înv. Cârstea Rodica

Zâna cea Bună a citit povestea lui Brăduţ şi s-a întristat. I s-a făcut milă de bieţii copaci şi a hotărât să-i înveţe pe toţi oamenii de pe Pământ să fie mai atenţi cu hârtia. Pentru că a auzit că mai există copii cărora nu le place să citească sau care murdăresc şi rup cărţile, vă va spune şi ea o poveste: povestea unei cărţi!

Vedeţi? Întreaga natură ascultă povestea ei!

De ziua ei, Ştefana a primit în dar de la bunicul ei o carte. Fetiţa, elevă în clasa a IV-a, nu şi-a putut ascunde dezamăgirea. Ea spera să i se aducă un telefon mobil. O carte! Ce să facă ea cu cartea? Nu-i place să citească. Nici cele de la şcoală nu-i prea plac … Nici nu le îngrijeşte. Mereu o ceartă mama din cauza cărţilor aruncate peste tot, murdare, cu foile îndoite. De doamna învăţătoare, ce să mai zică? Toţi colegii râd când doamna o mustră că nu-şi îngrijeşte cărţile şi caietele!

La plecare, bunicul o mângâie pe fată şi îi spune:

- Te văd tare nemulţumită de darul meu. Nu vreau să-ţi fac şi eu morală, dar te rog să te gândeşti la ce-ţi voi spune. Ai mai auzit tu zicându-se despre carte că este o comoară, dar nu eşti de acord cu ce se spune. Să ştii că nu există adevăr mai mare! Dacă nu citeşti, trăieşti o singură viaţă: pe a ta. Citind, trăieşti vieţile tuturor personajelor şi capeţi şi cunoştinţele şi experienţa lor. Când te vei convinge că o carte este, întradevăr, o comoară şi prin ce-ţi comunică, dar şi prin truda celor care au făcut-o şi prin viaţa copacului jertfit pentru ea, te vei purta cu respect faţă de carte şi vei dovedi că eşti fetiţă mare, aşa cum pretinzi.

Stefana ascultă spusele bunicului şi îşi luă rămas bun, încă nemulţumită de darul primit. Apoi aruncă furioasă cartea sub birou şi se aşeză în pat să se uite la desene animate.

Deodată, din ecranul televizorului, ieşi o zână nespus de frumoasă, îmbrăcată într-o rochie ţesută din fir de aur. Zâna îi spuse fetiţei cu glas blând:

-La mulţi ani, Ştefana! Am venit să-ţi ofer cadoul de ziua ta.Vrei să mergi cu mine într-o excursie interesantă?

-Cum să nu? Mă plictisesc îngrozitor! Toţi mă bat la cap să citesc, dar mie nu-mi place!

Zâna cea Bună o luă pe fată de mână şi amândouă se ridicară în zbor lin printre steluţele ce străluceau în noapte.

-Ce lucrează omul acesta la calculator, aşa de târziu? Nu este obosit?

-Şst! Vorbeşte în şoaptă! Dumnealui este scriitorul, cel care creează! Lucrează multe ore pe zi, timp de luni sau, chiar, ani pentru a crea o carte. Vezi câte file a scris? De multe ori şterge fiindcă nu este mulţumit de ce-a lucrat şi o ia de la capăt… Pentru a scrie o carte este nevoie, pe lângă talent, de multă, multă muncă!

La sfârşit, autorul alcătuieşte un manuscris.

Ştefana este impresionată:

-Nu m-am gândit niciodată la cât de mult munceşte un scriitor!

Zâna şi Ştefana zboară pe deasupra oraşului şi ajung în dreptul unei clădiri cu multe etaje. Privesc printr-un geam la oamenii care citesc manuscrise sau lucrează la calculatoare.

-Ce este aici? întreabă fata curioasă.

-Este o editură. Autorul contactează editura şi propune cartea spre editare. Editura va stabili un termen în care trebuie să dea un răspuns solicitantului. In general, termenul este de minimum 30 de zile.

