Începutul celui de al Doilea Război Mondial

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată și împărțită conform pactului. România a rămas oficial o țară neutră, dar a adăpostit refugiații polonezi și mai ales a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt) prin căile ferate, șoselele și porturile românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.

În 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze și cedeze Basarabia și Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit și Ținutul Herța care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale sovieticilor și grupurilor de comuniști evrei civili (jafuri, ucideri, violuri[3]). Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă[4] și prin interzicerea valorilor românești[5].

Instalat la 4 iulie 1940 în speranța de a câștiga bunăvoința Germaniei hitleriste, guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislație antisemită dupa modelul german, potrivit cu ideologia de extremă dreapta care îl călăuzea. El însă nu a reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră primul război mondial și care solicitau din ce în ce mai tare revizuirea granițelor[6]. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.

Venirea la putere a lui Antonescu

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare însă aceștia au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod direct prin liderii lor, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu[7]. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiați ai săi, militari și civili, și din legionari conduși în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat și consilierii desemnați de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată „Stat Național Legionar”.

Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Șorban, onorat cu distincțiile de „Drept între popoare” și „Cetățean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi discriminatorii elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de modalități de a le ocoli. Același domn, dar și istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca în România, evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm Filderman care deținea funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești și Ion Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziția ca nici-un evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român din Paris a cerut același drept și pentru evreii cetățeni români care se aflau în Franța [8] . În schimb, Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 și până la 21 ianuarie 1941, a aplicat strict legislația anti-semită existentă și a înăsprit prigoana evreilor mult peste

aceasta, dedându-se la acte similare cu cele comise, cu câteva luni mai devreme, de către comuniști în Basarabia evacuată[9]. Conform ideologiei sale xenofobe, Mișcarea Legionară a reactivat și legislația împotriva comercianților armeni și greci. Ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanți care fuseseră eliminați și fizic la ordinul regelui. Violența membrilor Mișcării Legionare era întețită de un sentiment de răzbunare împotriva tuturor partizanilor "carliști" sau a regimului parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60 de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava pe 27 noiembrie 1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru implicarea în asasinarea lui Codreanu [10][11]. Pe lângă aceștia, au fost asasinați în apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga și economistul Virgil Madgearu, de asemenea un fost ministru, considerați de Mișcarea Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu.[12]. Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul anului 1940 un excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comuniști șase ani mai târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști demnitari din epoca parlamentară.

Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare ceea ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea legionară a încedrcat să-l înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimei și muncitorimii. Dar în mare majoritate aceștia au luat partea mareșalului, astfel că în patru zile, Antonescu a înăbușit revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000 fiind internați în lagăre[13].

Campania din URSS

Pe 22 iunie, 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române. La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei[14].

La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești[necesită citare], în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Unul dintre cei care susțineau că armata română ar trebui să se oprească la Nistru era Iuliu Maniu, argumentând că mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Tot cu gândul la Ardeal a hotărât și Antonescu să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată și încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea Neagră” [15].

La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la gradul de mareșal al României (auto-promovare) și decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa II-a și I-a. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiați români din Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazdă românească nu se uită. Nicio umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru granița răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor și năzuițelor neamului” [16].

În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze în interiorul U.R.S.S- ului pe direcții diferite. Astfel, Armata a 4-a a participat la Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte sângeroase între 6 august și 16 octombrie 1941, însemnând pentru unitățile acestei armate 17.792 morți, 63.345 răniți, 11.471 dispăruți, în total 92.608 oameni.

În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române.

După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe frontul de Est mai rămăsesera 7 divizii românești, care au acționat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras în Crimeea, înfrânte în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz și a celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de militari.

În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.[17]

În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum și produse industriale.

România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave).

Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat ostilitatea diplomatică față de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

Demiterea și arestarea Mareșalului Antonescu

În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu că războiul este pierdut.Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care inițial nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe gen. Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanții Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat "Proclamația către țară", prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei.

Războiul pe frontul de vest

La 12 septembrie, România semnează Armistițiul cu Națiunile Unite, asumându-și obligația de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localități românești: Carei și Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și în munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România.

