rodica lăzărescu - pro saeculum

1SAECULUM 1-2/2020PRO

editorial

O carte se citeşte, în mod normal, de la titlu, de lacoperta 1 cum ar veni. Uneori se mai întâmplă să fie,dacă nu necesar, măcar indicat, să se înceapă lecturade la coperta a patra. E cazul recent apărutului volumal profesorului Constantin Călin, Centenarul. Lecturiparticulare (Editura Babel, Bacău, 2019), pe a cărui ul-timă copertă este redat un fragment, datat 1921, din jur-nalul lui Gala Galaction. Îl citez în întregime nu numaipentru că aici se află cheia de lectură a demersului în-treprins de cărturarul băcăuan, ci şi pentru dureroasaactualitate a discursului:

„Şi, într-o zi depărtată, strănepoţii noştri vor desluşi,sub larga şi însângerata scenă a măcelului din anii1914-1918, 1919, 1920… întocmai ca sub scena unuiteatru de păpuşi, sforăria fatală care ne-a făcut să dăn-ţuim în bălţile de sânge aşa precum am dănţuit. Stră-nepoţii noştri, străbătând câmpiile încă însemnate cucicatricele fostelor tranşee, se vor gândi la noi, miloşi şicompătimitori: «Sărmanii! ei nu-şi dădeau seamă că aumurit pentru cu totul altceva decât credeau ei că mor!Ce credeau ei că fac şi ce-a ieşit!».”

Ne-a avertizat în mai multe rânduri, camilpetrescian,asupra predilecţiei sale de a lucra în contradicţie cuceva (v. „Exist numai în măsura în care mă opun, mădisociez, mă diferenţiez”, Provinciale, 2012), aşa încâtafirmaţia din noua apariţie editorială semnată de profe-sorul Constantin Călin nu mai miră pe nimeni. Poatedoar virulenţa cu care simpla evidenţiere a „sensului po-lemic” din scrierile sale mai vechi se transformă acumîntr-o veritabilă diatribă cu inflexiuni eminesciene: „Ceeace-mi pune sare pe nervi e, adesea, impresia de ipocri-zie pe care mi-o lasă oratorii, alura factice, afectareagroasă, tonul lozincard, exaltarea, atitudinea deloc re-flexivă. Nu pot să nu le raportez afirmaţiile la propriilelor personalităţi. Sunt mici faţă de oamenii de stat şi deoratorii de odinioară. Niciunul nu-i «gură de aur»: inşi

fără inspiraţie, fără viziune, fără suflu, astmatici intelec-tual, peltici. La unii – naturi de epigoni – nu există nicicea mai vagă legătură cu vorbele pe care le spun. Auchiulit poate de la armată, dar se împăunează cu «vite-jia strămoşească». Dacă i-aş asculta până la capăt, artrebui să-i desfid pentru impostură.”

Citită în cheie camilpetresciană, cartea profesoruluiCălin îmi aminteşte pregnant de eseul „Mare emoţie înlumea prozatorilor de război”, cu celebra afirmaţie ascriitorului fost combatant în tranşeele conflagraţieimondiale de la începutul secolului trecut: „toată litera-tura de război eroică şi efervescentă ca sifonul e falsă”.Aşa cum fals este acum, la început de alt veac, „modulheirupist” de celebrare a Centenarului de cei din „clasapolitică” ce „au fredonat puţin, în fals, arii patriotice, apoiau revenit la disputele cu zoaie şi gunoaie”. „A sărbători– zice exegetul lui Bacovia – înseamnă a cunoaşte, numediat, ci intim, pornind de departe, de la marginea lu-crurilor”. Rezultatul unei astfel de cunoaşteri este volu-mul în discuţie.

Cartea este, parafrazând o formulare celebră, o rea-lizare colaterală sau cel puţin aşa bănuiesc. Scormo-nind arhivele şi bibliotecile, „câteva ziare din epocă, pecare le-am citit de la primul titlu şi până la ultimul anunţpublicitar”, în căutarea urmelor lăsate sau legate de Ba-covia, istoricul literar nu a trecut nepăsător pe lângă alteinformaţii, le-a adunat precum albina, le-a depus în „fa-gurele” din camera sa de lucru, urmând să le valorificecu proxima ocazie. Un astfel de prilej s-a ivit în 2018,când s-au împlinit o sută de ani de la făurirea RomânieiMari, dar scânteia declanşatoare l-a reprezentat modulîn care a fost celebrat Centenarul. Tema e, aşadar, Uni-rea cea Mare, iar „subtema” e „lupta împotriva uitării”.

Metoda/tehnica este cea a (auto)întrebărilor iscodi-toare, de multe ori lansate în rafală, vizând subiecte ceunora le-ar putea părea neinteresante, nerelevante,

Rodica Lăzărescu

UN AVERTISMENT…

2 SAECULUM 1-2/2020PRO

poate chiar ciudate, cu siguranţă „prea mici pentru unrăzboi atât de mare”: „cum reacţionau la mizerie şi su-ferinţă, ce sperau, ce-i înspăimânta, ce-i descuraja?”.Să nu uităm însă că profesorul Călin este, după pro-pria-i caracterizare, „aidoma pasionaţilor de «vânat mă-runt», […] concentrat asupra amănuntelor”.

Iar acolo unde informaţia lipseşte din pagina de ga-zetă (publicaţia majoritar citată fiind România), ocultatăde incitantele spaţii albe sau tamponate cu cernealăne agră – semne ale nesomnului cenzurii, istoricul literarîncearcă să umple golurile cu date culese din „multelecărţi de memorialistică postbelică”, scopul, declarat,fiind de a surprinde „ceva din forfota, pasiunile şi an-goasele acelor ani…”, mai ales din spatele frontului,acolo „unde – dintr-o mie de cauze – aproape totul erahaotic şi impredictibil”. „Am fost atent – mărturiseşte au-torul – la aspectele mizere, de calvar, dureroase, uitateîn euforia ce a urmat încheierii păcii”.

Căutarea amănuntelor, a acelui „ceva din forfota, pa-siunile şi angoasele acelor ani…”, începe, simbolic, cu„noaptea clopotelor”, clopote ce au şi conotaţie negativă(„erau vestitoarele tuturor nenorocirilor şi ameninţări-lor”), dar şi una pozitivă (simbol al speranţei, ele „simttoate durerile şi bucuriile noastre şi care acum s-au în-fiorat de cea mai mare speranţă…” după cum scriaN. Iorga). Speranţa ce-i „înfioară” pe români este intra-rea României în război anunţată într-o „istorică”, „mag-nifică” „noapte a clopotelor” – noaptea de 14 spre 15august 1916. Este surprinsă starea de aşteptare încor-dată (în loc de „Bună dimineaţa” oamenii se salutau cuo întrebare: „Intrăm sau nu intrăm?”) şi „exuberanţa co-lectivă” de care-şi aminteşte Nichifor Crainic în ale sale„Memorii”: „se ridicau uragane de aclamaţii. Am alergatsă delirăm cu mulţimea înnebunită de fericire”.

Euforia intrării în război dispare însă repede. Pestecâteva luni vine cumplita iarnă („burează de pătrundeşi sub limbă”; „ne clănţăne dinţii de frig”), se intensificălupta din tranşee („străbatem tranşeele ca râmele”), darşi din spatele frontului (care include lupta cu râia şi cupăduchii transmiţători de tifos, împotriva cărora seputea lupta cu „spirt camforat, benzină sau gaz”, dar şicu minime măsuri de igienă personală: „A fi curat echi-vala cu un gest patriotic”. În bătălia anonimă dusă îm-potriva tifosului, bilanţul pierderilor e dramatic: 250 demedici şi farmacişti şi 1000 de sanitari au plătit cu viaţatribut acestei boli).

Condamnările la moarte încep să facă şi ele partedin cotidianul acelor ani – sunt pedepsite dezertarea,refuzul de a lupta, spionajul, actele de sabotaj, iar pu-blicarea listelor cu condamnaţi are rol pedagogic.

Cei rămaşi acasă pleacă în bejenie, refugiu recon-stituit din relatările gazetăreşti, dar şi din dramaticeleanunţuri cu „accente patetice”, însoţite de promisiuni derecompense („Rog cine ştie de mama Ilinca Iliescu şi[de] soţia Lucreţia Iliescu, din comuna Almaju […] Roga-mi da lămuriri pe adresa…”). Sunt căutaţi socri, ne-poate, într-un cuvânt „neamurile”. „Cine ştie unde…”„Cine ştie dacă…” sunt cele mai frecvente formulări la

nou înfiinţata rubrică „Întrebări despre dispăruţi”, dinanaliza cărora meticulosul autor constată că se poatestabili „cine erau refugiaţii, ce profesii aveau, care suntlocurile de unde au plecat” („erau învăţători, preoţi, avo-caţi, procurori, judecători, funcţionari, poliţişti, notari, an-treprenori, frizeri, ciobani, viticultori, comercianţi,ingineri, mecanici, cazangii, fochişti, fierari, cojocari, stu-denţi, elevi de liceu etc.”), din ce zone provin, ce etnieaveau după nume (români, „rar câte un armean, mace-donean sau italian”). „Repetatul, jalnicul «Cine ştie?...»”trezeşte în mintea cititorului înfiorări mioritice: „Cine-acunoscut,/ Cine mi-a văzut…”

Fără pic de entuziasm au fost primiţi refugiaţii de lo-calnicii din Moldova, exodul „fraţilor” fiind perceput maimult drept o „invazie”. „Dulcele târg al Ieşilor” devinebrusc un oraş suprapopulat, a cărui descriere prin acu-mulare (reconstituită din însemnările contemporanilor)este o sugestivă pagină, amintind, în cheie dramaticăînsă, de Moşii (Tablă de materii) lui Caragiale. „Militari(români, ruşi, francezi) de toate gradele, civili de toateprofesiunile, în primul rând miniştri, parlamentari, diplo-maţi – cu neveste, copii, rude, ajutoare, trăsuri, auto-mobile, camioane, cotiugare; lume elegantă şi lume înzdrenţe. Inevitabil, pretutindeni, învălmăşeală, grabă,«ţigănie»”.

La mare căutare în urbe e vinul, considerat „articolde primă necesitate” şi distribuit cu raţia obligatorie –„«zilnic o jumătate de litru pentru fiecare persoană ma-joră»” pe post de leac împotriva tifosului. Cererea de vinnu e singura. Secţiunea a şaptea abundă de informaţiireferitoare la „cereri” (se caută infirmieri şi infirmiere,bucătari şi bucătărese, bone serioase, nurse, guver-nante, „femme de chambre”, zidari, dulgheri, lăcătuşi,fierari, potcovari, rotari, grădinari, sobari, „professeurd’anglais”, meditatori energici, buni dactilografi, „com-ptabil titrat”, o domnişoară licenţiată caută „ocupaţie”;se cumpără cabriolete, căruţe, cai, boi, dar şi automo-bile, ba chiar şi doage de gorun, haine scumpe, „bijou-terie de ocasiune”, dicţionare, cursuri de Drept, cârpevechi pentru ştersul maşinilor tipografice) şi „oferte” (sevând mulţi cai, păduri, mori, vii, medicamente franceze,insecticidul „Samson”, „nasturi pentru cămaşă şi is-mene”.

Câteva capitole insistă asupra unor momente sau fi-guri luminoase. Un astfel de eveniment e vizita „(cuadevărat) istorică”, „importantă prin infuzia de încrederepe care a transmis-o”, a lui Albert Thomas, ministrulfrancez al armamentului şi furniturilor de război, „un băr-bat energic şi perseverent”, aşteptat „ca un aducător deveşti bune, «cu dor»”. Sunt relatate traseul acestuia prinRomânia, după ce poposise la Petrograd şi Moscova,primirea entuziastă la Iaşi, programul „dens” de trei zile,impresia pe care a făcut-o „prin oportunitatea mesaje-lor”, momentul culminant al vizitei, şi anume „recepţiu-nea parlamentară” ce a avut loc la Teatrul Naţional.

Figurile luminoase sunt Regina Maria, „Mamă pentrutoţi” („îmbrăcată ca o soră de caritate”, Regina „a alinat,a compătimit, a însufleţit, a îmbărbătat”; „Mitul Regineia funcţionat ca un catalizator de energii fizice şi morale”,

editorial


iar faima ei pe plan extern a contribuit ulterior „la con-solidarea a ceea ce se obţinuse cu enorme sacrificii”),Regele Ferdinand (omul care a trebuit să aleagă întrechemarea sângelui şi chemarea datoriei, reuşind „să seînvingă pe sine însuşi”, cf. I. Lupaş, prilej pentru mora-listul Constantin Călin de a se exprima apodictic: „Vir-tute rară şi la cei mari, lealitatea presupune francheţe,reciprocitate şi, de asemenea, onoare”), precum şi „TataAverescu”, legendarul „învingător de la Mărăşti”.

Odată cu intrarea în război împotriva lor, nemţii numai sunt percepuţi drept modele de civilizaţie, comitatrocităţi, li se pune eticheta de barbari (depune mărtu-rie despre „orgoliul orb al Kaiserului” Delavrancea, Sa-doveanu cere „să statornicim în noi ura duşmanului”,despre ură scrie şi P. Locusteanu, Goga proclamă „uraca regulă pentru viitor, parte din «morala nouă a politiciiromâneşti»”, ura – conchide profesorul Călin – „îmbăr-bătează, îndârjeşte, mobilizează, înmieşte puterile, de-limitează”. În schimb, ruşii sunt „amicii noştri”, singurulprezentat negativ fiind Lenin, „un «anarhist travestit înapostol al păcii»” (România), Revoluţia din Octombriea fost „«cea mai paşnică din istoria mondială»”, pentruGoga, Rusia a devenit „un vast atelier al conştiinţeiomeneşti”, primarul din Galaţi botează o stradă cu nu-mele generalului Sirelius. Pluteşte o singură „umbră deîndoială”, venită din partea lui E. Lovinescu („Sunt totuşipriviri ce caută cu tragică îngrijorare spre răsărit… […]Ce ne va aduce însă steagul roşu rusesc?”). „Pestecinci luni, locul entuziasmului îl ia năduful”. „Sute de anivor mai trece şi picior de rus nu ne va mai trebui prinţară.” „Alianţa noastră cu Rusia – va recunoaşte I. Bră-tianu – nu-i decât o succesiune de trădări.”

În atenţia autorului intră şi americanii, al căror ajutorcel mai util a fost nu cel politic, nici cel militar, ci acela„cu principiile”: „adevăr, dreptate, libertate, democraţie,civilizaţie, economie şi cumpătare”, toate „legate, înconcepţia publică, de un singur nume: Wilson…” „Înmare măsură – punctează profesorul Călin categoric –suntem România Mare datorită acestuia”.

Războiul acaparează şi teritoriile muzelor, desprecare se zice că, în astfel de împrejurări, tac. Artiştii suntmobilizaţi, în slujba ţării îşi pun talentul şi uneltele, înunele cazuri chiar şi viaţa (sculptorul Horia Boambăcăzut la Turtucaia) sau integritatea corporală (sculptorulIon Jalea rămas fără braţul stâng). Se organizează „re-prezentaţiuni” şi „festivaluri”, se recită multă poezie (pri-lej pentru meticulosul autor de-a inventaria repertoriulepocii), se ţin spectacole de teatru şi de operă (idem!).„Era o foame de emoţii artistice, eliberatoare şi de ve-selie”, „purtat în triumf” e celebrul Constantin Tănase,al cărui nas „face parte din muniţiunile indispensabilede front” – după cum se menţionează în ziarul România.Cinematografia „contribuie şi ea la moralul luptătorilor”.

Rol de „imperative morale” au şi simbolurile, care„generau sentimente, dădeau sens unor acţiuni”, „pre-figurau vise şi conturau aspiraţii”. „Retorica acestor zilefaste a dezvoltat o sensibilitate aparte la discursul pa-triotic, pe care noi – zice plin de amărăciune autorul –n-am păstrat-o.”

„Direct sau indirect”, volumul este o invitaţie „la ana-logii, la interogaţii, la reflecţii”. Din subteranele textului,răzbate, când în surdină, când impetuos, o continuăcomparaţie a perioadei următoare actului de la 1 de-cembrie 1918 cu aceea de după momentul decembrie1989. „Disensiunile, vorbăria, tergiversările au subminatîncă de la primii paşi construcţia unei Românii Mari re-zistente, indestructibile”. „Ceea ce s-a realizat după răz-boi e radical diferit de speranţele generate de acesta.”Înlocuiţi doar război cu revoluţie… „Sărea în ochi (cumsare şi azi) ostentaţia îmbogăţiţilor, în contrast flagrantcu starea umilitoare în care erau ţinuţi foştii luptători aipatriei”; superficialitatea „în felul nostru de a simţi şi re-simţi.”; setea de senzaţionalul din ziare; precaritateaeducaţiei, frenezia distracţiilor care atrofiază memoriaşi duc la „însălbăticirea de suflet obştească” (Ot. Cazi-mir); deteriorarea stării morale, ineficienţa, lipsa de spiritcompetitiv, „«proverbiala» tăndăleală”. Concluzia?„Ne-am cam bătut joc de acest luminos deziderat”…

O carte-rechizitoriu izvorâtă din nişte „sentimenteamestecate mai apropiate de amărăciune”, amplificatede similitudinea cu situaţia de după aşa-zisa revoluţiedin 1989. „Ajutaţi de împrejurări, am asamblat o con-strucţie, dar n-am ajuns încă la finisaj. Mai mult decâtlentoarea, trebuie acuzată eroziunea «patrimoniului deidealism». «Eroismul moral» dovedit în momentele cri-tice s-a disipat după depăşirea lor. Ca şi după 1990,majoritatea a îmbrăţişat modul de a gândi exclusiv uti-litarist. Aproape toţi au fost acaparaţi de «preocupărimateriale», alergând «după zgomotul zarafilor» (v. Oc-tavian Goga, «Un monument lui Eminescu», în Pre-cur sori)…”

O carte-avertisment, ştiut fiind că istoria se repetă,mai ales dacă îi uităm lecţia: „Anul fatal 1940 ne-a găsitdezbinaţi şi dezorganizaţi, fapt care «ne-a adus o nouăşi cumplită mutilare a teritoriului»”. „Unii – neprevăzătorisau iresponsabili – nu-şi dau seama de aceasta nici azi.Nu-i de mirare că uneori, mai cu seamă la sărbători,când ne abandonăm exaltării, apărem ca un popor cugrave lacune de memorie, care mimează o pseudosi-guranţă ridicolă, bazată nu pe forţele proprii, ci pe obli-gaţiile ce decurg din invocarea unui casus foederis.”

O carte-eveniment mustind de informaţii şi de su-ge stii, ce ne invită să reflectăm la mâhnirea fără sea-măn din vorbele părintelui Galaction: „Ce credeau eică fac şi ce-a ieşit!”.

Desigur că, pentru aceste vorbe, părintele ar puteafi chemat, suav, din eternitate („Băi, Gala Galaction, iafii atent aici: cât ai fi fost tu de talentat…”), luat delicatla întrebări („Cine eşti tu, mă, să-ţi permiţi să dai sen-tinţe…?”), admonestat părinteşte („Să-ţi fie ruşine, ca-nalie talentată!”), mângâiat pe cap şi alintat drăgălaş(„nostalgic comunist”), plasat grafic în paradigmă sca-tologică, sancţionat cu delicateţe („Pune-te, mă, în ge-nunchi în faţa copiilor acestei ţări şi cere-le iertare!”)…O adresare de o elevată ţinută academică, aşa cum stăbine unui fost ministru al învăţământului, dar mai alesal needucaţiei celor şapte ani de acasă…

editorial

Publicistul Constantin Dumitru şi prozatorul Con-stantin Dumitru sunt două nume care formează, fieîntr-o mitologie terestră, fie într-o mitologie astrală, unsingur scriitor, Dumitru Constantin! Balşul pare să fiepentru el centrul – nucleul vieţii!... Precum şi lumina vie-ţii, lumină care, adâncindu-se în inimile oamenilor,poate să rodească o întreagă istorie!... O istorie eliptică,uneori, o intersecţie a sferelor politice – sfinţită, totuşi,prin credinţa în buna aşezare sufletească a creştinilorsimpli, ţăranii de ieri şi de alaltăieri, al căror număr seîmpuţinează mereu, dar este fără de moarte!...

Aristocraţii lui Boccaccio, plecând din Florenţa, refu-giaţi din oraşul atacat de ciumă, şi-au construit propriuldestin! Ciuma modernă, politicăraia banului, nu ajun-sese însă prin bătăturile lor, în avalanşă!... Aşa că nuşi-au pierdut echilibrul lăuntric – şi nu s-au despărţit deei înşişi! Boccaccio a descris o clasă de indivizi care nuerau preocupaţi doar de halitul pâinii din fiecare zi, şinici de ocuparea, meritată sau ba, a unor niscaiva pârtiieconomice sau politice!... Ciuma venea peste Flo-renţa!... Aceşti câţiva oameni descrişi de Boccaccios-au retras din faţa Ciumei…

Scrisul lui Dumitru Constantin are şi o sensibilitateludică… El ne descoperă o lume luminoasă, sau maipuţin luminoasă, dovadă că îşi cunoaşte toţi vecinii, toţicolegii de la şcoala din Balş… Sigur că sub un curcubeucăcăniu, tu, oame, care strâmbi din nas când spun euvorbe bune despre un coleg, eşti un nimic – şi degeabate fericeşti cu nimicul!... Ideile tale morale, laxative, edrept, te pot urca şi pe înalte trepte parlamentare!...

Inflaţia politicului, pluralitatea sistemelor morale cor-cite au ascuns lumea sub orizont, trecând, astfel, iadulpe locul întâi al vieţii… Dumitru Constantin cunoaşteacest caier care încaieră bipezii!... Singura şansă a unui

corul morilor de vânt


CREDE ÎN CUVINTELE LUI LUCIAN BLAGA

Acad. Dumitru Radu Popescu

corul morilor de vânt


ecriven este să nu ajungă un doctor docent semianal-fabet, călcând în străchini politice, la început, ca apoisă devină un Iuda pentru el însuşi! Căci atunci îşi va îm-prumuta timpul şi sufletul cui se va nimeri – şi nu se vamai regăsi în neamul şi în ţara sa, în Balşul său…

Poporenii spun, pe scurt:„Care frunză a picat josNu mai urcă unde-a fostDe nimica nu mi-e fricăNumai de frunza când pică.”Şi astfel tipul – fost frunză – începe chiar să fie lău-

dat prin înjurături, căpătând până la urmă un spirit deturmă zburătoare! Dumitru Constantin nu s-a avântat înpolitică, a trăit dincolo de bani, niciodată străin de pro-pria sa bucurie scriitoricească!... Fără să-şi plece frun-tea în faţa raţiunii sterile a linguşirii minciunilor… Şiastfel el a rămas închis în psihologia sa etnică, de fiude ţărani, şcolit prin Balşul său etern, şi prin Bucureştiuliubit! Viaţa liniştită, uneori şchiopătoasă, culmea, îl în-carcă electric! Nu-i plac ipotezele apocaliptice, nici tim-pul limfalic! Îşi iubeşte părinţii, aflaţi în cimitir, nu-şi uităsatul, şi are încredere în viitorul plaiurilor danubiano-pontice… Rămâne indiferent în faţa unor sforţări aleapelor de a se întoarce la izvoarele care le-au umflatpozânarele! Eu am încredere în inima şi creionul pro-

zatorului şi publicistului Dumitru Constantin! Trăim într-un prezent liberal absurd, în care şacalii

s-au înmulţit în Delta Dunării şi în alte părţi, făcându-şimeseria fără să sughită când halesc orice fel de carne,trăiesc un fel de timp abisal, în care Justiţia din Româ-nia a intrat în grevă!

A, să nu uit!... Unele dintre personajele lui DumitruConstantin trec şi pe lângă Florenţa… Dar merg mai de-parte, spre căpşunicile Spaniei etc.! Majoritatea, însă,rămân în arealul Balşului, dar nu intră toţi în hora liber-tăţii mercantile şi a mediocraţiei fudule!

Sigur, mulţi săteni de pe plaiurile danubiano-ponticeşi-au făcut vize de flotanţi, cam prin toată Europa! Daremanciparea lor economică nu poate sfărâma temeliasatului românesc!

Blaga a spus că satul românesc este atemporal, cualte cuvinte, veşnic etern!... De unde vine şi convinge-rea poetului născut în comuna Lancrăm – că Eternitateas-a născut la sat! Şi astfel putem vorbi, cu magicele cu-vinte ale poetului venit pe lume lângă Mureş, aproapede Alba Iulia, despre Sufletul Românesc şi despre Eter-nitatea Sufletului Românesc!

Dumitru Constantin vorbeşte, scrie!... Crede în cu-vintele poetului Lucian Blaga. Memoria lui nu este pâr-jolită!

viața după viață


Există două feluri de cititori: virtuoși și amatori, dupăcum există și două feluri de critici: cei mici, labili,devianți (fiecare în felul lui) de la valorizări corecte și ceicare își propun rigoare, coerență, exigență, într-un cu-vânt, responsabilitate, chiar dacă ar ține de critica d’an-tan, etichtată demodată și provincială.

Apăsat o spune MirceaDinutz, în Dilemele unui cri-tic. Iată: „un critic este cuadevărat moral dacă refuzăsă vadă în critică unexercițiu al puterii personaleși dacă reușește să-și re-prime pornirile resentimen-tare”. Și tot acolo, se aratăconștient de riscurile mese-riei de critic de întâmpinare,de pagubele aduse de „co-mentatul cărților, parol!!”Dacă încurajezi pe careva,scrie două-trei opuri și ți letrimite, insistând agresiv să-i confirmi valoarea, musaieclatantă. Cum să-l sari tocmai pe el de la comentariulproxim? Vrea în USR (și câți indivizi, care vor să-și mă-rească pensia cu încă o jumătate, nu publică 3-4 cărțicontra cost, ca apoi să caute servicii cronicărești, totcontra cost!). Când ai rezerve, când refuzi să producicomplezențe peste complezențe, te-ai ars. Te înconde-iază ca „pramatie culturală” sau te ignoră suveran.

Testamentul literar care deschide volumul Cititorulde calitate (Editura SemnE, 2020) e și mai radical: „Vomintra în normalitate doar atunci când ne vom privi uniipe alții cu sincera dorință de a ne cunoaște, citindu-necărțile și comunicându-ne cu onestitate impresiile, fărărâvna de a umili, de a distruge și de a ne distruge. Pen-

tru că, unde e multă vanitate, tot atâta deșertăciune...la ce bun să avem principii și să ne conducem dupănorme etice? Se poate viețui și așa (ce cultură? ceconștiință?), de trăit e mai greu.”

Din „ușa lui Mircea Dinutz”, Dan Petrușcă îl vedeexact așa cum era: „mai totdeauna cu o carte sub braț”,

având la îndemânămereu și „o foaie de con-spect”. Îmi vine în mintepovestea Voinicul cel cucartea în mână născut șiregret că lui Mircea Di-nutz nu i s-a dat să ci-tească toate cărțile pecare ar fi dorit să le ci-tească și să scrie despreele.

Mai accentuează DanPetrușcă faptul că MirceaDinutz n-a deprins „artacompromisului”. Da, n-a

făcut pactul cu Puterea, pact cu ditamai Diavolul și nu,nu i s-a potrivit acest pact. „Poate e util să precizez cărevista «Pro Saeculum» n-a avut niciodată, în cei patruani de existență [atunci, în 2006, n.m., Magda U.], nicicea mai mică deviație spre politică, nici un rând, nici uncuvânt, nici o silabă.” Lui Dinutz compromisul cu Pute-rea, egal avantaj serviciu, nu i-a stat în fire.

N-a vânat succese dinspre grupări și grupuscule li-terare, ca să nu le zic altfel, găști. Pe cale deconsecință, a devenit incomod (cum altfel?), urât deamatori în ale scrisului, de nescriitori, dar și de critici(im)presari, căutători de profituri. În Focsangeles, cumîi spunea Luca Pițu, am fost de față la un oribil atac lapersoană. „Polemica urâtă, e un folos al nefolosului”

Magda Ursache

CEL CU CARTEA ÎN MÂNĂ NĂSCUT:MIRCEA DINUTZ



(Noica). Pe tot parcursul fluierăturilor unui ipochimen,care i-a întrerupt repetat discursul, Mircea Dinutz arămas impasibil, demn și elegant, încheiat la toți nasturiivestei. N-a ripostat mahalagește la mahalagisme. Totîn orașul Unirii Mici, am asistat, contra lui AlexandruDeșliu, la o ieșire urâtă a adversarului său de revistă,ceea ce m-a făcut să mă depărtez de „Oglinda”,sfârșind colaborarea cu editorialul „Pa mult!” Nici Deșliun-a reacționat atunci. Înjurătura n-a trezit vreo reacție,ci un zâmbet disprețuitor. Stilatul colecționar de artă afăcut ce trebuia: s-a retras deloc surprins, fără o vorbă,cu un tablou sub braț. Uimiți și mâhniți am fost noi, euși Petru. În ce mă privește, mă mir că n-am făcut diabetde la câtă dulceață mi-a servit Târgul de pe Bahluviu,dulcele.

Magister i-a fost lui Mircea Dinutz, fără nicio îndoială,Constantin Călin, mai-mult-ca-perfectul critic și istoric li-terar, eseist și pamfletar, cu precădere bacovianolog.S-a și spus că Profesorul Călin a făcut pentru Bacoviace a făcut Niculae Gheran pentru Rebreanu. Titlul ru-bricii din „Acolada”, Zigzaguri, i se potrivește mănușă:observă și revine ca să completeze; merge la fond, darîi plac nuanțele.

În ipostază de critic de întâmpinare, Dinutz i-a merspe urme lui Constantin Călin privind precizia valorizării.Ca metodă critică, pune un diagnostic numai după o do-cumentare laborioasă, o lectură aprofundată: Dinutz nurăsfoiește, Dinutz citește. O spune și Dan Petrușcă. Îirecomandase lui Mircea Dinutz un roman de PetruCimpoeșu. Reacția prozatorului după cronică? „Dom-nule, omul ăsta chiar m-a citit!” E imoral să scrii fără săcitești cartea, ca să te răzbuni pe autor; e prostituție săscrii pe lei sau pentru contraservicii cronicărești:laudă -mă să te laud!

Vederea critică lucidă presupune „efort continuu, du-reros”, notează maître Const. Călin în prefața intitulatăLectura ca oxigen, dat fiind că plămânii refuzau să-l ținăîn viață. Efort de neînțeles pentru cei cărora le repugnăcititul. Dormea pe canapea, rezemându-se de spătar,ca într-un tren. „Cărțile deveniseră aerul necesar pentruplămânii săi slăbiți.”. Boala nu l-a învins, a scris/cititpână în ultima clipă: cititor complice, așa cum îmi placesă spun, manierat și binevoitor în cronicile despre prie-teni, admirativ-generos, uneori mult prea generos pri-vind „câtimea de aur dintr-o carte îndoielnică”. Amdecupat din postfața lui Ion Tudor Iovian, care îi apre-ciază, pe dreptate, „o rigurozitate și seriozitate de invi-diat”. Trebuie spus și că publicistul i-a pamfletat pemistificatori. Etica!

Responsabilitatea etică l-a condus în războiul cul-tură-subcultură (pentru că ni se dă cultură cu picăturași divertisment cu găleata). Laboratoarele star-system(mai eficiente decât ale activiștilor PCR) au făcut camondenii și mondenele să iasă în prim-planul literaturii,iar cei cu adevărat importanți să iasă din vitrinele libră-riilor. Critica-verdict a fost înlocuită de critica PR. Avemcritici piariști, incompetent-laudativi, care fac reclamă„vedetelor” bine managerizate și beneficiară nu-i litera-

tura. Iar biet cetitoriu, derutat de hectolaude (ca să vor-bim pre limba lui Paul Goma), că X capodoperează șiY e văr cu Sorescu, merge la cacealma: pe carte scurtă,de consum în metrou, pe tipăreli inconsistente, până sesatură de ele și bate în retragere. Pasionați de literaturăcontemporană sunt din ce în ce mai puțini, iar toleranțageneralizată a criticii față de veleitari ne va face să in-trăm în Cartea recordurilor: să avem mai mulți autoridecât cititori.

Rodica Lăzărescu și Nina Deșliu, respectiv redacto-rul-șef actual și directorul revistei „Saeculum” (acel Pro,cerând corect forma Saeculo, provine din faptul căAl. Deșliu a supărat pe cineva care își adjudecase titlullui Blaga, deși nu i-a folosit la nimic, ca omului din Te-cuci motorul). „Saeculum” cu pro s-a dovedit o revistăde prim-plan a vieții literare. Pro reperele absolute aleistoriei literare, pro marile creații spirituale, pro scriitoriprofesioniști, căutați și găsiți în umbra și penumbra pro-vinciei, pro beletristică de calitate (nu tembeletristică,așa cum o numește Remus Valeriu Giorgioni, și el co-laborator la revista din Focșani). I-a părtinit pe poeții as-cultând de lex provinciae și bine a făcut, dar n-a ales laîntâmplare cărțile despre care a dat samă. Net: „Dacănu-mi plac, nu scriu.”

Despre cine scrie Dinutz? Simplu: despre autori încare crede și pe care îi consideră valori. Pariază peConstantin Cubleșan, Dumitru Augustin Doman, IoanaPârvulescu, Viorica Răduță, Dan Petrușcă, Ion TudorIovian, Ion Beldeanu, Teofil Răchițeanu, FlorinelAgafiței, Petre Isachi... Uneori (rareori) mai greșește:Iacoban, „justițiar și seducător”? Dar articlerul preferăsă fie (prea) generos decât prea sever. În ce măprivește, scriu cu dificultate despre cei care nu-mi plac,despre cei în care nu cred, așa că n-o (mai) fac.

Redactorul-șef de la „Saeculum” și-a asumat rolulde cronicar inconvenabil, n-a exersat cronica priete-noasă și superficială, ci cea riguros-echilibrată. Subconducerea sa, revista a fost un filtru pentru mizeriileveleitarilor, dar și pentru de-moralizatorii dispuși săafirme fără argumente că n-am avea o literatură, ci doaro iluzie despre ea.

Lui Alexandru Deșliu, care a dialogat cu Irina Mavro-din, într-o bună tradiție a genului Entretiens avec..., re-zultând o splendidă carte-dialog apărută la EdituraPallas (Focșani, 2004), îi face o reverență. Deșliu a alesmâna care scrie a Doamnei Mavrodin tocmai pentru cămâna intervievantului a prețuit valorile viabile. Irina Ma-vrodin face parte din floarea intelectualității verticale,nealiniate doctrinei comuniste. A trecut peste lungile pe-rioade de necazuri ca și Alice Voinescu. Cum altfel?Tatăl său a avut inițiativa construirii Mausoleului dinMărășești, fratele i-a fost arestat, chinuit, omorât de Se-curitate. În aceste vremi smintite, venite după vremi în-chise, Irina Mavrodin, om puternic, și-a păstratechilibrul, vocea calmă și tocmai de aceea sonoră.

În opinia mea, un critic fără caracter nu poate fi cre-zut, n-are credibilitate. Trebuie să-și asume o cursă cuobstacole, să nu ezite să lupte pentru dreptul la opinie



liberă, drept câștigat în acel Decembrie și seriosamenințat acum de alte soiuri de cenzură. Într-o recen-zie aproape polemică, Mircea Dinutz scrie despre „po-lemici incorecte politic” (în număr de 18, purtate între2006-2010) de Theodor Codreanu, „singuraticul de laHuși”. Sorgintea corectitudinii politice este (numai pen-tru cine nu vrea să vadă nu este) în internaționalismulproletar, relele fiind, după neo-internaționaliști aliasglobaliști, conștiința națională, tradiția, credința în Dum-nezeu. Fiți siguri că omul din Huși nu face diferențieride calitate între neamuri și între religii, dar cere„rezistență până la capăt”, ca și Iorga, „pentru drepturileunui popor de a trăi pe pământul în care nu este un firde țărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge”(14 decembrie, 1916).

Omul din Calidor (basarabean) Paul Goma s-a opus„omului-fără-patrie”. România-colonie se află „în starede bardo” (Nicu Gavriluță). „Suntem în Kaliyuga”, notaPetru Ursache. „Avem istorie, nu trebuie crezut Pata-pievici, care ne vede ca popor fără istorie”, repeta Petrustudenților săi. Trebuie ca elevii să plece în viață avândistoria noastră în ei, să fie mândri de istoria din noi, ro-mânii, de identitatea noastră culturală. Sunt sigură căprofesorul din Huși nu-i lasă să plece pe liceeni fărăEminescu înlăuntrul lor. Un Eminescu „pururi lumi-nându-ne”, după Dan Botta. Așadar nu-i deloc un sin-guratic. Și-mi amintesc că, după ce Mihai Drăgan,Profesorul de clasici, a fost împins în moarte de cabalamediocrilor, Petru Ursache a propus și a insistat să fiechemat Theodor Codreanu, la Universitatea„Al. I. Cuza”, să predea Eminescu. A fost preferat DoruScărlătescu.

Mircea Dinutz nu evită temele controversate, fărăa-și asigura „distanța de autoprotecție”. Pagini binescrise sunt cele despre slujitorul fidel al lui Clio, Gheor-ghe Buzatu, și cartea sa Mareșalul Ion Antonescu. Bi-bliografie (2010, 130 de pagini), căreia i-aș fi dorit o altăeditare decât a Casei Editoriale Demiurg. Pe Mircea Di-nutz nu-l sparie gândul că eminentul istoric a fost eti-chetat fascist când a scris despre Mareșal, legionarcând a scris despre CZC, ceaușist când a scris despreCeaușescu.

Patrioții rămân proscriși pentru fiii kominterniștilor.Embargoul impus războiului anti-sovietic s-a menținutși după ’89. La fel autocenzura lui „nu-i momentul”, con-siderată de comentatorul M. Dinutz „cel mai maredușman al adevărului”. Bustul din piațeta gării din PiatraNeamț a fost demolat, deși de acolo, din tren, s-a datordinul „Treceți Prutul!”, pentru refacerea RomânieiMari, după catastrofa granițelor. La proces, Mareșalula înfruntat tribunalul „cu o liniște ce ar fi trebuit să nascămulte neliniști”. A refuzat cererea de grațiere (Regelei-o putea da); și-a asumat, din guvernarea sa, „tot ce afost rău, în afară de crimă”. Crimele, dacă au fost, s-auspălat în/cu sânge.

Am discutat mult cu Gheorghe Buzatu pe tema tre-cerii Nistrului. Constantin (Dinu).I.C. Brătianu și IuliuManiu, la procesul Mareșalului, au fost împotriva trecerii

„liniei Stalin”. E contrario: URSS n-a depășit Prutul? Ar-gumentul lui Antonescu a fost: „în război, ofensivamerge până în fundul pământului”. Când armata a re-cucerit Transilvania de Nord, Ardealul de Nord, nu s-aoprit la frontiere: a mers până în inima Europei. ÎnTransnistria erau bazele marinei și aviației sovietice.Strategul Antonescu a înțeles pericolul. Să nu uităm căporturile militare au fost mereu amenințări uriașe asupraintegrității României; de aceea armata a străpuns „liniaStalin” până la Cotul Donului; Crimeea a cedat în no-iembrie ’41, cu jertfă de sânge enormă. A fost cu ade-vărat o „hemoragie de sânge” a Armatei a IV; dupăbătălia Odessa, trupele au fost demobilizate și readuseîn țară, la Iași. În an 1942, la parastasul regelui Ferdi-nand, la Curtea de Argeș, Antonescu spusese: „Cultulmorților este nu numai act de pietate, ci sfat de viață”.Cei care au parafrazat ordinul de război, glumărind („Văordon sugeți Prutul!”), numai pietate n-au.

Istorici pe care Petru Ursache, în Istorie, genocid,etnocid, i-a considerat complementari lui Iorga, Rădu-lescu-Motru, I. Kirițescu, Ion Nistor, dar și lui SextilPușcariu, Ion Petrovici, Grigore Gafencu, au știut că nus-a putut altfel. Și a fost „coaliție” cu Germania fascistăcum a fost „prietenie” cu URSS. Ne-am ales cu oocupație sovietică nedefinită, cu despăgubiri de războineprecizate. Buzatu, Constantiniu, Berindei, Horia Du-mitrescu, Șerban Alexianu, Cristian Sandache aduc tre-cutul la judecata dreaptă a istoriei.

Revenind la sita istoriei literare, trebuie spus că Ro-dica Lăzărescu și Nina Deșliu au așezat, prin volumulCititorul de calitate, o piatră peste Lethe.

Constantin Noica spunea că fiecare autor îi e datorculturii române cu un bănuț al său. „Bănuțul” lui MirceaDinutz este încrederea fermă în limba și în literatura ro-mână. À rebours cu cei care neagă personalitățile cul-turale românești.

eminesciana


Orice mare scriitor, ajuns la etapa dobândirii unui pu-blic fidel de admiratori, intră automat într-un proces deatractivitate publică, de difuzare rapidă și susținută înmass-media, pe diferite canale și prin diferite metodede adulare. Așa s-a întâmplat și cu Mihai Eminescu, stu-dent la Viena fiind, când a publicat în „Convorbiri lite-rare” o serie de poezii care nu mai semănau cu ceeace s-a scris la noi anterior, iar societatea „Junimea” afost bucuroasă că a descoperit un poet care să se ridicela nivelul cerut de poezia europeană a momentului.Iacob Negruzzi a fost trimis de Maiorescu la Viena cuscopul de a-l determina să vină la Iași, dar deocamdatăpoetul a rămas la Viena credincios misiunii ce și-o asu-mase în cadrul societății „România Jună” – să organi-zeze la Putna celebra sărbătorire a 400 de ani de lamoartea marelui domnitor Ștefan cel Mare, tocmai pen-tru a răspândi în public ideea renașterii acelei epocistrălucite din viața poporului român. Comemorareaurma să fie dublată de un congres al studenților românidin țară și din străinătate care să pună în fața generațieitinere imperativele momentului, în numele cărora aveaudatoria să lupte și să spere. Acesta a și avut loc, iar celcare a rostit discursul adresat tinerimii române a fostA.D. Xenopol, ales în urma unui concurs.

Venind la Iași și ocupând funcția de revizor școlar,apoi cea de bibliotecar la biblioteca Universității, Emi-nescu s-a integrat perfect îndatoririlor și standardelorcerute de societatea „Junimea”, participând cu regula-ritate la ședințele ei din casa lui Vasile Pogor sau a luiIacob Negruzzi, prezentându-și în premieră aici o partedin creații, luând parte la dezbaterile din cadrul ei, șichiar să țină o conferință în seria prelegerilor publice ale„Junimii”, după ștaiful și rigorile cerute de Maiorescu.Marele lui merit a fost acela de a fi introdus în cercul

„Junimii” alți doi prieteni de mare valoare literară, peSlavici și pe Creangă, și de a-i fi sprijinit pe Miron Pom-piliu, Samson Bodnărescu și Scipione Bădescu să seintegreze „noii direcții”. Conceptul romantic de creatorde poezie, concept respectat și la „Junimea”, consta încredința potrivit căreia poetul era considerat purtătorulmemoriei sacre a omenirii, că el reprezintă chintesențaspirituală a poporului său, ca un nou Orfeu modern. Po-trivit acestui model, Eminescu a fost repede identificatde confrații săi junimiști drept „geniul romantic” al nației,poetul național care comunica lumii întregi puterea degândire și simțire a neamului, comparabil cu ceea ce adat mai durabil popoarele europene, de la Goethe,Byron și Shelly, la Petöfi, Mickiewicz sau Victor Hugo,Lamartine sau Leopardi. În consecință, mitologia edifi-cată de el pe pilonii creației folclorice locale a fost so-cotită drept purtătoarea de cuvânt a specificuluinațional, astfel încât odată cu apariția pe piață a volu-mului său de Poezii în 1883, acesta cunoaște într-untimp record o sporire de tiraj impresionantă, ajungândla 16 ediții succesive. Lumea a rămas vrăjită defrumusețea și valoarea poeziilor sale și un întreg curentpesimist se instituie la nivelul întregii poezii românești;aproape niciunul dintre poeții iviți în acest climat de lasfârșitul secolului al XIX-lea nu se poate sustrageinfluenței lui copleșitoare. Acest mod de a concepe rea-litatea este văzută de unii dintre condeierii vremii dreptpericuloasă și păgubitoare în sine, deoarece acești„proletari intelectuali culți” ar fi abdicat de la cerințeleimediate ale vieții, înlocuind lupta cu nevoile traiului zil-nic sau de la cele și mai imperative legate de emanci-parea socială și națională cu o irealitate ideală. S-augăsit chiar indivizi care n-au înțeles superioritatea ge-niului revoltat, precum canonicul Grama din Blaj, care

Mircea Popa

ÎN JURUL „LUCEAFĂRULUI” – GRIGORE PANTAZI

eminesciana


l-a acuzat direct de defetism și influență morbidă, cuefecte dezastruoase asupra moralei publice. Principalulpericol al acestei poezii ar fi fost inocularea păguboasăa pesimismului în sânul noilor generații. Situația carepărea a fi periculoasă este pusă sub formă de întrebarede un alt discipol blăjean, protopopul Elie Dăianu al Clu-jului, care semna în 1890 o poezie cu titlul Întrebare șirăspuns, în care punea în dezbatere tocmai acest modde percepție a poeziei eminesciene, ca o poezie a con-trastelor și a derutării tinerelor generații:: „Cui nu-i placeEminescu?/ Limba lui „fagur de miere”,/ Dar cui placepesimismul,/ Cu amarul lui de fiere?/ Ce omoară idealul/Stinge orice-nsuflețire/ Și te-aduce-n disperare/ Saute-ncearcă-n nesimțire?// Cui nu-i place pesimismul,/ Teîntreb, române, cui?/ Dacă ai un dor în suflet,/ Vei răs-punde: nimănui.// Nu un păcătos din lume,/ Ci chiar ver-gura curată,/ Să ți-l cânte și răscânte,/ Dulce-n glasuritremurate.//Nu-ntr-o limbă ca un fagur/ Ca un cor de se-rafimi,/ Să-ți răsune pesimismul,/ Dintr-a cerului nălțimi.”Canonicul blăjean Alexandru Grama a apelat la un par-cimonios „studiu critic”, spre a întreprinde un pretins stu-diu critic, respingând de plano cea mai artistică ridicaredin contingent a spiritualității naționale, printr-o încer-care de discreditare pe motive de morală și atitudine ci-vică imediată, care a stârnit numeroase dezbateri șidiscuții nu numai în presa transilvăneană, ci și în ceade peste munți.

În ciuda unor astfel de momente anacronice și dizar-monice, poezia eminesciană a înregistrat o răspândireîn publicul românesc, cum n-a înregistrat-o nimeni pânăla el, realizând prima mare breșă în estetica noastră li-rică, nu numai pe plan intern, ci și universal, printr-o tra-ducere masivă și ecouri critice dintre cele maifavorabile, care au ridicat creația acestui ultim mare ro-mantic european la un nivel neatins de nimeni până lael. I se închină zeci de poezii și i se pun pe muzică ma-joritatea poeziilor, astfel încât aproape nu au locfestivități publice, rurale sau orășenești, cu caracter cul-tural și muzical, fără ca poeziile sale să nu fie recitatesau cântate, fără ca versurile sale să nu fie reproduseîn discuții publice sau savante. S-a ajuns până acolo,încât majoritatea tinerilor debutați în creația lirică să nufie contaminați de versul său strălucitor, de metaforelesale ingenioase, de limba sa frumoasă și melodioasă.Chiar titlurile volumelor de poezie apărute în acest răs-timp, respectiv în ultimele decenii ale secolului alXIX-lea și primele ale secolului XX să nu conțină voca-bule lăcrămoase sau triste (a se vedea analiza făcutăde noi asupra titlurilor volumelor de poezii din acest răs-timp, în care „lacrimile”, „suferința”, durerea uneisensibilități rănite să nu figureze în titlurile majorității vo-lumelor publicate în ultimele trei decenii ale sec. alXIX-lea, cf. Titlurile volumelor de poezie româneascădintre 1848-1918, în vol. Cărți, manuscrise, biblioteci,Eikon, 2010, pp. 223-238). Imaginea aceastacopleșitoare a început să se schimbe doar în momentulîn care colaboratorii apropiați ai lui N. Iorga de la „Să-mănătorul” au început să publice producția eminescianărămasă în manuscrisele depuse la Academie de TituMaiorescu, venind cu o radicală schimbare de para-digmă. A fost descoperită nu numai o nouă atitudine

poetică, profund marcată de folclor, ci și noi domenii deactivitate, precum dramaturgia, romanul, preocupărileenciclopedice, dar mai ales publicistica, astfel încât ima-ginea poetului „decepționist” să se schimbe radical.Fascinația generală rămânea o constantă a epocii șiasistăm la un întreg val de imitații, compilații, pastișe,plagiate, care se înmulțesc progresiv și care nu potdepăși stadiul înfeudării sub raportul gândirii și viziuniipoetice, a sintagmelor stilistice. Un adevărat simțământde venerație, prețuire, adulare, se răspândește în so-cietatea românească, iar boala și suferința prin care atrecut poetul a accentuat și mai mult sentimentul deabstragere, de genialitate, de creator dăruit, unic. Poe-zia sa este declamată, cântată și nu de puține ori imi-tată, numărul pastișelor și imitațiilor răspândindu-se fărăposibilitate de stăvilire. Asistăm la un adevărat procesde resetare ideatică, conferind scrierilor nou apărutestatutul de improvizații și ecouri redundante, multiplicateîn copii aproximative, cu o valoare emoțională și artis-tică mult diminuate. Se practică în acest caz și metodapoeziilor închinate sau dedicate, chiar cu împrumuturitematice sau de sintagme poetice, reușind să eliberezeastfel către public o parte dintre emoțiile acumulateprintr-un proces de redefinire și reconsiderare lirică.Poetul intră în raza de acțiune a unei admirații colective,transformând sistemul de receptare într-un proces deevaluare și valorizare caracteristic, în care omagiereadevine prilej de susținere și promovare valorică, iardedicațiile cu adresă contribuie la consolidarea statuiilui morale și estetice. Drept exemplu ne-am putea servide receptarea operei lui Eminescu în epocă, de ecourileși mărturiile numeroase de tip laudativ, printr-o susținutăcampanie critică sau de reproducere a operei. Procesulde omagiere și prețuire a operei scriitorilor adulați depublic cunoaște desigur mult mai multe variante, căpă-tând multiple înfățișări și expresiuni ale devoțiunii. Sănu uităm că primul autor al unei poezii ce i-a fost închi-nată lui Eminescu a avut loc destul de devreme, în pe-rioada în care poetul trăia și își publicase doar o partedin operă, iar în curând numărul acestora a ajuns la câ-teva zeci. Spre a fi mai lămuriți vom încerca să supu-nem atenției cititorului drumul acestei opere spre inimapublicului și a modului în care poetul se impune înconștiința publică.

Una dintre modalitățile prin care are loc cucerireapublicului este atracția manifestată de compozitorii vre-mii pentru poezia sa melodioasă, asemănătoare lieduluiși romanței, și abordarea acestei poezii sub raport mu-zical. Foarte mulți dintre compozitorii vremii s-au făcutcunoscuți publicului prin partitura muzicală a unor poeziipe versurile poetului, „cererea” de Eminescu fiind unadintre realitățile ce caracterizează perioada. Consultândrepertoriul producțiilor muzicale eminesciene, destul dedivers și bogat de altfel, ne-am convins că, în mod fatal,creația eminesciană a dominat orizontul de așteptare alepocii, răsfrângându-se în chip direct asupra compozi-torilor și creatorilor muzicali ai vremii, care n-au pututrămâne străini la farmecul „dureros de dulce” al versu-rilor lui de o muzicalitate frapantă. Cel care se încumetăsă urmărească programul serbărilor publice, al reuniu-nilor literar-culturale de tot felul, nu poate fi decât sur-

eminesciana


prins de prezența masivă a lui Eminescu în ipostaza de-clamată sau cântată. E destul să deschidem paginilerevistei „Familia”, la rubricile dedicate înregistrării aces-tor producții cultural-artistice spre a ne convinge de re-galitatea eminesciană în domeniu. Să ne oprim doarasupra câtorva exemple cum ar fi cea din 1887, cândrevista aduce știrea că la Iași, la editura Cosma, a apă-rut romanța De ce nu-mi vii?, aranjată pentru voce șipian de Carol Decker. La scurt timp aflăm că un alt com-pozitor, Teodor Flondor, a scris, în 1890, muzica pentruSomnoroase păsărele. Tot în acest an aflăm că în pro-gramul „Reuniunii române de cântări” din Sibiu, de subconducerea lui G. Dima, a figurat poezia Dorința, și căAnton Kneisel a compus muzica pentru Pe aceeași uli-cioară, devenită în timp record unul dintre șlagărele iu-bite de contemporanii poetului. Aceasta a fost urmatăde Pe lângă plopii fără soț de Iancu Filip, a cărei parti-tură ar fi ieșit de sub teascurile tipografiei Gebauer dinBucurești. Numele lui T. Flondor poate fi întâlnit din nouatunci când se anunță că poezia eminesciană Sere-nada a fost interpretată de Corul mitropolitan din Iași desub bagheta lui G. Muzicescu. Tot pentru cor a fost li-vrată publicului piesa Doina, compoziție a lui V. Vasi-lescu, cântată de societatea „Psaltul” din Bucovina,într-un concert organizat la Hotelul Moldavia dinCernăuți. Peste un an, în 1892, „Familia” aduce știreacă unul dintre cei mai cunoscuți chitariști, Năstasă Io-nescu, ar fi compus muzica pentru poezia eminescianăLa mijloc de codru des, îmbogățind astfel câmpul muzi-cal național cu noi piese dintr-un repertoriu multașteptat.

Presa anului 1892 abundă în astfel de informații pri-vind noi compoziții muzicale. Astfel, Gheorghe A. Dinicuar fi dat o variantă muzicală nouă la Somnoroase pă-sărele, în timp ce G. Dima și Gr. Teodosiu au oferit opartitură atractivă pentru Mai am un singur dor. Acum emomentul în care intră în scenă și compozitorulS. Ștefănescu, care, potrivit anunțului din „Familia”, arfi scris muzica pentru mai multe poezii eminesciene, înacelași timp cu I. Vorobchievici (Ce te legeni codrule)sau Huber (Vino-n codru la izvor). Aceasta din urmă seprezintă ca o producție „pentru cor mixt”, în timp cepiesa lui I. Vorobchievici era destinată unui cvartet. Cete legeni codrule a reținut și atenția lui G. Andreescu-Scheletti, care a pregătit o piesă pentru cor, cunoscutapoezie eminesciană figurând în programul serbării ces-a dat la Beiuș în memoria lui Samuil Vulcan din acelan.

Un moment foarte important pentru creația muzicalăinspirată de poezia lui Mihai Eminescu l-a reprezentatintrarea în arenă a compozitorului de la Gherla, GuilelmȘorban, cel care, împreună cu Tiberiu Brediceanu, afăcut ucenicie sub îndrumarea lui Iacob Mureșeanu laBlaj. Acesta scotea aici o revistă muzicală, numită„Muza română”, care e de fapt cea dintâi revistă de mu-zică din țară, iar cei doi elevi ai săi au fost încurajați săcolaboreze la aceasta cu o serie de creații proprii. În-drăgostit de creația eminesciană, tânărul GuilelmȘorban a scris în scurt timp muzica pentru o serie depoezii, care au devenit șlagăre la modă, cum ar fi Maiam un singur dor, Peste vârfuri trece luna, De-aș avea,

O, rămâi, și care, în anul următor, au putut fi găsite peun album special. Fiind foarte melodioase, creațiileacestuia s-au difuzat foarte repede în public, astfel încâtelevii școlilor și tinerii studenți au crescut cu astfel demelodii pe buze, care erau nelipsite de la orice petre-cere a tineretului. Într-un fel se poate afirma că educațiamuzicală a bunicilor și părinților noștri s-a format și s-aconsolidat sub influența binefăcătoare a versurilor emi-nesciene. Pe de altă parte, opera sa poetică a cunoscutde timpuriu o mulțime de traduceri, mai ales în ger-mană, maghiară, franceză, numeroși literați saupubliciști rămânând înscriși în cartea de neuitare a vre-mii doar prin calitatea de traducători ai versurilor emi-nesciene. Pe lângă numele numeroșilor săi compozitori,cum ar fi C. Dumitrescu, T. Popovici, A. Sequens,A. Eliade, H. Kirchner, E. Velș, I. Brătianu, Gh. Stephă-nescu, Șorban și mulți alții, se adaugă o listă impresio-nantă de traducători, mulți dintre ei încă nerecuperațidin periodicele străine unde s-au manifestat.

Un alt capitol interesant de urmărit în ceea ceprivește creația eminesciană se leagă de influența sareală asupra numeroșilor debutanți și aspiranți la litera-tură, care găsesc în forma și metafora eminescianăînvelișul ideal pentru a-și exprima propriile simțiri și sen-timente. Fără să greșim prea mult, putem afirma cuîndreptățire că mai toți poeții care au debutat în ultimeledecenii ale secolului al XIX-lea și în primele decenii alesecolului al XX-lea își situează poeziile de debut subinfluența acestui monstru sacru al literelor românești șică „eminescianismul” a fost o realitate vie și palpabilă,fapt pe care îl recunoaște și adversarul său cel mai in-clement, Macedonski, atunci când spunea că în vremeasa nimeni nu mai scrie poezie în țara românească decâtca Eminescu și... ca el însuși. Chiar dacă emulii mace-donskieni pot fi socotiți pe degete, cei ai lui Eminescusunt cu zecile și reprezintă o realitate care nu poate ficontestată.

Pentru a sublinia încă o dată acest aspect eclatantde sociologie literară, care, credem, n-a cunoscut înnicio altă țară amploarea și multiplele înfățișări pe carele-a luat la noi fenomenul, venim și aducem un argu-ment în plus, cel legat de imitațiile „Luceafărului” și depostumitatea extraordinară pe care poemul eminesciana avut-o în Transilvania și Bucovina, venind chiar cu câ-teva exemple neutilizate până acum. Se cunoaște faptulcă poemul a văzut lumina tiparului în AlmanahulSocietății „România jună” din Viena, în 1883, și a fostconsiderat de la început o operă de excepție, fiind tra-dus (e drept, în proză) imediat de Trandafir Djuvara înlimba franceză, apărând în revista „Revue UniverselleInternationale” nr. 6 din 15 iunie 1884, de unde a fostreprodus în revista bucureșteană „L’etoile roumaine”nr. 12 din 29 octombrie 1885 (cf. Mircea Popa, „Lucea-fărul” – tentația traducerii, în vol. Eminescu – text și con-text, Țara Maramureșului, 2014, pp. 54-59). Traducereagermană i-o datorăm Mitei Kremnitz, dar venită abia în1885. Efectul poemului a răsucit mințile multor versifi-catori și veleitari poetaștri care s-au lăsat atrași defrumusețea irezistibilă a poveștii de dragostea dintre unastru și o muritoare, încât într-un timp extrem de scurtîn presa din Transilvania au apărut mai multe imitații ale

eminesciana


poemului, unele dintre ele mergând până la adevăratepastișe. Cei care vor lua drept model poemul emines-cian nu vor reuși să impună decât în rare ocazii intro-ducerea de elemente noi, precum schimbarea numelorpersonajelor (Venera Vestalină ş.a.) sau intervenind pealocuri în mersul acțiunii, prin mici modificărineesențiale. Chiar dacă amatorismul și veleitarismulunora dintre acești versificatori sunt bătătoare la ochi,apelul la structura formală a creației eminesciene tre-buie privit ca un modest omagiu adus unei creații nepe-reche, pe care minima înzestrare a imitatorilor n-a reușitsă-i clintească măreția și profunzimea, ilustrând în ul-timă instanță puterea de focalizare a unei producții deexcepție, mirajul special pe care aceasta l-a instituit înepocă. Vom semnala astfel faptul că în paginile revistei„Familia”, poetul Traian H. Pop publica imitația Scoboridin lumea ta (nr. 51/1886), care vădește fără mari efor-turi dependența sa de creația-matcă, modestul zbor alimaginației sale captive. Reproducem în continuare în-ceputul poeziei: „Scobori din lumea ta divină,/ Luceafărdrag, ici pe pământ,/ Să-mi faci viața mai senină,/S-aduci cu tine doru-ți sfânt ”// Și din al negurilor chaos,/Redă-mi viața din trecut,/ Și-n sufletu-mi fă un adaos/Cu fericirea ce-am pierdut.// Din veci, de ani de mii ră-sare / Pe cerul sfânt lumina ta,/ Luceafăr blând, cublânda zare,/ Și totuși vrei a mă uita?/ Când eu pepajiștea cărării/ Privesc în nopți la tine sus/ Și cu lacri-mile-ntristării/ Te plâng luceafăr, că te-ai dus.// Cum denu ți se face milă/ De ochii-mi veșnic plângători/ Ca stră-vestit într-o copilă/ În lumea mea să te cobori!”

Așa cum se poate vedea, transpunerea lirică estede o factură foarte modestă, sensul inovativ redu-cându-se la o repoziționare a personajelor, dar păstrândnu doar metrica, ci și ambianța stilistică a poemului emi-nescian. Versul dispune de o topică de împrumut, fiindbazat pe folosirea abuzivă a sintagmelor eminesciene,ceea ce are drept efect diminuarea acelui fior profundal exasperării produs de așteptarea întâlnirii cu celălalt,atât de bine conturată în poemul eminescian.

În același an, 1886, un alt poet transilvănean,V.B. Muntenescu, publica în „Amicul familiei” de laGherla poemul A fost odată..., poem amplu, mulat în în-tregime pe scheletul epic al fabulei din Luceafărul, doarcă mult mai modest sub toate raporturile. Vom repro-duce câteva strofe spre a ne da seama de ce este înstare un asemenea pastișeur față de modelul original:

A fost odată ca-n povești,Destul c-a fost odată,

În codrii țării româneștiUn dulce chip de fată.

Și mult frumoasă mai era,Bătutu-o-ar fi norocul,

Cât inima ți-o-nflăcăra,Și ți-o ardea ca focul.

Pre fața ei de dulce crin,Luceau două mărgele,

Gândeai că vezi un cer senin,Râzând d-albele stele.

Și-avea un vers, un duce vers,De-ți îmbăta simțirea,

Cu a prinților drag mers,Cu-a frunzelor, șoptirea.

Și-un păr bogat, pe-un sân rotundCe tremura întruna,

Ca sânul mării alb și-afund,Stârnindu-se furtuna.

Și când copila își scăldaTrupșoru-i alb în spume

Lacom și galeș se uita,Soarele din cea lume. etc.

Momentul în care frumoasa copilă este văzută și deFăt Frumos, și care susține de fapt trama acțiunii, prinsublinierea fenomenului îndrăgostirii, urmează deaproape tiparul eminescian, lăsând loc exprimării sen-timentelor celui fermecat de acel „odor de fată”. AtâtSoarele, cât și Făt Frumos îi cer iubirea, dar ea le răs-punde râzând că nu-i poate iubi pe amândoi deodată.Niciunul din cei doi nu vrea să renunțe în favoarea ce-luilalt, și fiecare dintre competitori vine cu propunericare de care mai ademenitoare. Soarele vrea s-o ridicealături de el, în înălțimile albastre ale universului, în timpce Făt Frumos vrea s-o facă părtașă la viața lui specta-culoasă din codrii eterni ai țării. Dacă Soarele îi oferăviață fără de moarte, Făt Frumos o îmbie să guste dinbucuriile traiului pământean. Frumoasa fată nu poate ficapacitată de niciunul, rămânând a fi condamnată la oviață plină de dor și de durere, de adâncă suferință:„Așa plângea, însă-n zadar,/ Când ambii-n pribegie,/ Pedrumul cel fără hotar/ S-au dus să nu mai vie.”). Trăindsfâșierea acestei triste dualități a contrariilor, fata ac-ceptă în cele din urmă să se dedubleze, prefăcându-seîn două ființe deosebite, care vin să tulbure normalitatealumii. Cea dintâi parte a sufletului copilei se transformăîn luceafăr, avându-și locul și mersul lui pe cer, în așafel încât Soarele abia îl zărește când acesta apune saurăsare („Una pre ceruri mi s-a prins/ Luceafăr cu lungigene,/ Și c-un ochi dulce și aprins/ Spre Soare căta-alene”). în timp ce cealaltă fată va deveni un fel de hi-meră, de Fata Morgana, dorită de toți, dar neatinsă deniciunul, provocând mari dureri sufletești muritorilor:„Alta prin a lumei valuri/ Înșela Feții-Frumoși/ S-alergedupă idealuri/ Cu ochii de lacrimi roși.”

De unde finalul nefericit pentru toată lumea:De-atunci Soarele pe cer

Și Feți Frumoși în lumeNu-și află pace la durere

Nu pot să și le curme.

Și-n veci îi cheamă un idealCe nu pot să-l ajungă,

Căci totdeauna s-află-un valȘi o depărtare lungă.

Când Soarele răsare-n cerLuceafărul apune,

Și-n calea dulcilor plăceri

eminesciana


Pândesc doruri nebune.

Ah! Farmec scump-acestei vieți,De ce în lume oare,

Amaruri nasc lângă dulcețiȘi ghimpe lângă floare?!

Evident că modul de rezolvare a conflictului funda-mental pe plan filosofic, așa cum apărea la Eminescu,e redus aici la banala comparație din final, golind deorice conținut metafizic aspirația luceafărului, modul săuinaccesibil de-a comunica cu lumea muritorilor.

Și totuși șirul pastișelor create de frumusețea versu-rilor eminesciene și de dilema fără răspuns a iubirii im-posibile nu s-a oprit aici. Și alți poeți din Transilvania vorfi tentați să repună în dezbatere enigmatica iubire dintreun pământean și un ins din altă lume. E vorba de poetulEmil Szabo, care a fost tentat să rescrie un fel povesteproprie a unei situații pornite din lectura poemului emi-nescian. Noul Luceafăr pastișat poartă titlul de VirginiaVestalină și a apărut în 1895 în ziarul „Dreptatea” dinTimișoara, fiind un produs cât se poate de evident alabordării mitului luceafărului într-o versiune ușor rectifi-cată. În linii mari, „povestea” Luceafărului e repusă întermenii cunoscuți, fiind vorba de o tânără și frumoasăfată, chemată de un astru singuratic să-i împărtășeascăiubirea. La chemarea fetei, acesta e gata să-și lepedelocul și rolul destinației. Ca urmare, frumosul luceafărse transformă într-un Cupidon copil, așa cum e descrisși de poet: „Tiptil atunci apare-n prag,/ Cu-a stelelor lu-mină/ Un tânăr ce duios cu drag/ Văzând-o că suspină/Un tânăr precum n-a mai fost/ Nici poate să mai fie,/Numa-n povești cu dulce rost/ Cu dulce poezie.// Elintră..., dar mirat, pe loc,/ În prag se și oprește/ Privindla ea cu dor, cu foc,/ Iar ea îngălbenește.// Și cumprivește-așa la el,/ Mirată și pierdută/ El o cuprindea-ncetinel/ În brațe și-o sărută.”

O situație asemănătoare găsim în poezia lui AurelCiato, Din vremuri neajunse, apărută în volumul său dePoezii din 1896, dar locul luceafărului este luat aici deun Zmeu, iar fiica de împărat e înlocuită cu o zână. Înrest, scheletul poveștii și cadrul verbal și ideatic esteacelași, după cum se poate vedea: „Frumoase-s vor-bele ce-mi spui/ Dar mă izbesc în față/ Și mă despoaiede puteri,/ De suflet și de viață.// Ai milă, dacă suflet ai/Și nu-mi grăbi pierirea,/ Căci mi se sparge inima/ Și-misvântură gândirea.”

Motivul luceferian, ca și frumoasa poveste de iubiredintre fata de împărat și luceafărul de seară, cel caredorește s-o ia pe muritoare alături de el, a trezit printreoamenii de litere români o fascinație cu totul aparte. Su-biectul poemului a fost repede însușit de mai mulți poețicare s-au întrecut în a-l prelucra după talentul șiinspirația fiecăruia.

Cu unul dintre aceștia, provenind din zona Bucovi-nei, facem cunoștință în 1914, cu ocazia sărbătoririi a25 de ani de la moartea poetului. A fost momentul încare societatea „Armonia” din Cernăuți a organizat unadintre cele mai frumoase serbări comemorative, care aavut loc pe scena Teatrului Național din localitate. Lafrumoasa comemorare a luat parte întreaga elită a Bu-

covinei, în frunte cu mitropolitul Vladimir de Repta, cuguvernatorul austriac, contele Meran, cu mareșalul țării,baronul Hurmuzachi, și cu alți reprezentanți de seamăai societății amintite. Serbarea a fost deschisă depreședintele societății, cunoscutul prieten și biograf allui Eminescu, Theodor Ștefanelli, care, după evocareaunor aspecte din anii petrecuți împreună la Viena și dinprietenia ce i-a legat de-a lungul timpului, a rostit un dis-curs „plin de simțire prin care a caracterizat valoarea luiEminescu în literatură”. Au fost ascultate apoi mai multecoruri, cu muzica scrisă pe versurile poetului. Serbareaa culminat cu o reprezentație ieșită din comun:reprezentația unei feerii-pantomimă, realizată după Lu-ceafărul eminescian de către profesorul compozitor Gri-gore cavaler de Pantasi (noi îi vom spune simpluGrigore Pantazi), cunoscut ca autor și interpret al pan-tomimei Nippes, ce s-a reprezentat pe scena Operei im-periale din Viena. În continuare, ni se precizează cămuzica acestui balet coregrafic a fost scrisă de directo-rul Operei din Budapesta, Raoul Madler, iar feeria co-regrafică este calificată drept „un op de artă a muziceidramatice de psihologie fină”, dirijor al spectacoluluifiind profesorul Șandru, cunoscut profesor la Seminarulteologic din Cernăuți.