Un redactor cu experienţă, citeşte manuscrisul şi evaluează oportunitatea publicării lui. El va lua in calcul calităţile textului, faima autorului (dacă este cazul), în ce măsură genul si subiectul corespund profilului editurii, publicul căruia i se adresează cartea, interesul acestuia faţă de subiect şi autor. Dacă volumul este într-o limbă străină, acesta va fi dat la traducere unui colaborator, bun cunoscător al limbii respective, dar şi al limbii române. Acesta va efectua traducerea în condiţiile stabilite. Să mergem!

-Uite, această doamnă se ocupă de redactarea cărţii.

-Adică ce face?

-Doamna este un redactor familiarizat cu domeniul literar de care aparţine volumul. Îl citeşte cu atenţie, verifică ortografia, punctuaţia, corectitudinea şi aduce textul la forma cerută de normele de editare stabilite în editură.Verifică fluenţa frazelor şi claritatea ideilor, caută posibilele greşeli de conţinut şi, în general, propune autorului modificări, dacă este nevoie. Toate acestea sunt discutate cu autorul. Modificările sunt introduse în computer si se obţine textul final.

-Nu s-a terminat drumul nostru? întreabă Ştefana.

-Te-ai plictisit?

-Nu,deloc! Chiar mă interesează!

-Uite, aici, machetatorul,un specialist în aranjarea în pagină, stabileşte cum va arăta cartea bună de pus pe raftul librăriilor şi bibliotecilor: ce dimensiuni va avea, aspectul literelor textului, aspectul titlurilor capitolelor, aşezarea pe fiecare pagină a textului etc. Texul brut, împreună cu aceste informaţii sunt preluate de tehnoredactor care prelucrează toate datele şi obţine, pe calculator, aspectul dorit al lucrării. Mai este nevoie şi de munca unui grafician care realizează copertele.

-Hai, Ştefana, mergem acum la tipografie.

-Ce se întâmplă acolo?

-Manuscrisul printat împreună cu coperta înregistrată pe un CD sunt predate la acea tipografie care poate realiza condiţiile de calitate stabilite de editură.

Fetiţa nu mai scoate nicio şoaptă. Este impresionată de tot ce vede.

-Foile tipărite sunt duse la legătorie. Abia aici cartea capătă forma finală!

După tipărire şi legare, tirajul (toate cărţile comandate) este recepţionat de reprezentantul editurii şi adus în depozitul acesteia. De aici, cărţile sunt trimise spre cei care le distribuie cititorilor.

-Dragă Ştefana, drumul cărţii şi al nostru se apropie de sfârşit. Cărţile vor merge în librării , şcoli şi biblioteci, iar noi vom zbura către casă. Ţi-a plăcut călătoria?

- Zână dragă, nu am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai arătat şi m-ai învăţat! Îmi este ruşine când mă gândesc ce mulţi oameni muncesc pentru o carte, iar mie mi-e greu doar s-o citesc!

-Zâna cea Bună o duse pe Ştefana înapoi, în camera sa. Fetiţa stise televizorul şi luă cartea adusă de bunicul.

-Îţi promit, Zână, că, de acum încolo, voi citi multe cărţi şi le voi îngriji cu atenţie. Bunicul are dreptate: cartea este o adevărată comoară!

-Rămâi cu bine, Ştefana! Sper că îţi vei îndeplini promisiunea!

-Mulţumesc mult, Zână! Te rog să mai vii pe la mine să-ţi povestesc ce-am citit şi să-ţi arăt ce cărţi şi caiete îngrijite voi avea!

Voi ce ziceţi, copii, veţi urma exemplul Ştefanei?

