Ce este romantismul?

[...] Romantism înseamnează triumful valorilor locale asupra valorilor clasice universale, triumful valorilor relative și individuale asupra valorilor generale ale clasicismului, însemnează tendința către diversificare în opoziție cu năzuința către unitate a clasicismului.

Definiția romantismului s-a dat în mod obișnuit în legătură cu clasicismul sau cu realismul. Raportat la aceste doua curente literare, romantismul se caracterizează ca o literatură a sentimentului și a fanteziei. Ea apare într-adevăr ca o violentă descătușare a sentimentului după marea încordare care a fost marea revoluție franceză. [...]

[...] Romantismul lucrează însă cu o lume proprie, în care determinante râmân sentimentul și fantezia. [...] romantismul accentuează cu toată energia factorul subiectiv. Scriitorul romantic nu este satisfăcut de realitatea obiectivă, el caută să depășească această realitate. Pentru satisfacerea cerințelor sale spirituale, artistul romantic e în căutarea unei patrii ideale, diferite de patria în care-și țese viața istorică. El va evada din actual fie spre trecut, fie spre viitor, va evada din spațiul său limitat și binecunoscut spre un spațiu exotic, fără contururi precise, chiar lipsit complet de contur, spre infinit. Este drept, exotismul romantic se realizează uneori din adâncirea vieții sufletești a unor grupuri umane nepătrunse încă de cercetarea literară; romantismului îi revine meritul de a fi descoperit poezia populară. [...]

[...] Romantismul este străbătut de două curente contrarii care se vor manifesta statornic: romantismul depresiv, în care viața sufletească se realizează în linie descendentă și se încheie în renunțare și romantismul progresiv, revoluționar, insipit permanent de imaginea ideală a societății viitoare. Primul curent este o prelungire amplificată a literaturii preromantice; cel de al doilea, care combate cultul excesiv al rațiunii așa cum era el practicat de literatura „Luminilor”, prelungește totuși și fructifică anumite trăsături ale acestui curent: crezul său progresist și combativitatea sa. [...]

Heliade Rădulescu

[...] ajunge însă să adreseze în ajunul revoluției din 1848 următoarele cuvinte către „generoasele inimi române”: „Când am apărat limba de nedreptățile ce i s-ar putea face sau i s-au făcut... am apărat averea voastră cea mai scumpă, cea mai sacră. Boldurile mele nu sunt insulte, sunt efecte ale curajului ce mi-l insuflă lealitatea voastră și cauza voastră... Adevărat că de la un timp încoa vă vorbesc mai mult de limbă însă vorbesc de naționalitate. De s-ar fi putut vorbi ca în țările majore, ca în țările unde au oamenii limbă și cuvânt v-aș fi vorbit altfel. Ah, de ce nu pot sa-mi sparg inima să v-o arăt, să vedeți că n-are altă bătaie decât de cauza voastră, de copiii voștri, de viitorul lor. Pentru ce toți inimicii mei și ai voștri să-mi priceapă fiecare vorbă și numai voi să nu mă pricepeți?”

[...] Evenimentele anului 1848 găsesc pe Heliade pregătit pentru acțiunea revoluționară. [...] predica în termeni potriviți îndemnul la bărbăție și acțiune; [...] Lipsit de gazetă, Heliade se încadră în rândurile luptătorilor revoluționari și, grație prestigiului său cultural, el ajunge să fie proclamat șef al mișcării. [...] i se datorează redactarea proclamației de la Islaz [...] Și totuși Heliade nu aducea febrea cea mai autentic revoluționară; lipsit de un contact susținut cu realitatea, el nu cunoștea oamenii, nu înțelegea situațiile și nu găsea soluțiile cele mai potrivite. [...]

Mihail Kogălniceanu

Animatorul generației de scriitori care se ridică în Moldova în jurul anului 1840 a fost socotit Mihail Kogălniceanu. Supremația lui a fost recunoscută fățis de unii, acceptată mai mult sau mai puțin bucuros de alții. [...]

[...] Înainte de sosirea lui Alecsandri însă, Kogălniceanu caută să se integreze mișcării culturale din țară însă, Kogălniceanu caută să se integreze mișcării culturale din țară. [...] Ajuns la Iași, devine aghiotant și secretar al domnului, ceea ce îi dă prilejul să se inițieze în mașinăriile diplomatice și să devină cu vremea un desăvârșit cunoscător al lor. Împrejurarea aceasta îi accentuează fibra politică și-l întărește și mai mult în convingerile sale democratice. Luptătorul se trezește astfel într-însul din primele timpuri și el caută să-și realizeze mijloacele de luptă. În 1839 merge la București, unde cumpără o parte din tipografia lui Heliade și, începând cu 1840, Kogălniceanu apare viguros în lupta culturală și, prin ea, în lupta politică.

[...] Izbucnirea revoluției din 1848 face din el șeful real al mișcării și un element socotit deosebit de primejdios. Guvernul pune un preț de o mie de galbeni pe capul lui, dar el găsește mijlocul de a se refugia în Bucovina, de unde duce, în coloanele ziarului de la Hurmuzachi, o luptă fără milă față de Sturza. [...] Încă din timpul exilului, el făcuse să apară o broșură la Cernăuți în 1848 în care expunea programul viitoarei activități politice a naționaliștilor modoveni. Această broșură, intitulată Dorințele partidei naționale, afirmă concepția căruia Kogălniceanu i-a rămas credincios toată viața: strânsa corelație dintre factorul social și cel național. El cerea astfel unirea Principatelor, dar cerea în același timp emanciparea țăranilor, singura cale prin care s-ar fi ajuns la crearea unei țări mari și consolidate. [...] Din această concepție vor lua naștere unele scrieri ale sale, cum este cea închinată civilizației, în care scriitorul nu vede altceva decât emancipare [...]