Informația despre reprezentarea „feeriei coregrafice”„Luceafărul” la Cernăuți o găsim descrisă într-ocorespondență venită de la fața locului și trimisă de co-respondentul de acolo către „Gazeta Transilvaniei” dinBrașov, unde în numărul 102 din 10/23 mai, o găsim pu-blicată, însoțită de o serie de detalii de cea mai mareimportanță. Având titlul Comemorarea dlui Mihail Emi-nescu. Pantomima „Luceafărul”, autorul, care a asistatla reprezentație, ne oferă datele esențiale ale proble-mei, în așa fel încât să ne putem face o idee despre ra-portul dintre poemul eminescian și structura coregraficăpropusă de autor pentru reprezentarea scenică. Înesență, autorul a plecat de la opera eminesciană pentrua-i aduce unele intervenții personale, în raport cuintențiile sale care vizau sublinierea unor caracteristicice țineau de scopul de a conferi aspectul feeric al dan-sului reprezentat de cele două personaje ale baletului.Aflăm astfel că reprezentația se deschide cu o scenăoarecum bucolică, în care o tânără și frumoasă fată deîmpărat iese în fiecare seară cu cobilița pentru a aduceapă proaspătă de la fântână. Aceste ieșiri ale fetei sunturmărite cu mult interes de Luceafărul de seară, care,impresionat de frumusețea fetei, nu mai rezistă atracțieiși o însoțește seară de seară învăluind-o într-un fasciculde lumină albastră ireală. Această lumină specialăatrage atenția fetei, care se lasă furată de spectacolulinedit, încât simte nevoia să-l roage să coboare, spre asta cu ea. El răspunde chemării și astfel cei doi petrecclipe fericite, ea adormind de fiecare dată vegheată deprezența alintătoare a acestuia. Trec astfel mai multeseri frumoase, până când, pe neașteptate, el bagă deseamă că fata își petrece prea mult timp cu copilul decasă Cătălin. Faptul îl supără și nu mai răspunde che-mărilor fetei. Pătrunsă de dorul lui, fata trăiește o starede adâncă nefericire, refuzând toate favorurile pe carei le face tatăl, compania florilor care o însoțeau, atențiilecelor de-ai casei. Hotărăște să plece în lume, rătăcind

eminesciana


astfel în nefericirea ei mult timp până ajunge la împără-teasa stelelor, care, dorind să-i aline suferința, oînsoțește din stea în stea în căutarea Luceafărului. Încele din urmă, acesta se lasă înduplecat de disperareaei, i se arată, iar ea îi adoarme la piept. Flacăra ce oarde o lasă fără simțire, iar Luceafărul își aprinde dinnou aripile de raze, urcând nemuritor în azur. Comen-tatorul spectacolului face o trimitere la poemul emines-cian ce a stat la baza spectacolului coregrafic arătândcă publicul a trăit momente sublime, produse „de lumeaestetică ce ți-o procură”. În final, autorul corespondențeiface precizarea că autorul feeriei a promis publicului dinBucurești să vină cu trupa sa în capitală pentru a da unspectacol și acolo.

Cum „Gazeta” din Brașov nu ne-a oferit alte amă-nunte despre prezența trupei lui Pantazi la București,am apelat pentru informații la paginile ziarului „Univer-sul”. Mai întâi, în nr. 133 din 17 mai, ziarul inserează omică informație cu titlul Societatea corală „Armonia” dinCernăuți în capitală, ce anunța publicului faptul că so-cietatea „Armonia” sosește la București pentru a oferiaici un spectacol. E vorba de un număr de 60 de domniși domnișoare care fac parte din spectacol și care s-auîmbarcat deja în trenul ce urma să-i ducă la București,însoțiți de președintele societății, dl Ipolit Călinescu,consilier la Curtea de Apel din localitate, și dedl Ctin Șandru, dirijorul corului, profesor la Seminarulteologic din Cernăuți. Evident că va fi prezent și autorulacestei feerii, respectiv Grigorie cavaler de Pantazi,despre care colaboratorul bucureștean al ziarului, Con-stantin Nedelcu, ne oferă un adevărat medalion peprima pagină a numărului următor, 134 din 18 mai. Me-dalionul e plasat la loc de cinste pe pagina primă, fiindînsoțit de o fotografie a celui care face obiectul articolu-lui, intitulat Dl Grigore cavaler de Pantazi (nr. 134).

Ce aflăm din articol? Că autorul baletului amintit eunul dintre personalitățile cele mai proeminente ale mu-zicologiei vieneze, „fiind bine cunoscut tuturor celor cese interesează de mișcarea culturală și artistică a ro-mânilor de pretutindeni”. Aflăm că autorul despre careeste vorba s-a născut la Hotin la 6 februarie 1878, într-ofamilie nobilă, mama fiind fiica mareșalului nobilimii dinBasarabia, Constantin Talpă, iar tatăl provenea și eldintr-o familie boierească. A urmat liceul la Cernăuți,apoi Dreptul la Universitatea din Viena, deși încă dinliceu a avut reale aplecări spre artă, organizând cu co-legii o „societate de declamație”, care a participat la nu-meroase spectacole cu recitări din Shakespeare,Schiller și Grillparzer și cu scurte intervenții teatrale.După absolvirea facultății a intrat în administrația guver-namentală la Cernăuți, continuându-și activitatea artis-tică în cadrul societății „Junimea”, punând în scenă, încalitate de regizor, mai multe spectacole ce s-au bucu-rat de mare succes. Mai apoi și-a început colaborareacu societatea „Armonia” și cu compozitorul Iancu Flon-dor, sufletul corului acestei societăți. Aici ar fi participatla montarea operetei lui Ciprian Porumbescu Crai nouși a celei intitulate Moș Ciocârlan, jucând chiar rolul prin-cipal. Creațiile sale artistice, de o „frumusețedesăvârșită”, cum se specifică în cronica amintită, au„reprezentat /un/ moment însemnat în analele artei dra-

matice”, Gr. Pantazi „având un succes neuitat ca actor”,dar și ca regizor și autor al unor creații dramatice detipul feeriilor. Cu asemenea creații a fost prezent într-unspectacol, prezentat la Arenele Romane din București,cu ocazia jubileului a 40 de ani de domnie a regeluiCarol I. Atunci s-a reprezentat acolo Moș Ciocârlan allui Ciprian Porumbescu, spectacol jucat și pe sena Tea-trului Național din București. Mutat cu serviciul la Viena,s-a făcut repede cunoscut și în marea metropolă a mu-zicii europene, prin colaborările sale cu colonia românădin Viena, dar și cu Opera Imperială. În cadrul progra-mul acesteia din urmă, numele lui poate fi întâlnit caautor al montajului regizoral pentru spectacolul Muzicaînalță sufletul de Carmen Sylva. A continuat să fie pre-zent aici cu o altă feerie de succes, cea care valorificamuzica lui Strauss. De un adevărat succes s-au bucuratpantomimele și feeriile sale cu titlurile Farmecul fetelor.Drumul de fier, care i-au adus o binecunoscută faimăde specialist al acestui gen de spectacol. În urma suc-cesului avut, a devenit un colaborator permanent al tea-trului Curții Imperiale de la Schönbrunn, unde a pus înscenă noi creații muzicale și coregrafice, comandate dechiar împăratul Franz Josef. Adevărata faimă aobținut-o în urma reprezentării baletului Nippes, cares-ar fi bucurat de o mare afluență de public, fiind înscrisîn repertoriul Operei imperiale, ca un „succes înnăscut”,ce a cunoscut 50 de reprezentații. În 1912, sub patro-najul reginei Elisabeta din București, a pus în scenăspectacolele de binefacere cu Muzica înalță sufletul șiVisul păstorului, probabil adaptări după scrierile regineinoastre, după care a urmat baletul Prometeu, prezentatîn fața spectatorilor de la Opera din Praga, care a fostlucrat după muzica lui Beethoven. Împlinindu-se 25 deani de activitate artistică a societății „Junimea” dinCernăuți, el a organizat un spectacol aniversar, undemuzica, dansul și mișcarea scenică au excelat. Printrecreațiile gândite în mod special pentru publicul dinCernăuți s-a numărat feeria coregrafică „Luceafărul”, re-prezentată în 1914, la Cernăuți și București, dar figu-rând, se pare, și în programul Operei din Viena. Autorulmedalionului din „Universul” ne informează în conti-nuare că actorul și regizorul Grigore Pantazi a fost re-cunoscut ca un maestru al genului de care vorbim, fiindautorul și al altor creații muzical-coregrafice, ce n-aufost încă reprezentate, între care figurează și cea cu nu-mele Cântecul neamului. În mod sigur aceasta are casubiect scene din istoria noastră națională, și e păcatcă semnatarul medalionului, C. Nedelcu, nu ne oferămai multe date despre aceste creații care încă n-au fostjucate. Între ele se află și aceea cu numele Povesteasoarelui, inspirată și ea din folclorul românesc, avândla bază balada „Soarele și Luna”. În urma colaborării luicu Regina Carmen Sylva și a prezenței sale cu specta-cole la Sinaia sau Predeal, Regele Carol I i-a acordatmedalia Benemerenti și mai apoi Coroana României.Aceste recunoașteri publice îl așază pe Grigore Pantaziprintre precursorii artei muzicale de operetă de laBucurești, Viena, Budapesta și Cernăuți, realizând o le-gătură demnă de luat în seamă între instituțiile de artăale acestor orașe. Ecoul succeselor sale se pare că auajuns și la Cluj, unde poetul și omul de cultură Emil Isac

eminesciana


îl invocă într-unul dintre foiletoanele sale, menite a glo-rifica arta compozițională a lui George Enescu. E vorbade o anume scrisoare deschisă publicată de poetul clu-jean în „Gazeta Transilvaniei” din 1914, prin care EmilIsac îl invită pe marele compozitor și pianist să gră-bească procesul de întemeiere a unei opere române laBucurești, moment prielnic după el prin afirmarea peplan european a unor artiști de valoare care s-au făcutcunoscuți pe scene reputate. El face trimitere la succe-sele obținute de muzica românească „din ultimul timp,așa cum o dovedesc creațiile lui Enescu și Pantazi”,ceea ce e o dovadă că acesta urmărea de aproapemișcarea muzicală de la Viena, Budapesta, Bucureștisau Cernăuți. Chiar dacă astăzi asocierea celor douănume ar putea fi socotită ca deplasată, în acel momentea putea fi îndreptățită tocmai de vizibilitatea pe careGrigore Pantazi o căpătase în lumea spectacolului ro-mânesc, dar și în zona imperială a monarhiei dualiste,de vreme ce creațiile sale au fost montate pe astfel descene.

Înainte de a încheia aceste câteva trimiteri la rolullui Grigore Pantazi în popularizarea operei eminescieneîn lumea muzicii, ar fi poate necesar să spunem câtevacuvinte și despre autorul medalionului din „Universul”,respectiv despre Ctin Nedelcu. Sursele enciclopediceromânești ne informează că semnatarul articoluluiamintit este nici mai mult, nici mai puțin decât profesoruniversitar la Politehnica din București. Aflăm astfel căel a făcut studii temeinice de inginerie la Paris, fiind spe-cialist în aeronautică, unul dintre apropiații lui TraianVuia și un membru activ al Societății studenților românide acolo. La reîntoarcerea în țară a fost numit profesorla Politehnica din București, rămânând încorespondență cu Traian Vuia, cu care s-a cunoscut întimpul studiilor pariziene, dovadă că și mai târziu aupăstrat o legătură epistolară permanentă, soldată în ul-timă instanță cu o monografie închinată acestuia. A fostprieten bun și cu Aurel Vlaicu, numărându-se printre ceicare l-au însoțit pe Aurel Vlaicu la Ploiești, atunci cânda făcut încercarea de a trece munții, fiind printre cei din-tâi care au relatat presei, de la fața locului și încunoștință de cauză, amănunte legate de nefericituleveniment. Relatările lui despre Grigore Pantazi vin,prin urmare, dintr-o sursă documentară autentică. Înanul 1914, atunci când a scris articolul despre GrigorePantazi, era cunoscut prin colaborările sale la „Univer-sul”, scriind mai ales despre românii care s-au făcutcunoscuți peste hotare. Din acest punct de vedere estede menționat și fraza de încheiere a articolului său des-pre Pantazi: „În străinătate dr. Pantazi este dintre ceimai considerați reprezentanți moderni ai artei sale.”

În urma acestei frumoase prezentări a autorului pan-tomimei Luceafărul, ne dăm seama de ce grupul deartiști de la „Armonia” care a sosit la București s-a bu-curat de o primire de excepție. Din câte aflăm din rela-tările corespondentului ziarului, trupa cernăuțeană afost primită în Gara de Nord de reprezentanți de seamăai oficialităților bucureștene, atât din domeniul culturii șial presei, cât și din domeniul muzical, sau din cel alautorităților primăriei bucureștene. Între cei menționațica prezenți la această întâlnire s-au numărat cunoscutul

profesor și istoric D. Onciul, profesorul Nicolae Teclu dela Universitatea din Viena, Titu Popovici, ajutor de pri-mar, G. Bogdan-Duică din partea „Ligii Culturale”, D. Ki-riak, președintele Societății Corale „Carmen”, JuarezMovilă, directorul societății „Hora”, G. Banu,președintele Centrului Studențesc, reprezentante aleSocietății femeilor, dar și un numeros public, studenți șistudente. Oaspeții bucovineni au fost întâmpinați cuflori, cu urale și ovații și cu cântece patriotice la modă.Au fost practic acoperiți de flori între numeroase strigătede „Bun venit!” S-au rostit alocuțiuni inspirate, începândcu reprezentantul primăriei Popovici, cu Maica Smara,reprezentanta Societății Femeilor, cu părintele N. Po-pescu din partea societății „Carmen” ş.a. Membriisocietății „Carmen” au cântat „Pe-al nostru steag”, pre-cum și alte melodii patriotice și cântece popularenaționale. În final, coristele de la Cernăuți au fost con-duse la Grand Hotel, iar domnii la Internatul Teologic,unde urmau să rămână peste noapte.

Spre regretul nostru, cronicarii ziarului nu ne oferă odare de seamă detaliată asupra spectacolului care aavut loc la Teatrul Național, dar din cele relatate pânăacum putem conchide că sărbătorirea poetului naționalcreată de ei la București a fost un adevărat regal poeticși muzical. Ne imaginăm prezența atâtor tinere dansa-toare pe scena bucureșteană, învăluite într-un joc delumini, spectaculos și misterios, încât povestea Lucea-fărului a impresionat până la emoție publicul prezent însală, care a avut astfel ocazia să participe la un eveni-ment deosebit și ieșit din comun.

Creație de apogeu a imaginației eminesciene, Lu-ceafărul a fost una dintre cele mai iubite și adorateproducții ale poetului, având, așa cum am văzut, unefect hipnotic asupra poeților contemporani. A fost re-pede preluată și inclusă și în programul serbărilorșcolare, așa cum s-a întâmplat și la Blaj în iunie 1900,când în programul serbării a figurat și declamațiuneaLuceafărului. Cel care a făcut darea de seamă pentruziarul „Unirea” a fost însă profesorul Al. Grama, care aobiectat în cronica sa faptul că aceasta a fost „pestemăsură de lungă”, dar și „nemorală și scandaloasă”. Nue sigurul caz de receptare greșită, deoarece și marșulLa arme, cu muzica lui Etienne Mehal, a fost scos dinprogramul societății „Armonia” din Cernăuți, pe motiv căar fi iredentist, venind în conflict cu Codul penal.

Ceea ce se poate conchide la sfârșitul acestei suc-cinte treceri în revistă a modului în care a fost receptatpoemul Luceafărul în mediile de cultură românești șistrăine face dovada unei ample difuzări, atât în mediileliterare, cât și în cele muzicale. Vasta scenărie roman-tică pusă în circulație de geniul poetic al lui Eminescu acontinuat să țină treaz interesul compozitorilor noștripentru senzaționala poveste de dragoste dintre un lu-ceafăr și o muritoare, i-a preocupat și pe alți maeștri aimuzicii noastre, între care și pe clujeanul Nicolae Bre-tan, care ne-a oferit, în 1921, o operă de interesnațional, compoziție muzicală inspirată din Luceafărul.Tot el a valorificat și elementele sonore din ScrisoareaIII, pentru a ne da o creație muzicală demnă de o inci-tantă transpunere scenică.

academica


Aniversarea acestui institut, unul din cele mai impor-tante din țară, un adevărat brand național, s-adesfășurat, în zilele de 30 și 31 ianuarie 2020, mai întâiîn Aula Academiei Române, apoi, în aceeași zi, la Mu-zeul Național al Literaturii Române, pentru ca în ziua ur-mătoare, la sediul Institutului, să aibă loc lucrările apatru secțiuni paralele și o masă rotundă, aceasta însala de consiliu.

Acad. Eugen Simion, Preşedintele Secţiei de Filolo-gie şi Literatură a Academiei Române, directorul Insti-tutului sărbătorit, a prezentat principalele realizări aleacestuia şi proiectele pe anul în curs. Cuvântul său şicele ale vorbitorilor pe care i-a prezentat au fost com-pletate vizual, pe un mare ecran aşezat pe peretele cuemblema Academiei Române şi pe alte două ecranemai mici, aşezate pe cele două laturi ale aulei, cu ima-gini ale lucrărilor apărute, cu fotografii ale directorilorcare s-au succedat la conducerea Institutului. O sur-priză sonoră a fost prezentarea unui fragment din cu-vântul lui G. Călinescu, rostit în aulă, în 1959, cândîmplinea 60 de ani de viaţă.

Ceea ce a spus, în aulă, acad. Ioan-Aurel Pop,președintele Academiei Române se găsește în esențăîntr-un interviu apărut în volumul pe care îl voi amintimai jos, din care citez: „Institutul «George Călinescu»este o adevărată carte de vizită nu numai a AcademieiRomâne, ci și a istoriei, criticii și teoriei literareromânești, în ansamblul lor. Lucrările publicate aici –mai ales sintezele, enciclopediile, dicționarele, restitui-rile, edițiile critice – sunt opere fundamentale, caresusțin menirea Academiei Române, asumată încă de lafondare, de cultivare a limbii și literaturii, a istorieinaționale, a etnografiei și folclorului, adică a disciplineloridentitare. [...] Observații suportă orice întreprindere

omenească, dar acest institut, la cele șapte decenii dela întemeiere, merită toată lauda noastră. Puține culturicontemporane se pot mândri cu asemenea realizări-simbol, precum cele de pe panoplia Institutului «G. Că-linescu».” Acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinteal Academiei Române, a evocat colaborările pe carele-a avut, de-a lungul anilor, cu Institutul sărbătorit și aapreciat că participarea unor cercetători din Institut „laproiectul edițiilor critice inițiat de domnul Eugen Simioneste unică”, iar Dicționarul general al literaturii române„este zona în care s-a făcut cel mai mult în ultimii 30 deani”. Vorbitorul și-a încheiat cuvântul cu aprecierea că„Institutul «Călinescu» este un institut de bază al culturiiromânești”. Acad. Victor Spinei, vicepreședinte al Aca-demiei Române, a lăudat atât realizările Institutului înansamblu, cât și lucrările personale ale lui Eugen Si-mion și anii când a fost președinte al Academiei Ro-mâne, cel mai bun președinte din ultimii treizeci de ani.Au mai vorbit: acad. Grigore Brâncuș, care a evocat co-laborarea dintre Institutul „Călinescu” și Institutul de Lin-gvistică, Mircea Martin, Mihai Cimpoi, Ioan Cristescu,Nicolae Mecu, acesta cu un bine conturat portret al luiVladimir Streinu, fost membru al Institutului, şi Paul Cer-nat.

Volumul, pe care spuneam mai sus că-l voi numi, aretitlul Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”și dezvoltarea istoriei literare românești (Academia Ro-mână, Fundația Națională pentru Știință și Artă, MuzeulNațional al Literaturii Române, 2020, 480 p.) al cărui re-dactor de carte este I. Oprișan. O bună parte din volumpreia, dintr-un volum similar, apărut în 2010, documenteprivind desfășurarea activității Institutului în timpul di-rectoratului lui G. Călinescu (1949-1965), documentefundamentale privind consiliul științific al Institutului

Iordan Datcu

70 DE ANI DE ExISTENțĂA INSTITUTULUI DE ISTORIE

șI TEORIE LITERARĂ „G. CĂLINESCU”

academica


(1955), membri de drept, membri aleși, procese-verbaleale primului an de existență a Institutului de Istorie Lite-rară și Folclor, dosarul de cadre al lui G. Călinescu dela Academia Română, unele caracterizări care îi eraufăcute acestuia de amintitul for științific, un proces-ver-bal al unei ședințe de analiza muncii pe trimestrulII/1952, printre participanți aflându-se și acad. A. Toma,poetul proletar, autor, între altele, al unei Ode marii legistaliniste, care propunea, „ca un deziderat de directivi-zare a activității cercetarea scriitorilor care se străduiescsă realizeze revoluția culturală în țara noastră”. Au fostani când G. Călinescu a fost constrâns să lucreze cupersonaje ca Mihai Novicov, Ion Vitner, acesta directoradjunct.

Un prețios document prezintă Obiectivele Institutuluiși dificultățile realizării lor, în viziunea lui G. Călinescu,care erau: elaborarea de monografii de scriitori, princare se dorea înfăptuirea „frescei istoriei literaturii”, cu-legerea folclorului și examinarea modului cum l-au va-lorificat anumiți scriitori, cercetarea arhivistică amanuscriselor, parcurgerea presei, formarea unei noigenerații de cercetători și editarea unei reviste. Altemulte pagini ale volumului prezintă lucrări care au apă-rut în timpul directoratului lui G. Călinescu și în anii careau urmat decesului său. O serie de scriitori îl evocă pemarele critic și istoric literar: Geo Bogza, I.C. Chițimia,George Ivașcu, D. Micu, G. Muntean, Ovidiu Papadima,Elena Piru, Al. Rosetti, D.I. Suchianu, CorneliaȘtefănescu, D. Vatamaniuc, Teodor Vârgolici, Gh. Vra-bie, Eugen Simion, Pavel Țugui. În câteva pagini, dinanii 1928, 1929, 1944, 1949, 1958, 1962 și 1964 suntreflecții ale criticului despre el însuși.

Lucrările care au fost publicate în anii directoratuluilui G. Călinescu și în anii când s-au succedat la condu-cerea Institutului Al. Dima (1967-1973), Zoe DumitrescuBușulenga (1974-1994), Dan Grigorescu (1994-2004),Gheorghe Vlăduțescu (2004-2006), își găsesc și ele re-flectarea adecvată.

Director al Institutului începând din 1 iunie 2006,acad. Eugen Simion orientează activitatea acestuiaspre elaborarea Dicționarului general al literaturii ro-mâne, pe care îl coordonează și la care colaborează,din care au apărut volumele I-VII, a Dicționarului litera-turii române (I-II), pe care, de asemenea, îl coordo-nează, a Enciclopediei literaturii române vechi, a celeide a doua ediții, revizuite, adăugite și aduse la zi aDicționarului general al literaturii române, din care, pânăla începutul anului 2020, au apărut cinci volume, ur-mând să mai apară trei până la sfârșitul acestui an. Oaltă noutate, în proiectul directorului și al Institutului,este elaborarea de către cercetători de ediții critice, careapar în colecția „Opere fundamentale”, „Pleiade”-leromânești. Coordonatorul colecției și prefațatorul maituturor titlurilor care au apărut în cadrul ei a explicat dece și-a asumat Institutul acest demers: „Unii se pot în-treba: de ce un Institut academic se ocupă să alcătu-iască ediții critice, când ele ar putea fi făcute și de alții?Răspuns: pentru că alții nu le-au făcut până acum și,după cum îmi dau seama, nu le fac nici azi, din diversemotive. Unul – important – este că nu prea mai are cinesă le facă. O profesiune onorabilă (aceea de cercetă-

tor-editor, om de carte). Astfel de ediții integrale(științifice, critice) din scriitori fundamentali (clasici șimoderni) sunt absolut necesare într-o cultură națională.În al doilea rând, pentru că o ediție de acest tip este ooperă științifică pe care n-o poate face, azi, decât ungrup de cercetători specialiști. Dau un simplu exemplu:ediția nouă din Istoria civilizației române moderne cu-prinde, în afara textului lovinescian, încă șase sute depagini de note și comentarii critice. Fără asemeneaediții integrale, istoricul literar este obligat s-o ia tot-deauna de la zero”. Tot la criticul și istoricul literar s-agândit acad. Eugen Simion când a propus elaborareaCronologiei vieții literare românești (1944-2000), dincare au apărut 30 de volume pentru perioada1944-1974 și 14 volume pentru perioada 1990-2000.

Un bogat capitol al cărții prezintă cărțile de vizită alemembrilor Institutului, adică lucrările de autor, edițiile șiparticipările la volume colective. Câțiva dintre ei, în ca-pitolul Deschideri spre viitor, adică Nicolae Mecu, OanaSoare, Nicolae Bârna, Lucian Chișu și Paul Cernat, răs-pund la întrebări pe care li le-a pus I. Oprișan, una dintreele privind speranțele de realizare în viitor în cadrul In-stitutului.

Nici în luările de cuvânt, în Aula Academiei, nici înpaginile cărții la care ne referim în aceste însemnări nus-a trecut peste unele aspecte care nu sunt de naturăsă favorizeze o cercetare științifică lipsită de griji. ChiarIoan-Aurel Pop, președintele Academiei, în răspunsulla chestionarul care apare în volumul citat, a spus, prin-tre altele: „Efectivul de cercetare al Institutului ar trebuimărit de îndată, dacă noi am avea o viață culturală să-nătoasă și o cultură finanțată de la buget așa cum s-arcuveni. [...] Din pricina acestor mari carențe de finanțarede la noi, nu putem angaja destui tineri, care să preiamisiunea studiului erudit de la pomeniții seniori, pe careîi ținem în activitate pentru marea lor experiență și pen-tru verificarea expertă, dar și pentru că suntem siliți deaceste împrejurări puțin fericite”. Pe același ton scrie,în același volum aniversar, și acad. Eugen Simion în le-gătură cu proiectele Institutului: „Mărturisesc doar atât:încercăm să le ducem pe toate la capăt deși avemmulte piedici. De pildă: efectivul nostru științific a fost înultimii ani simțitor redus (prin desele reduceri de perso-nal); tinerii (rău plătiți) vin greu într-un institut de cerce-tare, în fine, trecând peste alte dificultăți, să amintescși de faptul că ediții, dicționarele, cronologiile, enciclo-pediile pregătite de noi nu pot fi tipărite de AcademiaRomână, din lipsă acută de fonduri. Pentru a puteatotuși să le publicăm suntem nevoiți să apelăm la altesurse (operație deloc ușoară). Din fericire, în ultimii aniam încheiat un parteneriat pozitiv cu Muzeul Naționalal Literaturii Române. [...] N-ar fi, totuși, normal ca statulromân să finanțeze asemenea cărți indispensabile pen-tru cultura română? Și, n-ar fi cu totul normal ca statulromân să arate mai multă înțelegere față de cercetareadin sfera «umanioarelor», aceea care are grijă deaceste domenii fundamentale pentru identitatea româ-nească (începând cu limba, literatura și istoria)? Ar fi,cred eu.” Îngrijorată întrebare, la care subscriem cutoată convingerea și cu speranța că ea își va găsi unrăspuns pozitiv.

memoria istoriei


Rememorăm telegrafic evenimentele istorice careau precedat Unirea Principatelor din 1859. În martie1857, N. Vogoride, soţul Cocuţei, a fost învestit de turciîn demnitatea de caimacam (locţiitor de domnitor) alMoldovei. Imediat au început certuri cumplite între ceidoi soţi, deoarece Vogoride era un înverşunat antiunio-nist. Cocuţa s-a retras, o perioadă de timp, la Ţigăneşti(lângă Tecuci) și revenea în Iaşi doar când obligaţii pro-tocolare îi impuneau acest lucru.

În urma Conferinței de Pace de la Paris (1856), celeşapte Puteri Garante (Franţa, Anglia, Prusia, Austria,Turcia, Rusia, Sardinia) acceptaseră ca Moldova șiMuntenia să se unească, nu înainte de a fi consultat,printr-un scrutin (Divanurile ad-hoc), electoratul. Vogo-ride îi ostracizează pe unioniști și falsifică, în mod brutal,rezultatul testului din 19 iulie 1857. Pentru Puterile Ga-rante doleanţele românilor erau definitiv compromise.Demersurile insistente ale unioniştilor au rămas fără re-zultat. Lipseau dovezile certe. Cu prilejul unei descin-deri la Iaşi, Cocuţa a reușit într-o noapte să subtilizezecheia pe care Vogoride o ținea sub pernă. În seiful dom-nesc a găsit cele 14 scrisori diplomatice venite de la În-alta Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei dinLondra. Nu erau străini de trimiterea acestor scrisori

cumnaţii lui Vogoride, Musurus Pasa (fost ambasadoral Porţii la greci, habsburgi şi acum la britanici) şi IoanFotidiade (fost reprezentant al Moldovei la Constantino-pole). „Aici se aflau dovezi clare privind amestecul Porţiiîn falsificarea alegerilor din Moldova menite să formezeDivanurile ad-hoc” (Mihai Dimitrie Sturdza). În unele ise făcea cunoscut că „Poarta doreşte ca Luminăţia tasă lucreze cu energie contra Unirii, dar să lucrezefără vuiet, şi mai ales, să nu arate că primeşte ase-menea instrucţiuni de la Poartă.” După eşecul scruti-nului, nu au întârziat nici felicitările. „Bine ai făcut, sespunea într-o altă scrisoare, că n-ai acordat libertateapresei pe care nişte moldoveni nesocotiţi caută a oîntrebuinţa pentru ca poporul să se pronunţe în fa-voarea Unirii.” Fratele lui Vogoride, care era secretaral ambasadei otomane la Londra, îl sfătuia: „Este demare nevoie ca să întrebuinţezi la timp toate silin-ţele dumitale pentru ca moldovenii să nu rostiascădorinţi pentru unire şi astfeliu să te faci vrednic debună voinţă sublimei Porţi şi de sprijinul Angliei şiAustriei, întrucât toate trei aceste state sunt hotă-râte a împiedeca din toate puterile lor unirea.” Şi totel îi scria: „Este neapărat ca divanurile Moldovei săse rostească contra unirei, căci atunci greutăţilecelor trei puteri faţă cu Franţia şi cu Rusia vor fi maimici şi ele îţi vor datori recunoştinţa.” Vogoride tatăladăuga: „Dumneata trebuie să-i aperi interesele,până în momentul când sublima Poartă va putea săse declare pe faţă contra unirei.”

În legătură cu autorul sustragerii scrisorilor s-au bro-dat mai multe posibile scenarii. I.T. Sion, profesor tecu-cean, considera că ar fi fost implicată Catrina, fiicanelegitimă a lui Conachi, soţia unionistului tecucean Io-niţă Hrisanti. Ea bântuia, ce-i drept, prin conac. Se maivorbeşte despre meşterul Lăcătuşu din Tecuci, care dis-punea, se pare, de o dublură a cheii de la seif. Sepierde însă din vedere un detaliu de maximă impor-

Vasile Ghica

ECATERINA/COCUțA CONACHI-VOGORIDE

A SCHIMBAT DESTINUL POPORULUIROMÂN

memoria istoriei


tanţă. După învestitura în fruntea statului, relaţiile dintreVogoride şi soţia lui s-au degradat grav. Cocuţa se re-trăsese la Ţigăneşti. Vogoride nu avea motive să maivină la conac. Şi chiar dacă mai venea, era el atât denaiv să-şi lase corespondenţa secretă şi compromiţă-toare aici? În mod cert, scrisorile au fost sustrase dincancelaria domnească de la Iaşi. Şi acest lucru nu-lputea face decât Cocuţa. Se mai vorbeşte despre im-plicarea unei prostituate racolată de Vogoride şi adusăde la Paris. Ipoteza nu rezistă, pentru că această damăde consumaţie a fost adusă la palat după publicareascrisorilor, când relaţia dintre cei doi soţi se rupsese de-finitiv.

Se invocă şi spusele unor femei din Ţigăneşti căroraCocuţa le-ar fi zis că nu ea a sustras scrisorile. Ipotezaeste posibilă. Pentru omul simplu de acum un secol şijumătate, familia era un lucru sfânt. Cum să înţeleagăaceste fiinţe că la mijloc era un interes naţional? Maria,fiica Ecaterinei, ajunsă la 80 de ani, i-a declarat scriito-rului C. Gane că „Nu mama a furat scrisorile.” Nici eanu voia, evident, să se ştie că mama ei şi-a demascatsoţul şi s-a aliat cu cei care l-au alungat de pe tron. Pe-ricle Martinescu afirmă că ar fi fost bănuită maica Eu-genia, sora lui C. Negri, sau chiar aghiotantulcaimacamului.

În sfârşit, s-a mai spus că, prin acest gest, Cocuţal-a ajutat pe Cuza să ajungă domn, deoarece a avut oidilă cu el. Deci nu ar fi vorba de un act patriotic. Se parecă, între cei doi, o relaţie sentimentală pasageră a exis-tat. Dar Cocuţa a sustras scrisorile în 1857, când Cuzanu figura în staff-ul unioniştilor, cu atât mai puţin în celal pretendenţilor la tron.

Gestul Cocuței nu este cu nimic mai prejos de cel allegendarei Ioana d’Arc, marea salvatoare a Franţei me-dievale. C. Negri, fratele ei vitreg, şi poetul Dimitrie Ral-let au preluat scrisorile de la Cocuța și le-au încredințatambasadorului Franţei în Moldova. Acesta le-a expediatrevistei „Steaua Dunării” (revista exilului românesc) dela Bruxelles. Europa a luat foc. Înalta Poartă este ne-voită, în cele din urmă, să accepte repetarea scrutinului,sub stricta supraveghere a Puterilor Garante. Rezulta-tele au marcat, de data aceasta, victoria clară a unioniş-tilor. Drumul spre marele vis s-a netezit instantaneu şia devenit realitate pe 5, apoi pe 24 Ianuarie 1859.

Din păcate, în entuziasmul lor fără margini, unioniştiinu s-au grăbit să-i adreseze eroinei prea multe elogii,deşi le merita cu prisosinţă. Gândind contrafactual, neîntrebăm ce se întâmpla cu principatele noastre, dacăgestul ei divin nu s-ar fi petrecut? Unirea s-ar fi amânatsine die. Ne-ar fi lipsit din istorie Momentul Cuza şi,după regula dominoului, Monarhia, Independenţa,Marea Unire etc.

Posteritatea ei de 160 de ani a însemnat o ingratitu-dine cumplită din partea românilor. Nu a apărut niciunsemn de recunoștință. Nu s-a scris despre ea, nu a fostintrodusă în manualele școlare, nu există nicio placă co-memorativă și niciun monument.

În anul 2017, am realizat, cu sprijinul sponsoruluiS.C. Gifarm și al Fundației Pelin, un bust al eroinei,execuția lucrării aparținând sculptorului Dan Mateescu.

Ne străduim să existe acest bust la Tecuci, pentrucă eroina s-a născut și a petrecut o parte a vieții sale înconacul de la Țigănești (la 3 km de Tecuci), al ilustruluisău tată, poetul premodern Costache Conachi. (Tot eaa adunat manuscrisele, îngălbenite și, în parte degra-

date, ale poetului și le-a tipărit în 1856. Fără gestul eireparator, prima epocă, Conachi, a scrisului românescar fi purtat alt nume). Dosarul redactat de Primăria Te-cuci a fost respins de două ori ca incomplet de Comisiade For Public a Ministerului Culturii. În cele din urmă,Primăria a instalat bustul fără avizul Comisiei. Lasomația Direcției de Cultură Galați, administrația localăa coborât bustul, după câteva luni. La intervenția noas-tră, Comisia a acceptat să reanalizeze acest caz înședința din ianuarie 2020.

Cocuța Conachi trebuie ajutată să intre în conștiințapoporului român. Lecția ei de adânc și curat patriotismar putea revigora ținuta noastră spirituală, grav afectatăîn ultimele trei decenii. Ne vom strădui să reabilităm, cufonduri europene, Conacul de la Țigănești și să trans-formăm Tecuciul într-un autentic pol al unirii românilor.

La 22 februarie 2020, s-au împlinit 150 de ani de lamoartea eroinei. Ingratitudinea românilor la adresa eicontinuă. Tecuciul are suficiente argumente să fie primit,alături de municipiile Iași și Focșani, în „Hora” orașelorUnirii Principatelor. Dar nu există preocupări în aceastăprivință. Urmează să se instituie o comisie locală caresă analizeze, cu exigență maximă, dacă afirmațiile luiN. Iorga și ale celorlalți, citați mai sus, corespund ade-vărului istoric. Bustul eroinei, coborât de pe soclu, seodihnește într-o magazie. Cocuța trebuie să maiaștepte. Cât timp, vom mai vedea. Deocamdată, îisimțim, peste ani, surâsul sarcastic și disprețuitor.

***Anexăm câteva opinii, aparținând unor personalități

marcante, referitoare la meritele incontestabile ale eroi-nei de la 1857:

„În altă țară cu sentimentul recunoștinței, cultivat printradiție, fapta Cocuței ar fi fost eternizată, dacă nuprintr-un monument, cel puțin printr-o placă comemora-tivă. Și cu ea s-ar fi mândrit femeia româncă.”(Gh. N. Munteanu, 1927, istoric gălățean)

„Cocuța Vogoride-Conachi trebuie să figureze înPanteonul neamului și pe toate monumentele comemo-rative cu atât mai mult cu cât a fost singura femeie și,în același timp, cea mai proeminentă personalitate aevenimentelor ce au dus la triumful Unirii.” (Maria Vartic,scriitoare, traducătoare [1887-1955])

„Să ne amintim mereu cu pioșenie că fiica lui Co-nachi a fost una dintre cele mai strălucitoarepersonalități din istoria României.” (C. Gane, scriitor)

„Cocuța Vogoride, soția caimacamului potrivnic Uniriiîn 1857, a fost una din cele mai frumoase icoane devrednică româncă, pe care a avut-o Istoria Țării.”(N. Iorga, Revista de Istorie, VII, p. 99 [f.a.])

„Alegând, ceea ce trebuie să recunoaștem că n-afost ușor, între Patrie și Familie, Cocuța a ales prima al-ternativă, sustrăgând corespondența secretă primită desoțul său, pe care a înmânat-o lui Mihail Kogălniceanupentru a fi cunoscută de către marile Puteri.” (Ioan Bre-zeanu-Galați, biografie spirituală, 2008)

„Din fericire pentru poporul și națiunea română, înpunctul de bifurcație istorică de la 1859, a apărutDoamna Ecaterina Cocuța Vogoride care a avutînălțimea de spirit, imperativul moral și curajul civic dea ne orienta destinul spre ceea ce suntem astăzi.”(acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Ro-mâne, cuvânt la inaugurarea bustului)

memoria istoriei


O ispravă veche de treizeci de ani m-a făcut intere-sant pentru dl Wilfried H. Lang – faptul că avusesem în-drăzneala să fiu primul ziarist din țară care să-l fiprezentat publicului pe regele Mihai. Printre mulți defăi-mători se aflaseră și câțiva care să-mi prețuiascăinițiativa. Domnul Lang era unul dintre ei. Și se va vedeade ce.

Se născuse în România, fiu al unui arhitect austriacvenit la noi după Marele Război. În România Mare.După 23 august 1944 avea să se retragă cu ultimeletrupe germane la Berlin unde, cu un aruncător de mineîn brațele fragile de adolescent, avea să se afle printreultimii care aveau să stingă lumina „Reich-ului de o miede ani”. Scăpat ca prin minune de sub tocătorul sovietic,în loc s-o țină spre Vest, avea să se amestece printrepuhoaiele de dislocați căutându-și rudele „Undeva înEuropa” (titlul unui film al epocii!), unde în altă partedecât în România noastră. Din lac în puț! Și acolo, înpartea de Est a Germaniei fragmentate de învingători,la Berlin, și aici, aceeași ocupație: bolșevică. După douădecenii de sclavie succesivă – mai întâi una militară, so-vietică, apoi una mai soft, locală, ideologică –, va izbutisă ajungă din nou în Vest.

Trăieşte de mult în Germania, într-o așezare care afost centrul istoric al Cavalerilor Teutoni. Aici, în primiiani de după Revoluția română, la Cazinoul din aceastăilustră localitate, azi un reputat centru de tratament reu-matic, a reușit de unul singur să-i pună laolaltă pe Re-gele Mihai şi un grup de ofiţeri superiori germani, care,la 23 august 1944, se aflau în Bucureşti. Această întâl-nire a avut un dublu scop: reconcilierea celor implicaţiîn acest eveniment şi semnalul „motor” pentru primelecadre ale unui film cu personalități care avuseseră roluride decizie, aflate în Germania, România, Basarabia şiUcraina. Acesta e un documentar care poartă un titluincitant: „Stalingradul de la Dunăre”. E un film demn săstea alături de cele mai bune producții de gen.

În plus, cred că nu există un răspuns mai calificat,

dar și paradoxal, la o provocare a istoriei, decât titlulacestui film. Cu atât mai mult, cu cât, dincolo decompoziția conjurației, evenimentul istoric a inflamatluptele pentru putere în fragila democrațiepostrevoluționară. Istoric vorbind, a fost de bine sau de

Vartan Arachelian

O ISTORIE CU FINAL DESCHIS: „STALINGRADUL DE LA DUNĂRE”

Wilfried H. Lang

memoria istoriei


rău? Putea să fie altfel și n-a fost să fie? Doar două în-trebări care se succed după ce ziua aceea de pominăfusese botezată în fel și chip sub cele două ocupațiisuccesive ale României. De la sărbătoarea „eliberăriiRomâniei de sub jugul hitlerist”, în timpul ocupației mi-litare a țării, până la declararea lui 23 august 1944, subCeaușescu, începutul declanșării Revoluției socialisteantifasciste și antiimperialiste… Oricum i s-a zis, loculîn istorie al acestei zile pendulează dilematic între a fide sărbătoare sau, dimpotrivă, de comemorare. Apoiprezența Regelui, care a provocat evenimentul și a coa-gulat conspiratorii, printre care, ghinion!, și reprezen-tantul Partidului Comunist din România, lasă impură șicomplicată apartenența moștenirii. Inclusiv aresponsabilității ei! În răstimpul de la Revoluția ultimă– ultimă? – politicienii au oscilat, ca un ac nervos deseismograf, de la un pol la capătul celălalt al scaleiapreciative. Ultima oară s-a motivat cu nevoia reconci-lierii moștenitorului nomenclaturii comuniste cu cel caresupraviețuise ca ultim important actor al celui de-al Doi-lea Război Mondial, Regele Mihai. Considerând actulacesta de forţă făcând bine mersului războiului Aliaților.Aliniindu-se, astfel, unor istorici ai războiului care soco-tesc că prin întoarcerea armelor România a contribuitla scurtarea lui cu şase luni. E o ipoteză care putea fireținută de Istorie, dacă ea ar fi fost asumată de stateleînvingătoare. Din păcate nu a fost, nu este şi nici nusunt speranţe că se vor recunoaşte sacrificiile făcute deRomânia pe frontul din Vest!

Revenind la disputa internă, cred că suntem acum,după ce s-au veştejit alegaţiile împotriva Regelui, con-form cărora, în esență, dacă Majestatea Sa nu l-ar fiarestat pe Mareşal acesta ar fi obţinut un armistiţiu ono-rabil, să privim cu o mai mare seninătate disputele încare au fost vânturate atâtea vorbe de clacă!

Istoricii serioşi au preferat, din păcate, să tacă atuncicând, după Revoluţie, unii politicieni s-au căpătuit cu unspor apreciabil de capital politic contrapunându-l pe An-tonescu Regelui. Era suficient ca voci autorizate săspună, ceea ce mai toţi ştiu astăzi, că frontul sovietic,în dimineaţa zilei de 23 august, când Antonescu se pre-gătea să meargă în zonă, era deja la Iași, la Copou, iarComandamentul trupelor germane mutase deja, sprePolonia, pe Frontul de Nord, o divizie de blindate, ceeace dovedea că nemții renunțaseră la rezistenţa în Mol-dova.

Despre comportamentul lui Antonescu din acele zilese spune că era în opoziție cu evidenţa, riscând per-spectiva transformării României într-un teatru de războidin care n-ar fi rămas piatră pe piatră. De aici trebuiasă înceapă orice abordare serioasă a loviturii de Palat:a fost actul de la 23 august un armistiţiu, o înţelegereîntre cele două părţi aflate în conflict, sau un gest uni-lateral, disperat de abandon în faţa duşmanului? Preţulplătit imediat au fost cei aproximativ 140 de mii sau,după alte surse, 170 de mii de soldaţi români luaţi pri-zonieri şi mânaţi ca vitele, pe jos, spre lagărele din Si-beria; o treime dintre ei, ne-o arată supravieţuitoriiexodului intervievaţi în filmul domnului Lang, au muritpe drum!

Războiul a fost scurtat, nu încape nicio îndoială, ar-mata germană a pierdut, după datele pe care le furni-zează istoricii de prestigiu, peste 400 de mii de soldaţi,

consecinţă directă a întoarcerii armelor. Cifra reprezintădublul pierderilor avute de armata germană la Stalin-grad! De aici şi îndreptăţirea titlului acestui documentargerman făcut cu o desfăşurare impresionantă de argu-mente. Catastrofa frontului hitlerist, prin „defecţiunea ro-mânească”, a ușurat ofensiva Armatei Roşii spre Berlin,iar la masa păcii s-a dovedit în paguba popoarelor căl-cate de şenilele tancurilor sovietice.

A folosit acest act României? Ne-a adus el compen-saţii materiale sau morale? Am căpătat la „pacea de laParis” statutul de co-beligeranţi? Ne-a ridicat el în ochiiAliaţilor sau ne-am ales cu anatema trădării? Ce a me-ritat preţul plătit de jertfirea armatei? ca și a economiei?Uriașele datorii de război reclamate și executate de so-vietici?

Răspunzând acestor întrebări, Wilfried Lang credecă 23 august e o zi ruşinoasă pe care ar fi bine s-ouităm. Nu împărtăşim această opinie. Și chiar dacă arfi aşa, e nevoie, fie şi pentru a exorciza răul, să vorbimdespre ea! Dar sunt şi alte motive pentru a marca acesteveniment, printre care – nu cel din urmă! – e şi filozofiamorală a elitelor conducătoare care au purces, din dis-perare de cauză, sau din lipsă de prevedre, la sfidareaangajamentelor asumate pe motiv că soarta ţării e maipresus de bine şi de rău. Poate, ceea ce nu știam înurmă cu trei decenii, și am aflat acum descifrând dublullimbaj cu care funcționează politica, există acte cruciale,istorice, care poartă nume ambivalente încă de la în-ceput: capitularea, se zice, pentru ocrotirea orgoliuluicomunitar se maschează în armistițiu. Poate așa senăscuse și conjurația împotriva naturii, la urma urmei,care va fi denunțată la 30 decembrie 1947.

Când se vorbea de ea în cafenele bucureștene

În vara anului 1944, citim în memoriile unor contem-porani despre planul unei ieșiri din război, era o tăcereasurzitoare în localurile publice. Unul dintre memorialiștieste Gh. Jurgea-Negrileşti. Un personaj extrem de in-teresant şi foarte bine informat. Atât prin legăturile salede familie – era fiul vitreg al antreprenorului Aurel Ioa-novici, care circula, grație intereselor sale, prin preajmamărimilor politice ale zilei –, cât și prin curiozitatea care-lfăcea familiar cercurilor bine informate ale Bucureştiului.Locurile de socializare ale epocii continuau să fie, înciuda interdicțiilor militărești ale Dictatorului, tot Capşa,Nestor, dar şi alte locante şic ale capitalei, inclusiv res-taurantul patronat de Maria Mareșal Antonescu. Pestetot, suntem asigurați, se vorbea despre iminenţa mo-mentului în care vom fi nevoiţi să lepădăm alianţa cuGermania: „Ori băgăm cuţitul în spatele Aliatului, oricontinuăm până ce trece tăvălugul peste noi şi nu mairămâne nimic”.

Mihai Fărcăşanu, viitorul şef al tineretului liberal, in-trat în clanul Brătienilor prin căsătorie, dar aflat şi subprotecţia generalului Pantazi, ministrul de Război, careera „cuplat”, adulterin, cu sora lui, practica la vremeaaceea reportajul de război. Acum, reîntors de la Iaşi, deunde ticluieşte „pentru autorităţi” reportajul/raportul „Cutramvaiul în prima linie”, relatează altceva intimilor săi.Nu doar că în capitala moldavă se poate ajunge cutramvaiul în prima linie, la Copou, dar şi că „nemţii s-auevaporat de pe front”. Jurgea-Negrileşti bănuia asta.

memoria istoriei


Aflase deja de la Mircea Lecca, la cofetăria Nestor,omul care le ştia pe toate, chiar și componenţa guver-nului care-i va succeda Mareşalului: „Niculescu-Buzeştila Externe, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alt comunist în gu-vern”.

…În aprilie 1990, aflându-mă împreună cu vreo no-uăzeci de concetățeni în prima mea ieșire în Occident,vizită de documentare în Elveţia, am părăsit grupul can-tonat în zona germanofonă, aproape de Zürich şi dupăo serie de peripeţii am ajuns în apropiere de Geneva,la Versoix, unde am făcut un amplu interviu cu RegeleMihai. Emisiunea va fi difuzată de TVR Liberă în noap-tea de 10 mai 1990. Majestatea Sa mi-a evocat prepa-rativele pe care Casa Regală le-a pus la cale, împreunăcu liberalii şi maniştii încă din 1943, ca şi despre cere-rea occidentalilor de a-i include şi pe social-democraţişi pe comunişti în preparativele de ieşire din război. Apoia declarat: „Războiul luase o întorsătură extrem deproastă şi noi, toţi ceilalţi, aşteptam un ajutor din parteaAliaţilor ca să putem să facem ceva; ei spuneau săieşim din război. Noi spuneam foarte bine, dar singuricu nemţii peste tot nu se poate. Aliaţii n-au răspunsdeloc. Aşa că ajungem la momentul când ruşii au spartfrontul în nordul Basarabiei şi a Moldovei; nemţii au luatatuncea o divizie de blindate şi au dus-o în Polonia. Maiaveam puţin timp şi am hotărât, cu acest grup politiccare era la baza acestor întrevederi, să terminăm cualianţa cu Germania şi am decis ziua de 26 august.Între timp am aflat că Antonescu se pregăteşte să plecepe front şi în aceste condiţii scăpăm această ocazie,aşa că a trebuit să-l convoc cu trei zile mai devreme, în23 august. Când a venit la Palat, am avut o discuţie deo oră şi jumătate, i-am pus în faţă situaţia dezastruoasăîn care eram, rugându-l insistent să facă ceva ca săieşim din război cât mai repede. A refuzat.” După dra-peria care mărginea una dintre laturile sălii de audienţăregală stătea, gata pregătită să răspundă gestului con-venit, echipa care-l va aresta pe Mareşal. La fel şi „găr-zile” care-l vor lua în custodie.

Derularea ulterioară a evenimentelor – arestareacelor doi Antoneşti, proclamaţia regală, bombardarea,după 12 ore de absenţă a vreunei replici germane, aBucureştiului etc. – sunt cunoscute. Aş vrea să adaugaici un fapt care e acum trecut complet sub tăcere. Șianume, existenţa „gărzilor patriotice”, despre care vor-beşte şi Regele în interviul meu. De ele își amintește șiJurgea-Negrileşti care le întâlneşte a doua zi, pe 24 au-gust, când va lua drumul spre sudul Bucureştilor, sprereşedinţa familiei Bragadiru, familie celebră nu numaiprin fabrica de bere, dar şi prin nenumărate proprietăţicu care s-a procopsit graţie comerţului cu băuturi alcoo-lice. Echipe de muncitori, unii chiar din fabrica de bere,au atacat un convoi de maşini pline cu militari germanice se îndrepta spre centrul capitalei. Şi încă ceva dez-văluit de Regele Mihai în interviul amintit: „Aş vrea săadaug aici un lucru: la 23 august cu toate că eu l-amarestat (pe Mareşal) şi l-am reţinut la Palat (…) în searade 23 a venit Pătrăşcanu, cu aşa-zisul Ceauşu, care eraBodnăraş. Maniu şi Brătianu trebuiau să aibă şi ei oechipă împreună cu ceilalţi ca să-l ia pe Antonescu şisă-l ţină bine deoparte şi să aibă grijă de el. Eu am ple-cat pe la ora 2 dimineaţa spre Oltenia şi când m-am în-tors am aflat că Bodnăraş l-a luat cu echipa lui. Apoi au

venit ruşii la Bucureşti şi l-au dus.” În confruntarea dintre„soluţia Palatului” şi „soluţia eroică” avea să fie impusăprima. „Mai multă ruşine, mai puţine victime!” – cumprevăzuse, cu cinismul său proverbial, genialul ziaristşi scriitor politic Pamfil Şeicaru. Din păcate n-aveau săfie mai puţine victime!

„Soluţia regală” vs „soluţia eroică”

„Soluţia regală”, care s-a impus în pofida „soluţieieroice” preconizate de Ion Antonescu, a fost inspirată,credem noi, de „defecţiunea italiană”. Dacă soluţia ita-liană – „decât un război sfânt, mai bine o înţelegerestrâmbă” – a eşuat, după cum se ştie, atât prin răpireaDucelui, cât şi prin lipsa de determinare a armatei ita-liene, la Bucureşti însă se conta foarte mult pe bravura,deja dovedită, a oastei române. La Iaşi, după cum nerelatează mai departe Mihai Fărcăşanu, frontul seoprise, deşi sovieticii nu întâmpinaseră vreo rezistenţăsemnificativă. Indecizia sovieticilor dovedea, cel puţinîn percepţia intimilor liberalului nostru, că Stalin miza peîntoarcerea armelor de România. (Dacă arhivele vor dala iveală astfel de dovezi, atunci perfidiei staliniste i seva adăuga un nou capitol.) Wilfried Lang, pe baza do-cumentelor de arhivă la care a avut acces, crede căoprirea temporară a ofensivei Armatei Roşii se datoradoar unui respiro necesar liniilor de aprovizionare să sesincronizeze cu înaintarea ofensivei, ca să redevinăfuncţionale. Greu de crezut că în faţa unui front rarefiatruşii ar fi întârziat să raporteze lui Stalin că au pus pi-ciorul într-o ţară duşmană care le cauzase atâtea neca-zuri în Caucaz! Cert e că Stalin a nesocotit așa-zisularmistiţiu timp de două săptămâni şi a dispus luarea înprizonierat a peste 140 de mii de soldaţi români. Soartalor, repetăm, aşa cum dovedeşte şi filmul domnuluiLang, la fel ca şi declarațiile foştilor aliaţi germani, căzuţiprizonieri prin intempestiva întoarcere a armelor dictatăde „soluţia regală”, a fost tragică, o treime murind în odi-seea îndurată pe drumul parcurs pe jos spre lagăreledin Siberia!

Pe ce se baza „soluţia eroică” al cărei partizan eraMareşalul? Desigur, fidelitatea jurată aliatului vremelnical României, determinată, probabil, și de obligaţiile cedecurgeau din onoarea sa ofiţerească, poate fi un motiv.(De care au abuzat „partizanii” soluției Antonescu). Dar,mai degrabă, iminența că Germania va beneficia dearma secretă, care va schimba mersul războiul. Mai eceva ce scapă analiștilor militari. Și anume faptul că An-tonescu, un bun cunoscător al Occidentului, unde trăisecâţiva ani, la Paris şi Londra, ca ataşat militar, avea mo-tive să împărtăşească un curent de opinie răspândit înrândul elitei militare germane. Să nu omitem: el sealiase în „Cruciada împotriva bolșevismului”! De aceeamai spera în răul cel mai mic. Adică pax americana. Deaici nevoia de a continua rezistenţa împotriva frontuluisovietic până vor simţi în spate... frontul american. Vii-torul va dovedi deosebirea de la cer la pământ între celedouă ocupații!

Pe o astfel de supoziţie îşi bazează însă și WilfriedH. Lang, în filmul său documentar, „Stalingradul de laDunăre”, opinia prin care consideră actul unilateral alRomâniei de la 23 august 1944 nu doar contraproductivpentru viitorul României, dar şi pentru cel al Europei; vi-

memoria istoriei


novat că n-a acordat frontului vestic răgazul să înain-teze mai mult spre Răsărit, ceea a ce ar fi asigurat lide-rilor anglo-americani o poziție superioară la împărţireasferelor de influenţă! E adevărat, România a evitat unrăzboi pe teritoriul său și și-a mărit şansele de a aduceacasă Transilvania de Nord, dar Stalin și-a asigurat prinnoi potul cel mare al păcii. Pax sovietica. Actul Româ-niei – și la sugestia Aliaților momentani ai lui Stalin – i-afacilitat invadarea Europei. Nu doar militar, dar și ideo-logic. Europa postbelică a fost, este și va continua săfie una de stânga. Inclusiv prin… dreapta sa! Nu întâm-plător cea mai mare decoraţie sovietică de care au avutparte doar câţiva demnitari străini, „Ordinul Pobeda”, i-afost acordată Regelui Mihai! Ştia Stalin de ce! Armataromână, motivată şi pe frontul de Vest, ca şi pe cel dinRăsărit, a fost utilizată în cele mai nenorocite episoadeale războiului, ca să nu mai vorbim de sacrificarea de-liberată a celor 11 mii de combatanţi la Oarba de Mureş!

Iată, pe scurt, suficiente motive să ne întrebăm dinnou și din nou, ce înseamnă 23 august: o sărbătoaresau o comemorare? Dar de ce nu și o reconciliere acelor două concepţii care s-au confruntat de-a lungultimpului.

„O ipoteză ignorată?”

Unul dintre cei mai temuţi adversari din exil ai actuluide la 23 august 1944 – şi implicit ai Regelui Mihai –avea să fie Pamfil Şeicaru. Iată ce scria el la câţiva anide la înstrăinarea de ţara sa: „La niciun popor istoria nua înregistrat un caz similar de orgie a renegării naţio-nale. Nu numai că s-a predat armata Rusiei sovietice,170.000 de ostaşi oţeliţi în trei ani şi două luni de război,dar s-a surpat rezistenţa morală a naţiei prin violenţa cucare partidele democrate au pledat culpabilitatea Ro-mâniei, în speranţa că îşi vor găsi titluri la recunoştinţaînvingătorilor.” Simpatia lui Pamfil Șeicaru pentru Anto-nescu era însă atât de mare, încât îl asemuia pe Mare-şal, chiar înaintea arestării acestuia, cu Regele Lear:„Cu el se joacă destinul, l-a ridicat sus, sus de tot, pen-tru a-l arunca în faţa plutonului de execuţie.”

Ce credea Regele, alt personaj descins, parcă, dinteatrul Marelui Will, despre cel pe care fusese forţat să-laresteze? Iată transcrierea din interviul tv realizat de noiîn aprilie 1990: „Judecând lucrurile la rece, eu cred căAntonescu era un patriot. Asta nici nu se poate discuta.Ce n-am prea înţeles noi era felul cum a condus războ-iul. Nimeni nu era de acord, nici oamenii politici, niciţara, nici eu, ca să ajungem în fundul Rusiei. Ştiu că uniispun că principiul militar este că dacă eşti în război cuinamicul, să te duci până la capăt după el. (…) Dar eraun om care-şi iubea ţara.” L-am întrebat pe MajestateaSa dacă Antonescu avea o altă opţiune. „Asta nu pot săspun pentru că nu discuta cu mine absolut deloc. Măconsidera mai mult un copil care nu ştie nimic.” Credcă aşa şi era! Să fi existat un complot care să-l fi împinspe Rege, fără să ştie, într-o complicitate cu Moscova?Şeicaru are chiar certitudinea unei astfel de asocieri!

Cartea publicată după război de Rueben Markham,corespondent la Bucureşti al ziarului american „Chris-tian Science Monitor”, „România sub jugul sovietic”, co-roborată cu ceea ce aflase la Bucureşti, înaintea plecăriisale în exil, în 10 august 1944, cu misiune de la

Mareșal, îl face pe Șeicaru partizanul unei astfel de ipo-teze.

La puţină vreme după ce delegaţii „Blocului partide-lor democratice” deschiseseră în aprilie 1944, la Cairo,tratativele pentru ieşirea României din război, iar aliaţiioccidentali ai URSS îi sfătuiseră pe negociatorii românisă se adreseze Moscovei, la începutul lunii mai au fostparaşutaţi în România agenţi sovietici. Printre ei, scrieziaristul american, un intim al lui Maniu, dar şi al mani-pulatorului conspiraţiei de la Palat, Grigore Niculescu-Buzeşti, s-a aflat şi „un om misterios, un oarecareSpătaru (Ceauşu, de fapt, numele cu care se prezen-tase Bodnăraş la Palat, n.n.,V.A.), dezertor al armateiromâne, pe care Moscova îl trimisese la Bucureşti şicare a devenit ministru de Război sub numele de Bod-năraş”. Că Bodnăraş era, cel puţin atunci, un om devo-tat Moscovei, nu încape îndoială! El îi va lua în custodiepe cei doi Antonescu, va transforma Siguranţa Statuluiîn Securitate, va trata, mai târziu, cu Moscova, la cere-rea expresă a lui Dej, retragerea trupelor sovietice dinRomânia. Crucea mare, de marmură, care-i străjuieştemormântul din comuna sa natală din Bucovina să fiesemnul pocăinţei? Cine ştie! Cum orice lovitură de statreuşită poartă cu sine taine nedezlegate, ipoteza luiPamfil Şeicaru poate avea credibilitate. Dar chiar şi epi-logul acestei „schimbări la faţă” arată cui a folosit 23 au-gust. Din nou Pamfil Şeicaru: „Partidul comunist eraîndreptăţit să sărbătorească 23 august, când se recol-tau consecinţele actului săvârşit”.

Înainte de a pune punct, sau un semn de întrebarefinal, încă ceva. Istoricii au un mod special de a se re-semna; refuzând ipotezele contrafactuale, ei afirmă căceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple! Deci, nunumai cei 50 de ani de dictatură comunistă, ci şi eterni-zarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov? Dinpăcate, asta a mai rămas din filozofia morală a celorcare au crezut acum 80 de ani că salvgardarea fiinţeistatale e mai presus și de bine şi de rău. Oare filozofiapolitică a generației războiului mai e de actualitate șiazi, când, chipurile, se abstractizează granițele? De-arfi imuabilă, ca și patria, singura noastră raţiune de a neaminti de acest eveniment e prilejul de a evacua răulcare încă sălăşluieşte în firea noastră prea iute schim-bătoare.

Pamfil Şeicaru

critica criticii


Publicat în 1927, acest eseu al lui M. Ralea a câşti-gat cu timpul, mai ales în ultimele decenii, o adevăratăcelebritate. S-a văzut în el pe drept cuvânt o anticiparea ideii moderne cu privire la caracterul creator al criticii.A fost chiar proclamat un fel de precursor al teoriei des-chiderii estetice lansată prin anii 60 de semioticianul ita-lian Umberto Eco. Un spirit mai sceptic şi mai binedocumentat ca Alexandru George a replicat că afirma-rea statutului creator al criticii nu era deloc o noutate şia citat un articol de pe la sfârşitul secolului trecut,„Sainte-Beuve, creator de valori”, în care Remy deGourmont o atribuia înaintaşului său şi o dezvolta el în-suşi în propriul lui comentariu.

Chiar dacă există unele diferenţe semnificative întreideea lui Ralea şi aceea a criticilor francezi, nu-i maipuţin adevărat că teza creaţiei critice are o circulaţie maiveche şi mai generală şi se leagă în definitiv de sub-stanţa cea mai intimă a impresionismului aşa cum s-afixat el prin contribuţia lui Anatole France şi Jules Le-maître. Subliniind subiectivitatea de nedepăşit a oricăreiopinii literare, criticii impresionişti au văzut în profesiu-nea lor un fel de „călătorie sentimentală” în jurul opere-lor, un mod în fond de a se confesa ei înşişi pornind dela ele, iar nu o întreprindere dogmatică în căutarea unuiadevăr obiectiv inexistent.

Pe de altă parte, nu se poate contesta faptul că no-ţiunea de „creaţie critică” are un înţeles mai variat şi maicuprinzător decât s-ar crede la prima vedere. Pentru im-presionişti, ea însemna asimilarea criticii cu arta, trans-formarea ei într-un gen propriu-zis literar. O atareconfuzie a persistat decenii de-a rândul şi chiar astăzi

există încă nu numai practicanţi, dar şi teoreticieni ai ei.Cazul lui Ralea trebuie considerat cu discernământ

şi atenţie la nuanţe. El a făcut studii de sociologie şi depsihologie, şi-a petrecut câţiva ani la Paris pentru spe-cializare şi a obţinut în final un strălucit doctorat la Sor-bona, întorcându-se în ţară admirabil abilitat pentru adeveni profesor universitar al unor discipline râvnind închip legitim spre obiectivitate şi rigoare. Dar ambianţa„Vieţii Româneşti”, lecţia mentorului său G. Ibrăileanuşi însuşi temperamentul nativ l-au îndreptat inevitabilcătre exegeza cărţilor, şi nu numai a celor de speciali-tate, dar şi a celor literare. Critica lui Ralea este marcatăde o astfel de împrejurare şi explicabilă fără îndoialăprin formaţia sa. Diversitatea spiritului să l-a făcut con-testat de unii în ipostaza de critic literar, iar de alţii înaceea de savant, încât locul geometric în care s-a fixata rămas acela de eseist.

Eseismul lui Ralea este mai mult decât o formă deexpresie a personalităţii lui, este o esenţă a viziunii şi amodului în care îşi abordează temele, cu o pronunţatăindependenţă intelectuală şi o fascinantă inventivitatede idei şi ipoteze, confirmate pe deplin şi în articolul decare discutăm. Plecând de la evocarea unei convorbiriamicale într-un restaurant de la Şosea, autorul trece înrevistă, ca din partea prietenului său, toate argumenteleprivind zădărnicia şi neseriozitatea criticii: putinţa orică-rei opinii, lipsa de criterii, caracterul inefabil al operei deartă, într-un cuvânt fatuitatea insurmontabilă, organicăa acestei activităţi. Adăugând şi atitudinea faţă de criticăa unor mari artişti ca Flaubert, se înţelege de ce o atarepreocupare a început la un moment dat să fie privită cu

Florin Mihăilescu

MIHAI RALEA: „DESPRE CRITICA LITERARĂ”

(revizitări critice)(I)

critica criticii


superioritate şi dispreţ.Încercând să-şi găsească o justificare, Ralea îşi

aminteşte prefaţa lui André Gide la Paludes în careacesta făcea apel la cititorii lui să-i tălmăcească şi să-ilumineze cartea. Pentru eseistul român o asemeneaidee poate fi extinsă „asupra oricărei opere, oricât declară şi de definitivă ar fi aceasta”, întrucât fiecare con-ţine un nucleu şi o intenţie inteligibilă şi evidentă, dar şio aură de semnificaţii ce trec cu mult dincolo de margi-nile avute în vedere de scriitor: „O operă e totdeaunamult mai bogată decât crede sau vrea creatorul ei”.Această bogăţie sau polisemie, cum îi spunem astăzi,vine din mulţimea de asocieri posibile, de conotaţii, desugestii, de incitări, de implicaţii şi înţelesuri ascunse şiinvoluntare. Scopul însuşi urmărit de un autor se poatemodifica în timp, e de părere Ralea şi citează teoria fi-losofului german Georg Simmel despre eterogenia sco-purilor”.

Împrejurarea nu i se pare criticului român că trebuiedeplânsă, căci dacă opera ar fi uniliniară şi perfect uni-vocă, ea şi-ar pierde repede interesul şi ar fi abando-nata. Dimpotrivă, tocmai abundenţa sensurilor şireverberaţiilor ei colaterale îi constituie superioritatea întimp şi-i conferă o vitalitate durabilă. Încât paradoxulface ca opera să nu trăiască atât prin intenţia din cares-a născut, cât mai cu seamă oarecum împotriva ei,„prin ceea ce n-a voit artistul, prin elementele pe carenu le-a evidenţiat”.

Cel care asigură ieşirea din virtualitatea lor a acestorelemente, descoperind în operă semnificaţii latente,este publicul, care devine astfel coautor al ei. O aseme-nea colaborare e cu putinţă prin fantezia mulţimii fărăde sfârşit a cititorilor faţă de care autorul propriu-zis enumai unul singur şi acelaşi. Cititorul, după opinia luiRalea, ar „pune pe seama autorului, alături de ideea sainiţială, semnificaţii diverse, la care el nu s-a gândit”.Iată un punct în care se iveşte o întrebare fundamen-tală, pe lângă care eseistul nostru pare să treacă destulde neinteresat: semnificaţiile suplimentare, conotativeexistă în structura polivalentă a operei sau îi sunt atri-buite din afară de către cititori, după voia şi bunul lorplac, mai mult sau mai puţin capricios? Cu alte cuvinte,aceste semnificaţii sunt, indiferent de forma şi de ierar-hia lor, conţinute în operă sau, invers, prezente doar înreceptivitatea lectorului, care le inventează prin asociaţiipersonale, aleatorii şi imprevizibile ce ţin mai mult depropriul său temperament şi orizont de cultură, decâtde configuraţia reală a operei? Ralea pare să înclinemai curând spre ipoteza caracterului lor preponderentsubiectiv. Cercetările moderne, psihanaliza, semioticaşi hermeneutica merg însă către o altă concluzie, şianume aceea a existenţei obiective în operă a unor vir-tualităţi imanente, planul latent fiind întotdeauna cu multmai bogat decât cel manifest.

Va urma

Mihai Ralea

sămânța de vorbă


Facebook-ul ăsta e foaaarte simpatic (ca și„Mr. Google știe tot!” – unde găsești ce nici prin creangaminții nu ți-ar fi trecut să cauți). Astfel, am aflat, din în-tâmplare, de boala lui Calache. Doamne, feri-mă, dacăo am și n-am știut?!! Ipohondră fiind, m-am apucat dedocumentat.

Diverse alte personaje ce locuiesc în expresii deacest gen au până la urmă o identitate aproximativreală: „Te trimite de la Ana la Caiafa” (fățarnic, dintr-oparte în alta – Ana și Caiafa, se știe, au fost preoți evreicare l-au judecat pe Iisus); „Parcă e țara lui PapurăVodă” (săracă și fără nicio lege – Era porecla unui dom-nitor, Ștefăniță Vodă, pe vremea căruia, de foame, semânca iarbă, chiar şi papură) etc. etc.

Dar Calache ăsta chiar este un personaj în mister!Diminutiv de la care Mihalache?! O fi vreun grec, Ka-laki?! Rămâne câmp deschis pentru orice poveste. Ne-fiind „.atestat documentar”, se jonglează cu tot felul deipoteze, se înfiripă tot felul de istorioare, se dă frâu liberimaginației pentru oricine.