Scrisul a fost una dintre descoperirile de importanţă capitală din istoria omenirii. Practic, fără scris, lumea noastră ar fi arătat cu totul altfel. Începând de la tăbliţele de lut din vechiul Sumer si până la atât de cunoscutele programe de editare de text ale zilelor noastre, scrisul a reprezentat, poate, cea mai importantă formă de comunicare a ideilor, conceptelor, teoriilor, practic, a întregii culturi umane.

Când ne gândim la scris, unul dintre primele cuvinte care ne vin în minte este „carte". Cărţile au reprezentat, timp de sute de ani, singurele modalităţi de transmitere a unor informaţii, indiferent de natura acestora (religioase, ştiinţifice, laice etc.), evoluţia lor reflectând evoluţia tehnologică a omenirii. Astfel, foarte mult timp, cărţile au fost scrise de mână şi apoi copiate de persoane special instruite şi calificate în acest sens.

Odată cu apariţia tiparului (în Europa, în jurul anului 1450, în China şi Coreea el fiind cunoscut cu mult înainte), lucrurile s-au simplificat şi cărţile au devenit un lucru mult mai natural şi accesibil marelui public decât fuseseră până în acel moment.

Datorită invenţiei lui Gutenberg, în perioada 1450-1500, în marile centre europene (Veneţia, Mantua, Nürenberg, Augsburg, Basel, Köln, Lyon, Milano, Paris, Roma, Strasbourg etc.) s-au tipărit primele cărţi, numite “incunabule” (denumire preluată din tehnica de tipărire, prin crearea unor matriţe în lemn în formă de leagăn). România se numără printre primele ţări care au introdus tiparul imediat după 1500. Ieromonahul Macarie, care a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, a început această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tipărită a fost în 1508, “Liturghierul lui Macarie”.

Tiparniţă din anul 1778

Cărţi vechi

Conceptul de carte a rămas neschimbat timp de secole, în ciuda faptului că tehnologia imprimării s-a modificat radical. Aceasta s-a încheiat acum câţiva ani deoarece cărţile au intrat într-o nouă etapa evolutivă - cartea electronică, sau “e-cartea” - care reprezintă o versiune digitală a unei lucrări ( existentă deja în format scris sau difuzată doar în formatul digital), versiune ce poate fi vizualizată fie prin intermediul unui calculator, fie prin intermediul altor dispozitive compatibile. Cărţile electronice prezintă oarece dezavantaje (piratarea, numărul încă mic al utilizatorilor), dar şi multe avantaje. Primul (şi probabil cel mai important) este spaţiul ocupat. E-cărţile ocupă foarte puţin spaţiu de memorie, toate cărţile scrise vreodată în lume încăpând pe un hard disc cu dimensiuni mai serioase. În acest format, cărţile sunt mult mai accesibile şi "mai portabile", ceea ce reprezintă un factor foarte important în ziua de azi. Alt avantaj este reprezentat de costul foarte mic al publicării unei astfel de cărţi, un factor care s-ar putea dovedi a fi decisiv, pe termen lung, în evoluţia cărţilor electronice.

Este deja destul de clar că e-cărţile reprezintă viitorul conceptului de "carte" şi că, la un moment dat, "cărţile de hârtie" vor fi privite ca nişte curiozităţi, ca nişte obiecte de anticariat. Evident, acest moment este încă departe în viitor, dar se pot observa deja semnele sale prevestitoare. Acest viitor necesită sprijinul a două elemente ajutătoare majore: dezvoltarea mai rapidă a tehnologiilor care să permită citirea e-cărţilor într-un mod la fel de natural ca şi o carte normală şi stabilirea unui canal de distribuţie care să elimine acei intermediari (agenţi, edituri etc.) dintre un autor şi publicul său. Rămâne de văzut dacă acest lucru se va întâmpla sau nu şi, dacă da, cât de curând va fi.

