ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR STRĂINI

1. Context

 Romanitatea românilor cuprinde în ansamblul ei:

•         ideea despre descendenţa romană a românilor,

•         stăruinţa elementului roman în Dacia postaureliană,

•         unitatea de neam a românilor,

•         latinitatea limbii române,

•         esenţa romană a .unor obiceiuri şi datini populare, .

•         conştiinţa românilor despre originea lor romană.

     În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării - romanitatea orientală se identifică cu poporul român;   

2.  Românii văzuţi de către istoricii orientali

Cronicile bizantine din acea epocă acordă atenţie teritoriilor locuite de români datorită

politicii imperiului la Dunărea de Jos;

repetatelor incursiuni ale populaţiilor migratoare peste Dunăre.

     Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul(976-1025) - aminteşte de poporul român folosind termenul „vlahi.”

•   La originea denumirii de vlah se află:

♦      numele unui trib celt {volcae) amintit de Caesar în De bello Gallico;

♦      în germana veche erau desemnaţi vecinii din sud şi apus (yalh - roman şi gal romanizat);

♦      în germană, termenul a suferit o restrângere, referindu-se numai la locuitorii din Peninsula Italică (wălcher);

♦      biograful apostolului slavilor - Metodie a aplicat denumirea de wlach italienilor - deci, vlah - străin, un neslav de limbă romanică.

Termenul de vlah a cunoscut diferite variante: vlah -la bizantini şi la slavii sudici; voloh - la slavii răsăriteni; valachus - la latino-catolicii apuseni; blach - la unguri, unde s-a transformat în olâh etc.

•   Apariţia acestui nume dat de către străini românilor în evul mediu:

♦      marchează sfârşitul etnogenezei române,

♦      exprimă caracterul său romanic, cu conţinut etnic.

        Sec. VII= “Strategicon”, mentioneaza cu termenul de “romani” populatia de la N. de Dunare;

        Sec.IX= “Geografia armeana” a lui Moise Chorenati aminteste o tara necunoscuta “Balak”[Valahia].

        Sec. IX=“Oguzname” aminteste tara valahilor”Ulak-ili”.

        Sec.X= Constantin al VIII-lea Porfirogenetul scrie “Despre administrarea imperiului” in care mentioneaza” acestia se mai numesc si romani pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume pina in ziua de azi”.

        Sec.XI= “Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos” amintesc romanii care traiau in apropierea Dunarii si pe Sava.

        Sec. XI= Gardizi in “Podoaba Istoriilor ” ii consemneaza pe romani intre Dunare si un munte mare[probabil Carpati].

        Sec XII= Ioan Kynamos, referindu-se la romanii nord-dunareni scria” se zice ca sunt veniti demult din Italia”.

Sec. XIII= romanii sunt amintiti in corespondenta dintre Ionita cel Frumos( Kaloianul) si Papa F. Imp  Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfîrogenetul (912-959) - afirmă originea romană a poporului şi limbii române (denumeşte populaţia românească străveche - romani, iar pe bizantini - romei).

3.  Românii văzuţi de istoricii occidentali

     Despre romanitatea românilor se afirmă în:

•        corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea şi Ioniţă Caloianes (Cel Frumos);

•        cronicile maghiarilor Anonymus şi Simon de Keza (anterioare întemeierii Ţărilor Române) – sunt lipsite de ostilitate faţă de români, când românii din Transilvania nu erau excluşi de la drepturi de statul ungar;

•        umaniştii secolului al XV-lea, când românii aveau deja un cadru politic propriu (Ţara Românească şi Moldova - începând cu secolul al XlV-lea). Preocuparea lor faţă de români exista din două motive:

♦      preocuparea occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană;

♦      preocuparea pentru antichitatea clasică, pentru vestigii materiale sau populaţii şi limbi de origine antică.

        Primul umanist italian - Poggio Bracciolini - afirmă continuitatea elementului român în Ţările Române locuite de o populaţie romană de la Traian încoace şi latinitatea limbii române (pentru prima dată argumentat cu probe culese direct din spaţiul românesc).

        Flavio Biondo. secretar apostolic şi erudit umanist italian - afirmă originea limbii române.

       Enea Silvio Piccolomini. care între 1458-1464 a fost papă sub numele de Pius al II-lea a răspândit teoria despre originea romană a poporului român.

       Antonio Bonfini - „românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat, ţinând la ea mai mult decât la propria lor fiinţă".

4.  Politizarea ideilor romanităţii românilor

     În secolul al XVI-lea ideea de romanitate s-a îmbogăţit cu două elemente:

•        începutul scrisului în limba română;

•        începutul politizării ideii originii latine a poporului român.