Găsesc o povestire parcă de epocă, de pe un site,un blog semnat Anastasia Stroescu (reluată în alte lo-curi, anonim, ca postare de folclor internautist). Ar puteafi o creație proprie, de reînviere a Bucureștilor de dinain-tea celui de al Doilea Război Mondial, cu .atmosfera ve-chilor prăvălii de pe Lipscani. Spicuiesc într-un frugalrezumat:

Un magazin pe strada Lipscani... „La Don Calache– Magazin de coloniale”. Oricine te-ndrumă acolo, căgăsești orice. Don Calache era un bărbat la vreo 48 deani, frumos,... veşnic cu zâmbetul pe buze... Era înaceeaşi măsură sociabil, dar şi extrem de discret; ni-meni nu-i cunoştea viaţa personală. (…) Don Calacheavea şi el, ca orice om, un hobby, o pasiune, un viciu...Când se apropia luna septembrie, luna podgoriilor înfloare, îl apuca un aprig dor de ducă. Te pomeneai într-obună dimineaţă cu magazinul închis, cu obloanele traseşi bine zăvorâte cu drugi de fier, deasupra uşii un afiş

cu litere mari de tot: „Magazinul se deschide pe data de1 Octombrie 1939”. O birjă îl ducea pe Don Calachetocmai la margine de Bucureşti la cârciuma „Trei Co-ceni” a lui Nea Iorgu Sprâncenatu… „Bine-aţi venit, co-naşule! De-o săptămână vă aşteptăm cu odaiapregătită!” O toamnă minunată, cu viaţa arhaică la mar-gine de Bucureşti… Mediu pitoresc şi rustic, în careconu’ Calache se s3imţea ca un sultan. (...) În fiecareseară liniştea micului colţ de Bucureşti era străbătutăde muzică de petrecere până-n zori. Omul paşnic şi li-niştit de până atunci se dovedi a fi un petrecăreţ, uneoriexuberant, alteori sentimental, plin de nostalgie, melan-colie, chiar ursuz în anumite momente… Ca leac pentruaceste trăiri, Don Calache îi chema pe Ciufu şi pe Fufu,tată şi fiu, viorişti celebri, veniţi cu ostineală tocmai dinîndepărtatul Ferentari! Le lipea câte o hârtie de un sutarpe viorile lor vechi, să-i cânte romanțele îndrăgite. Șiasculta oftând pierdut acele cântece de dor şi de inimăalbastră de ţi se rupe sufletul! Toate grijele magazinuluile lăsase pe Str.Lipscani. Și așa trecu o lună.

Au mai rămas două zile şi Don Calache e să plece.În același ceremonial... Un număr de şase (6) trăsuri seîncolonau la Șosea, cu muzicanți și calabalâcurile toate.„Măi, Nea Iorgule, ţi-a plecat chiriaşu’ Calache? Straş-nică dambla mai are şi omu ăsta, nene…” „Ce să-i faci?Asta e boala lui Calache.” „Doamne, Maica Domnului,multe boli or fi în lume, dar boală ca damblaua lui Cala-che, nu cred să fie alta… Cum să nu te închini?! Boalaasta a lui Calache e boală grea”. La despărțire, cu la-crimi în ochi, muzicanţii au încercat din toate puterile săcânte marşul din opera „Trubadurul” de răsuna tot Lip-scaniu’. Că doar unu-i Don Calache!

Despre această ciudăţenie a lui Don Calache se au-zise în toate colţurile şi cartierele Bucureştilor. Oriceviciu, orice pasiune, orice slăbiciune era taxată cu boalalui Calache. „Tu nu vezi, maică, cum se ţine acesta scaidupă fata lui Dumitrache? De, o fi având boala lui Ca-lache!” Se răspândise această vorbă în toate mediile,

Maria Nițu

WHAT UP, DOC?! BOALA LUI CALACHE!



la oraş şi la ţară. Dacă aveai un fix pentru ceva şi te ur-mărea o idee, sigur aveai boala lui Calache. „Tu nu-lvezi? Cred că e lovit de boala lui Calache… Umblă te-leleu, pleacă lipseşte câte o lună, două, apoi revineacasă, năuc şi buimac. Ăştia cu boala lui Calache vor-besc puţin, sunt retraşi, timizi…”

&Când nu se știe ce ai, ca șperaclu ori leac panaceu,

diagnosticul bun la toate, scos ca iepurele din pălăriascamatorului e, cu gravitate de preot șaman, „Boala luiCalache!” Când copilul se smiorcăie, nu vrea să facănimic și nici nu spune ce vrea, e crunt admonestat: „Cete-a apucat?! Ai dat în boala lui Calache?!”

O iei razna de dragoste?! Ai boala lui Calache! Cutimpul, a căpătat mai ales conotații peiorative Nu pricepice zic?! Ești zăbăuc, ai boala lui Calache. Ești avar,mincinos, mitoman, ori vagabondezi vorbind singur aiu-rea?! Ai boala lui Calache!

&Alte povești plasează originea expresiei mai în adân-

cul istoriei, în timpul fanariot, dată fiind sonoritatea gre-cească a numelui, Calache de pe Lipscani, din neamstrăvechi, pe vremea fanariotă, când grecii ocupau prin-cipalele dregătorii din Sfatul Domnesc, în Țările Ro-mâne și Poarta Otomană hotăra Domnia. E perioadacând s-au încetățenit nume cu sonoritate grecească, cusufixul „-achi” (mai apoi românizat „-ache”): Hurmuzaki,Condurachi, Petrache, Ianache...

Astfel, se spune că tatăl lui Calache era Mihalache(cum i se zicea lui Mihail, după moda grecească), unțăran român ajuns înstărit, bogar negustor la oraș. Seîmbogățise, că avusese ideea (de inspirat manageriatși marketing) să deschidă un han de popas pestenoapte, un fel de caravanserai, taman la drumul celmare, pe unde treceau rădvanele luxoase ale marilorboieri chemaţi la Divanul domnesc. Strângând averemultă, hangiul devine „Jupân Mihalache”, mare boier.Odrasla sa preferată, pe nume tot Mihalache, alintatCalache, crescut în puf ca un prinţ, trupeş, cu o faţă ro-tofeie, era de o lene monumentală. Singura lui preocu-pare era să mănânce bine, să bea din plin şi să ascultemuzică lăutărească, până spre ziuă. După atâta „obo-seală”, îi plăcea să doarmă până la orele amiezii, cândo lua de la capăt. O boală grea, că numai asta știa săfacă.

Poate n-ar fi știut nimeni de el și n-ar fi intrat în istoriaorală, în „gura lumii”, dacă Jupânul nu ar fi avut ambițiasă-și vadă feciorul Domn.

Boierii se săturaseră de greci și voiau pe tronul Ba-sarabilor un domn pământean, dar unul mai tânăr și maislab de minte, care să nu iasă din vorba lor. Nici nu seputea unul mai potrivit decât Calache, mai ales că Ju-pânul Mihalache avea bani berechet pentrupeșcheșurile necesare la Înalta Poartă. Le spune însăboierilor: Calache are o boală: îi place să mănânce şisă bea bine, să se veselească. „Păi asta nu-i boală, tu-turor ne place să mâncăm, să bem şi să ne veselim.Ăsta-i semn de sănătate!” „Ajuns la București, în reşe-dinţa domnească, în aşteptarea firmanului Porţii Oto-mane de confirmare a domniei, Calache a început săfacă ce ştia el mai bine. Cât era ziulica de mare bea,mânca şi se veselea în sunetele muzicii lăutarilor, de

răsuna tot orașul”. Grecii scandalizați l-au pârât laPoartă, astfel că n-a mai primit firmanul Calache al nos-tru și s-a întors acasă, cu tot alaiul, mazilit după o neîn-cepută domnie.

Nu l-a consemnat istoria, dar bolii sale i s-a dusbuhul, pe toate meleagurile Țărilor Române, atât la ca-sele boierești cât și printre târgoveți: „Jupâniţă, ce areboierul? Parcă nu-i în apele dumnealui! E bolnav?”.„Are boala lui Calache! Du-i să mănânce și să bea zdra-văn și-i trece de lingoare.”

&Pe de o parte, „boala lui Calache” este o fudulie, „fa-

rafastâcul” omului bogat, „boala domnilor”, a somnului,a lenei, a chiulului etc., a tăia frunză la câini, variantapopulară pentru „Dolce far niente”. Ferice de cel ce-oare!

Pe de altă parte, poate fi o pacoste, o boalărușinoasă, pentru omul de rând. Omul sărac nu-și per-mite astfel de capricii, curată nebunie! Nu are timp delenevire, trebuie mereu să muncească pentru familie.O astfel de boală „fără leac” e o belea, îl împiedică lalucru, tabietul său zilnic este munca, „pâinea cea detoate zilele”.

Când ai o astfel de dambla, devii damblagit, o rușineîn popor. Poate fi epilepsie, „boala copiilor”.

&În varianta cea mai cuminte, inofensivă, e o poves-



tioară de speriat copiii poznași: era în sat un om, Lache,rău și urât ca o piază rea, cu o boală fără leac. Copiiineascultători erau amenințați cu acest bau-bau: „Dacănu sunteți cuminți, o să căpătați o boală rea, ca Lache”.

&E drept, în învățăturile Sahaja Yoga, se spune des-

pre chakra Kalaki, și sunt sfaturi pentru a o menține să-nătoasă, curată și luminată! Dar nu prea-mi vine a credecă bădia nostru din sat făcea exerciții yoga!

&De darnică însă, expresia este foarte darnică,

multifuncțională semantic (fără drept de autor de copy-right) în folosirea ei în orice domeniu, pretext în oricepamflet, ca un cuier de agățat hainele de saltimbanci,parodie a diagnosticării, simptomelor, tratamentului pa-liativ...

Ca un patent aplicabil oricărei categorii, la dascăli șipreoți, la jobiști ori manageri, la scriitori și muzicieni, laorice individ lovit așa, de-o dambla necunoscută, devină (divină) fiind o origine extraterestră.

Calache Syndrom sau Maladia lui Calache, scrie întratatele de medicină tradițională, este o afecţiunegravă, incurabilă, căreia nu i s-au descoperit încă nicicauzele, nici tratamentul. Cercetările făcute în ultimeledecenii, pe mai multe serii de cobai, au arătat că este

molipsitoare, cu risc mare de transmitere, fie pe caleorală, prin strănut și vociferat în piața publică, fie princontact fizic, privit în ochi, ori strângeri cordiale demâini.

Cu debut precoce, afectează ambele sexe în modegal, deopotrivă copii și adulți. E contagioasă mai alesla jurnaliști și politicieni. Boala se manifestă prin com-portamente deviante, agresiune verbală, violență delimbaj, infracțiuni, orgii sexuale, analfabetism funcțional,agramatisme fudule, mitomanie, ipocrizie, paranoia,bâlbâieli, buze siliconate și mahalagisme verbale declanuri interlope, paranoia etc. Pentru că, nu-i așa?, nudoar mama tâmpiţilor e mereu gravidă, ci şi urmaşeleurmașilor ei.

Cum Kalaki în limba georgiană însemnă „oraș”, cumnumele e în mai multe țări dubioase, de la Uganda laGruzia, Nigeria, Indonezia, Azerbaidjan etc., conchidemcă este o boală universală, „Calache Syndrom”, „La ma-ladie de Calake” și ne paște o epidemie calacheanăcare amenință tot globul, într-un somnambulism non-stop, cu vin, friptură și lăutari, consumerism într-o ve-selie globală.

„Bonjur, Calake!/Bonsoir, Calake, Ja ljublju tebja,Agapi mou, Calache! Grecul meu drag, care suceștimințile, ca neamțul Alzheimer!

istorie literară


Între scriitorii Clujului din perioada socialistă, Alexan-dru Căprariu face, fără îndoială, o figură aparte. Și al-tora le plăcea să călătorească, și altora le plăceaulungile peregrinări pe meridianele lumii (A.E. Baconsky,Aurel Rău, D.R. Popescu, Adrian Marino, Vasile Re-breanu ș.a.), dar dacă aceștia alergau fie după ineditullocurilor sau după spectacolul muzeelor, după farmeculîntâlnirii cu oameni necunoscuţi, feluriţi, creându-și re-laţii personale, fie pentru a savura înţelepciunea din căr-ţile prăfuite ale rafturilor din marile biblioteci sau pentrua trăi emoţia reprezentaţiilor dramatice de pe scenele

teatrelor de aiurea, etc., el căuta aventura. Aventura cuiz romantic, a trubadurilor și menestrelilor veșnic îndră-gostiţi, nu de o persoană anume, ci de viaţa însăși, pecare o savura ca pe o rafinată licoare ce-l îmbăta,creându-i o stare de beatitudine ce se transforma penesimţite în poezie. Mi-aduc aminte cum, într-o toamnă,întorcându-ne, după o noapte de povești în casa lui IonVlasiu, de la Bistra, destul de mahmuri ca să nu ne vor-bim, în timp ce mașina glisa liniștită, monoton peșoseaua aburită de brumă, de-a lungul Mureșului, acărui apă grea, parcă și ea adormită, o vedeam printreramurile de arini, lucind mat, ca o oglindă de argint în-vechit, m-a surprins deodată adresându-mi-se, vorbindparcă sieși, în timp ce-și aprindea ceremonios un Kent:„…Frăţioare… era tot așa, o dimineaţă devreme… laceasul vag, în care lumina zilei încetează de a mai în-gâna noaptea… Eram plictisit de viaţă… mi-erau picioa-rele grele și mintea aburită… așa că am urcat străduţeleîntortocheate de pe deal… până aproape sus… undeam găsit o terasă ce-mi părea pustie… și mi-am zis căacolo era locul pe care îl căutam… de care aveam ne-voie… Locanta abia se deschisese… Un bărbat, camdolofan, dădea jos scaunele de pe mese… le ștergeacu o cârpă, ca pe niște obiecte de lux… așteptându-șiprimii clienţi… în timp ce, dintr-un difuzor așezat deasu-pra intrării în oficiu… se împrăștiau în văzduh acordurileunei melodii, din acelea, grecești, care îți sfâșie inimași sufletul… De acolo se vedea întregul Pireu, plin deflori și de verdeaţă… și se vedea golful… cu marea al-bastră, albastră… întinsă până departe spre insule…de unde venea o mireasmă ciudată de azalee sau delămâiţă… Îmi sorbeam tăcut cafeaua aburindă… tră-geam din ţigară… îmi înmuiam buzele în coniacul, camdur, din pahar… și tăceam, frăţioare, și priveam cumieșea soarele din apă… ca într-un miracol cosmic… Nucred că mai există ceva asemănător pe lume… și nici

Constantin Cubleșan

ARTA DE A FI BOEM(Al. Căprariu)

istorie literară


vreun muritor care să fi fost mai mulţumit ca mine, căpoate savura asemenea clipe de răsfăţ… Când, de-odată, de niciunde, s-a apropiat de mine o fiinţă ciu-dată… ca o umbră… avea părul întunecat ca noaptea,revărsat pe umerii dezgoliţi sub beretele unei rochii deplajă… Trupul de nimfă… ochii migdalaţi, cu priviri mo-latice… buzele pline, pasionale… și mi-a zis: «Pot săiau loc la masa ta?»… I-am oferit un coniac…, ocafea…, o ţigară… și ne-am privit lung, fără să ne spu-nem nimic…. Iar muzica aceea grecească ne sfâșia su-fletele… și marea era albastră, albastră… și cerul senin,de puteai vedea până departe în insule… și soareleieșea din apă scăpărând lumină… Ea avea braţe lungi,cu piele catifelată… Iar muzica… Și marea… Și buzeleacelea fremătânde… Iar noi tăceam… tăceam… Și nepriveam în ochi… și visam… până când ea s-a ridicat…fără vreun cuvânt… și a plecat, la fel de vaporoasă pre-cum venise… iar eu am rămas din nou singur… pe te-rasa aceea, în zori de zi, la Pireu… Și de atunci,frăţioare, mă gândesc întruna… dacă fata aceea a exi-stat aievea acolo sau eu am inventat-o, doar pentru căaveam atâta nevoie de ea…

Era un om de care nu te puteai apropia dintr-odată.Dar după ce stăteai lângă el o vreme, ţi se revela pede-a-ntregul farmecul unui prieten de care nu te mai pu-teai despărţi, niciodată. Că am dreptate o confirmă scri-soarea lui Florin Mugur, din 1978, după ce fuseserăîmpreună la festivalul de la Struga: „Iubite Alexandru celMare,/ Extrem de trist, în fond, nemulţumit de sine, înfond, și de-o inteligenţă sclipitoare, și de-un umornebun, și de-un evident talent al inteligenţei și al umo-rului, un om demn de iubit și care, iată, mi-a cuceritinima (ca-ntr-o romanţă a «roţilor de tren»), așa mi-aiapărut în urâtele zile din Iugoslavia, pe care le-am în-ceput bântuit de gândul sinuciderii și le-am isprăvit râ-zând, sub semnul strălucitor al cheliei dumitalemefistofelice./ Îţi sărut tâmpla și-ţi mulţumesc./ Prieteniacu dumneata (fără nici un fel de legătură cu strălucitaeditură «Dacia», să fie limpede! Altfel, totul s-arstrica… ) mi se pare – dacă va fi! – singurul evenimentfericit al acestui 1978 al meu, destul de păcătos./ Darva fi această prietenie? Eu sunt hotărât s-o fac să fie!Deși știu că e greu să devii prieten până la moarte cucineva, la vârsta noastră, mă gândesc că de putut sepoate – și apoi (consolare optimistă!) nici nu mai e atâtde mult până atunci. Ia gândește-te câtă răbdare ar fitrebuit să avem dacă ne împrieteneam la 10 ani! Așa,în 3–4 decenii terminăm treaba. Deci îţi propun o prie-tenie pe termen limitat… Numai până la moarte. Dupăaia – piţigaia!”1

Acest fel de a fi al său, romantic și iubitor de insolit,transpare în întreaga sa poezie, scrisă fără grabă, doarîn clipele de adevărată inspiraţie, cum bine remarcaPetru Poantă („prudent și reţinut în propria-i afirmare,poetul publică puţin lăsând să se înţeleagă din acestgest starea de excepţie a scrisului. Desigur, faptul de apublica rar nu implică numaidecât valoarea, dar în cazulde faţă se observă deîndată, pe lângă gravitatea pro-blematicii, migala deosebită, ceremonioasă aproape, cucare autorul își lucrează poeziile de la metafora rafinată

sau discursul utilizat-prozaic, la arhitectura însăși a poe-mului”2), o poezie a stărilor de reverie și deopotrivă amarilor întrebări existenţiale. Verbul său cultivă o anumecozerie, pe care o îngăduie, izvorâtă dintr-un spirit ironicși acid ce îi dublează, de fapt, emoţia profundelorreflecţii de viaţă. Dar această nonșalantă poză boemă,pe care știe să și-o cultive și să și-o joace, are un far-mec aparte, evocator și insinuant, ce te prinde imediatprintr-un soi de nonconformism, pe care și-l poetizeazăde obicei într-o grafie subţire, elegant stilizată: „A deve-nit aproape ritual:/ un whisky, un fotoliu, o ţigară,/și-nto arcerea în Place Pigalle,/ bine-nţeles cu gândul,și spre seară./ Dinţi sclipitori de negri și neon./ Femeitrecând în ţipătoare rochii,/ un bătrânel cu pipă și bas-ton,/ la care-i strălucesc fantastic ochii,/ iuţi pactizări,făcute din priviri,/ perechi, apoi, destine câte două,/ șitrupuri care trec în unduiri,/ acum în Place Pigalle e oranouă,/ ţigara mi se stinge fumegând,/ paharu-i gol,tristeţea e deplină/ și amintirile, sever, pe rând,/ se ducspre-o nevăzută ghilotină”. (Place Pigalle)

Cineva vedea într-o asemenea poezie frivolitatea,chiar o trivialitate erotică, dar nimic nu e mai străin luiAlexandru Căprariu, în poezie, decât expresia vulgară,prostul gust. Efuziunea lirică, subordonată mereu sen-timentului autentic al dragostei, ce domină întreaga sacreaţie, este stilizată nesfârșit, poate excesiv uneori,până spre manierism, dar verbul său primeștefrumuseţea declaraţiei ingenue, indiferent dacă e rodulunei exultanţe, a bucuriei de a iubi, pasionale fărăexcepţie, sau a regretului neîmplinirii, a regretului dupăfiinţa pierdută: „Prea deplin te-am iubit, draga mea, preadeplin,/ pentru tine-am trăit dintr-un singur suspin,/ tru-pul tău l-am dorit logodit cu al meu/ și mai dragă mi-aifost decât mie-mi sunt eu,/ și din anii trecuţi sau din clipadintâi/ când ţi-am spus, cum zăpezii, candidă rămâi,/când la cântecul tău săgetat de sărut/ roșul vuiet al sân-gelui meu a crescut./ Gura mea de jăratic atuncea ovrui/ mângâiată de păru-ţi cu iz amărui/ și sărutul degheaţă, al tău, l-am băut/ cum bea stropul de ploaiearșiţa din lut./ Prea frumoasă făptură de rouă și cer,/viscolește în inima mea și e ger,/ că-n zadar te-am iubit,drama mea, în zadar –/ ceasul dragostei noastregrăiește prea rar” etc Lava defunctă).

Alexandru Căprariu a fost un temperament neliniștit,căutându-se mereu pe sine. A cultivat de aceea eseulși critica de întâmpinare (Jurnal literar, 1967), publicis-tica de tip gazetăresc (a ţinut ani în șir cronica sportivăîn „Tribuna”) și reportajul literar sub forma jurnalului decălătorie (În timp ce pământul se-nvârte, 1976;Primăvara scandinavă, 1980), a scris teatru (i s-au re-prezentat, pe scena Teatrul Naţional din Cluj-Napoca,piesele, de impact într-o actualitate politică, Gloanţesub cerul nostru, 1978 și Pensiunea Speranţa,1981), și teatru pentru copii (în premieră la Teatrul depăpuși din Cluj-Napoca: Albiniţa aurie, 1967; Poves-tea cu mielul, clopoţelul și copăcelul, 1968;Cenușăreasa, 1982), a publicat interviuri și a tradusdin lirica universală. Dar poezia îl definește deplin: Ori-zonturi (1964), Cercurile dragostei (1966), Mica au-tobiografie (1975), Marea autobiografie (1979), Ochii

istorie literară


de pretutindeni (1981), Ierbarul cu amintiri (1984),Asfinţiturile zilnice (1985), Cicatricele penumbrei(1987), Reîntoarcerea menestrelului (1988). Cine vaprivi cât de cât mai atent această literatură va constatacă ea corespunde întru totul caracterului omului, auto-rului așa cum a fost toată viaţa, în ciuda unor aparenţeobediente, un nonconformist.

Provenit dintr-o familie de funcţionari, s-a simţit atrasmai întâi de spectaculozitatea carierei militare, urmândLiceul militar „Mihai Viteazul” din Timișoara (Unde l-aavut coleg și prieten pe viitorul general, mult controver-sat după 1989, Iulian Topliceanu, ce obișnuia să urce,adesea, la editură, îmbrăcat în haine civile, evocândîmpreună amintiri sau discutând, camaraderește, des-pre viaţă, despre literatură), perioadă care i-a disciplinatși i-a marcat rigoarea, angajamentele de orice natură.La sfârșitul anilor ’40, Dumitru Micu îi evocă prezenţaîn mediile tinerilor studenţi ce gravitau în jurulpublicaţiilor de limbă română din Cluj. („Cu Aurel Răuși Tiberiu Utan n-am fost coleg de facultate, ei fiindînscriși la filosofie, ca și /pare-mi-se/ AlexandruCăprariu, mai mare cu un an” etc.3). A întrerupt studiile,tentat de mirajul Școlii de literatură (la modă înepocă), înfiinţată la București, în ideea formării unuicontingent de scriitori profesioniști ai noii literaturi an-gajate partinic, pe linia ideologiei marxiste. AlexandruCăprariu n-a fost însă un elev comod și nici cuminte,devenind curând un caz. „Într-o celebră ședinţă a elevi-lor Școlii de literatură «Mihai Eminescu» –rememorează momentul Marian Popa – condusă deTraian Șelmaru și Al. Jar se caută deviatori în linia gru-pului Pauker-Luca-Teohari (era anul 1952 – n.n.,Ct.C.):Cornel Bozbici îl demască pe Al. Căprariu care, în tim-pul unei plimbări într-o noapte cu lună, n-a luat atitudinefaţă de Simona Michăescu, care a formulat și emis re-marci nejuste la adresa partidului comunist francez (… )După prelucrarea documentelor devierii la cel mai înaltnivel al partidului, «au fost descoperiţi și demascaţidușmani înverșunaţi ai poporului nostru» ca MichaescuSimona și Căprariu Alexandru, precum și elemente cutotul descompuse ca Serebreanu Ion, Ornaru Vintilă șiPintilie Nicolae”4. De altfel, Al. Căprariu mai avusese șialte abateri. Îl citise, pe ascuns, pe Serghei Esenin, poetsocotit a reprezenta, în URSS, arta putredă burgheză(pe linia pe care și la noi a fost condamnat Tudor Ar-ghezi, pe care, de altfel, elevul Căprariu îl citea, la fel,pe sub bancă). Faţă de asemenea fapte, IonLăncrănjan a luat o atitudine vehementă, în ședinţădeschisă. Una peste alta, rezultatul nu putea fi altul: Ale-xandru Căprariu a fost eliminat din școală, el trăindatunci, realmente, o puternică criză (a leșinat în timpulședinţei de înfierare). Cu o asemenea patalama în do-sarul de cadre, a fost nevoit să ia, ca atâţia alţii, calea…reabilitării. Se angajează ca ajutor de șofer la oautobază de transporturi marfă (perioadă de care nu i-aplăcut niciodată să-și amintească, din cauza condiţiilorși mediului; niciodată după aceea nu s-a mai urcat lavolanul vreunei mașini – autoturismul Dacia pe care șil-a cumpărat, mai târziu, îl conducea Voichiţa, soţia sa– și nici nu și-a preschimbat carnetul de conducere).

Socotindu-se a fi fost reabilitat (și cu preţul unor poeziitematice publicate în revistele clujene), este angajat casecretar literar la Teatrul de păpuși din Cluj, de unde, în1957 este recrutat de Ioanichie Olteanu, unul dintre ve-chii și statornicii săi preţuitori, în redacţia nou înfiinţateireviste românești la Cluj, „Tribuna”. Acum începeadevărata afirmare a talentului său scriitoricesc șidemonstraţia capacităţilor lui reale de organizator. (Îșiva încheia și studiile universitare, în filosofie, cu o Lu-crare de Diplomă coordonată de prof. univ. dr. DumitruIsac). Va fi între cei mai hotărâţi și mai eficienţi redactori,în strădania de a lărgi/deschide tematic orizontul revis-tei (nu este străin de iniţiativa publicării unor numereconsacrate lui Brâncuși, Enescu, G. Călinescu, Bacovia– acestora din urmă, la moartea lor, închinându-li-se nu-mere speciale) și a diversificării colaboratorilor, solici-tând personalităţi marcante ale scrisului și culturii, cucare a stabilit trainice legături de lucru și de prietenie.Grăitoare este în acest sens, scrisoarea lui Petru Co-marnescu, din 25 iunie 1966: „La Scânteia și Tribunacolaborez cu infinit mai multă plăcere decât la Contem-poranul (…) Tribuna îmi publică articolele pe linia meadin totdeauna, primesc să publice lucrurile la care ţin,iar dacă îmi cer și articole impuse de actualitateaimediată încă mi se respectă ideile și stilul, nu mi se factăieturi (…) În ceea ce privește prietenia dintre noi,acum devenită oarecum veche și încercată, cu tradiţiileei, știi prea bine cât apreciez și admir caracterul matale,cu o inteligenţă de critic autentic. Mă mândresc că mătratezi și mă consideri ca un prieten, iar eu, când reca-pitulez situaţiile și relaţiile vieţii mele, te orânduiesc prin-tre puţinii oameni pe care îi simt prieteni de valoare,oameni de sentimente înalte și nobile aspiraţii. Ai făcutmult pentru mine în perioada când alţii, îndatoraţi mie,mă uitau sau chiar contribuiau la nedreptăţile ce mi sefăceau. De aceea, te rog să nu mai ai îndoieli faţă demine și să crezi în loialitatea și prietenia mea”5. Prin Ale-xandru Căprariu, mai ales, plasticieni ca Ion Vlasiu,A. Demian, Nicolae Brana, fraţii Arămescu din Americaș.a. s-au apropiat de revistă, au expus lucrări în oraș…Comarnescu vorbea despre inteligenţa cu care practică,în paginile „Tribunei”, critica de întâmpinare. A scris cuplăcere și foarte exact pe marginea cărţilor debutanţilorca și ale celor… consacraţi, pasionat fiind mai cu seamăde repunerea în discuţie a operei scriitorilor pe care dic-tatura proletariatului îi îndepărtase cu brutalitate dinarena literară. La acest fapt, în primul rând, se refereaMircea Eliade când îi scria de la Chicago, în urma lec-turii volumului intitulat, fără nici o emfază, Jurnal literar:„Mi-a părut foarte rău că nu ne-am întâlnit la Chicago.Aflasem despre Dstră de la P. Comarnescu și Emil Cio-ran. Am început Jurnalul literar chiar în noaptea cândl-am primit, căci, de la o vreme, am o curiozitateaproape bolnăvicioasă să aflu cât mai multe din și des-pre ţară. (Și când mă gândesc că aproape douăzeci deani n-am citit nimic din tot ce se publica în ţară; e drept,ajungeau foarte puţine cărţi și periodice la noi). Am aflatmulte din Jurnalul Dstră și mi-am reîmprospătat atâteaaltele”.6

Când, la sfârșitul deceniului al șaptelea, a existat un

istorie literară


moment de destindere, mai degrabă unul de descen-tralizare, atâta cât se permitea, dar se permitea, Ale-xandru Căprariu a luat iniţiativa înfiinţării la Cluj a uneiedituri complexe, care să poată răspunde tuturorsolicitărilor de promovare a valorilor locale în spaţiulnaţional. În decembrie 1969 deschidea astfel porţileEditurii Dacia, publicând cărţi în limbile română,maghiară și germană, cărţi de beletristică, de știinţă, deartă și traduceri – o editură ce se va instala curând înprimul eșalon al instituţiilor de acest gen din ţară. Adepus o muncă uriașă pentru alcătuirea redacţiei (mi-zând, în primul rând, pe aportul confraţilor mai tineri înale scrisului), a unui program îndrăzneţ, coagulând înjurul ei nume dintre cele mai strălucite, în toate dome-niile, din întreaga ţară și din străinătate. Zilele Daciei încapitală, organizate de două ori pe an, cu lansări ma-sive de cărţi reprezentative, au constituit autentice eve-nimente culturale. Iar sufletul și artizanul lor era el. Seimpusese de-acum ca o personalitate, ca o autoritate.La Dacia apăreau cărţi ale căror manuscrise, în alteedituri, ar fi fost grabnic returnate autorilor, ca ne fiindtocmai… pe linie. Preţul trecerii lor prin furcile caudineale Direcţiei Presei l-a plătit scump în cele din urmă,când cerberi locali, în primul rând, nu l-au iertat. Dar șiingratitudinea colegilor de breaslă a contribuit, cuprisosinţă. Iată, doar un exemplu. În 1974, Al. Căprariureușea să tipărească, după discuţii ce au durat vreo doiani (Cu comisii și supracomisii la Consiliul Culturii, laDirecţia Presei etc.), romanul lui Ion Lăncrănjan, Dru-mul câinelui, poate cartea lui de căpetenie. „N-o să măpublice”, îmi spunea bădia, la un pahar de vorbă, înîncăperea de hangar a restaurantului de la primul etajal blocului turn din Piaţa Palatului, unde obișnuiau săse întâlnească ardelenii, în București. „De ce să mă pu-blice, doar nu ne-am iubit niciodată”. „O să te publice”,îi spuneam eu. „Când e vorba de o valoare autentică,Sandu trece peste chestiunile personale”. „Crezi?”,se-ndoia el. Și ca să-i dovedească lui Lăncrănjan cănu-i purta nici un fel de resentimente, după cele ce seîntâmplaseră cândva, în timp ce Drumul câinelui semuta cu discuţiile dintr-o parte în alta, i-a publicat laDacia volumul de nuvele Ploaia de la miezul nopţii(1972). „Joacă tare, Capone!”, mi-a zis bădia, sem-nându-i un autograf pe unul din volumele ce i le adu-sesem în cota drepturilor de autor.„Așa-i că numai tu aiinsistat?… Altfel…” N-a trebuit să insist. Sandu Căprariunu știa să urască pe nimeni. Iar răsplata… Poatedintr-un nemăsurat orgoliu rănit, poate din lașitate,poate din invidie, Ion Lăncrănjan îi face directorului edi-turii care l-a publicat cu un roman de care alţii nici n-auvrut să audă (Într-o comisie, când se discuta manuscri-sul cu modificările cerute anterior, Marin Preda a zisceva în sensul că și scriitorul și opera acestuia nu suntdecât o mare mizerie), un portret pe care l-a însăilat înpaginile volumului Vocaţia constructivă (1983), fărăa-l numi, dar extrem de transparent, intitulat Licheauaroșie: „E unul care a suferit mult într-o anumită vreme,prin 1950-54. La închisoare n-a fost, nu l-a judecat șinu l-a condamnat nimeni. Dar a fost dat afară dintr-o«școală de cadre», iar după aceea a găsit cu greu de

lucru. Un timp a muncit într-o fabrică, făcând «muncăbrută», «fără a mai fi abrutizat», cum precizează eluneori (…) Și-a completat studiile după aceea, a revenitla suprafaţă (…) S-a înscris în partid înainte de asta,înainte de a deveni «cadru de conducere», evocând defiecare dată și la primirea în partid, și după aceea, vre-mea când a avut dificultăţi și greutăţi, exploatând la ma-ximum suferinţele de atunci (…) El a fost și atunci ceeace este și acum: un om fără nici o urmă de caracter, osimplă lichea” (Vai, cine vorbea de caracter!). Urmare aunor asemenea atacuri dar și a unor strategii locale,Alexandru Căprariu a fost înlocuit din funcţia de directoral editurii, pe care o fondase și în 1986, și se întorceaîn redacţia revistei Tribuna, gazdă primitoare și undesimpla sa prezenţă dădea încredere și autoritate. Dar,de-acum era bolnav. O boală necruţătoare îl măcina zicu zi, el fiind perfect conștient de ce i se întâmpla, dedrumul ce avea a-l străbate. L-am vizitat în zileleinternării sale, într-o rezervă de la Radiologie, și am în-cercat să-l îmbărbătez. Se ridicase în pat și-și aprinsesekentul. „N-ai voie să fumezi. La boala ta…” îl apostrofa-sem eu. „Acum am voie orice, frăţioare. Așa mi-a spusprofesorul Rădulescu. Am voie orice…”. Zâmbea și-miarăta pe noptieră câte o carte pe care o citea cu subli-nieri. „Dacă mai apuc – mi-a spus într-o zi, arătându-mipe noptieră un volum de Cioran, în franceză, Exerci-ses d’admiration, am să scriu despre asta. E al dra-cului de frumoasă. Ţi-o recomand ca pe o carte decăpătâi”. Poate cu ea la căpătâi s-a stins într-o zifriguroasă de la mijlocul iernii (4 februarie 1988). Dacăar mai fi trăit, și ar fi putut încă (s-a născut la 20 de-cembrie 1929) și, cine știe câte proiecte, de luat înseamă, n-ar fi împlinit.

A fost un poet veritabil. Cu o vibraţie dramatică înglas, cu o tragică împăcare de sine în perspectivacosmică a existenţialităţii noastre umane, pozând ino-cent într-un cozeur ironic și bon viveur, armonizând ideiși cuvinte în tonalităţi nostalgic clasicizante; „Am fost șirămân fiul străzii,/ Știu mii de povești – dar nu mă trădaţi– deșucheate,/ Mă uit, surâzând, la cei ce-și plivesciarba ogrăzii/ Și trec, fluierând, hipnotizat de-ntreita He-cate./ Îmi place asfaltul cuprins de ninsori, încins decălduri,/ Nervii de fier ce conduc troleibuze,/ Statuile-ncare coclesc foste umane staturi,/ Ţigăncile-n Mai, cuflori lângă sâni și ţigări între buze,/ Salut când pe X,când pe Y – politicos./ Așa cum se cere după tipic,/ Mulţimă privesc ca pe o haină: pe faţă, pe dos,/ Li-s ochiiocheane întoarse în care sunt groaznic de mic./ Stau lao masă și beau o cafea,/ Ascult tonomatul din caresuspină «Ave Maria» –/ Când unii se-ntreabă: «Ce-iviaţa mea?»,/ Eu îmi trăiesc, după decenii, copilăria./Sunt fiul străzii și-am vrut să mă schimb în zadar,/ În su-fletul meu poţi privi ca-ntr-o vitrină,/ Nu scrie pe el nici-când:«Inventar!»/ Nu cumpăr, nu vând nici un fel demarfă străină./ Și noaptea, când trec, deseori,/ Pe lângăbulevarde tăcute,/ Am lacrimi în ochi, și ochi visători,/Iar stelele vor să coboare să mă sărute”. (Mica auto-biografie).

Uneori, moralist, construia meditaţii în parabole, cusubstrat alegoric în dialectica firii:

istorie literară


„Macină moara, fără oprire,/ Apele vremii o-mpingînainte,/ Toate le schimbă în amintire:/ Gheaţa din la-crimi, iubirea fierbinte.// Macină moara, astâmpăr nuare./ Toate le sfarmă, pe îndelete./ În praf preschimbătot ce e mare./ Macină moara cu ură și sete.// Macinămoara, fără oprire./ Ei măcinarea i-a fost ursită./ Facedin toate făină subţire –/ Pentru uitare, ori pentru pită.//Dar și peste moară scris e să vină/ Ziua aceea fără ier-tare,/ Când o s-o macine, până-n ruină,/ O altă moară,cu mult mai mare” (Moara), iubind anotimpul întomnării,ca pe-o liniște a coborârii spre încheierea ciclului roditor,cu un extaz ce amintește lamentaţia argheziană, ca unomagiu acestuia:„Iată, sunt zilele toamnei aproape,/soarele-i scund, lumina de miere,/ flacăra verii, scăzândsub pleoape,/ se prelungește, pe-ascuns, în artere –/privirile-nchid în mai vechiul tezaur/ volute înscrise defrunze de aur/ sau, poate, de bronz./ Arborii-ntind,osteniţi și solemn,/ Crengile lor, nemișcate săgeţi,/ Prinpânza primelor ceţi,/ și în acest arabesc, părelnic delemn,/ părelnic sculptat în nemișcare,/ arderea vieţiitotuși tresare…” (Toamna ). Până la acea lucidă,bărbătească poemă de final, ce se numește Marea bio-grafie: „Se-nchide cercul. A rămas puţin/ din ceea cear mai putea să fie:/ o ţandără de viaţă, un suspin/ cre-puscul vag, maree sidefie./ Se-nchide cercul. Cine-ldesenează/ atât de nemilos încât îmi cere/ să staupână-n finalul meu de pază,/ învăluit în umbră șităcere?/ O, rănile din suflet, nevăzute!/ Cristalul aminti-rilor se sparge./ Se-nalţă, din tempestele trecute,/ Dra-pele negre-n piscuri de catarge./ Mai am puţin. Hotarule aproape./ Spre cer am să mă-ntorc? Ori sprepământ?/ Ce taină mai rămâne să dezgroape/ Plecareamea, la ultimul cuvânt?”

Fără o prea mare audienţă în public – pe nedrepttrecută cu atenţia de critici – poezia lui AlexandruCăprariu te cucerește de îndată ce te apropii de ea, printocmai fuziunea aceea ingenios nostalgică, de modernși clasic, pe care însuși poetul o etala în toate întreprin-derile sale. „Dragă prietene, – îi scria poetul Kiss Jeno,traducătorul lui Eminescu în ungurește, după primireavolumului Cicatricele penumbrei (1987) – Cum ţi-amspus prin telefon, am răsfoit volumul, am citit multe dinpoezii – bine-nţeles încă nu pe toate – și am fost foarteimpresionat. Până acuma numai așa, ocazional, m-amîntâlnit cu poeziile tale, le-am preţuit, dar așa adunatefac o altă impresie. Ești un poet adevărat, subtil și bogatîn idei. Volumul este o carte de adio, nemaipomenită înliteratura română, și în alte literaturi./ Deși de mult timpnu mai traduc, răsfoind cartea imediat m-am așezat șidintr-o răsuflare am tradus două din ele. Le alăturez, casă le poţi citi, înainte de a fi publicate. La „Utunk” le voida, sper că nu peste mult timp vor apare./ Să te ţii, sănu te lași! Îmi plac oamenii îndrăzneţi, oamenii cuvoinţă. Și tu ești din această categorie. Să mai stai multtimp pe locul tău de pază”.7

Oameni îndrăzneţi… Oameni cu voinţă… Dacă Ale-xandru Căprariu s-ar fi născut cu vreo două-trei sute deani mai devreme, sunt sigur că ar fi foat unul dintre mariiaventurieri, descoperitori de lumii, ai lumii (Ca Magelansau Marco Polo, ca Spătarul Milescu sau Columb),

având în sânge dorul aventurii și al cunoașterii. Trăindîn anii noștri însă, a descoperit adevărata dragoste deviaţă printre cărţi și prieteni (care l-au iubit ori l-autrădat), făcând ca pânzele fregatei sale (Că s-a numit„Tribuna”, că s-a numit „Dacia”) să rămână mereu înbătaia vântului, despicând valurile într-o nesfârșită îm-plinire de sine. Pentru acest lucru, cei ce l-au cunoscutl-au preţuit și l-au iubit. Cei ce nu l-au mai întâlnit pestrăzile Clujului, citindu-i cărţile, sunt convins, vor aveasurpriza descoperirii unui poet autentic, a unui om delume largă, a unui prieten devotat pentru o viaţăîntreagă.

După mai bine de un sfert de veac de când Alexan-dru Căprariu a părăsit lumea aceasta (vai, cât de re-pede trec anii!), numele său nu spune tinerilor scriitoriclujeni nimic, sau aproape nimic, iar dacă, totuşi, vreu-nul pare a face vreo legătură a acestuia cu viaţa urbei(nu doar a ei), trimiterea se îndreaptă spre editura„Dacia” („Vine o vârstă când eşti tot mai des citat/ şi totmai rar citit!”). Poetul pare a fi fost uitat azi pe de-a-ntre-gul deşi cândva – nici nu e prea mult, totuşi, de-atunci– prezenţa lui era una de rafinament în contextul litera-turii ce se scria (în bună măsură) pe teme date (cel puţinoficial). De aceea nici atunci lira lui nu era prea cultivatăcăci părea o voce atemporală cu totul, tributară unui ro-mantism (neoromantism, romantism întârziat) şăgalnic,alunecat nostalgic în tandreţea unor iubiridiafane:„Bine-nţeles că încă îţi mai scriu/ cu lacrimi şitristeţi şi chiar cu sânge./ Ştiu că-i târziu. Dar nu e preatârziu,/ când râzi să-mi blestemi inima că plânge (...) Măroade crâncen încă şi mă arde/ sărutul ultim care-a fostpecete/ plimbărilor în doi pe bulevarde,/ când frunzelede bronz cădeau încete” (Recviem).

Oraşul, cu străzile lui nocturne dar mai ales cu lo-cantele sale primitoare până târziu în nopţi colocvialecu prietenii statornici ori cu alţii de ocazie, era spaţiulpredilect în care se refugia... strategic (în absint, ar fizis simboliştii), savurând o cafea, un coniac, o ţigarăfină, ca un veritabil boem de viţă aristocrată, vrând ast-fel să uite, în adins, măcar pentru o clipă, obligaţiilefuncţionăreşti de peste zi, din redacţiile prin care a tre-cut, şi unde i se solicita... angajamentul:„Aprind oţigară,/ o sorb îndelung,/ ca un salvat de la înec, peplajă/ aerul,/ apoi, ca pe o floare, mâna dreaptă/ ridicăpân’la ochi paharul plin,/ uşor îl clatin clinchete degheaţă/ se-aud din catifeaua brumărie,/ sunt parcă zvo-nuri vechi din alte vremi (...) la care dau răspunsuri ne-pereche/ şi mă-mping/ în cercuri tot mai strâmte spreadânc,/ şi iar devin o singură fiinţă/ al cărui chip răsfrântîn apa vremii/ îşi recunoaşte masca înţeleaptă/ întretăgăduiri şi remuşcare” (Spleen).

Era, de altfel, un om fixat, fără abatere, în proble-mele diurnului tracasant al timpului actualităţii („Sunt fiulunor vremi ciudate”), căruia n-a pregetat să-iaservească însă întreaga sa existenţă. Activ tempera-mental (poate prea puţini înţelegeau că sub această fer-voare se ascundea, de fapt, un suflet delicat, mereuîndrăgostit de poezia lumii), plin de iniţiativă (ştia să sedăruie pentru cauza oricărui confrate căruia ajutorul luiputea să-i fie de preţ), bun cultivator de relaţii oportune

istorie literară


(intra uşor în cabinetele ştabilor, fără morgatovărăşească, protocolară, şi poate tocmai de aceeaera preţuit de aceştia, de aceia care îl puteau preţuipentru asta), energic şi intransigent (sancţiona fără milăgreşeala în servici, ca în minutul următor să te invite, încalitate de prieten de-acum, la un pahar de whisky),ştiind să dea mereu locului de muncă (la „Tribuna”, la„Dacia”, mai înainte la Teatrul de păpuşi) o tentă de cu-loare personală, inconfundabilă, cum numai el putea fiîn stare s-o facă. Nu era un supra-om, ba dimpotrivăavea toate calităţile şi cusururile omului obişnuit, însăera atins de aripa îngerească a talentului („Eu scriu aşa,mai într-o doară,/ Lăsând la alţii jocul faimei/ Când fla-muri urcă şi coboară/ Speranţei semn şi poate spaimei”– Aşa). Era capabil să ţină spatele, cum se spune(numai el ştia în ce condiţii şi cu ce preţ) pentru a pro-mova cărţi... cu probleme, de care alte edituri nici nuvoiau să audă. E drept că strategia îi era de multe oridejucată în final, dar aproape de fiecare dată măsurileveneau prea târziu (Prolegomene la actul de la 23 Au-gust, bunăoară, de Aurică Simion, a stat în librării maipuţin de o săptămână, de ajuns ca tirajul să se epuizezeînainte ca dispoziţia retragerii cărții de pe piaţă să vinăcu mânie revoluţionară, stârnind urmări dintre cele maistranii; la puţină vreme după aceea, autorul acelei cărția sucombat subit, în condiţii niciodată elucidate), pânăce, un obtuz prim-secretar de judeţ, un nimeni, în fond– lucrurile se petreceau de-acum după ce editura tre-cuse binişor de primul deceniu al existei, devenindcunoscută şi recunoscută în ţară ca şi dincolo de frun-tarii – făcând din propriul orgoliu de activist o cauzăprincipial-partinică, l-a înlocuit de la conducereainstituţiei pe care el o gândise şi o împlinise, cu un ac-tivist de partid, aproape străin de faptul cultural daravând în sânge disciplina muncitorească (!!). A fostcumplita umilinţă la care l-a supus regimul, ca răsplatăpentru atâtea împliniri aduse spiritualităţii româneşti.

Apoi a venit boala acea incurabilă pe care voia cutot dinadinsul s-o biruie dar timpul nu-l mai îngăduia,măcinându-i clipele vieţii cu un cinism de care numaimarea moară cosmică e în stare:„Macină moara, fărăoprire,/ Apele vremii o-mping înainte,/ Toate le schimbăîn amintire: / Gheaţa din lacrimi, iubirea fierbinte”(Moara).

În poezia lui Alexandru Căprariu există un puternicfilon de meditaţie existenţială, profundă şi emoţionantă,cum numai la marii creatori din totdeauna aflăm. Acestfilon e cel ce rămâne mereu, impunând un poet autenticpe care nici un confrate mai tânăr nu are dreptul să-ldea uitării.

De altfel, însuşi poetul îşi definea traiectul în vreme,dincolo de împrejurările clipelor ce vor veni în urma-i,cu luciditate, într-o ars poetica memorabilă, veritabilpoem testamentar:„Nu e păcat să îmi lipsească mie,/din biata mea fiinţă trecătoare – / gândul parşiv, darspus cu veselie,/ că-s pedepsit să pier ca şi o floare.//În mari iubiri, ca-n crunte ierni geroase,/ am plâns mar-morean, statuie pură,/ greu umilit în carnea mea şi-noase/ şi în cuvântul ce-nflorea pe gură.// Chiar timpii toţi,stând drept dar cu sfială,/ – pe câte laturi sunt, pe toate

patru – / i-am străbătut şi n-am dat socoteală/ la cei cetaina lumii o fac teatru.// Prin vârste trec, cântând cuvoce plină,/ fiind sol bun din gloata fără număr,/ tot ceating se schimbă în lumină/ şi râd de cei cu puştile laumăr,// Din când în când, e unul să-mi arate/ ce drummi-e bun, de parcă n-am putere/ la ce-i frumos – darfrânt pe jumătate – / să-i dărui singur seve în artere.//Ştiu să leg răni şi ştiu goli pocale,/ mă dedulcesc lavorbă mai scăzută,/ dar nimănuia nu i-am stat în cale –/ de-aceea steaua vremii mă sărută.// Mi-e soarta o zi-dire minunată,/ fiindu-mi viaţa asta dragă foarte – / văvoi minţi pe toţi numai o dată;/ am să lipsesc la propriamea moarte” (A doua bârfire a menestrelului).

1 Alexandru Căprariu, Corespondenţă. Ediţie îngrijită deOana Cătina. Editura Viitorul Românesc, București, 2000,p. 171

2 Petru Poantă, Al. Căprariu, Mica autobiografie. În Radio-grafii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 152

3 Dumitru Micu, Timpuri zbuciumate, Reconstituiri subiec-tive. Editura Vestala, București, 2001, p. 133

4 Citatul e luat din rezumatul acestei ședinţe, care a durat36 de ore (!), publicat în revista școlii – „Anii de ucenicie”, nr. 4,Promoţia a 2-a, iunie 1952

5 Alexandru Căprariu, Corespondenţă. Ed. cit., pp. 79-806 Idem, p. 1127 Alexandru Căprariu, Corespondenţă. Ed. cit., p. 143

moșteniri culturale


Atmosfera din Miorița este arhaică, iar stilul lapidarși enigmatic. Totul în Miorița e simbol. Fiecare cuvântare un bogat înțeles metaforic, tainic, ce nu se lasă des-cifrat la prima lectură. Și poate nici la a doua. S-au emismai multe ipoteze pentru datarea Mioriței, însă au fostinsuficient argumentate. Ovid Densusianu a datatMiorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de do-cumente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-aabținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poatefi datată pe baza unor documente scrise după publica-rea ei. Alții o datează pornind de la niște documente, cenu au nicio legătură cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are dea face cu ele. Nicolae Iorga ne asigură că Mioriţa a fostcreată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. Laprestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmațiacu argumente și dovezi. Nu putem pune la îndoială spu-sele lui. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvisticeîntre 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp afost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care odatează pe vremea dacilor, fără să ne spună pe ce cri-terii sau cu ce dovezi. Îi credem și pe ei, pe cuvânt deonoare.

Niciuna dintre afirmații nu a fost bazată pe o meto-dologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri.Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive șiinatacabile, când de fapt țâșneau din fantezie, numităde savanți intuiție. Intuiția este bună ca punct de pornirepentru a începe o cercetare, însă unii își prezintă intuițiadrept concluzie. Cine pornește de la concluzii precon-cepute și caută apoi dovezi care să îi confirme convin-gerile, pune carul dinaintea boilor. Concluziile trebuiesă fie rezultatul la care se ajunge în final și este necesarsă fie întemeiate pe constatări, pe dovezi și pe analizaacestora, cu argumente și cu sprijin în lucrări dereferință necontestate. Adrian Fochi formulează conclu-zii, la care a ajuns „…prin adoptarea integrală a conclu-

ziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea...” (Miorița,1964, Editura Academiei, pag. 284). Fochi adoptă con-cluziile bazate pe intuiția altcuiva. Este de mirare că elnu observă deficiența metodologică a lui Caracostea,cu concluzii bazate pe intuiție. Garanția valabilitățiipărerilor personale din cercetarea anterioară este cele-britatea fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerilecontrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Nerămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certi-tudinile altora. Părerismul a dominat și la interpretareaconținutului din Miorița. În acest fel s-a ajuns la denigra-rea celei mai frumoase și mai valoroase creații literarea strămoșilor noștri, la haos, la nedumeriri, la năluciri,la dispreț pentru cioban, pentru întreg poporul nostru șipentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a luiFochi, în monumentala sa monografie şi antologie din1964, ce rămâne principala lucrare și de căpătâi pentrucercetarea poemului nostru național. El îi condamnă pecei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nunumește pe nimeni. Fochi ignoră că prefațatorul mono-grafiei datează Miorița pe vremea dacilor. Prefațatorulignoră că această datare o făcuseră Caracostea, Dia-conu și alții. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga mo-nografie, iar pe alocuri chiar și antologia. Sau poate căaceastă ignorare a altora ar putea fi o strategiepremeditată, în buna tradiție dâmbovițeană. Fochi faceparte dintre cei care susțin că folclorul nu poate fi ca-pabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secolsau două. El este convins de contemporaneitatea fol-clorului cu noi și vede în Miorița luptă de clasă conformăcu ideologia partidului comunist. El aprobă uciderea cio-banului, pentru că e mai bogat și deci era un exploata-tor. În diferite capitole, face felurite datări, dintre care,cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte unstadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale

Victor Ravini

PUTEM șTI CÂND A FOST CREATĂMIORIțA?



a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţeistă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istoricărelativ nouă” (pag. 544). Așadar, Fochi datează creareaMioriței între „un stadiu destul de vechi” și „o epocăistorică relativ nouă.” Articolul despre Miorița în KindlersNeues Literatur Lexikon (1992) merge pe linia lui Fochi,așa cum i-a fost trasată acestuia de partid.

Mircea Eliade afirmă că Mioriţa exprimă reacția po-porului român „în fața invaziilor și catastrofelor istorice”.Această afirmație exclude datarea Mioriței pe vremeadacilor, întrucât aceștia nu puteau să știe că vor veni„nenumărate invazii barbare de la sfârșitul Antichitățiipână în evul mediu sau… vecinătatea marilor puteri mi-litare dinamizate de fanatisme imperialiste.” (De la Zal-moxis la Gengis-han, pag. 249). Eliade nu precizeazădacă Miorița a fost compusă în timpul invaziilor și ca-tastrofelor pentru a exprima reacția poporului în fațaacestora sau a fost compusă după ce acestea au trecut.Pe cât de neclară și neconcludentă este afirmația lui demai sus, pe atât e de seducătoare și ne unge la suflet.Eliade este de neîntrecut în asemenea formulări, carene încântă prin nebulozitatea lor. El afirmă că româniiau moştenit elemente de cultură de la populaţia localăpre-indoeuropeană. El zice – fără a se referi la Mioriţa– că: „alte elemente culturale comune tuturor popoare-lor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenireageto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuro-peană” (pag. 190). Eliade nu ne spune care sunt acele„alte elemente culturale” și nici cât de „încă și mai vechi”sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vomafla și cât de vechi sunt.

Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universi-tatea din Georgia în USA – ale cărei cărţi fundamentaledespre metodologia de cercetare se studiază lafacultățile din mai multe țări – spune că toate textele,chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs alcontextului istoric și social în care au apărut. Dinaceastă cauză, au o legătură directă cu realitatea, astfelîncât oglindesc aspecte reale din acea societate, a ace-lor vremi. Cu referire la cărțile ei, toate aspectele etno-grafice, sociale, economice, toți termenii concreți șiabstracți din metaforele Mioriţei, cât și concepția despreviață a personajelor, pot avea legătură cu nivelul dedezvoltare materială și spirituală a societăţii din vremeacând au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulte-rioare, din diferite variante, redau aspecte economiceşi sociale din vremuri mai noi, cât și o înțelegere aconținutului adaptată la mentalități mai noi. Modificăriletextului se pot observa de la o variantă la alta și aratăcă multe simboluri, metafore sau alegorii nu au mai fostînțelese.

Eu am analizat 973 de variante, din trei antologii, șile-am clasificat după mai multe criterii, pe categorii șipe scale ascendente sau descendente. Aceastăperspectivă sinoptică mi-a dat posibilitatea să comparvariantele între ele și să văd că Miorița a putut ficoncepută pentru a fi înțeleasă pe două niveluri seman-tice. Nivelul primordial este o înțelegere ezoterică, pen-tru ciobanii inițiați în tainele meseriei lor, ale psihiculuiuman și ale universului, așa cum erau cunoscute la vre-

mea aceea. Nivelul secundar este exoteric, pentru ceiîncă neinițiați sau profani, pentru societatea din afarafrăției lor profesionale. Am observat că, de la o variantăla alta, textul prezintă modificări, iar conținutul a alune-cat de la sensuri ezoterice, tainice și de mare frumusețepoetică, la versuri insuficient șlefuite, cu formulări șiînțelesuri banale, evident contrare sensurilor din varian-tele ce pot fi mai bine păstrate. Abstracțiunile din mit aufost înțelese ca fapte concrete din realitate șirăstălmăcite. Neînțelegerea aspectelor mitologice a de-rutat unii țărani rapsozi, încât au făcut modificări șiimprovizații cu conținut realist. Aspectele mitologice aufost înlocuite cu aspecte din viața cotidiană, ceea ce afacilitat adaptarea textului mai vechi la realități socialeși economice mai noi. Evoluția de la gândirea mitologicăla cea rațională a dus și la alunecarea înțelegerii Miorițeide la mythos la logos. Acest fenomen a derutat chiar șimulți savanți, care au ajuns la interpretări alandala.Confuziile savanților au dat apă la moară unora să con-damne Miorița, cum că ar fi nocivă pentru națiune șipentru individ și ar trebui aruncată la gunoi. Nu Miorița,ci interpretările făcute anapoda merită să fie date lagunoi.

În multe variante, sacrificiul ciobanului e planificat laapus de soare – moment sfând din zi, după cumdezvăluie însuși sinonimul asfințit sau sfințit de soare,prezent în alte variante. În unele variante sacrificiul eplanificat pe ziua de Sf. Ilie, care în credințele populareeste protectorul ciobanilor, așa cum aflăm din anchetade folclor întreprinsă de Hasdeu. Țăranii întrebați auspus că Sf. Ilie „a fost mai întâi soldat înconjurat dearme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oamenisărmani şi servitor la diavolul”. Deci nu este vorba detizul său din Biblie, ci poate proveni din religia pre-creștină a strămoșilor noștri. Credințele din culturapopulară despre Sf. Ilie arată continuitatea cultuluiace stuia de la societatea vânătorilor, la cea a ciobanilor.El este important în textul mai multor variante și rezultăcă Miorița poate avea rădăcini în cultura și religia pre-pastorală, a vânătorilor. Ar fi lipsit de logică să planificeciobanii o crimă josnică la un moment sfânt din zi saudin an, pentru că ar fi un sacrilegiu, acțiunea lor ar fisortită eșecului, iar pedeapsa divină ar fi mai cumplită.

Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde dinTransilvania și sunt mai bine păstrate, deoarece cânta-tul în cor limitează libertatea individuală de a modificatextul. Într-o variantă care este colind, colindătorii zic căbărbaţii din familia pentru care cântă ei sunt plecaţi lapădure să vâneze un căprior. Partitura ciobanului esterostită de puiul de căprioară vânat. Căpriorul spune căvrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate reda prinsinecdocă trecerea de la stadiul de vânători la păstori.Identificarea eroului principal din Mioriţa și a țăranuluicolindat cu un căprior din pădure poate fi ometamorfoză, caracteristică pentru gândirea din vremu-rile anterioare păstoritului. Elementele din culturavânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate varianteleMioriţei și precumpănesc calitativ improvizaţiile sauadaptările la vremuri mai noi. Rezultă că în unele va-riante ale Mioriței sunt versuri ce păstrează amintirea



unor realități dintr-o societate aflată în epoca de trecerede la stadiul de vânători, la începuturile culturii pasto-rale.

Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pemama sa dintre alte femei bătrâne: ea are un brâu delână. Brâul de lână poate fi un semn distinctiv al uneisituaţii economice şi sociale superioare față de celelaltefemei. În mai multe variante, mama ciobanului poatevorbi cu divinităţi animiste, ce personifică fenomene na-turale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, careuneori o cam ajută să îşi caute fiul, iar alteori nu prea.Divinitățile mamei ciobanului vorbesc la fel ca orice fe-meie înțeleaptă de la ţară şi sunt o oglindire a ei. Ele otrimit de la una la alta, sunt cam leneșe și nu prea maiau puterea la care se aștepta ea. Divinităţile ei prezintăsimptomul deus otiosus, cum ar fi zis Eliade, dacă ar ficunoscut aceste variante. Lenevia divinităților ei ani-miste și viziunea ciobanului despre un viitor în care elar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poatăajuta cu procedurile ei, consemnează slăbireacredințelor religioase din matriarhat. Aceasta s-a pututîntâmpla în vremea trecerii spre patriarhat şi spre neo-litic.

Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm din ver-surile spuse de el, ca despre ceva viitor şi eventual. Elștie că ea, cu sau fără ajutorul divinităţilor, se poate tran-sforma într-un corb şi deplasa anulând spaţiul şi timpul,la fel ca şamanii. El știe că ea cunoaşte funcţiafarmacologică şi magică a unor plante şi poate semănabusuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul lui. Ea nuurcă să îl caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci coboarăsă întrebe Dunărea. Vedem că ea se orientează maibine în peisajul său lăuntric, psihologic, plin de credinţereligioase animiste, decât în cel geografic. Orientareaei cognitivă sau interpretarea pe care o face asuprasemnelor magice și conversația cu divinitățile animisteîi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabileîn sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedicădezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale. Mama cio-banului are o competenţă religioasă şi socialăremarcabilă în societatea contemporană cu ea, care acreat Mioriţa. Posibilitatea ei de a vorbi cu divinitățilevremii, demersurile ei cu caracter magic sau divinatoriuși brâul de lână îi asigură o poziţie socială dominantă.Ea este o exponentă a epocii matriarhale, când femeileordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şireprezentări religioase, create de ele pentru a organizaşi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiarşi sub pământ, în lumea de dincolo.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei cioba-nului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculinal divinităţilor feminine, ale ei sau ale lui, se pot explicacu referire la constatările și concluziile lui Louis Bouyer(în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses,pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Mythto Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990).Acesta spune că descoperirile arheologice arată că„zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte deneolitic, când creşterea bovinelor, care la început erasimplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi

urmată de o agricultură incipientă.” Cu referire laBouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanuluişi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine fărăechivalent masculin, în perioada matriarhală şi înaintede neolitic. Câteva variante conțin versuri cu ritm de-viant şi fără rimă, care zic ceva vag și incoerent despretatăl sau frații lui, dar aceștia nu au nicio funcţie literară,ci sunt detalii nesemnificative și disonante în context.Asemenea versuri sporadice nu sunt şlefuite artistic,sună strident și nu se regăsesc în alte variante. Așadar,sunt improvizaţii individuale, din vremuri mai noi. Ele nupot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat,ca să datăm originea Mioriței după ele, dar ne sunt fo-lositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivăpeste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteoril-a deteriorat.

În câteva variante, ciobanii subordonați baciului aucăciuli din blană de urs, ca semn distinctiv că suntnesupuși. Textul nu spune față de cine sunt ei nesupuși– poate că or fi fost daci liberi – și nici dacă ei înșiși auvânat urșii sau au cumpărat căciulile gata confecționate,însă așa ceva ar fi prea puțin probabil într-o societatearhaică, pe vremea când încă nu se diversificase divi-ziunea socială a muncii. În multe variante, ciobanii ausuliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şibâte, la fel ca în societatea vânătorilor, care a precedatsocietatea pastorală. Cuvântul baltag, provenit dinlimba turcă, nu apare în nicio variantă. Așadar, MihailSadoveanu nu a putut lua baltagul din Miorița. Alexan-dru Paleologu afirmă că Baltagul lui Sadoveanu nu arede a face cu Miorița și e cu totul altceva. Însă totuși mulțiconfundă sacrificiul simbolic, teatral, cu caracter religiosdin Miorița, cu uciderea reală și cu caracter juridic dinBaltagul.

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri,din Mioriţa și de azi, sunt o tradiție arhaică, dinstrăfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbareistorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcardictatura comunistă, nu le-a putut extermina. Agriculturaîn Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţiiciobanului cu spicul de grâu. Nu putem şti dacă grâulera cultivat sau creştea spontan, ori dacă e un adaostârziu în text.

Ciobanul vorbește de nunta sa în cer cu o mândrăcrăiasă, a lumii mireasă sau alte denumiri ale ei, cumar fi sora soarelui. Acestea sunt în mod evident divinitățicerești și luminoase din vremea matriarhală și nicide-cum un simbol al morții, cum s-a crezut în unanimitateîn cercetarea anterioară. În mai multe variante aleMioriței, trei ciobani frați pleacă să se însoare cu o fatăde împărat, de crai. Frații cei mari nu reușesc, iar celmic reușește. Cititorul își poate aminti că aceeașiacțiune cadru se regăsește în Povestea lui Harap Albși în multe basme românești. Fata frumoasă ce seivește pe munte poate fi fată de maior sau are rangurisociale inferioare, însă în toate variantele are un brâugalben sau care poartă pe frunte, la gât, ori pe piept po-doabe de culoare galbenă. Ea înlocuiește divinitateacerească din alte variante. Insistența, cu care revin ac-cesoriile ei vestimentare galbene, nelipsite, arată că



acestea pot fi simboluri solare sau lunare. Ea se iveştepe munte și îl selectează dintre cei trei ciobani, pentrua se uni cu el. Mulți savanți renumiți, inclusiv O. Densu-sianu, Fochi, Romulus Vulcănescu și Eliade, văd înace ste variante un „conflict erotic” între ciobani, „rivali-tate amoroasă” şi o crimă „din motive sentimentale”.Pornind de la amănunte semnificative din numeroasevariante, pe care le-am verificat cu teorii validate decătre ştiinţa religiilor, am ajuns la concluzia că fata depe munte nu poate fi o nimfomană cum s-a crezut înunanimitate și fără temei, din dispreț pentru țărănci șipentru moralitatea rurală. Eu afirm că ea este apariția(hierofania) unei divinităţi, ce apare pe munte pentru aselecta personajul principal, ca fiind singurul demn din-tre cei trei ciobani pentru a fi inițiat într-un rit de uniresfântă (hierogamie). Unirea ciobanului cu ea este o ale-gorie ce simbolizează unirea sufletului omului cu divini-tatea adorată. Ea însăși este o metaforă pentrufrumusețea și tainele naturii diviniazate.

Când mireasa cerească este o „fată de crai”, acestcrai e absent din text. Soarele și luna oficiază religiosla nunta ciobanului. În limba celților și în limbile germa-nice de azi, soarele este de genul feminin, iar luna degenul masculin. Limba română păstrează amintirea vre-murilor matriarhale când luna văzută din Carpați era degenul masculin. În limba noastră, luna nouă se mainumește crai nou, ca în opereta Crai nou, de CiprianPorumbescu. Mireasa cerească „fată de crai” poate firelatată la crai nou adică luna nouă, ceea ce cores-punde cu situația ei mitologică de soră a soarelui. Însănu putem exclude că „fată de crai” ar putea și să fie unadaos târziu, apărut în patriarhat, la fel cum în vremurimai recente ea a fost înlocuită cu o fată de maior, depopă sau de ţărani săraci, care se ivește pe munte. Ori-cât de deteriorate ar fi versurile și personajul acesta fe-minin, totuși întotdeauna poartă un simbol solar.

Oricum, în toate variantele Mioriței este vorba de ohierogamie cu o divinitate cerească (uranică) sau cu odivinitate terestră (chtonică). Variantele Mioriței pun înevidență două forme de hierogamii sau căi de unire cudivinitatea: 1. omul se apropie de divinitate și 2. divini-tatea se apropie de om. Blaga ilustra aceste două căide întâlnire cu divinitatea prin turnurile ascuțite ale unorbiserici și cupolele altor biserici. Eu explic experiențasufletească a ciobanului ce efectuează aceste hieroga-mii din variantele Mioriței, în patru capitole,sprijinindu-mă pe lucrări de referință ale mai multor uni-versitari, cercetători de prim rang în psihologia religiilor.În concluzie, divinitățile ciobanului reprezintă aspectedin peisajul lui lăuntric, psihologic. Divinitățile mamei luisunt fenomene din peisajul geografic și reprezintăstările ei sufletești. Divinitățile amândorura sunt femi-nine și corespund cu divinitățile din religia naturii, în ma-triarhat. Acestea pot fi dovada că Miorița este mai vechedecât mitologiile indoeuropene ce guvernează patriar-hatul și epoca neolitică. Așadar Miorița a putut să fiecompusă în paleolitic.

În două variante, baciul cântă din fluier și observăcă prea multe oi mor fără nicio altă explicaţie, decâtaceea exprimată laconic și aluziv, pe ocolite, că femeile

nu au respectat anumite zile sfinte sau cele sfinte. IonAurel Candrea (Iarba fiarelor – Studii de folclor, Culturanaţională, Bucureşti, 1928, pag. 123-131) spune căanumite zile sfinte din calendarul babelor trebuiau res-pectate de către femei prin repaos pentru a nu seîmbolnăvi animalele. Baciul își poate închipui că femeilenu au respectat anumite zile sfinte și nu au ţinut cumtrebuie legătura cu cele sfinte, adică legătura cudivinitățile feminine ce garantau sănătatea oilor. Atunci,el poruncește fraților săi să îl ucidă. Uciderea nu seefectuează, ci doar e simulată teatral. Cei trei ciobanipreiau rolul de a efectua ei, un ritual simbolic în vederearestabilirii ordinii cosmice. Are loc un transfer de respon-sabilitate pentru obligaţiile religioase, de la ritualuri in-dividuale efectuate de către femei într-o societatedeschisă, la ritualuri colective efectuate de bărbaţi,într-o frăție profesională cu caracter închis și secret. Înansamblul variantelor se poate vedea o schimbare a ra-portului de forţe sociale, economice şi competenţe reli-gioase de la femei la bărbaţi, o trecere de la matriarhatla patriarhat. Ciobanii provin din trei regiuni diferite.Această precizare revine fără variațiuni în numeroasevariante, dar nu în toate și poate fi pusă în legătură cutranshumanța ciobanilor și cu frăția profesională, în ca-drul căreia ciobani din diferite regiuni puteau să îșipască oile pe acelaș munte. Se știe că aceste regiunierau în trecut vatra centrală de răspândire a unei culturipastorale unitare, cu extinderi în teritorii mult mai largi,în care se făcea transhumanța.