După război

În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaților apuseni, un stat dușman învins. Delegația română la tratativele de pace de la Paris a argumentat că și guvernul Pétain, singurul legal în Franța în perioada iunie 1940 - august 1944, fusese un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască Franței dreptul de a fi numărată printre cobeligeranți, dar URSS și-a impus punctul de vedere și prin condițiile Tratatului de la Paris din 1947, Aliații au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe principiul că "cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social", armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniștilor și comuniștilor. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat și înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt incluși reprezentanți ai Frontului Național Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiția (Lucrețiu Pătrășcanu) și transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).

Deși URSS-ului i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, iar Bulgariei recuperarea Cadrilaterului (regiune locuită în majoritate de bulgari), totuși contribuția României de partea Aliaților nu rămâne total fără urmări. În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea și Satu-Mare, nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera trasată în 1918 de comisia internațională condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne, care este frontiera actuală.

Nordul Bucovinei și partea de sud a Basarabiei au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei, împreună cu o parte din fosta Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, a constituit o nouă republică a URSS denumită "RSS Moldovenească". Aceasta a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova.

România în al doilea razboi mondial CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL a izbucnit la 1 septembrie 1939 în cadrul contradictiilor dintre puterile imperialiste, din cauza dorintei de necontenita expansiune teritoriala si de dominatie a Germaniei hitleriste. Problema Gdanskului (Danzig ) si a "coridorului" polonez au fost, ca si uciderea arhiducelui Franz Ferdinand înaintea primului razboi mondial, doar pretextul începerii ostilitatilor. Chiar daca polonezii cedau, Hitler, care afirmase succesiv, dupa fiecare câstig nou teritorial - încorporarea Austriei, anexarea partii sudete din Cehoslovacia - ca nu mai are nici o pretentie - a si dovedit-o în martie 1939 când a înghitit toata Cehoslovacia! - ar fi gasit cu siguranta altceva, alt pretext ca sa dezlantuie masina sa de razboi. Primul act al marii conflatatii a fost foarte scurt: în mai putin de trei saptamâni, Polonia era complet ocupata. Înainte de 20 septembrie 1939 au aparut la Bucuresti primele automobile cu refugiati polonezi; o parte a acestor refugiati a fost gazduita în capitala; pentru ceilalti, ca si pentru ostasii care scapasera de încercuire si se retrasesera pe teritoriul nostru, s-a amenajat un asa-zis lagar în dobrogea, care s-a dovedit a fi însa numai cu numele, deoarece au putut mai toti sa plece mai departe, în Orientul apropiat sau în Apus. Îndata dupa cotropirea Poloniei are loc o alta lovitura germana, de data aceasta la noi, dar nu direct, ci prin interpusi: asasinarea primului ministru Armand Calinescu de catre legionari. Faptul ca s-a produs la 21 septembrie, în plina zi, pe când victima se ducea cu automobill de la minister spre casa. Pe portiunea, putin frecventata, dintre Dâmbovita si Bulevardul Ardealului, a strazii nou deschise care lega prelungirea Stirbei Voda pe palatul Scolii de Razboi, un car cu boi a obligat pe soferul primului ministru sa încetineze si chiar sa opreasca.În acel moment s-a apropiat automobilul atentatorilor - acestia veneau din Germania unde fusesera instruiti si echipati - si, din imediata apropiere, au fost trase numeroase gloante de revolver, omorându-l pe loc pe Armand Calinescu si pe agentul sau de siguranta. Cu acelasi automobil al lor, asasinii se îndreptara spre sediul Societatii de Radiodifuziune din strada General Berthelot (azi Nuferilor)si acolo, fortând intrarea si imobilizând personalul tehnic, izbutira sa anunte la microfon sângeroasa isprava.  Stupoarea ce a cuprins pe toata lumea nu a durat însa decât o clipa. Asasinii au fost imobilizati si arestati chiar în cuprinsuls localului Radiodifuziunii, complicii au fost gasiti si ei si, spre seara, pe acelasi loc unde îl împuscasera pe primul ministru, au primit pedeapsa: trupurile au ramas o zi neridicate, spre a fi vazute de toata lumea. Dupa un minister de câteva zile, al generalului Argesanu, a urmat guvernul C. Argetoianu, cu o durata de vreo doua luni si dupa aceea, guvernul Gh. Tatarascu, acesta tinând cu unele remanieri, pâna la 4 iulie 1940 si continuând politica de alianta cu Franta si Anglia. În primavara începe marea ofensiva germana în Apus, care duce, pe de o parte, la ocuparea Danemarcei si a Norvegiei, pe de alta la desfiintarea puterii militare franceze. În momentul în care maresalul Petain, care, dat fiind trecutul sau, n-ar fi trebuit niciodata s-o faca, a cerut armistitiu (17 iunie 1940), s-a vazut limpede ca se prabusise nu numai Franta, dar întregul sistem politic european din care facea parte si România, ca Germania devenea, pentru moment cel putin, stapâna Europei. La 26 iunie, în urma ultimatului prezentat guvernului român de catre guvernul sovietic, teritoriul dintre Prut si Nistru, si partea de nord a Bucovinei au intrat în componenta Uniunii Sovietice. Noul guvern Gigurtu (4 iulie 1940), cu toata legiuirea rasista nedreapta pe care a introdus-o, n-a izbutit sa câstige bunavointa guvernului hitlerist. România facuse parte dintre beneficiarii tratatelorde pace ale primului razboi mondial; Germania sustinea pe fostii învinsi; acestia, încurajati de marile ei succese militare, cereau acum în mod deschis revizuirea granitelor. Convorbirile directe cu guvernul ungar, la Turnu Severin, neducând la nici un rezultat, România a fost nevoita sa