Domnia lui Mihai Viteazul:

•        a marcat o epocă în istoria românilor şi în cea a ideii romanităţii;

•        i-a făcut cunoscuţi pe români în întreaga Europă datorită victoriilor sale asupra turcilor şi tătarilor;

•        a atras ostilitatea nobilimii maghiare; cronicarii maghiari, după moartea lui au contestat originea romană a românilor şi l-au judecat aspru pe domnitor („Nero verus").

     În a doua jumătate a secolului al XVII-lea rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile despre români:

•   Ioan Lucius (Lucie) în cronica sa din 1666, umărind istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, face consideraţii şi asupra vecinilor - un capitol despre originea romană a poporului român: nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari :de la sud, la nord de Dunăre.

•  Istoricul austriac I. Ghr. Engel

♦      elimină din teoria lui Lucius afirmarea continuităţii elementului roman în Dacia;  

♦      adaugă la teoria sa nuanţa peiorativă din „teoria exilaţilor-şi răufăcătorilor" lansată de istoriografia umanistă poloneză         

F.I. Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece:                      .

♦      susţinea că românii nu se trăgeau din coloniştii romani;

♦      poporul român s-ar fi format la S. Dunării, de unde au imigrat în secolul al XII-lea- aşa a apărut teoria imigraţionistâ - sistematizată în secolul al XIX-lea de Robert Roesler –teoria roesleriană.

•     Teoria lui R.Roesler a apărut după realizarea dualismului austro-ungar; a avut un caracter interesat şi neştiinţific; a încercat să demonstreze că stăpânirea austro-ungară în Transilvania se baza pe argumentele dreptului istoric.

  Teoria roesleriană aducea argumente ca:

♦      dacii ar fi fost exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii;.  

♦      romanizarea nu ar fi fost posibilă în numai 165 de ani;         

♦      toţi locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene;

♦      poporul român s-ar fi format la S. Dunării unde-au primit influenţa slavă şi au devenit ortodocşi;

♦      n-ar exista izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la N Dunării înainte de secolul al XlII-lea, deci românii ar fi venit după maghiari în Transilvania.   

•  Teoria imigraţionistâ a fost combătută de:                

♦      istoricii români, începând cu Şcoala Ardeleană şi până astăzi;         .

♦      istoricii străini ca: E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jungeţc.         

 Lucrarea lui Robert Roesler - Studii româneştii Cercetări cu privire la istoria veche a .României (1871, Leipzig) a fost combătută de istoricul român - A.D.Xenopol în Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană( 1884,.Iaşi).a apărut într-o epocă de intense dispute politice şi naţionale în legătură cu.drepturile românilor din.Transilvania.

•  Lucrarea lui A.I). Xenopol: 

♦ a sistematizat dovezile continuităţii românilor la nordul Dunării folosind argumente:                                                                                                    -    istorice, lingvistice şi logice        

♦ Ideile esenţiale referitoare la etnogeneza. românilor în concepţia lui A.D.Xenopol:  

-    Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român;

-    Peste această bază se suprapune elementul roman;        1

-    Migraţiile barbarilor au împins populaţia daco-romană spre munţi.1

-    Prezenţa termenilor creştini de origine latină se explică prin permanentele legături între populaţia romanizată din dreapta Dunării cu ceea din stânga ei.

-    Arheologia, toponimia, hidrdnimia aduc dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor şi daco-romanilor.

-    Dintre.migratori, -slavii -au avut .o influenţă mai puternică asupra poporului român şi a limbii române.

-    Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic roman şi slav din care cel roman este predominant şi fundamental şi „dă poporului nostru caracterul unei naţionalităţi, romanice'' (A.D: Xenopol).

 

•  Istoricul Lucian Boia:

  „negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor la sud de Dunăre a corespuns evident obiectivelor austro- ungare în secolele al XVIII- lea şi al XIX-lea  continuând să fie un p u n c t   de dogmă înistoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania" (Istorie şimit în conştiinţa româneasca”                     

D. ROMANITATEA ROMANILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR DIN SPAŢIUL ROMÂNESC                                

1.   Cronicarii medievali                               

    Cronicarii români - misionari naţionali ai romanităţii românilor - au realizat nuanţat şi gradat o sinteză referitoare laelucidarea acestei probleme, acţionând în două direcţii:

♦   în sânul propriului neam, urmărind, informarea conaţionalilor şi

♦   în afara cadrului politico-geografic românesc, urmărind combaterea teoriilor    greşite apărute în străinătate.

    Nicolaus Olahus (1493 -1568) a fost primul român care a susţinut unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a romanilor.Una din cele mai importante lucrări scrise este lucrarea Hungaria.      '

      Grigore Ureche (c 1590-1647) a fost primul cronicar umanist moldovean din secolul XVII care în Letopiseţul Ţării Moldovei a  afirmat şi demonstrat romanitatea românilor, latinitatea limbii române.                                                                   

       Miron Costin (1633-1691) - cronicar moldovean acordat o atenţie deosebită originii românilor, a scris primul tratat savant consacrat originii neamului – „De neamul moldovenilor” în care afirma că:

•        istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi de romanii lui Traian considerat descălecătorul cel dintâi.