Mai mult de 6 milioane de cărţi, filme şi fotografii vor putea fi găsite pe Internet în cadrul unui singur portal web până in 2010, a anunţat Comisia Europeană. Comisia, care a făcut pentru prima oară cunoscute planurile sale, a spus că va obţine suportul complet al tuturor bibliotecilor naţionale în cel mai scurt timp. Două milioane de cărţi, filme, fotografii, manuscrise şi alte lucrări ar trebui să fie on-line în cadrul bibliotecii până în 2008, iar numărul acestora va creşte până la 6 milioane până in 2010, pe măsură ce tot mai multe biblioteci, arhive şi muzee se vor alătura proiectului. Biblioteca Digitală Europeană va conecta bibliotecile virtuale de pe Internet ale statelor membre. Orice bibliotecă, muzeu sau arhivă va fi în măsură să se conecteze la conţinutul digital aflat în biblioteca centrală europeană. Proiectul îşi propune să promoveze moştenirea culturală a Europei în format digital. Costurile estimate pentru crearea acestei biblioteci centrale digitale se ridică la 200 - 250 milioane euro.

În jur de 138 milioane de cititori sunt înregistraţi în

prezent în cadrul bibliotecilor din Uniunea Europeană.

Biblioteca a existat încă din Antichitate. În epoca antică, existau biblioteci, dar ele se confundau cu arhivele. Cea mai veche bibliotecă cunoscută este aceea de la Ninive, datând din secolul al VII-lea î.Hr., biblioteca regelui Asurbanipal care cuprindea două încăperi cu numeroase lăzi în care s-au găsit peste 22000 de tăbliţe de lut. Aceasta avea şi un bibliotecar şi chiar cataloage din care au ajuns fragmente până în epoca contemporană şi au putut fi studiate cu ajutorul calculatoarelor.

În Grecia au funcţionat, de asemenea, biblioteci. La Atena existau în şcoli, în temple sau funcţionau biblioteci personale, cum a fost cea a lui Aristotel sau aceea a lui Pisistrate (600 - 527 î.Hr.).

Biblioteca din Alexandria cuprindea aproximativ 400000 de manuscrise care au fost sistematizate şi catalogate de personalităţi ştiinţifice ale vremii.

Biblioteca din Pergam a ajuns în posesia reginei Egiptului, Cleopatra (51 - 30 î.Hr.), alăturându-se apoi celei din Alexandria. Romanii au continuat tradiţia, creând şi prima bibliotecă publică în timpul lui Cezar (101 - 44 î.Hr.) şi o bibliotecă cu două secţii, de limbă greacă şi latină, în timpul împăratului Augustus (63 î.Hr. - 14 d.Hr.). În anul 354, Constantin cel Mare a fondat, la Constantinopol, o bibliotecă ce se va dovedi cea mai viabilă până la căderea oraşului sub turci (1453). Treptat, colecţia de cărţi a bibliotecii imperiale din Bizanţ a crescut n şi a fost consultată de cărturarii vremii, dintre care s-a remarcat împăratul Constantin Porfirogenetul.

Noua bibliotecă din Alexandria - Egipt

În epoca medievală, în Europa au continuat să se creeze biblioteci personale ale intelectualilor vremii, precum şi biblioteci de curte ale împăraţilor, regilor, seniorilor. Pe de altă parte, au cunoscut o largă înflorire bibliotecile clericale şi cele ale universităţilor. Cele clericale (ale mânăstirilor, ale papilor, patriarhilor, episcopilor etc.) au lăsat un fond de carte deosebit de bogat. S-au remarcat, în  secolele VI-VIII multe biblioteci,remarcându-se biblioteca Vaticanului.

În secolul al X-lea, s-a fondat, la Bagdad, o bibliotecă cuprinzând 12.000 volume: opere inedite, traduceri din greacă, sanscrită, chineză. La 1233, activitatea acesteia s-a lărgit considerabil, fiind construită aici o bibliotecă pentru toate popoarele Orientului, cu sute de mii de cărţi. De remarcat că în răstimpul secolelor X-XIII, Orientul a cunoscut foarte numeroase şi bogate biblioteci particulare. Celebră era biblioteca din Cairo care, în secolul al X-lea, poseda un fond de 1.600.000 de volume de matematică, filosofie etc.

