EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

Ilustrația copertei: Aurel Jiquidi, Prieteni la birtCopyright © Editura Paralela 45, 2017Editura Cartea Românească este un imprint al Editurii Paralela 45Calea Victoriei 133, sectorul 1, BucureștiPrezenta lucrare folosește denumiri ce constituie mărci înregistrate, iar conținutul este protejat de legislația privind dreptul de proprietate intelectuală.www.cartearomaneasca.ro | www.edituraparalela45.ro

Editor: Călin VlasieRedactare: Mihaela PogoniciTehnoredactare: Mihail VladCorectură: Anamaria CozmaPregătire de tipar: Marius BadeaDesign copertă: Ionuț Broștianu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiCARAGIALE, ION LUCA D-l Goe : momente şi schiţe / I. L. Caragiale ; cuv.-înainte și note de Nicolae Manolescu. - Bucureşti : Cartea Românească, 2017ISBN 978-973-23-3214-6I. Manolescu, Nicolae (pref.) (note)821.135.1

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

Ion Luca Caragiale

D-l GOEMomente şi schiţe

Cuvânt-înainte și note deNicolae Manolescu

CPE Clasele 5-8 CARTEA PENTRU ELEVI

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

Cuprins

Cuvânt-înainte de Nicolae Manolescu ............................................ 7

Ion Luca Caragiale – extras din Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, de Nicolae Manolescu ..................... 9

D-l Goe... ..........................................................................................19Vizită ............................................................................................... 25Bùbico .............................................................................................. 30La poștă ........................................................................................... 37Un pedagog de școală nouă ........................................................... 38Bacalaureat .....................................................................................49Lanţul slăbiciunilor ........................................................................ 54Premiul întâi ................................................................................... 59Triumful talentului ........................................................................ 65Telegrame .........................................................................................71Mitică ...............................................................................................80Emulaţiune ...................................................................................... 87Despre cometă ................................................................................ 93Prelegere populară ......................................................................... 93Five o’clock ......................................................................................100Amicul X ........................................................................................105Ultima oră... ................................................................................... 110Art. 214 ........................................................................................... 116Căldură mare ................................................................................. 130Ţal! .................................................................................................. 135

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

Momentele lui I.L. Caragiale, despre care un autor contemporan al marelui prozator și dramaturg spu-nea: „Monumente, maestre, nu momente”, sunt niște proze scurte, schițe, cum sunt de obicei numite astfel de proze. Au o intrigă simplă și ușor de ținut minte. Personajele, între care numeroși copii, Ionel, Domnul Goe și alții, aparțin micii și mijlociei burghezii din orașele românești din ultimii ani ai secolului XIX. Spre deosebire de copilul lui Creangă, cei ai lui Caragiale nu sunt deloc cuminți, ci, mai degrabă răsfățați, turnând dulceață în șoșonii vizitatorului sau făcând tot felul de năzbâtii riscante în tren. Doamnele din lumea bună sunt pline de ifose, iar domnii fac afaceri și politică fără niciun scrupul mo-ral. E o lume caraghioasă, în fond, dar capabilă de evoluție, în sensul că urmașii lor vor fi cei dintâi care vor benefi cia de civilizația României moderne, fău-rită în epoca regelui Carol I.

N M

Cuvânt-înainte

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

9

Lui G. Călinescu i s-a părut că opera lui Caragiale nu este într-atât de copioasă încât să fie necesară o periodizare. Și totuși, chiar dacă volumele în care scriitorul însuși și-a strâns prozele și publicistica sunt, cum spune un comentator, „un talmeș-balmeș”, anumite schimbări ale preferințelor pentru genuri și specii literare sau pentru mijloace de expresie sunt perfect detectabile de la o epocă la alta, în pofida faptului că există câteva constante, cum ar fi destinația publicistică a unei bune părți din operă, amestecul de stiluri (voit sau nu, dar asta-i, vorba pocovnicului Iordache, altă căciulă) sau in-teresul pentru traduceri și prelucrări. Caragiale începe cu proza umoristică de la „Ghimpele” și de la „Claponul” din anii 1873-1877. Anii 1878-1885 aparțin teatrului. Cu excepția Năpastei, toate piesele acum sunt scrise și, tot cu o excepție, Din carnetul unui vechi sufleor, Caragiale nu publică nicio proză. Este perioada colaborării la „Convorbiri literare”, a lec-turilor la Junimea și a premierelor pe scena Naționalului. După trei ani de pauză, neexplicată în mod clar de biografi, Caragiale se consacră între 1889 și 1904 marilor nuvele și schi-țelor cunoscute sub numele de Momente. Este perioada

