1

SANDA CIOROIANU

2018

2

Denumirea opționalului: CARTEA, PRIETENA MEA

Durata: 1 an

Clasa: I/ a II-a

Nr. ore pe săptămână: 1oră

ARGUMENT

„Citeşte! Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfârşit

de idei şi imaginaţii.” – Mihai Eminescu

Literatura pentru copii reprezintă o componentă importantă a literaturii române ce include

totalitatea creaţiilor, care prin profunzimea mesajului, gradul de accesabilitate şi nivelul realizărilor

artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relaţie afectivă cu cititorii ei. Pentru ca apropierea de

carte să devină o deprindere zilnică, iar plăcerea de a citi o necesitate, e important ca şcoala şi familia

să se implice activ în apropierea elevului de miracolul cărţii.

Atât eu, cât și părinții considerăm necesară studierea suplimentară a textelor literare prin

predarea disciplinei opționale „Cartea, prietena mea”, ca fiind ,,cea mai frumoasă și de folos zăbavă

a omului “.

Disciplina opțională „Cartea, prietena mea” îi ajută pe elevi să fie capabili să înţeleagă

lumea din jur, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente,

opinii, să fie sensibili la frumosul din natură şi cel creat de om. De asemenea, această disciplină de

studiu este bine venită imediat după terminarea clasei I, deoarece contribuie la consolidarea

deprinderilor de lectură, la creşterea vitezei cititului, la înţelegerea semnificaţiei mesajului şi la

dezvoltarea expresivităţii citirii. Exerciţiile efectuate le vor activiza şi nuanţa vocabularul copiilor,

vor ajuta la înţelegerea utilizării practice a limbii noastre materne.

În acest scop vor fi studiate texte literare variate, iar sarcinile de lucru propuse, de dificultăţi

diferite. Se adresează atât elevilor cu ritm lent de învăţare, cât şi celor capabili de performanţe

şcolare.

Acest univers mirif al cărții trebuie să fie redescoperit de către micii școlari, prin inițierea și

parcurgerea unor teme interesante, bogate în conținut informațional, cu valențe formative și capabile

să readucă în conștiinta lor adevăratul sens al copilăriei.

Acest opțional mai urmărește formarea și dezvoltarea personalității copiilor, dezvoltarea unor

aptitudini literare, descoperirea plăcerii cititului, a îndrăgirii cărților, făcând vizite și împrumutând

cărți de la bibliotecă.

3

ARII CURRICULARE VIZATE:

Limbă și comunicare

Om și societate

Arte

Tehnologii

Consiliere și orientare

A. COMPETENȚE SPECIFICE ȘI EXEMPLE DE ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

COMPETENȚE SPECIFICE ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

1. Desprinderea semnificației globale a

mesajului literar din texte accesibile

variate

- exerciții de ordonare cronologică a evenimentelor

povestirii audiate și stabilirea momentului captivant;

- realizarea unui desen/ bandă desenată pentru a indica

despre ce este vorba în mesaj;

-exerciţii de recunoaştere a momentelor semnificative din

textul literar;

-exerciţii de selectare a variantelor corecte care explică

semnificaţia unor expresii;

-exerciţii de stabilire a sensului unor cuvinte şi expresii

prin raportare la contextul dat;

-formulări de întrebări şi răspunsuri referitoare la conţinut;

-exerciţii de recunoaştere a textelor după “citate” din

acestea;

-exerciţii de identificare a mesajului unui text;

-exerciţii de sintetizare a situaţiilor prin utilizarea

proverbelor.

2. Identificarea caracteristicilor unui

personaj din textele literare audiate

-precizarea locului, timpului acțiunii prezentate în textul

audiat;

- exerciţii de identificare a personajelor principale și

secundare, pozitive și negative;

- exerciţii de enumerare și de comparare a caracteristicilor

personajelor;

- discuții, dezbateri în grup;

-jocuri de rol, dramatizări folosind păpuşi pe deget, pe

mână, marionete, măşti etc.;

-identificarea unor personaje prin descoperirea

caracteristicilor acestora pe baza unor întrebări şi

4

răspunsuri, în cadrul unor jocuri de grup;

3. Crearea de texte noi pornind de la un

text cunoscut

- exerciții de modificare a conținutului unei părți din text;

- exerciții de integrare a cuvintelor și expresiilor noi în

contexte proprii;

-exerciţii de identificare de sinonime şi antonime pentru

cuvinte date;

-exerciţii de formulare a unor enunţuri proprii cu expresii

din text;

-exerciţii de omonimie;

-exerciţii de completare a unor rebusuri, aritmogrife;

-exerciţii de descoperire a soluţiilor unor ghicitori şi

careuri de litere;

-exerciţii de reconstruire a unor propoziţii corecte din

cuvintele încurcate;

- crearea orală a unuor scurte texte cu început sau final dat,

pe baza unor întrebări sau a unei imagini;

4. Valorificarea în activitatea cotidiană

a informaţiilor dobândite din texte

literare

-exerciţii de comparare a textelor studiate în vederea

stabilirii unor asemănări şi deosebiri;

-exerciţii de transformare a finalului unui text narativ, de

modificare a titlului;

-exerciţii de redare a conţinutului unor texte narative sau

interpretarea unor fragmente descriptive prin diferite

mijloace: scrisori, versuri, cântece, desen, mimă, modelaj;

-exerciţii de redactare a unor fişe de lectură în vederea

realizării portofoliului cititorului

5. Manifestarea interesului și a grijii

pentru carte, a plăcerii de a lectura.

-observarea drumului realizări unei cărți;

-prezentarea unor cărţi adecvate vârstei, cu o grafică şi

ilustraţii atrăgătoare;

-vizitarea bibliotecii şcolii şi a celei municipale;

-organizarea bibliotecii clasei şi a celei personale;

-serbări şcolare pe teme anunţate;

-concursuri tematice;

-exerciţii de memorare a unor versuri, citate, proverbe;

-organizarea de miniexpoziţii cu lucrări ale elevilor.

5

B. CONȚINUTURILE ÎNVĂȚĂRII

I. Comunicare orală (ascultare, vorbire, interacţiune):

1. Acte de vorbire: descrierea fenomenelor întâlnite în textele studiate; formularea unui alt

curs al povestirii, al unui alt titlu potrivit; descrierea personajelor lecturii studiate, cu defecte și

calități; recunoașterea personajelor pozitive și negative justificând încadrarea acestora;

2. Enunțul: introducerea unor cuvinte și expresii noi în vocabularul propriu al copiilor;

intonarea corespunzătoare a enunțurilor respectând semnele de punctuație și ceea ce se transmite.

3. Dialogul: iniţierea, menţinerea şi încheierea unui dialog despre mesajul textului audiat,

despre cum trebuie să se comporte la o sală de spectacol sau în vizită; povestirea unor întâmplări

trăite sau observate, a unor întâmplări citite; descrierea unui obiect, fenomen sau a unui personaj

întâlnit în text.

II. Citire/ lectură

Textul

Textul literar: Textul narativ și textul liric, atât din literatura română, cât și din cea

universală, adecvate particularităţilor de vârstă ale elevilor: basme, poveşti, poezii, povestiri,

proverbe și zicători, ghicitori.

Recunoaşterea personajelor. Citirea unor enunțuri sau fragmente din textele audiate.

Povestirea orală

III. Scriere/ redactare

Formularea scrisă a unor răspunsuri la întrebări referitoare la textele audiate.

Scrierea unor enunțuri cu cuvinte și expresii date. Scrierea unor informații preluate din reviste,

ziare, enciclopedii, de pe internet, abordând teme diferite, legate de viețuitoare, fenomene etc.

IV. Elemente de construcţie a comunicării

Vocabular. Cuvântul. Sinonime, antonime, omonime, paronime (fără teoretizare).

C. MODALITĂȚI DE EVALUARE:

a) tradiționale:

*probe orale: convorbiri, povestiri, repovestiri, concursuri gen: Ce s-ar fi întâmplat dacă...;

Cel mai bun povestitor, Cel mai bun actor

*probe practice: şezători literare, fişe de lectură,serbări.