accepte asa-zisul "arbitraj", de fapt Dictatul de la Viena (30 august), hotarât dinainte de cei doi ministri de externe, ai Germaniei si Italiei fasciste - perfidul von Ribbentrop si cinicul Ciano - si sa cedeze o suprafata de 42243 kilometri patrati din Transilvania, cuprinzând Maramuresul, Crisana si nordul Transilvaniei, inclusiv Clujul.   Când s-a auzit de noul hotar impus de Dictatul de la Viena, a fost în întreaga tara o izbucnire de indignare. Partidul Comunist, numeroase cercuri politice, organizatii democratice si patriotice, inclusiv grupuri ale armatei s-au ridicat împotriva acestui "arbitraj". S-au facut întruniri de protest, dar nu s-a trecut la o rezistenta cu armele împotriva executarii Dictatului, deoarece împrejurarii erau cu totul potrivnice. "În acest moment, greu pentru destinele tarii sale, poporul român s-a gasit singur, fara nici un sprijin dinafara, parasit de toate puterile Europei". Întrucât însa Hitler urmarea sa puna stapânire deplina pe România, el se folosi de starea de tensiune, de grava nemultumire provocata de Dictatul de la Viena, si determina, prin legionari si prin omul sau de încredere, generalul Ion Antonescu, o lovitura care duse la abdicarea regelui Carol al II-lea si trecerea întregii puteri în mâinile "conducatorului" Antonescu (5-6 septembrie 1940), întronarea dictaturii militaro-fasciste. Formal, continua sa fie un rege, Mihai I, fiul lui Carol, dar rolul lui era pur decorativ. Doua zile mai târziu prin tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) granita dintre Bulgaria si România revenea la traseul fixat prin Congresul de la Berlin (1878). Îndata dupa aceea, în octombrie, îsi facura aparitia în capitala ofterii germani, cu automobilele si autocamioanele respective; veneau, aparent, în calitate de consilieri tehnici; în realitate, puneau, împreuna cu personalul economic civil, stapânire pe tara, aservindu-o " masinii de razboi" hitleriste. "Conducatorul" formase un guvern alcatuit din câtiva cunoscuti personali, militari si civili, precum si legionari. În primele trei luni, capitala tarii vazu scenele de razbunare ale acestora din urma: asasinarea, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, dupa miezul noptii, în cazematele fostului fort de la Jilava, a saizeci si sapte de persoane, închisi în primele zile ale noului regim. În aceeasi zi în care avea loc macelul de la Jilava, fostul ministru Virgil Madgearul era luat de la domiciliul sau din Bucuresti, si dus în padurea Snagovului unde a fost împuscat. La aceste acte sângeroase care au mai avut loc, dar care nu au fost pedepsite se adauga si o catastofa naturala: cutremurul care a avut loc în noaptea de 9-10 noiembrie, cel mai puternic din câte fusesera pe atunci în tara. Legionarii nu erau multumiti cu guvernul, în care ei nu aveau decât o parte: voiau totul si cât mai repede. Astfel ca au provocat rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 : au atacat Presedintia Consiliului de Ministrii si facând tot soiul de jafuri si crime. "Conducatorul" a reusit sa înabuse rebeliunea, unii dintre lgionari fiind arestati si chiar condamnati. Declaratia de razboi a Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice a avut loc în ziua de 22 iunie 1941’data la care începe o noua faza în istoria celui de al II-lea razboi mondial. Generalul Antonescu se hotarâse sa participe la operatiunile militare în calitate de aliat al lui Hitler. Participarea armatei române la operatiunile militare pe teritoriul U.R.S.S. a adus tarii mari suferinte. Atmosfera era din ce în ce mai grea pentru România, starea de spirit antihitlerista s-a manifestat cu tot mai multa hotarâre, inclusiv în rândul armatei. Între timp se produce cotitura hotarâtoare în desfasurarea razboiului. În urma marii victorii în batalia de pe Volga, de la Stalingrad (azi Volvograd), începe înaintarea progresiva si succesiva spre vest a întregului front sovietic, astfel încât, la 2 aprilie 1944, comunicatul oficial anunta ca Prutul a fost atins si chiar depasit. În razboiul antihitlerist, România a participat cu un efectiv de 538586 de ostasi, situându-se pe locul al patrulea dupa:U.R.S.S., S.U.A.si Anglia; în timpul luptelor, armata româna a facut 117798 de prizonieri. Bombardamentele aeriene au fost reluate în august 1943, când au fost lovite de catre aviatia americana Câmpina si Ploiestii, facându-se pagube serioase. Primul bombardament masiv aerian asupra Bucurestilor a avut loc la 4 aprilie 1944. El a început aproape de ora 14 si a fost efectuat în valuri succesive de bombardiere ale