La începutul Mioriţei, suntem în matriarhat şi e raiulpe pământ. Raiul va fi tulburat de ştirea complotuluibărbaţilor, ce vor ucide personajul principal, cu care neidentificăm. Rapsozii încă nu ne-au dat elementele ne-cesare ca să știm că va fi o ucidere părelnică, la fel caun teatru popular, în care nu are loc nicio vărsare desânge. Nicio variantă nu pomenește sângele ciobanului.Ciobanul își alege cuvintele cu așa măiestrie, încât nesugerează o imagine puternică, ce nu există în realitate.El zice că oile îl vor plânge cu lacrimi de sânge. Iar noine înfiorăm, ca și cum s-ar fi vărsat sângele lui. O ase-menea performanță stilistică este pe atât de dibace, pecât e de rară în istoria literaturii universale. Oricare dinmarii maeștri universali ar putea invidia ciobanul sauautorul colectiv și anonim al Mioriței pentru asemeneaiscusință de exprimare, inegalabilă. Ba mai mult: cioba-nul folosește forme verbale ce pot fi înțelese ca modulindicativ viitor, cât și ca un mod prezumtiv: s-or strângeși m-or plânge. De remarcart și rima internă m-or, careprezintă o amibvalență semantică (versul 70), cu ceaexternă omor (versul 72). Nicio traducere în vreo altălimbă nu poate reda aceste subtilități. Măiestria stilisticăa textului, cu alternarea pronumelor și a modurilor saua diatezelor verbelor, cât și inversarea subtilă aconsecuției temporale a predicatelor, ne fac să ni separă că acțiunea prezumtivă din viitor s-ar fi și petrecutîn trecut. „Să îi spui că la moartea mea a căzut o stea.”Să îi spui este o acțiune viitoare, urmată de timpul trecuta căzut o stea. La sfârșitul Mioriței, suntem în patriarhatși profund turburați. Versurile ne-au emoționat într-atât,încât nici nu băgăm de seamă că ciobanul nu a murit și



nu a căzut nicio stea, iar după ultimul vers el ne va în-toarce spatele și pleacă cu oile mai departe. Acestevirtuozități stilistice nu pot fi puse pe seama intervențieilui Alecsandri în textul Mioriței, pentru că nu există ase-menea procedee în scrierile lui și nici ale altora.

În puținele variante unde uciderea are loc, mama luiîl reînvie, ceea ce dovedește că nu este vorba de ocrimă ca acelea de la tribunal sau ca în Baltagul lui Sa-doveanu. Ciobanul din Miorița nu este un om în carneși oase, victima unei crime, ca Nechifor Lipan, ci este„un ales, un sol, un reprezentant al comunității”, cumbine a arătat Ion Filipciuc. Ciobanul din Miorița este cutotul alt fel de personaj literar. El este un simbol alperfecțiunii umane și reprezintă un erou mitologic, com-parabil cu alți eroi reînviați, din mitologia altor popoareantice, indoeuropene sau ne-indoeuropene. Nicidecumnu poate fi victima unei crime josnice, cum cred mulțisavanți, chiar și specialișțti în istoria religiilor, ca Eliade.Variantele Mioriței, care sunt colinde, se cântă la înce-putul fiecărui an în curțile țăranilor, iar numele bărbatuluicare este capul familiei colindate e atribuit de colindătoripersonajului din Miorița. Capul familiei ascultă mândruca un ales și se simte identificat cu ciobanul din Miorița,în calitate de erou mitologic, ce se sacrifică în fiecarean pentru a reînvigora natura și a aduce bunăstare tu-turor oamenilor.

Cu referire la Mihai Vinereanu (Dicţionar etimological limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor, Bucureşti 2009), majorita-tea covârşitoare a cuvintelor din Miorița şi chiar versuriîntregi, unul după altul, pot să fie de origine traco-dacă,traco-ilirică sau pre-latină. Aceste cuvinte sunt folositecu mult mai des în Miorița decât în orice alt text, iar înunele variante toate cuvintele au asemenea etimologii.Această constatare ar putea fi un argument în privințavechimii textului. Însă datarea pe criterii lingvistice nupoate fi cea mai sigură. Etimologiile propuse de Vine-reanu și cele propuse de alți lingviști sunt contradictoriiși prezintă un clar defect de logică: se exclud reciproc.Nicio etimologie a vreunui lingvist nu poate fi o certitu-dine absolută, atâta timp cât mai există o altă etimolo-gie, a altui ligvist. Lingvistica este o știință exactă și nuse poate mulțumi cu explicația că, dacă nu o fi cum ziceun lingvist, atunci poate că o fi cum zice altul, de carene place nouă sau altcuiva, mai mult. Majoritatea deopinii nu poate fi un criteriu științific. Știința nu sebazează pe sondaje de opinii sau voturi. Notorietatealingvistului, a editurii care i-a publicat etimologiile sauaspectul grafic al publicației, iarăși nu pot fi criteriiștiințifice, pentru stabilirea adevărului. Ori sunt toțilingviștii de acord, ori niciunul nu prezintă certitudini.Până atunci, nu avem deptul să ne îndoim de niciunul,deoarece toți sunt lingviști și deci fiecare poate să aibădreptate. Sau la fel de bine, fiecare poate să greșească.

Ca să putem stabili datarea Mioriţei după criterii le-xicale și să știm dacă versurile îşi au, sau nu își au, ori-ginea în acele limbi vechi, ar trebui mai întâi săcunoaștem bine deosebirile dintre ele și contribuția lorla formarea limbii române. Altminteri, ne rămân etimo-logiile slave, bulgare, cumane, maghiare sau turcești,

la care relatează DEX cuvintele din limba română șiîncearcă să ne convingă că localnicii le-au învățat de lapopoarele năvălitoare sau migratoare. Ca și cum aces-tea ar fi avut vreo cultură superioară și ar fi pornit ladrum în lume cu scopul de a civiliza popoarele invadate.Popoarele migratoare nu prezintă dovezi arheologiceale vreunei culturi materiale sau spirituale, cu care să fivenit. Conform mai multor lingviști străini, cuvintele co-mune în limba română și în limbile vecine au fost pre-luate de către noii veniți, de la populația locală,sedentară, ce avea o cultură avansată, binedocumentată arheologic, pe când popoarele nou venitecălare și cu ghioaga în mână nu aveau. Transferul decultură nu se poate face de la cei fără cultură către ceice au o cultură cu mult superioară, așa cum încearcăsă ne convingă DEX. Siturile arheologice prezintăstratificări. În adâncime se află un strat mai vechi, cuceramică măiestrit lucrată și alte dovezi de culturăavansată, însă niciun fel de arme, ceea ce dovedeșteprezența unei populații pașnice. Acolo s-au găsit dovezide distrugeri violente și incendiu, peste care se supra-pune un strat cu o ceramică mai puțin elaborată și cuobiecte casnice mai rudimentare, unde sunt și arme. Nue nevoie să fim arheologi ca să înțelegem ce s-a întâm-plat acolo.

Până când lingviștii vor face noi descoperiri sauelucidări și vor reuși să ajungă la un consens, ca să nuse mai contrazică unii pe alții, putem fi siguri numai defaptul că Mioriţa oglindeşte o societate aflată în epocade piatră, încă învăluită în ceţurile preistoriei şi ipoteze-lor. Datarea Mioriței într-o etapă sau alta a preistorieirămâne la fel de dificilă ca şi etapizarea însăşi. Indife-rent de dificultăţile etapizărilor propuse de către arheo-logi sau de lingvişti şi, în pofida incertitudinilor inerenteoricărei ştiinţe, putem fi siguri de un singur lucru: Stadiulde dezvoltare a societăţii din Mioriţa reflectă o epocăistorică mai veche decât societatea şi mitologia din cul-turile indoeuropene. Mioriţa oglindeşte o epocă maiveche decât cea din epopeile lui Homer, decât mitologiagreacă, nordică sau decât vechile scrieri mitologice dinIndia, mai veche şi decât poemul lui Ghilgameş, careeste mai vechi decât piramidele egiptene și e consideratca fiind cea mai veche operă literară, cu trei milenii maiveche decât Biblia.

Un alt procedeu de datare comparativă, mai cu cifreși cu ani. Putem compara societatea, divinitățile și mi-tologia din Miorița cu societatea, divinitățile și alte mito-logii din Antichitate. Cercetătorii anteriori, care au maifăcut asemenea comparații, au fost distruși de cătrecercetătorii rivali. Eliade îi condamnă pe cei care vădun conținut mitologic în Mioriţa, însă evită să îi nu-mească pe cei mai renumiți dintre ei: George Călinescusau O. Densusianu, care au afirmat că Miorița este unmit. Pe cine să mai credem, când niciunul nu vine cudovezi și argumente în sprijinul verdictelor sale și nu sesprijină pe nicio lucrare de referință a altcuiva, care săfie competent și neutru?

Marija Gimbutas, profesor emerit de arheologie laUniversitatea din California și care ne-a vizitat țara,afirmă (în The Gods and Goddesses of Old Europe,



7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berke-ley-Thames and University of California Press, 1974)că divinitățile indoeuropene au pătruns pe teritoriul Ro-mâniei în neolitic, în mileniul al IV-lea î.Hr. Societateaşi divinităţile ciobanului sau ale mamei lui nu se înca-drează în binecunoscuta structură tripartită a zeilor in-doeuropeni, care protejează cele trei clase sociale:1. conducătorii politici şi religioşi, ca Burebista și Dece-neu, 2. războinicii şi 3. producătorii de bunuri materialeși culturale. În Miorița se plănuiește un simulacru de uci-dere, un sacrificiu simbolic, teatral, iar nu sângeros, cala indoeuropeni. Uciderea ciobanului din Mioriţa are as-pectul unui sacrificiu religios, dar nu corespunde cu felulîn care făceau indoeuropenii sacrificiile religioase, pre-zentate de Bernard Sergent, în Les indoeuropéens. His-toire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995. Nuntaciobanului nu corespunde cu niciuna din nunţile lavreuna din cele trei clasele sociale ale indoeuropenilor,descrise de Bernard Sergent. Aşadar omorârea, cât şinunta ciobanului în cer sau pe munte, pot fi ritualuri re-ligioase anterioare venirii indoeuropenilor.

În niciuna dintre variantele Mioriţei nu se găseşte ni-ciun element și niciun aspect social, religios, mitologicori de alt fel, din structura tripartită a societăţii şi a divi-nităţilor indoeuropene. Nu se vede nimic din structurasocietății și a mitologiei tracilor, așa cum le prezintă He-rodot (vezi Pro Saeculum, nr 5-6, 2017, pp.188-192). Întoate variantele Mioriței, se poate vedea o lumeanterioară apariției indoeuropenilor în preistorie. Versu-rile bine realizate artistic din variante, şi care pot fi ge-nuine, oglindesc o lume arhaică, anterioară neoliticului.

Concluzia mea este că textul inițial al Mioriţei, pecare savanții l-au numit Urballade și din care s-au des-prins ulterior toate variantele, ca ramurile dintr-untrun chi, era definitiv structurat înainte de așezarea tra-cilor în spaţiul mioritic. Cuvinte ca pușcă, maior,ghinărari, călimară sau Turcia, din versuri șchioape, fărăritm și fără rimă, sunt stridente în context. Acestea suntimprovizații sporadice târzii și nu putem să datăm crea-rea Mioriței după aceste cuvinte, cum au făcut uniicercetători remarcabili, ca Hasdeu.

Gimbutas afirmă că oamenii din cultura Hamangiaerau sedentari şi practicau o agricultură avansată, demai multe feluri, cultivau grâu şi alte cereale, aveau oi,capre, vite, porci. Oamenii din Mioriţa nu au trecut decreşterea oilor şi de cultivarea grâului. Excepție fac ver-surile stridente din variantele cu adaosuri din vremurimai noi. Femeia Gânditoare de la Hamangia, sau zeiţamamă, după cum zice Gimbutas, stă direct pe pământ.Scăunelul Gânditorului poate fi reprezentativ pentrusituaţia privilegiată a bărbatului în familie şi în societate.Deci trăiau în patriarhat. Statuetele au fost găsite într-uncimitir preistoric, aproape de Delta Dunării şi de MareaNeagră, acolo unde ciobanii obişnuiau încă dinstrăvechime să vină cu oile la iernat. Pentru aceasta,trebuiau să traverseze Dunărea cum puteau, pe la VaduOii – ceea ce a dus la apariția acestui nume geograficsau toponim – şi să treacă prin actualele sate Ciobanuşi Mioriţa.

Într-o variantă, mama ciobanului locuieşte într-o

casă la mare, cu uşa şi ferestrele spre soare. Deci eaeste sedentară, iar fiul ei nomadizează. Mioaranăzdrăvană se va metamorfoza într-o fată cu părul lungşi se va duce acolo ca mesager, dar pentru a ajunge înacel loc, desigur că trebuia şi ea să meargă pe acelaşidrum pe care mergeau ciobanii cu oile. Observ că treilocuri specifice au ca loc comun acelaşi colţ de ţară:1. locul unde ciobanii iernau cu oile, 2. locul unde e casamamei ciobanului, 3. locul unde au fost găsite cele douăstatuete. Necropola în care s-au găsit, cât şi scăunelulornamentat pe care stă Gânditorul, arată că poate fivorba de o societate sedentară, cu case ca a mamei dinacea variantă. Cu referire la Gimbutas și Bouyer, Pere-chea de Gânditori de la Hamangia poate fireprezentativă pentru vremea când oamenii au devenitsedentari, aveau o agricultură avansată şi se ocupaude prăsirea vitelor mari, iar statuetele de femei capătăun echivalent masculin, în neolitic. Cu referire la aceiași,Miorița oglindește o societate dintr-o epocă anterioarăculturii Hamangia.

Versurile cu vite mari, agricultură insuficientspecificată şi tatăl absolut nesemnificativ sunt stridenteîn context, cum spuneam, și pot fi improvizații adăugatede către contemporani ai culturii Hamangia sau ulterior.Societatea şi reprezentările religioase din cele maimulte, mai bine păstrate și mai frumoase variante aleMioriţei pot fi mai vechi decât cultura Hamangia. Casamamei ciobanului, absența unui echivalent masculin şipoziţia ei socială sau religioasă pot fi mai vechi decâtPerechea de Gânditori de la Hamangia. Măsurătorile cuC14 datează aceste statuete în anul 5880 ± 70 î.Hr. Ar-heologii români sunt mai prudenţi decât cei occidentali.Ai noștri se bazează pe metoda comparativă – atât dehulită de cei ce nu au învățat cum să o aplice – și zic cămai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr. Indiferent care datareeste mai corectă, cea prim metoda comparativă sau ceacu C14, Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia, cuvârsta de 7000 sau 8000 de ani, puteau să fi auzit şi sărecite sau să cânte Mioriţa-Urballade.

Nimeni nu și-a pus întrebarea în ce limbă a putut ficompusă acea Urballade, de care toți au vorbit, fără săspună nimic. Transmiterea Mioriței din gură în gură, dela Urballade creată pe vremea dacilor – cum zic unii –sau mai înainte, așa cum am arătat mai sus și cu multmai pe larg în carte, a putut urma evoluția limbiistrămoșilor noștri. Același lucru s-a întâmplat cu Crezulbisericii române, care s-a transmis oral și a urmatevoluția limbii, de la conciliul din Nicea (anul 325), cânda fost scris în latină și până azi, fără să fi fost nevoie sămai fie tradus din latină în română, cum a fost tradus înalte limbi, chiar și în italiană, în centrul de propagare alimbii latine. La fel și basmele noastre, ce oglindesc vre-murile arhaice în care au fost create, au fost transmiseoral peste generații și au urmat evoluția limbii.

Pornind de la mai multe lucrări de referință, analizamea ajunge la concluzia că toate versurile, din toate va-riantele Mioriței, atât cele genuine cât și adaosurile târ-zii, sunt un produs al contextului istoric în care trăiauacei oameni care le-au creat și oglindesc realitatea dinepoca în care trăiau ei. Oamenii care au creat Miorița



au pus în poem contextul social, economic și spiritualdin vremea lor. Acestea sunt caracteristice pentru epocapaleolitică. Miorița-Urballade a putut să fie creată înepoca paleolitică, iar transmiterea orală a versurilor, ori-cât de conservativă a fost, a făcut posibilă modificareași adaptarea textului la realități ulterioare, care seopresc în feudalism, prin secolele propuse de Hasdeuși de Iorga, care au fost derutați tocmai de cuvintele șiversurile adăugate. E de mirare cum de s-au poticnit deniște versuri sporadice, șchioape, care sar în ochi prinvaloarea lor poetică îndoielnică și nu pot fi reprezenta-tive pentru ansamblul materialului analizat. Mioriţa esteun document ce prezintă traiul material, concepţia des-pre lume, filozofia vieţii, sufletul, mândriile, temerile,credințele, aspirațiile și visurile pe care le aveau oame-nii pre-indoeuropeni din zona Carpaţilor şi a Dunării dejos, în paleolitic.

Diferiți istorici, arheologi şi lingvişti occidentali, carenu pot fi suspectaţi de patriotism românesc, de proto-cronism, de dacomanie sau vreo altă formă de subiec-tivism, susţin în ultima vreme la unison, cu dovezi şi cuargumente ce nu pot fi contestate, că teritoriul Carpato-Dunărean şi din zonele mărginaşe sunt leagănul civili-zaţiei din Europa, care a precedat venireaindoeuropenilor. Numai reaua credință a unor dușmanisau trădători de neam poate contesta sau ignora con-cluziile acestor universitari nepărtinitori și devotați ade-vărului.

Concluziile, la care am ajuns în carte, citând multmai multe lucrări de referință decât în acest eseu, con-verg spre o datare a compunerii Mioriţei în epoca ante-rioară venirii indoeuropenilor, la care s-au făcutmodificări ulterioare. Metoda comparativă mi-a permissă examinez diferite elemente sau aspecte din 973 devariante ale Mioriței și să le compar cu alteleasemănătoare, din domenii mai bine cunoscute și da-tate. Toate verificările comparative converg spre con-cluzia că Mioriţa poate fi mai veche decât Gânditorul șiGânditoarea de la Hamangia. Aşa-zisa Urballade aputut să fie închegată acum 7000 sau 8000 de ani.

Bine, dar chiar puteau oamenii arhaici din Carpaţi,niște analfabeți, să creeze în epoca de piatră ocapodoperă literară atât de desăvârșită, încât a impre-sionat personalități importante din cultura occidentală,care au văzut că Miorița conţine mai multe idei decâtcuvinte, așa cum am arătat în analiza din carte? Îl laspe Claude Lévi-Strauss să răspundă în locul meu. Ce-lebrul antropolog, etnolog şi structuralist francez, afirmă(în Race et histoire, Denoël, Unesco, prima ediţie 1952)că toate societăţile omeneşti, foarte îndepărtate şi ar-haice, au făcut cei mai decisivi paşi spre progres, cu optsau zece mii de ani în urmă. El afirmă că descoperirileoamenilor de atunci alcătuiesc cea mai mare parte dinceea ce noi numim civilizaţie. Suntem în continuaredependenţi de marile descoperiri făcute în timpulrevoluţiei neolitice: agricultura, creşterea animalelor, ce-ramica și ţesutul. Noi n-am făcut decât să adăugămîmbunătăţiri la aceste descoperiri, conchide Lévi-Strauss.

Afirmațiile lui nu au fost contestate de nimeni.

Așadar, putem fi siguri că existau premisele materialeși culturale pentru ca Mioriţa să poată fi creată în epocade piatră, în aceleaşi vremuri în care s-au făcut mariledescoperiri fundamentale, pe care el consideră că seîntemeiază civilizaţia întregii lumi. Gimbutas și mulțistrăini, ce nu pot fi acuzați de naționalism românesc,arată că epoca la care se referă Lévi-Strauss a lăsatmai multe și mai importante vestigii arheologice pe te-ritoriul actual al României şi în teritoriile învecinate,decât oriunde. Cercetarea Mioriței este un plai deschispentru oricine. Oricine are libertatea să respingă rezul-tatul cercetării pe care v-am expus-o aici foarte pe scurtși să vină cu alte metode de datare, cu alte argumente,la fel de întemeiate sau și mai întemeiate, pentru o altădatare a Mioriței.

Notă: Pentru fluiditatea textului, am eliminat multe dintreprecizările bibliografice. Acestea, cât și originalul citatelor tra-duse din limbi străine, se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi,Editura Alcor, București 2016, 2017.

Nicolae Grigorescu, Ciobănaş cu câini



Fără să fi beneficiat de o pregătire „de specialitate”și nici de un climat favorabil (dacă exceptăm viguroasași constanta preocupare colectivă și/sau individualăpentru perpetuarea – instinctuală? – nealterată și va-lorificarea tradițiilor ancestrale, într-un teritoriu româ-nesc rășluit, prin rapt și fraudă politico-diplomatică,unde conservarea cutumiară constituia, mai mult saumai puțin conștientizat, un redutabil bastion de apărarea identității etnice), S. Fl. Marian a devenit, grație, maiîntâi de toate, unei excepționale predispoziții native, opersonalitate proeminentă, un adevărat clasic alștiinței etno-folclorice (nu numai) naționale-românești, a cărui operă, privită în integralitatea ei,amplă și variată, îl impune ca pe un remarcabil sa-vant, chiar si în imaginile lăsate de către unii dintreiluștrii săi contemporani, care l-au intuit, l-au înțeles, l-aucunoscut și l-au apreciat ca atare, prin caracterizări șicalificative tale quale sau/și sui-generis.

Într-un anume fel, cazul său prezintă frapante simi-litudini cu situația ilustrului humuleștean, al cărui geniucreator nimerindu-se să întâlnească un agent propulsa-tor de calibrul propensional al lui Mihai Eminescu și uncontext propice ca acela al Junimii, s-a întrupat într-ooperă literară exponențială pentru resursele creatoareliterar-artistice de sorginte rurală. De altfel, DumitruFurtună, intuind o astfel de înrudire, stând sub semnula ceea ce Goethe numise „afinități elective”, a semna-lat-o prompt, notând: „Pomenind pe Creangă, cetitoriivor primi, credem cu drag amintirea [...] despre unulcare a lucrat și el din greu pe același ogor al literaturiipoporului – fie acest popor din Humulești, fie din Ilișești[localitatea bucovineană de baștină a lui S. Fl. Marian,n. N.C.], fie de aiurea” [s. N.C.].

În ceea ce-l privește pe S. Fl. Marian, principalulsău mentor, cu rosturi decisive în direcționarea și ma-terializarea muncii de cercetare asumată de el în modexpres, rămâne Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar me-

diul favorabil deplinei sale afirmări și consacrări – Aca-demia Română, care l-a primit sub cupola sa în anul1881, i-a publicat operele fundamentale, premiindu-ipe unele dintre ele, acordându-i sprijin stimulator per-manent precum și semnificative dovezi de prețuire.

În legătură cu denominativul „savant”, utilizat maisus, este de reținut că acesta îi fusese atribuit încă dintimpul vieții: știm, strict controlabil documentar, că la7 februarie 1897 i se solicită de la Paris (de către HenryCarnoy) o notă biografică cât mai completă și o fotogra-fie pentru includerea sa în Dicționarele scriitorilor,folcloriștilor și ale societăților savante [s. N.C.], pentruca în același an, la 11 noiembrie, scriitorul Julian Ja-

Nicolae Cârlan

SIMION FLOREA MARIAN ÎN INSTANTANEE DE EPOCĂ

- EFIGIA SAVANTULUI -

Simion Florea Marian



vorskiy, din Lemberg, solicitându-i informații despre ori-ginea occidentală sau bizantină a „rugăciunii populareapocrife rusești și a unui amulet care este cunoscut subnumele de Visul Maicii Domnului”, să noteze: „Știu căd-stră sunteți unul dintre cei mai importanți savanți șicunoscători ai literaturii populare românești”. Formulava fi reeditată de Teodor Bălășel (la 15 octombrie1902), când acesta apreciază că Marian a elaborat „atâ-tea opuri savante care fac fala literaturii române”. Dealtfel nici caracterizările și aprecierile, care nu folosescîn mod expres denominativul în cauză, nu fac altcevadecât să ne ofere trimiteri transparente, obligatorii la se-mantica acestuia, la sfera lui noțională, la trăsăturile ad-hoc, intrinseci omului de știință căruia-i suntadresate/atribuite. Și – este oportun să subliniem acestaspect – nu avem de-a face cu flatări interesate, gra-tuite sau marcate de motivații stimulatorii, cum se în-tâmplă adesea să întâlnim în nu puține specimene decorespondență particulară; în acest sens ar fi de obser-vat că Aron Densușianu, încă din 1879 (2 august) îiaprecia lui S. Fl. Marian „zelul și cunoștințele” în ceeace privește „datinile la morți”, iar Jan Urban Jarnic, la23 octombrie 1883, îi saluta primirea în Academia Ro-mână, „fiindcă de mult prețuiam activitatea d-voastrecea spornică și folositoare pe trenul literaturii populare”,notificând, în anul următor (la 3 februarie 1884): „M-ammirat aflând de care [=cât] material grozav de maredispuneți!” Pe același palier al aprecierii bogăției deinformații și materiale de lucru se va situa și nimeni altuldecât Artur Gorovei, când îi va scrie, la 6 februarie1902: „Știu că material aveți mai mult decât ar putea pu-blica «Șezătoarea» ani întregi.” În sfârșit, ca să eludămcomentariile și să reducem numărul citatelor la strictulnecesar, vom mai reține că Lazăr Șăineanu, la 11 iunie1896, referindu-se lucrarea Tradiții poporane românedin Bucovina, despre care știa că stă să apară, apre-ciază: „Sunt sigur că ea va fi tot așa de bogat documen-tată ca și lucrările precedente, solide și fecunde înmateriale inedite.” Vom încheia șirul mărturiilor episto-lare citând-o pe Elena Niculiță-Voronca, cea care, la8 decembrie 1903, considera că, după Ornitologia po-porană română, „ar fi de dorit o botanică și o zoologie”,întreprindere pe care „altul afară de d-voastră nu vaputea s-o facă”, întrucât „cu atâta exactitate e greu descris”, mizând pe „temeiul ce cunoștința d-voastră pro-fundă în ale poporului e în stare a da.”

Intrând în perimetrul evaluărilor publice, deci cât maideparte de a fi minate de riscul suspiciunii de posibil su-biectivism, este normal să ne oprim mai întâi la Răs-punsul dlui B. P. Hasdeu la discursul de recepție alpărintelui S. Fl. Marian, discurs în care „împricinatul”propusese ca temă Cromatica poporului român. Proce-dând la o dare de seamă cvasiexhaustivă a activității luiMarian, până la zi, proteicul savant, care a fost și ră-mâne B. P. Hasdeu, formulează și câteva aprecieri sin-tetice cărora personalitatea de savant (in petto încă) alui S. Fl. Marian ni se relevă cu claritate de efigie. Dejaproaspătul academician a izbutit, consideră autoritarulHasdeu, prin zel și competență, a-și introduce contem-poranii „în mintea și inima acestui superb popor” șiaceasta pentru că a „răzbit în toate unghiulețele, fie câtde ascunse, din traiul, din cugetul, din simțul poporuluiromân.” Ori, mintea, inima, traiul, simțul, cugetul popo-

rului, întrupate în produse artistice și utilitare, de-a lun-gul timpului, sunt de o varietate, amplitudine, profun-zime și complexitate în fața cărora, vorba cronicaruluiMiron Costin, „se sparie gândul”, și abordarea lorștiințifică adecvată nu este compatibilă decât cu o per-sonalitate caracterizată prin atributele proprii savantului,drept pentru care forul nostru academic suprem l-a con-siderat apt de a se număra printre mădularele sale, lavârsta de 35 de ani.

Dacă primul merit al lui S. Fl. Marian ar fi acelade a aduna și introduce în circuit științific creația popu-lară, următorul, concomitent cumva acestuia, ar constaîn viziunea limpede formată de timpuriu, pe un fond maimult ca sigur în primul rând congenital, asupra diverse-lor domenii de viață spirituală și (chiar dacă în mai micămăsură) materială, pe care el și le-a apropriat într-o pro-gresie rapidă, urmărind înfăptuirea lor consecventă șiconstantă, într-o dinamică intrinsecă cercetării. Repe-rele sigure, odată fixate, conferă, după cum secunoaște, demersului științific, integral, șansele de a seconverti, cu toate modificările inerente de pe parcurs,în finalități întrevăzute, mai nebulos poate la început,dar din ce în ce mai limpede, pe măsură ce se înain-tează în procesul de elaborare. O atare caracteristicăva fi sesizată de Sextil Pușcariu, peste un sfert deveac, când renumitul lingvist și filolog va releva resor-turile tenacității lui Marian tocmai în programul cuprin-zător pe care folcloristul și etnograful nostru l-aîmbrățișat, nondeclarativ, dar cu fermitate: „în mintea luis-a închegat planul de a descrie tot ce aparține acestuipopor, pe care l-a iubit și admirat neîncetat: literatură,obiceiuri, port, credințe, fel de trai etc. Planul acestamare i-a dat o tărie și o râvnă de a munci extraordinarde mult și numai moartea l-a oprit a continua, înproporțiuni tot mai mari, clădirea măreață pe care a în-ceput-o”.

De remarcat, însă, că, așa după cum s-a constatat,de altfel, și până aici, tot mai multe aprecieri și caracte-rizări pro causa se focalizează într-o serie de contexteelocvente, în măsură să contureze convingător facturași dimensiunile impunătoare ale savantului etno-folclo-rist, cu o activitate atât de fecundă și fertilizatoare nunumai în fapt palpabil ci și în consecințe uneori mai greude bănuit, cel puțin de către contemporani. Așadar, închiar anul morții sale, premature totuși, un număr marede intervenții n-a putut trece cu vederea particularitățilepersonalității științifice subsumabile semanticii conținuteîn însăși noțiunea de savant. Teodor T. Burada, bu-năoară, sublinia capacitatea inclusă, propriepersonalității lui S. Fl. Marian, de înțelegere și punereîn valoare a geniului colectiv, raportat la cel individual,notând: „ai înțeles că geniul poporului este mai mare șimai puternic decât orice geniu individual, de aceea ți-aidat osteneala a disgropa și a aduce la lumină toate co-morile ascunse în mintea poporului român”, „în adânculsufletului său.”

Proporțiile travaliului depus de etnograful și folcloris-tul bucovinean, concretizate într-o operă ale căreireverberații și relevanțe cată încă să fie descifrate și va-lorificate plenar, apar subliniate de Atanasie Marie-nescu, al cărui accent cade îndeosebi pe caracterul lorde sursă pentru autocunoaștere, pentru conștientizareacolectivității asupra valențelor zestrei spirituale produse



de ea de-a lungul veacurilor, pentru înțelegereacapacității creatoare proprii: „În lucrările tale ai avut detemei ca să cunoști toată viața poporului român, apoiînvățându-l să-i zici: «Cunoaște-te pe tine însuți!». Să-lduci la cunoștința de sine, pentru că acesta e funda-mentul existenței lui, pentru că din ea purcede civiliza-rea, cultura și programul lui.”

Desigur, un cercetător pasionat, un savant, nuratează nici o ocazie spre a-și aduna de oriundeinformațiile și materialele necesare activității sale, ros-tului său de valorificator spre utilitate publică apotențialului conținut în creația populară. Pe aceastătemă, Liviu Marian, fiul etnofolcloristului, ne infor-mează, pe cât de lapidar, pe atât de exact, că „La nunți,la hramuri, scurt, orișicând se afla în mijlocul poporuluide la sate nu stătea degeaba. Un carnet cu toate între-bările ce-l interesau momentan, stătea totdeauna la în-demână.” Și nu este unica mărturie de acest gen; alteleo completează cu noi detalii semnificative. Așa, depildă, Ilarie Chendi, relatând despre participarea luiS. Fl. Marian la dezvelirea bustului lui Mihai Eminescude la Dumbrăveni (în vara anului 1902), istorisește, înacest sens, o întâmplare care, dincolo de conotațiile eianecdotice, relevă semnificații revelatoare. Iată: când,după manifestările publice prilejuite de eveniment, aurmat banchetul, firesc, oferit de Leon Ghica, comandi-tarul bustului, s-a băgat de seamă, cu surprindere, căMarian lipsea din peisaj (cum se zice): „Lumea, foarteîngrijată, îl căuta pretutindeni și iată-l: într-o parte maiascunsă a parcului, încunjurat de popor, tineri și bătrâni,intrase într-o discuție pasionată de știință populară și-șinota în carnet o nouă legendă despre o floare de câmp.Cazul e caracteristic – adaugă Ilarie Chendi – nu numaipentru felul cum acest om de carte își aduna materialul,dar și pentru întreaga sa personalitate.” Constatândsituația precară a studiilor folclorice de factură teoreticăîn comparație cu fecunditatea publicării de materiale do-cumentare de referință, același Ilarie Chendi pune în re-lief alte calități ale savantului: probitatea gândirii,claritatea țelului asumat și seriozitatea travaliului pe alecărui rezultate se poate miza ca pe o certitudine indu-bitabilă, considerându-l pe Marian „singurul scriitor se-rios care înaintea sa a avut totdeauna un scop lămuritși n-a făcut niciodată muncă de mântuială, ci în celevreo 20 de volume a depus rezultatul unei trude deaproape patru decenii și al unei gândiri drepte” care „aadunat, an de an, și din tipăriturile altora” materiale ilus-trând teme precum: „poporul în viața sa familiară (sic),poporul în credințele sale, poporul și natura”, pentru fie-care elaborând „cărți cari vor rămânea tuturor cercetă-rilor viitoare.”

Sub pana lui Nicolae Iorga, chipul savantuluidobândește consistență și pregnanță deosebite, con-turându-se treptat într-o evocare plină de empatie binedozată și stăpânită, degajată din arealul înfăptuirilorfundamentale, rezultate din activitatea cercetătoruluineobosit, modest, tenace și impasibil la ostilitatea me-diului care pe un altul l-ar fi putut deconecta. Așadar,zice Iorga, „blajinul membru al Academiei, care stăteaașa de smerit între colegii săi din România”, valoroșimai ales prin poziție socială și politică, era întruchipareaperfectă a dictonului conform căruia aparențele suntadeseori înșelătoare. Căci, deși „părea unul dintre

rătăciții în Academie, că meritul lui e numai că vine dinBucovina, că e unul din scriitorii care nu scriu”, el„dădea în fiecare an un volum întreg”, care confirmanormalitatea și rodnicia întregului an: „Deodată apăreauna din cărțile părintelui Marian. Și atunci – subliniazăNicolae Iorga – îți dădeai seama că în anul acela lucru-rile au fost cum trebuie să fie.” Cărțile sale rămân (mai)toate o sursă sigură pentru cei preocupați deconfigurația sufletească a neamului românesc.Aserțiunea savantului Nicolae Iorga în virtutea căreia„Astăzi nu se poate încerca pătrunderea științifică în su-fletul acestui neam fără întrebuințarea integrală a tre-buincioaselor sale cărți pe care le-a pregătit, poate fărăsă-și dea seama pe deplin de toată însemnătatea lor,harnicul și modestul cleric”, stă, iată, și astăzi în picioareși avem convingerea că viabilitatea ei va stărui încădestulă vreme și de aici încolo. Sigur că din „materialul”din care este alcătuită structura unei personalități sa-vante ca aceea a lui Marian, nu poate să lipsească, pelângă bogata încărcătură gnoseologică, pe lângăinspirația (Iorga observă că nu era pe deplin conștientde pluralitatea semnificațiilor pe care le vehiculeazăopera sa și atunci inspirația completează rețetarul!) șiintensitatea travaliului, nici doza de bun simț „care tre-buie pentru a ocoli sau a atinge numai ușor chestia pecare n-ai pregătirea s-o elucidezi.” După cum nu-i cuputință ca respectiva personalitate să se contureze doarîntre granițele, oricât de cuprinzătoare, ale domeniuluiasupra căruia se exercită sfera strictă a investigațiilorsale de specialitate. Așa se face că marele istoric, în-zestrat, cum se știe, cu o putere de evocare atât deelocventă, nu scapă din vedere nici aplecarea spre is-torie, nici „încercările lui de a da Bucovinei o cetire cul-turală, la care să se amestece totuși și discuțiarealităților politice”, în cadrul gazetei „Revista politică”din Suceava, „care a trăit mai puțin decât merita.” Estemomentul să menționăm aici, prin istoricul Iancu I. Nis-tor, de data aceasta, și activitate lui S. Fl. Marian în ca-drul societății sucevene „Școala Română” cu un pe câtde necesar, pe atât de însemnat rost în sprijinirea ac-cesului copiilor de naționalitate română la lumina și bi-nefacerile învățăturii. Prin urmare, prezența savantuluiîn viața cetății, mai ales dacă el este dotat cu necesarulsimț al măsurii și echilibrului, cu prudența fără de carenu se poate concepe promovarea unei cauze, mai alesatunci când condițiile nu sunt prielnice, este nu numaiobligatorie dar și productivă, benefică. Și Marian repre-zintă unul dintre acele spirite care, și în această privință,și-a înțeles perfect locul și rolul în funcție nu numai deposibilitățile intrinseci personalității sale, ci și în raportcu contextul social și politic în care i-a fost hărăzit să-șiexercite disponibilitățile savante. El a fost un înțelept ivitparcă anume să acționeze după principiul dictonului po-pular „Omul potrivit la locul potrivit”, dicton care, celpuțin în cazul său, se impune a fi întregit cu sintagma„la timpul potrivit.”

Trăind întreaga viață „între florile cugetării” și nu-trindu-și „mintea din sucurile cele mai gingașe ale viețiiși firii românești”, cum consideră istoricul (tot un savant)A.D. Xenopol, Marian „a desfundat [...] comorile degândiri curgătoare sau înțelenite în deprinderi și fapte,adunate de veacuri în sufletul cel mai bogat al poporuluiromân”, știind să-i prețuiască „atât de bine darurile și



însușirile.” Meritele cele însemnate ale cercetărilor în-treprinse de S. Fl. Marian consistă tocmai în relevareavalorilor fundamentale proprii etnosului autohton, igno-rate de un anume pseudoelitism care, în vremea res-pectivă, se confunda cu „straturile superpuse” (veziîndeosebi Mihai Eminescu), înstrăinate, în definitiv, deobârșiile firești, prin tentația grăbită de sincronizare mi-metică cu lumea civilizată: „Ai căutat să arăți straturilorsuperpuse câtă cultură se ascunde tocmai în acele pă-turi, pe care noi le privim ca neculte, câte cugetări fră-mântă mintea acelora pe care noi îi credem că nucugetă. Ai vrut să arăți românilor înstrăinați prin gând șisimțire partea sufletului lor rămasă originală, izvorul ne-secat, din care poate să înceapă iară a curge șivoiuladevăratei gândiri românești”, notează cu acuitateA.D. Xenopol în evocarea sa. Abstracție făcând de sin-tagmele „ai vrut să arăți” și „ai căutat să arăți”, care potsugera unora și o intenționalitate tezistă, completa-mente străină totuși spiritului care-i străbate întreagaoperă, dominându-i lui S. Fl. Marian personalitatea,observațiile pline de miez și căldură afectivă, emise deA.D. Xenopol, rămân intacte, reliefând indubitabil trava-liul unui savant căruia i se potrivește atât de adecvatformula coșbuciană „Sunt suflet în sufletul neamuluimeu”! „Căci – apreciază marele istoric – ai înmulțitcărțile neamului cu un bogat șir de volumuri cuprinză-toare de lucruri nepieritoare, căci ai avut de conducătorîn ele pe însuși poporul român în toată întinderea lui dinculmile Carpaților până la șesurile ce se aștern între eleși mare și în toată viața lui cea lung desfășurată, care astrăbătut veacurile, viață bogată ca nealta, strecuratăprin primejdiile, zbuciumările și luptele unor veacuri în-tregi.” Iată, într-o sinteză exemplară, dintre mai multesimilare posibile, în ce consistă, esențialmente,contribuția lui S. Fl. Marian la descifrarea multiplelor tră-sături specifice vieții sufletești și, deplin cuprinzător, spi-rituale a poporului român, echivalente, în fond, cuimaginea inconfundabilă a peceţii sale etnice. Exem-plaritatea savantului se impune astfel cu pregnanță deefigie perenă. (n acest sens, considerăm îndreptățită și,de ce nu?, actuală această „rugă” pe care dr. Constan-tin Istrati o înalță către divinitate: „Doamne, dă-ne deaceștia ca Marian, nu prea geniali, nu prea iluștri, nuprea grozavi, dar cu dor, cu inimă și cu sfințenie pentruspecialitate, pentru școală și pentru țară”, fixând astfelcâteva dintre jaloanele fundamentale care delimiteazăterenul pe care se desfășoară umbra personalitățiiacestui savant cu așa de pregnantă putere de intuițieadecvată la obiect.)

În fine, din amintirile, mărturiile și evocările care i-aufost consacrate nu lipsesc nici referințele la stilul și me-todele de lucru adoptate de Marian, cel puțin intere-sante pentru definirea personalității acestui savant alruralității românești, chiar dacă acestea nu îmbracădecât ținuta unor abordări memorialistice. Aflăm, astfel,de la fostul său coleg de liceu de la Suceava, GherasimBuliga, că, încă de la vârsta școlarității, Marian îșiexersa/exercita înclinațiile native de culegător al folclo-rului în mod nemijlocit („înțelesesem – își aminteșteGherasim Buliga – că el umblă după cântece și poveștiși prin alte sate de primprejur”) cât și prin folosirea deinformatori intermediari: „Când mergeam la vacanțeacasă la părinți, mă ruga colegul meu Marian să-i aduc

niște cântece, fie doine, balade, hore, chiuituri, ba chiarși povești, zicând că îi trebuie.” Metoda comparării va-riantelor prinde, empiric, contur încă de pe acum („Cân-tecele cele ce i le aduceam din satul nostru le studia, lecompara cu cele adunate de el în satul lui și în altesate”), așa încât opinia lui Nicolae Iorga, citată mai de-vreme, că Marian nu și-ar fi dat seama pe de-a-ntregulde importanța, de toată însemnătatea cărților elaboratede el trebuie luată totuși cum grano salis. Tot așa, niciafirmația fiului său, scriitorul bucovinean Liviu Marian,care notează că „Nu cred să fi avut la începutul cariereisale un plan concret, clar pentru viitoarea sa activitate”nu ni se pare pe deplin acceptabilă decât pentru ceipredispuși să o ia tale quale. În ambele cazuri s-a pier-dut din vedere, după părerea noastră, capacitatea in-tuitivă, fondul nativ din depozitele oculte aleinconștientului care-l vor fi ghidat pe viitorul savant, îna-inte de orientările receptate pe filiera Hasdeu (și alții),pe traseul parcurs până la apogeul carierei saleștiințifice, coincident din păcate cu sfârșitul oricum pre-matur al omului.

Într-o investigație ca aceea pe care și-a asumat-oS. Fl. Marian, colectarea de materiale rămâne, cum amși văzut deja, nu numai o etapă primordială dar și sinequa non pentru elaborarea lucrărilor propuse a le înfăp-tui. „Abia după ce materialurile de un gen sau altul –precizează Liviu Marian – se adunau, se îngrămădeau,începea a le ordona, a le cerne, a le studia”. Studiul nuse reducea însă doar la această fază, a clasificării șitrierii, ei alăturându-i-se, între altele, și investigarea bi-bliografică concomitentă sau imediat ulterioară. Și cum,în condițiile de atunci ale Sucevei, apelul la o bibliotecăpublică de specialitate (sau cu secții specializate) echi-vala cu un ideal utopic, savantul își constitui prin pro-priile mijloace un astfel de instrument de lucru absolutindispensabil, care trebuie să fi fost de o anvergură im-presionantă, din moment ce fiul său constată că „Rarse vor întâlni într-o bibliotecă românească atâtea cule-geri de opuri și reviste de folclor.” Și această investigațiemergea până spre epuizarea surselor posibil de procu-rat: „Urmărea după putință de aproape toate publicațiilenoastre de folclor și nu o dată dădea mulți bani grei pen-tru corespondență, sau chiar opuri scumpe de ale sale,pentru ca să puie mâna pe cutare broșurică hitionă, decântece sau povești, a cutărui autor necunoscut dintr-uncolț îndosit al țerilor românești.” (În paranteză fie zis, re-constituirea acestei biblioteci reprezintă, pentru profesiade muzeograf custode la Casa Memorială „S. Fl. Ma-rian”, o etapă esențială în amenajarea unui așezământautentic, care să evite aglomerarea de publicații ulteriorintroduse, cu totul străine universului specific alactivității folcloristului și etnografului de mare anvergurăși limpede esență, care a fost Simion Florea Marian.)Această bibliotecă i-a permis lui Marian să evite canto-narea în diletantism facil și înșelător, impulsionându-l șiea să se specializeze continuu, ca autodidact riguros,prin „studii private întinse mai mult decât s-ar crede.”

Câteva relatări se opresc și asupra atmosferei cedomina atelierul de lucru al savantului. Să dăm curs maiîntâi celor de sorginte familială. Fiica sa, Maria Cărăușu,într-o relație parțial publicată, ne spune că tatăl său îirezerva muncii științifice îndeobște după-amiezile șinopțile până târziu. Astfel, venind de la școală, „după



ce se odihnea puțin, se apuca de scris, la biroul lui. În-conjurat de cărți, stătea ore întregi aplecat asupra hâr-tiilor, cu condeiul în mână.” O mică relaxare, încompania unor prieteni și colegi (Vasile Bumbac, Con-stantin Cosovici, Animpodist Dașchievici și alții) la Clu-bul Român, unde citea gazete, stabilea programe delucru pentru Societatea „Școala Română” sau juca bi-liard, îi conferea deconectarea necesară. Revenit lamasa de lucru, „îl prindea miezul nopții scriind, iar tre-cătorii, care aveau drum pe strada noastră, vedeaudupă perdeaua trasă, sâmburele de lumină al lămpii șiștiau că «popa Marian» trudește la cărțile lui.” Tot fiicasa precizează că părintele ei „muncea enorm”. În ultimultimp părea parcă angajat, „cu un fel de disperare, într-ocursă contra cronometru, pentru a termina opera capi-tală a vieții lui, Botanica poporană română. În cameraunde lucra, nori de fum de tutun.” După Liviu Marian,ziua de lucru a savantului începea „dimineața – vara la7 ore, iarna la 8 ore”, când „era deja la masa de scris”,unde „fuma și scria, scria și fuma înainte fără întreru-pere până ce trebuia să plece la școală – la 10 sau11 ore. După cele două-trei ore de învățământ, se în-apoia obosit, pentru ca, după câteva minute de somn,să înceapă lucrul din nou”. Travaliul său laborios tota-liza, astfel, „șase până la opt ore de muncă zilnică, re-gulată. Și aceasta pe lângă munca în școală, îndatoririlede cap de familie, pe lângă activitatea rodnică ca mem-bru al societăților românești sucevene.” Nu sunt pier-dute din vedere sacrificiile pe care le presupune o astfelde activitate, rezidând îndeosebi în viață austeră și jert-felnică: „Pentru el n-au existat sărbători, vacanțe,distracții sau chiar plăceri. Totul a fost jertfit activității,devenind patimă, a cuprins toată firea sa,. Abia isprăveacorecturile unui op și manuscrisele pentru altul erauscoase din întuneric, scuturate de praf, întinse pe masă.Din nou ordina, cernea, corespundea [=colaționa] și în-cepea nesfârșitul fâșâit al peniței pe hârtia lucie”, scrieacelași Liviu Marian.

Alte mărturii mai succinte vin să completeze, sănuanțeze, să diversifice tabloul unui adevărat atelier decreație științifică, unde instrumentarul tehnic apare, pen-tru Lucian Costin, de pildă, reprezentat dintr-un „cordonde cartoane și hârtii resfirate”, sau, cum notează dr.C. I. Istrati (care „a văzut omul acolo unde trăiește,gândește, muncește”), din „teancul manuscriselor sale,adevărate comori naționale”, orânduite „în saltarul și du-lapul în care le păstra.” O imagine și mai pregnantă aacestui atelier de trudire intelectuală se înfiripă subpana lui George Tofan care-l surprinde pe omul deștiință „șezând la masa de lucru”, iar „dinaintea sa, pescaune, pe paturi, cărți, manuscrise, notițe, fel de fel dehârtii.” Haosul aparent este, de fapt, un fel de cosmosordonat după legi ale gândului personal pe care spiritulprofan – vorba lui G. Călinescu – n-are cum să le sesi-zeze. G. Tofan constată, însă, că „din îngrămădireaaceasta, gândul se deslușește limpede și atât de sim-plu, încât vedeai că nu-i place să facă fraze, ci îmbracăideile bogate în haină simplă, după cum îi era firea.” Așase face că „scrierea exactă, catalogarea fișelor, carto-narea în cartoane numerotate, gruparea acestora șiașezarea în dulapuri” (cum bagă de seamă Lucian Cos-tin), reprezentau, ca și astăzi, de altfel, momente, etapeintrinseci activității de cercetare științifică, de neconce-

put fără rigoarea ordinii specifice (mai mult sau maipuțin evidentă), fără stil de lucru.

Astfel se conturează, din elemente disparate, caîntr-o veritabilă oglindire caleidoscopică sui-generis, dinatâtea evocări, mărturii, relatări, amintiri depănate decontemporanii săi, unii nume cu mare răsunet în culturanoastră, figura exemplară a savantului autentic, aplecatasupra unui univers vast de creație, cum este aceeaetno-folclorică, dar preocupat și de unele ramuri maimult sau mai puțin conexe (istoria, mai ales), angajat înviața cetății, atât cât îi îngăduiau locul, timpul șicondițiile social-politice ale vremii (să nu uităm că Ma-rian își ducea traiul în Imperiul Habsburgic, în regim deocupație totuși), atașat bisericii și școlii, instituții menitesă fortifice și să propulseze, împreună cu zestrea spiri-tuală ancestrală, identitatea neamului românesc, încâtaprecierea unui C.I. Istrati, conform căreia S. Fl. Marian„era un apostol al bisericii, al școalei, al societății,al neamului” (s.n,N.C.) se impune fără nici cea mai fi-ravă teamă de contestare. Într-un crochiu de portretmoral, schițat nu fără intenție sintetizatoare, GeorgeTofan, pe care l-am mai citat, remarca următoarele:„Cine a avut fericirea de a-l cunoaște maide-aproape [...] pe acest bărbat, a putut să constate căavea calități rare care îl distingeau: mai întâi o cinste șionestitate cum rar se întâlnește în zilele noastre, un ca-racter ferm, o inimă dreaptă și iubitoare, o răbdare șistatornicie care singură ne poate explica numărul marede lucrări ce le-a putut produce sub referinți destul degrele și lipsit aproape de orice sprijin.” Dotat cu „aceasimplitate cu totul antică și acea adâncă repulsiune fațăde orice ovații și onoruri”, S. Fl. Marian „ne-a codificatdatinile și obiceiurile de la naștere, nuntă și înmormân-tare, el – arată același istoric Ion Nistor, pe care îl citămdin nou – ne-a înveșnicit rostul doinei și al horei, el ne-adestăinuit vraja colorilor, el ne-a prins ciripitul paserilorși ne-a deslușit limba lor.” Pentru că „a cules frumoaseleroade ale simțirii și înțelepciunii obștimei și ni-a arătat,în numeroasele sale scrieri, cât de sărăcăcioase și măr-ginite sunt productele spirituale ale celor mai pronunțateindividualități particulare, față de neprețuita comoară deînțelepciune și simțire acumulată de veacuri în inima șisufletul unui popor întreg.” De aceea S. Fl Marian va ră-mâne, multă vreme, și în conștiința noastră, ca și înaceea a generațiilor ce vor veni, savantul exemplar, nunumai la vremea lui, aureolat de nimbul clasicității fe-cunde, fiind cea mai elocventă probă că nasc și la Bu-covina oameni de seamă.

romanele poeților


„Scriu poezie sub formă de romane acum. Şi măconsider poet chiar astăzi, deşi poezie propriu-zisă, cagen literar, n-am mai scris de 13-14 ani. Eu cred că poe-zia este un fel de a înţelege şi de a cunoaşte lumea,aşa încât cine a fost poet de la început va rămâne poetpentru totdeauna.” Aşa declara Mircea Cărtărescuîntr-un interviu pe care i l-a luat Rodica Nicolae în 2006(18 mai), publicat în paginile unui jurnal din spaţiul vir-tual (Cariere). E doar un exemplu, pentru că astfel deafirmaţii a făcut scriitorul mereu, de câte ori i s-a ivit pri-lejul. Trecerea poetului spre roman devine în acest felun demers firesc, mai cu seamă prin dezvoltări şi ex-plorări de forme, nu neapărat prin conţinuturi noi. Şi sănu uităm că Mircea Cărtărescu a trecut mai întâi prinexperienţa epopeii, un apanaj al cântăreţilor, la începu-turile ei. În schimb, noutăţile ar putea să existe privinddinspre roman spre poem, printr-o mutare esenţială aconflictului în „subteranele” fiinţei omeneşti, ca să folo-sesc un termen consacrat.

Lucrurile nu stau altfel în privinţa romanului Solenoid(Editura Humanitas, 2015). Este o carte care îşi are jus-tificarea chiar în miezul ei: „La Judecata de Apoi unulva veni şi va spune: «Doamne, am scris Război şipace.» Altul va spune «Doamne, am scris Muntele vră-jit, în care lumea se sprijină pe sacrificarea unui copil.»Altul va zice «Doamne, am scris peste optzeci de ro-mane şi volume de povestiri.» Altul va spune «Doamne,eu am primit un mare premiu internaţional.» Altul vaspune «Am scris Finnegan’s Wake, anume pentru Tine,căci nimeni altcineva nu-l poate citi.» Iar altul:«Doamne, iată Veacul de singurătate. Nu s-a scris nimicmai bun vreodată.» Vor veni şiruri-şiruri, fiecare cu tean-curile lui de cărţi în braţe, cu cifre de vânzare şi citate

din critici şi decupaje din presă, asemenea ctitorilor de-senaţi în naosul bisericilor, cu edificiile lor miniaturalepe palme. Toţi vor fi conturaţi de curcubee şi energii, fe-ţele tuturor vor lumina asemenea sorilor. Iar Domnul leva spune: «Da, le-am citit, fireşte, pe toate, chiar înainteca voi să le fi scris. Aţi adus oamenilor ceasuri de des-fătare, i-aţi îndemnat la meditaţie şi reverie. Aţi desenatîn trompe l’oeil cele mai uimitoare, cele mai baroce, celemai ornamentate, cele mai masive porţi pe zidul interioral frunţii, pe osul ei neted şi gălbui. Dar care dintreaceste porţi s-a deschis cu adevărat? Prin care dintreele s-a ridicat pleoapa frunţii de pe ochiul creierului?Prin care dintre ele creierul a început cu adevărat săvadă?» Mai la o parte vor sta, umili în zdrenţele lor,Kafka şi Preşedintele Schreber, Isidore Ducasse şi Swiftşi Sabato, şi Darger şi Rizzori, lângă altă mie de ano-nimi, autori de jurnale rupte, arse, înghiţite, -ngropateîn vuietul timpului... Ei vor avea mâinile goale, dar cu li-tere scrijelite în palme: «Stăpânul viselor, marele Isa-char...» În urma lor vor veni milioane de scriitori care-auscris doar cu lacrimi, cu sânge, cu substanţă P, cu urinăşi cu adrenalină şi dopamină şi epinefrină, direct pe or-ganele lor ulcerate de frică, pe pielea lor escoriată deextaz. Fiecare-şi va duce în braţe propria piele scrisăpe toate părţile, din care Domnul va face, adu-nându-le-ntre coperţile naşterii şi morţii, marea carte asuferinţei umane.” (M.C., Op. cit., p. 279) Şi autoruladaugă: „O astfel de pagină aş vrea să fie scriereaaceasta, una dintre milioanele de piei de om scrise culitere infectate, supurânde, din cartea ororii de a trăi.Anonimă şi la fel ca toate celelalte.” (Ibid.) Să-mi fie ier-tată citarea cam întinsă, dar ea mă scuteşte de o argu-mentaţie mai lungă şi, fără îndoială, mult mai aridă. Iată

Andrei Moldovan

DIMENSIUNI POEMATICE ALE ROMANULUI

LUI MIRCEA CĂRTĂRESCU

romanele poeților


că romanul Solenoid se vrea o voce (fie şi anonimă) în„marea carte a suferinţei umane”. Ar fi bine ca cititorulsă nu piardă din vedere, din citatul de mai sus, acel„chiar înainte ca voi să le fi scris”, cu rezonanţe aparteîn volumul lui Mircea Cărtărescu.

Aşa se face că adevăratul conflict se mută în inte-riorul fiinţei, că este unul profund, dincolo de naraţiuneapropriu-zisă. El se prefigurează într-un dialog, aparentlipsit de o mare importanţă, ca şi de consecinţe, întrenarator şi Irina, pornind de la „dilema lui Raskolnikov”.Iată, din şirul întrebărilor pe care Irina i le pune:„...dac-ai şti că, apăsând pe un buton, ar muri cinevadin altă emisferă, pe care nu l-ai văzut niciodată, şi-nacelaşi timp ai primi o avere uriaşă, ai face-o?”; „ce-aiface dacă-ai putea salva un singur lucru dintr-o casă înflăcări şi-ai avea de ales între o pictură faimoasă şi-uncopil nou-născut?”; „Şi dac-ai şti că pruncul careplânge-acum în mijlocul flăcărilor va deveni Adolf Hitler?Sau Pol Pot? Sau Stalin?” (Ibid., p. 337) În discuţia din-tre cei doi, întrebările şi răspunsurile ar putea fi un exer-ciţiu ludic, oricare ar fi argumentele avansate, totulrămânând la nivelul unor convingeri. În schimb, curge-rea romanului este spre un răspuns la astfel de între-bări, care se dă până la urmă cu preţul cel mare, cuaşezarea fiinţei într-o balanţă care nu este a echivocu-rilor şi care nu iartă.

Aminteam mai devreme că romanul este unul cumiză şi trebuie să spunem că ea este una a cunoaşterii,a cunoaşterii de sine mai întâi, prin cunoaşterea şi ex-plorarea şi altor dimensiuni ale realităţii decât cele în-deobşte cunoscute. Naratorul (îi vom spune şiprofesorul, pentru că asta este profesia pe care o prac-tică) devine, prin concursul mai multor împrejurări, uniniţiat (nu singurul!), capabil să pătrundă şi să trăiascăşi în alte dimensiuni ale existenţei. Vom spune, spre cla-rificare a poziţiei noastre, că nu considerăm a avea de-aface cu aspecte fantastice, ci cu perceperea unei reali-tăţi redimensionate, ceea ce ar fi cel mult de domeniulfabulosului. Aici se consumă drama fiinţei.

Există şi un înveliş narativ la adăpostul căruia „ard”toate aceste drame, o coajă a unei dezvoltări epice con-struite pe două planuri bine conturate şi comune pânăla un anumit punct. Un plan ar fi acela a existenţei deprofesor a naratorului, la o şcoală generală dintr-un car-tier bucureştean, o margine unde locuitorii nici ţărani numai sunt, dar nici orăşeni cu adevărat. În mahalaua Co-lentina nimic nu se îndreaptă spre ceva ce ar putea finumit progres. Devenirea, dacă ar putea fi vorba de odevenire, constă într-o evoluţie a degradării, a multipli-cării ruinelor, printr-un prezent care pare să nu ducă ni-căieri. Profesorii sunt blazaţi, obosiţi de propria lorexistenţă, cu deviaţii de caracter şi comportamentdemne de o galerie desprinsă din Capriciile lui Goya:doamna Rădulescu, profesoara de istorie, preocupatămai mult de organizarea concursurilor de ateism lune-cătoare în grotesc, de partea accentuat ideologică a dis-ciplinei pe care o predă şi de grija pentru ghiulul ce opersonalizează; Caty, profesoara de chimie, cea care

se confesează elevilor în legătură cu bogăţiile sale, ca-sele şi bijuteriile, şi mai predă în ultimele cinci minute;profesoara de rusă ce susţine că Dostoievski nu esteun scriitor chiar aşa mare cum se spune, în evaluareaabsolută a ideologiei sovietice; Agripina, profesoară deromână, cu metode pe care Ion Creangă le-ar fi numit„adevărat meşteşug de tâmpenie”, suplinită destul dedes de un personaj numit „Scriitorul”, fost crai, acumblazat, un soi de concubin care povestea mereu despreun roman al său pe care, se înţelege, nu l-a scris nicio-dată (de aici şi aversiunea naratorului pentru termenulde scriitor, neacceptând sub nici un chip să i se atribuie– loc ocupat în tabloul elementelor!); galeria învăţătoa-relor, foste prostituate la Casa de Piatră, „recondiţio-nate” de partidul comunist, ocupate cu croşetatul saucu jocul cu cubul; profesorii de matematică: doamnaBăjenaru, Florabela, Goia; Irina, profesoara de fizică,cea cu care naratorul, tânărul profesor de română, înfi-ripă o idilă, la început uşor minulesciană, pentru ca apoisă devină o relaţie durabilă; tovarăşa Bejenaru, o fiinţăsuficient de tâmpă pentru a fi secretară de partid; por-tarul Ispas, om fără locuinţă, tolerat să doarmă în scărilede bloc sau în sala mecanicilor de la întreţinere; tantiIakab, femeia de serviciu, extrem de vorbăreaţă; în sfâr-şit, directorul Borcescu, cu palmaresul său de hărţuielisexuale printre profesoarele şi învăţătoarele din şcoală,dar „înzestrat” cu o soţie, Mimi, care îl terorizează. In-strucţia şi educaţia elevilor ar fi ultimul lucru care să sefacă într-o astfel de şcoală „din fundul Colentinei”, dealtfel comună multor şcoli din acele vremuri ale ultimelordecenii ale comunismului românesc, dar în roman avemde-a face mai ales cu o pătrundere dincolo de imediata mizeriei şi suferinţei umane. Corpul profesoral estefolosit la efectuarea recensământului, la colectarea desticle şi borcane, la adunarea de maculatură, de dopurişi chiar de ghindă.

Într-o astfel de şcoală este repartizat naratorul, tânărprofesor de română, cel care în studenţie citise unpoem la Cenaclul Lunii al Marelui Critic şi care ţinea unjurnal în care voia să se regăsească, o prezenţă maipuţin firească în nefirescul peisajului în care ajunge şiunde nu are de ce să fie entuziast. Îl mai salvează apa-tia sa, a omului care are „capacitatea” de a se mai sus-trage de la programele şcolii, care alunecă uneori îngrotesc, de a mai lipsi de la cursuri în favoarea unor altepreocupări (le vom vedea la vremea potrivită), de a în-târzia mereu la ore, de a nu şti exact la ce clasă trebuiesă intre, refugiul în discuţii cu Irina şi cu Goia, profesorulde matematică. Elevii, familiarizaţi cu peisajul în carebătaia făcea parte din normalitate, se transformă în„mici terorişti” pentru o seamă de profesori, un mod,printre altele, de a-şi elibera energia vârstei. Părinţii, ceimai mulţi erau muncitori, veniţi de la ţară, din satele dinjurul Bucureştiului, fără să fi intrat încă în piele de oră-şeni, purtând în ei un bun-simţ moştenit, alături de o vi-zibilă melancolie a înstrăinării, componentă bineancorată în cenuşiul existenţei lor.

Interferează cu acest plan narativ unul al amintirilor,

romanele poeților


accidentale sau nu. Aducerile-aminte ale tânărului pro-fesor, notate în jurnalul său, merg, paradoxal, chiar din-colo de naşterea sa, în vremea când un tânăr ţăran dinBanat se însoară cu o fată din Muntenia şi devin mun-citori într-un Bucureşti mizer, cenuşiu şi confuz, locuindîn condiţii grele, mai întâi într-o cămăruţă, împreună cucopilul lor, apoi mutându-se în bloc, cu o viaţă care nua reuşit să depăşească universul marginii din toatepunctele de vedere, distracţia cea mare fiind vizionareaunor filme la cinematografele de cartier. Copilul, rămasunicul, după moartea timpurie a fratelui său geamăn,cam bolnăvicios, iubit de mamă cam bizar (îl costumacu haine de fetiţă) şi peste măsură, cu o copilărie mar-cată de doctori şi injecţii, cu un răstimp petrecut într-unsanatoriu TBC, avea să cunoască încă de timpuriu sen-timentul însingurării. Cititul, mirajul cărţilor, avea să îideschidă orizontul spre alte dimensiuni, să-i dea senti-mentul că există un univers mai larg, chiar dacă la în-ceput o astfel de percepţie era una încă destul deconfuză. Părea să i se refuze mereu intrarea într-o nor-malitate, aşa cum era ea percepută de omul comun (ase vedea, în acest sens, preselecţia de la stadionul Di-namo). Naratorul pătrunde în universul propriei sale co-pilării şi prin intermediul viselor. Adolescenţa îi aduce oşi mai pronunţată conturare a anomaliilor sale. Studen-ţia şi armata nu îl duc spre vreo direcţie comună a exis-tenţei. Cumpărarea casei din „Maica Domnului” cu„preţul unei Dacii”, casă ciudată, de la un vânzător la felde ciudat, situată pe „o stradă de curve şi cuţitari”, că-sătoria cu Ştefana, zilele bune, apoi certurile şi despăr-ţirea, toate interferează cu un prezent din ce în ce mairăscolitor, mai ameninţat de trăiri decisive, unice.

Învelişul narativ cu cele două planuri, „coaja” careprotejează drama esenţială, reprezintă în acelaşi timp,fie şi structural, sursele din care se hrăneşte nucleul ro-manului, sensul său profund. Copilul celor doi tineri bu-cureştenizaţi are din naştere o taină niciodată clarificată:au fost doi gemeni, iar fratele său, Victor, avea organeleinterne „în oglindă”, adică situate în trup altfel decât estenormal; medicii l-au declarat mort, dar părinţii nu au pri-mit cadavrul copilului. Apoi, de la vârsta de trei ani arămas cu o amintire dureroasă, echivalentă cu o rupturăde mama sa, când a fost dus în oraş şi s-a trezit pe omasă de operaţie, fără ca urmele unei intervenţii chirur-gicale să poată fi cândva identificate şi fără ca lui să îifi fost vreodată clarificată strania întâmplare. Acestea,printre altele, au făcut din copil o fiinţă cu o sensibilitateaparte, predispus să caute înţelesuri într-o realitate con-fuză şi marcată de taine, de mistere. El se îndreaptă,întâmplător sau nu, spre forme de iniţiere de cunoaşterede adâncimi tulburătoare.

Pare că nu întâmplător o carte avea să îl fascinezeîncă din copilărie, chiar dacă îi lipsea începutul, primelefile fiind rupte. Este vorba de Tăunul de Ethel Lilian Voy-nich, autoarea provenind dintr-o familie de oameni deştiinţă, fiică a unui cunoscut matematician, o povestecare îl face să se întrebe cât este de subţire pojghiţarealităţii, autoare care îi deschide calea spre întreaga

bizară poveste a manuscrisului Voynich, numele preţio-sului document fiind dat după anticarului (soţul scriitoa-rei, fost revoluţionar de inspiraţie anarhică rusă) carel-a deţinut o vreme. Tânărul profesor crede că manus-crisul, niciodată descifrat, poate să deţină taina su-premă a cunoaşterii, fiind ispitit mai degrabă de laturapseudoştiinţifică ce i se atribuia, aceea a unui soi demanual lăsat pământenilor de o populaţie extraterestră.Profesorul pare să fie ales să stăpânească acest ade-văr. Toate aparentele întâmplări, ciudate fireşte, par săîndrepte lucrurile într-o astfel de direcţie: dezvăluirile dela preventoriul Voila din Bucegi şi încercarea neizbutităde a fugi de acolo, poveştile ciudate pe care le citeşteprin ziare sau furtul scrisorilor din casa scărilor, în ispitanestăvilită de a intra în viaţa altora; întâmplările de lafabrica veche; vizita de la Morgă; povestea elevei sale,Valeria; casa „în formă de vapor” pe care o cumpără cupovestea ei cu tot de la un fost savant fără studii, inven-tatorul solenoidului Borina, care pare să îl aleagă pe tâ-nărul profesor ca să-i vândă casa în care lucrurile bizaresunt o obişnuinţă, de la patul sub care, în subsol, existăun solenoid permiţând levitaţia, la scaunul stomatologicîn stare să-i dezvăluie aspecte groteşti ale lumii; expe-rienţele secrete ale unor colegi de la şcoală; dispariţiaportarului Ispas, apoi reapariţia şi mărturisirile acestuia;fiinţele care îi apar noaptea, desprinse de lumea visuluiîntr-o dimensiune în care profesorul se pregăteşte săintre. Ca să-şi clarifice tulburările propriei existenţe, per-sonajul notează totul într-un jurnal care, de precizat, nuse vrea un roman: „Scriu aici, seară de seară, în casamea din centrul oraşului, universului, lumii mele, o anti-carte, opera pentru totdeauna obscură a unui anti-scrii-tor. Sunt nimeni şi-am să rămân mereu aşa, sunt singurşi pentru asta nu există remediu, dar nu mint pe nimenipictând uşi ce nu se vor deschide niciodată pe pereţiiacestei lumi piranesiene. Aş putea să-mi iau povesteaşi s-o duc la o redacţie de ziar. Mi-ar putea apăreaîntr-un supliment literar de duminică. Aş mai putea scrieceva în acest gen şi mi-aş publica un volumaş de o sutăde pagini. (...) ...şi-aş auzi de peste tot«felicitări, dom’profesor», până şi din tablourile verzui din jurul cance-lariei, până şi de la femeile de serviciu, până şi de laşcolarii cu pete de cerneală pe buze. Aşa ar începe.Îmcă ar putea începe. Coşmarul transformării mele,după o noapte de somn agitat, în Celălalt.” (Ibid.,p. 642) Am subliniat încă, pentru că mi se pare a ex-prima, cât se poate de bine, chiar dacă şi discret, o luptăinterioară, o sfâşiere, o decizie care nu este chiar luatăşi care devine dificil de luat.