*probe scrise: fişe de evaluare, fişe de autoevaluare.

b) alternative: investigația, observarea sistematică, portofoliul, autoevaluarea

RESURSE MATERIALE:

- Cărți cu povești și poezii;

- Ilustrații cu poveștile prezentate; puzzle;

- Videoproiector;

- Laptop.

6

PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ

Unitatea de învățare O.R. Conținuturi Nr.

ore

Perioa

da/

data

Observa

ții

CĂLĂTORIE ÎN

LUMEA CĂRȚILOR

4; 9

Cartea. Etapele de realizare a unei

cărți: Poveste unei cărți

-vizite la biblioteca școlii și la cea

orășenească;

-observarea etapelor de realizare a unei

cărți;

- prezentarea secțiilor și cărților;

-jocuri de rol: „La secretariatul şcolii”;

„La casa de bilete”, „La bibliotecă” etc.,

cu respectarea normelor de adresare

civilizată;

Texte suport:

* Cum se face o carte, de Grigore Vieru

*Cartea, de Virgil Carianopol

*Înţelepciunea din proverbe şi zicători

4

S1, S2,

S3, S4

LAUDĂ LIMBII

ROMÂNE

1; 2;

3; 5;

7

* Texte din literatura pentru copii,

română și universală. Enunțul.

Acte de vorbire

-descrierea fenomenelor întâlnite în

textele studiate;

-formularea unui alt curs al povestirii, al

unui alt titlu potrivit;

Textul narativ/ liric

-introducerea unor cuvinte și expresii

noi în vocabularul propriu al copiilor;

-intonarea corespunzătoare a versurilor

respectând semnele de punctuație și

ceea ce se transmite;

Scriere/ redactare

-formularea scrisă a unor răspunsuri la

întrebări referitoare la textele audiate;

Elemente de construcţie a comunicării

Vocabular. Cuvântul. Sinonime,

antonime, omonime, paronime

Texte suport:

-Limba noastră cea română, de Grigore

Vieru

-Limba noastră,de Alexei Mateevici

-Isteţilă, de Irimie Străuţ

6

S5, S6,

S7, S8,

S9, S10

SĂ FIM MAI BUNI! 1; 2;

3; 7;

8

Acte de vorbire. Forme ale

discursului oral

- descrierea unui obiect, a unui personaj,

a unor fenomene întâlnite în textele

studiate; a cere și a da informații despre

textul lecturat;

Dialogul

-iniţierea, menţinerea şi încheierea unui

dialog despre mesajul textului audiat,

despre cum trebuie să se comporte;

4

S11,S12,

S13, S14

7

Scriere/ redactare:

- scrierea unor informații preluate din

reviste, ziare, enciclopedii, de pe

internet, abordând teme diferite (poezii,

obiceiuri și tradiții, proverbe și zicători,

cântece, colinde);

-povestirea unor întâmplări trăite sau

observate, a unor întâmplări citite.

- Serbări școlare

Texte suport:

1.Despre muncă şi lene: Greierul şi

furnica, de Alecu Donici

2.Despre bine şi rău: Tâlharul pedepsit,

de Tudor Arghezi

3.Despre viclenie şi prostie:

Uliul şi găinile,de Grigore Alexandrescu

Evaluare

PRIETENIA,

MAREA

COMOARĂ A

VIEȚII

1; 2;

3; 5;

7

* Acte de vorbire. Elemente de

construcţie a comunicării

-descrierea personajelor lecturii audiate;

- formularea unei idee sau a unui alt

curs al povestirii, un alt titlu potrivit;

Enunțul:

-introducerea unor cuvinte și expresii

noi în vocabularul propriu al copiilor;

Texte suport:

1.Prietenia dintre necuvântătoare:

Leul şi căţeluşa, de Lev Tolstoi

2.Prietenia dintre oameni:

Doi mari prieteni: Eminescu şi

Creangă, de Mihail Sadoveanu

3. Prietenul meu Garrone, de Ed.de

Amicis 4.Evaluare

4

S15;

S16;

S17;

S18;

MAMA, FIINȚA

CEA MAI DRAGĂ!

1; 2;

3; 5;

7

Dialogul:

-iniţierea, menţinerea şi încheierea unui

dialog despre mesajul textului audiat,

-recunoaşterea și descrierea

personajelor.

Scriere/ redactare

- scrierea unor enunțuri cu cuvinte și

expresii date;

- formularea scrisă a unor răspunsuri la

întrebări referitoare la textele audiate.

Vocabular:

-sinonime, antonime, omonime,

paronime

Texte suport:

1.Tu eşti, mamă!, de Petru Demetru

Popescu

2.Rugăciunea unei mame, de Mihai

Eminescu

3. „E ziua ta, măicuţa mea!”-colaj de

poezii și cântece

3

S19;

S20;

S21;

8

LEGENDE

FERMECĂTOARE

4; 7;

9

Acte de vorbire:

-descrierea fenomenelor întâlnite în

textele studiate;

-formularea unui alt curs al povestirii, al

unui alt titlu potrivit;

-descrierea personajelor lecturii studiate,

cu defecte și calități;

- recunoașterea personajelor pozitive și

negative justificând încadrarea acestora;

Scriere/ redactare

- scrierea unor enunțuri cu cuvinte și

expresii date;

- formularea scrisă a unor răspunsuri la

întrebări referitoare la textele audiate.

Texte suport:

1.Legenda lăcrămioarelor- legendă

populară

2.Legenda Florii-Soarelui- legendă

populară

3.Legenda Ciocârliei- legendă populară

4.Legenda albinei şi a păianjenului-

legendă populară

5.Aprofundarea temei

6.Evaluare

6

S22,S23,

S24,S25,

S26, S27

COPILĂRIA, ȚARA

INOCENȚEI

Textul

-recunoaşterea personajelor. Descrierea

lor, a unor fenomene;

-exerciții de citire, respectând intonația

corectă;

-povestirea orală a unor fragmente din

textele studiate;

Scriere/ redactare:

- scrierea unor enunțuri cu cuvinte și

expresii date;

-sinonime, antonime, omonime

-formularea de răspunsuri la întrebările

date

Texte suport:

1.Ce este copilăria? –

În iunie, de Maria Oltean

2.Ce este un copil? –

Un copil e rodul sfânt, de Passionaria

Stoicescu

3.Cum este un copil? –

Inimioare, Inimioare!, de Sarina

Cassvan

4.Cine ocroteşte un copil? –

Cântec, de George Coşbuc

Bunicul, de Barbu Şt. Delavrancea

5.Educaţia copiilor în familie:

Vizită, de Ion Luca Caragiale

Hoţul, de Tudor Arghezi

6.Evaluare

6

S28, S29,

S30, S31,

S32, S33

9

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Agrigoroae, Dan Literatură pentru copii, clasa a II-a (disciplina opţională)

Editura ADAN, Piatra Neamţ;

2. Crăciun, Boris şi Vacariu,

Dumitru

Legende populare, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1998;

3. Gheorghe, Vasilica şi

Nedelcu, Diana, Luiza

Sinteze de cultură generală, Editura Niculescu, Bucureşti;

4. Tolstoi, Lev Povestiri, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988;

6. Şincan, Eugenia şi Enache,

Viorica

Educaţia moral civică, Editura Coresi, Bucureşti, 1993;

7. XXXX Legende despre flori şi păsări, Editura Minerva, Bucureşti,

1990;

8. XXXX Legende populare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti,

1981.

www.google.com

www.didactic.ro

10

TEXTE SUPORT:

CĂLĂTORIE ÎN LUMEA CĂRȚILOR

GRIGORE VIERU (1935 - 2009)

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935 în Republica

Moldova. Face studii primare și secundare în satul natal Pererița și

apoi la Lipcani.

A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău și

Facultatea de Filologie și Istorie.

Debutează cu poezie în vremea studenției, iar în 1957 îi apare

primul volum de versuri, intitulat sugestiv Alarma. Scrie multă

poezie pentru copii, de asemenea este publicist, prozator, realizator

de manuale școlare. Opera sa poetică este tradusă în mai multe limbi

străine.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de

circulaţie, iar pe 20 ianuarie este înmormântat la Chișinău.