Statelor Unite. Lumea nu se astepta la bombardament; credea ca e un simplu exercitiu de aparare pasiva, asa cum se mai facusera înainte. Au fost lovite în special cartierele de vest si nord-vest ale orasului - cotrocenii, Grivita, Steaua - si în primul rînd regiunea Garii de Nord, unde s-a întrebuintat sistemul "covorului" de bombe. Au cazut bombe si în alte cartiere ca, de pilda, în Calea Victoriei asupra Hotelului "Splendid" si a "Parc-Hotelului" de alaturi, unde îsi avea sediul misiunea militara germana, ambele hoteluri fiind complet distruse si o mare parte a locatarilor lor ucisi. Niciodata, în istoria Bucurestilor, n-au pierit, în mai putin de doua ore, atâtia oameni. Nu exista o cifra oficiala a victimelor, însa numarul lor este de ordinul miilor.  Al doilea bombardament (care a fost si cu bombe incendiare) a avut loc la 15 august 1944 fiind lovita grav Universitatea, atunci a fost distrusa si cladirea de alaturi a "Cartii Românesti". Bombardierele engleze vopsite în negru si purtand numele de "vaduvele negre" care actionau dupa ce lansasera "strugurii luminosi", adica ciorchini de rachete purtate de parasute, care luminau asa de puternic încât se vedea ca ziua, îngaduind lansarea bombelor pe tintele alese. Spectacolul era înspaimântator, avea ceva apocaliptic. La 12 aprilie 1944, la opt zile dupa primul bombardament masiv masiv al Bucurestilor, se produce propunerea Uniunii Sovietice de a acorda României un armistitiu, cu conditia de a rupe legaturile cu Germania si a continua lupta alaturi de de armata sovietica. În momentul când ofensiva sovietica, începuta pe frontul moldovenesc, se dezvolta ti începe înaintarea spre miazazi, când armata hitlerista, lovita puternic, e în continua retragere, în acest moment se produce insurectia armata antifascista, initiata, organizata si condusa de Partidul Comunist Român. Insurectia armata de la 23 august 1944, act epocal în istoria României, a raspuns aspiratiilor uriasei majoritati a natiunii, acelor mai largi forte sociale, precum si a armatei; aceste forte, sub conducerea Partidului Comunist Român, au rasturnat dictatura militaro-fascista si s-au angajat cu toata hotarârea în coalitia antihitlerista. "Insurectia armata din august 1944 a constituit o stralucita încununare a eroicei lupte revolutionare purtate de oamenii muncii, de fortele progresiste ale societatii, în frunte cu partidul comunist, împotriva fascismului si razboiului, a dominasiei imperialismului strain, pentru eliberare sociala si nationala"(Nicolae Ceausescu - 22 august 1969). Actul de la 23 august 1944 a marcat începutul unei etape fundamentale în istoria poporului român, etapa constructiei societatii socialiste.

România în cel de-al Doilea

Razboi Mondial

Profesor: Cazacliu GheorgheEfectuat: Cazacliu Cristina