Încet, încet, profesorul devine un iniţiat, cu toată po-vara pe care acest lucru o presupune. Drumul său îlconduce spre casa bătrânului Palmar (îl aştepta mai dedemult, cum îi mărturiseşte, şi ştia că va veni), fostul bi-bliotecar de la „Hasdeu”. În casa lui singuratică şi la felde stranie, ca multe alte lucruri din roman, îl aşteaptămiza tuturor eforturilor, a tuturor sacrificiilor, a tuturor su-ferinţelor şi speranţelor: manuscrisul Voynich, pe carebătrânul bibliotecar i-l împrumută. Numai că manuscri-

romanele poeților


sul, această presupusă cheie a adevărului despre sineşi oameni, despre tot ce trebuia ştiut, nu îi dă un răs-puns imediat. Sub casă, i se dezvăluie prezenţa unuialt solenoid, iar profesorul află cu surprindere de exis-tenţa unei lumi a acarienilor, poate la fel de importantăprecum cea a oamenilor. Mai mult, Palmar îi propune ocălătorie în lumea acestora, posibilă prin şi cu ajutorulsolenoidului din pivniţă, într-un timp scurt din perspec-tiva oamenilor şi lung din cea a acarienilor. Astfel, de-vine un „sarcapt al scabiei”, pentru că vrea să afle „dacământuirea există”. Experienţa sa între acarieni se în-carcă de note christice: el încearcă să îi convingă că nusunt singuri, dar ei l-au perceput „ca pe un acarian nes-fârşit de leneş şi indescriptibil de trist” şi, inevitabil estemartirizat: „Am pierit devorat de cei pe care am vrut să-itrezesc din letargie, să-i scot din lumea lor, ca şi cândar putea supravieţui, cu trupul lor grotesc, în lumeanoastră, să le descui uşa celulei ca să le relevez o ce-lulă cu mult mai vastă.” (Ibid., p. 775) Aşa răspunde, ne-gativ, profesorul la întrebarea care l-a determinat săpătrundă într-un alt univers şi, în acelaşi timp, pare săfie în dialog cu o voce dostoievskiană din Fraţii Kara-mazov.

Personajul pătrunde tot mai adânc şi decisiv în pro-funzimile cunoaşterii „vieţilor noastre multiple şi multidi-mensionale”. El întocmeşte o hartă a tainicilor solenoiziexistenţi în Bucureşti, pentru că toate acestea, înfăşu-rate în mister, nu sunt întâmplătoare, au un sens carese cere relevat, în primul rând pentru sine. Latura per-sonală, eforturile de a căuta răspuns la întrebările des-pre sine se revarsă dramatic asupra existenţei omeneştiîn aspectele sale cele mai definitorii. El nu poate să fienici fericit şi nici nefericit singur (dacă ar fi să parafra-zăm o replică a unui cunoscut personaj al lui AlbertCamus). Cele trei pichetări colective ale oamenilor caresunt pe diferite trepte ale iniţierii (ceea ce înseamnă căîşi doresc o existenţă eliberată de amestecul veninddinspre un dincolo străin şi terorizant), începând cu ceade la Morgă, în care Virgil, precum un personaj dantesc,piere, strivit de „statuia Damnării” dominând deasupraunui solenoid, continuând cu aceea în care vorbitor esteportarul Ispas, cu dezvăluiri uluitoare şi, în sfârşit, atreia, în care tânărul profesor le vorbeşte pichetiştilor,discursul său fiind de fapt declamarea unui poem deDylan Thomas. Vom reda un fragment, pentru că cita-rea poetului galez în contextul romanului invită la o re-lectură, dintr-o perspectivă nouă: „Nu intra în noapteabună, fără zori/ Bătrânii-ar trebui să urle-n asfinţit/ Ah,strigă, strigă contra stingerii de sori!// Deşi-nţelepţii auuitat adeseori/ Să fulgere, şi bezna i-a-nvelit,/ Nu intralin, în noaptea bună, fără zori.” (Ibid., p. 825) Să admi-tem, în acelaşi timp, că romanul exercită o puternică in-fluenţă şi asupra modului de a citi versurile arghezienecare servesc drept motto (nu invers, ca în cazul obişnuital oricărui element de paratext).

În faţa aceleiaşi statui a Damnării, profesorul naratoreste pus să aleagă. A ajuns aproape de cel mai înaltpisc al cunoaşterii, era în pragul tuturor împlinirilor pen-

tru care se consacrase şi pe care le râvnise (între timp,se născuse şi fetiţa lui, tot Irina): „Am întins în acelaşitimp, deasupra focului, fetiţa şi manuscrisul. Am dat dru-mul caietelor, unul câte unul, în foc, pe când iubita meaşi-a tras înapoi copilul la piept. Ne-am îmbrăţişat, cu fe-tiţa-ntre noi, deodată incredibil de fericiţi, fără să ne maipese de vreo statuie sau de vreo poartă. De-acum zeiţaputea să-şi ridice talpa şi să ne strivească pe toţi: trăiamîn dragoste şi asta nu ne-o mai putea lua nimeni.” (Ibid.,p. 835) Până la urmă, este sensul mântuirii căutate cuatâta nelinişte: iubirea. De aceea când, în final, deasu-pra celor şase solenoizi, Bucureştiul se desprinde pre-cum într-o scenă apocaliptică lăsând să se vadămăruntaiele sale oribile, suferinţa enormă, şi levitează,bucăţi din oraş desprinzându-se, cu clădiri şi cu trăirileoamenilor, şi se mistuie în neant, profesorul şi cele douăIrine nu se mai află în metropolă, ci undeva alături, laadăpostul iubirii, precum un simbol al unei noi trinităţi,gata să se reverse cândva asupra unei lumi înnoite.

Fără să fie fantastic în esenţa sa, romanul lui MirceaCărtărescu este unul de un realism tulburător, caresparge pojghiţa unei realităţi fragile, cu forţa unui poem.

contemporanii noştri


– Știu că ați risipit sute de epistole în toată țara,adresate confraților și prietenilor. Prin anii 1990-95expediați scrisori dactilografiate, corectate cu tuș alb,unele dintre ele aveau 4-5-8 pagini. „Moda” electronicăde azi a impus mesajele. Regretați exercițiul literar alepistolelor?

– Sigur că regret, cu nostalgia celui care a învăţatsă scrie cu un condei de piatră pe „tăbliţă” – o gresieneagră, înrămată într-un chenar de lemn – pe care zgâ-riam să mă alfabetizez şi să socotesc, legată cu o sfo-ricică de un burete umezit, în loc de gumă, nelipsită dinghiozdanul primului an de învăţătură, alături de penar,o carte de citire şi pacheţelul de mâncare, tăbliţă înlo-cuită mai târziu cu caiete „dictando” şi aritmetice – pro-babil ca şi azi –, cu o liniatură menită s-o respecţi, săscrii frumos, nu împrăştiat, ca un semianalfabet. Lasăcă, devenind şcolar, pe lângă atâtea minunăţii, printrediscipline, erai procopsit şi c-o materie pierdută: caligra-fia, cu deprinderea de a scrie frumos. Ba te învăţa cumsă concepi şi o epistolă, să fugi de uzatele: „Aş vrea camicile mele rânduleţe să vă găsească în cele mai feri-cite clipe ale vieţii” sau „Aflaţi despre mine că sunt bine

sănătos, ceea ce vă doresc şi vouă”, ori pe versoul uneifotografii: „o piedică în calea uitării”, stasuri transmiseca gripa, din generaţie în generaţie. Într-adevăr, amscris enorm, făcându-mi plăcere să corespondez, îna-inte de a publica. Într-o cronică, mai tânărul meu prietenAndrei Moldovan, creionând un tablou biobibliografic,lăsa de înţeles că între debutul meu literar din „Tânărulscriitor”, cu o schiţă satirică, şi volumul de debut edito-rial, cu monografia „Gh. Brăescu” – vreo opt ani, între1955 şi 1963 –, aş fi stat departe de condei, pornind dela datele tiparului. În realitate, a fost o perioadă pros-peră de creaţie epistolară, precedată de încercări lite-rare, creionate îndeosebi în timpul sanatorizării laMoroieni şi Bran. Însăşi schiţa de debut, cu care încer-cam să mă realizez, era un rezultat al frământărilormele literare, dar reproşul de a mă fi aventurat tematicîntr-o lume netipică noilor realităţi m-a făcut să abando-nez satira, considerând mai onorabilă prezenţa pe tă-râmul istoriei literare, oricum, mai neutră. Poate fiindcălucram şi la Direcţia Generală a Editurilor, unde obiec-tivele planului tematic, fixate „de sus”, nominaliza:„lupta pentru pace; industrializarea ţării (cu pivotul eicentral, construcţia de maşini); transformarea socialistăa agriculturii; lupta împotriva clicii titoiste” ş.a.m.d., cucare n-aveam nimic împotrivă, dar în care nu mă regă-seam. Dar de scris, de corespondat, dialogat, necenzu-rat de nimeni, am făcut-o cu tot năduful inimii mele.Scrisoarea în sine a existat ca specie literară de cândlumea şi îmi place să cred că prin sinceritatea ei rămâneo amintire frumoasă. Nu neg că butonarea telefoanelormobile a sporit eficientizarea relaţiilor prin comprimareatimpului, dar le-a şi robotizat, reducându-le sentimentalla un refren de odinioară: „Spune-mi unde, când şi cum,te mai pot vedea o dată”. De conversaţiile şi întâlnirilede pe internet ce să zic? Le înţeleg rostul şi productivi-tatea, ca o varietate a loteriei de borcan, cu majoritatealozurilor în pierdere şi creşterea experienţei prin sentinţa

Niculae Gheran

CU CĂRțILE PE MASĂ- Interviu de Virgil Raţiu -



„mai trage o dată”. Inevitabil, sună desuet ce spun,dar prin tehnologizarea binevenită a relaţiilor interu-mane s-au vaporizat şi bătăile de inimă cu care aşteptaiun plic de la o iubită/iubit, să-l deschizi şi să citeşti scri-soarea. Recitind-o, pân-o învăţai pe dinafară, îţi ofereao stare emoţională pe care soneria mobilului de azi n-opoate echivala, ci doar telegrafia. Cu timpul, pe măsuraunor posibile colectări, lipsa literaturii de sertar – atri-buită Epocii de Aur – va fi suplinită în bună măsură delectura volumelor cu caracter epistolar, mai ales dacăşi kilometrii de arhivă a Securităţii vor fi scuturaţi şi îninteres public. Două exemple: unul desprins din mărtu-risirea lui Carandino, după ieşirea din închisoare, rela-tată la Casa Scriitorilor – unde, de regulă, luam masaîmpreună când ieşeam de la Biblioteca Academiei –,local frecventat cam de aceeaşi clientelă, de unde,după încetarea transportului în comun, îl luam cu ma-şina personală şi-l lăsam în drumul meu la domiciliulsău din Bd. Domniţei, colţ cu Calea Moşilor. Îi cultivamamiciţia, fiindu-mi util în descifrarea onomasticii demâna treia din gazetăria interbelică, de care mă loveamîn însemnările jurnaliere ale lui Rebreanu. El, aflat în re-laţii epistolare cu Şeicaru, îmi spune odată că Pamfil,vrând să dea o ripostă atacurilor revanşarde ale unoristorici maghiari din Germania Federală, îl roagă să-i tri-mită nişte cărţi pe care nu le are la îndemână. Cărţi rare,de unde să le ia? Ca apoi să nu treacă mult timp şi săprimească mulţumiri că le-ar fi primit pe toate. Că bă-nuiam cine fusese binevoitorul interesat de intenţia bu-nului român ne era clar, mai puţin „rătăcirea” altorscrisori, ale aceluiaşi autor, care, evident, întrerupeaufluxul epistolar. Altul ar fi lotul epistolelor de dragoste,extrafamiliale, trimise de A.E. Baconski unei doamnecăsătorite, ce-l fericise cu un băiat, documente ce nufuseseră introduse în dosarul procesual intentat pentrurecunoaşterea paternităţii, contestată de poet. Cum pro-testul său ne fusese relatat, odată cu hotărârea de a de-clara greva scrisului – eu participând ca secretar alConsiliului Editurilor la discuţia lui Tolea cu acad. Al. Ba-laci, pe atunci vicepreşedinte al Comitetului de Stat pen-tru Cultură şi Artă –, cazul depăşind atribuţiile noastreministeriale, am primit însărcinarea să întocmesc oscurtă informare către Emil Bodnăraş, vicepreşedinte alConsiliului de Miniştri, semnată de Pompiliu Macovei.La scurt interval, Alexandru Voitinovici, la vremea res-pectivă procuror general şi dramaturg, ne-a invitat săvedem, cu discreţie impusă, corespondenţa secretă ascriitorului „nedreptăţit”, oferită de mama nou-născutu-lui, cu condiţia de a nu fi dată publicităţii.

Verba volant, scripta manent! Numai că în lipsa do-cumentelor, prinde orbul, scoate-i ochii. Azi, poate să-ţiscrie şi Sfântul Petre, dar, în lipsa plicului şi a sfintelorcuvinte, ce e vis rămâne vis. Degeaba am sute de scri-sori de la confraţi de generaţie, prieteni şi autori, precumMircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, cu caream colaborat la „Dicţionarul Scriitorilor Români”, sau cuAlexandru Zub, ca autor al unor cărţi monumentale, în-chinate lui Kogălniceanu, Xenopol şi Pârvan – vreo 200i le-am dat Rodicăi Lăzărescu, să le valorificăm pe mă-sura reîntregirii corespondenţei tur-retur –, dacă n-am

şi slovele mele, totul pierzându-se în taina viitorului.Noroc că, odată făcuţi, Adam şi Eva nu se îndrăgostesco singură dată în viaţă, iar în pom cresc mere multe,aşa că nu toate femeile vor fi, pardon, toante, să-mi răs-pundă, când i-am cerut uneia un xerox după epistolelelungi, scrise zilnic din Cuba: „Nu mai am aşa ceva: ampus totul pe foc!” (Preţul fidelităţii mele între atâtea albeşi negrese, creole şi mulatre, colege de balet ale uneitranslatoare românce de pe Colentina, ajunsă acolo dinpricina Institutului comun cu soţul ei, tânără care le adu-cea zilnic la masă – fiindcă beneficiam de „credit card”,într-o ţară de înfometaţi – nevastă singuratică a unuitenor angajat la Scala din Milano – ce nu s-a sfiit să măîntrebe amical, spre plecare: „Sunteţi gay?”). De faptnătâng, dar unde ai sărutat odată, nu scuipi niciodată,deşi tare aş fi tentat să nu-i pun numele pe foc, decâtca eventuală autoare despre Cuba lui Castro, aşa cumnu apare în cărţile lui Titus Popovici şi Alecu Ivan Ghiliade-atunci.

Timpul avea să cicatrizeze rănile şi mormane descrisori se vor mai găsi la Bacău, în Noua Zeelandă şipe ici pe colo, în ţară şi peste hotare, de la tinereţe, pân’la bătrâneţe. Ceea ce regret acum e că multescrisori/mesaje purtate azi cu personalităţi ale vieţii cul-turale rămân în memoria unor computere schimbate,idem laptopuri, ce se duc pe Apa Sâmbetei.

– Cum ați izbutit să realizați integrala Rebreanu, cumiracolul de a reproduce în ediția OPERE toate frag-mentele anticomuniste, excesiv naționaliste, religioaseetc.?

– Am răspuns adesea la această întrebare, insistândpe dârzenie şi răbdare. Alţii au pus pe seama compli-cităţii cu Securitatea, acordându-mi, încă din anii tine-reţii, gradul de căpitan, deşi, imaginativ, din soldatneinstruit – socotit nedemn a face parte din armata po-pulară, datorită stării sociale a tatălui meu – meritam săfiu reabilitat şi onorat cu titlul de general. Hazos, afăcut-o Fănuş Neagu, când eu, detronat din funcţia desecretar al Consiliului Editurilor şi consilier general alministrului Culturii – părăsit de-o mulţime de „prieteni”ce mă asaltau zilnic cu cereri –, a lansat zvonul că voifi transferat la conducerea Direcţiei de Paşapoarte, cageneral, funcţie pe care, se pare, oi fi avut-o şi pânăatunci. Să fi văzut cum iarăşi s-a înroşit firul telefonuluide-acasă, cu declaraţii de dragoste şi solicitări de vizepentru deplasări în afară, urmate, după revenirea întrombă a proletcultismului şi terminării „anilor de dez-gheţ”, de-o mare dezamăgire clientelară, prin transferulmeu, pe post de redactor, la Editura Enciclopedică Ro-mână, „în interes de serviciu”, cât mai departe de viaţaliterară. Nu exclud însă realitatea că vechile mele funcţiide conducere în domeniul editorial nu mi-au fost favo-rabile, în opoziţia ce-o aveam tacit cu Iosif Ardeleanu –la naştere (1909), în acte maghiare, Adler Döme, cu20 de ani mai în vârstă decât mine –, cel mai longevivdirector general al cenzurii (=DGPT), între anii 1951 şi1973, dar şi cel mai fanatic, comparativ cu preceden-tul Vasile Dumitrescu, de la înfiinţarea instituţiei (1949)şi urmaşul său, Ion Cumpănaşu. Ca şi Direcţia Gene-rală a Editurilor, Poligrafiei şi Difuzării Cărţii, amândouă



instituţii făcuseră parte din Ministerul Informaţiei, trans-ferate prin decizii guvernamentale sub tutela Consiliuluide Miniştri. La început, cărţile, indiferent de gen, se ci-teau în ambele locuri, ca apoi, pentru eliminarea para-lelismului, manuscrisele trecând pe la Direcţia Editurilordoar pentru avizarea că figurează în planul de apariţie(la elaborarea căruia, anterior, aveam rol coordonator,ca şi la avizarea contractelor cu autorii). Se statuaseînsă ca la formularea deciziei cenzoriale, Direcţia Ge-nerală a Editurilor şi Difuzării Cărţii – inclusă cu timpulîn varii componente guvernamentale, cu denumirea deCentrala Editurilor sau Centrala Cărţii – să aibă dreptde veto. Pentru asta, DGPT trimitea Centralei note (ne-semnate) pe hârtie pelur – semn că existau mulţi desti-natari –, cu fragmentele ce urmau să fie îndepărtate,transmise editurilor şi instituţiilor furnizoare de tipărituri(în afară de cca 3 000 de titluri din planul centralizat,mai existau cca 5 000, producţie extraeditorială, rapor-tată în Anuarul statistic ). În „anii de dezgheţ”, în urmaunui conflict cu revista „Luceafărul” a lui Eugen Barbu,refuzasem să mă implic în controlul presei literare, aşacă şpalturile trimise pentru verificare convenisem sămeargă direct la Alexandru Balaci, ca vicepreşedinte decare ţineam ierarhic, dar de edituri mă ocupam cu se-riozitate, inclusiv de notele trimise de DGPT, folosinddreptul de veto! O făcusem cu gălăgie mare încă de pevremea când lucram la Centrala Cărţii, ca şef al secto-rului de literatură şi artă, când cenzura ardeleanuluiDöme respinsese romanul „Risipitorii”, iar Marin Preda,revoltat, ni se adresase cu un memoriu, rugând orga-nele statului să-i ofere un serviciu, că el se lasă de lite-ratură. Litigiile se judecau la secţia de presă a CC alPCR, de regulă la sectorul edituri, condus de un activistVasile Bihari (suspectat ulterior a fi spion maghiar şi ex-pulzat din ţară). Nu mi-e jenă să afirm că tipul avea omare încredere în judecata mea, poate unde-mi era re-cunoscător că uneori îi redactam referate ce i se ce-reau de superiori, cu privire la viaţa editorială). Or, nuo dată am buşit în faţa lui cu reprezentaţii Cenzurii, tri-mişi să-şi susţină aberaţiile. De aici, poate, şi prudenţalor de a evita conflicte cu mine. N-ar fi drept să omit căîn respectiva instituţie se găseau şi persoane înţelegă-toare, în comparaţie cu câinii dezlegaţi ai lui Döme, fieşi ardelean. Mă refer la Elena Doxănescu, pare-se di-rectoare peste numerotaţii ei – ce-şi semnau controlulca atare, nu nominal – şi la d-na Molho (nume dupăsoţ?, frumuşică foc); mare avantaj să discuţi cu oamenideştepţi şi să-ţi susţii cauza, deloc personală. Mai alescând aceeaşi cenzură dăduse drumul la pasaje multmai deocheate din clasicii ruşi – cu care probam –, casă mi se impună s-aplic alt regim unui clasic român.

Cotitura cea mare a fost în 1970, când obţinusem săîntregesc textul ciobit al romanului „Ion”, după reconsi-derarea lui Crohmălniceanu, care sărise şi peste sin-tagma „Răpirea Basarabiei” – piesa de teatru în caredoamna Herdelea ş-aducea aminte că a jucat în tine-reţe – cenzura schimbându-i titlul în „Răpirea”. Am re-fuzat compromisul, renunţând să continui ediţia, cuargumentul – după toţi rizibil –, că „n-am mandat testa-mentar de la Rebreanu să-i foarfec textele”. Cu doam-

nele de la cenzură m-aş fi înţeles, dar nu şi cu Iosif Ar-deleanu, care tuna că nici peste mormântul lui un ase-menea text nu va trece. Şi a trecut, după doi ani deîncăpăţânare a mea de a întrerupe apariţia seriei, dupăce apucasem să public integral nuvelistica rebreniană,inclusiv creaţia maghiară de sertar, secţiune de cares-a ocupat Nicolae Liu. Nu mă încăpăţânasem de-geaba, deşi, aparent, în dezacord cu Mihai Şora, peatunci redactor-şef la ESPLA, dar şi prieten: „Nu te-nţe-leg, Niculae, un cuvânt lipsă într-o carte, plasat şi întru-un pasaj nesemnificativ, este egal cu zero, dovadă şieratele la care apelăm curent”. În principiu, avea per-fectă dreptate, numai că eu fugeam de crearea unuiprecedent periculos. Trăieşte şi poate fi întrebat de răs-punsul meu: „Mihai, îţi răspund ca o fată mare: dacă aziîi las să intre cu briciul în mine un centimetru, mâine măfac harcea-parcea, ba mă aleg şi fără barbişon. Aşa cătotul sau nimic!”

Dar n-a fost doar atât. În adolescenţa mea idealistă,între 18 şi 20 de ani, lucrasem la capitala Uniunii Tine-retului Muncitoresc (ulterior Muncitor), cu GheorghePană – paralel, la două capete, el plasat la CC al UTM– până prin 1950, eu văzându-mi de şcoală şi de pâineîn domeniul editorial, el „cu partidul nostru-n frunte,spargem munte după munte”, aşa că, după multe însăr-cinări de mare răspundere în conducerea PCR, ajun-sese într-o vreme să deţină şefia direcţiei condusecândva de Ceauşescu, precum arăta pe vremuri: or-gane de partid, obşteşti, cele speciale şi cadre (ulteriorseparate, ca un om să nu deţină atâta putere). L-am vi-zitat cu o ediţie rusească din „Ion”, ştiind că nu găvă-reşte pa ruski, explicându-i logic că două vorbe, „răpireaBasarabiei”, nu pot răsturna ordinea de stat din Româ-nia şi din URSS, cu atât mai mult cu cât, din contextuldat, nu rezultă cine a răpit Basarabia: noi sau ruşii?,c-am ajuns mai catolici decât papa. După care, vorbindde ruşinea că ne lipsesc colecţii complete de clasici ro-mâni, în timp ce ne putem mândri cu serii integrale declasici ruşi, am adăugat: „Jalnic a ajuns cultura româ-nească, dacă are nevoie de un amărât ca mine”(nu tine, cum poate ar fi fost mai corect). L-a sunat peloc pe Ardeleanu – căruia, după căderea facţiunii mos-covite din partid, îi tremura şi lui târtiţa – spunându-i sădea drumul la ediţie, că-i critică, academică, se publicăîn tiraj mic etc. Cine să-l contrazică?

Cu acest prilej, m-a întrebat unde mai lucrez, revoltatcă fusesem mătrăşit din conducerea operativă a CSCA,gata să intervină, cu aceleaşi bune intenţii cu care îmifacilitase cândva promovarea ca secretar al ConsiliuluiEditurilor şi Difuzării Cărţii. Cum între timp se înăspriseatmosfera ideologică graţie marii revoluţii culturale chi-neze, l-am rugat să mă scutească de „reabilitare”, dar,dacă vrea să-mi facă un bine, să dea dispoziţii să mi serefacă salariul, cum prevede legea transferării „în inte-res de serviciu”, folosită oportunist la debarcarea mea.Cu aceeaşi ocazie, m-am dumerit încă o dată că fă-ceam parte dintr-un partid divizat, fiindcă, venind vorbade Popescu-Dumnezeu, tartor ca şi el, ambii secretariai CC, m-a întrebat, dezinvolt: „Unde era, bă, ăsta, prin1947, când trăiam dintr-un salariu minim pe economie



şi făceam foamea mâncând o dată pe zi la cantină,de-am umplut sanatoriile cu tuberculoşi” – aluzie la fap-tul că Mitică Dumnezeu intrase în partid în 1953, nu canoi din 1947 (fără să ştie că din 1950 – când ne des-părţisem – 17 ani mă autoexclusesem din partid, reîns-criindu-mă în PCR abia în 1967, în atmosfera unuiclimat de independenţă naţională).

Revenind la întrebarea ta: la scurt interval, doamnaDoxănescu m-a convocat la DGPT, unde am convenittipărirea integrală a creaţiei rebreniene, cu explicaţii însubsolul paginilor, acolo unde textul o impune. Ceea ceam făcut, cu explicaţii din Rebreanu versus Rebreanusau cu precizări din istoria României, în cazul romanelor„Crăişorul Horia”, „Gorila” şi al jurnalelor. Pe scurt: ras,tuns şi frezat, după mine potopul, fără să calc pestemormântul lui Möme Adler, Dumnezeu să-l ierte!

– Ce veți hotărî în legătură cu manuscrisele din ser-tar, scrisorile și documentele pe care le dețineți? Nu do-resc să înaintez o comparație, însă întreb: le veți donaAcademiei?

– Mă faci să râd. Despre ce Academie vorbeşti? Teîntreb cu întreaga mea preţuire faţă de omul ce se aflăde curând în fruntea ei, Ioan-Aurel Pop, un savantîntr-ale istoriei românilor de a cărui dragoste de neamşi ţară nu se poate îndoi nimeni. Numai că el n-are cumsă repare trecutul instituţiei, începând cu declinul pro-gramat de mama polimerilor, savantă de renume mon-dial, Dumnezeu s-o ierte, ca şi pe cei care au înnobilat-ocu înalte titluri, scutind-o de supliciul colegilor de liceu,de facultate şi de universităţi, la fel şi pe modeştii urmaşice-au făcut invizibile imensele averi ale instituţiei, dupămăreaţa Revoluţie din Decembrie 1989. După naţiona-lizarea averilor burghezo-moşiereşti, „ciuma roşie” –cum li se mai spune celor patru milioane de comuniştiiînregistraţi, de voie de nevoie, în aceeaşi firmă – a păs-trat unele beneficii acordate membrilor Academiei şi slu-jitorilor din institutele sale, întreţinându-le CasaOamenilor de Ştiinţă, unde membrii şi familiile lor aveaucompartimentul lor, putând lua masa la prânz şi seara,iar, separat, salariaţii institutelor de specialitate, la pre-ţuri modice, după cum în incinta Bibliotecii Academieicititorii beneficiau de un bufet generos, care le puteasusţine studiul de dimineaţa până seara. În perioada in-terbelică şi câţiva ani după august ’44, în structura Aca-demiei exista o Direcţie Generală însărcinată săadministreze uriaşele averi ale instituţiei, posesiuni aleunor ilustre personalităţi care au donat averi importanteCupolei Nemuritorilor. În prezent, când s-au restituitcastele, catedrale, moşii, mii de hectare, păduri şi lacuri,conace, mă întreb ce s-a făcut cu această moştenire,cum este valorificată, în interesul oamenilor de ştiinţă şistimulării cercetărilor din toate domeniile culturii, cândsărăcia paralizează până şi activitatea multor institutede specialitate. De pildă. Editura Academiei nu-şi îngă-duie să aibă un serviciu de corectură, la care nu renunţănicio editură provincială, de-şi cunoaşte menirea. (Cesă mai spun de serviciul de marketing…) De drepturi deautor nici nu mai vorbesc. Tu ştii cu câţi bani m-am pro-copsit după publicarea mult lăudatelor volume „Rebre-niana”? Îţi spun eu: zero lei, zero bani. Tu te referi la

hârtii moarte. Ia mai curând şi citeşte ultima pagină cucare se încheie secţiunea „Corespondenţă” din Ad-denda vol. 2 din „Rebreniana”. E scrisoarea Editurii Aca-demiei Române, semnată de directorul general,acad. D.R. Popescu, adresată preşedintelui ConsiliuluiJudeţean Bistriţa-Năsăud, Emil Radu Moldovan, princare îi propunea, la 8 august 2015, colaborarea pen-tru publicarea unei ediţii critice Rebreanu – tipărită, înprimă versiune, de-a lungul a patru decenii (1968-2005)–, urmând să opteze între: a. reproducerea anastaticăa vechii serii de „Opere”; b. ediţie revăzută şi completatăde mine şi colectivul redacţional, creat în Bistriţa,„Opera magna”, în 10 volume („3-4 tomuri anual”), scri-soare la care nici până astăzi nu s-a răspuns. Ono-rabilul preşedinte a preferat să mă onoreze, peste cinciani, cu titlul de „cetăţean de oroare al judeţului” – răs-plătindu-mă cu o diplomă de mucava, o mică statuetăde bronz, bună de spart nuci, şi-un album de prezentarea aşezărilor someşene. Titlu onorific la care aş fi renun-ţat cu plăcere, dacă în schimb îmi creea condiţii să ac-tualizez informaţia istoriografică, dobândită de-a lunguldeceniilor, punând la dispoziţia cercetătorilor o nouăediţie critică, dar să şi continuăm valorificarea fonduluiarhival Rebreanu. Mai ales că începusem să publicămseria de corespondenţă, cu volumele academice „In-time”, „Scrisori către Rebreanu” (vol. 1, litere-le A-B), mult lăudate în presă, din cele 4 programateîn planul ştiinţific, elaborat cu acordul Editurii Academiei,în care mai erau incluse alte trei volume (în total2 000 de epistole, nesemnate doar de un Agârbiceanu,Arghezi şi Blaga, ci de mai toţi corifeii artei, culturii şipoliticii româneşti, începând cu Carol al II-lea şi conti-nuând cu Cezar şi Camil Petrescu, Sadoveanu ş.a.).Başca o biobibliografie şi un dicţionar de personaje –unele, în fişe, lăsate în custodie dnei RodicaLăzărescu –, sperând ca dânsa, împreună cu alţi vechicolaboratori, precum Andrei Moldovan, Emeşe Câm-pean şi Lorenţa Popescu, de la serviciul de manuscriseal B.A.R., să continue activitatea începută şi întreruptădin motive de economii bugetare. Acum, în ce mă pri-veşte, tempi passati. Mărturisesc că i-aş scrie dlui EmilBoc, ex prim-ministru, ce goluri las în urmă, datorită or-donanţei sale guvernamentale, prin care eu, în calitatede pensionar, nu mai îndeplineam condiţia de salariatal Muzeului Judeţean Bistriţa-Năsăud, de la care lunarprimeam în mână nesimţita sumă de 1 601 lei. Am maispus-o şi-o repet, să se audă şi după ce voi fi trecut Din-colo: în condiţiile în care Editura Academiei se angajasă suporte costurile redacţionale şi poligrafice ale aces-tor monumente de cultură, cu economiile realizate deConsiliul Judeţean prin suprimarea retribuţiilor noastrede mizerie n-ar fi putut construi nici măcar o privată pu-blică. Asta i-aş scrie d-lui Boc. N-o fac, convins că dis-tinsa lui soţie, literată, îi va explica tot ce se cuvine,ştiind că reactualizarea singurei ediţii critice din culturaveacului 20 – din multele începute şi neterminate –, afost abandonată urmare ordonanţei sale, deşi amărâtulde mine îmi propusesem să continui valorificarea fon-dului arhival al Romancierului, precum şi realizarea câ-torva instrumente auxiliare de muncă intelectuală,



formând şi lăsând în urma mea o şcoală.Mă întrebi de soarta unor hârtii, ce fac cu ele, unde

să ajungă, uitând că autorul lor este încă viu, că există,că n-a izbutit să găsească o rezervă într-o clinică demedicină generală, chiar şi pe bani, care să-i permităconsultări paralele, fiindcă, ajuns nonagenar, eşti ca omaşină de colecţie, uitată de Dumnezeu în ploaie: undeumbli, acolo uzura te obligă să repari. Consultaţi la ca-binete particulare – ca să eviţi cozi umilitoare, observică nu există doctori pe specialităţi, la care să apelezi,fără să-ţi prescrie măcar două pastile şi trimiteri la alţispecialişti. Ei bine, am ajuns să înghit 24 de capsule.De voi continua tot aşa, pulbere îmi fac ficatul, găurindşi stomacul. Aşa că, în afară de un pistol, ai vreo reco-mandare? Altfel vorbim degeaba: ţara arde şi baba sepiaptănă, fiindcă, de regulă, soluţiile ce se impun se vorgăsi post mortem, îmbălsămate cu regrete eterne.

– Ați avut curiozitatea de a vă citi dosarul de la Con-siliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității(C.N.S.A.S.)? Și dacă da, ce surprize ați avut?

– De-ncepeai interogatoriul cu întrebarea asta, nune-ar fi ajuns spaţiul pentru alte răspunsuri, aşa că măobligi să fiu lapidar. Răspunsul este NU, şi asta pentrucă, pe măsură ce trece timpul, ajung la concluzia că,din 3 români, 5 au fost sau sunt turnători. Nu mă referla cei care deliberat s-au angajat în serviciul lui Me-fisto, sub semnătură, dând în scris că se angajează acolabora „în apărarea patriei”, ci şi la palavragii de du-zină, care latră pe principiul tradiţional „gura bate curul”.Căci în afara turnătoriei profesionalizate, intră şi siste-mul de „relaţii”, cu practica „referinţelor”, când, la anga-jări şi după, se culegeau informaţii prin serviciile de

cadre de la vecini, colegi de şcoală, rude şi paparude,informaţii scrise, între care, pe unele mai negre, le poţiîntâlni la dosar, fără ca emitentul să fi fost vreodată ra-colat de Secu. Practica înregistrării orale era şi este, larândul ei, în floare. Vorbeşti una-alta despre soacră, ne-vastă, coleg, amant, amantă, provocat de un„prieten/prietenă” – care te anunţă ce-ar fi zis despretine – şi ÎNREGSTRAT, răspunzi enervat cu ce-ţi vinela gură (altă sursă de informare clandestină). Pasajecompromiţătoare, acelaşi Mefisto le-a extras din cores-pondenţa cenzurată, din rapoartele pe care, prin lege,erai obligat să le întocmeşti la venirea din misii oficialepeste hotare. Ce să mai zic de foştii deţinuţi politici,care, după eliberare, erau vizitaţi de securişti, obligaţisă spună ce-au vorbit cu diverşi cunoscuţi, intraţi în co-limatorul lor. Aşa se face că un prieten din copilărie m-arugat să-l vizitez mai puţin la cooperativa unde lucra, în-zestrată, cu siguranţă, c-un informator. Cinic, la Cra-iova, I.D. Sîrbu convenea cu noi să-i spunem ce săraporteze. Recent, am avut surpriza uluitoare să constatcă un gazetar, care, nevinovat, fusese condamnat cinciani la Canal, pentru o iluzorie omisiune de denunţ –susţinut, după eliberare, casă şi masă de mine şi ajutatsă publice două cărţi – avea să devină colaborator alrespective instituţii, facilitându-i-se o plecare la Paris.

Pe scurt: la 90 de ani, în afară de cititori, am puţinesuflete apropiate. Mulţi dintre bunii mei prieteni – pecare îi plâng ş-acum, amintindu-i în rugăciuni pentru ier-tarea păcatelor – s-au grăbit să mi-o ia înainte. Consul-tând dosarul de care vorbeşti, ar fi oribil să constat căpe unii dintre ei i-aş pierde a doua oară.



REMEMORĂRIDIN VIAȚA DE IERI ȘI

DE AZI

– Ne puteți spunecare sunt cele mai sem-nificative momente deviață?

– Sunt multe impor-tante: moartea mamei,firește, aveam 13 ani șiam avut noroc că tatanu s-a recăsătorit, con-vins că eu trebuie săam un tată și nu omamă vitregă; nici eu

nu eram prea ascultător (...), însă… (îl critică pe Ban-deras cel din reclamă când îl vede la TV) N-am văzutreclamă mai proastă, dar unele sunt foarte faine, ca șibancurile; există o cultură a bancurilor, care nu suntfoarte luate în serios și, la urma urmei, trebuie să fiifoarte deștept, ca să iei în serios un banc. Foarte im-portantă a fost și șederea la munte sus. Și acum. A fosto experiență foarte specială, neașteptată, veneam dela Bacău, un târg leșinat, produs al ceții și al ploii. (Re-petă aceleași versuri ca data trecută din Bacovia.) Dacănu ești dotat să înțelegi, n-ai dreptul să comentezi.

– Am observat că aveți o bună înțelegere a stiluluibacovian. Ați avut vreun moment de viață Bacovia?

– Nu, l-am descoperit într-o zi. Ca și muzica, nu amniciun fel de educație muzicală, dar aș putea scrie des-pre muzică mai mult decât un meloman. Nu știu cinezicea asta, Tolstoi sau Dostoievski: „Eu nu sunt filosof,dar urăsc filosofia!”. E ca în literatură, numai că în lite-ratură nu avem un vârf ca Bach. Muzica, din când încând, poate să și pară maximă, dar asta nu pot s-o ex-

plic, știi?! – Perioada în care v-ați întors cu mama la locurile ei

de baștină ați spus că a fost foarte importantă!– Ohooo, da, și nu pot să dezvolt acum. Spun doar

că era lumea aceasta nouă, pentru că acolo, pe vremeaaceea era o lume izolată, acolo și casa se făcea în treipereți pentru că al treilea era în piatra muntelui. Și acumștiu ceea ce nu înțelegeam atunci: funcționa foarte binematriarhatul, asta m-a tulburat fără să știu despre ceeste vorba. Eu, în general, sunt un tip adaptabil; în câ-teva săptămâni eram de acolo cu pă-urile mele.

– Din cauza plecării bărbaților pe front era așa?– Nu, războiul nici nu ajunsese acolo, dar ultimele

zile noi am stat acolo, am prins 23 august. Niște ploicumplite îmi amintesc. Acolo nici nu se simțea războiul,nu era matriarhat numai din cauza asta. Viața acolo eraaltceva, în linii foarte mari; acolo nu exista pământ agri-col, ci pomi fructiferi – meri ionatan, niciodată pânăatunci nu am mâncat mere ionatane ca în acele locuri.Acolo erau rudele bogate și rudele sărace. Noi stăteamla rudele bogate, mama era plecată din copilărie – ochestiune de familie; stăpâna casei era soră cu mamamamei, cu bunica, o bătrână cu chei, avea o gospodăriemare, foarte bogați, 500 de oi, case, stână, negustorie,i se zicea Țața Rica. (rememorează un episod, cum ostrigau bătrânii). E simpatic, nu? Să vii la Bacău și săai o altă dotare, nu știi nimic. Dar există. E important.Acolo am simțit cu adevărat lumea. Dar de ce e matriar-hat? Aproape toate familiile (nu prea erau săraci șibogați, ci mijlocași) erau la fel, cu mici excepții. Deexemplu, părinții nevesti-mii erau foarte bogați – tatăl eia făcut o carieră în armată –, pentru că era vânător demunte, descurcăreț, frumos, nevastă-mea îlmoștenește, și a fost instructor de schi. Au fost zile fe-ricite pentru el, dar de aici încolo începe povestea.

Aveau pământ, cum spuneam, la Întorsura Buzăului

George Bălăiţă

„ÎN GENERAL, FAC BINE. MĂ LUPT CU TIMPUL”

(II)- Interviu de Sabina Marcu -



și bărbații trăiau după ciclul agricol: semănat, îngrijit,cules – care ține până în toamnă. Și atunci femeile du-ceau tot greul casei. Ei stăteau acasă numai toamnatârziu, când se făceau țuica și copiii, în rest, femeile ră-mâneau stăpâne. Am multe amintiri de acolo, însă soa-cră-mea... (urmează o nouă digresiune) Să termin:sfârșitul războiului la ei, era ca în romanele acelea alelui Reymont, care, în 1924, a luat Nobelul cu Țăranii; șiei, familia, au fost prinși cu pământ agricol; ei creșteaupăsări, vite, făceau comerț cu evreii de la Roman. Pe elsfârșitul războiului – le-a prins pe toate, și pe cel din1913 cu bulgarii, și Primul Război Mondial în prima linie,și al Doilea Război Mondial, atunci în eșalonul secundar– l-a prins cu două tractoare, treierătoare, mașinării deprelucrat laptele și făcut unt. Așa l-a prins comunismul,îți dai seama cât a avut el de tras?! Nevastă-mea areun act acasă, îl păstrăm ca document de familie, caredemonstrează că nu putea face școala, decât școalaelementară. Mai târziu s-a înscris la liceu; e păstrat cadocument de familie. Erau tăiate cu roșu rubrici, deasu-pra scria: „chiabur”. Cumplit!

– Din același motiv și dumneavoastră ați fost respinsde la Institutul de Marină.

– Da, pentru că tata era comis-voiajor, la acele tim-puri, piesa de bază a societății capitaliste. Știi piesa luiArthur Miller, Moartea unui comis-voiajor! la nivelulacela asta însemna burghezie și eu aș fi vrut să intru laMarină. Nu știu dacă e bine că m-am dus sau că num-am dus. Voiam să mă duc și la ziaristică.

– În ce măsură tatăl şi-a pus amprenta asupraevoluției dumneavoastră?

– Adevărul e că m-am hotărât să fac o facultate, săobţin o diplomă ca să-i fac lui o plăcere. El era foartesupărat că n-am urmat învățământul superior, deși numi-a arătat-o niciodată. Era un tip foarte special, da.Stăpânea, prin meseria lui, foarte multe medii. Cândmeseria de comis-voiajor a încetat să mai fie o profesie,a devenit vânzător la un magazin de stofe. A învăţat me-seria asta, i se potrivea pentru că era politicos, îl căutautoate cucoanele de pe acolo. Avea relaţii comerciale cuevreii; mie îmi aduceau acuarele, creioane coloratenemţeşti. El îmbrăca tot tineretul, damele. Când ampicat la Drept, n-am vrut să mă duc la Maxim Gorki, deșimă gândesc că ar fi trebuit să mă duc. N-am făcut binecă nu m-am dus atunci. Nu știu de ce: era contactul cuo altă țară, o limbă străină, calea spre ieșire în lumeadin afara sistemului, o cale către ieșirea din țară, chiardacă spre o țară din partea de Est.

Nu prea mă asemăn cu tata – au contraire!Relația cu tata a fost ce mai bună posibilă. Și cu fiulmeu la fel de bună. Este un tip cu foarte multăexperiență, a făcut o școală foarte bună, un colegiu înAmerica; s-a și căsătorit după multe încercări. E unbăiat care a trăit în lume. Ea este o fată de oamenifoarte bogați din India, o comunitate sino-tibetană, întreNepal și Tibet. (povestește despre fiul Matei cu multăemoţie).

– Sunteți, în esență, un provincial după cum, directsau indirect, v-ați autocaracterizat! Ce înseamnă Bacăulpentru dumneavoastră?

– Păi locul în care m-am născut, și bune, și rele. Poțisă mă găsești, de pildă, în Câinele în lesă, în seria astade la Polirom. Eu n-am prea dat interviuri, cel mult 12;nu-mi place genul. L-am evitat; pe vremea aceea eramun animal de lux. Da, dar conversația îmi place, iar noiacum facem conversație. Aş putea să-ţi spun căBucureștiul e cel mai provincial oraș pe care îl cunosc;Bucureștiul de altădată, pe care eu l-am cunoscut prinanii ‛50, nu mai e. Este atipic, asta îl face interesant! Eucred că reușesc să provin în această lume, pentru căeu însumi sunt atipic și medical, și fizic. Asta spun doc-torii.

– Şi, pe lângă provincial, vă autocaracterizați drept„veteran al instituţiei căsătoriei”!

– A fost ceva romantic, a început demult, dar răs-punzătoare de acest lucru, mai mult sau mai puțin, estenevastă-mea care a rezistat... și a fost bine. Eu eramstudent la ICEF, în vacanța de Crăciun, la Bacău. Atuncia fost un mare viscol. Eram bolnav, ceva care trecea re-pede, am stat vreo zece zile în spital. Am stat mai multacasă decât în vacanța aia studențească și a venit iarnatârzie. (începe o nouă digresiune) În Lipscani, zăpadaera la nivelul acoperișului. Ne cunoșteam din vedere:era foarte frumoasă, şi nu era tâmpită deloc; e un omcu multă simțire, peste poate – superfeeling, megafee-ling. Și, în provincie, ieși la primărie prin centru. „Pi cen-tru”, cum ziceți voi, oltenii. Perfectul simplu, în scris,este foarte important. E viu. Te duce înainte. Până cândși Sadoveanu, care folosea predilect perfectul compus,știa când să folosească perfectul simplu. (revine la mo-mentul întâlnirii soției) Și ne-am oprit unul în fața celui-lalt. Era o farmacie a unui ovrei bătrân – Maglosani, cuo vitrină mare și în interior erau fascinant de multesticluțe, mojaruri, cu chestii de-astea; era vrăjitor, așaera în capul meu. Și avea o farmacistă bună, bine fă-cută... de altfel, și Felicia asta cred că e bună. Îmi placpersonajele și mă străduiesc să le fac. Dar mai mult, evorba de o atmosferă generală, lumea mă tentează maimult. Natura umană mă tentează mai apăsat decât per-sonajele, decât Omul!

– Opera dumneavoastră e populată, într-o mai maremăsură, de personaje masculine decât feminine! Dece?

– E o observație bună! N-aș putea spune de ce! Sespune și, poate știi, că personajul feminin este mult maigreu de construit decât cel masculin. Este un tip, mărog, de meserie care demonstrează această prostioară.Dar voi oricum sunteți mult mai nuanțate și mai compli-cate decât bărbatul, femeia există într-o foarte specialăstare. E cu totul altceva... Mai mulți teoreticieni au vorbitdespre asta și vin cu exemple de personaje femininecare parcă sunt mai impunătoare decât bărbatul. Depildă, du-te și vezi ce înseamnă Anna Karenina a lui Tol-stoi! Du-te la Gruşenka a lui Dostoievski, du-te la Eu-génie Grandet, la Flaubert, vezi-o pe Emma. MateiuCaragiale. Se zice că personajul este mai interesantdecât opera. Eu cred invers. Cărticica asta e mai impor-tantă. Eu mi-am dat și examenul de licență. Șeful Cate-drei de la Iași era Constantin Ciopraga. Eu voiam să iauSadoveanu, înainte să vorbesc cu el, am citit ce trebuia



să aleg. M-am răzgândit şi am ales Mateiu. Ciopragaîmi zicea, dragul meu, te rog mult, nu eseu, nu eseu,eu vreau o lucrare. Cu punctaj așa. Știi că am încercatdupă ani de zile să aleg ceva să public. N-am găsitnimic. Probabil că scrierea nu era deloc rea. Dar nu selega. N-am găsit nimic, zece pagini.

– Ați avut privilegiul de a călători în străinătate încădin perioada comunistă. Ce orașe v-au impresionat maimult?

– Deși locurile unde m-am simțit chiar ca acasă,până la urmă inexplicabil sau foarte greu de explicat,sunt două orașe mari: Roma și New Yorkul, povestitede mine. Am fost de mai multe ori la New York, dupămine acela e locul unde, dacă ar fi fost să aleg, acoloaș fi rămas. Viață, climă, liniște, lene, tot ce vrei.

– Cum v-au marcat experiențele străinătății, pe dum-neavoastră, cel care veneați dintr-o țară fără deschiderespre exterior pentru cetățenii ei?

– (Revine la povestirea de la Gura Teghii, unde afăcut clasele 3 și 4 primare. I-a învățat pe băieții deacolo fotbal, iar cei de acolo, la rândul lor, l-au învățatoina) În general, nu vorbești neapărat despre lucrurilepe care le ții minte, ci despre cele pe care ești obligat,simți nevoia să le știi. Un loc pe care aș fi vrut să-l cu-nosc și, nu am apucat până acum, este Japonia; preiautotul despre Japonia și țin în gușă ca pelicanul. Orien-talismul chinez este un start, dar cel japonez e cu totulaltceva. E un loc în care civilizația s-a făcut altfel, cumau ajuns ei, cum au asimilat civilizația orientală... e olume care trebuie văzută. În tinerețe îmi plăcea să că-lătoresc foarte mult (vorbim despre ceaiuri).

Când am fost pentru prima dată în China, amvenit prin sud, împreună cu Nicolae Jianu, scriitor dinvechea gardă, un ambasador destul de destupat. Și amfost la Iowa University în SUA; întâi au fost ăștia maibine înfipți, care acuma sunt anticomuniști, de pildă AnaBlandiana; ei au fost înaintea mea acolo. Am scris un-deva despre acest episod, am învățat foarte multe lu-cruri. Stăteam într-un bloc Middflower, unde locuiaubătrânii și studenții. Și în America la vremea aceea eraufoarte mulți studenți din toată lumea pentru prima oară:polonezi, japonezi; am stabilit relații aflându-ne într-uncolegiu important, în care primele 50 de locuri sunt ocu-pate de copii din familii foarte bogate și, atunci, au datburse și celor din statele comuniste (vorbește despreMatei care a studiat și petrecut foarte mult timp în stră-inătate).

– Ce lucruri credeți că ne individualizează pe noi, ro-mânii?

– Sigur că există ceva care ne individualizează canație, de vreme ce au ieșit de aici Brâncuși, olteanulvostru de la Hobița, Ionesco, chiar și Cioran; eu nu suntfan Cioran, dar reprezintă un reper, are locul lui destulde important. Nu mai vorbesc și de cei din matematică,din fizică, în medicină, sunt valori europene. Mari scrii-tori care în alte limbi n-au fost traduși. Sadoveanu, depildă, este un foarte mare scriitor, nu știu dacă îți place.E ceva foarte important, dar fără efect. Caragiale e celmai inteligent dintre scriitori, de acum până în vecii ve-cilor. E deștept al dracu’! Nu știu dacă cel mai talentat,

dar sigur cel mai inteligent. Românii au cultura bancului care, pe de o parte, e

luată în seamă așa cum trebuie, pe de altă parte, eluată în derizoriu. Eu aș spune că nu e adevărat, că eun clișeu. Eu aș spune că nu e adevărat, există o cul-tură a bancurilor, foarte expresive le-aș spune. Tipul deumor rusesc cuprinde și el bancuri. Ei sunt, fără ei n-arfi mers așa de bine; școala scandinavă de proză efoarte specială. De pildă, am mai spus că-s fan Ham-sun. Spiritul critic nu mă interesează când e vorba deHamsun.

– Cum percepeți lumea din ziua de azi?– Americanii, din punct de vedere militar, controlează

planeta. Înainte erau două puteri, nu vorbim despre cumera bine, rău, dar generația mea – nu-mi place termenul– s-a născut între războaie, am prins generația dură delegionari, criminală, am prins tot războiul, în 1940, cândRomânia a intrat în război, aveam 5 ani. Eu desenamși am desenat tot, și regele, și mareșalul, și tancurile și,după aceea, lumea asta care s-a instalat, străină, și alt-ceva. Când am ajuns noi, după ce am terminat școlile,am scăpat, dar asta s-a întâmplat la început și cândexistau mulți intelectuali de prima mână, oameni destânga care credeau în gândirea socialistă, e altcevafață de comunism. Cum era, de pildă, Sadoveanu. Era,de felul lui, un cinic mare. Acum există niște autori, faţăde care spiritul meu critic se diminuează considerabil.Sadoveanu este unul dintre ei. El a dus-o bine întot-deauna, se avea bine cu Biserica, avea prieteni pestetot.

– Cum vedeți România de acum, din 2014?– Apropo despre provocare. Când eram acasă, răs-

foiam buletinul ăsta de informații, de știri. Eu mă uit peel, e o parte a lumii noastre. E generația tânără, cu-prinde de toate. E o parte foarte importantă a vieții deazi, a vieții de societate. De exemplu, era ceva despreo fată de la Iași care avusese o aventură în lumea in-diană, a Bollywood-ului; ei fac filme populare mai ales,dar au un cinematograf teribil de dezvoltat, ea a statacolo mai ales, o vreme. (... vorbim despre femeile dinteleviziune). Fata asta însă n-arată rău, deși nu pot săspun că am avut vreodată vreun gen anume. Știi cume: dacă ești o muscă și ai nimerit acolo în anumite îm-prejurări, e nebunie. Este!? (râdem și revine) Fataaceea la un moment dat spune: „a fost o provocare șieu sunt o femeie căreia îi plac provocările!”. Îți daiseama: a fost o banală gogoliană absolută. Nu mai arenevoie de niciun comentariu, pentru cine știe să vadă,să înțeleagă, să interpreteze.

– Ce părere aveți despre clasa politică în general?– E un segment absolut obligatoriu, care se for-

mează, care e pe drum. – Poate salva cu ceva? Cu ceva?– De la ce să se salveze? Ne salvăm singuri. Este

vorba despre natura lucrurilor, despre lucrurile în sine,acum sunt un pic așa kantian, fără să vreau, kantianfără voie. Uite, de exemplu: construirea autostrăzii dela est la vest și de la nord la sud... Noi n-am avut con-ducători, nici strategi, oameni care n-aveau ce să facă.În afară de pașoptiști, care erau oameni serioși, cu



școală bună la Paris. Ion Ghica, personaj foarte contro-versat după gustul meu, e unul dintre cei mai originaliromâni. Scrisoarea trimisă lui Alecsandri. Lui Alecsandri,Călinescu i-a dedicat un capitol în Istorie, iar monografiia vrut să scrie numai despre Caragiale și Eminescu.

O APROXIMARE LA FIGURA SPIRITUALĂ A SCRIITORULUI

– O să vă întreb direct. Credeți în divinitate? Vă în-treb acest lucru din considerentul că cea mai importantăoperă pe care ați scris-o până acum a fost elaborată înreculegere, asemenea unui sihastru, la mănăstire.

– Mă duceam la Văratic, era foarte bine. Nu sunt unpracticant, nici vorbă, dar eu cred. Și nici nu vreau sănuanțez, în chestia asta nu există nuanțe. Este sau nueste, şi eu cred. Nu pot spune, unde, cum, dar un ommi-a spus într-o seară oarecare, am făcut conversațiescurt, am comunicat perfect, nu știam cine este, nici elnu știa, aveam invitație acolo, dar nu eram apropiat degazdă. Mi-a spus o rugăciune simplă: „Îngăduie-mă,Doamne, pe mine – păcătosul, că păcătos sunt eu, şitu îl ştii pe păcătosul tău”. A fost o întâlnire scurtă, s-aconsumat și a trecut. Momentele acestea sunt cele maiexpresive, cele mai importante. Ajungem aici nu știucum, politic evident, și-mi spune: „Dragul meu, tot cespun capitaliștii despre comunism este adevărat; tot cespun comuniștii despre capitalism, este adevărat”. S-afixat în asta, un mic tratat de ideologie, de istorie. Dealtfel, după ruptura din 1989 în lume, până atunci oa-meni importanți găseau capitalismul terminat. Churchill.de exemplu, figură importantă, a salvat Anglia....

– Care este importanța umorului?– Umor. Slavă Domnului, așa ceva încă

funcționează. De pildă, există ironiști la noi în România.Star sistem, de exemplu în America, din nimic, te facecunoscut, chiar și pentru scurt timp. E ca un pariu: voisunteți proști și fac ce vreau cu voi. Ăștia întunecărelația umană, strică foarte mult, cum, după 1989, s-auinstalat în sosul ăsta cultural câteva persoane, pe carelumea, omul comun care n-a prea fost la școală, nu areexperiență politică, înțelegi tu...

– Cultura cum funcționa?– Conformist. A existat, de ținut minte fără îndoială,

Cenaclul de luni al lui Manolescu cu poezia și a pregătitgenul lui de personalitate cum are veni. Există câtevanume pronunțate, mie mi-au fost foarte apropiați și i-ampublicat. Am publicat Desantul lor. Nedelciu care era untip descurcăreț și avea și talent. Un țăran din ăsta dinsuburbie, din stânga Bucureștilor. Eu i-am urmărit șiaveau și foarte mult talent.

– Spiritul autocritic funcționează? Uneori mi-ați părutnarcisist, să știți…

– La mine funcționează destul de bine. Cred că suntîn măsură să-mi cercetez limitele. Și nu iese întot-deauna bine. Nu tot omul care se trezește dimineața îlînjură pe cel de acolo, măcar o dată.

– Cum diferențiați funcția de redactor la „Ateneu” decea de director la Cartea Românească?

– A fost cu totul altceva. Eu la Bacău mă simțeamfoarte bine... de fapt, nu aveam cui să dau explicații. Amvenit aici în 1978, am stat singur un an, că nu aveamcasa. Eu, de fapt, am rămas același, cel puțin pe di-năuntru. Sau nu mi-am dat eu seama. Se întâmplă.

– Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?Este un subiect pe care în Nopţile unui provincial îlabordați frecvent!

– Aveam un radio și ascultam acolo tot. Romantic,eu care numai romantic nu sunt. Ne mutaserăm un-deva, încă n-aveam casă la bloc și am găsit un pick-upși-mi cumpăram discuri. Simplu vorbind. Muzica nuexista. Și cum stăteam în pat am pus un disc. Oistrahși fiul lui, un mare evreu sovietic și căutam amândoi unconcert de Bach faimos. Nu există nicio explicație lo-gică. S-a deschis o gaură în cer și-am început să ascultmuzică și s-o citesc. Poate să te creadă și s-ajungă să-țidea dreptate. Cum îmi dai și tu mie acum?

Ce să mai, am rămas acolo. Muzica clasică. Și maitârziu, când eram deja în muzică pe cont propriu (me-lomanii sunt cei mai plicticoși pentru că ei știu tot și nuștiu nimic). Eu mă opresc cu muzica până la un punct.Multe lucruri mi s-au revelat întâmplător. Eram într-ovară în incinta Grădinii publice din Bacău; veneau douățigăncușe, nu erau atât de mulți țigani pe vremea aceeape străzile alea. „Fă, tu vezi ce ochi albaștri frumoși areăsta?”. Atunci m-am uitat să văd și nu mi s-a părut im-portant. Și femeile le-am cunoscut printr-o alegere carenu era a mea.

– Sunteți o fire foarte comunicativă, aceasta esteconcluzia la care am ajuns din seriile noastre de întâl-niri!

– Eu nu comunic foarte mult cu ceilalți, deși înaparență sunt un tip sociabil, chiar foarte. Nu-mi placesă vorbesc în public, de la pupitru. Îmi lipsește talentulăsta de orator, nici nu contest asta pentru că oratoriaeste o artă care a existat și a murit în Antichitate.Civilizațiile de după (Renașterea, sec. XVII, XVIII)funcționau și-așa. În Antichitate, politica fără oratorie nuera posibilă, după cum nu e nici acum.

(va urma)

Transcrierile de mai sus nu sunt un interviu propriu-zis,nici din acelea cu întrebări transmise înainte şi cu răspunsurielaborate în scris, nici din cele cu reportofonul pe masă încare interlocutorii joacă un fel de ping-pong verbal. Ele suntrezultatul unor lungi taifasuri purtate pe durata a doi ani, dupăcum mărturiseşte autoarea în preambulul publicat în numărultrecut, de aici digresiunile, trecerea impetuoasă de la un su-biect la altul, acea senzaţie de gânduri care dau pe dinafarădevansând viteza de exprimare, oralitatea accentuată. Rezul-tatul unui astfel de (aşa-zis) interviu ar fi trebuit revăzut şiaprobat de George Bălăiţă. Cum timpul nu a mai avut răbdare,curmându-i brusc firul existenţei pământene, am acceptat to-tuşi să publicăm aceste transcrieri, considerând că ele conţinsuficiente informaţii cât să stârnească interesul istoricilor lite-rari, dar mai ales suficiente gânduri şi trăiri cât să îl aducă peUcenicul neascultător în memoria cititorilor săi. (R.L.)

gândul dus la desăvârșire


gândul dus la desăvârșiregândul dus la desăvârșiregândul dus la desăvârșiregândul dus la desăvârșire

„Dacă aș ajunge vreodată ministrul Învățământuluiaș deveni periculos; aș muta sediul Facultății de Filoso-fie în pădurea Bistriței, lângă mine. Sau aș muta-o într-opădure și mai mare, cu priveliști și mai frumoase... ” Ani-mat de aceste gânduri, culese din Jurnalul/Însemnările(nici azi tipărite în întregime!)ale lui Ștefan Odobleja(1902-1978), am părăsit dru-mul Severinului și, la nici7 kilometri de Dunăre, amurcat, pe o „șosea” ceașteaptă încă asfaltul, spresatul natal al „părintelui” psi-hologiei consonantiste,Valea Izvorului, cândva,Valea Hoțului, nu înainte dea poposi în pădurea compa-rată de Odobleja cu o... cate-drală, loc unde, figurat, îșiimagina că poate fi ampla-sată Facultatea de Filosofie,sau mai simplu Școala de Fi-losofie, la care visase șiNoica. Asta pentru că Odo-bleja iubea nu doar natura,dar și „Frumosul despre carespunea că merge mână înmână cu Adevărul și Cugeta-rea”, cum avea să mărturi-sească, într-un interviu-fluviuacordat publicistului Constantin Mustață (1938-2013),fiul savantului, inginerul silvic, azi pensionar, ȘtefanOdobleja jr., publicat în 1992 de Ed. Militară, cu titlul Re-constituiri, și reluat, parțial, cu același titlu, în 2018, laîmplinirea a 4 decenii de la moartea lui Odobleja (4 sep-tembrie 1978), și a 80 de ani de la publicarea Psiholo-giei consonantiste (1938-39; cu totul, au fost 2 volume,

totalizând 887 p., tipărite la Lugoj și difuzate, conformcopy-rightului acordat de autor, de Librăria Maloine, dinParis – n.a.).

Aici, în satul care, din 2004, poartă numele celui maiilustru fiu al său, l-am cunoscut mai bine pe Ștefan/Fă-

nică Odobleja jr., în curtea caseinatale, reconstruită (parțial) învederea înființării unei Case Me-moriale/Școală de Vară, dupămodelul creat, la Vălenii deMunte, de N. Iorga, și, la umbraunui pahar de sable noble, unvin ce l-ar face invidios și pe celmai exigent gourmet francez, amdepănat povestea familiei, dar șia celor peste 50.000 de paginide texte diverse (aproape10 metri liniari de arhivă, aflațiazi la Severin), dintre care numaimanuscrisul Logicii depășește15.000 de file. Copleșit de am-ploarea cărții, primul și, deocam-dată, singurul îngrijitor al ei,p r o f e s o r u l - a c a d e m i c i a nAl. Surdu afirma în prefața la In-troducere în logica rezonanței:„Materialul publicat a avut doarmenirea de prezenta în linii mari(s.n.) invențiile lui Odobleja, ur-mând ca toți cei interesați să

consulte direct manuscrisele” (Craiova, Scrisul Româ-nesc, 1984, p. 8).

Despre Ștefan Odobleja, unul dintre puținii oamenide știință, încă în viață, care l-au cunoscut personal,medicul militar Dumitru-Constantin Dulcan, scria în1978: „Era mic de statură, îndesat, animat de o forțăaspră ce se degaja din întreaga sa făptură. Avea o pri-

Marian Nencescu

LOGICA REZONANțEI, CHEIA DE BOLTĂ

A GÂNDIRII LUI șTEFAN ODOBLEJA

Ştefan Odobleja



vire scrutătoare, în care se citea încleștarea voințeițăranului hotărât să-și câștige bătăliile cu soarta” (Som-nul rațiunii, reeditare, Ed. Eikon, București, 2014,172 p.). Concluzia doctorului Dulcan, care și-a făcut unțel din a dovedi legătura dintre gândirea vizibilă și ceainvizibilă, este, deopotrivă, amară și tristă pentru soartaomului de geniu de pe meleagurile carpatine: „Istoria luiȘtefan Odobleja este aceea a unuia născut într-o lumenepregătită să-l recepteze”.

Într-adevăr, amară soartă! Fiu al unei familii de țărani„destul de săraci” (primul Odobleja a fost, se pare, că-lugăr, pripășit prin părțile locului, într-o chilie improvi-zată, cum avea să trăiască, peste ani, și „urmașul” său,se chema, după tradiție, Manea, de unde și vechea de-numirea a satului, Valea Manii – n.a.), Ștefan Odoblejaurmează, la îndemnul unui frate mai mare, Constantin,vestitul Liceu Traian, din Turnu Severin. Peste ani, doc-torul Odobleja îi va dedica lui „nenea” (A mon frère, De-methre, cum prețios scrie pe pagina de gardă),manuscrisul Fonoscopiei (prima ediție, în limba fran-ceză, cu titlul La Phonoscopie Nouvelle, une methoded´exploration clinique, este tipărită tot la Lugoj, la Impri-meria Corvin, dar este difuzată la Paris, în 1935 - n.a.).

„La liceu, tata purta o singură pereche de bocanci;mergea desculț până la marginea orașului (peste 10 ki-lometri, zilnic, doar dusul!), cu traista de merinde înspate, și acolo încălța bocancii. Vorbea însă frumosdespre părinții săi: tata, îmi spunea, era un om munci-tor, mereu vesel, iar mama o femeie cu suflet bun, fer-mecătoare și energică (Șt. Odobleja jr., Reconstituiri,Fundația Ștefan Odobleja, București, 2018, p. 29). Laliceu, se bucură de atenția „legendarului” director (șifondator!) Theodor Costescu, cumnatul lui I.G. Bibi-cescu, fostul guvernator al Băncii Naționale, cel care adonat orașului, în 1920, bogata sa bibliotecă și arhivă,însumând peste 4.000 de volume. După exemplul luiBibicescu, și Costescu și-a vândut pământurile și casadin Severin ca să finalizeze lucrările Palatului Cultural,ce-i poartă azi numele, inaugurat în 1924. Se spune că,ajuns la sapă de lemn, Costescu ar fi locuit chiar înPalat, după ce vânduse propria casă ca să punăacoperiș de tablă, sfârșind târziu, în 1939, se pare, laun Institut de sănătate, din București, nu înainte de a fiales membru de onoare al Academiei Române, în 1934.Odobleja jr. mai spune că Theodor Costescu, personal,l-a remarcat și îndrumat pe tatăl său să urmeze Institu-tul Sanitar Militar, singura facultate unde cheltuielileerau suportat de stat. În 1928, Șt. Odobleja devinemedic militar, cu gradul de locotenent, peregrinând suc-cesiv prin garnizoanele Brăila, Turda, Dej, Tr. Severin,Lugoj, Dorohoi, ba chiar și la București, ocupând însăfuncții inferioare pregătirii și aspirațiilor sale. În 1945este avansat maior, iar în 1946 cere să fie pensionat:„Îl istoviseră peregrinările, războiul, invidia unor confrațiși spera să-și regăsească echilibrul la Izvorul Aneștilor”(Op.cit., p. 31). Locuiește precar, cu soția, și ea medic,în casa părintească, visând însă să facă din satul dintredealuri, un mic rai: cu bibliotecă (pentru care donează500 de cărți!), bazin de înot și o școală nouă!

După 1973, după un incendiu în care pierde o bună

parte din manuscrise, inclusiv bogata corespondențăinternațională pe tema Psihologiei consonantiste, semută „definitiv” la Turnu Severin, însoțit de fiul său, Fă-nică (între timp, soția îl părăsise, luându-l cu ea și pecelălalt frate!), continuând însă același mod „auster” deviață: „Umbla ușor îmbrăcat, iar vara se încălța cu teniși,probabil pentru a se răzbuna pe cizmele purtate pecând era militar. Îi plăcea să doarmă pe un pat tare.Făcea hidroterapie și helioterapie. Nu suporta excesulde temperatură în cameră, afirmând că duce la îmbol-năvire și lenevie” (Ibidem, p. 32). Tot fiul își amintește:„Tata era un bun gospodar. După ce rezolva expeditivtoate problemele, când era bine dispus cânta la vioară(o „legendă” urbană susține că ar fi dispus de un... Stra-divarius, pe care ar fi dat „o avere”, fără însă a se co-munica și unde se află azi acest valoros exemplar –n.a.), ori la flaut (!). Vara scria în pridvor, la soare, cufoile așezate pe genunchi, pe un mănunchi de cartoane,iar iarna la o măsuță de lemn, așezată lângă pat. Scriarepede, grăbit. Mânca absent, te miri ce, cu gândurilerăvășite. Uneori se trezea noaptea, aprindea lampa cupetrol și scria până în zori. Nu s-a desprins de lampacu petrol nici la Severin. Era foarte sănătos și avea multumor” (Ibidem, p. 33).

În timpul vieții, dar și după moarte, au apărut destule„legende” despre sărăcia lui Odobleja. „Nu i-a plăcut ni-ciodată confortul, luxul”, mai spune fiul. „Avea o pensiedestul de mică ( cu timpul, devenise și mai „mică” înurma devalorizărilor succesive ale monedei din 1946,oricum sub „pretențiile” unui intelectual, dornic să-și pro-cure cărți, publicații, ori să călătorească, măcar și laBucurești - n.n.). La trecerea în rezervă, a primit o sumăde bani cu care și-a cumpărat terenul de la Severin,unde a apucat să-și clădească o casă la fel de simplă.Nu avea curent electric și nici sobe! A ales traiul de lațară, cu toate inconvenientele sale: patul de scândură,lampa cu petrol, îmbrăcămintea ușoară”. Acestea erau,susține fiul, elementele unei educații țărănești, a uneietici ancestrale pe care, în parte, a transmis-o șiurmașilor (Ibidem, p. 45).