ION LUCA CARAGIALE (30 ianuarie 1852 - 22 iunie 1912)

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

10

„Moftului român”. În sfârșit, anii berlinezi (1904-1912) aduc cu ei poveștile și parabolele orientale. Această neobișnuită diver-sitate a fost explicată în două feluri opuse. Un comentator a văzut în ea rodul unui joc conștient cu mai multe strategii, care constă îndeosebi în alternarea unui registru stilistic „înalt”, serios, literar, tragic, cu unul „jos”, comic, parodic. „Nu-i mai simplu, se întreba un oponent, să credem că scrii-torul la debutul său tatona fără a-și fi putut preciza vocația pe care avea s-o ilustreze mai târziu?” Nu-i deloc mai simplu, pentru că tatonări sunt și în plină maturitate creatoare. Cât privește valorificarea literaturii de bas-étage (termenul este al unei cititoare a „Moftului român”, căreia Caragiale îi răs-punde într-o scrisoare), ea ține de epoca Momentelor, textele din „Ghimpele” sau din „Claponul” fiind exact ce se pretind: articole de gazetă satirică. Nu par să învedereze o conștiință artistică sau o tehnică superioară, în stare a le transforma în adevărată literatură. Comediile, la rândul lor, preiau maniera en vogue a teatrului francez post-romantic, fără vreo ambiție novatoare. Avem în ele comedie de limbaj, nu și parodiere a speciei literare ca atare. Norocul lui Caragiale a fost că încli-nația spre comic l-a determinat să renunțe la experiențe pre-cum traducerea Romei învinse. Nu urmărea să șocheze un public îndrăgostit de qui-pro-quo și de vodevil. N-avea spirit de avangardă. Concepția lui despre literatură, teatru sau proză era mai degrabă conservatoare. Dacă așa stau lucrurile, e lim-pede că nu e vorba de strategii sofisticate, ci mai curând de un anume diletantism, care nu se limitează însă la anii debu-tului. Un argument e și felul în care și-a alcătuit și intitulat volumele. Să intitulezi, cu totul impropriu, Schițe nouă cu-legerea de parabole orientale e mai mult decât un capriciu.

Indiscutabil, schiţele, „momentele”, majoritatea culese în volumul din 1901, reprezintă partea cea mai originală a prozei lui Caragiale, în definitiv, cea mai caragialiană. Ni se pare normal să aplicăm adjectivul situaţiilor și limbajului din Momente. O fidelitate prea mare faţă de canonul de proză naturalist în câteva din marile nuvele, excentricitatea psiho-logică în Năpasta ne împiedică să-l vedem în ele pe

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

D-l GOEMomente şi schiţe

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

19

D-l Goe...

Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.

Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a pă-răsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care tre-buie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineață. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D-l Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:

— Mam’mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!— Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana.Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria.Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălă-

rie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formi dable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că „așa țin bărbații biletul”.

— Vezi, ce bine-i șade lui – zice mam’mare – cu costumul de marinel?

— Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?— Da cum?— Marinal...— Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea

pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii – marinel.

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ

20

— Vezi că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice marinal, nici marinel...

— Da cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâm-bet simpatic.

— Mariner...— Apoi, de! n-a învățat toată lumea carte ca d-ta! zice

mam’mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potri vește pălăria de mariner.

Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult.

Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam’mare își face cruce, apoi aprinde o țigară... Goe nu vrea sa între în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații.

— Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.

— Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amân-

două mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage în-grozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.

— Mamițoo! mam’mare! tantii!— Ce e? Ce e? sar cucoanele.— Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din pi-

cioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a

suit de la stația din urmă.— Biletele, domnilor!Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui con-

ductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și dacă a zburat pălăria, fi-rește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet...

— Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; dacă nu, la

stația apropiată trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Așa scrie re-gulamentul: dacă un pasager n-are bilet și nu declară că

EDITURA CARTEA R

OMÂNEASCĂ