[...] Lupta lui pentru unire e cunoscută. Dacă faptul a fost cu putință, aceasta se datorează într-o mare măsură abilității diplomatice și talentului oratoric al lui Kogălniceanu. [...] el refuză să candideze și-i sprijină candidatura lui Cuza. [...]

[...] Este vorba de preferința pe care el o dă poporului, față de conducătorii lui, ca factor determinant al istoriei și creator de valuri culturale autentice. Ideea făcuse un stagiu prelungit în literatura „Luminilor” din veacul al XVIII-lea; ea constituia în același timp unul din punctele de plecare ale mișcării inițiate în Germania de Herder, mișcare care a avut un răsunet puternic în întreaga Europă. [...] pentru mișcarea herderiană, ea se încarcă pe deasupra cu valori naționale, ceea ce deschide largi perspective asupra concepției particularizante a romanticilor. [...] mișcarea herderiană este preocupată în mod exclusiv de sublinierea trăsăturilor particulare.

Alecu Russo

[...] În 1846 apare ca scriitor dramatic, cu două comedii: Băcălia ambițioasă și Jicnicerul Vadră sau Provinciarul la Teatrul Național. [...] Fu trimis la mănăstirea Soveja din Munții Vrancei, și, o dată cu el, fură surghiuniți și artiștii care jucaseră piesa (Jicnicerul Vadră). Exilul este de scurtă durată și [...] ușor de suportat. Se spune că în acest timp ar fi descoperit balada Miorița, pe care ar fi dat-o mai apoi prietenului său Alecsandri. [...] Revolta din 1848 îl găsește în țară, gata să acționeze împotriva domnitorului Mihail Sturza. [...]

În unele momente, Russo se manifestă ca un admirator al clasicismului. [...]

Dar Russo admiră în același timp pe marii clasici francezi. Moliere este o autoritate; Pascal e citat deseori; amintit este Malherbe, iar Rabelais, care batjocorise pe latinizanții francezi, este pus la o largă contribuție; [...]

Toți acești scriitori sunt autorități ale învățământului francez. Dar Russo participă și la mișcarea literară a timpului său. [...]

[...] Russo are cunoștință de epocile mari ale literaturii și Renașterea reține o clipă interesul său; dar în mod special este preocupat el de clasicism și, într-o mai mică măsură, de romantism. Faptul nu trebuie să ne surprindă: la data când el studia, învățământul francez nu acceptase încă valorile romantice, el propunea încă tuturor ca model pe marii scriitori clasici. [...]

[...] Russo și Kogălniceanu sunt primii răspunzători de excesul de poezie patriotică, cele mai adeseori slabă ca poezie și banală ca idee, ce caracterizează literatura română din preajma anului 1848. [...]

Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu este una dintre cele mai interesante figuri din renașterea spirituală și politică a României din secolul precedent. Puritatea științei sale, devotamentul luminat pentru tot ce privește poporul român și atașarea lui față de marile valori morale ale trecutului și prezentului sunt calități care-l ridică deasupra mediei comune și care îl predestinau oarecum să devină o figură simbolică a vieții noastre culturale și a aspirațiilor naționale. Legat puternic de luptătorii de la 1848, activitatea lui politică este indicată într-o largă măsură să definească țelurile urmărite de acea generație. [...]

[...] Se știe că societatea filarmonică a lui Heliade și Cîmpeanu era dublată ca o societate secretă cu scopuri politice: o astfel de societate literară ia naștere la București în 1843. Preocupările ei mărturisite erau atât de inocente, încât nimeni nu se gândea să-i facă dificultăți: se discutau probleme în legătură cu limba română și cu ortografia. Această societate [...] se transformă în 1845 în Asociația literară [...] Dar atât societatea din 1843 și Asociația din 1845 erau numai fațada unei societăți secrete întemeiate de Ghica, Bălcescu și Tell în 1843. Această societate, care avea întreaga aparatură a societăților francmasonice, este cunoscută sub numele de Frăția și scopul ei era să pregătească spiritele pentru revoluția viitoare. [...]

Magazinul istoric apare în anul 1845. Acesta este anul când Bălcescu cunoaște pe moldoveni la ei acasă. El merge la Mânjina, moșia lui Costache Negri, și acolo are prilejul să cunoască, în afară de Negri și sora acestuia, Elena, pe Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Corradini. [...]

La Paris se află el și la începutul anului 1848. Încă de mai înainte legase prietenie cu publicistul francez Paul Bataillard, care avea să fie unul dintre susținătorii cei mai devotați ai cauzei române. Tot aici intră în relație cu conducătorii emigrației poloneze, cu prințul Adam Czartoryski, șeful acestei emigrații și fostul ministru al țarului. [...]

S-ar putea imagina revoluția din 1848 din Muntenia fără participarea oricărui revoluționar, dar ea nu se poate imagina fără participarea lui Bălcescu. Vederea politică cea mai clară, concepția socială cea mai democratică și acțiunea revoluționară cea mai hotărâtă, iată ce însemnează contribuția lui la acest mare act din istoria modernă a poporului român.

[...] publică o ediție a cronicilor din Muntenia în genul cronicilor moldovene pe care le publică Kogălniceanu. Ele apar în două volume, în 1846-1848. La Paris publică, anonim, în 1850, Question economique des Principautes Danubiennes, care nu este decât reluarea cu un orizont economic mai dezvoltat și cu bogăția de experiență a revoluției de la 1848, a studiului anterior închinat Stării sociale a muncitorilor plugari.