Pentru a evoca începuturile „publicistice” ale tatăluisău, Odobleja jr. face apel la un Jurnal/Caiet de însem-nări „cu filele îngălbenite”, datând din anii de liceu, darși din vremea când viitorul medic era încă student(1922-23), amestec de însemnări zilnice, notații fulgu-rante, fișe de lectură. Însemnările, pe care, susține fiul,le-ar fi completat, cu regularitate, toată viața (au fost pu-blicate, parțial, în 1986, la aceeași editură, Scrisul Ro-mânesc, din Craiova, cu titlul Pagini inedite, îngrijitor deediție, Constantin Negreanu; mai este în proiect, dacănu cumva Editura Albatros a falimentat între timp, unvolum de Poezii, la fel, inedite, îngrijite de Odobleja jr.și de același Constantin Negreanu - n.a.) sunt străbă-tute de reflexii eugenice, în spiritul umanitarist al vremii:„România e încă în progres. Cârmuitorii ar trebui să în-lăture orice cauză de degenerare, de slăbire a vitalității(neamului - n.n.)”. Sau: „Un popor ce ar întruni în indi-vizii săi echilibrul de vigoare fizică și intelectuală e cevaideal, ce nu se realizează în prezent, când se abu-zează, în exces de putere” (Ibidem, p. 51). În acest con-



gândul dus la desăvârșiretext, se sedimentează și primele idei științifice ale sa-vantului. Este vorba de unele ipoteze chimice, ori de o,inedită, Lege a culorilor. Preocupat de muzica luminilor,de misterul protoplasmei, ori de reversibilitatea forțelorși a energiilor, tânărul Odobleja căuta, în fapt, o Lege alegilor, idee ce-i va călăuzi mai târziu viața. „Tata seodihnea scriind ori citind. Pentru el nici o lege a științeinu era bătută în cuie. Corija totul. Era riguros, exact”.(Ibidem, p. 63).

Așa s-a născut consonantismul, idee conturată,susține fiul, încă din primul an de studenție. Cert estecă, în 1937, după ce publicase, în presa medicală, maimulte studii de specialitate (Percuția cordului, în Buletinmedico-terapeutic, nr. 12/1933, Semnul banului, înMișcarea medicală românească, nr. 4-5/1934, oriPercuția și fonologia ficatului, în Mișcarea medicală,nr. 12/1935, totul culminând cu amintita La PhonoscopieNouvelle (Lugoj/Paris, 1935, 200 p.), distribuie printreparticipanții la Congresul Mondial de Medicină Militară,de la București (8 iunie 1937), un prospect cu principa-lele idei și teze din viitoarea sa carte, ce au trezit (să nemai mirăm?), interesul medicului-șef al flotei ameri-cane, dr. William Seeman Balbridge, dar și al medicilorsovietici prezenți la eveniment, prilej pentru Siguranțăde a-l trece pe Odobleja în rândul... bolșevicilor locali (!).Dincolo de acest amănunt hilar, remarcat totuși cu umorde Odobleja jr., persistă întrebarea dacă Norbert Wiener(1894-1964), întemeietorul oficial al ciberneticii mon-diale (al cărui principiu l-a descris în cartea sa de bază,Cybernetics or Control Communication în the Animaland the Machine, 1946) a avut cunoștință de demersu-rile confratelui său dâmbovițean. Date certe, convergspe ideea că Psihlogia consonantistă, trimisă personalde Odobleja în America (după un document deexpediție, din martie 1939, găsit în Arhiva gării Lugoj -Op.cit., p. 35) a fost recenzată favorabil de revista Psy-chological Abstract (ianuarie 1941, p. 59-60). Se încheiaastfel, ceea Odobleja jr. avea să numească „deceniulcel mai fertil al creației tatălui meu”, ani în care medicirenumiți, între care Dimitrie Noica, Nicolae Paulescu(1869-1931, descoperitorul nerecunoscut al hormonuluiantidiabetic produs de pancreas, numit mai târziu insu-lină), Dimitrie Bagdasar, ori Mina Minovici (1858-1933),cel care a prezidat susținerea tezei de doctorat a luiOdobleja (Accidentul de automobil. Studiu medico-legal, București, Tipografia Avântul, 1928), au cunoscutși încurajat demersurile mai tânărului lor confrate. Auvenit însă „vremuri tulburi”, războiul, iar zborul nemăr-ginit al lui Odobleja, spre zenitul științei pure, pasiuneasa pentru cercetare, s-au frânt, la fel cum s-a năruit șiiubirea pentru o „frumoasă domnișoară” din familia bo-ierească Bibescu („O singură piedică a existat în caleacăsătoriei: gândul lui Ștefan Odobleja că, totuși, origi-nea sa socială era atât de modestă... ” (Odobleja, jr.,Op.cit., p. 37).

La o lectură „modernă” a textului Psihologiei conso-nantiste (publicat integral de profesorul academicianMihai Drăgănescu în 1982, cu un Studiu introductiv deM. Drăgănescu și Pantelimon Golu, București, EdituraȘtiințifică și Enciclopedică) se poate constata că, în

ciuda dimensiunilor, cartea este, mai degrabă un reper-toriu, un „dicționar” de psihologie. Odobleja chiar pre-ciza că: „Pentru un Tratat de psihologie ar fi nevoie de20-30 de volume”, adăugând: „Idealul nostru ar fi fostsă privim lucrurile din toate punctele de vedere... Am ur-mărit, deci, să realizez un maxim de sinteză și unmaxim de analiză, adică cea mai mare unitate și ceamai mare generalitate” (Psihologia, Op.cit., p. 659). Car-tea cuprinde, așadar, într-o manieră condensată, noțiunide psihologie, având ca principiu ordonator rezonanța.Pentru a înțelege acest demers, mai trebuie precizat căOdobleja a studiat, toată viața după o „metodă proprie”,conspectând cu sârg toate sursele (uneori citea și câte20-30 de cărți deodată, inclusiv articole de ziar!). Astfel,s-a obișnuit de timpuriu să lucreze cu „fișe”, devenitecu timpul „dosare”. Acest mod original de lucru, numitde profesorul-academician Mihai Drăgănescu „stilulOdobleja” și-a pus din plin amprenta asupra operei, unamestec original de fișe diverse, din care țâșneau ful-gurant ideile sau, cum inspirat le descrie academicianulTeodor Dima: „Un focar din care pornesc diverse razece emerg spre domeniile importante ale cunoașteriipentru a le însămânța cu neliniști creatoare” (Privindîn apoi cu deferență, București, Ed. Academiei, 2006,p. 294).

Astfel de idei forță, devenite, prin natura împrejură-rilor legi/categorii universale, aplicabile tuturor claselorde fenomene – fizice, mecanice, biologice, ori chiar so-ciale! – s-au concentrat în legea reversibilității energieipusă, pe bună dreptate, în corelație cu principiul debază al ciberneticii – autoreglarea comportamentuluisistemelor vii și ne-vii, pe bază de feed-back. La primavedere, pare că, formal, Norbert Wiener ar fi „preluat”din ideile confratelui român, teză susținută cu sârg deunii apologeți neatenți la nuanțe. Pe fond, observațiilelui Odobleja nu se referă la principiul entropiei (formulatîn 1865 de „părintele” termo-dinamicii, Rudolf Clausius),ci la o altă formă de energie, respectiv cea spirituală,distinctă de energia fizică, la care făcea apel Clausiuspentru a explica fenomenele termice. Or, cibernetica,creată în 1948 de Norbert Wiener, se referea prioritarla fenomenele de (auto)reglaj din cadrul mecanismelor„vii și non-vii”, cum arată și titlul, iar nu la legeareversibilității a lui Odobleja, ce evidenția, mai degrabăunele trăsături de natură spirituală. Într-un cuvânt, teo-ria lui Odobleja pare, mai degrabă, o lege a filosofiei,iar nu a științelor aplicate.

Paradoxal, evoluția ulterioară a ciberneticii i-a datdreptate lui Odobleja, în sensul că mașinile pot fi mo-delate după comportamentul uman, idee anticipată înmemorabila lege a fenomenelor de reversibilitate, for-mulată sintetic de conaționalul nostru în Psihologia con-sonantistă (Op.cit., p. 177 și urm.). Odobleja numeștefixație /sau impunere, orice proces de materializare ainformațiilor/senzațiilor, într-un spațiu condensat. Pro-cesul opus este energizarea – „detonarea impresiilormateriale”. Analizând termenii fundamentali ai psiholo-giei – senzația, afectivitatea, memoria etc. – Odoblejadescoperă și argumentează, treptat, legea rezonanței,subliniind faptul că, spre deosebire de natură, unde re-



versibilitatea energiei este frânată de creșterea entro-pică, în psihologie energia spirituală acumulată este in-tegrală și benefică: „Ea creează ordine, dă sens lumiispirituale, și, fiind reversibilă (s.n.), păstrează nealteratăcultura materială și spirituală creată de om” (Op.cit.,p. 297).

Procedând astfel, Ștefan Odobleja construiește opsihologie generalizată, bazată pe legile armoniei, oștiință a organizării și autoreglării. Dovadă în acestsens, este opinia sa că „în natură nimic nu e univoc”, citotul e „reversibil” și „retroactiv”. Acest punct de vederecorespunde, fericit, cu teza lui C. Rădulescu-Motru (cu-noscută și evidențiată ca atare de Odobleja în Biblio-grafia generală a cărții sale) privind „modelarea,actualizarea și direcționarea energiilor” (v. Personalis-mul energetic, 1927). Pe urmele predecesorului său,medicul Odobleja admite că: „Eu-l este sâmburele înjurul căruia se cristalizează personalitatea”, dar și că le-găturile dintre psihic, fiziologic și social sunt reversibile.Teza apare, evident, în alți termeni, și la Dumitru Dră-ghicescu (1875-1945), cel care, studiind însușirile etno-psihice ale poporului român (Din psihologia poporuluiromân, București, Librăria Leon Alcalay, 1907) reco-manda „încrederea în noi înșine”, ridicând„recunoașterea puterii de a fi noi înșine” la rangul uneiparadigme sociale, respectiv a unui principiu programa-tic de afirmare națională.

După război, și după mutarea la Izvorul Aneștilor,drumurile lui Odobleja către biblioteca din Severin s-auîntețit. Târziu, în 1964, își amintește fiul, enigma acestordrumuri s-a limpezit, Odobleja mărturisindu-i unui vechiprieten apropiat, medicul Iancu Giuhat, că lucrează laun tratat de Logică naturală, lucrare menită sădesăvârșească demersurile din Psihologia consonan-tistă: „În fapt, nimeni nu prea înțelesese nimic!” ex-clamă, intrigat, Odobleja jr. (Op.cit., p. 38).

Realitatea este că, după 1935, pe când se plimbape dealurile de la Bocșa-Montană, unde funcționa camedic militar, Odobleja a avut revelația elaborării uneipsihologii de tip consonantist (termenul ales de el plecade la studiul transmiterii sunetului prin organismul viu,constituind fundamentul acustic al consonanței – n.n.),care să asocieze elemente din neurologie, patologie șifiziologie cu metodele specifice ciberneticii (termenuleste ulterior, fiind utilizat abia în 1948 de Norbert Wie-ner!). În acest sens, a elaborat teoria „identității șicontradicției”, care conține nu doar un adevăr logic, fi-losofic, am spune, dar și unul fizic, Odobleja optândpentru gândirea logică, bazată pe identitate șicontradicție, pe care o asociază cu teza psihologică acontinuității. El devine, în acest fel, creatorul unui modde gândire original, numit și determinism natural.„Știința, spunea Odobleja, este activitatea gândiriiumane. Ea trebuie fundamentată pe baze psihologice.Pentru aceasta, psihologia trebuie să capete caracte-ristici metodologice, să fie redusă la componentele eifundamentale. Deci, psihologia trebuie analizată logic(s.n.). Între logică și psihologie există o dublă relație ...”(Op.cit., p. 78). În opinia sa, între știință, ca fenomenobiectiv și procesele psihice există o consonanță (sau

chiar o consonanță multiplă), spațială, fizică, logică șipsihologică, ce reunește procesele psihice cu cele fi-zice. Singura ființă care îmbină armonios aceste pro-cese este omul creativ.

În acest punct, susține profesorul-academician Ale-xandru Surdu, consonanța lui Odobleja se întâlnește cuvibrația (poate chiar „vibrația spiritului” de care vorbeaPârvan), ori cu ondulația lui Vasile Conta, acest seg-ment nefiind altceva decât „triumful românescului în fi-losofie”, cum îi spunea C. Noica (v. La porțile împărăției,București, Editura Contemporanul, 2016, p. 113 șiurm.). Nu întâmplător, așadar, C. Noica semna prefațacărții Introducere în logica rezonanței, a lui Odobleja,lămurind și misterul relației dintre „teoria ondulației uni-versale” și logica consonantistă a medicului pensionarde la Izvorul Aneștilor. „Odobleja, ne lămurește profe-sorul Al. Surdu, folosește termenul de rezonanță pentrua descrie raportul dintre diversele elemente naturale (fi-zice, psihice, senzoriale - n.n.)”. De aici, și ideea sa că,prin rezonanță, se poate reda vocea umană, ori sune-tele muzicale, altfel decât prin raporturi numerice. Le-gătura dintre aceste elemente (simili, cum le numeaugrecii) este asigurată de rezonanță, ce nu apare oricum,nici chiar în circumstanțe ondulatorii evidente, ci doaracolo unde există și organul de receptare specializat,în cazul nostru vibrația (sau „coarda senzorială”, cum îimai zic unii): „Adică pe plan sentimental să poată pro-duce plăcere, ori neplăcere, iar pe plan noetic, unacord, sau un dezacord” (Op.cit., cap. Ondulațiuneauniversală și sufletul românesc, p. 128). În acestecondiții, nu e de mirare că un text al lui Odobleja, intitu-lat Pentru o logică vie s-a rătăcit, în 1959, prin hățișuladministrativ al Academiei Române, răspunsul oficialfiind că „deși criticabilă”, lucrarea a fost trimisă spre va-lorificare... Institutului de Filosofie (Reconstituiri, op.cit.,p. 79). O mai fi ea oare prin arhiva Institutului?

Similar, și despre manuscrisul Logicii s-a crezutmultă vreme că e „în pod”, respectiv sub acoperișul„bojdeucii” de la Izvorul Aneștilor, dar, la insistențele in-ginerului Stelian Bajureanu, unul dintre cei mai fideli ad-miratori și colaboratori ai lui Odobleja, din perioada„bătăliei pentru paternitatea domeniului/științei ciberne-ticii (1974-78), familia nu a putut să-i prezinte acel text.Mai mult, s-a crezut că nici nu există, până când profe-sorul-academician Surdu a publicat, postum, un„eșantion”, cu totul selectiv, din lucrare. Este de presu-pus, așadar că Logica a fost elaborată târziu, după1974, cam în aceeași perioadă cu Psihologia conso-nantistă și cibernetica (la fel, o carte cu un destin publi-cistic tulburat; depusă la Editura Scrisul Românesc, în1975, cartea a fost publicată abia în decembrie 1978,după moarte lui Odobleja, survenită în septembrie,același an, și numai după ridicarea interdicției de la pu-blicare; amănunte despre „odiseea” editorială a cărțilorantume și postume ale lui Odobleja găsim în cartea luiIlarie Hinoveanu, Cugetători, exegeți și creatori iluștri,Craiova, Ed. Alma, 2010, p. 84 și urm.).

Referitor la această perioadă din viața lui Odobleja,când speranța recunoașterii paternității ciberneticii îi lu-mina ultimele momente, amintim și un episod mai puțin



gândul dus la desăvârșiregândul dus la desăvârșiregândul dus la desăvârșireplăcut, petrecut în aprilie 1975, chiar sub cupola Aca-demiei Române, unde, venit să susțină o comunicaredespre Psihologia consonantistă, la Secțiunea de Isto-ria Științei, Odobleja este dojenit aspru, de un confrate,profesorul N.M., de la Cluj (este mai potrivit ca numeleilustrului psiholog, fost și deținut politic, să fie trecut subtăcere – n.n.): „Bă, Fănică, înțelege că tot ce ai făcut tuîn Psihologia consonantistă nu are valoare. Este un soide filosofie (s.n.), ca a lui Blaga!” (Hinoveanu, Op.cit.,p. 175). „Roșu la față”, Odobleja ar fi răspuns: „În viațăfiind, cred că cea mai mare onoare ce mi se face, laAcademia Română, este să fiu comparat cu Blaga”.Pentru Odobleja, Blaga era „demiurgul”, cel care a de-finit „sinonimele definitive” cu care mediculmehedințean a numit „obiectele”/„categoriile” din uni-versul nostru, care „consonează” între ele. Unii le-aunumit „imagini”, alții „vers alb”, iar Odobleja le-a perce-put ca forme fundamentale de stocare în memorie acunoștințelor și judecăților noastre.

Despre Logică, „o știință fără istorie”, cum susținea,în 1781, Immanuel Kant, s-a spus că, în vremurile mo-derne n-a mai făcut nici un pas înainte, rămânând nes-chimbată ca în vremea când a ieșit – direct cu platoșăși suliță în mână, ca Athena – din capul lui Zeus. Maitârziu, în epoca raționalismului, a apărut o altă logică,cea matematică, dar meritul de a depăși tradițiaraționalist-aristotelică, și a elabora o nouă teorie, altadecât cea modernist-matematică, îi revine lui ȘtefanOdobleja. Rămasă în manuscris și valorificată, parțial,de academicianul-profesor Al. Surdu, Logica lui Odo-bleja, obligatoriu a rezonanței, este o încercare originalăde a pune bazele acestei științe pe fundamentul psiho-logiei. „Nu este vorba de o psihologie propriu-zisă, neavertizează Al. Surdu, ci de câteva componenteraționale (s.n.) ale sale, cu alte cuvinte este vorba de opsihologie văzută ca o teorie a gândirii (Șt. Odobleja șilogica rezonanței, în rev. Art-Emis, 1 mai 2013). În acest

sens, unele operații logice, precum definirea, analiza,sinteza și diviziunea sunt stabilite pe baza unor legi/con-cepte științifice, imuabile, precum rezonanța, oriconsonanța. Cu alte cuvinte, Odobleja a stabilit premi-sele logice ale Psihologiei consonantiste, deschizândcalea generalizării proceselor mecanice ale gândirii.

Cu toate acestea, asocierea psihologiei consonan-tiste cu cibernetica este riscantă, câtă vreme Odoblejanu e responsabil de rezultatele practice ale ciberneticiiactuale. Teza sa fundamentală, dezvoltată în anii „re-cluziunii” de la Izvorul Aneștilor, rămâne aceea a „me-canizării” gândirii prin consonanță, prin interpretarea eica un act creativ, iar nu neapărat printr-o tehnică de tiplogico-matematic. Pe Odobleja, cum bine remarca pro-fesorul Al. Surdu, îl preocupa producerea informației, iarnu difuzarea și valorificare ei. În termeni economici, pro-dusul gândirii odoblejiene ar fi riscat să rămână abs-tract, dacă nu intervenea pragmatismul gândiriiwieneriene. Deși nu a inventat cibernetica propriu-zisă,Ștefan Odobleja rămâne, cel puțin în conștiința româ-nilor, creatorul logicii ei, pusă sub faldurile rezonanței.În accepțiunea sa, actele gândirii erau urmarea uneiexcitații nervoase. În acest moment, intervenea logicacinematică ce transforma gândirea într-un element„sculptural”. Pe același principiu, s-a dezvoltat și lo-gica/gândirea artificială, cuvântul ultim al automatizării.

„Proiectul lui Odobleja era de o grandoare evi-dentă!”, exclamă profesorul Surdu. Pornind de la prin-cipiul reversibilității, apoi de la cel al circularității,Odobleja dă contur construcției sale logice, stabilindteza că circularitatea reprezintă pura esențialitate.Depășind, așadar nivelul unui simplu „compendiu depsihologie” creația științifică a lui Șt. Odobleja tinde spre„înălțimile necunoscutului filosofic”, examinând, într-unlimbaj intuitiv și natural, filonul de aur al gândirii metafi-zice românești.

eseu


M-am gândit mult înainte de a îndrăzni să fac unsubstantiv comun (după canoanele gramaticii) din nu-mele marelui Poet de la Bacău. Simbolul lui umblă prinliteratura română şi-i dă acesteia aroma marii poezii.Aşadar, să-mi fie permis...

Este vorba despre poeta Valeria Manta-Tăicuţu,doamna care a făcut dintr-un oraş precum RâmnicuSărat o piatră preţioasă din centura contemporană aculturii române, scoţând o revistă care are deja tradiţieşi prestigiu şi adunând în jurul ei oameni de carte şi decondei, despre volumele sale de poezie gravă, încăr-cată de seva tradiţiei „de lux” a liricii noastre. Îmi amin-tesc o carte a ei din anii trecuţi, care păstra sunetulpsalmilor arghezieni.

Mi-a trimis acum Anotimpuri de plumb, apărută în2019 la Editgraph din Buzău. Este o carte elegantă,subţire ca o lamă de argint, plină de versuri memorabile.În întregul ei, o aşez între lecturile mele ca pe o bacoviecontemporană. Pentru că are gustul amar şi greu şiotrăvitor al plumbului. Daţi-mi voie să mă pricep într-unfel aparte la acest metal. Mi-am petrecut tinereţea prinredacţiile veacului trecut, prin tipografii unde se cule-geau litere în plumb, iar despre noi, ziarişti şi tipografi,se spunea că suntem pentru totdeauna „intoxicaţi cuplumb”.

Plumbul este materia primă a poemelor lui GeorgeBacovia. Iar culoarea lui e griul, un gri bătând sprenegru, ca un doliu pe sufletul închis în celulele de betonale oraşelor mortificate. Şi acum, la începutul veaculuial douăşunulea (intenţionat l-am scris aşa, ca să-l umi-lesc!), vine doamna Valeria Manta-Tăicuţu cu o cartedespre anotimpurile de plumb ale vieţii noastre caremerge spre asfinţit, care pare a nu mai avea dreptul lasperanţă: „Primăvară cu picioare de plumb,/ înfiptă încarnea oraşului orb,/ toamnă într-o cuşcă de plumb,/ cuzborul închis la poruncă,/ plumb de iarnă împuşcândoraşul/ şi vară turnată în plumb”.

Cartea e construită ca o piramidă a trecerii noastreprin lume (Doamne, îmi amintesc de un poet uitat azi,

Marius Robescu, autorul unei cărţi ce se chema Viaţaşi petrecerea!), ca o pecete pe care poezia adevăratăo aşază pe uricul veşniciei. „Doamne, femeile noastreîncă mai ţes/ fâşii lungi de mătase pentru înfăşurat clo-potele”. Poate ştiţi, poate nu ştiţi, prietenii mei, în ţaraasta au fost perioade lungi când clopotele au fost înfă-şurate în pânză, ca să nu se audă strigarea lor, întrucredinţa ortodoxă, întru credinţa naţională, întru oricefel de credinţă. Spune poeta: „Doamne, Iisuse Cris-toase, răstignit/ în cuvânt şi-n crucea oricărei secunde”.Şi cum să nu te înfiori când „primăvara intră-n oraş caun glonţ în inimă” (ce i-ar mai fi plăcut acest vers lui GeoDumitrescu!).

Poeta Valeria Manta-Tăicuţu poartă o povară uriaşă:tristeţea unui oraş de provincie înecat în propriile lacrimişi salvat doar de ruga la Maica sfântă. Ea ştie, ea simtecă astfel „chipul Mariei intră în pietre/ ca să se nascăîntr-o altă pădure de crini,/ într-o altă lumină mai lină”.

În mersul ei spre sentimentul bacovian, poeta îiaduce un omagiu sfios domnului doctor în poezie şi-nmedicina ascunsă, lui Vasile Voiculescu, scriind: „cuvin-tele soboare de corbi mă acoperă de-atâtea zile”. Apoi,retrăieşte sufocarea lui Bacovia din distihul parcă bles-temat: „toţi nervii mă dor/ o, vino odată, măreţ viitor!”.

Într-un poem care se cheamă „Patriotică” – doamnăValeria Manta-Tăicuţu, cum vă permiteţi să folosiţi cu-vinte interzise în acest veac apatrid, internaţionalist şitrist?!? – autoarea spune: „ei au cuvântul cel strâmb,/furia lui justiţiară/ şi-un Dumnezeu luat în derâdere;/ deaceea ne mor traficanţii de ghiocei, marii evazionişti/ aipatriei, spaima şi ruina ei”.

Poeta ne vorbeşte în cartea ei, repet, subţire şi ele-gantă, despre o altfel de libertate: libertatea în faţa ase-diului buimăcitor al minciunilor lumii moderne.

Versurile cad ca nişte securi peste copacii putrezi aiînstrăinării noastre de noi înşine. Într-un februarie care„îşi numără morţii la semafor,/ în intersecţii de gheaţăşi în subsoluri insalubre”.

Când ea, poeta, cronicarul acestei lumi crepuscu-

Nicolae Dan Fruntelată

O BACOVIE MODERNĂ

eseu


eseueseulare, spune: „eu vin din frig şi din tăcere, cu un porumbelîngheţat pe umăr”, nu poţi să nu te gândeşti, cel puţineu nu pot, la o bacovie contemporană.

E frig pe lume, doamnă poetă, e frig şi e cam târziupentru respiraţia noastră bolnavă de plumbul unei istorii

fără iertare!După cum vedeţi, n-am fost în stare să scriu o cro-

nică de carte. Poate am scris o cronică de stare, că astane este starea.

Atât, nimic mai mult.

În cadrul istoriei literaturii române, literatura detențieise impune, postdecembrist, ca un capitol strict necesar,cu o consistență proprie, singulară prin istoria suferințeiimplicate. Esența ei este de natură confesivă, alcătuităfiind dintr-o multitudine de volume de memorialistică,mărturii, jurnale, apărute după căderea comunismului.Deși aceste volume sunt numeroase, această literatură,fiind de dată recentă, are puțină bibliografie critică dereferință.

Tânără cercetătoare, cu resurse intelectuale de an-vergură, Anastasia Dumitru rămâne consecventă unuiproiect amplu privind literatura detenției, temeinicit prinlucrări anterioare de cercetare în domeniu, participărisubstanțiale la diverse simpozioane internaționale,conferințe naționale tematice, interviuri etc. – piese depuzzle adunate cu acribie, întru căutare a adevărului șimărturisire a lui, „despre o perioadă când ni s-a furatidentitatea: familia, limba, credinţa şi istoria”.

Un prim volum al proiectului este Vocația mărturisirii:Lumina dintre gratii; 1, Repere ale literaturii rezistenţeianticomuniste, Editura Fundației Culturale Memoria,2017, o carte voluminoasă, 388 pagini, în format mare,o lucrare impozantă prin consistență – mărturie solidăpentru perseverența și constanța în preocupările pri-vind literatura confesivă a deținuților politici.

Prefața este semnată de Ilie Popa, președinteleFundației Culturale „Memoria” – filiala Argeș, care or-ganizează în fiecare toamnă, din anul 2000, Simpozio-

nul Internaţional Experimentul Piteşti – Reeducarea printortură – o temă mereu fierbinte în memoria colectivă,despre un fenomen „unicat în analele criminalităţii mon-diale”.

Anastasia Dumitru este din generația tânără (care lamomentul ’89 abia termina liceul) și are la activ unnumăr impresionant – pentru vârsta ei (45 de ani), decărți și activități, autoare a 22 de cărți de autor (poezie,eseu, critică literară), coordonări de antologii, organiza-toare de colocvii, conferințe, proiecte educaționale etc.

Cum anumite întâlniri sunt providențiale în destinulpropriu, astfel a fost întâlnirea autoarei cu părintele Ar-senie Papacioc, care a determinat-o să continue „difici-lul şi sinuosul studiu al literaturii deţinuţilor politici”. Deșivictimă a Gulagului, părintele i-a vorbit despre iubire,iertare și Înviere – calea aleasă de a lumina viața celordin „bezna comunistă”, iar literatura detenției, prin în-crederea în lumina lui Dumnezeu, este o mostră derezistență prin religie şi prin cultură și deopotrivă de lu-minare a adevărului, demistificare a totalitarismului.

Titlurile și subtitlurile volumului explicitează structurapolifațetată, pe cel puțin trei planuri principale: istoric,politic și literar.

Este o carte-document densă, de istorie a perioadeicomuniste, și în același timp, este în esență o carte deistorie politică, în repere naționale și mondiale, impu-nându-se contextualizarea în cadrul istoriei secolului XX– cel mai criminal secol, cel care a însemnat apogeul

Maria Nițu

ANASTASIA DUMITRU DESPRE VICTIMELE

TOTALITARISMULUI șI VOCAțIAMĂRTURISIRII

eseu


Răului prin cele două genociduri – Fascismul și Comu-nismul.

Acest fundal de istorie politică constituie factorul ge-nerator al literaturii de samizdat analizate, configurat cuacuratețe, cu valențe eseistice, de analist politic de ca-libru.

Lectura cărții este tensionată, greu de suportat pen-tru cei exersați la literatura călduță, oficială. Este pan-dant supraconcentrat al seriilor „Memorialul durerii”realizat de Lucia Hossu-Longin, difuzate de peste 25 deani.

În același timp, volumul scrie o parte consistentă șiobligatorie de istorie literară, capitolul literaturii antico-muniste, în acele repere specificate – cărțile fundamen-tale din bibliografia subiectului.

Este o completare la cartea de pionierat în domeniu,semnată de Mihai Rădulescu, Istoria literaturii românede detenție, în 2 volume.

Deși menționează în „Argument” că n-a intenționatpagini de critică, acestea sunt deopotrivă consemnăride critică literară, „parte din întreg”.

Nu este o temă călduță de cercetare, din fotoliul con-fortabil al bibliotecilor, în speculații din speculații, ci totuleste nou, rezultatul unei susținute munci pe teren, lucrulcu oamenii, interviuri, cercetări, mărturii – realitatea laprima consemnare prin vocea actanților.

Fiind atât de densă și proaspătă, ar fi trebuit să fiepromovată intens, să intre în dezbateri aprinse, peprima pagină a multor reviste, dar a trecut criminal deneobservată.

Poate pentru că sperie pe cei mulți vinovați chiar printăcere complice și atitudine duplicitară, cu teama de ascormoni un trecut incriminator.

Cercetarea ei, de „arheologie a crimei”, e similară cua lui Marius Oprea (de la propriu, la figurat), de „dez-gropare a morților”, victime ale terorii, probe la dosar înprocesul comunismului, pentru a li se face dreptate.

&Majoritatea autorilor din bibliografia subiectului sunt

din generație matură, martori în cadrul „generației de-capitate”, care au trecut prin acel Iad și au conștiința da-toriei de mărturisitor pentru tinerii ce vin.

Un merit intrinsec al Anastasiei Dumitru constă înfaptul că este printre puținii din generația tânără careau ales o astfel de muncă de cercetare anevoioasă,într-un timp al comodității, al fast-foodului material și spi-ritual. Este dintre acei tineri ce vor să afle adevărul, casă nu trăiască în minciună, într-o istorie măsluită și caredescoperă aici modelele unei vieți cu sens.

Cuprinsul volumului nu constă în simple adunări dedocumente, informații, mărturii. Are o tensiune unică,atât intelectuală, cât și emoțională, prin implicarea afec-tivă, pasională a autoarei, chiar din impulsul care a ge-nerat totul.

Dincolo de pasiunea de cercetător, de datoria istori-cului de a fi rece, imparțial, sine ira et studio, implicareaemoțională este inerentă când ești parte din istoria cer-cetată, cu datoria de a face dreptate fraţilor și părințilortăi jertfiți. E scrisă cu sânge de fiică a victimelor din Ba-

sarabia urgisită, știe din propria copilărie ce e durereași nevoia de dreptate.

Încă din cartea Pledoaria pentru valori. Revenirea înfire, eseuri critice (2009), preciza motivația interioară aacestei angajări, ca ființă care a cunoscut lanţurile,sârma ghimpată a graniţelor, din umbra unui imperiu,știind astfel să preţuiască libertatea şi lumina.

Această implicare afectivă se vede și din preambululpulsând emoțional, carte dedicată tuturor martirilor,celor 350 de scriitori români arestați, deportaților în Gu-lagul sovietic, fiilor acestora, „celor care au fost îngropaţifără cruce şi fără lumină, dar care au sfârşit găsind lu-mina adevărată”.

Singularitatea cărții constă și în stilul literar, cu o ex-primare artistică întru plus de plasticitate, ce potențeazăin intensitate prezentarea, prin inserții livrești, întrebăriretorice, trimiteri la arhetipuri și simboluri culturale oribiblice. „Volumul de faţă pare că nu se mai termină pen-tru că însăşi suferinţa poporului român este infinită, esteo Coloană infinită a jertfei neamului nostru.” „De ce Ro-mânia a avut şi are soarta lui Iov într-o perpetuă epocăa lui Iuda?” (Argument)

Cartea este apărută în anul 2017, la 100 de ani dela Revoluția criminală bolșevică și deopotrivă la 150 deani de la inventarea sârmei ghimpate, simbol al lagăru-lui comunist și fascist, al suferinței și torturii în istorie,de două mii de ani, de la coroana de spini a lui Iisus.

&În mod firesc, adunând mărturiile victimelor, revers

la profilul lor, pentru configurare într-un basorelief pu-ternic, analizează profilul călăului. Astfel, primul capitoleste Etiologia Răului, despre cauzele și factorii acesteimaladii odioase. Cauza primordială, ca păcatul originar,este uciderea lui Dumnezeu, faptul că „ideologiile răului,dezlănţuite în secolul XX, s-au născut din dorinţa me-fistofelică de substituire a omului cu Dumnezeu”, ideedezvoltată de autoare și-n alte cărți (v. Metamorfozelecuvântului). Fără repere sacre, într-o confuzie de valori,limitele dintre bine și rău nu mai există, astfel că, totulfiind permis, lipsa spiritualității duce la bestialism, la unSupraom demonic.

Paradoxal, în spațiul rus, unde s-a născutbolșevismul, tot aici s-a anticipat acest rău comunist,previziunea și încriminarea lui cea mai acerbă, prin Dos-toievski, care prefigura în „Demonii” prin teoriile luiȘigaliov răul ce avea să vină, prigoana intelectualitățiiși despotismul „A smulge limba lui Cicero, a crăpa ochiilui Copernic, iată şigaliovismul”. „După 1917, mapa-mondul se transformă într-o ficţiune dostoievskiană,utopia devine antiutopie.”

Acei morți – victimele demonilor sunt „eroii şi martiriiîntru Hristos”.

Soluția este resacralizarea, reîntoarcerea lacredință, la lumina întemeietoare, „Calea, Adevărul șiViața”. Acest crez este intarsiat și-n mottourile cărții, dinBiblie ori din poezie religioasă, ca esență a lucrării și caprincipiu călăuzitor: dacă nu e Dumnezeu, nimic nu e.„Considerăm că mileniul trei este al trinităţii, al iluminăriiindividuale şi colective, al repunerii în drepturi a adevă-

eseu


eseuratului Dumnezeu, cel care separă binele de rău”.

Totul e sub semnul Luminii Crucii, ca-n picturile luiSilviu Orăvitzan.

Cărțile de căpătâi în analiza Răului și demascarea„binelui” comunist sunt Arhipelagul Gulag, de Al. Solje-niţîn și Cartea neagră a comunismului coordonată deStéphane Courtois, la care se adaugă cărți fundamen-tale pentru Gulagul românesc: Jurnalul fericirii deN. Steinhardt, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean– memoriile Aniței Nandriș, Reeducarea de la Aiud dePetre Pandrea, Închisoarea noastră cea de toate zilelede Ion Ioanid, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc de IonGavrilă-Ogoranu, Povestea Elisabetei Rizea dinNucșoara, cărți despre Experimentul Pitești, despreRugul Aprins etc.

Tabloul Răului este complet, perceput real tocmaiprin literatura carcerală, prin memorialistica detenției.„Adevărata istorie a perioadei predecembriste s-a pututrescrie din acest tip de literatură autentică ”.

Analizând explozia de jurnale și memorialistică dedupă ’89, autoarea dă o explicație de psihanaliză colec-tivă, în linie metafizică. „Memorialiştii se impun mai alesdupă marile catastrofe ale istoriei, sensul profund alconfesiunii lor fiind unul transistoric/metafizic”.

În istoria literară a subiectului, pornește analiza di-nainte de perioada comunistă, de la primul jurnal al de-tenţiei în literatura română, scris de Alecu Russo,surghiunit la schitul de la Soveja (1846), acuzat pentruunele aluzii îndrăzneţe din piesa Jignicerul Vadră sauProvincialul la Teatrul Naţional.

În perioada comunistă situația a fost și mai cruntă,vorbind, la jurnalele detenției, de detenţia jurnalelor, se-chestrate, interzise. Un exemplu este epopeea manus-crisului Caietului albastru, de Nicolae Balotă, student allui Lucian Blaga, arestat prima oară în 1949.

Unii autori devin martiri, transfigurați prin credință șiiubire de oameni, ca Valeriu Gafencu, numit „sfântul în-chisorilor”. De la homo psihologicus, autorii de confe-siuni ajung homo religiosus, imitându-L pe Christos.

Perversitatea Răului este diabolică prin propagareasa nu doar în viața victimelor supraviețuitoare după eli-berare, într-o închisoare fără gratii, alienizantă, ci chiardincolo de acestea, la copiii victimelor, acei „vinovațifără vină”, care, ca urmași, au suportat toate consecin-ţele „originii nesănătoase”.

Capitolul Fiii deţinuţilor – vinovaţii fără vină estedublu necesar, pentru că descompune mecanismulacestui diabolism propagat la nevinovații nevinovaților,dar și pentru că aceștia aduc ei înșiși o completare in-dispensabilă în analiza Răului, prin propriile lor cercetăriîn Dosarele Securității, consemnate apoi în valoroasecărți document. Acestea la rândul lor sunt repere fun-damentale, parte din acel „Proces al comunismului”așteptat disperat și nerealizat la noi, când în continuare„trăim printre asasini” (B. Nedelcovici), ca urmași ai luiCain.

Aceste cărți sunt scrise din unghi diferit, ca un fel decontrajurnal, pseudomemorii, aceleași fapte trăite devictime, dar cum au fost receptate, interpretate și con-semnate contorsionat din perspectiva Securității.

Ar fi trebuit ca astfel de cercetări să fi fost dinabundență, ca un fenomen de masă întru căutare aadevărului, care prin sine ar fi creat o societatepostrevoluționară sănătoasă.

Dar au fost puțini cei care s-au încumetat la un ase-menea act recuperator și justițiar – cerea putere deinvestigație, de muncă, de rezistență la reiterarea răuluiretrăindu-l, tărie de caracter și voință nestrămutată dea afla și deopotrivă credință puternică în forța adevăru-lui.

Cazurile consemnate sunt din nevoia împliniriiidentității prin familie, sub semnul mitului protector al Ta-tălui. Urmașul trăiește în datoria de a-i face dreptate pă-rintelui, a lumina adevărul aureolei sale de martir, a-ireda demnitatea și cinstirea cuvenite. A fi trecut probaDosarelor Securităţii, e ca un demers iniţiatic. Mărturiaacestor urmași dă sens suferinței părinților, care nu aumurit inutil, ci consemnarea ei în scris luminează și neînluminează conștiințele.

Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, care abia după ’89află că este fiica lui Toma Arnăuţoiu, luptător condamnatla moarte, din Grupul de la Nucșoara, după cercetărianevoioase în arhivele Securității, publică o carte mo-nument, de aproape 900 de pagini, Luptătorii din munţi.Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara, Documenteale anchetei, procesului, detenţiei (1997).

Dorli Blaga dorește să reabiliteze memoria tatăluisău, Lucian Blaga, scriitorul interzis. Cercetează dosa-rele de urmărire de la S.R.I., terifiată de absurdul spio-nărilor și acuzațiilor și publică Lucian Blagasupravegheat de Securitate (1999), convinsă că „pebaza acestor documente se va scrie odată istoria ade-vărată”. Mărturie grea despre epoca neagră a „beciuluiscrierilor interzise” este chiar volumul semnat de LucianBlaga, Luntrea lui Caron.

Mircea Muthu, în cartea Dinspre Sud-Est (1999), dămărturie despre anii de adâncă frustrare din perioada’50-’55, când îl aştepta pe tatăl său, dus cu forţa lacanal, asumându-și astfel scrisul ca un mijloc necesar„de rezistenţă şi supravieţuire” în acel mediu potrivnic.

Monica Pillat scrie despre lecțiile de viață primite la12 ani, când tatăl său, Dinu Pillat, a fost arestat, în pri-măvara anului 1959. Cartea pe care Dinu Pillat a scris-oîn 1948 avea să fie confiscată în 1959 şi folosită dreptcap de acuzare în procesul Noica-Pillat. Recuperată, afost publicată în 2010, sub titlul Aşteptând ceasul deapoi.

Pagini consistente acordă scriitorului Bujor Nedelco-vici, fiu de deținut politic, cu a cărui operă și biografieera familiarizată dinainte, fiind autoarea uneisubstanțiale monografii Bujor Nedelcovici – conştiinţade scriitor (2015). Consonează cu acesta în pasiuneapentru adevăr, neliniștea cercetării privind comunismul

eseu


malefic și nevoia de a înțelege Răul, nevoia de memorieși de transmitere întru responsabilitate față de viitorulacestui popor în derivă. Regăsește în opera sa temeleprincipale ale lucrării de față, ca un vademecum ideatic.

Cărţile scriitorului exilat la Paris aduc în prim-plannecesitatea analizei critice a trecutului istoric, a memo-riei colective şi individuale, o amplă pledoarie împotrivaamneziei. Volumul VII din „Opere complete” este dedi-cat chiar zeiţei Memoriei, memoriei tatălui său şi memo-riei tuturor victimelor.

În capitolul Vocația literaturii confesive şi Realismulfantastic. Timpul imposturii, din monografia amintită, au-toarea aborda tema rezistenţei prin cultură a acestui in-telectual pentru care „memoria, demnitatea, justiția,responsabilitatea sunt trăsături esenţiale”, pornind de lapremisa că „uitarea ar fi sinonimă cu moartea”.

Scriitorul investighează Răul, atât sub forma para-bolei politice, a distopiei, în romane, cât și explicit, glo-sând cu pasiune de eseist, în volumele de „Jurnalinfidel”.

După parcurgerea celor 800 de file ale dosaruluipropriu, însumând optsprezece ani de urmărire, publicăvolumul Un tigru de hârtie. Eu, Nica și Securitatea(2004), din setea de a cunoaște adevărul și de aînțelege răul – condiția oricărui intelectual sub semnulcunoașterii. Personajul din dosar este un alter ego mis-tificat de securitate, cu un nume de cod Nica, astfel cărezultă un insolit roman de spionaj, cu un personajstrăin lui, proiectat prin ochii Securității și al turnătorilor.Misiunea autorului este, privind într-o oglindă retrovi-zoare, să demistifice acest personaj mistificat într-unmod barbar.

În cea mai recentă carte, Fragmente (2016), dedi-cată celor aproximativ 450 de scriitori arestaţi, victimeale opresiunii comuniste între 1945 şi 1989, Bujor Ne-delcovici pledează justițiar tot pentru memorie. Intran-sigent, incriminând mistificarea dominantă și în epocaactuală, a „așteptărilor justițiare eșuate”, caută cauzelerelelor la români, „ De ce suntem ceea ce suntem?”.Într-o perspectivă istorică, conchide că „nu avem o cul-tură a respectului pentru istorie, trecut şi memorie”, daravem psihologia păguboasă de homo dualis, duplici-tară, cea care determină orice tip de minciună şi fals,compromis, histrionism.

Pentru scriitori, soluția salvării de sistemul dictatorial,o arată în „Al doilea mesager”, ar fi neaderarea la politic,independenţa spirituală. Primul pas în renaşterea mo-rală şi spirituală ar fi într-o schimbare radicală în primulrând în noi înșine, dobândind „conştiinţa libertăţii”.

De aceea și autoarea aderă la acest crez, caută cuobstinație adevărul, să înțeleagă istoria și propriul des-tin, pentru că doar „adevărul vă va face liber”, spuneaIisus.

La fiecare problemă dezbătută se caută explicațiaRăului: „De ce?!”, întrebându-se retoric „Cine va da so-coteală?!”, căutând imperativ vinovații întru pedepsirealor, ca act justițiar necesar, întru cicatrizare de răni sân-gerânde și demnitate. „Cine va răspunde pentru masa-

crul celor aproape un milion de români care s-au opuspaşnic bolşevizării României?” Când se votează legicare pun pumnul în gură celui revoltat, „Cine va maiavea curajul să facă procesul comunismului?”

Prin opiniile angajate, formulate deschis și susținutecu patetism, este o carte de atitudine, curajoasă. Con-stituie o lucrare de referință prin densitate, în acelașitimp originală prin modul de asamblare și sintetizare amaterialului, de analiză din punct propriu de vedere.

Volumul e scris cu patos, pentru a sensibiliza citito-rul, a-l face să reacționeze, mizând pe o reacție de re-voltă și condamnare, și într-adevăr, cartea AnastasieiDumitru, prin tema grea, crucială, este o carte incen-diară, apăsătoare și incomodă la lectură, provocatoare.

eseu


eseu

Am primit de la Râmnicu-Vâlcea, din partea luiGhe orghe Deaconu, unul dintre cei mai distinși etnologiai Școlii Profesorului Mihai Pop, o carte minunată: Ni-colae Boierescu ‒ un rapsod de pe Topolog (EdituraFântâna lui Manole, Golești-Vâlcea, 2019, 400 p.) Mi-nunată atât prin tema abordată, cât și prin temeinicia șiseriozitatea științifică prin care autorul înțelege s-o scrie.Trebuie spus însă, din capul locului, că Gheorghe Dea-conu și-a asumat o dificilă răspundere derivând din îm-prejurarea că rapsodul de pe Topolog a fost nimeni altuldecât însuși tatăl lui. Așadar, greu de ținut cumpănadreaptă ca să rămâi în limitele deontologiei științifice,ferindu-te de mrejele subiectivismului. Și iarăși trebuiespus de la început că autorului îi reușește de minuneacest lucru.

Cartea e prefațată de profesorul Nicu Ștefan, autorulmonografiei Piatra ‒ un sat din Argeș, satul lui NicolaeBoierescu, protagonistul cărții care face obiectul acestorglose. Să mai spunem, în preliminarii, că volumul are șio postfață, intitulată Bucuria datoriei exemplar onorate,semnată de profesor Constantin Cârstoiu, ziarist și fol-clorist.

Primul capitol al cărții, căci se întinde pe 28 de pa-gini, intitulat Un râu, un rapsod, un cântec…, face intra-rea în conținutul propriu-zis științific al lucrării și puteafoarte bine fi numit Introducere. I se zice însă Prolog, fi-indcă, fără să se încheie cu el, cartea are și un Epilog,intitulat Moștenitor și mărturisitor, supapa de siguranțăa obiectivității științifice a autorului. Ne-o spune el însușila p. 27: „…text prin excelență subiectiv, pentru care îmiasum răspunderea exclusiv din punct de vedere moral,fără ca această «spovedanie» să mă angajeze sub ra-port științific”. Cartea nu se încheie însă nici aici, căciurmează o serie de anexe (prima: Povestea neamului‒ genealogia Boiereștilor, pe care Nicolae Boierescuera pe deplin stăpân; a doua: Patrimoniul etnografic alTopologului ‒ un inventar al bunurilor culturale localeconservate muzeistic; a treia: Biblioteca Topologului ‒

un proiect cultural pentru secolul XXI) și, mai ales, 21 depagini foto, care, prin patima vremii când au fost și undevor fi fost executate, poartă ele însele o valoare docu-mentară-științifică de necontestat. În fine, o bibliografiede peste 100 de poziții, cuprinzând arhive (naționale,particulare), cercetare academică și de teren, jurnale,corespondență, mărturii orale, dă seamă despre serio-zitatea științifică a cărții.

Care este însă conținutul prologului Un râu, un rap-sod, un cântec…? În primul rând, o „poveste a neamu-lui” Deaconilor, dintre care unul a primit supranumele(porecla, mai exact) de „Boieru”, „pentru că era un felde delegat al satului Piatra pe lângă autoritățile de plasăde la Tigveni, locul de baștină al Brătienilor”. (p. 9), dela care a derivat numele de Boierescu, însușit de toțidescendenții. Apoi: probleme privind geneza cărții, „per-sonajele” acesteia, structura și problematica ei,dificultățile întâmpinate în documentare și informare,rolul covârșitor al monografiei lui Nicu Ștefan, dar șiimportanța documentării orale din partea celor care i-aufost aproape rapsodului Nicolae Boierescu: rude, prie-teni, cunoștințe etc. Înțelegem câte ceva și despre lim-bajul științific modern folosit, dar cu măsură, promisiuneonorată cu brio de către autor. În fine, aflăm mobilulscrierii cărții: „rațiunea, misiunea și destinația ei”.Rațiunea științifică („studiu de etnologie aplicată”);motivația morală; misiunea, „care propune o perspec-tivă mai nuanțată de abordare a realității etnoculturale”(pp. 34-35).

Cartea este structurată în trei secțiuni: Contextul,Performerul și Repertoriul. La rândul lor, aceste secţiunisunt alcătuite din capitole, subcapitole şi paragrafe,toate urmărind cu stăruinţă crearea convingerii cititoruluică are a face cu „un studiu de etnologie aplicată”.

Cea mai întinsă dintre cele trei secţiuni este aceeaprivitoare la contextul în care urmează să răsară şi săevolueze plauzibil performerul. Ea se întinde pe 182 p.și împrejurarea e justificată de dorința autorului de a

A.Gh. Olteanu

UN RÂU, UN RAPSOD, UN CÂNTEC…

eseu


crea un fundament etnocultural solid și credibil. Deaceea aici concură factori recrutați în discipline conexeprecum geografia, istoria, religia, sociologia, antropolo-gia culturală, etnologia etc... Efortul lui Gheorghe Dea-conu de a le armoniza și a le pune pe fiecare la locul șirostul cuvenite este impresionant. De aici și cele trei ca-pitole ale secțiunii: Neamul, Zona, Vatra.

Arealul geografic în care se mișcă autorul și în carea performat Nicolae Boierescu, creând „un text în con-text” (s. aut.), are în vedere „un loc de obârșie alstrămoșului său ‒ Porcești (Turnu Roșu), la hotarul din-tre Mărginimea Sibiului și Țara Făgărașului; un ținut ‒Argeșul istoric (nord-vestul Munteniei); o zonă ‒ valeaTopologului, punte de legătură între Muntenia și Oltenia,între Muntenia, prin Țara Loviștei, cu Transilvania; o co-munitate ‒ Ciofrângeni (simbioză de «ungureni» și «pă-mânteni»), o vatră ‒ satul Piatra, pe colinele apuseneale Topologului, coborâtoare spre Olt.” (p. 211).

Titlurile subcapitolelor (Ungurenii de pe Topolog, Că-lătorie la obârșii, Boiereștii, pentru capitolul Neamul);(Argeșul, Topologul, pentru capitolul Zona); (Ciofrân-geni, Piatra, pentru capitolul Vatra) sunt grăitoare prinele însele pentru conținutul și țintele urmărite de autor.E ușor de observat cum acesta restrânge aria de cu-prindere a obiectivului, trecând treptat de la spații în-tinse spre punctul maxim de interes, Piatra, fiindcă aicitrăiește, trudește și performează protagonistul. În alțitermeni, de la general la particular.

La fel de grăitor sunt formulate titlurile paragrafelor.Spicuim câteva: Întemeietori de neamuri și sate,Transhumanță și emigrație, Noua patrie a „ungurenilor”,Neam de ardeleni și munteni, Spirit moșnenesc și men-talitate conservatoare, Argeșul istoric ‒ un spațiu alromânității ș.a.m.d. În laconismul lor, Gheorghe Dea-conu a concentrat nu numai conținutul științific al cărții,ci și statornicia structurilor social-istorice odată consti-tuite.

Strămoșul, pomenit prin tradiție, al Deaconi-lor/Boiereștilor a fost un Dumitru Deaconu. „Originar dedincolo de Carpați, din Porcești (astăzi Turnu Roșu),diaconu Dumitru a trecut munții, solitar sau împreunăcu alți «ungureni», și s-a statornicit, la sfârșitul secoluluial XVIII-lea, pe colinele apusene ale Topologului, însu-rându-se probabil cu o munteancă...” (p. 38). E un fe-nomen istoric. Factorul favorizant a fost, bineînțeles,întâi, transhumanța prin care ardelenii au descoperit înteritoriile de dincoace de Carpați pe frații lor de-o limbă.Cauzele determinate ale emigrației au fost numeroase:economico-sociale ‒ înăsprirea iobăgiei; religioase ‒ in-tensificarea prozelitismului catolic, însoțit, nu rareori, depersecuții, mai vehemente în sec. al XVIII-lea; naționale‒ accentuarea tendințelor de asimilare/deznaționalizarea românilor de către unguri. O sursă bibliografică a luiGheorghe Deaconu (Ștefan Meteș, Emigrări româneștidin Transilvania în secolele XIII-XX) apreciază: „«Înte-meierea celor două țări române a fost o mare binefa-cere pentru românii din Transilvania și un adăpost caldîn vreme de urgie.»” (p. 42). „Era firesc ‒ comenteazăîn continuare Gheorghe Deaconu ‒ ca românii pribegide dincolo de Carpați să se bucure în Țările Române ‒de un tratament frățesc...” (Ibidem). Terenul era, așadar,

pregătit prin mersul firesc al evenimentelor istorice.Arealul amintit este cercetat în lungiș și-n curmeziș,

pe verticală (diacronic) și pe orizontală (sincronic). Seinsistă mult asupra zonei de origine a Deaconilor, înînaintașul lor, Dumitru Deaconu, subliniindu-se sintezaromânească și acolo, la obârșii – „Comuna Turnu Roșu(Porcești) este locul de convergență a trei străvechiținuturi românești: Țara Oltului (Porcești), MărginimeaSibiului (Boița), Țara Loviștei (Câineni).” (p. 55), pentrua se constata, apoi, sinteza etnoculturală și dincoace,Valea Topologului și Țara Loviștei funcționând, din punctde vedere istoric, ca placă turnantă între Muntenia, nor-dul Olteniei și sudul Transilvaniei. De aceea, în para-graful „Argeșul etnocultural ‒ structuri identitare șiconfluențe zonale” (cap. Zona) se subliniazăparticularitățile și interferențele etnografice și folclorice,accentul căzând pe descrierea caselor argeșene, a cos-tumelor femeiești, a iei „ungurești”, a costumului bărbă-tesc, apoi pe viața folclorică și creația populară, aceastadin urmă fiind cercetată nu numai pe categorii de gen,ci și, de asemenea, prin inventarierea împrumuturilorsud-ardelene și compararea lor cu cele argeșene. E fi-resc deci ca aportul Mărginimii Sibiului să fie subliniatcum se cuvine: „Rolul cultural al Mărginimii s-a exercitatnu numai «acasă», în vetrele mărginenilor, ci și înașezările de ungureni din nordul Munteniei și Olteniei,pentru care conservarea și cultivarea tradițiilor și valo-rilor identitare ale obârșiei, precum și dialogul perma-nent cu «țara de baștină» au reprezentat garanțiasupraviețuirii lor ca entități etnoculturale.” (p. 49).

Oarecum similar văii Argeșului e înfățișată și etno-culturalitatea văii Topologului. Atâta doar că aici se punaltfel accentele: pe unele obiceiuri specifice ca iordăni-tul, pe specificitatea nunții, pe rolul sărbătorii și al horei,ca elemente unificatoare, coagulante social, în fine, pețuica de Topolog, adevărat brand local, am zice azi,sursă sigură de venituri pentru topologeni. E în firea lu-crurilor, de asemenea, ca aici ‒ tocmai fiindcă valea To-pologului este spațiul în care a performat culturaNicolae Boierescu ‒ pasajele caracterizatoare, particu-larizante să apară mai frecvent. De pildă: „Configurațiaetnoculturală a văii Topologului este, așadar, rezultatulunei dinamici permanente, pe orizontala sincroniei și peverticala diacroniei, în care a pulsat viața comunităților,de la construcția casei și vestimentație, până la sărbă-toare și petrecere...” (p. 110). Sau: „Acesta era Topolo-gul până către mijlocul secolului XX: un vad alpăstrătorilor, purtătorilor și performerilor tradiției, al le-gendelor, povestirilor și baladelor haiducești (se pare căpădurile seculare ale Topologului erau «populate» cuhaiduci), al cântecelor și jocurilor (cu tarafuri de lăutariîn mai toate satele), al costumelor și celorlalte produsemeșteșugărești.” (p. 112). Sau, încă: „nunta tradiționalăde pe Topolog este un eșantion reprezentativ pentru fol-clorul obiceiurilor din arealul nord-muntenesc, particu-larizat în spațiul din Argeș și Olt, /.../ în care sobrietateamuntenească face «casă bună» cu vivacitatea olte-nească și ceremonialitatea transilvăneană.”(pp. 139-140). Și, în fine: „Patrimoniul etnocultural al To-pologului, pe care l-am configurat în aceste pagini, prinidentificarea valorilor sale reprezentative ‒ casa, portul,

eseu


eseueseusărbătoarea, nunta, hora etc. este «opera» colectivă agenerații succesive de creatori ‒ meșteri și rapsozi ‒,depozitarii și trezorierii zestrei tradiționale.” (p. 145).Aceste generalizări vin după zeci de pagini de argu-mente susținute bibliografic, fie prin prestigiul autorilorcitați, fie certificate de cercetători succesivi care au avutîn vedere aceleași fenomene etnoculturale din aceeașizonă.

Al treilea capitol al Contextului se concentrează asu-pra a două localități, Ciofrângeni și Piatra, dând reliefstrategiei compoziționale a autorului se restrânge obiec-tivul cercetării, prin apropierea treptată a cititorului demiezul și scopul lucrării. Și aici titlurile paragrafelor suntsemnificative în lapidaritatea lor: „Ungurenii” din Cio-frângeni ‒ urmași ai mărginenilor sa: Ciofrângenii ‒ sin-teză de „pământeni” și „ungureni”. Mentalitate și tradiție.Cu răbdare, zăbovind asupra toponimelor, a atestărilordocumentare și valorificând bibliografia de bază pentruaceste așezări (Ionașcu, Iana, Chițu, Pătroiu, Ștefan),Gheorghe Deaconu încheagă fraze concluzive pri-vindu-i pe localnici: „Mentalitatea lor a pendulat, așadar,între dârzenia ardelenească și cumințenia munte-nească, între demnitatea condiției de țărani liberi șismerenia situației de supuși ai stăpânilor... Într-un cu-vânt, ciofrângenii au fost «oameni cumsecade».”(p. 169). Sau, concentrându-se asupra horii satului,care „a rămas, până la mijlocul sec. al XX-lea, cea maiviguroasă manifestare a vieții folclorice tradiționale însatele din Ciofrângeni...” (p. 171), îi subliniază caracte-risticile și întârzie asupra funcțiilor pe care aceasta leare în cadrul comunității sătești: marcarea schimbăriistatutului tinerilor: a băieților în flăcăi cu perspectiva re-crutării în armată și apoi candidați la întemeierea fami-liilor; a fetelor, în rândul „fetelor mari”, bune de măritat.Apoi: școală pentru însușirea tradiției și a creației po-pulare; „originală «paradă populară»; prilej potrivit pen-tru învățarea și practicarea dansului popular; «instituție»de cultură și educație a satului, o modalitate de coagu-lare socială (inclusiv de «socializare», am zice astăzi”).Nu e neglijată influența orașului care a dus la aparițiabalului și a obiceiului alegerii „reginei balului“.

Cea de a doua așezare a Vetrei este Piatra, miezulde foc al lucrării Piatra are câteva particularități care-ldisting oarecum de celelalte sate. În primul rând, a fostîn întregime moșnenesc, ceea ce avea să se resimtă întot parcursul său istoric de aproape 250 de ani. Câtevamomente semnificative: „Voința de independență amoșnenilor pietreni s-a manifestat și prin tendința deautonomie administrativă în raport cu «centrul» ‒ Cio-frângeni”, zice la p. 179 autorul. Cu statut de comună,Piatra a funcționat între anii 1926-1933, după care a tre-buit să renunțe din cauza slabei puteri economice. „Spi-ritul moșnenesc a rămas viguros în Piatra,manifestându-se și la cumpăna anilor ’50-’60 ai veaculuitrecut, în fața campaniei comuniste pentru colectiviza-rea forțată a țăranilor din Ciofrângeni”, rămânând „sin-gurul sat necolectivizat din Ciofrângeni. Pietrenii aurămas moșneni, țărani liberi, n-au acceptat să fie clăcașipe «moșia» colectivului” (pp. 181 și 183).

În al doilea rând, satul Piatra „avea, în virtuteatradiției, un adevărat calendar popular, care cuprindea

datini specifice pentru fiecare anotimp...” (p. 193). Întreacestea se detașează iordănitul, pe care l-am mai amin-tit (socotit de Gheorghe Deaconu un caz de simbioză„între substratul precreștin, păgân și suprastratulcreștin, sacral, între ‒ în cazul de față ‒ străvechiul gestmagic al «râuratului» și ritul creștin al «botezului», am-bele «lucrând» cu un simbol fundamental al vieții ‒apa”, p. 194) și sărbătoarea Moșilor, organizată la bi-serică, în luna iunie, după tipicul hramurilor bisericești,obicei păstrat și azi în Piatra, deși vremurile nu mai suntprielnice pentru astfel de sărbători.

Gheorghe Deaconu trăiește, în legături cu satul luinatal, un dramatic paradox: pe de o parte, regretă dimi-nuarea vieții tradiționale, iar, pe de alta, recunoaște căvremurile (el adaugă și autoritățile: cele comuniste, cusiguranță, cu rea-credință și nesăbuință, cele de azi, dinneputință) au condus la condamnarea la dispariție a sa-tului tradițional. Împreună cu Nicu Ștefan, monografulcare intuise această soartă încă din 1980, găsește treicauze principale: demografică, economică, spirituală,prin diminuarea vădită a vieții folclorice de către cei ti-neri, care lipsesc prin plecarea spre alte orizonturi. Au-torul se consolează cu faptul să zestrea folclorică,trecută în „fondul pasiv al memoriei culturale”, a fost„salvată” de culegerea a doi prieteni: Nicu Ștefan și IonDumitrașcu, care rețin 48 de piese folclorice, grupatepe genurile respective; cele muzicale au fost puse penote verificare de specialiști.

La situația descrisă mai sus au contribuit prieteniiînșiși, care s-au dovedit oameni deschiși la noutateavremurilor, ajutându-și odraslele dotate în chip deosebitsă meargă la învățătură înaltă, fenomenul nefiind re-cent, ci datând din perioada interbelică. De aici conclu-zia lui Gh. Deaconu, potrivit căreia „satul Piatra a fostnu numai o vatră de tradiție populară, ci și o citadelă acărții, a învățăturii”. (p. 205). Și totuși autorul nu disperă.E încredințat că Piatra e „în perspectiva împlinirii a250 de ani de existență atestată documentar (1772-2022) un sat cu nume predestinat, un sat... de piatră.”(s. aut.) (p. 188), conchide el, aproape patetic.

Cu secțiunea a doua, Performerul, ne apropiem depersonalitatea celui din titlul cărții: Nicolae Boierescu.Autorul își propune „să-i contureze un portret menit să -lajute pe cititor să recepteze ceea ce constituia clipa luide nemurire, înainte de a se cufunda în veșnicia tuturormuritorilor: bucuria de a rosti, de a povesti, de a cânta,de a juca, de a trăi, într-un cuvânt, sub semnul frumo-sului”. (p. 212). Pentru aceasta, el își surprinde „perso-najul” sub întreită ipostază: ca om, ca ţăran şi carapsod. Pentru a-şi salva obiectivitatea de om deștiință, mai expusă acum, autorul se retrage în spatelea numeroase mărturii orale (Florica Mariei lui Olănescu,Costică Matache, Veta Giolii etc., dar și, în mod deose-bit, Nicu Ștefan, cronicarul satului Piatra). Înainte detoate, Nicolae Boierescu intră în seria oamenilor cum-secade (s. aut.), așa cum i-a caracterizat Vasile Ianape oamenii de pe valea Topologului: „muncitor, harnic,econom, chibzuit, cumpătat, iubitor de casă și familie,de copii, un «om în largul lui», deschis la suflet, bine-voitor, comunicativ, ospitalier.” (p. 216). În genere însă,Nicolae Boierescu se desprinde din seria de mărturii ca

eseu


„un altfel de Boierescu...”, în sensul că, pe fundalul uneiserii de plusuri și minusuri ale neamului său, protago-nistul cărții e „mai puțin lacom de avere, mai puțin «aca-parator», mai puțin conflictual”. „«Făcea, în bună parte,notă discordantă față de ceilalți Boierești, adică era maipuțin ahtiat după avere, nu putea fi socotit tot așa delacom ‒ nici la muncă și nici în ceea ce privește strân-gerea de bunuri materiale. Arăta interes pentru muzică(de altfel, cânta cu fluierul), pentru rezolvarea proble-melor de aritmetică, pentru cunoașterea și înțelegereaevenimentelor politice și chiar pentru cunoașterea unorreguli de scriere corectă, de vorbire corectă.»” (p. 222),îi face Nicu Ștefan o schiță de portret în monografia sa.Cu grija de a nu cădea în subiectivism, luându-și toatemăsurile în acest sens, autorul concede totuși, pe bazamărturiilor contemporanilor, coroborate cu propriile-iobservații, că Nicolae Boierescu poate fi socotit un in-divid exponențial „pentru tipul de umanitatetradițională (s. aut.)”, prin care înțelege, în esență, ur-mătoarele: buna rânduială (datina ca sistem normatival civilizației tradiționale); atașamentul față de tradiție(fără fanatism însă); simțul măsurii (filozofie pragma-tică de viață, excluzând excesele); etosul popular(munca, disciplina, rigoarea, voința, fermitatea, cinstea,corectitudinea, respect pentru cuvântul dat, smerenia,cumințenia, solidaritatea, întrajutorarea, omenia); cultulprotocolului (formule de binețe, de întâmpinare, demulțumire, de urare, ospitalitate etc.).

A doua ipostază, aceea de țăran, a lui Nicolae Bo-ierescu e definită de Gh. Deaconu prin raportarea la câ-teva criterii: nevoia atavică de pământ („câtă nevoiereală și câtă patimă oarbă încorpora această frămân-tare?”); tipologia literară a țăranului român: geografică(ardeleni, munteni, de la munte, de la câmp etc.), dia-cronică (început de secol, interbelic, postbelic etc.), sti-listic (sadovenian, rebrenian, în viziunea lui Stancu, alui Preda etc.). Rezultă că Nicolae Boierescu „a fost, in-contestabil, din acest punct de vedere, de un «clasicismțărănesc»”), cu câteva note particulare totuși: dragosteade pământ justifică, mai ales, grija pentru viitorul copii-lor; acceptă robia pământului ca pe o garanție a clipeide bucurie a sărbătorii. Echilibrul a fost asigurat, la Ni-colae Boierescu, de o anumită autocenzură care a gu-vernat preeminența înțelepciunii (s. aut.) asupramentalității conservatoare, a omeniei asupra lăcomiei,a libertății asupra robiei. Și din nou, spaima autoruluiîn fața capcanei subiectivismului: „Departe de noi ‒ ziceel ‒ intenția de a-l idealiza pe Nicolae Boierescu, de aface fin el un «țăran-filozof». Nu, Nicolae Boierescu afost un țăran nord-muntean, mai înțelept și echilibrat (șisubliniem această particularitate regională, în raport cufanatismul ardeleanului și labilitatea olteanului), unțăran obișnuit, dar ușor atipic pentru neamul și veacullui, pentru că avea oarecare instruire și pentru că dis-punea de o anumită zestre interioară” (p. 232). Într-ade-văr, cel puțin această „zestre interioară” l-a făcut peNicolae Boierescu să recunoască valoarea șiimportanța cărții și școlirii, doi dintre copiii săi, dintrecare însuși autorul cărții, beneficiind de studii medii orisuperioare.

În fine, ipostaza raportului rotunjește profilul perfor-

merului. Iar performerul e surprins în calitate de păstră-tor și animator al patrimoniului, pe care-l face, prinaceasta, viu și activ în cadrul sărbătorescului văzut ca„sistem de integrare a omului în fluxul naturii și în com-plexul social, proces marcat prin anumite repere calen-daristice și praguri de trecere.” (p. 240). Câteva laturiale prestației performatoare întregesc profilul artistic allui Nicolae Boierescu: aceea de cântăreț onorific înstrana bisericii, pe care o făcea „nu numai cu evlavie,ci și din instinct estetic, dintr-o vibrație interioară a fru-mosului”; aceea de „expert” în genealogia Boiereștilor,domeniu în care este sută la sută performer; aceea de„cap de horă”, satul Piatra fiind, în interbelic, „o vigu-roasă vatră de dans popular, iar Nicolae Boierescu în-deplinind toate cerințele acestei manifestări: animatoral horei, rostitor al strigăturilor, component al elitei dan-satorilor tineri sau maturi; nu în ultimul rând, firește, vor-nic de nunți, maestru de ceremonii la „la câteva sute denunți”, pentru care stă mărturie colecția de batiste. Camaestru de ceremonii nupțiale, Nicolae Boierescu aparticipat, la unele dintre ele, de la pețit până la „spartulnunții”, în orice caz la toate nelipsind rostirea Orațiilor(„cele de afară și cele dinăuntru ‒ Iertăciunile”). „Ipos-taza de vornic de nunți, de rapsod popular, în general,era pentru Nicolae Boierescu, un fapt de viață, făceaparte din modul său de a fi, răspundea unei nevoi inte-rioare, era o dimensiune a personalității sale.”(pp. 255-256), îl caracterizează pe Gh. Deaconu și con-chide: „Poate că tocmai expresia artistică era singuralui șansă de a converti țărănia în boierie...” (p. 256).

Repertoriul rapsodului Nicolae Boierescu, „atât câta fost cules/înregistrat în anii ’60” e totuși restrâns. E al-cătuit din 15 piese grupate pe categorii și genuri folclo-rice: 6 rituale, dintre care două ținând de sărbătorile deiarnă (un cântec de stea și iordănitorii: troparul folclori-zat al Bobotezei), celelalte 4 legate de obiceiurilenupțiale: Orațiile, Iertăciunile, Cântecul miresei etc.;3 piese epice în versuri (două balade eroice: Corbea șiCântecul lui Radu, și una nuvelistică: Uncheșelul);3 piese lirice (Doină ‒ la fluier, Mă uitai la răsărit și Mi-arămas cărunța-n drum); două melodii de joc (Brâul șiSârba, strigături) plus un grupaj de strigături, acesteatrei din urmă de asemenea lirice. Piesele muzicale,10 la număr, beneficiază de notarea etnomuzicologuluiMarin Brânaru (Drăgășani) și de transcrierea muzicolo-gului Dumitru Vulparu (Râmnicu-Vâlcea).

