr.150/2003 creditului agricol pentru producţie; - Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei si exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sancţionarea corupţiei; - Legea nr. 191/2003 privind infractiunile la reimul transportului naval. - Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei; -Legea nr.318/2003-Legea energiei electrice; -Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor si protecţia persoanelor ; - Legea nr. 348/2003 – Legea pomiculturii; - Legea nr, 387/2003 privind regimul de control al exporturilor de produse şi tehnologii cu dublă utllizare; - Legea nr, 477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şl a teritoriului pentru aparare; -O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale; -O.U.G. nr. 93/2003 pentru exprimarea votului prin mijloace electronice la referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei ; - Legea nr.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publica locale ; -Legea nr.138/2004-Legea îmbunătatirilor funciare; - Legeanr.238/2004-Legea petrolului; - Legea nr. 249/2004 - privind pensiile ocupationale; - Legea nr.273/200 4 privind regimu juridic al adoptiilor; - Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor; - Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital; - Legea nr. 313/2004 -Legea datoriei publice ; -Legea nr. 351/2004 - Legea gazelor ; - Legea nr. 373/20W pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului; - Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat; - Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului; - Legea nr. 552/2004 privind prevenirea si combaterea dopajului In sport; Legea nr. 1/2005 privind organizarea si funcţionarea cooperaţiei ; - Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şl combaterea evaziunii fecale; - Legea nr. 2482005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români in străinătate ; - Legea nr. 282/2005 privind organizarea activităţi de transfuzie sanguina, donarea da same si componente sanguine de origine umana, precum şl asigurarea calitatii şi securitătii sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice; - Legea nr. 289/2005 privind unele masuri pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infractionalin domeniu transportului pe calea ferata;


217

Triunghiul de Aur al Democratiei si Puterii

1

sansele democratiei in romania sunt decise de societatea ... · reliefeaza de asemenea aspecte...

Documents