Cum se face o carte

de Grigore Vieru

Da.Cartea a fost un copac prima oară.

În zori, tăietorii copacul doboară.

Fabrica, uite, preschimbă tulpina

În foile astea, subțiri ca lumina.

Hârtia foșnește, șoptește, vorbește.

Cuvinte-furnici se strecoară hoțește.

Nu dorm scriitorii noaptea întreagă.

Pe tipografi sudoarea aleargă.

Oh,carte își are un miez ca de fragă! 23 aprilie

Ca ochii din cap o păzesc

Și mi-e dragă.

11

VIRGIL CARIANOPOL (1908 – 1984)

Poetul român Virgil Carianopol s-a născut pe 29

martie 1908 la Caracal, județul Olt, unde urmează școala

primară, Gimnaziul și Liceul "Ioniță Asan". Cursurile

universitare le face în capitală, absolvind în anul 1938

Facultatea de Litere și Filosofie din București.

Virgil Carianopol își începe cariera literară debutând

publicistic în anul 1928 în revista "Vraja", al cărei redactor

a și fost o perioadă.

Virgil Carianopol este autorul a 25 de volume de

versuri, a scris literatură pentru copii (Arcașul lui Ștefan,

1976).

Se stinge din viață la 6 aprilie 1984 și este

înmormântat la cimitirul Bellu din București. Astăzi,

biblioteca municipală din Caracal îi poartă numele.

Cartea - Virgil Carianopol

Cartea e ca mama noastră,

Că ne-nvață ce e bine.

Tot ce trebuie să facem

Și să știe orișicine.

Ea dă sfaturi tuturora,

Înțeleaptă, ajutor,

Pentru toți ce vor să-i ceară.

Dă lumină tuturor.

De-aceea, dragi copii, întruna

S-o-ntrebați, că, la nevoi,

Ea nu doarme, ea chiar noaptea

Este trează pentru noi.

Are-nțelepciunea veche,

E făclie-n univers.

Ea vă luminează drumul

Pentru cât aveți de mers.

12

LAUDĂ LIMBII ROMÂNE

Limba noastră cea română - Grigore Vieru

Sărut vatra și-al ei nume

Care veșnic ne adună,

Vatra ce-a născut pe lume

Limba noastră cea română.

Cânt a Patriei ființa

Și-a ei rodnică țarână

Ce-a născut în suferință

Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi și magic

Numai dânsa ni-i stăpână:

Limba neamului meu dacic,

Limba noastră cea română.

În al limbilor tezaur

Pururea o să rămână

Limba doinelor de aur,

Limba noastră cea română.

Alexei Mateevici (1888 - 1917) Alexei Mateevici s-a născut în Basarabia și este primul copil al

preotului Mihail Mateevici. În satul Zaim, unde s-a mutat cu părinții,

face școala primară și aici se familiarizează cu frumoasele povești și

balade, de la părinții săi și oamenii satului.

În 1897 este înscris la școala teologică din Chișinău. Primele sale

poezii apar în ziarul Basarabia, în 1907. A scris numeroase poezii,

printre care și minunata odă închinată limbii române: „Limba noastră”.

În anul 1917 se stinge din viață și este înmormântat la Chișinău.

13

Limba noastră

de Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc, ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte,

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i

frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng şi care-o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Irimie Străuț

S-a născut la 28 ianuarie 1932, în comuna Feneş, judeţul Alba.

A studiat Institutul de Literatură şi Critică Literară din Bucureşti de 2

ani „Mihai Eminescu”, al Uniunii Scriitorilor (1952-1954).

A absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie (1970), Facultatea de

Ziaristică (1972) şi studii postuniversitare de limbă franceză la

Universitatea din Bucureşti, 1985.

A publicat numeroase lucrări în versuri și în proză, colaborând

cu diverse edituri. Cele mai multe scrieri se adresează copiilor care au

un puternic caracter educativ: „Istețilă”, „Țupa-Țup”, „Mărul”,

„Darurile iernii”, „Tricolorul” etc.

Istețilă de Irimie Străuț

Isteţilă-i un puştan,

Argint viu, un năzdrăvan…

Ce cauţi măi frate-n car?

Vreau nişte bostani să car!

Multe ţi se-nvârt în cap….

Hainele nu mă încap…

Taci, şi-ţi dau în schimb un leu.

Nu-s balaur şi nici leu.

Iada peste casă sare?

Doar de-i pui pe coadă sare!...

Măi… deştept între deştepţi,

Multe gânduri îmi deştepţi….

14

SĂ FIM MAI BUNI! Fabula este o scurtă povestire alegorică, care aparține genului epic, de obicei în versuri, în

care autorul, personifică animalele, plantele, fenomenele naturii și lucrurile, satirizează anumite

năravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are următoarea structură:

povestirea propriu-zisă (istorioara cu tâlc) și morala (învățătura). Figura de stil folosită de obicei este

personificarea. Fabula are două caractere: caracter satiric și caracter moralizator.

*Despre muncă și lene

Alecu Donici (1806 – 1865) Fabulistul Alecu Donici s-a născut în anul 1806 ca fiind

primul copil din cei patru băieți ai lui Dimitrie Donici. Împreună cu

fratele său Petrache este înscris la Liceul de cadeți nr. 1 din Sankt-

Petersburg, unde a stat până la terminarea studiilor în 1825. În ianuarie

1826 este eliberat din serviciile medicale din motive familiale.

Începând cu 1840 apar în diverse publicații fabulele lui Alecu Donici,

în care sunt criticate trăsături negative de caracter și defecte omenești

puse pe seama umor animale, urmărind îndreptarea comportamentului

uman. Se stinge din viață în 1865 la Piatra-Neamț.

Greierul şi furnica de Alecu Donici

Greierul în desfătare,

Trecând vara cu cântare,

Deodată se trezeşte

Că afară viscoleşte,

Iar el de mâncat nu are.

La vecina sa furnică

Alergând, cu lacrimi pică

Şi se roagă să-i ajute,

Cu hrană să-l împrumute,

Ca de foame să nu moară,

Numai pân’ la primăvară.

Furnica l-au ascultat,

Dar aşa l-au întrebat:

– Vara, când eu adunam,

Tu ce făcei?

– Eu cântam

În petrecere cu toţi.

– Ai cântat? Îmi pare bine.

Acum joacă, dacă poţi,

Iar la vară fă ca mine.

15

*Despre bine și rău

Tudor Arghezi (1880 – 1967) Tudor Arghezi a fost poet, prozator și gazetar cu o carieră literară

întinsă și foarte bogată. S-a născut în anul 1880 la București. Numele său

adevărat a fost Ion N. Theodorescu. Prima sa carte de poezii a fost

„Cuvinte potrivite”, publicată în anul 1927. Urmează apoi și alte lucrări

atât în versuri, cât și în proză („Icoane de lemn”, „Cartea cu jucării” etc.).

Nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor necuvântătoare nu a căpătat un

contur mai unitar și mai complex.

În anul 1967 se stinge din viață și este înmormântat în grădina

casei de pe strada Mărțișor, alături de soția sa. Astăzi casa marelui poet a

devenit muzeu.

Tâlharul pedepsit

de Tudor Arghezi

Într-o zi, prin asfinţit,

Şoaricele a-ndrăznit

Să se creadă în putere

A pradă stupul de miere.

El intrase pe furiş,

Strecurat pe urdiniş,

Se gândea că o albină-i

Slabă, mică şi puţină,

Pe când el, hoţ şi borfaş,

Lângă ea-i un uriaş.

Nu ştiuse ca nerodul

Va da ochii cu norodul

Şi-şi pusese-n cap minciuna

Că dă-n stup de câte una.

Roiul, cum de l-a zărit

C-a intrat, l-a copleşit.

Socoteală să-i mai ceară

Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,

De la bot până la coadă

Tăbărate mii, grămadă,

Şi l-au strâns cu meşteşug,

Încuiat ca-ntr-un coşciug.