Universităţile au fost dotate şi ele cu cărţi, dar acestea, fiind foarte scumpe şi destul de rare până la invenţia tiparului, erau legate de pupitrele din sala de lectură petru a nu fi furate. Menţionăm în acest sens câteva biblioteci ale unor universităţi celebre: Köln, Viena, Cracovia, Praga, Basel, Padova.

Biblioteca Vaticanului – manuscris din secolul al VIII-lea

În ceea ce priveşte Ţările Române, primele biblioteci au fost, de asemenea, cele mânăstireşti care s-au format pe lângă mânăstirile benedictine în secolul al XI-lea, în Transilvania. În secolele următoare s-au alăturat cele ale mânăstirilor franciscane, dominicane şi cele ale catedralelor. Oraşele Alba- Iulia, Sibiu, Braşov, Cluj erau renumite în Europa pentru colecţiile acestor biblioteci în secolele XIV-XVI. La mijlocul secolului al XV-lea, mânăstirile franciscane de la Bacău şi Baia posedau şi ele biblioteci însemnate. În secolul al XVI-lea, avem menţiuni în izvoarele scrise despre existenţa unei biblioteci în Moldova, la Şcoala de la Cotnari, în perioada domniei lui Despot-Vodă (1561-1563).

O atenţie deosebită s-a acordat bibliotecilor din Ţările Române în secolul al XVIII-lea, remarcându-se în acest sens: Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Antim Ivireanul (?-1716), stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Constantin Mavrocordat (1741-1743). În Transilvania, în această perioadă, s-au creat marile colecţii particulare ale căror fonduri se pot consulta şi astăzi la Biblioteca Battyanaeum (Alba Iulia), Biblioteca Brukenthal (Sibiu), Biblioteca Teleki (Târgu

Mureş). Carte tipărită în Moldova, în secolul al XVII-lea

Potrivit celor mai mulţi istorici şi cercetători, Biblioteca Naţională a României îşi regăseşte originile în una dintre cele mai vechi biblioteci din România - Biblioteca Colegiului Sf. Sava din Bucureşti.       Biblioteca Colegiului Sf. Sava şi-a deschis colecţiile către publicul larg in 1838, atunci când aproape 1000 de volume de carte franţuzească au fost catalogate.     După Unirea din 1859, Biblioteca Colegiului Sf. Sava a obţinut statutul de bibliotecă naţională, primind alternativ denumirea de “Biblioteca Naţională” şi “Biblioteca Centrală”. În anul 1864, apare legea "Reglementări publice". Conform acestei legi, ea primeşte titulatura de” Biblioteca Centrală a Statului”.          În aceasta formulă, biblioteca avea să funcţioneze până în anul 1901, când a fost desfiinţată şi colecţiile ei au fost transferate Bibliotecii Academiei Române.     Ca rezultat al deciziei din 1901, Biblioteca Academiei a primit şi atribuţiile unei biblioteci naţionale, situaţie care a durat până in anul 1955, când a fost înfiinţată Biblioteca Centrală de Stat, ca principală bibliotecă publică a ţării, cu atribuţiile specifice unei biblioteci naţionale.     Imediat după prăbuşirea comunismului (decembrie 1989), la începutul lunii ianuarie 1990, Biblioteca Centrală de Stat a devenit” Biblioteca Naţională a României, ca urmare a deciziei adoptate de noua putere.

Colecţiile bibliotecii cuprind circa 13.000.000 de unităţi bibliografice cu caracter enciclopedic, organizate in fonduri curente - publicaţii româneşti şi străine (cărţi, ziare şi reviste) şi fonduri ale colecţiilor speciale ( bibliofilie, manuscrise, arhiva istorică, periodice româneşti vechi, stampe, fotografii, cartografie, audio-vizual).