•        după retragerea romanilor din Dacia a rămas pe loc multă populaţie care a rezistat năvălirilor barbare şi din aceste elemente s-a format poporul român;

•        originea poporului român era atestată de:

♦ numele pe care ei şi străinii l-au dat populaţiei care locuia în toate ţinuturile române;

♦      latinitatea limbii române;

♦      urmele lăsate de romani în Dacia.

     Stolnicul Constantin Cantacuzino (c 1640-1716) - din Ţara Românească în lucrarea Istoria Ţării Româneşti:

•   susţine că românii au credinţa că sunt urmaşii romanilor şi se mândresc cu descendenţa lor.

     Dimitrie Cantemir (1673-1723) -  scrie Hronicul romano-moldo-vlahilor,cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor, care inaugurează

efortul istoriografiei române de a determina şi fixa locul românilor în istoria universală:

♦      descendenţa pur romană din Traian {„săditorul şi răsăditorul nostru");

♦      stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean;

♦      dăinuirea elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană

2.     Cronicarii saşi din Transilvania

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea cronicarii saşi au adoptat o teorie umanistă germană:

- cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă;

- confuzia lor a provenit de la identificarea dacilor cu goţii;

Teoria lor a fost desfiinţată de comiele saşilor, Valentin Frank von Frankenstein. în secolul al XVII-lea şi a dispărut definitiv în secolul al XVIII-lea.

      Ei au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor:

- istoricul braşovean Martin Schmeitzel - a contribuit la răspândirea teoriei originii romane a românilor în străinătate.

       În lucrări secuieşti de la începutul secolului al XVIII-lea se afirmă că toţi românii din cele trei ţări române sunt urmaşii romanilor.

3.   Ideea romanităţii românilor în epoca modernă şi contemporană

     Ideea romanităţii în epoca modernă a devenit oarmă politică în revendicări naţionale.

•   În a doua jumătate a secolului al XVIII-leaea este prezentă în Transilvania - la urmaşii luiIoan Inochentie Micu;

        În Ţara Românească şi Moldova - în memoriile unor boieri.

•   În secolul al XlX-lea - Şcoala Ardeleană are o contribuţie deosebită în afirmarea ideii romanităţii românilor:

♦      luptă pentru emanciparea românilor transilvăneni, ţinuţi în inferioritate de elita conducătoare maghiară, luptă la care s-au angajat urmaşii lui Ioan Inochentie Micu(care invocau exterminarea şi alungarea dacilor din noua provincie, inexistenţa căsătoriilor mixate etc);

♦      militează pentru drepturi politice şi culturale;

•        în Principate, istoricii greci stabiliţi aici (Daniel Philiphide, Dionisie Fotino), şi români (Ienăchiţâ Văcârescu. Naum Râmniceanu) - abordează ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană.

•        în secolul al XlX-lea, în Principate, Şcoala Latinistă avea ca reprezentant pe  August Treboniu Laurian:

♦      considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei;

♦      urmărea „purificarea" limbii române pentru a o apropia cât mai mult de limba latină originară (între 1871-1876 scoate Dicţionarul limbii române, în care sunt eliminate elementele nelatine) - tentativă de a crea o limbă artificială, care a discreditat şcoala latinistă.

•        Reprezentanţii romantismului au evidenţiat curajul şi spiritul de sacrificiu al dacilor.

•        Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei teza originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare:

♦  B.P. Hasdeu a scris o serie de lucrări:

Pierit-au dacii ? (1860) - în care demonstra că Şcoala Ardeleană şi urmaşii ei au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice referitoare la exterminarea neamului dac şi la colonizarea Daciei cu romani puri. Dacii nu au pierit, iar colonizarea s-a făcut cu romani de diverse origini. Deci poporul român s-a format din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant.demonstrează că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat;a formulat teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei       limbi este dată de circulaţia cuvintelor, nu de numărul lor.

•   Istorici care susţineau că dacii au avut o pondere limitată în sinteza românească: Grigore Tocilescu. Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi N. Iorga.

Arheologul Vasile Pârvan a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect - românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani.

C.C. Giurescu (în 1935) susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii şi că „românismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni".

 Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate:

♦  Nicolae Densusianu - în Dacia preistorică (1913) - Dacia înainte de cucerirea romană a fost centrul unei mari civilizaţii, care s-a revărsat asupra întregii lumi.

În etapa prosovietică a comunismului în România - a fost exagerată influenţa slavă, nefiind negată romanitatea românilor (Mihai Roller).

Istoriografia după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii (istoricul Lucian Boia în lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească):

♦      singura raportare incontestabilă la origini este oferită de limbă;

♦      esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă şi numele de român înclină balanţa spre romani