Nu ajunge, vream să zic,

Să fii mare cu cel mic,

Că puterea se adună

Din toţi micii împreună.

16

*Despre viclenie şi prostie

Grigore Alexandrescu (1814 – 1885)

S-a născut la Târgoviște în anul 1814 într-o familie modestă.- m.

25 nov. 1885, Bucuresti loc Tatăl, Mihai Alexandrescu, era vameș si

vistiernic,iar mama Maria, cobora dintr-o familie de mici boieri.

Studiază la Sf. Sava, uimindu-și colegii prin cunoștințele în

literaturile clasice (elină și franceză). Primele sale poezii apar în

1832. A lăsat o operă de întindere redusă, dar de o valoare deosebită. A

scris poezii, fabule și satire și alte lucrări memorabile. Timp de 25 de

ani a fost incapabil datorită unei boli mintale crunte.

S-a stins din viață în anul 1885 la București.

Uliul și găinile

de Grigore Alexandrescu

Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,

Îl legă cu o sfoară,

Lângă coteţ afară.

De o vecinătate aşa primejdioasă

Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,

Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,

Începură să vie cât colea să-l privească,

Încă şi să-i vorbească.

Uliul cu blândeţe le primi pe toate;

Le spuse că se crede din suflet norocit

Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.

Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate

La dumnealor să vie,

Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adaugă însă că dacă dumnealor

Îi vor da ajutor

Ca să poată scăpa,

El le făgăduieşte

– Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o

păzeşte –

Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:

Încă din înălţime, el le va da de ştire,

Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială

Nu mai lasă-ndoială;

Şi găinile proaste, ce doreau să găsească

Pe cineva destoinic să le păzească,

S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,

Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.

Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată

Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,

Pe urmă câte vrei.

„Ce pază este asta? striga una cu jale,

Vorba măriei tale

Era să ne păzeşti,

Iar nu să ne jertfeşti.”

– „O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,

Şi ce fel m-am jurat.

Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,

Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus”.

Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:

Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.

Ulii sunt cinstiţi,

Când sunt nenorociţi

17

PRIETENIA, MAREA COMOARĂ A VIEȚII

Lev Tolstoi (1828 – 1890) Lev Tolstoi s-a născut ăn anul 1828 în provincia Tula, Rusia. A fost cel

mai mic între cei patru frați ai familiei. La vârsta de 2 ani rămâne orfan de mamă,

iar la 9 ani și de tatăl său. Va fi crescut de mătușile sale. În anul 1860, acesta a

scris primul dintre marile sale romane, „Război și pace”. În anul 1873, Tolstoi

începuse să lucreze la cel de-al doilea roman de succes, „Anna Karenina”. Autorul

a continuat să scrie ficțiune de-a lungul anilor 1880 și 1890. Una dintre cele mai de

succes opere a fost „Moartea lui Ivan Ilici”. Tolstoi s-a stins din viață la data de

20 noiembrie 1910 în Astapovo, Rusia.

Leu și cățelușa de Lev Tolstoi

La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau bani ori câini şi pisici, spre

a hrăni sălbăticiunile aduse.

Cineva a vrut să vadă animalele; a prins pe stradă o căţeluşă şi a dus-o la menajerie. I s-a dat

drumul înăuntru să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au luat-o şi au aruncat-o în cuşca unui leu, să o

mănânce.

Căţeluşa şi-a adunat coada şi s-a ghemuit într-un colţ al cuştii. Leul s-a apropiat de ea şi a

prins să o miroasă. Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început să dea din codiţă. Leul a întors-o

pe partea cealaltă. Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa leului pe lăbuţele de dinapoi. Leul a privit-o, a

scuturat din cap şi n-a atins-o. Când stăpânul i-a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul a rupt o bucată

şi i-a dat căţeluşei. Seara, când leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins lângă dânsul, punându-şi capul pe

laba lui. De atunci căţeluşa a trăit cu leul, în aceeaşi cuşcă. El mânca ce i se aducea şi nu se atingea

de căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună. Odată un domn a vizitat menajeria şi şi-a

recunoscut căţeluşa. El l-a rugat pe proprietarul menajeriei să i-o dea. Stăpânul s-a învoit şi a chemat

căţeluşa să o scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbârlit coada şi a răcnit.

Aşa au trăit leul şi căţeluşa un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un an însă, căţeluşa s-a

îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu s-a atins de mâncare, mereu mirosea căţeluşa şi o pipăia

cu labele. Când a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars, s-a zbârlit, a început să-şi biciuiască

coapsele cu coada, s-a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă zăvoarele şi podeaua. Toată ziua

s-a frământat, s-a zbătut în cuşcă şi a urlat, apoi

s-a întins lângă căţeluşa moartă şi părea că s-a

liniştit. Dar când stăpânul menajeriei a vrut să

scoată căţeluşa, leul n-a îngăduit nimănui să se

apropie de ea. Închipuindu-şi că leul îşi va uita

durerea dacă va căpăta o altă căţeluşă, stăpânul

i-a vârât în cuşcă una vie. Leul însă a sfâşiat-o

imediat. După aceea a cuprins în braţe căţeluşa

moartă şi a zăcut aşa cinci zile.

A şasea zi a murit şi leul.

18

Mihail Sadoveanu (1880 – 1961)

Mihail Sadoveanu, scriitor, academician și om politic român, s-

a născut pe 5 noiembrie 1880 la Pașcani. Urmează cursurile Liceului

Național din Iași și cursurile Facultății de drept din București. Scriitorul

își începe activitatea literară încă din timpul liceului, colaborând cu

versuri și schite la diverse publicații. Scrie și publică aproape o sută de

volume, cele mai cunoscute sunt: Neamul Șoimareștilor, Dumbrava

minunată, Țara de dincolo de negură, Împărăția apelor etc.

Ocupa funcții publice, de inspector al căminelor culturale și

director al Teatrului Național din Iași.

Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie

1961și este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Doi mari prieteni: Eminescu și Creangă

de Mihail Sadoveanu

Când a venit la Iași, Eminescu colindase

toate olaturile românești. Singura lui avere era un

geamantan plin cu versuri. În vremea când se

formau ca mărgăritarekle în sufletul lui neasemuitele

poezii, a cunoscut pe Creangă. Deodată s-au legat

buni prieteni. Amândoi au petrecut multe nopți în

colțurile retrase ale vechii cetăți ale Moldovei.

Aici, pe băncile de brad, în amurguri

dulci stăteau amândoi la sfat. În una din aceste

înserări, Eminescu a citit lui Creangă din poeziile

sale. Creangă îl asculta în tăcere. Dar în prietenia

aceasta mai fericit a fost Eminescu. El a auzit pentru

întâia oară Amintirile și poveștile lui Creangă. A

fost încântat de limba mlădioasă, simplă a marelui

scriitor al Humuleștiului. Prietenia lor le-a adus

multe ceasuri de uitare și mângâiere.

19

Edmondo De Amicis (1846 – 1908)

Prozator şi poet italian, Edmondo De Amicis s-a născut în

localitatea Oneglia, în data de 21 octombrie 1846. A publicat de-a

lungul vieţii cărţi de călătorii şi povestiri pentru copii, scheciuri din

viaţa militară şi poezii, dar este cunoscut pentru cea mai importantă

lucrare a sa, „Cuore – inimă de copil”(1886), „o poveste

sentimentală pentru copii scrisă sub forma unui jurnal al unui

şcolar”. Cartea a fost tradusă în peste 25 de limbi, fiind cunoscută

aproape peste tot în lume.

Scriitorul se stinge din viaţă la vârsta de 62 de ani, la data

de 11 martie 1908.

Prietenul Meu Garrone

de Edmondo De Amicis

Am avut numai două zile de repaus și tot mi s-a părut mult, fiindcă nu-l mai văzusem pe

Garrone. Cu cât îl cunosc mai bine, cu atât îl iubesc mai mult. Tot așa li se întâmplă și celorlalți

băieți, afară de cei mândri și îngâmfați, care nu prea o duc bine cu el, căci el nu suferă mândria.