Pentru a rămâne eu însumi obiectiv (având în ve-dere că Gheorghe Deaconu mi-a fost coleg de facultateși amândoi suntem învățăceii marelui profesor MihaiPop) voi cita o apreciere a lui Constantin Cârstoiu, au-torul Postfeței cărții ce ne-a prilejuit aceste glose, privi-toare la calitatea scriiturii lui Gheorghe Deaconu: „Nimicîn plus, nimic fals, părtinitor în cele citate, ci totul esteînsoțit de gustul adevărului spus măsurat, cu acoperireafaptelor și responsabilitatea pentru orice afirmație, re-ferire, citat, sau comentariu... Și totul într-un limbaj clar,limpede, plăcut” (p. 333, respectiv, 334). Nu-mi rămânedecât să mă raliez profesorului Cârstoiu și să recomandcititorilor această carte doldora de spiritualitate, ivită dingratitudine filială și filtrată de un profesionalism științificfără greș.

eseu


eseu

„Fața e masca, tabloul cu care ne-am născut ca să-l arătăm lumii”

Maria Niţu, „Melancolia Capricornului”

Cărțile au un obicei încântător. După ce le-ai cititcândva, îți fac semn să le iei iar de pe raft, să lerăsfoiești sau să le recitești. E în gestul lor bucuria de afi redescoperite, iar în gestul cititorului emoția de a re-constitui amprenta unor stări vechi. Cartea și cititorulse recunosc, se salută, se onorează într-un fel subtil.Perfectibil la fiecare nouă lectură. De aceea, aceastăînnoită întâlnire.

Maria Nițu, cunoscută mai mult prin textele de cro-nicar literar, ni se dezvăluie în postura de prozatoare,în cartea sa „Reciclare la cubul Rubik: prozoeseme șialte farafastâcuri”.

Titlul trimite la textele care o compun și la abilitatealor de a se plasa, oricând, într-o altă ordine în carte, fărăca acest lucru să le influențeze identitatea sau să pro-ducă o alterare a sensurilor inițiale. Semn că textelesunt rotunde, de sine stătătoare. Cea care face legăturaîntre texte este autoarea. Cubul Rubik are fațetele co-lorate, fiecare, într-o altă culoare, rostul cubului fiind dea-l provoca pe jucător să le identifice pe toate șase. Ast-fel, rolul prozelor din această carte, ni se sugerează,este, să îl facă pe cititor să o identifice pe autoare, săordoneze fațetele personalității sale literare.

La început, am gândit cartea panoramic. Am așezattitlul fiecărui text într-o căsuță și în fiecare am punctatlucrurile pe care doream să le urmăresc în timpul lectu-rii. Pentru ca apoi să recurg la analiza „exhaustivă”, fo-losindu-mă de panorama oferită de tabel. Am renunțat.Până aș fi terminat de conceput „viziunea” panoramică,mi s-ar fi topit firul de dulceață și inspirație, careînsoțește mintea și sufletul în timpul unei lecturi.

Cartea cuprinde douăzeci și două de texte. Titlurileacestora se decriptează ușor la lectură. „Luna de pecer”, „Oamenii curcubeului”, „Între gest și cuvânt – Bi-necuvântarea”, „Flash pe un peron” induc subiectul pre-ponderent al textelor. Alte titluri sunt, dimpotrivă,criptice, presupunând un exercițiu de imaginație...„Weewepunctziarepunctro”, „Reciclare la cubul Rubik”,„Still life”, „www.la margine de drum.ro”, „Gramofonul dela rever”, unele dintre ele, marcate de influența (binefă-cătoare?) a internetului. Uneori titlul banalizează miezultragic al povestirii, cum se întâmplă în „Pubi dinCăpâlnaș Express”, în altele titlul este egalul poveștiisau deasupra ei, precum „Snowman și Grandpa sauOchii de cărbune ai bunicului” ori „Flash pe un peron”.Fiecare text are viața lui, un fir narativ propriu, cu per-sonajele sale. Fiecare poveste crește și descrește, îm-preună cu titlul său, în funcție de starea cititorului.Autoarea le-a conceput astfel, dependente de starea(psihică și) afectivă a cititorului. Nu e o vină. E un rezul-tat.

Maria Nițu vorbește în prozele sale despre psiholo-gia culorilor, despre vise, ziare, horoscop, despre lunade pe cer (nevândută pe „doi bani jumate”), despre „re-ciclare în dominion planetar”, despre tinerețe și iluziilesale, despre farsa fericirii, „natură moartă” și viață,expoziții de icoane și un „caiet de impresii”, desprecur cubeu, despre istoria unui castel, despre spectacolulstrăzii, despre o anume cruce de lemn, despre melan-colie, în tonuri și semitonuri, despre o fată de la țară, cudragostea ei și lecția de astronomie, despre umbra So-ledad ori despre umbra-umbră și trifoiul cu patru foi,despre un pat vândut și consecințele acestui act, des-pre lucruri care nu pot fi uitate, ori lucruri care nu se potpovesti...

Autoarea a țesut povești. Unele clare, urmând un fir

Olimpia Sârb

MARIA NIțU șI BAZARUL LUI SOLEDAD

eseu


narativ clasic. Altele cu o construcție postmodernistă,cu inserții de trecut, cu intervenția autoarei, cu trimiterila cultură în diversele sale forme. Locul unde se întâm-plă poveștile diferă de la un text la altul, dar de multeori am rămas cu sentimentul că toate întâmplările pecare le povestește se întâmplă în ea însăși, ea – autor,ea – participant la poveste, ea – în afara poveștii – mar-tor/ observator/ critic.

În „CromColor SRL”, pretextul este o întâlnire cuprietena Estera, „o vestală a culorilor”. Chelnerul „im-berb”, candidat la Arte frumoase, deschide subiectul,„Fiecare oraș are o culoare” Estera completează „fie-care perioadă are o culoare a istoriei ei”. Aflăm că bu-nica Esterei este cea care a învățat-o să citeascăculorile, să le găsească semnificația. Iar ea, autoarea,fascinată de culori, simte „o voluptate de gheișă în ate-lierul unui pictor”. Roz-coral, gri, portocaliu, verde. Fie-care culoare poartă un cod. „Timpul meu subiectiv ealbastru-marin, pentru că-mi place marea”, afirmă par-ticipanta la poveste – ea, autoarea. Reîntâlnirea cu Es-tera devine un alt prilej de analiză a culorilor. Dar totacest spectacol al culorilor nu este decât un pretext, pecare autoarea îl folosește cu abilitate pentru a vorbi des-pre arhitectură, aură spectrală, felul culorilor, vopseauaKraft, muzică („Dunărea albastră”), emoții și culori.Cubul Rubik se relevă, drept concept, pe de o parte, șiconstrucție a textului, pe de altă parte. Toate prozelemerg, structural, pe principiul cubului Rubik.

În „Luna de pe cer” se întâmplă la fel. Pretextul îlconstituie un personaj, uica Pătru, „un bănățean de76 de ani, maestru epigramist și poet în grai dialectal”,și interesul său desuet pentru versuri pe care le-aînvățat cu scopul precis de a-și cuceri iubita. Ajuns înBucurești, „după cadouri”, dă peste afișe cu „tranzacțiifunciare cu hectare selenare”, e chiar tentat să devinăcetățean lunar. Sunt analizate, pe rând, expresii careconțin cuvântul lună, „câte-n lună, câte-n stele” saupretențiile de visător, cum, unde și cât să cuprindă feri-cirea pe lună. De fapt, demonstrează autoarea, toateproblemele și așteptările de pe pământ ar fi transferatepe Lună, dacă ar avea loc o (improbabilă) aselenizareîn masă (natura umană nu se schimbă, oriunde arsălășlui). „O să aștept un poștaș OZN să-mi dea veștide pe lună”, se dezmiardă protagonista textului.

În alt registru, mai concret, se desfășoară textul„Pubi din Căpâlnaș Express”. Acțiunea se petrece „înBabilonul unui spital”. Autoarea are parte de povesteaunei bătrâne „cam rotofeie (că nu întâlnești bănățencestafidite, orice boală ar fi să aibă, musai sub straturi degrăsime)”, din Căpâlnaș, Mureș. Îi ia un interviu. Autoa-rea cunoaște soarta castelelor bănățene, castelul de laCăpâlnaș devenise spital de psihiatrie, unde „țâșnea laiveală în erupția cea mai cruntă antinomia dintrearistocrația culturală și apatia acelor oameni care nuaveau nimic comun cu clădirea și istoria ei, inspirândmilă, cum erau rupți de lume și de normalitate”. Autoa-rea constată că „a încartirui aici oameni care nu văd, nuînțeleg realitatea, era stratagema cea mai cinică de aface ca acele locuri parcă să nu mai existe.” Tragismulsorții unor castele, conace este ilustrat de amintirile fe-

meii din Căpâlnaș, care îi povestește despre soarta ul-timului conte de Teleki, Pubi Teleki, cel care „știa cincilimbi străine, engleza, franceza, germana, maghiara, la-tina”, și care s-a stins în anonimat. Textul acesta diferăde celelalte datorită conectării la realitatea istorică,aduce informații despre Valea Mureșului și palatelesale, nuanțează apusul aristocrației, nepăsarea unuisistem politic față de zestrea istorică, jaful la drumulmare, prin care au fost distruse sau au fost făcute dis-părute valori de patrimoniu. Tonul foarte personal dincelelalte texte dispare sau se simte în constatările pecare le face, în regretele ce răzbat dincolo de obiectivi-tatea cercetătorului și pe care, ca să scape de subiec-tivism, le plasează subtil în brațele bătrâneipovestitoare.

Dramele mici și mari se desfășoară în spațiul comunal unui local, al unui spital, al unei camere, al unui oraș,al unei planete... iar uneori Luna, cerul devin spațiul devisare, de ascensiune pe firul dorului. Adesea în univer-sul vast al rememorării, al amintirii. Drumuri, străzi,spații deschise, spații închise. Toate dominate deprezența autoarei. Autoarea = Candia = Soledad. În„Ecoul meu, umbra” (care îmi place ca temă, ca obsesiepoetică) autoarea spune: „m-aș speria de moarte dacăar ieși soarele și n-aș avea umbră.” Umbra – spațiul pecare nu îl putem locui, dar de care nici nu ne putemdespărți... Sunt analizate pe toate fețele sintagmele „aavea sau a nu avea umbră”, „a fi sau a nu fi” întruumbră.

La fel se întâmplă și cu timpul, timpul personal, tim-pul celorlalți, timpul obiectiv, timpul istoric. Toate se re-găsesc în texte, explicit sau voalat, toate nuanțeletimpului intră în geometria triunghiului, cele trei punctede intersecție ale laturilor sale sunt punctele imaginarefixate de om pe suprafața timpului, pentru a se orientaîn raport cu sine și cu lumea. Așchii de timp. Trecut, pre-zent, viitor: o „dimineață mahmură”/ „...nu pot fi culoarepastelată decât în diminețile când sunt încă în somn cuvise și n-am intrat în zi, o altă lume străină de mine...”/„Ferencz-baci fusese meșter în feronerie și întreagaviață și-o vedea ca un blazon pe grilaje din fier forjat.”/,„Abia acum, când după sute de ani Melancolia e prin-ciară, cu o noblețe pe care ar fi vrut-o, de fapt și dedrept, în tinerețea ei, chiar și ea, Melancolia, e nostal-gic-revendicativă când se confesează.”/ „E februariefără zăpadă și cu un cer pâclos, de toamnăburnițată.”/„În acel timp copilăresc și școlăresc, strân-sese multe găsiri de trifoi cu patru foi /.../.”Face bilanțul:e ora zece seara și n-a scos o vorbă.”/ „ Câte timpuri șicâte anotimpuri, dincolo de timpul meu, pe care-l țin înpalmă ca pe-un zar hazard, să-mi joc într-o veseliecămașa la zaruri.”

În prefața la carte, criticul literar Adrian Dinu Ra-chieru schițează portretul acestei cărți: „vegheate de unochi ironic, inteligent-divagant, snopul de prozenăstrușnice, tangente eseismului sprințar, cultivă cu fre-nezie, în era lui Bill Gates, intertextualitatea.”

Am descoperit, citind, personajele, care, la fel caspațiul și timpul din carte, se conturează „în mers”,foarte precis sau, dimpotrivă, sugerat.

eseu


eseuPersonajele – ființe aparțin lumii comune, dragi su-

fletului autoarei, sau întâmplătoare, apariții stranii,unele, altele creionate de autoare cu bucurie de sculp-tor: Estera, Soledad, chelnerul, bătrânelul cu baston,uica Pătru, brokerul de la Ambasada lunară, Rubik,Leana din sat, Pubi, Fiameta, Mady, bătrâna din spital,oamenii din Căpâlnaș, groful, doctorul Bâzdoacă, „fe-meia cu turban alb”, unchiul „fost inginer constructor”,bătrâna de pe scările metroului, Ferencz-baci, autoarea(cu melancolia și singurătatea ei: „Aș vrea să nu măsperie, dar o simt puternică, înfiptă în mine ca o schijăde stâncă, melancolia funciară a unei singurătăți fun-ciare, o singurătate care nu are nici măcar pe Dumne-zeu, «singurătatea singurătății», «hieroglifă ahieroglifei»...”, p.114), fata de la țară (îndrăgostită decerul „doldora de stele, „bucuria ei cerească”, cerul aflatdeasupra satului), Candy/ Candia, Flavia, pisica („tera-pie felină contra singurătății”), Tony Lazăr, Marta (por-tăreasa), bunicul, nepotul, cerșetorul. Prezențăobsesivă, nedisimulată, un fel de lumină solitară și om-niprezentă, este autoarea.

Deopotrivă prezente sunt personajele – obiecte/noțiuni/ (concrete sau abstracte): culorile, ziarele, zo-diacul, internet www, luna de pe cer, Venus, gramofo-nul, albumul de pictură, lampa lui Aladin, „caietul deimpresii”, curcubeul, crucile (din lemn, din fier forjat,troița), umbra („Am umbră, deci exist”), trifoiul cu patrufoi/ quattrofolium/ „sigilii de norocel”, numărul 13(„număr fără soț, pentru singuratici”), patul vândut, tre-nul...

Ori personajele - figuri ilustre ale culturii, civilizației,mitologiei, intarsiate familiar: Hare Krischna, E. Cioranși G. Bachelard, Goethe și regele Lear, Nate King Kole,Ray Charles și Maria Tănase, Ceaikovski, Van Gogh șiBotticelli, Noe, Iov și Anne Frank, Eva Heyman, conteleTeleki și Madame Recamier, Harry Potter și Fata Mor-gana, Ana Aslan „și Gerovitalul ei”, Saturn („numelemelancoliei”), (Melancolia sau) „Ianus cu două fețe”,Urania („credincioasă metresă”), Orion – „marele Vână-tor”, Dragobetele și Baba Dochia, Dimitrie Anghel șiCharles d’Orleans, Napoleon și Nelson, Sancho Panzași Murphy etc.

Ideile/ subiectele devin, și ele, personaje, prin felulîn care prind viață, se mișcă, se insinuează, în manieraunei ființe. Totul despre culori, luna – cuvântul cheie înexpresiile ce fac referire la dorințele imposibile, reci-clare, „cuvintele în artă”, „excesul de imaginație”, „chi-micale concentrate de intelectualisme”, „trupul șisufletul, viața și moartea”, strigătul lui Munch, povesteacastelului Căpâlnaș, fenomenul îmbătrânirii, dicționarde cuvinte 3D (...în trei dimensiuni), Singurătatea (însfârșit, pe numele ei adevărat, românesc...).

Nu știu pe ce raft al literaturii să așez cartea aceasta.Se îmbină în ea arta scrisului cu arta vorbirii, cu arta dea fi inteligent și înțelept, cu arta de a zeflemi ușurel, dinvârful buzelor, cu arta autoarei de a se ascunde în spa-tele personajelor, cu arta de a-și dezveli cunoștințele șisufletul, cu arta de a accepta, printre rânduri, că viațanu i-a dat, zice ea, tot ce și-ar fi dorit. E o artă să fii tuînsuți în ceea ce spui și faci, iar autoarea stăpânește

această artă. Scrie poezie – se vede din fragmentelede o nemăsurată plasticitate a imaginilor, face critică li-terară, iar asta se vede izbitor în exegeza unor termeni– personaje. Scrie proză într-un fel foarte personal, înpaginile fiecărui text se adună întreaga ei vitalitate, esteoratorul tuturor forțelor care compun universul, vrea săspună tot, o ia de la Adam și Eva de fiecare dată, cânde vorba de culori sau de tristețe sau de găsit un locșorîn lumea aceasta. Poveștile ei sunt, de cele mai multeori, pretexte; vrea să vorbească, dar nu face decât săcreioneze personaje curajoase, care să vorbească înnumele său.

În „wewewepunctziarepunctro” ni se povestește des-pre fenomenul „ziare”, subiect tratat în paragrafe ma-sive, lipsite de punctuație (exceptând începutul șisfârșitul fiecărui paragraf). Publicațiile cotidiene suntvărsate în malaxorul acestui fenomen, căci asta de-monstrează cuvintele sale care le întrețes drumurile șipe cele ale cititorilor de ziare, presărate cu informații.Povestește totul despre ziare, cum se nasc, cine le ges-tionează, cine le cumpără, de ce le cumpără cineva. Cuparfumul ludic ce ține de scrisul său. Radiografiainformației, în stil jurnalistic, marcând rubricile de ziar,cu toate că proza ei se declară, aici, beletristică: „Tre-buie să citesc ziarele informația înseamnă doar putereknowledge rubricile sunt sărmăluțe în foi de ștevie edi-torial inflația are gât de girafă hmm alegerile se umflăca o gogoașă în ulei încins oho viața socială suntem tarila sinucideri deh economie dintr-un leu mai am o miescroafa-i moartă-n păpușoi n-o-nvie nici o mie culturăam mai băut fondurile de la Ministerul Culturii pe Patri-moniul trecut cu succes de Vama Veche sport suntemcampioni la gimnastică artistică la jocurile Olimpice dela Atena maraton fără învingători și învinși somn lin laînot în ape tulburi viața internațională au fost zile cândar fi putut să fie mai bine de la Transnistria la Prut...”.Aglomerarea intenționată a informațiilor induce ideeade inflație publicistică.

În „Luna de pe cer” ni se povestește (până la urmăsuntem, totuși, în poveste), de pildă, despre lună, „totuldespre lună” într-o dulce devălmășie. Un text pe carecititorul îl poate asimila în condițiile în care arecunoștințele necesare despre subiect; altfel, textul nupovestește, ci investighează/ verifică cunoștințele petema dată: „Eu o să-mi aleg o parcelă pe partea invizi-bilă a Lunii (eu, „omul invizibil”, tu D.J., ești invitatulmeu, doi pe-un balansoar”. Trimitere la „Omul invizibil”de H.G. Wells și la piesa de teatru „Doi pe-un balan-soar” de William Gibson. În spatele unor fraze nevino-vate se află cărți și autori celebri. Dacă nu prea ai citit,aluneci pe lângă sensuri...

„Reciclare la cubul Rubik” universalizează ideea,„prezentul și viitorul reciclează în draci trecutul – un tre-cut de altfel și el poznaș relativ, reciclat din alt prezentde altădată și alt viitor de cândva.” Autoarea asociază,face trimiteri, lecturile și cultura o chibițează, hei, scrii-toarea aceasta are multe de spus, știe multe... Ochibițează pentru că ea lasă limbajul să alunece, sădanseze între ironii, autoironii; titlurile, spune ea, „ar tre-bui să fie mai rebele, mai date, vorba ceea,-n mă-sa!

eseu


să combine dadaist trăsnăi de cuvinte.” Uneori paginileei sunt rebusuri, în sensul bun, provoacă, determinăneliniști, știu ce spune Maria, dar de unde știiiiiuuuuu?E o proză care se joacă cu mintea cititorului, e o prozăcare-și joacă ghiduș cuvintele și supune cititorul la difi-cile exerciții de rememorare. Fiecare frază deschide unsubiect pe tema dată. Până la sfârșitul textului ajungisă străbați întreaga istorie a omenirii. Nu e nici rău, nicibine. Ține de stil.

Textul respiră prin cuvinte aristocrate (dar nu ca niștepisici...!): dominion, reciclare, hegemonie, clișeu mental,truism, decalog, experimentalism, slogan,multifuncțional, dizarmonie, metempsihoză etc. Textelesunt deștepte. Autoarei îi este frică de mediocritate. Șide narațiunea narațiune.

În „Gramofonul de la rever” ea, autoarea, este, defapt, în căutarea reperelor tinereții pierdute. Se revoltămereu, o nemulțumire veche străbate pielea subțire acuvintelor sale. „De ce aș declama altceva în guramare, când trebuie să mă supun majorității?” Da, simte,știe că nu aparține majorității, din varii motive. Are întextul acesta crâmpeie de jurnalism, de memorialistică.„M-am supărat pe bunici că nu mi-au lăsat și mie, caalții copiilor ori nepoților lor, ia, un gramofon acolo!”.

„Prozoesemul” „Still Life” reia tema căutării (sinelui,obiectelor, ideilor), provocările gândului sunt enumeratesincopat, punctele de suspensie, ca niște stropi sâcâi-tori pe pagină, încearcă să îi definească eul. Textelesunt, aproape toate, presărate cu expresii din francezăși engleză, iar asta dă un aer adolescentin, căutător,rebel. De fapt, ce e un adolescent altceva decât unsâmbure care se vrea anticipat copac?!? Așa este șiscrisul Mariei Nițu în „Reciclare la cubul Rubik”, un ado-lescent frumos, rebel, nerăbdător, amețit de poliseman-tismul lexicului românesc: „...rotunjire-aș un glob desticlă, globul ocular, globul magic ori globul pământesc,dar s-ar rostogoli, împins de Inchiziția turbată când Ga-lilei și Ptolemeu i-au băgat pumnul în gură că pământulrotund totuși se învârte.” Punctele de suspensie suntaici mult prea multe, obsedante. Iar ideile, ca mod deexpunere, sunt mereu în contrast, se combat, se ceartă,iar uneori se susțin. Sunt multe, multe, ca și cum nu armai fi vreme să apară într-un alt text, într-o altă carte.

„Oamenii curcubeului” mi se pare un text frumosadus din condei. Minunat: „Curcubeul s-a prelins în na-tură ca un ulei mistic de miruit suflete.” Pentru că au-toarea este o devoratoare autentică de carte, e firesc,aș spune, să se stabilească (imaginar) între ea și scrii-torii celebri bune relații, de prietenie: „Goethe îmi spu-sese odată că pentru el culoarea cea mai importantă esenzuală și morală.” Aproape tot textul e o proză poe-tică, din care s-ar tot putea cita. „E noapte, orice barde doi bani arab, turcesc, chinezesc ori balcanic pareromantic, nu se văd reclame de Mcdonald’s ori KFC,doar lampadarele într-un ciorchine de strugure pârguit.Îmi place orașul noaptea, când rămân în hoinăreală întrupul său, să-i tatuez pielea cu pașii mei mărunți, decum se îngână spre noapte seara cu franjuri de ziuă.”

„Gerontofisme” cuprinde câteva portrete de „oamenipierduți”, uitați de viață. Participă cu tot sufletul la de-

senarea femeii nebune: „îmbrăcată ca un cuier de Cră-ciun, parcă dintr-un vodevil, cu eșarfe și gablonțuri co-lorate, cu o bizarerie de turban alb, cu un baston șipantofi albi, scâlciați ”. Ca să încheie apoi cu „stareanației”, deloc liniștitoare. În orice frază se întrevede ati-tudinea față de o anume situație/ problemă. Autoareanu doar consemnează, ci exprimă opinii despre stări delucruri, oameni, evenimente. În „Melancolia Capricornu-lui” este foarte prezentă. Autoarea se zărește în „back-stage” în fiecare text. „Într-o criză de Soledad”, sefrământă cum să scrie despre melancolie: „Să scriu uneseu, ar fi ceva paralel ori parcă străin, e prea aproapede mine melancolia, ca s-o tricotez rece și didactic.” Și-afăcut portretul fizic, cu țâfnă și cu drag: „Ar fi trebuit sămă cheme Melania. Grecii rosteau «melaina», gândind«negru, întunecat», și le dau dreptate, tenul meu e camîntunecat, ca o bronzare înainte de destrăbălarea soa-relui pe o epidermă neștiutoare, bolnavă de melanco-lie.”

Pe măsură ce m-am obișnuit cu stilul, un fel de dan-telă fină, care totuși cade în falduri grele, am ascultatarpegiile stărilor pe care le trăiește autoarea în diferitecontexte/ texte. Seamănă cu un vrăjitor care dețineadevărul suprem și care se joacă cu mintea cititorului,îl obligă să îl însoțească în lumi ale minții, ale dorințelorinimii, în lumi exterioare sinelui. Scoțând din joben re-perele culturii și civilizației universale. Autoarea simtepulsul istoriei, o supără degradarea umană, o revoltăindiferența unora, iubește omul de rând, îi dă întâietate,dar se lasă sedusă și de Soledad, ba chiar o caută cândi se pare că viața ei nu e împlinită. Deși ea, care știeatâtea, cunoaște și faptul că Dumnezeu (pe care îlneagă cu cochetărie, nu vehement) are pentru fiecareun drum și o desagă cu cele necesare drumului, doarcă nici drumul ei, nici lucrurile din desaga ei nu sea-mănă cu ale celorlalți. Așa și trebuie.

Maria Nițu nu scrie ca un prozator. Ea scrie ca uncritic literar. Este citită, doldora de informații, analizeazăprogramatic orice situație, orice idee. Fie că e vorbadespre sine, de așteptările sale, de singurătățile sale,de pisica (terapeutic înfiată), de curcubeu, de cuvântultridimensional (și acela dintr-un dicționar al singurătății),de un curcubeu, de un gramofon din carton...

eseu


eseu

În 1933, Camil Petrescu nota: „...mai mult decât înorice, în fața morții și în dragoste omul apare în auten-ticitatea lui structurală”. Moartea și dragostea se pre-supun, se cheamă: se poate muri din dragoste sau sepoate salva de moarte prin dragoste. Dar și moartea șidragostea angajează ființa și cunoașterea.Reprezentarea feminină a morții, în imaginarul colectiv,indică însăși veriga prin care viața e legată de moarte,femeia mediind între eros și thanatos. Spre deosebireînsă de dragoste și de femeie, moartea este statornică.

„...Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacăunul dintre amanți încearcă imposibilul, rezultatul eacelași. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, darîntâi poate ucide. De altminteri așa e și frumos. Trebuiesă se știe că și iubirea are riscurile ei. Că acei care seiubesc au drept de viață și de moarte, unul asupraceluilalt”, afirmă tranșant Gheorghidiu. Altfel spus, nuiubirea ar fi atât de puternică încât unul dintre parteneriicuplului nu i-ar putea supraviețui celuilalt. Nu. Dindragoste (sau în numele dragostei, mai exact) ar puteaface, deplin îndreptățit, o crimă, l-ar putea ucide pecelălalt. Și ar înfăptui nu orice crimă și nu la întâmplare:angajarea într-o iubire mare presupune și acceptareamorții brutale, oricând. Pentru că drept de viață și demoarte asupra celuilalt înseamnă legitimarea crimei.Însă niciunul dintre personajele camilpetresciene carecrede că e îndreptățit să ucidă din dragoste nu ucide,ci rănește (Alta) ori se sinucide. A ucide în numele iu-birii, nu din iubire, ține de convingeri, nu de trăire. Poțimuri din dragoste; poți ucide din dragoste, însă nu poțisă mai și supraviețuiești unui astfel de act radical: anu-lând dreptul la viață al celui pe care îl iubești, dispare,evident, și rostul propriei vieți. Să supraviețuiești e obarbarie și lașitate. Gheorghidiu, care crede în justețeacrimei din iubire absolută, spune răspicat într-o clipă derăscruce sufletească: „Niciun moment nu m-am gânditsă mă sinucid și eu. Femeia aceasta, omul acesta mă

mințiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră al căreisfârșit nu putea fi decât pedeapsa lor”, cu toate că ebântuit de gândul de a ucide și femeia și pe amantul ei:„...mi-am spus că trebuie să-i omor”. Așadar, dreptul luide viață și de moarte asupra femeii nu impune ca oconsecință logică și suicidul. Crima e înțeleasă capedeapsă și ca satisfacție a orgoliului lezat. E însă șimodalitate brutală de a restabili echilibrul. Dar însăși iu-birea angajează realitatea morții, în sensul că nu sepoate intra într-o mare iubire fără a avea conștiința pro-priei condiții de muritor și, în același timp, sentimentultrufaș că iubirea amână moartea și că, orice s-ar întâm-pla, între viață și moarte nu importă decât iubirea, adicăun eu și un tu în complementaritate.

O crimă colectivă mascată de interese de tot felul erăzboiul. Însă războiul actualizează perspectiva morțiiși permanentizează conștiința muritudinii, pentru că„muritorul, înainte de a fi muribund, e moriturus, adicăsortit morții”1. Confruntarea cu moartea, clipă de clipă,se întâmplă în război. Dar în opera lui Camil Petrescu,eroul – un intelectual ce năzuiește spre un absolut con-figurat de propriile trăiri – nu moare în război, pe front.Gheorghidiu, problematizând și experiența definitivă arăzboiului, e prins în jocul înșelător al dilemelor și dacăar mai primi, ficțional și ipotetic, șansa de a supraviețuiînchisorii, cu siguranță că s-ar sinucide. În postura decombatant și sub arcada muririi, Gheorghidiu gândeștecă „de vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fiecând ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceastaîmpacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu,parcă, moartea: urmărit de altul și ajuns din urmă,moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întâiul caz,un sinucigaș, în al doilea, un ucis și încerci toate senti-mentele celui asasinat”. E de preferat, altfel spus, sămori în uitarea acțiunii decât în înfrigurata așteptare amorții oricând posibile. Personajul masculin camilpe-trescian este victimă a revoluției (Danton?, Bălcescu)

Iulia Murariu

PERSONAJUL LUI CAMIL PETRESCUșI PROBLEMA MORțII

eseu


și, mai ales, a iubirii, dar el moare nu din dragoste, cide dragoste, rănit și contrazis în așteptări în privința fe-meii. Moare, obișnuit, înainte de vreme: scapă deumilința bătrâneții și a decrepitudinii, adică se salveazădin biologic. Doar câte un personaj episodic, dar cu rolmajor în evoluția cuplului, așa cum e unchiul Tache dinUltima noapte de dragoste..., moare la senectute. El efratele mai mare dintre cei trei Gheorghidiu, în vremece Corneliu, tatăl naratorului, s-a stins încă tânăr.Moartea unchiului Tache în Ultima noapte de dragoste...e un episod nerelevant în planul conștiinței protagonis-tului, dar care provoacă schimbări sociale radicaleodată cu primirea moștenirii. Și aceste schimbări impunreconsiderarea relației amoroase, reevaluareanăzuințelor.

Ca un întârziat cavaler, personajul masculin seangajează câteodată în duel. Dar nici în duel nu semoare. Fiul lui Matei Boiu-Dorcani, Grigore, grav rănitîntr-un duel, se chinuie câteva luni până se stinge. Mar-cello Mariani din Act venețian se duelează cu Nicola,servitorul și omul de încredere al contelui Pietro Gralla.Rănit în duel este și prințul Bazil, lovit la braț de un ig-norant în mânuirea spadei: Andrei Pietraru. Ladima șiFred Vasilescu se confruntă și ei într-un pseudoduel –„Am schimbat trei focuri, eu trăgând în sus și cred că lafel a făcut și Ladima” – ce amintește de o situație oare-cum asemănătoare din romanul Elena al lui Bolin-tineanu, când Baronul îl provoacă la duel pe AlexandruElescu și se alege cu amiciția acestuia.

Interesant, dar nu surprinzător, e faptul că, în operacamilpetresciană, sinuciderea apare ca o acțiunecaracteristică doar masculinității: bărbatul se sinucide,femeia însă nu. Bărbatul poate – ideatic și faptic –ucide, femeia ucide cel mult pruncul nenăscut, ca ne-vasta lui Gheorghidiu sau ca Emilia Răchitaru. Nicola(din Act venețian) dezvăluie că la douăzeci de ani s-aînsurat cu o fată din satul lui, dar că atunci când aprins-o cu un alt bărbat a ucis-o („De șaptesprezece oriam înfipt cuțitul în ea...”), după ce i-a ucis mai întâi iu-bitul. „Au trecut de atunci optsprezece ani, șapte luni șidouăzeci și trei de zile”. Măsurarea cu precizie a timpu-lui scurs de când a înfăptuit crima indică intrarea înrutina viețuirii, prin răsucirea firului vieții și prin propriamoarte sufletească. Andrei Pietraru vede în suicid odovadă a adevărului lui personal și o chestiune de or-goliu: „Fac acest lucru ca să fiu eu însumi...”. Eldispersează problema morții biologice și-i adună aluvi-unile în moartea de sine, în moartea celuilalt (a femeii)în sine și în moartea sinelui pentru femeie. Amenințândpentru a doua oară cu sinuciderea, Pietraru stârneștedisprețul Ioanei Boiu; trage, într-o forțată demonstrațiede sinceritate, asupra lui însuși, hotărât să moară, însăglonțul revolverului nu-i atinge inima și privind-o pe fe-meie cu o liniște de mort îi spune: „Pe dumneata te-amucis în mine... Ești moartă... mai moartă decât dacă n-aifi existat niciodată...”. Nec: „Ce mai vreți? Andrei aldumneavoastră a murit...”. Gestul lui radical și demon-strativ, de eliberare din capcana cuvântului, e, în fapt,un suicid eșuat, dar și o ucidere de sine și în sine. Vaputea să-și trăiască viața ce i-a mai rămas ca un om

care a supraviețuit propriei morți, un mort viu, sau ca unreînviat alături de Elena și cu prietenia lui Culai, undevala țară. Ioanei îi rămân singurătatea și biblioteca.

Niciun personaj feminin camilpetrescian nucochetează cu moartea, părând să aibă un sănătos in-stinct al viețuirii. Explicația se află, evident, nu în faptulcă implicarea socială a femeii e pală, neglijabilă2 ori înrespectul aparte pentru viață, pentru viața ei și acelorlalți. Rareori personajul feminin la Camil Petrescueste absolvit de mediocritate și nu e niciodată protago-nistul unei drame de conștiință. Drama femeii e de anăzui spre autonomie de orice fel: intelectuală,financiară etc. într-o societate în care mentalitateapatriarhală trasează conduita și modelează psihologia.Idealul într-o astfel de lume androcratică nu poate fidecât femeia-iederă pe trunchiul unui bărbat care de-cide până și ritmul ei biotic. Nici chiar o femeiesuperioară, independentă, cum e doamna T., nu pare aavea atracții thanatice. Finalul deschis al romanului șiepilogul Autorului strecoară ideea că doamna T. va maiavea șansa de a iubi și de a fi iubită. Făptura ei emană,se insistă, sexualitate („Nu numai indiferența și trupuldar și duioșia ei de soră, privirea și atenția ei, modul încare întinde țigările, până și melancolia și bunătateaacestei femei sunt sexuale.”; „Femeia aceasta tânără,din care radiază pătrunzătoare unde nervoase, deparcă e învăluită într-o aură a sexualității, va mai firăsturnată...”), viață plenară („S-a ridicat fremătând îninterior, cu mânile chinuite, cu privirea mistuită denerăbdare”).

Chiar și după ce bărbatul se rupe de viață, femeiacontinuă să respire în lumea ei. Femeia este agentulrevelării piericiunii și precipită moartea voluntară abărbatului, dar nu ea reprezintă cauza ori scopulintegrării în moarte a bărbatului și, de altfel, ea nici nuînsoțește bărbatul în moarte. Nu e o Henriette Vegel aunui Kleist, femeie bolnavă de moarte și, totodată, sautocmai de aceea caritabilă întru moarte. Fiecare moarede unul singur și însingurat: bărbatul, natură lucidă,rațională, alege când și cum să moară, femeia –supusă, așa cum sugerează scriitorul, instinctualității –nu poate decide nici cum și nici cât să trăiască. Demurit, moare cum se moare. Sau, mai exact, cum vreasă moară: încrâncenat, sfidător. Deși se manifestă ca oconștiință interogativă, angajată în experiențe definitivede cunoaștere, bărbatul nu ajunge la saturația viețuirii.Dramele lui se ivesc nu din astenie intelectuală sau dinmeditația abstractă asupra condiției umane în genere,ci prin parcurgerea unor experiențe revelatorii în planulconștiinței. Deși e un reflexiv, un cunoscător al filozofieiori are propria filozofie a iubirii și în privința iubirii, totușiîi e străin suicidul metafizic ori filozofic, suicid rarisim șineconvingător3. Știe că îi e dat să trăiască într-o soci-etate rău întocmită, dar nu ajunge să cunoască sila deviață. Privind în abisurile ființei vede că viața e egală cumoartea, moarte care se întinde din clipa aceea netedca o cărăruie albă. Și are nesăbuita îndrăzneală de alua în stăpânire moartea sa și de a fi cu un pas înainteaei: rupe din Moarte propria moarte printr-un act lucid devoință. Și pare a crede, ca Aristotel, că idealul omului și

eseu


eseumăsură a măreției lui sufletești „nu este să-și cruțe viața,pentru că a trăi cu orice preț nu este demn de el” (Etica,IV, 8, II24b8). De altfel, Cellino o spune ferm în propriaversiune: „...această viață nu trebuie trăită cu oricepreț”. Demnitatea îi e dată de îndrăzneala de a privi fărăsă clipească sfârșitul și de a-și salva postum imagineade sine, respectul de sine. Iar „femeia este căutată carefugiu sau scut în calea vidului neliniștitor, tocmaidatorită calităților ei fundamental diferite de alebărbatului, dar se transformă în rivală, ființă frivolă sauinaccesibilă sufletește, care înșală sistematicașteptările”4. Ladima îi mărturisește prietenului său,după definitiva despărțire de Emilia, că, hotărând că tre-buie să moară, poate amâna clipa morții, dar că nupoate muri oricum:

„«Vezi tu asta, Niculae? Vezi banii aceștia? Suntprețul morții mele. Când am rupt cu femeia aceea, amsuferit atât de mult, că din prima seară mi-am spus cătrebuie să mor. Dar nu trebuie să se știe că am iubitasemenea femeie și că în viață am suferit de foame, nutrebuie să fie cadavrul meu fără un ban lângă el, ca săcreadă cineva că m-am sinucis din pricina foamei. Așanu mă puteam sinucide. Și atunci am început să adunbani. Am adunat cinci sute de lei, cum se adună ozestre. Mi-au furat viața, m-au înjosit, dar mila lor nu-mitrebuie. Îți pot spune acum, pentru că de ieri mă simtmai bine, gândul morții m-a părăsit.» Pe urmă s-a maipotolit, era ca o apă care scădea. Am crezut, domnuleVasilescu, în zilele acelea, că îndemnul morții l-a părăsitși așa era. Seara vorbeam îndelungă vreme aci...

«Ascultă, Niculae, dacă sunt țărână din țărână, dacăam ieșit din haos întâmplător și niciodată nu vomcunoaște o nouă viață, dacă aceasta, pe care amtrăit-o, a fost singura posibilă pentru mine dintr-un mili-ard de posibilități, și eu mi-am sacrificat-o îndurând lip-suri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde pieleape mine ca o cămașă de foc când mă gândesc că astaar fi posibil.»

I-am spus nedumerit:– Dar Emilia nu există decât de doi ani în viaţa ta?– Dar în acești doi ani a istovit toate posibilitățile

mele sufletești. Totul e stors sau sfărâmat în mine. Dacăn-ar fi credința în artă...”

Preocupat să-și salveze imaginea postum, Ladimaare conștiința și durerea adevărului că viața e un darprimit o singură dată în lumea asta și are și orgoliul dea-și pregăti ieșirea din ea cu demnitate. Liniștea dinain-tea morții și împăcarea cu sine apar și la Ruscanu. Pen-tru Gelu Ruscanu, suicidul e un soi de eroism șialternativă la degradarea de orice fel; de la masa vieții,crede Ruscanu, au puterea de a se ridica doar ceitemerari, în vreme ce lașii își urmează nestingherit de-crepitudinea și compromisul. În dialogul cu MariaSinești, care îi promite tardive voluptăți în trăire, GeluRuscanu pare a-și motiva alegerea prin argumenteasupra cărora a gândit îndelung: „Nu se sinucid decâtcei care sunt încă foarte puternici... Sinuciderea este odemonstrație de forță...”; „...Se sinucid tocmai ceicurajoși, care văd limpede și nu vor să meargă până ladescompunere totală și inevitabilă. Cei bolnavi incurabil

se sinucid în prima fază, când sunt încă tari, sau nu semai sinucid deloc...”. Ca o gratuită demonstrație de forțăs-a sinucis și tatăl, Grigore Ruscanu, un împătimit aljocului de cărți și care mizează cu viața pe o femeiemediocră și cu afecte mocirloase. Radicalitatea lui încăutarea perfecțiunii în imperfecțiunile viului nu-iîngăduie umilința compromisului. Și cel mai bine îlînțelege fiul, care poartă și el „un cheag de moarte îninimă”: „Să fie salvat de la închisoare de Sinești? Să fiepus sub tutelă de familie?... Să accepte compromisulcu femeia pe care o iubea?...”. Gelu Ruscanu, bolnavincurabil de inchietudine, reface episodul sinucideriitatălui; tată și fiu aleg să-și curme zilele cu revolverultrimis ori adus de femeia iubită de fiecare dintre ei.Imaginea paternă este tutelară și obsedantă, mai alesdupă ce află în ce împrejurări s-a stins tatăl și influențaacestuia e contagioasă întru moarte.

1 Vladimir Jankelevitch, Tratat despre moarte, traducerede Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord,Timișoara, 2000, p. 88

2 Émile Durkheim, Despre sinucidere, traducere de Mi-haela Calcan, prefață de Mihai Dinu Gheorghiu, Institutul Eu-ropean, 2007, p. 357

3 Georges Minois, Istoria sinuciderii. Societatea occiden-tală în fața morții voluntare, traducere din franceză de MirceaIonescu, Humanitas, București, <2002>, p. 270.

4 Gabriela Mihalache, Sinuciderea în literatura românăinterbelică, Editura Eikon, București, 2017, p. 106.

Camil Petrescu

eseu


Întâmpinat cu entuziasm de la primele apariții în ca-drul Echinox-ului clujean de profesorii săi îndrumători șide colegii aflați la începutul afirmării, Adrian Suciu a de-butat sub auspicii aurorale cu un volum de versuri,subțire (la propriu și la figurat), evocat cu admirație decongeneri, poate și pentru titlul său cu nostalgii învălui-toare: E toamnă printre femei și în lume (Editura Echi-nox, Cluj, 1993). Fără să constituie un epicentru tematicsolid, de la care să se alimenteze creația ulterioară apoetului, volumul atrage atenția asupra limbajuluineconvențional utilizat și a destrucurării limbajului înci-frat într-un filon ideatic abscons. Limpezirile sunt doarbănuite aici. Dacă unii dintre nouăzeciști s-au îndreptatspre tematica religioasă, Adrian Suciu se arată din startdezbărat de crusta ideilor preconcepute privind poeti-zarea, dând frâu liber notației abrupte. De aceea, versulsău are adesea aspect zgrunțuros, o duritate de cre-mene, opus ostentativ edulcorărilor calofile.

În prefața volumului, Mircea Zaciu se arată de-adreptul încântat de apariția lui Adrian Suciu în mijloculechinoxiștilor, subliniind maturitatea artistică a acestuia:„Poezia lui surprinde tocmai prin evitarea cu eleganță astângăciilor debutului.” Și mai încolo: „Simți că spiritulechinoxist n-a dispărut. El își caută cu fervoare formulanoii promoții. Adrian Suciu e cel mai promițător expo-nent al acesteia.” În țesătura poemelor palpită, ca la Vir-gil Mihaiu, „adolescența fără termen” și prezențadominantă a unui „bărbat tânăr” respirând la umbra fe-telor în floare. Profesorul Mircea Zaciu apreciază îndeo-sebi franchețea expunerii, precizia termenilor deversațiîn „frenezie senzuală” conturând un personaj liric de „ovitalitate bărbătească deplin conștientă de avantajeleei”.

Biografismul, evocarea, visele și candoarea au as-pect camuflat. Este „taina poemului”, ceea ce tot MirceaZaciu consideră că ”rămâne intactă, așa cum orice poetși-o dorește”. Nu e mai puțin adevărat că tehnica

aceasta a camuflării în metafore funcționale conducespre un schematism afișat ca rezultantă rezumativă aunui conținut imagistic aflat/ crescut/ imaginat în spatelepoemului. Mama e „flacără”, tatăl e „capătul unui orașmare” pentru ca enumerarea să sfârșească în enunț su-perfluu: „Iar eu?/ În viața mea plouă de azi-noapte!”(Biografie). Candoarea e și ea protejată în simboluriadecvate: „Știu un oraș vechi a cărui inimă/ a stat subzăpadă” (Orașul vechi). Evocarea copilăriei („caii dinvremea copilăriei”) e contrapusă unor imagini ilare. Câteun zvâcnet specific unui rebel fără cauză sare din pa-gină, descumpănind cititorul: „amețesc de dor să daufoc” și apoi se extinde în scurte viziuni calamburistice,cu rol de simplă demitizare a unor simboluri cu tentă ro-mantică: „Vedeam focuri/ ușoare pe marginea lunii,înțelegeam de/ ce mi-e brațul fierbinte”. De altfel, erosule prezent ca săgetare a dorinței, epurat de hlamida sen-timentalismelor răsuflate: „prin viața ta trec numai cafocul prin grâul fierbinte” (Un nou străin). În versuri lungiși sacadate își înghesuie Adrian Suciu fantasmele le-gate de singurătate, iubire, moarte. Intimizarea discur-sului e deghizată în propoziții juxtapuse, voit plate carezoluție lirică, eliberate de conținut emoțional. Refuzulcalofilismului instaurează șirul unor durități prozaice ne-avenite și duce la decriptarea unor fetișuri ale iubirii înversuri anodine. Totuși, dintre întruchipările feminine re-marcabile, se remarcă schițele de portret Iacobina, So-laria și Zeița dezmățată. După care se lasă toamnasentimentelor peste femei și în lume.

*Afişând un spirit boem şi o atitudine nonconformistă

în plan literar şi civic, Adrian Suciu a marcat un traseuorgolios şi virulent în poezia clujeană a începutului deev liberal printre congenerii săi debutaţi în cadrul Echi-nox-ului asaltat de tineri studenţi nerăbdători să seafirme. Mânat de demonul tinereţii, zgomotos şi năval-nic în verb, el şi-a exersat condeiul, dintru început, în

Adrian Ţion

ADRIAN SUCIU ÎNTRE LIRIC șI POLITIC

eseu


eseufascinaţia avântului poetic şi în muşcătura acidă, cura-joasă a pamfletului politic, performând atât în poezie câtşi în gazetărie. Cele două dimensiuni ale scrisului săuni-l recomandă, în ce are el mai particular, ca pe un spa-dasin liric în luptă cu stihiile prezentului. Această con-junctură livrescă a lăsat urme vizibile în creaţia poeticăulterioară, mai ales la nivelul incisivităţii expresiei nefar-date şi a inventarului lingvistic iconoclast. Totuşi, poetulface concesii unor deşucheate edulcorări în anexa cân-tecelor de pahar, insinuate, înşirate în dulcele stil clasicbaladesc. Cam acestea sunt coordonatele între care fi-inţează, unitar şi complementar, creaţia sa.

Din punct de vedere tematic, Adrian Suciu a iruptmai ales prin poezia erotică scrisă în plină „hipnoză aiubirii”, după cum subliniază Ion Pop, mentorul său dinvremea Echinox-ului, prefaţatorul volumului Singur (Bi-blioteca Euphorion, Colecţia de poezie, Sibiu, 1996).Inerentă vârstei tinere, componenta erotică a lirismuluisău supradimensionează imaginea călătorului singura-tic, melancolic erotoman, în căutare de aventuri cufemei şi nostalgii enigmatice. Primul volum, E toamnăprintre femei şi în lume, (Editura Echinox, 1993) punepecetea melancolizării funciare pe inefabilul imaginaru-lui poetic prefigurat întru proslăvirea femeii sau a demi-tizării statutului ei privilegiat. Este evidentă o detaşareorgolioasă de gustul comun al edulcorărilor din poeziaiubirii. Unitatea timbrului liric se stabileşte în flux vanitosevocativ, înscris nonşalant în notele călătorului însingu-rat referitoare la reveriile iubirii. Frazarea e străbătutăde insinuante capricii melodramatice şi ostentaive ges-ticulaţii lirice, specifice unui temperament poetic ardent.În volumul Singur sunt mai multe „popasuri” în aşa-zisestări confuze străbătute de „dorul de ducă” al citadinuluicălător prin iubiri. Notaţia repetitivă leagă nostalgiile îndeductibil balans al armonizărilor, insinuând muzicalita-tea reflecţiilor: „Fumul ţigării e-albastru/ şi te cunosc prinel. Ploaia e rece/ şi te cunosc când plouă. Îmi pleacătrenul/ şi te cunosc ca un călător întârziat.” (Prin oraş).Extravaganţa limbajului hiperbolic atrage atenţia asupraunei dinamici a imaginarului poetic, rar promovat laaceste cote pătrunzătoare de sens, dar exhibat cât sepoate de firesc: „Numai/ dorul de ducă din când în când/ţipa în piept şi făcea o larmă cumplită./ Du-te, s-a rugat,du-te! Noaptea întreagă/ pe stradă, printre bărbaţi înalţipurtându-şi/ cîinii.” (Noaptea în oraş). O schiţă anticipa-tivă a singurătăţii poetului, cuprinsă şi „teoretizată” deVasile Gogea în sintagma poetul melc din Propoieziţiilesale, o găsim sintetizată în versul „stau în singurătateamea ca melcul în singurătatea lui”, sugerând o trimiterevizionară spre concizie şi reticenţe a doi poeţi enigmaticişi mai puţin sfătoşi din fire. De aceea vizionarismul lore redus la esenţe.

Ieşirea din solitudinea asumată, manipulată ca refu-giu egoist în meditaţie aleatorie, dezvăluie latura coloc-vială a eului liric orientat spre celebrarea sărbătorilor,motiv tematic recurent, asociat evocărilor unor zei an-cestrali: „Sărbătorile sunt pentru prieteni, dar/ zileleobişnuite sunt ale ei, fiara care-mi/ mărunţeşte dimine-ţile şi nopţile, şarpele de abur din colivia de abur./ Voitrăi fără grijă de la o sărbătoare/ la alta – ea e liniştită şi

nu are somn.” (Sărbătorile sunt pentru prieteni). Motivulsărbătorii are extincţie hemingwaiană în cotidianul fast,când nu sunt invocaţi, în penumbra concretizării firave,idolii melancolizării nostalgice: „De sărbători,/ de sărbă-tori, nu-i aşa că zeii noştri/ cântă necrezut de subţire?Ca un şuier/ şi ca faptul că trec dintr-o lume/ într-alta.”(Zei bătrâni).

Versurile lui Adrian Suciu sunt ţâşniri în imaginarulpredestinat adumbririi universului de semne coagulatedin fragmente de un descriptivism elegiac, abscons,abstras iluminării imediate. Până la iluminare, cuvântul,propoţiţiile, frazele străbat drumuri sinuoase. Ideea poe-tică trăieşte o unică relevanţă în forţa metaforei, reflec-tată ondulator, cinic şi misterios în oglinda realuluimereu mistificatoare, ca în delicata notaţie din O femeiesingură: „Nimeni nu e mai singur decât/ o femeie sin-gură. Într-o dimineaţă/ ea intră în lan/ cu aura ei stator-nică de regină-n exil,/ într-o noapte ea intră/ în patulmeu şi spune: Dacă n-aş fi luptat/ în acest război, aş fivisat despre el...” Senzualitatea se revarsă în versuri deo tumultuoasă aglomerare a imaginilor complementare,punând în evidenţă vitalitatea simbolurilor, desprinseparcă din pulsaţiile inimii înfierbântate, aproape de mo-mentul trăirii autentice: „La umbrele sânilor ei se-adu-naseră lupii cei tineri;/ Să-i flămânzim, să-i flămânzimşi-ntr-o vineri/ Să dăm cailor drumul! Precum/ Săgeţi vorzbura, urmaţi doar de fum,/ Peste marile râuri, purtătoriide coamă,/ Peste marile râuri unde îmbătrâneştevidra...” (Vraja – Suzanei). Fără să fie un stănescian,poetul afirmat la Cluj în anii `90 e atins tangenţial de vi-zionarismul său ascuţit, fantast. De pildă, simbolisticaoaselor, practicată fulminant de Nichita Stănescu, răz-bate intermitent în versurile lui Adrian Suciu sub formaunor supradimensionări cinice a spectrului trecerii. ÎnConvalescenţă constată surprins: „Amândoi avem ne-închipuit de multe oase.” În delectare vrăjită e strecuratăaluzia nimicirii: „Femeile şi-adorm sânii legănându-i dela un/ umăr la celălalt, pasărea fără nume-şi/ macinăoasele în cântecul ei.” (Semne). Discursul bahic e îm-pănat cu o grotescă schiţă suprarealistă atunci cândcheamă „la un ospăţ unde toate se/ vor arăta în măsu-rile lor adevărate: vinul,/ sângele, oaselor copiilor şi oa-sele peştilor.” (Mă-mbăt). Iar în Tinereţe, distanţa dintre„oasele frunţii” şi „vecinii tineri” trimite spre contopireasimbolurilor într-un lanţ al existenţelor succesive.

Rime ludice, mimând savoarea de odinioară a con-ţinuturilor epigramatice, înscriu Cântecele lui AdrianSuciu în seria divertismentului cu ştaif la ceasul desfă-tărilor bahice şi al plăcerilor carnale dezlănţuite. Poetulnu se dezminte când spune că şi-a scris versurile „princârciumi şi paturi străine”. Iată o mostră, desprinsăparcă din replicile unui Falstaff petrecăreţ sau ale unuiVillon slobod la gură : „Încojurat eram de şapte mii pa-hare/ Cu-n chef de-amor total în sfânta zi de vineri;/ Ouşă deschisesem în pala de culoare/ Să intre iute prie-teni încercănaţi şi tineri!” (Cântec de inimă pustie). Ex-tincţia spre orizontul baladesc al poeziei sale econţinută, deci recunoscută, în sumarul Autoportret dela sfârşitul volumului Singur în care se vede tăind „cusecera vâsc din arbori” sau se prezintă direct „cintezoiul

eseu


singur, herald întârziat”. Trebuie spus că „la umbra fetelor în floare” Adrian

Suciu a scris cele mai reuşite piese lirice din creaţia sa.Cu zvâcnetul împătimitului de trupul femeii, trepidaţietopită în vocabule vaporoase, el a creionat tensiuni, at-mosfere, senzaţii, vibraţii desprinde dintr-un catalog pu-ternic personalizat al trăirii iubirii. După ce a fostprezentat de Mircea Zaciu drept „cel mai promiţător ex-ponent al noii promoţii”, echinoxistul Adrian Suciu, năs-cut în Ţara Năsăudului, n-a dezamăgit şi după ce s-amutat din Clujul studenţiei sale.

Cu adevărată fervoare polemică de gazetar incisivsunt scrise pamfletele politice semnate în presa vremiide Adrian Suciu. Textele adunate în volumul Plus (Cluj,1997), oferă o perspectivă concludentă asupra atitudiniibătăioase a gazetarului implicat trup şi suflet în dispu-tele aprige, sociale şi policice, ale momentului. Articolelelui decupează o perioadă furtunoasă din siajul tranziţiei,tratând în limbaj caustic cele mai arzătoare teme apă-rute în arena publică din Clujul anilor 90. Editorialist ex-perimentat la Monitorul de Cluj, Radio Cluj, Ziua de Cluj,Adrian Suciu se arată profund legat de meseria de ga-zetar, dăruindu-se fără ezitare „mediilor presei” cu toatecă acestea sunt, spune el, „o cumplită menajerie, tere-nul de încercare al tuturor orgoliilor nebuneşti şi nejus-tificate, târg babilonic unde conştiinţele se vând şi secumpără. Nici un alt proletar nu e mai aproape de mi-zeria de toate felurile decât gazetarul.” Şi tot el îşi justi-fică legământul: „Dacă ar fi să mai aleg o dată, totmeseria asta aş alege-o.”

Iată, acestea sunt evenimentele care dau buznapeste noi, spune gazetarul, dar eu vreau să mai adaugceva, vreu să dau un plus de orientare în hăţişul defapte; asta vreau să fac prin susţinerea rubricii Plus. Şievenimentele curg în valuri, dezorientând mulţimile. Ga-zetarul e ochiul care veghează şi degetul care aratăcalea. Un poeta vates deghizat în juranlist şi comentatorpolitic. E prinsă în piuneze gazetăreşti perioada Caritas,perioada de apogeu ridicol a lui Funar, perioada Văcă-roiu – Vodcăroiu, Gavra – Javra, UDMR în acţiune, ale-gerile din 1996, sfârşitul epocii Iliescu. O adevăratăpanoramă a deşertăciunii politicii româneşti.

Cu degetul pus pe vârful nasului, surâzând amar,Adrian Suciu le numeşte vrăjitoare ca Samnata, pe fe-meile care reuşesc să prepare mâncare îndestulătoaredin veniturile mici ale românilor. Satira e împinsă maideparte în Vrăjile zilnice: „Pe uşa fiecărei bucătării încare oficiază căte-o cetăţeancă pe al cărei paşaportscrie România ar trebui să existe anunţul Bucătăria vră-jitoarelor.” Nu e destul că mulţi clujeni „au suferit alăturide Stoica mărirea şi decăderea unei excrocherii” cu nu-mele Caritas, dar Ioan Stoica îşi anunţă intenţia de acandida la Primăria Clujului. „Dacă n-o să mor de inimărea în campania electorală, o să mor cu siguranţă derâs”, adaugă sarcastic gazetarul în tableta intitulatăPuşcăria va rămâne goală/ pân`la victoria finală. Fărăîndoială, fenomenul Caritas, stigmatizat de gazetar, arămas o pată ruşinoasă pe obrazul Clujului. Vicepreşe-dintele PUNR Ioan Gavra, mare creştin după ce înaintea predat socialism ştiinţific, este înfierat drept „tipul tipic

de lichea”. De altfel, a ieşit cu coada între picioare dinarena politică.

Constatarea că e comod să fii ziarist în Româniaacelor ani vine de la sine: „Subiectele tari îţi stau la în-demână, nu trebuie decât să întinzi mâna şi să le apuci.Corupţia, demagogia, minciuna ridicată la rang de poli-tică de stat, furtul, imbecilitatea şi tâmpenia îţi apar latot pasul.” Trebuie să ne întrebăm dacă aceste tare alesocietăţii româneşti au dispărut? E suficient să ascultămştirile interne de la orice canal tv ca să constatăm căentuziasmul lui Adrian Suciu din ultimele tablete referi-toare la sfârşitul epocii Iliescu (1996) n-a însemnat era-dicarea acestor vicii implementate adânc în fiinţaneamului. Consemnările lui, dure, ironice şi pipărate cuneaoşisme, pliate pe evenimente strict actuale, rămânmărturii valabile pentru reconstituirea atmosferei socio-politice din prima perioadă postcomunistă.

eseu


În dezordine, Marilyn, Elvis, probabil Ceauşescu,Lennon, Dom Sebastião (despre care Antunes pretindecă lusitanii, de fapt, nu prea mai au de ce să-l aştepte),cu siguranţă bin Laden, Hitler, căpitanul Nemo şi Aris-totel Onassis (pe numele întreg Aristotelis Socratis Ona-sis – cu un singur s –, de unde rezultă că din sobornumai Platonov lipseşte), pe o insulă – fireşte, cu elice,aflată sub administraţia doctorului Moreau –, undeva înlargul Pacificului, au fost întâmpinaţi de către AmmoniosSakkas, Empedocle, Dionisie (Areopagitul) şi contelede Saint-Germain (Rákózi Lipót György). La un paharde şampanie, după ce au vizionat un spectacol de tea-tru anume pregătit pentru ocazie – şi la care AbrahamLincoln a refuzat cu hotărâre să asiste –, un urmaş de-aiadevăratului Shakespeare (încrengătura GustavovnaSalomé) a propus, ca joc de societate, o anchetă asu-pra misteriosului rege Louis XVII din Casa de Bourbon,Louis-Charles de France, născut la 27 martie 1785 şidecedat, conform datelor oficiale, în ziua de 8 iunie1795. Conform datelor oficiale, să repetăm, căci o adu-nare precum cea descrisă aici nu avea cum să nu dis-tingă între oficial şi real. Versiunea citată menţioneazădrept cauză a morţii „viciul scrofulos” (pentru pedanţiadenopatia cervicală tuberculoasă cronică, determi-nând o peritonită ulcerativă cazeoasă). Dar cine stă săcreadă asta?

N-au mare importanţă (nu pentru convivii înşiraţi maisus) divagaţiile unui Regnault-Warin – al cărui nume în-treg ni se pare mai imaginativ decât opera sa: Jean-Baptiste-Joseph Junbient Philadelphe Regnault-Warin;povestea lui despre agenţii regalişti ai lui Charette careau schimbat copilul prizonier de la Temple aducând unorfan ascuns într-un cal de lemn aduce mai curând aglumă. Cu siguranţă, farsa din ultimele volume ale ro-manului Cimetière de la Madeleine a alimentat fanteziacâtorva exaltaţi americani (Delfinul, chipurile, traver-sând oceanul după fuga de la Temple), dar nici autorul,

de altfel şi un destul de vioi pamfletar, nu credea în fap-tele relatate. Mai mult, pesemne că nu ficţiunea lui,măcar în prima etapă a nebuniei legate de micul rege,a provocat elucubraţiile unui public mediu pregătit, ci in-vers, el a fost acela care s-a inspirat din foarte încâlci-tele speculaţii ce coagulaseră teoriile „evazioniste” şi„survivantiste” ale momentului. Pe scurt, moda era lan-sată, iar Elvis, Ammonios Sakkas & Co erau nerăbdătorisă cerceteze consecinţele.

Cea mai evidentă (şi firească) dintre aceste conse-cinţe a fost un tsunami de impostori declarându-se Lu-dovic al XVII-lea. O incompletă enumerare a lor, cu micidetalii, îşi va semnala repede folosul.

Mai întâi – Jean-Marie Hervagault (20 septembrie1781-8 mai 1812). Fiu de croitor din Saint-Lô. Arestatpentru vagabondaj, uzurpator experimentat, hoţ; întem-niţat de mai multe ori. Decedat la închisoare.

Apoi: Mathurin Bruneau (10 mai 1784-26 aprilie1822). Cizmar (sau, mai precis, meşter de saboţi, ca şitatăl său). Leneş, cârtitor, escroc, aventurier, condam-nat în contumacie la muncă silnică, probabil analfabet,agresiv, dezertor.

Baronul de Richemont (1786 ori 1788-10 august1853). Personaj enigmatic, fără îndoială talentat, avândîn vedere că până astăzi a rămas neclar dacă era, înfapt, un oarecare Henri Hébert sau, mai degrabă, unanume Claude Perrin (despre care unii cercetătoriafirmă că l-ar fi născocit pe Henri Hébert). Încarcerat,negustor, şantajist, manipulator, pesemne dăruit bucă-tar, om politic, abil scriitor de mâna a treia.

Karl-Wilhelm Naundorff (mort la 10 august 1845). Unpersonaj cu adevărat suprarealist. Ceasornicar din Pru-sia. Nu doar că a făcut multe încercări (de prin 1810)de a convinge familia regală că el este Ludovic alXVII-lea, însă omul şi-a încropit o Curte, a numit înalţifuncţionari, a creat un minister... Fugărit de autorităţi, atrăit o vreme în Anglia, după care, în Olanda, s-a văzut

Sebastian Grama

AD USUM DELPHINI

eseu


ajuns director al atelierelor pirotehnice din Delft. Inepui-zabil falsificator, expeditor de epistole către împăratulAustriei, către ţarul Rusiei şi către ducesa d’Angoulême.Arestat şi el, persuasiv (numeroase figuri de rang ori ex-tracţie înalte recunoscându-l ca Delfin), eventual mito-man. Astăzi, încă, descendenţii lui se bucură desusţinători ai tezei „naundorffiste”, Olanda chiar autori-zându-i să poarte numele „de Bourbon”.

Eleazar Williams (1787 sau 1788-1858). Pastor şimisionar anglican din America de Nord. Se pare căavea sânge amerindian (şi, oricum, se născuse în mij-locul unui trib, chiar dacă era blond şi avea ochii al-baştri). A fost şi luptător (cu prilejul războiuluianglo-american din 1812). Tată de familie, traducătorde ocazie, agitator. În 1842, s-a urcat într-un pom şi acăzut în cap. Trezindu-se, a constatat că-i revenise me-moria: îl chema, în realitate, Louis-Charles de France.

Augustus Meves (1785-1859). Pianist precoce, ono-rabil compozitor, fiu adoptat – ceea ce nu a ştiut pânăla 33 de ani, când a presupus că este Ludovic alXVII-lea. Ghinionist eclipsat amplu de Naundorff, carea locuit în Londra (cum spuneam) în perioada1836-1850. Meves a murit într-un accident de caleaşcă.Un alt ghinion a fost acela că nu avea ochii, nici părulde culoare asemănătoare cu ale Delfinului.

Pierre Benoît (probabil 1794-1852). Om de ştiinţă,arhitect, naturalist francez expatriat în Argentina. Mari-nar în tinereţe. A lucrat la proiectul cimitirului La Reco-leta (în care, mai târziu, aveau să se odihnească AdolfoBioy Casares, generalul Juan Lavalle, Victoria Ocampo,Leopoldo Lugones, Eva Perón şi mulţi alţii) şi la faţadacatedralei din Buenos Aires (inspirată, culmea, de Pa-lais Bourbon din Paris, de pe quai d’Orsay). Protejat degeneralul Belgrano şi de Rivadavia; cu siguranţă masonşi posesor al unei scrisori de recomandare către SimonBolivar. Paralizat din 1834, s-a spus că a fost ucis prinotrăvire din ordinul unui misterios personaj din Franţa.Pierre Benoît nu a susţinut nici o clipă că ar fi Ludovical XVII-lea. A susţinut-o însă Federico Zapiola, străne-pot al său şi autor al unei cărţi intitulate Luis XVII muriòen Buenos Aires?, apărută în 1941.

La fel de serios ca Pierre Benoît a fost Jean-JacquesAudubon (1785-1851). Francez prin naştere şi devenitamerican (John James Audubon). Respectat membrual mai multor Societăţi ştiinţifice, botanist, pictor, zoolog,ilustrator de materiale de studiu, scriitor şi primul orni-tolog nord-american. S-a născut în Saint-Domingue,unde tatăl său era stăpân de plantaţii lucrate de sclavi,dar a crescut în Bretagne. Fugar în America (pe bazaunui paşaport fals) de teama încorporării pe vremearăzboaielor napoleoniene, trăieşte la început printrequakeri, face negoţ, coboară pe Mississippi înarmat,pictează păsări şi vânează, călătoreşte în repetate rân-duri peste ocean, iar cercetările sale pasionate îi asi-gură un bun renume până în zilele noastre. Nu arevendicat niciodată personal identitatea regală. O seriede (slabe) coincidenţe biografice cu speculaţiile survi-vantiştilor au dus la ipoteza – evident eronată a – uneiapropieri.

Însă toate aceste – foarte puţine, din câte sunt – re-

latări istorice nu reprezintă, luate în ele însele, nimic de-osebit. O fie şi superficială documentare poate săadauge o mulţime de amănunte, fire ale înnodatei po-veşti, elemente ale unor construcţii care mai de caremai năstruşnice. Mark Twain, deja, ironiza viu subiectulîn Aventurile lui Huckleberry Finn. Epocile sunt – toate– pline de impostori, de la Amulius (care, prin secolulVIII înainte de Christos, a fost zeul Marte pentru a-şilăsa grea nepoata, fiica lui Numitor, căruia, de altminteri,acelaşi proteic Amulius îi uzurpase tronul) şi până lafoarte recentele şi binecunoscutele poveşti care bântuiepresa dedicată senzaţionalului.

Comic însă apare altceva. „Epidemiile” ciudate aufost mai rare, de-a lungul timpului, decât impostorii, darn-au lipsit. Ar fi destul să amintim doar „afacerea” po-sedatelor din Loudun (secolul al XVII-lea) – căreia, depildă, Aldous Huxley i-a hărăzit un roman (The Devilsof Loudun, 1952) – ori seria de sinucideri pe care,spune-se, a declanşat-o publicarea tristelor Suferinţeale tânărului Werther (Goethe, 1774). Însă niciodată,parcă, până la „cazul” Louis XVII, n-a mai avut loc oasemenea „epidemie de regi”. Desigur, tentaţia era pemăsura mizei. După cum observăm cu uşurinţă, covâr-şitoarea majoritate a celor ce s-au gândit să revendiceidentitatea regală a fost compusă din personaje prove-nind din clasele modeste, cizmari, ceasornicari, acci-dentaţi ori nebuni. Eroii aparte ai poveştii, ca Benoît sauAudubon, respectabile figuri aparţinând culturii, n-aufost amestecate în hilara mulţime din proprie iniţiativă.Urmaşi (ori epigoni) fără altă semnificaţie deosebită i-auintrodus în ecuaţie. Partea comică rezidă în aceea căapetitul pentru impostură (bun echivalent răutăcios al„dezvoltării personale” – de la ucenic analfabet la Delfin)îşi trage seva tocmai dintr-o înţelegere specială – saupoate că nu atât de specială – a moralei decurse dinRevoluţia Franceză. Pentru a nu lansa interminabile dis-cuţii despre desacralizare (cu subspecii de-ale sale pre-cum banalizarea, vulgarizarea etc.), ne mărginim la oformulă cu aparenţa incompletitudinii: Toţi avem dreptul.De l’Homme et du Citoyen de 1789. Articolul întâi: Leshommes naissent et demeurent libres et égaux endroits. Foarte frumos, în principiu. Dacă poţi decapitaBourboni, pentru ce nu ţi-ai însuşi coroana? Ideal ar fisă evităm orice nuanţă etică a prezentei lecturi, să ră-mânem la sesizarea unui fenomen. Ca o manifestare aumorului – nu rareori cam sinistru – pe care îl dovedeşteIstoria, mentalitatea revoluţionară inaugurată prin des-considerarea sângelui albastru a zămislit o generaţiede visători la privilegiile ascendenţei monarhice. Supli-mentar, complicata, rafinata pasiune rococo pentrumască („Il est indigne des grands cœurs de répandrele trouble qu’ils ressentent”, observă Clotilde de Vaux,1815-1846, muză a lui Auguste Comte), pasiune moş-tenită din baroc şi, mai îndărăt, din manierism, joacăastfel o imparabilă festă romantismului din epocă. ÎnsuşiRegnault-Warin, fiu de avocat şi nepot de consilier alRegelui, se declară oficial mai bătrân cu patru ani pen-tru a pătrunde într-o Societate, este descoperit şi ex-clus, apoi îşi falsifică numele, după care, învestit într-ofuncţie importantă, contribuie la arestarea a numeroşi

eseu


eseueseudemnitari din provincie, este pus sub acuzare ca dezer-tor etc. etc. etc. Ca şi în cazul mai tânărului Eugène Sue(născut în 1804, fin al împărătesei Joséphine), opera saliterară alimentează şi se alimentează din ambiţiile fan-teziste ale unui public mediocru, din ce în ce mai con-vins că toţi avem dreptul (şi, deci, cumva a priori,meritul). Aşa cum observase Pascal (preluând una din-tre autologiile din Liber XXIV philosophorum), o struc-tură fără centru îşi află centrul pretutindeni. Comodă

reciclare a unei formule pseudo-hermetice. Dom Sebastião a remarcat, în stânga lui Onasis (cu

un singur s), un băieţel şi o adolescentă care stăteau şipriveau în tăcere la entuziasmul general. Către finaluldezbaterii (şi al sticlelor de Dom Pérignon), ar fi pututsă jure – dar nu l-ar fi crezut nimeni – că i-a auzit che-mându-se pe nume. Louis-Charles şi Anastasia Niko-laevna.