Când un băiat mare vrea să bată pe unul mic, acesta strigă îndată:

— Garrone! și cel mare nu-l mai bate, stă pe loc.

Tatăl lui e mașinist la drumul de fier. Garrone a început târziu să vină la școală, pentru că a

fost doi ani bolnav. Acum el este cel mai înalt și mai voinic din toată clasa. Ridică o bancă numai cu

o mână, mănâncă țeapăn... și ce bun este! Orice lucruri i s-ar cere: creion, gumă, hârtie, briceag, dă

cu împrumut, sau dăruiește de tot. Nu râde, nici nu vorbește în timpul orei, stă la locul lui cu spinarea

încovoiată, cu capul vârât între umeri, nemișcat

în banca ce e prea strâmtă pentru dânsul. Când

mă uit la el, îmi zâmbește uitându-se cu coada

ochiului la mine, parcă mi-ar zice:

— Nu-i așa, Enrico, noi suntem prieteni?

Câteodată-mi vine să și râd; este așa de

mare și de gros, încât hainele, mânecile,

pantalonii, totul îi e prea strâmt pe trup și prea

scurt Pălăria îi stă pe vârful capului; pantofii îi

sunt mari și groși, iar cravata îi stă mereu sucită

la gât ca o funie. Bietul Garrone! Cu toate

acestea e destul să te uiți la el numai o dată, ca

să-l iubești. Toți băieții mici ar voi să stea în bancă lângă dânsul, pentru că-i apără. Știe bine

aritmetica și își poartă cărțile legate cu o curea de piele roșie. Are un cuțit cu mânerul de sidef, pe

care l-a găsit acum un an în piața armelor. Într-o zi s-a tăiat cu el până la os, dar nimeni n-a știut la

școală, și acasă n-a suflat o vorbă, de frică să nu-i sperie pe părinți. Știe de orice glumă și nu se

supără niciodată, dar când susține ceva, apoi vai de acela ce i-ar zice:

— Nu e adevărat! Scântei îi scapără din ochi, și izbește cu pumnul în bancă de se cutremură

totul.

Sâmbăta trecută dete cinci lire unui băiat din clasa I inferioară, care plângea în mijlocul uliți,

fiindcă îi furaseră banii și nu mai avea cu ce să cumpere un caiet. Sunt trei zile de când lucrează la o

20

scrisoare de opt pagini, împodobită cu desene făcute cu condeiul pe margini; vrea să o dea mamei

sale de ziua ei. Mama lui vine des să-l ia de la școală; e înaltă și grasă ca dânsul, dar are un chip

plăcut. Profesorul se uită la el cu blândețe și de câte ori trece pe lângă banca lui, îl bate cu mâna pe

umeri, ca și cum ar mângâia un pui de taur domolit. Eu îl iubesc foarte mult, sunt vesel când strâng

în mâna mea, mâna lui cea groasă; ai crede că e o mână de om mare. Sunt încredințat că și-ar pune

viața în primejdie ca să scape pe vreun coleg de-al său și că bucuros s-ar lăsa să fie ucis, ca să-l

apere. Lucrul acesta se vede lămurit în ochii lui! și măcar că și cu glasul lui cel gros pare că tot ceartă

și bombănește, totuși se simte că vorba lui iese dintr-un suflet bun și milos.

MAMA, FIINȚA CEA MAI DRAGĂ!

Petru Demetru Popescu

S-a născut în anul 1929 în comuna

VÂLCĂNEȘTI, jud. PRAHOVA. Părinții lui au fost

învățători. Cunoscutul istoric şi scriitor Petru

Demetru Popescu „spune” istoria poporului român

prin legende şi povestiri accesibile copiilor, într-un

stil clar şi expresiv.Scrise pe baza documentelor într-o

manieră cuceritoare, cărţile lui Petru Demetru

Popescu sunt considerate lucrări de referinţă ale

literaturii pentru copii şi adolescenţi. Povestirile şi

monografiile istorice, culegerile de ghicitori şi proverbe, Biblia povestită copiilor, sunt doar câteva

dintre temele şi preocupările literare ale autorului devenite bibliografie şcolară, recomandată atât

elevilor, cât şi profesorilor din învăţământul primar şi gimnazial. Membru al Uniunii Scriitorilor din

România, Petru Demetru Popescu este şi autor de manuale şcolare de istorie. A primit o serie de

diplome și distincții pentru numeroasele sale scrieri valoroase.

Tu eşti, mamă! de Petru Demetru Popescu

Când eram copil odată, mama mea învăţătoare

M-a luat cu ea la şcoală,doar aşa,într-o plimbare.

Şcoala mi-a părut castelul,iară clasa cu fereşti

Poza mândră întâlnită într-o carte cu poveşti.

Ea,ţinându-mă de mână, mă purtă spre banca-ntâi

Şi o scurtă mângâiere mi-aşeză la căpătâi.

Banca-naltă,eu mai singur decât cucul mă simţeam

Şi-aşezat aşa pe vârfuri tot la mama mea priveam.

Aş fi vrut să fiu acolo lângă ea şi nu aici

Lâng-aceşti copii din clasă, mult mai mari,dar tot pitici.

21

Am aflat chiar fiindcă mama tuturor le surâdea

Când ştiam că numai mie ea acasă îmi zâmbea.

După un timp,pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,

Clasa-ntreagă,întrebată,a fost pusă la ghicit.

-Dragii mei,să-mi spuneţi mie,a-nceput învăţătoarea,

Cine muntele-l întrece-n înălţime,iară marea

O întrece în mărime prin atâta bunătate?

Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,

Care mângâie când doare,care cântă când mângâie,

Stând de strajă suferinţei pruncilor la căpătâie?

Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,

Cea mai dragă,cea mai mare şi mai bună dintre toate?

Clasa-ntreagă se gândeşte…ochii mari,mintea-ncordată.

Un băiat parcă e gata să răspundă….şi o fată….

Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,

Am uitat că sunt în bancă,mama că-i învăţătoare,

Şi pe când băieţi şi fete mâna ridicau în sus,

Eu,cu voce îndrăzneaţă,cu iubire de nespus,

Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:

-Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta….

TU EŞTI, MAMĂ !

Mihai Eminescu (1850 – 1889)

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este

al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici,

provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei. Îşi

petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin

împrejurimi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi.

A fost poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii

români și de critica literară drept cel mai important scriitor romantic

din literatura română supranumit și „luceafărul poeziei românești”.

Opera sa este impresionantă prin întindere și profunzime. Poetul Mihai

Eminescu aparține românilor. A fost denumit poet național și universal,

scriitorul total al literaturii românești, poetul nepereche. A murit la 15

iunie 1889 la București.

22

Rugăciunea unei mame

de Mihai Eminescu

Copilași din lumea toată,

Știți voi cum se roagă mama

La icoană-n orice seară?

Nu știți? -Sigur, n-ați luat seama

Cînd cu ochii plini de lacrimi

Înaintea Maicii Sfinte,

Își rostește-n blînde șoapte

Rugăciunea ei fierbinte.

Uite-așa se roagă mama:

"Maică Sfîntă, Preacurată,

Vezi-i ce frumos dorm dînșii!

Ei îmi sunt averea toată,

Pentru ei din greu mă zbucium,

Pentru ei trăiesc pe lume

Și îndur atît noianul

De durere fără nume.

I-am culcat...Și-acum spre Tine

Vin încet, să nu mă vază,

Și te rog, Măicuță Sfîntă

Să cobori o rază blîndă,

Raza bunătății Tale,

Printre blondele lor plete,

Ca să n-aibă vise rele

Și nici pleoapele muiete.

Și le adu-n suflet raiul

Liniștit al vieții Tale;

Și mi-i fă, în zorii zilei,

Cînd o fi ca să se scoale

Să-i văd blînzi, cuminți și veseli,

Îndreptînd spre mine pașii,

Cum îi îndreaptă spre Tine,

Colo-n cer, sus, îngeraşii..."

LEGENDE FERMECĂTOARE Legenda este o povestire fantastică cu elemente istorice reale transmisă prin forma orală.

Legenda este o narațiune populară în proză sau în versuri, în care se împletesc elementele reale cu

cele fantastice. Prin ea se explică originea unor ființe, plante sau animale, desfășurarea unor

momente istorice sau faptele unor eroi ș.a.m.d.

Legenda lăcrămioarelor legendă populară

Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme doi copii de rege: un

băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la Zâna cea Bună cele mai minunate daruri:

frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot timpul,

jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori.

Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ținutul în care

locuiau și întregul lor regat a fost cuprins de jale. Era o boală ciudată: Oamenii adormeau şi nu se

mai puteau trezi.

Într-o dimineaţă însăşi fiica regelui nu s-a mai putut trezi. Atunci fratele ei, sfâşiat de durere a

plecat în lumea mare ca să găsească un leac pentru draga lui surioară. A colindat mări şi ţări, dar în

zadar… nimeni nu ştia ceva despre leacul acestei boli.

23

Văzând că nu are cum să-şi ajute sora, fiul împăratului începu să plângă. Şi plânse zile şi

nopţi întregi. După un timp în jurul lui au început să crească nişte plante pe care nimeni nu le mai

văzuse până atunci: aveau frunzele destul de late şi nişte tulpiniţe delicate, pe care se înşirau, ca nişte

mărgeluşe albe, floricele de o deosebită gingăşie. Dar ce uimea cel mai tare la aceste flori, era

mirosul lor pătrunzător şi deosebit de plăcut.

Băiatul se opri din plâns, culese un bucheţel cu gând să-l ducă la căpătâiul surioarei lui, care

nu mai avea mult de trăit.

Se apropie de pat, puse bucheţelul şi privea la chipul frumos

al tinerei prinţese.

Deodată fata trase aer adânc în piept şi deschise ochii,

întrebând:

– De unde vine acest miros dumnezeiesc?

Prinţul, fericit şi uimit, îi întinse bucheţelul de flori şi zise:

– Acestea sunt lacrimile mele de durere. Zâna Bună mi-a

ascultat ruga neîntreruptă şi ţi-a redat firul vieţii.

De atunci acele flori s-au numit lăcrămioare. Oamenii le-au

plantat în grădinile lor ca să-şi bucure ochii şi sufletul.

Legenda florii soarelui

legendă populară

Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche

în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în

oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi

cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei. La urmă, aşa într-un amurgit

de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de

încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după

toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi

să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la

grai.Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem.

Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în

răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa

Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca

o dezmetică în urmă şi zicea tânguios: “Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut

parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o

peşteră neumblată.” Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către

Lună: “Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata

lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi

aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească

vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini,

pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină,

chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o

primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna,

furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi

pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit

chipul în floare galbenă.Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa

îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet.

Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără

noroc. Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră,

24

de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului

stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre

mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic

chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.

Legenda Ciocârliei

de Vasile Alecsandri

Din vremuri de demult n-a fost fată mai frumoasă ca

Lia, fata de împărat. Fața ei albă, ochii albaștri și părul bălai,

frumusețea trupului ei acoperit de haine scumpe, fermecau

inimile tuturor celor care o priveau. Despre frumusețea Liei

s-a dus vestea în lumea întreagă. De peste nouă mări și nouă

țări au venit să o pețească feciori de împărați, mândri și viteji.

Au venit împăratul Roșu și Alb împărat și Peneș împăratul și

alții, mulți ca frunza și ca iarba ... Lia, însă, nu îl voia pe

niciunul dintre ei. Lia privea mereu cu drag la Soare și mereu

avea ochii plini de lacrimi. Nimeni nu știa de ce, din cauza

luminii Soarelui sau din cauza vreunui dor ascuns. Nu-i

cunoștea nimeni taina, nici cerul, nici pământul, doar umbra ei

știa.

Când frumoasa fată de împărat îi spunea Soarelui că e singura ei dorință, că vrea să îl

întâlnească și să-i fie mireasă, umbra ei suspina și îi spunea că își caută singură pierzania. Lia

răspundea că nu îi pasă, că va umbla zi și noapte până își va găsi iubitul. Umbra zicea că nu e bine,

dar că o va însoți oriunde se va duce.

Într-o dimineață Lia sui pe Graur, calul ei care fugea ca vântul și ca gândul și porni la drum.

Merseră pe sub soare, merseră pe sub stele, străbătură codri și poiene, trecură peste râuri, până când

ajunseră la malul mării.

Lia privi cu dor spre insula pe care se afla palatul Soarelui și se plânse umbrei că Graur nu

poate să meargă și pe pământ și pe apă. Calul spuse că el nu poate să meargă pe apă, dar poate fratele

lui, cel născut în valurile mării. Necheza cu putere și din valuri ieși un cal cu solzi argintii pe spate și

copite făcute pentru a înota. Lia sări pe calul mării și porni pe ape, lăsând pe mal umbra și pe Graur.

Ajunse Lia pe insulă și porni către palatul minunat. Se îmbrăcase ea la plecare în haine de

fecior, dar mersul ei o arăta că e fată. La palat îi ieși în cale mama Soarelui. Era oarbă, de la atâta

privit al strălucirii Soarelui. Soarta ei era să mai vadă numai atunci când fiul ei ar fi întâlnit iubirea.

Întreba drumețul dacă e fecior sau fată și-i spuse că, dacă e fată, precum se aude pasul, să plece iute

de acolo. Cum Lia nu știa ce să facă, iată că apăru Soarele. O zări pe Lia, îi ură bun-venit. Fata

răspunse cu vorba duioasă și își zâmbiră dulce unul altuia. Mama Soarelui simți și hotărî să afle de e

fecior sau fată. Avea să presare flori albe în patul drumețului, la noapte. Dacă dimineața vor fi

veștede, înseamnă că e bărbat, dacă vor fi mai înflorite, e fată.

Cei doi iubiți petrecură în alinturi toată noaptea. Dimineața, mama Soarelui văzu florile

înflorite, căci vederea îi revenise ca prin farmec, și înțelese că oaspetele e fată. Privi pe cer și își văzu

fiul cu iubita la pieptul lui. Uitase de toate, chiar și să țina seama razelor de foc, iar lumea întreagă

era cuprinsă de flăcări arzătoare.

Mama o blestemă pe Lia și căzu moartă la pământ. Blestemul urca până la cer și Lia se

prăvăli și ea din ceruri, prefăcându-se în mica ciocârlie, pasărea care se înălța mereu către Soare,

cântându-i primăvara cântece de dor. Așa spune legenda ciocârliei ...

25

Legenda albinei şi a păianjenului legendă populară

O femeie săracă avea doi copii: un băiat și o fată. Ei au plecat în

lume, spre a-și câștiga cele necesare traiului. Băiatul a intrat ucenic la un

țesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidari.

În ceasul morții, mama își chema copiii lângă ea. Fata a venit imediat, dar

băiatul nu a vrut să vină. Mama l-a iertat, dar după moartea ei, fata s-a

prefăcut în albină, iar băiatul în păianjen.

De atunci, păianjenul trăiește singur, veșnic singur, fără frate, fără surori și

fără părinți. El fuge de lumină și veșnic își țese

pânza prin locuri întunecoase, și e posomorât și supărat, iar oamenii îl

urgisesc și, oriunde îl află, îi strică pânza și pe el îl fugăresc și îl omoară.

Albina, de atunci, este veselă și toată ziua zboară de pe o floare pe alta și

trăiește cu părinții ei, cu frații și cu surorile ei la un loc. Oamenii o

iubesc și o văd cu drag, căci ea cu toți își împarte ceea ce adună și

tuturor le dă mierea ei.

COPILĂRIA, ȚARA INOCENȚEI

Maria OLTEAN

Maria OLTEAN s-a născut la data de 19.12.1945 în Budești,

județul Bistrița Năsăud.

A fost absolventă a liceului agricol (1963). A muncit ca tehnician în

agricultură și laborant, apoi ca inspector de personal la OJT Bistrița-

Năsăud, iar în cele din urmă a fost secretar la Casa Municipală de Cultură

Bistrița.

A scris o serie de volume de poezii („Din fire de păpădie”) și povești („O scrisoare către

soare”, „Lacrimile lunii”) dedicate copiilor. Pentru scrierile sale pline de sensibilitae a primit multe

aprecieri din partea criticilor literari.

În iunie de Maria Oltean

Iunie e luna florilor

călimară de cristal a culorilor.

Pe frunte îi curg zorii străvezii

Iar pletele-i sunt holde aurii

dulce tainic început de vară,

când stelele pe cerul nopții ară

și în salcâmi petalele zâmbesc

sporind covorul mândru.

În iunie pădurile adună

aur de soare și polei de lună,

26

Și crește visul verii de mătase.

În iunie, cireșul blând se coace

și o mie de cercei rotunzi îmi face!

Passionaria Stoicescu

Passionaria Stoicescu este poetă, prozatoare, scriitoare de literatură

pentru copii, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România

(1976), Secţia Poezie. Este absolventă a Şcolii pedagogice din Buzău,

licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

A fost învăţător, apoi profesor de limba română, instructor metodist

la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, corector, apoi redactor la Editura

Litera. A colaborat cu diferite edituri.

Debutul editorial a fost în 1971, cu literatură pentru copii „Lume

mică, lume mare”, la editura Ion Creangă. Până în prezent are numeroase scrieri în versuri și proză,

pentru care a primit multe premii literare și culturale.

Un copil e rodul sfânt

de Passionaria Stoicescu

Cum e vara la-nceput

Ca un rod abia născut,

Care rotunjit se coace

De-i vegheat, crescut în pace,

Un copil e rodul sfânt,

Rodul vieții pe pământ.

Cu iubire-l naști în lume,

Cu iubire îi dai nume,

Cu iubire și căldură

După-a soarelui făptură.

Știi, pe lume orice pui

Soare e pentru ai lui,

Văz mirat în zori de zi

Prins în ochi de păpădii.

Soare-prunc, alungă ceața

Și ne umple casa, viața!

27

Sarina Cassvan

Sarina Cassvan (3 ianuarie 1894, Bacău - 8 ianuarie 1978, Bucureşti) -

prozatoare, publicistă, traducătoare şi autoare de piese de teatru. Aparţinea unei

familii care a dat cărturari şi oameni ai scenei. A fost infirmieră în anii primului

război mondial. Urmase (după propria-i mărturisire) studii universitare la

Berlin, apoi s-a lansat într-o febrilă activitate gazetărească. Publică volume de

schiţe, povestiri și romane. Opera sa literară a fost tradusă în mai multe limbi

străine.

Inimioare, inimioare de Sarina Cassvan

A fost odată un vânzător de dulciuri care striga din tot sufletul: „Inimioare! Inimioare!” şi

poftea pe toată lumea să guste „ inimioarele” de turtă dulce.

Un băieţaş se apropie timid de dânsul şi alese o inimioară, presărată cu bomboane colorate.

Nu că ar fi avut de gând să o mănânce, ci fiindcă vroia să o ducă mamei sale, care era bolnavă. A

auzit el pe cineva din casă spunând că mama lui s-a îmbolnăvit de „inimă rea” şi atunci s-a gandit că

îi va duce mamei sale inima aceea de turtă dulce, pe care să şi-o puie în locul celei „rele” şi să se facă

sănătoasă.

-Cat ceri pe inimioara asta? îl întrebă pe vânzător.

-Cinci lei, răspunse acesta.

Vrând să o plătească, văzu cu amărăciune că nu-i ajung banii. Se întristă peste măsură.

-Offf! E prea scump pentru mine.

-Dar câți bani ai tu?

-Nu am mai mult,decât doi lei.

Vânzătorul îl întrebă pentru cine vrea turta. Când copilul îi spuse că vrea să o ducă mamei

sale , fiindcă e bolnavă de „inimă rea”, negustorul i-o dădu fără să primească nici un ban.

Copilul mulţumi şi alergă acasă într-un suflet:

- Mămico, mămico! Ţi-am adus altă inimă! Arunc-o pe cea bolnavă şi rea şi pune-o pe asta să

te faci sănătoasă!

Mama n-a înţeles la început ce vrea băieţelul. Dar când acesta i-a întins inima de turtă dulce,

a priceput, l-a luat în braţe şi l-a sărutat, plină de fericire, văzând cât de mult o iubeşte copilul ei.

-Să trăiești, dragul mamei!Ești un băiețel bun. Dar nu înțeleg de ce vrei să o arunc pe

cealaltă?

-Fiindcă toți din casă spun că te-ai îmbolnăvit de „inimă rea” și când am văzut inima asta de

turtă dulce m-am gândit s-o cumpăr pentru tine. Nu-i așa că am făcut bine?

-Foarte bine,dragul mamei, mângâindu-l cu dragoste.

Ea i-a explicat că inimile oamenilor nu se pot schimba cu inimi de turtă dulce, dar ea se va

face bine dacă băieţelul va mânca în locul ei inimioara de turtă dulce.

La început băiatul nu a vrut să se atingă de inimioară. Dar după ce mama lui mâncă o

bucăţică, el luă cu plăcere restul. Din ziua aceea, mama sa începu să se însănătoşească. După câteva

zile, băieţelul se plimba cu mama sa prin târg. El o duse la vânzătorul de turtă dulce, pentru a-i arăta

acestuia că mama lui s-a făcut bine.

28

Mama îi reaminti negustorului cele petrecute şi îi mulţumi pentru

gestul său frumos. Era foarte mândră că băiatul ei o iubeşte aşa de mult şi

fericită că în lume mai există oameni cu o inimă aşa bună .

Copilului îi sălta inima de bucurie că mergea alături de mama lui

care era tânără, frumoasă şi sănătoasă.

Şi oare cum să nu te faci bine când ai un copil cu o inimă atât de

bună?

George Coșbuc (1866 – 1918)

George Coşbuc s-a născut în 1866 la Hordou, azi Geporge

Coșbuc, în judeţul Bistriţa-Năsăud și a decedat în 1918 la

Bucureşti. A fost un poet român din Transilvania. S-a născut al

optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian

Coşbuc. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în tovărăşia basmelor

povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le

primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin. Poetul şi-a

început studiile la şcoala primară din Hordou, apoi la Telciu. Mai

târziu face Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii

maghiare din Cluj. A scris numeroase poezii, pe teme variate, de o

valoare incontestabilă, apreciate și peste hotare.

Cântec

de George Coșbuc

A venit un lup din crâng

Și-alerga prin sat să fure

Și să ducă în pădure

Pe copiii care plâng.

A venit la noi la poartă

Și-am ieșit eu c-o nuia:

- Lup flămând cu trei cojoace

Hai la maica să te joace!

Eu chemam pe lup încoace

El fugea încotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac

Întreba pe la vecine:

- Poartă-se copiii bine?

Dacă nu, să-i vâr în sac!

Și-a venit la noi la poartă

Și-am ieșit eu și i-am spus:

- Puiu meu e bun și tace

Nu ți-l dau și du-te-n pace!

Ești sărac, dar n-am ce-ți face!

Du-te, du-te ! Și s-a dus.

Și-a venit un negustor

Plin de bani, cu vâlvă mare

Cumpăra copii pe care

Nu-i iubește mama lor.

Și-a venit la noi la poartă

Și-am ieșit și l-am certat:

N-ai nici tu, nici împăratul

Bani să-mi cumpere băiatul!

Pleacă-n sat, că-i mare satul,

Pleacă, pleacă! Și-a plecat.

29

Barbu Ștefănescu Delavancea

Scriitorul român Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut pe 11

aprilie 1858, la București. Delavrancea își face clasele primare la

gimnaziul "Gh. Lazăr" din București, după care este admis bursier la

liceul "Sf. Sava".

Scriitorul debutează literar în anul 1877, publicând în "Romania

Liberă" o poezie patriotică semnată Barbu. Începând cu anul 1877

urmează cursurile Facultății de drept din București.

A scris volume de poezii pe teme variate. Un loc deosebit în opera sa îl

ocupă nuvelele și povestirile: Bunicul, Bunica, De azi și de demult. S-a

impus și ca dramaturg: Apus de soare, Viforul , Luceafărul.

A fost avocat, profesor, primar al Capitalei, ministru al Lucrărilor

Publice și ministru al Industriei și Comerțului. Scriitorul moare la Iași în 1918 și este înmormântat la

Cimitirul "Eternitatea".

Bunicul de Barbu Şt. Delavrancea

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe

prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care

cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile

scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini

de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani

mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul,

cocoşeii moşului!

Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui

„tata-moşu”.

– Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi.

– Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe

băiat.

– O, voinicii moşului!…

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că

ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare.

– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În ţara cocorilor.

– În ţara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un’ se duc când se duc?

– În ţara rândunelelor.

– În ţara rândunelelor?

– Da…

30

– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului,

zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

– Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

– Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule?

– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie.

– Cum de nu? Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme.

Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din

cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu:

– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în

creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Şi partea asta, a mea!

– Mustaţa asta este a mea.

– Şi asta, a mea!

La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

– Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ş-a mea, ş-a ei!

– Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

31

– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul

bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea

lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiţi?!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale s-a născut la 1 februarie 1852, Haimanale,

care-i poartă astăzi numele, județul Prahova și a decedat în 1912 la

Berlin. A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,

director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine

greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul

dintre cei mai importanți scriitori români. Operele sale au reflectat cel

mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. A fost ales

membru al Academiei Române post-mortem.

Vizită …

de I.L. Caragiale

M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit

pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori. N-am

voit să merg cu mâna goală şi i-am dus băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastică.

Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca

maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de rigoare, am început să convorbim

despre vreme, despre sorţii agriculturii – d. Popescu tatăl este mare agricultor – despre criză ş.cl (și

celelalte). Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la

petreceri… Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu petrecerile, mai

ales când are copii.

-Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie

să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia

unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!

-Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor,

auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie bătrână:

-Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!

-Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!

Apoi, cătră mine încet:

-Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept… Dar vocea de dincolo adaogă:

32

-Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !… Astâmpără-te, că te arzi!

-Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin’ la mama!

-Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!

-Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe

uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luând o poză foarte marţială.

Mama ia pe maiorul în braţe şi-l sărută…

-Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare

mama? Vrei să moară mama?

-Dar – întrerup eu – pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?

-Pentru dumneata.

-Da de ce vă mai supăraţi?

-Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl scuipă, să nu-l deoache, şi-l lasă jos.

El a pus sabia în teacă, salută milităreşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe două mese, pe

canapea, pe foteluri şi pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o

trâmbiţă şi o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură şi,

legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă. Madam Popescu îmi spune

ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi că nu cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude

nimica.

-Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când

sunt musafiri!

Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, adaog:

-Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie.

-Maior! strigă mândrul militar.

-Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa; cu trâmbiţa cântă

numai gradele inferioare; maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă.

Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trânteşte cât colo;

asemenea şi trâmbiţa. Apoi începe să comande:

-Înainte! marş!

Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte-n cale. În momentul acesta,

jupâneasa cea răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi cafele. Cum o vede, maiorul se opreşte o

clipă, ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o

clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt

de desperare.

-Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava!

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic

înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa să iasă din

neutralitate şi să intervie în război, primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură

de spadă.

-Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-

mă, să-mi treacă şi să te iert!

Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută… Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceaţa,

mă pregătesc să sorb din cafea…

-Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.

-Vai de mine! la noi se fumează… Bărbatu-meu fumează… şi… dumnealui… mi se pare că-i

cam place.

33

Şi zicând „dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul maior.

-A! zic eu, şi dumnealui?

-Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un

om mare…

-A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă…

-Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceaţă…

-Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă stomacul…

Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu cheseaua în

vestibul.

-Unde te duci? întreabă mama.

-Viu acu! răspunde Ionel

După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia

de pe mescioară tabacherea cu ţigarete regale, scoate una, o pune în gură şi mă salută milităreşte, ca

orice soldat care cere unui ţivil să-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi

face cu ochiul şi mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, militarul o aprinde pe

a lui şi, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira

îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, şi îmi zice:

-Scuipă-l, să nu mi-l deochi!

Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu

şi-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav

liniştea ciucurilor de cristal.

-Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva… Vrei să mă superi? vrei să moară mama?

Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trânteşte cu

mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceaşca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les

lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceaşca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii

mei de vizită, coloarea oului de raţă.

-Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să te-astâmperi… Vezi? ai supărat pe domnul!…

aldată n-o să-ţi mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:

-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu niţică apă caldă!… Dar n-apucă să termine,

şi deodată o văd schimbându-se la faţă ca de o adâncă groază. Apoi dă un ţipăt şi, ridicându-se de pe

scaun:

-Ionel! mamă! ce ai?

Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa lui figură strâmbată.

Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.

-Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!… Ajutor! moare copilul!

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la piept.

-Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.

-Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în

fire; vezi? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Aldată să nu

mai fumezi!

Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior

afară din orice stare alarmantă, şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi

paltonul şi am plecat. Când am ajuns acasă, am înţeles de ce

maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi

toarne dulceaţă în şoşoni.

34

Hoţul de Tudor Arghezi

În cutia cu pălării vechi, sta un urs de

catifea. Dacă nu era galben ca floarea

soarelui, el ar fi fost fioros şi podul întreg ar

fi tremurat de frica lui. Aveam în pod: doi

berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un

armăsar care sta în pod, fiindcă era de lemn

şi vopsit cu pensula verde. Dar era galben şi

culoarea asta micşorează seriozitatea

lucrurilor şi nu sperie pe nimeni şi au luat-o

florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi

de sticlă, care se uitau drept în tavan.

Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul cu

şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat

când a trebuit să-i puie şi ochii, greşind cutia

ochilor de urs şi luând dintr-o altă cutie doi

ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat;

ursul nostru din pod se uita cu blândeţe.

Ursul stătuse jos în casă doi ani întregi

şi ajunsese atât de stricător încât am fost

nevoit să-l pun deoparte în singurătate şi el

se trezi în cutia cu pălării, numai după ce încercase zadarnic fel de fel de mijloace de

îndreptare. Croind ursul după faţa unei scurteici moştenită de la o cocoană bunică,

croitoreasa nu se gândise că fără să vrea, prin potrivirea mădularelor, îi dă nişte năravuri

pe care, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseră la timpul lor. Tatăl urşilor care umblă

nevăzut şi îngrijeşte în munte de copiii lui săpându-le peşteri, răsturnând iarba cât un

pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănându-i şi tăindu-le unghiile cu un

fierăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la urşii de pâslă pentru copii şi le dă câte un

crâmpei de nărav.

Ursul nostru se nărăvise să fure şi nu altceva decât bomboane, ciocolată, fructe şi

rahat. Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât

cutia, fără să-l vadă nimeni.

- Cine a mâncat ciocolata?

- U`su, răspundea ridicând din umeri băiatul. Nu mai e.

- Dar cutia cu bomboane englezeşti?

- U`su, răspundeau fata şi băiatul.

Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind sub

canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De ani de zile ursul a mâncat

toată ciocolata, toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el

nu mânca tot borcanul. Lua câte puţin ca să nu se cunoască. Scotea câte un pumn de

bomboane, câţiva biscuiţi şi le mânca pe toate cu încetul.

Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulciurile

copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întânlit niciodată pe scară. Se

fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul,

35

cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu

vrea să se ferească.

Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită, cu cât învăţase de la urs să

mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ şi mingea. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape

dulceaţă furată, confeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a

mâncat ce mănâncă acum toate mingile care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele

tot.

Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească

şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată

pentru că mingile nu au degete ca să le deslege sfoara şi să descuie dulapul.

Totuşi într-o zi, Tătuţu o să se puie la pânda chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni

cu linguriţa, cu lăbuţa, ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci

nu ştiu care din trei va fugi mai repede speriat: mielul, ursul sau Tătuţul.