Güner Akmolla

DIVINA POEZIE

Da, poezia este divină și cutreieră lumea, învingândtimpul și spațiul.

Ahmet Yesevi a trăit între anii 1093 şi 1166, scriindpoezii care au străbătut lumea fără întrerupere alăturide doctrina filosofică dezvoltată în centre culturale pre-cum Merv (azi Turkmenistan), Buhara și Samarkand(azi Uzbekistan). Operele sale importante le putemgrupa în trei mari cicluri: „Divan’ î Hikmet sau CarteaÎnțelepciunii”, „Fakîrname sau Cartea Nevoiașilor”, „Ri-sale – ler sau Cărțile de morală și de autoritate înIslam”. Ca trăsături ale doctrinei filosofice sufite putemcita izolarea, singurătatea, retragerea, salvarea prin ru-găciune, momentul sfânt al rugăciunii, dezacordul pen-tru societatea care are asupriți și orfani, nevoia de aavea un conducător înțelept... Dacă definim, precumreprezentanții sufismului, această doctrină „Tasavvuf”sau filosofia revelației, a descoperirii și a inspirației,putem realiza o paralelă între poeții epocii medievaletimpurii din Asia Centrală și poeții închisorilor comunisteromâne din perioada recentă, cu deosebirea că ultimiierau forțați la chin și la izolare, în timp ce prima catego-rie intelectuală se supunea benevol izolării și sacrificiu-lui.

Ahmet Yesevi își definește astfel poziția sa de poetal divinului:

„Nebun am devenit iubindu-te, o lume întreagă avăzut,

Zi și noapte la Tine mă gândesc, doar pe Tine Te-amcunoscut.

De ce aș merge în rai, de ce aș mai privi huriile reli-giei mele,

De ce aș vorbi de una ori de alta, când ție îți închintoate gândurile.

Toți au întrebat Creatorul de ce există săraci șiasupriți;

Alla, ești mulțumit de ei; sunt robii tăi cuminți.Hei, sărmane, să știi că ocrotiți sunteți de Alla,Eu l-am auzit vorbind așa pe Cel drept, pe Mustafa.Lumea să audă poemele lui Yesevi cel tare și puter-

nic.Cei care îl vor auzi să-și atingă scopul în modul cel

mai darnic.Acela să ia o notă oricât de mică din mina

prețioaselor materiiCei care n-au aflat aceasta, să rămână doar cu do-

rurile naturii.”1

Prin anii 1970, când tatăl meu, Șayp Veli Abdulla(1913-1991), numit și „preotul (musulman), poetul, pa-triotul din Aqbaș” (Albești de Constanța), fost deținut po-litic tătar (1952-1957), absolvent de Seminar TeologicMusulman din Medgidia, elevul lui Memet Niyazi, celcare la 18 ani a scris versurile:

„Dacă vei întreba din mormânt cum e soarta tătaru-lui,

eseu


Tot orfan e, zi şi noapte pentru Patrie e-n zbucium,Dacă mormântul tău e-n Rai şi Creatorul te va

chema,Roagă-l să ne-accepte Ruga, să ne-adunăm iar în

Crimeea.”2

cerea libertatea de a pleca în Uzbekistan, eu, fiicalui, l-am crezut „depășit”, bolnav, pierdut... Au trecutanii… După 48 de ani am tradus opera poetică și filo-sofică a poetului uzbec Ahmet Yesevi (1093-1166) șiabia atunci, adică acum un an, mi-am înțeles tatăl, cu-noscător al culturii orientale, contemporanii omagiindu-lcu apelativul „enciclopedie”.

Îmi este lesne de comentat principiul dialogului pestespații și timpi al personalităților umane care și-audepășit epoca, primind și trimițând raze de cultură. Iu-birea către divinitate este pură și lipsită de dezamăgire,de aceea, dacă adăugăm principiile ce au emanat pesteun secol din imperiul mongol, „promovarea celor săraci,gustul pentru arta populară, mai ales pentru teatru”3, tră-sături precum momentul sfânt al rugăciunii, mărețialumii, iadul tiranilor, nevoia de un conducător înțelept,credincios, ideea sacrificiului, putem defini prin versuriaparținând fie uzbecului Ahmet Yesevi, fie lui Radu De-metrescu Gyr sau Andrei Ciurunga, ca „dialogul” poeticce învinge timp și spațiu prin sinceritate și dăruire.Dr. Alexis Carrel (chirurg, religios, biolog, 1873-1944) acrezut în vindecarea prin rugăciune. De ce? Rugăciu-nea este tensiune mare a spiritului, strigătul neliniștii,căutarea Ființei Supreme. Rugăciunea acționează asu-pra spiritului și asupra trupului (deținutul tătar Ali OsmanBekmambet, la Cavnic, s-a îmbolnăvit de ocluzie intes-tinală. Unicul tratament a fost foamea la care el a adău-gat rugăciunea musulmană. A scăpat.) „Simțul sfințenieiare, în raport cu alte activități de spirit o importanță de-osebită, ne pune în legătură cu misterul lumii spirituale.Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iarDumnezeu intră în om”4 Ca urmare, evoc rugăciunealui Ahmet Yesevi către al lui Mare Divin, Allah:

„Este o poruncă grea sufletul să ți-l dai, ajută-mă

În afara Ta nu am pe nimeni, ocrotește-mă.Când sufletul mă va părăsi, când trupul aici va fiÎn coșciugul comun pe cine alături de mine voi ști?”5

Dacă poetul uzbec a ales calea izolării în mod inde-pendent, poeții detenției anticomuniste au fostconstrânși de tirana epocii la ani grei de temniță, încâtruga lor a devenit unica posibilitate de a depăși celula:

„Doamne, păzește-mă, Doamne, ai milă...Simt ca o scorbură veche-ntr-un teiÎn noaptea mea și-a lăsat Amintirea prăsilătoate năpărcile ei.”6

Hogea Ahmet Yesevi a scris acest catren în 1080:„N-au înțeles învățații sensul rugii «Ene-l Hak»Slăvitul Alla n-a acordat vreme să înțelegi sufletul

drag. Sintagmele au fost scrise fără a cunoaște mesajul, Oameni ca Mansur sunt spânzurați pe tot drumul.”7

Andrei Ciurunga (Robert Eisenbraun, 1920-2004)sau „poetul Canalului” scria în 1976:

„Doamne, aprinde-n cer o steapentru libertatea mea.Să mă uit printre zăbreleși-o să văd acolo sus cea mai caldă dintre stelela fereastra lui Iisus”.8

În următorul catren, Ahmed Yesevi invocă Divinitateaîn ruga sa pentru orfani, săraci, oropsiți:

„Muhammed cel Milostiv, aflați că El noaptea nudoarme.

Acesta-i Muhammed, El știe despre toți ce îi doare. El este Muhammed Cel Bun chiar și cu cei plini de

păcat.El are timpul și fața către cel ce nevoilor li s-a alătu-

rat.”9

Doctorul Vasile Voiculescu (1884-1963) înnobileazălirica detenției anticomuniste cu aceste versuri smulsedin inima sa chinuită:

„Doamne, acum mă căznesc Numele tău împărătesc Cu inima mea să-l rostesc.Statornicește-l Iisuse în ea, Să arză acolo până la moartea mea”.10

Dacă poetul uzbec simte dorința retragerii în lumearugii, dacă înțelege iadul ca otravă pentru tirani, dacăvede suferința omului în lupta sa pentru bine și bună-tate, poeții Antologiei pregătite de prof. Ilie Popa evocă„credința în Dumnezeu și invocarea divinității ca sprijinmoral și fizic al deținutului în condițiile grele de viață;foamea, frigul, traumele fizice şi psihice; dorul de ceiapropiați, despre care deținutul nu mai știe nimic (la vor-bitorul din Aiud, din anul 1956, tatăl meu a crezut căsunt sora lui!) pentru că îi este interzisă orice legătură

Ahmet Yesevi

eseu


cu exteriorul locului de detenție.”11

Este simplu să remarcăm versuri precum: „Poemele mele nu sunt pline de durere, celor ce nu

simt, nu le citiți.Toate cuvintele poartă în ele un preț, ignoranților să

nu le vindeți.Citindu-le, să prețuiți puterile creației lui Yesevi,Gustați un strop de vin din cupa dragostei divine”.12

și„Închinându-Ți, Doamne, aceste puține Imagini și gânduri și rime, Le-am lăsat din suflet anonime, Ca să știi că-s numai pentru Tine.”13

Ideea dăruirii, a sacrificiului suprem, a încrederii înjustiția divină, a unei „relații” între poet și Divinitate (an-tologia cuprinde și un capitol dedicat poeților deținuțipolitici tătari), inundă cu IUBIRE cele două părți ale unuidialog imaginat de mine pe baza versurilor citite; dinaceastă contopire se naște veșnicia omului, același înstepa uzbecă liberă atunci și în celula cu zăvoare și chei

din România epocii comuniste! Cu asemenea oamenise clădește universul…

1. vol. Hogea Ahmed Yesevi, Ankara, 2018, pp. 53, 67, 111 2. Emel, 1931, EMEL/IDEAL nr. 4, oct. 2004, an 74,

pp.10-11; Istoria și Istoria Literaturii Tătare, ed. StudIS 2014,p. 197, în vol. ed. în lb. tătară, p. 76

3. Jean-Paul Roux Flavigni, Imperiul mongol și GinghisHan, 2002, p. 74

4. sursa paxlaur. Com5. Hogea Ahmed Yesevi, tr. G. Akmolla, Ankara 2018, p. 816. Ilie Popa, Antologia liricii de detenție anticomunistă din

spațiul românesc, 2016, p. 50, „Rugăciune din celulă” deRadu D. Gyr )

7. Ahmed Yesevi, op.cit., p. 578. Andrei Ciurunga, Ant. cit. p. 1359. Ahmed Yesevi, op. cit., p. 6710. V. Voiculescu, op.cit., p. 166 11. Ahmed Yesevi, op.cit., p. 4012. Idem, p. 11313. Arh. greco-catolic Ioan Ploscaru, op. cit., p. 155

Agora: coridă, angoasă şi furtuni

Poate pentru a ne demonstra că autorul Fraţilor Ka-ramazov rămâne de redescoperit, Ion Fercu îl proiec-tează în Agora, întemeindu-şi actul tocmai pe unimperativ al suprimării situaţiei de separare, suge-rându-ne că fiinţa umană nu este încă pregătită pentru

experienţa orgoliului metafizic, ca „modul de-a-fi-nemij-locit al singurătăţii existente”, deşi statutul de indepen-denţă şi prezumţia eroului dostoievskian de a-şi fisuficient sie însuşi ne aminteşte ce îşi repeta – nu în-tâmplător – protagonistul Însemnărilor din subterană:„Sunt vinovat în primul rând că-s mai deştept decât toţicei dimprejurul meu”. Să aibă dreptate Ivan Karamazov:„Teoretic, fireşte poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar numaiaşa de la distanţă, niciodată însă când e-n preajma ta”,şi să-i fi determinat pe I.F., împreună cu Nikolai Ber-

Petre Isachi

„Totul e gândire ce se gândeşte pe sine”

DOSTOIEVSKI șI DRUMUL SPRE CENTRU *

Partea a VI-a

*Ion Fercu, Prin subteranele dostoievskiene, Editura Ju-nimea, IAŞI, 2018

eseu


diaev cel din Filosofia lui Dostoievski să-l identificepe genialul scriitor rus asemenea conştiinţei naţionale:„Niciodată în conştiinţa naţională rusă nu a existatcumpătare, tărie liniştită şi fermitate fără isterie şisfâşieri lăuntrice. Nici în geniul ei suprem, Dosto-ievski, nu a existat această tărie…”

Prima constatare pe care o facem cu (in)satisfacţie,noi, cititorii: nici în conştiinţa naţională română „nu aexistat cumpătare, tărie…”, încât poporul rus nu estesingurul în bătrâna noastră Europă, pândit de „sfâşierilăuntrice”! Îndrăznim să afirmăm că un asemenea„popor” nu există decât teoretic. Dubitativul se insi-nuează însă, când te întrebi de unde începe genialita-tea şi unde (re)începe poporul, „gloata spurcată la gură,mârşavă, obscurantistă, gata mereu să înjure, pentrucă numai înjurătura îi face plăcere”? În problema pro-vocată de cei doi filosofi, Berdiaev şi Fercu, voi, implicaşi eu un filosof, Gabriel Liiceanu, şi un poet, Baudelaire.Iată-l pe autorul Caietului de ricoşat gânduri cum seasociază cu Ch. B.: „De la ce punct încolo de disolu-ţie a individualităţii se poate vorbi de «popor»? Bau-delaire: «Poporul e un adorator înnăscut al focului.Focuri de artificii, incendii, incendiatori.» Dar mai e– spune Liiceanu –: obiect al manipulării, adorator allinşajului, al execuţiilor, al violenţei, al revoluţiilor,al devastărilor. «Furia poporului»”. Trăsături sinteti-zate de I.L. Caragiale, în cuvântul aparent fără perso-nalitate: „boborul”.

Le grand homme, potrivit autorului volumului Florilerăului, este cel care, asemenea lui F.M.D., înfrun-tându-şi poporul, „câştigă bătălia cu el, făcându-i bineleîn pofida vrerii lui”. Dar să-l ascultăm chiar pe Baude-laire: „Naţiunile n-au decât în pofida lor oameni mari.Aşadar, omul mare este învingătorul întregii salenaţiuni”. Nu în pofida voinţei poporului au ieşit în culturaromânească: Eminescu, Brâncuşi, George Enescu,Cioran, Eliade, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu,G. Călinescu ş.a.? Rămâne suspendată întrebarea mis-terioasă: De ce fac popoarele „tot ce pot”, ca să nu pro-moveze oamenii mari? Adevărata forţă şi măreţie a luiDostoievski a fost mai mare decât a celor peste 80 demilioane de ruşi, încât se dovedeşte un învingător şi încorida din Agora posterităţii, unde, cum era de aşteptat,„problema evreiască” a rămas alături de cea a evreuluiMarx, de orgoliile imperiale ale catolicismului dar şi de– se pare – nebunia nemuritorului Hitler şi a altor sim-boluri malefice de acest fel.

Desigur, opiniile controversate ale Europei şi ideilepangermanismului, ale panslavismului etc. i-au marcatjudecăţile lui F.M.D. asupra evreilor ca seminţie, fărăînsă să-şi declare „ura pentru evrei ca popor”. O jude-cată ca cea de mai jos e mai curând un elogiu admirativ,decât o atitudine antisemită: „Dar într-o primă in-stanţă, ştiu măcar că, probabil, nu există în întreagalume un popor care să se fi plâns atât de mult desoarta sa, clipă de clipă, după fiecare pas şi cuvântal său, de umilirea sa, de suferinţa sa, de destinul

său de mucenic. Ca să vezi, adică nu ei guverneazăEuropa, nu ei controlează acolo cel puţin bursa,adică politica, afacerile interne, viaţa morală a sta-telor”. Cum precizează şi profesorul Ion Fercu: „Nicivorbă despre antisemitism dostoievskian sau rusesc, îngeneral”.

Rămâne interesant autorul capodoperei Crimă şipedeapsă şi atunci când se lasă purtat de „fantezii”. IonFercu nu-l admiră în asemenea ipostaze. Interpretămtotuşi, romanul romanelor dostoievskiene (prin exce-lenţă, un roman de analiză), încât vă rog să descoperiţişi în această Agoră cuprinsă de anxietăţi şi interogaţii,pe romancierul Dostoievski încântat de o utopică alter-nativă: „Totuşi uneori îmi trece o fantezie prin cap:ce s-ar întâmpla dacă în Rusia nu evreii ar fi trei mi-lioane, ci ruşii, iar evreii ar fi în număr de optzeci demilioane? Ei bine ce-ar mai face ei din ruşi şi cumi-ar dispreţui? Le-ar permite să aibă aceleaşi drep-turi ca şi ei? Le-ar permite să se roage nestingheritîn mijlocul lor? Nu i-ar transforma imediat în niştesclavi? Ba mai rău: nu i-ar jupui de şapte rânduri depiele? Nu i-ar omorî, nu i-ar nimici până la unul, cumau făcut cu alte popoare, în vechime, de-a lungul is-toriei lor?” (Cum vedem în Israelul contemporan, ruşii-evrei nu o duc chiar aşa de rău, Dimpotrivă.) Desigur,acţionează aici „boala duhului naţional”, care nu-l îm-piedică pe sincerul scriitor rus, ca într-un „ospăţ al cu-getării” să pledeze „pentru o fraternitate deplină” cuevreii şi să militeze pentru un posibil ecumenism.

Se simte în intervenţiile din Agora posterităţii – folo-sesc limbajul filosofului Nikolai Berdiaev – umanismulnemărginit al spiritului rus, capacitatea rusului de a re-trăi tot ce este măreţ în lume ca fiind al lui! Cum să nufii invidios pe rus? Noi, români, nu retrăim „tot ce estemăreţ”, nici în România ca fiind al nostru…! Să nu-micereţi argumente şi să-mi daţi voie să trec la Anticato-licismul dostoievskian. Adică să deosebesc întreDumnezeul rus şi cel universal şi să înţeleg de ce „ca-tolicismul se pricepe atât de bine (la nevoie) să facă şiconcesii, să concilieze orice”, cum scrie chiar F.M.D. înScrieri politice. „Ce-l costă să dea asigurări poporuluiignorant şi pauper că şi comunismul este tot un creşti-nism şi că Iisus Hristos numai despre asta a vorbit?Doar şi acum există socialişti deştepţi şi inteligenţi, caresunt convinşi că nu există diferenţă între credinţă şiateism şi-l iau pe antihrist drept Hristos”. Poate fi con-trazis? Cu ce argumente? Polemistul Fercu îşi atenţio-nează eventualul cititor, că ar fi o eroare să-l considerepe genialul scriitor, „inamicul cel mai de temut al catoli-cismului”, sau „un şovin”, când – se ştie – că orice artist,se lasă furat de cuvintele trădătoare de tipul: „a fi rusînseamnă a fi ortodox” şi se lasă bântuit de îndoială:„Dacă mi s-ar dovedi că Cristos este dincolo deadevăr şi că în realitate adevărul este dincolo deCristos, aş vrea mai curând să rămân alături deCristos decât de adevăr”. În Demonii, Şatov, purtă-torul de cuvânt al lui Dostoievski, îşi mărturiseşte cre-

eseu


eseudinţa în Rusia, în ortodoxie, în Hristos. Se îndoieşte însăde Dumnezeu… Pentru a atenua acuzele lui N. Ber-diaev: „A tăgăduit creştinismul popoarelor Europei, acondamnat la moarte întreaga Europă. A fost un şovin.Există multă nedreptate în judecăţile sale…” , roman-cierul I.F. îl implică în polemică, pe filosoful Ştefan Mun-teanu, cel ce a scris până acum, două volume din Oistorie a opiniilor privind filosofia lui Eminescu, carenuanţează fericit opiniile dostoievskiene: „Dostoievskis-a ridicat împotriva oricărei armonii forţate, fie aceastacatolică, teocratică sau socialistă. Libertatea omului nupoate fi un dar al ordinii, ci ordinea şi armonia pot fi in-staurate pe calea libertăţii”. Uşor de zis, dar mai greude urmat…

Polemica irezolvabilă pleacă de la monologul Mare-lui Inchizitor rezumat cu obiectivitate de I.F.: „Hristosrevine pe pământ în secolul al XVI-lea, în timpul In-chiziţiei spaniole. Oamenii îl recunosc instinctiv şiîncep să-l urmeze, dar Inchiziţia îl arestează. În ce-lulă, Hristos este vizitat de Marele Inchizitor, care îireproşează această a doua venire, total inoportună,după părerea sa. Marele Inchizitor Îl acuză pe Hris-tos că a rezistat celor trei Ispite ale diavolului: trans-formarea pietrelor în pâine întru îndestulareaomenirii; orgoliul atotputerniciei şi împărăţia aces-tei lumi. Cu toate acestea, Mântuitorul nu este jertfita doua oară. Marele Inchizitor îl eliberează, iarAcesta îl sărută şi pleacă. Pe tot parcursul scurteisale încarcerări, Hristos nu rosteşte nici un cuvânt”.Ce ar fi putut să spună ca să fie crezut? Parabola paremai curând o pledoarie discretă pentru Ortodoxie, decâto retorică anticatolică care vesteşte „sfârşitul sfârşitului”.Incredibil, dar Istoria este cel mai mare duşman al cul-turilor, nu doar a celor mici, cum credea Milan Kundera.Sau este mai curând, un joc mental între Oameni şi Di-vinitate, cum o definea Constantin Severin, în romanulborgesian, Bibliotecarul infernului. Un joc mentalaleatoriu, când sublim, când tragic, întotdeauna – ab-surd.

Scris în stilul polemic de reverie şi erudiţie intelec-tuală al lui G. Călinescu vol. Prin subteranele dosto-ievskiene va rămâne în cultura europeană (traducereaîn rusă, spaniolă, engleză, franceză şi germană s-ar im-pune, dacă…) ca o admirabilă DOCUFICŢIUNE – rea-mintesc: bibliografia selectivă şi bibliografia electronicăcuprinde 13 file (599-612 pp.) – cimentată (nu am găsitalt cuvânt) de Jurnal de scriitor (care este simultan jur-nal anecdotic, laborator de creaţie, jurnal de creaţie şijurnal intim propriu-zis) ce ar confirma fidelitatea faţă deun filosofic joc al ielelor, dar şi unicitatea şi caracterulirevocabil al Operei.

În viziunea scriitorului I.F., Jurnalul dostoievskianeste mai curând un „defect al subiectului”/„defect deexistenţă”, cum ar fi spus R. Barthes. Cel puţin aşa l-amînţeles eu: „Dacă Dostoievski nu mi-ar fi fost apro-piat, probabil că l-aş fi aruncat peste bord de la pri-mele rânduri pe care le-aş fi citit în JURNAL…

(aprilie 1877), cu privire la problematica războiului.Războiul este totul, artă şi creaţie, îmi spune Napo-leon. Şi cred că este sincer, pentru că războiul aconstituit un fel de hobby pentru aventuroasa sa fi-inţare”. Să fi ţinut Fiodor Mihailovici, Jurnalul, pentru„a-şi stârpi anxietatea” (cum pretindea Kafka) sau pen-tru a-şi afla mântuirea şi a fi sincer cu sine însuşi? Doarcu tine însuţi, poţi fi cu adevărat sincer? Este aceastăscriitură voit subiectivă, un defect al subiectului sau undefect de existenţă? Şi… şi…, ar putea fi răspunsul au-tentic.

În ceea ce priveşte războiul – sper să nu-l supăr peI.F. – sunt de partea lui Napoleon şi a lui F.M.D. De ce?Pentru că starea de război ne este predestinată, maiales dacă avem în vedere războiul multiplu/ hibrid: răz-boiul dintre religii, culturii, economii, orgolii naţionale,tradiţii, proiecte de viitor, rase, prejudecăţi, neamuri, tri-buri postmoderne, doctrine, filosofii, memorii, idei, pros-tologhicoane (termenul îi aparţine lui Mihai Stîncaru),dintre nou şi vechi, dinte om şi supraom, interminabilulrăzboi politic, dar mai ales războiul cu noi înşine etc. Sevede cu ochiul liber, cum „pacea” perpetuează apatia,plictiseala, minciuna, indiferenţa, resemnarea, egois-mul, laşitatea, hoţia, cameleonismul, trivialitatea, stareade euforie, stagnarea intelectuală etc. şi, nu în ultimulrând, permanenta pregătire a RĂZBOIULUI – aparentparadoxala maximă latină: vrei pace pregăteşte-te derăzboi. Pacea e un război invizibil. Ca şi iubirea, războ-iul este o boală care recreează Binele, „cu condiţia sărămâi în viaţă” (Bertrand Russel), oricum „face un pascătre ceva absolut nou” (Fiodor Dostoievski). Dar cumcreştinismul însuşi recunoaşte războiul…

Corida pe tema Războiul, o surprinzătoare soluţiedostoievskiană este importantă atât prin faptul cum s-acomentat, locul unde s-a interpretat şi ce aspect anumeascunde, încât până la urmă, Tu, fratele nostru, cititorul,gândeşti „cu tot ce ţi se potriveşte şi te face să devii Tu”.(Gabriel Liiceanu, Caiet de ricoşat gânduri sau miste-rioasa circulaţie a ideilor de-a lungul timpului). Fericiteste cititorul care are geniu! Să ai geniu, era de părereCioran, un „călău al Iluziei”, cum îi spun prietenii, „în-seamnă să poţi digera influenţele până le faci pierdutăurma”. Îmi place mirarea-interogativă a filosofuluiI. Fercu: „De ce n-a rostit stareţul Zosima niciun cuvântdespre război? Măcar un singur cuvânt…!” Răspunsulce nu poate fi contrazis îl dă poetul Puşkin: „Dracu m-apus să mă nasc în Rusia cu talent şi cu suflet!” Pe dea-supra, F.M.D. s-a născut şi cu un geniu rar, ce poate di-gera/asimila toate influenţele până devin ale lui.

Desigur că un asemenea geniu poate fi acuzat ori-când, de orice şi de oricine – celebrii în „norocul” de afi perpetuu acuzaţi sunt în cultura română: Eminescu,Mircea Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu, Eugen Io-nescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu ş.a. Astfel IonN. Oprea (v. O polemică (relativ) cordială) afirmă acu-zând fără discernământ: „Dostoievski a fost nu doarsusţinătorul războiului ci, în ultima perioadă a vieţii

eseu


şi propagatorul ideilor xenofobe, antisemite, antica-tolice, antiprotestante, antieuropene – şi de ce nuale anticreatorului, ideea sinuciderii dominându-l deatâtea ori, încât ajunsese să nu mai aibă încredereîn propria memorie, în spusele şi în faptele sale”.Desigur, autorul docuficţuinii de excepţie Prin subtera-nele… le anulează cu argumente multiple, încât cititorulca să-şi păstreze autonomia îşi spune, asemenea luiEinstein: „Vreau să cunosc gândurile lui Dumnezeu,restul sunt detalii”. Dar dacă „Dumnezeu este în deta-lii”? El este de fapt, în Tot şi Toate. O certitudine: Nimenişi nimic nu depăşeşte orgoliul cititorului, tiranul nostruabsolut, încât ultima sentinţă îi aparţine.

Exemplară în sensul respectului preopinentului, mise pare replica lui Ion Fercu, în controversata idee a si-nuciderii – temă regândită şi de Cioran – unde cei maimulţi confundă personajul Kirilov cu omul Dostoievskicare „respinge superstiţiile populare şi religia for-mală a Bisericii Ortodoxe, considerată a fi fatalistăşi mistică, o religie a fricii şi a groazei. Să fie împo-triva Creatorului întrucât l-a dominat «de atâtea ori»,cum zice Ion N. Oprea, ideea sinuciderii? În Jur-nal…, Dostoievski schiţează un monolog interior alsinucigaşului din plictiseală, al sinucigaşului cuidei, dezamăgit de lume; unele dintre personajelesale se comportă de parcă ar fi elaborat o doctrinăa sinuciderii, dar Dostoievski însuşi nu a cochetatniciodată cu ideea sinuciderii. Îl confundăm pe Dos-toievski cu personajul Kirilov, personajul cel maisemnificativ pentru a nuanţa doctrina sinuciderii lo-gice.” Nu doar confuzia cu personajele sale i-au alimen-tat scriitorului rus, spiritul polemist, ci şi „scrisorileanonime injurioase”.

Mai precis, bârfa literară, „parte inalienabilă”, ceacompaniază „în toate direcţiile”, de când lumea, înorice literatură, marii scriitori. Jurnalul de scriitor al au-torului Karamazovilor, în care scriitorul rus se manifestă– crede Nikolai Berdiaev – „ca un duşman al libertăţii…ca un conservator şi reacţionar” este în realitate un spa-ţiu ce-i permite să polemizeze şi să le arate celor inte-resaţi de problematica Dublului şi condiţia kafkiană acelui implicat activ în viaţa Cetăţii. Implicit, în Dosto-ievski polemistul, I.F. pledează pentru necesitateaîntr-o literatură, cum este cea românească, a spirituluipolemic, necesitatea unei permanente polemici obiec-tive susţinută cu argumente logice, filosofice, literare,estetice, mitologice, religioase, istorice, morale etc. Maiales cu argumentele Textului. Desigur că aceleaşi po-lemici pot naşte „erori axiologice”, atacuri la persoanăşi chiar credinţa că scriitorul ar trebui să aibă un destinapostolic.

Atât în cei care l-au elogiat, cât şi în adversarii auto-rului vol. Demonii, profesorul Ion Fercu îşi caută un fe-edback. Este încântat când un estetician ca TudorVianu îl asigură că Dostoievski a fost „unul dintre ceimai mari poeţi tragici ai omenirii, egalul lui Eschilşi Sofocle, al lui Dante şi Shakespeare, căci a zgu-

duit suflete omeneşti…” O exprimare nefericită a ma-relui profesor al Universităţii Bucureşti, pentru că scrii-torii sunt prin excelenţă inegali, nu încap în sintagme detipul „cel mai mare scriitor al literaturii…”, sunt aseme-nea, îmi spune la telefon, poetul Dan Sandu, ei suntunici şi coexistă valoric, într-o ordine simultană…, restulsunt uitaţi. Clasamentele de tipul celui făcut de VladimirNabokov: Tolstoi, Gogol, Cehov, Turgheniev, fără „pro-fetul Dostoievski” ş.a. rămân subiective şi strict didac-tice. Dacă ar fi fost „egalul lui” Tolstoi, Eliade, Nabokov,Camil Petrescu, G. Călinescu, Balzac, C. Stere, Cer-vantes ş.a., cei ce i-au asigurat feedback-ul lui I.F., ar fifost foarte trist… F.M.D. nu ar fi scris în Jurnal de scrii-tor aceste admirabile cuvinte: „Trist, fiindcă ei nu ştiuadevărul, iar eu ştiu adevărul! Dar ei nu vor înţelegeasta. Nu, nu vor înţelege…” Nimeni nu se înţelege decâtpe sine? Personal mă îndoiesc. De văzut totuşi: Dos-toievski şi criticii săi.

Cu certitudine, I.F. nu se vrea un naiv de serviciu alsubiectivităţii în exces, mai ales când ne propune O aiu-reală: Dostoievski comparat cu Hitler (I, II) mai alescând polemizează cu David Duke, admirator al Ku KluxKlan-ului, convins de superioritatea rasei albe şi apără-tor al teoriei că „Holocaustul a evoluat de la statutulde adnotare a celui de al Doilea Război Mondial,până la situaţia în care al Doilea Război Mondial adevenit o notă istorică de subsol a Holocaustului”.Nu întâmplător, evreii îl consideră pe americanul D.D.un „rasist”, mai ales pentru discursul ferm ce merităcitat. El este convins că „dacă cineva critică oriceparte a istoriei evreieşti sau conduitei evreieşti, oriaspectele intolerante ale religiei mozaice, saunumai şi politica sionistă a Israelului, dobândeşteinevitabil eticheta de antisemit, un termen care pre-supune mai multe prejudecăţi şi daune decât ori-care altul. Dar dacă vorbeşte despre maltratareacurentă a indienilor pe parcursul istoriei americane,nimeni nu-l acuză că ar fi anti-american. Cei care-şiexprimă oroarea faţă de excesele Inchiziţiei spa-niole nu sunt declaraţi nici anti-creştini şi nici anti-spanioli”. Caragiale ar fi rezolvat repede conflictul, cucelebrul său oximoron: Curat-murdar…

Dar tocmai autoritatea acestui oximoron (unitateacontrariilor) permite să fie puse sub aceeaşi umbrelăJurnalul de scriitor, Protocoalele Înţelepţilor Sionu-lui, Mein Kampf, Evreimea Internaţională şi alteScrieri de acest tip, care alimentează puncte de vedererupte de contextul economico-politic şi de permanentastare de război în care se află umanitatea. Cu acribiaunui jurnalist de investigaţie, scriitorul I.F. expune sineira et studio aceste puncte de vedere şi ajunge lateze/antiteze care-l absolvă pe F.M.D. de comparaţii şiapropieri absurde, ce amintesc de spusa lui Borges:orice propoziţie implică întreg universul sau de cea a luiEco: orice şi oricând poate fi legat de Marele Text alLumii. Dar iată chiar concluzia lui Dostoievski din Jurnalde…: „Este de la sine înţeles că pentru evrei trebuie

eseu


făcut tot ceea ce impun umanitatea şi echitatea, tot ceimpun omenia şi legea creştină”. Tot el se confeseazăcu sinceritate: „eu sunt pentru deplina egalitate în drep-turi, pentru că aceasta este legea lui Hristos, pentru căaşa-i principiul creştin”. Unde-i antisemitismul dostoiev-skian? Să-l acceptăm doar pentru că nu împărtăşeşteprincipiul discriminării pozitive?

Criticismul fratern – „Dar trăiască fraternitatea” – nu-lîmpiedică pe autorul Demonilor (principiile celebruluiroman stau la baza leninismului, crede Tismăneanu?)să noteze în Jurnal, constatări ce prefigurează „deplinalor împărăţie”. Constatări actualizate de David Dukecare – paradoxal – elogiază spiritul de lider mondial alevreului. Să vedem însă ce notează acribiosul scriitorbăcăuan: „Dacă ar fi să-i acordăm credit subiectivu-lui David Duke, Dostoievski ar fi fost un jurnalist-profet. În «Trezirea la realitate» (vezihtp:/lupta-ns.info) acesta avansează cu argumentestatistice, ideea că evreii sunt cei care stăpânesctotul de la mass-media şi industria cinematografică,la politică. Câteva exemple ale lui Dake, deşi suntfolosite cu caracter vădit manipulator, nu par a fi in-venţii… După ce Marlon Brando a spus în emisiu-nea lui Larry King că Hollywood-ul este condus deevrei. Este proprietatea evreilor, celebrul actor ar fifost nevoit să solicite o audienţă la Wiesenthal,unde s-a spăşit, putând astfel să-şi continue ca-riera. Deşi preşedintele Richard Nixon era apreciatca un cripto-antisemit, în Cabinetul său funcţii-cheie, precum cele de Secretar de Stat, Secretar alApărării, Preşedinte al Curţii Rezervei Federale, Pro-curor General, Ministru al Justiţiei erau ocupate decetăţeni cu origini evreieşti. Cabinetele Jimmy Car-ter, Reagan, Bush, Clinton au avut continuitate înacest sens. (…) Administraţia Obama, însă a fostacuzată – dacă e să respectăm… statisticile – defaptul că nu a reprezentat suficient minorităţile înCabinet”.

Probabil, „chestiunea evreiască” a fost creată să ră-mână fără soluţii/leac şi să perpetueze un (pseudo)an-tisemitism motivat politic, naţional, economic, religios,rasial, subiectiv, încât exacerbarea acestei problematici,prin raportare la trecut, nu face decât să reactualizezeopinia lui Schopenhauer: „Un leac nu-şi atinge ţelul îndoză prea mare. La fel şi reproşurile şi criticile, când de-păşesc măsura dreptăţii”. Din nefericire „reproşurile şicriticile” sunt reciproce şi ating absurdul: Dostoievskicomparat cu Hitler! Paradoxal, dar în afara unor cauzepolitice/ politicianiste şi manipulatorii, antisemitismul nuar exista…

În numărul următor al revistei „Pro Saeculum”, vominterpreta succint, Partea a VII-a Nelinişti esenţiale:Euterpe, Apollo, Afrodita/Eros, Thalia. Prin urmare,scriitorul rus, corelat de autorul Prin subteranele dos-toievskiene, cu muza şi patroana poeziei lirice, cu zeulluminii, muzicii, al poeziei şi al artelor frumoase, cu zeiţadragostei şi a frumuseţii, cu muza şi patroana comediei.

Titlurile promit să reconfigureze personalitatea contro-versatului geniu: Dostoievski şi femeia, Filmoteca şi tea-trul dostoievskian, Dostoievski critic de artă,Dostoievski: adoratorul adorat şi nu în ultimul rând, cumeste judecat/ văzut rusul, de Emil Brumaru, Liviu Anto-nesei şi Leo Butnaru.

După cum aţi remarcat deja, profesorul de filosofieIon Fercu stăpâneşte, probabil de la Arthur Schopen-hauer, dialectica eristică/arta controversei sau „arta dea avea întotdeauna dreptate”, dar şi credinţa că lavoinţă ( = substanţă iraţională) este reductibilă oriceformă de fiinţare, inclusiv a tiranului nostru absolut, Ci-titorul. Cum reuşeşte scriitorul I.F. să iasă triumfător dinorice dispută literară/filosofică/estetică/intelectuală etc.cu fratele său, cititorul? Insinuează când şi unde trebuiecă interesele lectorului sunt mai presus decât raţiunea,recurge dostoievskian la argumente absurde, despicăfirul în patru, reiterează argumentul autorităţii, implicăpreopinentul real sau fictiv, disociază între teorie şi prac-tică, mizează pe legea uitării etc. Nu vă rămâne decâtsă luaţi disputa la modul personal, cu instanţele comu-nicării narative – autor, narator, personaje, cititori – dinvolumul polemic Prin subteranele dostoievskiene şi,desigur, pentru totdeauna, dialogul cu firea misterioasă,incognoscibilă, a omului…

(va urma)

F.M. Dostoievski

eseu


1. Ideea tipurilor de raționalitate pornește de la Kant,care a făcut distincția între întrebuințarea (Gebrauch)teoretică a rațiunii și întrebuințarea practică a rațiunii.„Folosirea (Gebrauch) teoretică a rațiunii se ocupă cuobiecte ale simplei facultăți de cunoaștere, iar o criticăa ei cu privire la această folosire se referea, de fapt,numai la facultatea pură de cunoaștere, fiindcă aceastastârnea bănuiala… că s-ar rătăci cu ușurință dincolo delimitele ei… Cu folosirea practică a rațiunii, lucrurile staualtfel. În aceasta rațiunea se ocupă cu principiile deter-minate ale voinței”1.

De fapt, ratio (lat.) are mai întâi un sens larg, carepermite înțelegerea diferențiată a facultăților decunoaștere, într-o cuprindere ce pune rațiunea și catemei (Grund), ratio essendi și ratio cognoscendi; pescurt, ca „rațiune de a fi” sau cauza unui lucru în maimulte sensuri. „Se numește într-un prim sens cauză (ai-tion), preciza Aristotel, ceea ce este prezent în și dincare ceva ia naștere, ca bronzul pentru o statuie… Înalt sens, se zice formă – eidos și model – para-deigma,adică este model-paradeigma pentru esență… și pentrugenurile sale, de exemplu, pentru octavă, raportul dintredoi și unu, în genere, numărul, ca și părțile rațiuniiesenței. Mai e și principul schimbării… înfăptuitorul,cauza înfăptuitului și cel care schimbă, cauză a ceeace schimbă. De asemenea, scop – tó télos înseamnăacela în vederea a ceva…”2.

„Nihil sine ratione” este formula sub care Leibniz in-troduce „principiul rațiunii suficiente”, „marele principiu,măcar că puțin întrebuințat, conform căruia nimic nu seîntâmplă fără o rațiune suficientă, altfel spus, nimic nuapare fără să fie mai întâi posibil, pentru acela dotat cuo cunoştință îndestulătoare a lucrurilor, de a indica untemei (raison), care să fie suficient pentru a determinadacă un lucru este aşa, și nu altfel”3.

2. De fapt, „rațiunea pură teoretică” şi „rațiunea pură

practică” înseamnă, în cele din urmă, o „întrebuințare”(Gebrauch) a rațiunii (nu o nouă rațiune). Kant anunțatotodată „primatul rațiunii practice” (de fapt, al acțiunii,răspunsul la întrebarea: „was soll ich tun?”, ce trebuiesă fac?, nu doar „was kann ich wissen?”, ce pot săștiu?) şi declanşa prima critică de fond a modernității,prin care deschidea calea abordării rațiunii caraționalitate (în funcționarea ei), consacrând: (a) ceeace adusese gândirea modernă (prin empirism şi prinraționalism) ca formă pozitivă a raționalității (de fapt,raționalitatea ştiințifică) şi (b) ceea ce propunea el însușiprin alte tipuri de raționalitate („rațiunea tehnică”,„rațiunea istorică”), într-o sistemică filosofică ce rămâneuna dintre cele mai reușite configurări valorice alemodernității culturii europene, sesizată îndeosebi dupăce Max Weber a introdus o dezbatere despreraționalitate şi raționalizare, cu precizarea că în toateformele, în religie, ştiință, economie, artă, drept, politicăș.a., „în toata viața noastră modernă” este prezent „unraționalism diversificat în modul specific de a fi al culturiioccidentale”4.

Așadar, rațiunea (rațio) ca raționalitate se plurali-zează funcțional, prin întrebuințare, prin utilizare, nustructural. Dincolo de perspectiva kantiană se pare căoriginea ideii se află şi în concepția despre tipurile deexperiență (Erfahrung), dintre care cele mai studiatesunt experiența ştiințifică şi experiența artistică. Îm-preună, aceste perspective au condus la ceea ce, peurmele lui Hegel (care a pus în evidență şi importanțanu a ceea ce este opus rațiunii, ci a ne-raționalului) s-anumit „one raison élargie”.

Prin aceasta Hegel „inaugurează tentativa de a ex-plora iraționalul și a-l integra unei rațiuni lărgite, care ră-mâne sarcina secolului nostru”; el este inventatorulacestei Rațiuni mai comprehensive decât Intelectul,care, capabilă de a respecta varietatea şi singulari-tatea psihismelor civilizațiilor, de gândire şi

Acad. Alexandru Boboc

RAțIONALITATEA șTIINțIFICĂ șI ALTE TIPURI DE RAțIONALITATE

eseu


contingență istoriei, nu renunță totuși la a le domina,pentru a le conduce la propriul lor adevăr”5.

De fapt, Hegel consideră că gândirea epocii mo-derne (în marile sisteme filosofice) s-a ridicat mai întâila abstract, prin puterea a ceea ce el numește „intelec-tul, gândirea discursivă”, urmând însă calearaționalității, la nivelul căreia se realizează saltul la „con-cretul plin de determinări”; căci „filosofia are de a facecu generalul, conținutul ei este abstract, dar numai înce priveşte forma – numai potrivit elementului ei: dar însine Ideea este în chip esențial concretă, este o unitatea unor determinări diferite. Aici rezidă diferența dintrecunoașterea rațională și cunoașterea prin intelect.Rațiunea umană sănătoasă se îndreaptă spre concret.Numai reflecția intelectului este teoria abstractă”6.

3. Se anunță astfel o posteritate pozitivă a ideii derațiune, care, dincolo de formele cuprinderii ei în siste-mele de gândire, rămâne un concept-paradigmă înreconstrucția modernă în filosofie. Căci ratio rămâne,ca raționalitate (ca funcție, nu ca facultate decunoaștere) în diverse forme, în funcție de contextul cul-tural-istoric şi, bineînțeles, de concepția pe care o pro-pun diferiți filosofi. Determinarea raționalității – îngeneral pentru facultățile de cunoaştere (intelect,rațiune, spirit) are loc prin funcția ei de a da temei, de ada rațiunea de a fi în ordinea cunoașterii, a acțiunii și acreației.

Aceasta ne permite astăzi să vorbim în același timpde tipuri de experiență și de tipuri de raționalitate (Ver-nünftigkeit) nu de rațiune (Vernuft). Ambele perspectiveau legătură cu căutările de a depista ceea ce este ade-vărat (adevărul), folosindu-se nu numai de logica corec-titudinii (logica formală), ci şi de logica prin analogie(verosimilului).

În acest sens putem face o deosebire între două mo-duri în care acționează tertiu: în logica formală (a co-rectitudinii) ca tertium non datur și în logica analogiei catertium comparationis (prin analogie, sub forma verosi-milului). Aceasta din urmă ar constitui forma prezențeiadevărului în creația artistică (dacă ținem seama derolul ipotezei în știință și în creația științifică).

Într-un anumit sens, aceasta are legătură cu ceeace am numi „experiența de adevăr” (Erfahrung von Wa-hrheit)7 în domenii diferite (știință, artă, istorie etc.).

4. În funcție de cele spuse, putem considera mo-mentele de criză din istoria culturii nu numai ca mo-mente de insatisfacție, de pierdere a echilibrului, ci șica momente de căutare, cum se spunea încă de de-mult, de reconstrucție teoretico-metodologică (în filoso-fie, teoria științifică, teoria artei, teoria acțiunii etc.),astfel încât să apelăm, la un anumit nivel, la acțiuneaprincipiului de sorginte kantiană al ireductibilității şi au-tonomiei valorilor şi domeniilor. Chiar teoria adevărului,de pildă, îngăduie o pluralizare (în funcție de domenii)în care, respectându-se autonomia domeniilor, sevorbește de tipuri de raționalitate, evitând astfel extin-derea unui tip de raționalitate (de pildă, cea ştiințifică)asupra altor domenii (ştiință, artă, acțiune etc.). Aşa

cum am menționat, ideea tipului de raționalitate se jus-tifică și necesită caracterizări diverse în funcție de do-meniile experienței şi cunoașterii, ale acțiunii și creațieietc.

Astăzi, mai mult ca oricând, se pune într-un nou modproblema atitudinii față de tradiție, încercare de readu-cere a unor „permanențe” din ceea ce s-a numit „moş-tenirea spirituală a Europei”8 în reorientarea spre viitor,și contrar viziunii europocentriste, în orientarea spre„celălalt”, spre pluralismul lumilor.

Pe acest fond, se susține ideea pluralității şidiversității, într-o unitate – Europa –, în care se relie-fează configurații culturale specifice. Ceea ce se vreaşi se caută este o nouă formă de unitate: Europa multi-plă. „A viețui împreună cu celălalt... este ceea ce valo-rează ca măsură, în mare şi în mic, a menirii(Bestimmung) omului. Așa cum încercăm să trăim îm-preună cu celălalt, tot aşa trebuie să fie şi pentru for-mele de asociere umană, pentru popoare și state. Aici,pare să se afirme o preferință a Europei, anume: să sepoată și chiar să trebuiască să se învețe a trăi împreunăcu alții, chiar dacă acești „alții” sunt „altfel”9.

5. Momentul actual în tabla de valori a culturii epociipoate fi caracterizat ca un moment de criză (în sensulnu numai de necorespondență, ci şi de căutare a altorperspective) și, ca atare, ar urma să determinăm acesteperspective (care au la bază raționalitate și adevăr, dardeterminate în funcție de domeniile la care ne rapor-tăm).

Din păcate, persistă încă iluzia universalității mode-lării scientiste a rațiunii și, ca urmare, extinderea ei asu-pra altor domenii ale cunoașterii şi experienței. Nu vremo critică a raționalității ştiințifice decât într-un sens res-trictiv: subliniindu-i limitele de aplicabilitate (cu recu-noaşterea că este totuși domeniul cel mai bineinvestigat, teoretico-metodologic, ceea ce nu ar justificafolosirea acestei teorii ca o condiție de posibilitate acreării unei teorii a artei, de pildă). În fond, se poate re-discuta vechea dispută dintre scientism și hermeneu-tică. Prima apără monolitismul, pe când hermeneuticacondiționează pluralismul ca pluralitate a interpretărilor(o altă formă a prezenței raționalității).

Pornind astfel de la ratio în diferitele forme pe carele-a luat în istoria gândirii, o localizare a ei caraționalitate, ca mod justificat de a fi, ca justificare, ar ficondiția de posibilitate a ceea ce s-a numit o „rațiunelărgită”, precum şi a ceea ce s-a numit, în concepția luiKant, o rațiune străină10 (fremde Vernuft).

Prin aceasta are loc o contextualizare a adevăruluiîn funcție de „orizontul” celui care se comportă ca su-biect cunoscător. De fapt, cunoaşterea are loc într-ointercondiționare de orizonturi, ceea ce lărgește sfera„întrebuințării” (Gebrauch) rațiunii, îndreptățind perspec-tivele şi pluralizarea după semnificații contextuale mul-tiple. Este de reținut însă precizarea: „privind dreptuloriginar al rațiunii umane, care nu cunoaşte alt judecătordecât tot rațiunea omenească universală însăşi, în carefiecare îşi are vocea sa”11.

Toate acestea sunt de luat în considerare atunci

eseu


când determinăm „experiența de adevăr” în funcție decontexte specifice, şi nu în general. Ratio este astfel de-păşită prin pluralismul pe care l-a generat înțelegereaei nu ca facultate, ci ca funcție a gândirii. Parafrazândo formulare a neo-kantianismului, H. Rickert („Trans-cendentalul a murit, trăiască transcendența!”), putemspune, Ratio a murit, trăiască raționalitatea!

1. Imm. Kant, Critica rațiunii practice, București, EdituraȘtiințifică, 1972, p. 101.

2. Aristotel, Metafizica, Cartea Delta (V), 2, București, Edi-tura Paideia, 2011, p. 80.

3. G.W. Leibniz, Principiile naturii și ale creației, 7, în vol.Primae Veritates și alte scrieri de logică și metafizică, EdituraPaideia, 2002, pp. 128-129. Rational (lat.) înseamnă conformrațiunii, din rațiune, prin rațiune, în opoziție cu „conform sen-timentului” (de fapt, altfel rațional).

4. M. Weber, Gesammelte Aufsätze tur Religionsphiloso-phie, Bd. I, J.C.B. Mahr, Tübingen, 1920, p. 1. Mai pe larg, înAlexandru Boboc, Cunoaștere și comprehensiune, București,Editura Paideia, 2001, p. 15 urm.

5. M. Merleau-Ponty, Sens et Non-Sens, Paris (3ème éd.),1961, p. 109.

6. G.W. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, I, EdituraAcademiei, București,1963, p. 37. „Din punctul de vedere alformei, preciza Hegel, logicul prezintă trei laturi: α) cea ab-stractă sau a intelectului; β) cea dialectică sau negativ-rațională; ϒ) cea speculativă sau pozitiv-rațională”…(Enciclopedia Științelor Filosofice, I: Logica, București, EdituraAcademiei, 1962, p. 157). „Speculativul” sau raționalul pozitiv

„prinde unitatea determinațiilor în opoziția lor, afirmativul careeste conținut în disoluția și în trecerea lor”. (ibidem, p. 164)

7.H.-G. Gadamer, Wahrheit und Methode. Grundzügeeiner philosophischen Hermeneutik (4. Aufl., J.C.B. Mahr), Tü-bingen, 1975, pp.1-2: hermeneutica se opune „pretenției launiversalitate a metodologiei științifice”, propunându-și „sădiscearnă, oriunde ar întâlni-o, experiență de adevăr caredepășește domeniul supus metodologiei științifice și să punăproblema legitimării acestei experiențe”.

8.Das geistige Erbe Europas, hrsg. Von Buhr, Napoli, 1994,volum ce întrunește colaborări din diferite spații culturale (șinu numai europene).

9. Ibidem, p. 65.10. În Critica rațiunii pure (București, Editura Științifică,

1969, p. 612), Kant preciza: „Piatra de încercare, cu ajutorulcăreia putem distinge dacă considerarea a ceva ca adevărat(das Fürwahrhalten) este convingere sau simpla persuasiune,este deci, privind din afară, posibilitatea de a o comunica şide a găsi considerarea a ceva ca adevărat valabilă pentrurațiunea oricărui om… încercare pe care o facem asupra in-telectului altora cu principiile simțirii noastre, care sunt valabilepentru noi, anume că ele au asupra rațiunii străine acelașiefect ca şi asupra rațiunii noastre, este un mijloc, fie chiarnumai subiectiv, nu de a produce, desigur, convingere, dar dea descoperi totuşi simpla valabilitate a judecății, adică ceva înea, care este simplăpersuasiune”.

11. Imm. Kant, Critica rațiunii pure, p. 570. Şi apoi, hotărât:„şi cum de la acesta trebuie să vină orice ameliorare de caree susceptibilă starea noastră, un astfel de drept este sfânt şinu ne este permis a-l restrânge” (ibidem).

pe firul memoriei


Lui Gheorghe Grigurcu

Nu trebuie să te miri de vei auzi că la 24 august ’44– când nu împlinisem încă 15 ani –, a doua zi după cu-vântarea regelui Mihai, cu întoarcerea armelor împo-triva aliaţilor nazişti – eram la Arcul de Triumf, în grupelede civili chemaţi să întărească rezistenţa militară de laBăneasa, contra aviaţiei germane care ţintea Palatul Te-lefoanelor şi Palatul Regal – nimerind greşit Teatrul Na-ţional. Acolo primeam şi eu un ZB, fără cartuşe, probabildin teama unui locotenent ce împărţea arme să nu măîmpuşc din greşeală, după ce întreba pe voluntari undeau făcut armata. Lung şi deşirat, credeam să par maimare. Acolo Manole Bodnăraş, fratele fostului şef depromoţie de şcoală militară – despre care nu se preaştie ce l-a determinat să fugă la ruşi – a ordonat: „Ro-mânii la dreapta, evreii la stânga”. Pentru mine, maredilemă: unde să mă duc (ambii părinţi, români get-beget, născuţi în Argeş, mama din Brad, tata din Şer-băneşti, străbunii săi de dincolo de munţi, onomasticaGheranilor fiind risipită masiv între Arad şi Oradea)?! În-cotro s-o iau, că doar pe mine mă trăsese după elMoncu – prieten din vecini, pe nume SolomonMarcovici –, şi nu oricum, ci atras cu „să mergem, căse dau arme”. Cu el plecasem, cu el am rămas, pânăla repartiţia voluntarilor. Spre deosebire de combatanţi,sincer vorbind, pe mine mă mâna aventura, motivulprincipal care-mi mişca paşii înainte, când, între pasiu-nile mele literare, era devorarea cărţilor poliţiste cuSherlock Holmes şi submarinul Dox. Or, să mă pome-nesc deodată în plină misiune, cu un pistol pe gratis –cum speram –, mai ales când avusesem în anii războ-iului un revolver „Beretta”, de 9 scurt, pe care mi l-a şutitîn tramvai, din buzunarul unui raglan, cu gulerul ridicat,c-aşa văzusem că se poartă în filme „la şme”. Bombar-dament nemţesc? Rahat cu perje, după ce avusesemparte de cvadrimotoarele americane Liberator – care

zburau razant cu pământul, văzând piloţii din carlingă –fără să tragă în noi – când se îndreptau spre Gara deNord, în general Griviţa – sau când escaladau Breaza,peste deal, vizând rafinăriile din Câmpina, punct ochit,punct lovit – nu ca Hurricanele englezeşti, care, cura-joase, ne onorau doar noaptea, de la 10 000 de metri,„bombardament de covor”, că în strategia militară tre-buia să se găsească un termen tehnic şi pentru masa-crarea populaţiei civile.

Şi, totuşi, i-am dorit; mulţi dintre cei mai curaţi şi buniromâni aveau să putrezească în puşcării, schingiuiţi mairău decât Hristos – iartă-mă, Doamne, ştiind şi Tu cămulţi dintre ei îşi doreau mai curând moartea, decât sămai îndure iadul „reeducării” sau ruşinea trădării –, pie-rind în gropi comune. I-am aşteptat pe anglo-americanica pe nişte cavaleri ai dreptăţii, convinşi că vor debarcala Constanţa să închidă năvala puhoiului bolşevic, cumo făcuseră adesea şi românii, ca stavilă împotriva Im-periului Otoman. Desigur, ar fi absurd să omit că popo-rul sovietic îndurase un odios atac nazist, după cum lafel de absurd ar fi să se uite că din pricina aceleiaşi Ger-manii hitleriste şi a fostei URSS a avut loc raptul Basa-rabiei, pe baza înţelegerii Paktului Molotov-Ribbentrop,urmare a înţelegerii odioase dintre Hitler şi Stalin.

Dar nu despre teatrul de luptă de-atunci este vorbaacum, ci de faptul că, în timp ce cu toţi năzuiam, ca şiîn prezent, la o dreaptă eliberare, cu inevitabile conse-cinţe reparatorii, de ordin teritorial – după trecerea Ro-mâniei de partea Alianţei anglo-americane, cu omobilizare totală armată – eram vânduţi pe 50 de anide domnii Churchill şi Roosevelt. Să înţeleagă oricinece vrea, cum vrea, în orice credinţă, dar şi imoralitateaunui asemenea târg, ce avea să genereze ulterior evo-luţii politice şi sociale stranii, nu doar contradictorii, sădebusoleze viaţa şi opţiunile diferite în societatea româ-nească. Factorii externi, primordiali, purtând povara rău-lui, mai mult decât disocierile din interiorul ţării. Nimic

Niculae Gheran

șI, TOTUșI, VREMEA N-A TRECUT DEGEABA

pe firul memoriei


pe firul memorieinefiresc în traiectoria multor vieţi răvăşite.

După ce, la 15 ani, îi citisem pe Alexandre Dumas,pe Karl May şi învăţasem geografia lui Jules Verne,să-mi fie teamă, la aceeaşi vârstă, de o flotilă nem-ţească de Junkers (Stuka), alimentată pasager de câ-teva butoaie cu kerosen, când Regele te cheamă să-ţieliberezi ţara? Judecând inevitabil şi azi cu ochii copi-lului-adolescent de ieri, nu bravez şi nu mă apăr, maiales că atunci, în zile fierbinţi, m-am pomenit în situaţiadată, ca musca-n lapte. Plecaserăm de-acasă după unpistol, şi ne procopsiserăm c-o sâneaţă, puşi să păzimnişte magazii nemţeşti, din capul Filantropiei, din apro-pierea cimitirului evreiesc, unde, după atâta pază, à laStan şi Bran, crăpam de foame:

– Ce facem, Moncule? Tu măcar îţi aperi cimitirul,eu pe cine moaşă-ta păzesc? Dac-aveam bafta să fimplantaţi la un ţintirim creştin, ne alegeam c-un colac, cuniscai colivă, cozonac, pilaf c-o fripturică, pe pofta ră-posatului, la voi huia! Sunteţi pe luat, nu pe plătit.

– Fii mai direct: zi-mi ce să-ţi aduc când vei mierli!– Pân-atunci, mă gândesc dacă friţii ăştia or avea

ceva potol în barăcile astea, că nu-i văd în grabă luândşi frigiderele cu ei, consevăraia din rafturi, pileala şi ta-bacu. Lacăte-n belciugele magaziei nu-s, ci doar biloiulcu care tragi uşa pliantă. Nu strică s-aruncăm o privirepatriotică înăuntru, că n-om avea bafta să găsim vreunMauser, Walter sau Beretta.

– Pentru tine s-ar potrivi un Browning, de 6 mm, săţi-l legi de gât, fiindcă mira-m-aş de nu ţi l-ar mangli şide-acolo.

– Chişmăn tuhăz!N-a fost nevoie să intrăm în depozit, c-a fost suficient

să întredeschidem uşa s-aruncăm o privire înăuntru:magazia goală-goluţă.

– Naţie curată, nemţoii ăştia; după ce şi-au făcut ba-gaju’ ş-au cărat totu’ la camion, au şi măturat.

– Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totu’ setransformă. Eu zic să băgăm şi ZB-urile astea înăuntruşi roiu’, că de le luăm şi p-astea cu noi ne mai alegempe vârtelniţa asta şi c-o bătaie zdravănă, că nu ştim nicinoi de unde venim şi un’ ne ducem, iar oamenii se vorîntreba dacă-s de furat, oricum, ce avem de gând cuele. Pân-ajungi tu la rabin să te înveţe cum să te-mpuşticu ZB-ul, te-alegi c-un felinar stins, văzând c-un singuroc.

– Asta să fie grija ta. Mai bine te-ai întreba dacă,într-adevăr, caru’ cu proşti s-a rupt la Caracal sau înObor, că plecarăm după lână şi ne-ntoarcem tunşi.

Greu însă de contrazis în mahala că n-am fost şi noila revoluţie, mai înarmaţi decât Conul Leonida.

Aceste „gărzi patriotice” – cum aveau să fie denu-mite, banderolate tricolor –, au fost transformate pestecâteva zile în gărzi cetăţeneşti, care, tot înarmate, cir-culau nopţile prin întunericul Bucureştilor, neîndoios şiîn alte oraşe, împotriva bandelor de spărgători şi dehoţi. Oare, după ce ai citit „Căpitan la 15 ani”, mai poţiavea ezitări, la aceeaşi vârstă, să fii poliţist, umblând pestrăzi, cu degetul pe trăgaci, trimiţând în nori, la colţullor, un cartuş sau două, să-ţi alungi hoţii, să

n-o-ncur căm nici noi, nici ei? Aşa făcea şi domnul Stein,comandantul echipei, patronul unui mici geamgerii depe Calea Moşilor:

– Aşa, preventiv, e mai bine. Nu more nimeni, că nusuntem lijunari. Important îi să fie linişte şi ordine. Citrebu-i omului mai mult?

Tip paşnic, evita conflictele şi lăsa să doarmă oame-nii în siguranţă, fără să le fure careva lemnele din curte,rufele de pe sârmă, porcul din coteţ sau să spargă ma-gazine, cum se cam întâmpla. Treaba asta, curat-mur-dară, o făcea brigada Alimănescu, de la PrefecturaPoliţiei Capitalei. Când prindea o bandă de trei, patruinşi, îi ancheta individual, în căutarea unei cârtiţe, bineinformată în lumea interlopilor, pe care o lăsa în viaţă,cu obligaţii, restul aleluia.

– Curaj, găină, că mâine te tai. N-aveţi grijă. Lucrămcurat: nu veţi primi o palmă de la nimeni, iar timp de dis-cuţii n-avem. Mâine, când veţi fi trecut în oastea Dom-nului, în afară de găurile unei rafale de mitralieră, carenu doare, că n-apuci s-o simţi, vreo vânătaie căpătatăîn cădere, nu se va găsi o zgârietură pe hoitul vostru.Dintre voi, scapă doar gagiu-gagiilor, cu trecut glorios,respectat în branşă de înalţii prelaţi ai meseriaşilor ac-tivi, omul care ştie mai mult decât voi toţi la un loc. Evorba de vizionarul care la noapte îşi ia capu-n mâini şise gândeşte până mâine dimineaţa, când îşi aminteşteunde, când şi cum pot fi găsiţi la treabă marii şmenari,trosnitori de calibru, nu găinari de buzunar. El scapă cufruntea întreagă, după ce, pentru încurajare, îl luăm cunoi s-asiste la primele execuţii – fără anchetă, fără tri-bunal – să-i dea şi lui inima brânci. Are de ales: cu câtîşi va aminti mai bine de ce-a fost să fie, să scape denasulie, se va întoarce acas’ pe picioarele lui, ori cu eleînainte. Pe scurt, ca la televizor: cine ştie câştigă.

Şi mai toţi aveau ceva să cânte, din care se alegeaspuma şi se recrutau „acoperiţii”, selectaţi să regizezespargeri, scăpând „din greşeală”, la execuţii.

Pe ceilalţi îi executa în faţa unor prăvălii, fără niciojudecată, după ce gaborii plesneau cu tocul armei o vi-trină de magazin, pârâind apoi câteva rafale de pistol-mitralieră în interlopi, ca apoi, în liniştea lăsată, lumea,trezită din somn, să vadă isprava şi, ca tot românul, săpovestească gazetarilor veniţi şi ei la eveniment, saucolegilor la serviciu cum, „în ochii lui”, s-a petrecut toatăisprava, fabulând cum un glonţ rătăcit i-a fluierat pe laureche, cât p-aci să-l mierlească şi pe el în balcon, deunde ar fi asistat ca la teatru, văzând întreaga piesă,din clipa când l-a şocat plesnitura geamului spart, pânăsă vină poliţia. Luaţi şi citiţi cotidienele de dimineaţă şide seară din Capitală, de la sfârşitul anului 1944 şi dinanul următor, să vedeţi ce aventuri spectaculoase auavut loc în anul 1945. (Ceea ce nu înţeleg este sfârşitulcomisarului Alimănescu, aruncat din tren.) Rivalităţi pro-fesionale, mafia infracţionalităţii, ori zvonul că intrase curăpăiala şi în bandele măritei armate eliberatoare, luândîn serios comunicatul comandamentului sovietic care îşiameninţase oastea că dacă se mai dedă la violuri şi la„davai ceasî” vor fi executaţi? Cert e însă că o vreme teputeai plimba prin Bucureşti ziua şi noaptea, fără grijade a încheia uşa la casă.

pe firul memoriei


În acel an de şcoală am fost eliminat din Liceul Can-temir Vodă, pentru repetate absenţe nemotivate şi ve-nind dimineaţa nedormit, „în trecere pe la cursuri”, fărăghiozdan, cu un pistol în buzunar, obosit după o activi-tate nepermisă regulamentului şcolar. Un orgoliu infantilmă face să adaug: exclus după ce, după Capacitate,trecusem la o clasă A, în care fuseseră strânşi elevii cumedii superioare (loc cedat de mine, cu rară plăcere,colegului Şerban Mehedinţi, nepotul marelui geograf,ce se refugiase cu familia în anii războiului la turci, ţarăneutră, revenind în România după August ’44.) În „Artade a fi păgubaş”, rememoram dezinvoltura – numiţi-oprostie, cum la 15 ani mă dădeam mare în faţa colegilor,arătându-le revolverul – înainte de a-l preda la „UniuneaPatrioţilor” – , spunându-le c-am venit să-l las şchiop peun pedagog urât de toţi, care, deşi ajunseserăm în„cur sul superior”, ne păruia şi pălmuia ca la închisoare,adresându-ni-se, în bloc, cu acelaşi onorant „atenţie,cretini”, în timp ce directorul, un geograf erudit, Sache-larie, ne spunea, chiar când greşeam, „domnule elev”.Pedagogul, negricios la culoare, era spaima liceului, în-tâmpinat de departe cu: „Şase, vine Ţiganu”. Mai şetrardecât el – puteam să tac, atâta timp cât nu mă călca pepicior, dar nu să şi uit şcoala Oborului natal – unde aucopilărit Arghezi şi Camil Petrescu, ambii spurcaţi lagură în demnitatea lor, başca Heliade Rădulescu şi Si-mion Mehedinţi din acelaşi cartier –, îl avertizasem pezurbagiu, când i-am simţit tentaculele apropiate de frezamea: „Dacă faci asta te scuip în ochi!” De făcut, niciatunci nici mai târziu, n-a îndrăznit s-o facă, dar m-amales cu trei zile eliminare, tocmai bune, că, după atâteafilme nemţeşti, apăruseră filme americane, ca „AirForce” sau „Serenada din Valea Soarelui”, iar absenţeleerau motivabile.

Da, era adevărat, le arătasem pistolul colegilor, spu-nându-le că-l voi pedepsi pe Ţigan, fără gând serios,doar cu intenţia că se va găsi un binevoitor să-i spună,să-i tremure târtiţa. N-a trecut însă mult şi întâmplareaa făcut ca la o vizită similară, să ne apară în cale,luând-o la goană şi să-l alerg puţintel pe coridoare, cânddupă mine se ţinea scai juma de clasă de „cuminţi”, dor-nici de răzbunare, înjurându-l cum mi-a venit la gură,fără să trag în el, lăsându-l să-mi scape. Am plecat dinliceu cu epitetul de „brânză bună în burduf de câine”,niciodată uitat de colegii mei de clasă, când îşi serbaucontingentul.

Sincer vorbind, n-aveam suflet rău, iar tare de capnu eram, că mintea mă ducea. Adesea fotografiam lec-ţia din manual în recreaţie. Prindeam repede ce mă in-teresa – mai ales dacă era vorba de literatură şi istorie,în general de disciplinele umaniste. Puteam descurcalucruri sucite, mult peste ce-mi cerea limita programeianalitice, dar nu simboluri matematice. La o lecţie ba-nală despre Grigore Alexandrescu, îmi era lesne să facparalele cu fabulele lui La Fontaine sau Esop. Înschimb, eram tufă de Veneţia la algebră şi trigonome-trie. Poate era şi o rezistenţă biologică, ca la sareamară, corectată de intervenţiile profesorilor de românăpe lângă dascălii materiilor pozitive, cu cerşeala unui 5salvator, care se şi mirau de solicitare: „Colega, nu ştiudespre ce copil deosebit vorbiţi, că nu ştiu nici măcarcum arată la faţă; uitaţi-vă în catalog; nu mai am loc nicimăcar unde să-i trec absenţele”.

De-ar fi fost doar păcatul ăsta… În afară de absenţe,eram campionul celor mai aberante farse, amuzante însine, dar sancţionabile ca acte de indisciplină. Eramprecum un cal nărăvaş ce nu suportă hamul pe el, su-punerea unei discipline oarbe. Dumnezeu să mă ierte,dar de boala asta au suferit capete mult mai luminate,aştri în panteonul culturii şi civilizaţiei universale. Răz-vrătirea eului s-a produs odată cu pretimpuria cunoaş-tere a amorului tarifar, deranjat de repetarea aceleiaşiîntrebări de către băieţii mari, de 16-17 ani: „Ai dat calulla apă?” Binefacerea era atât de fantastică, încât mi s-apărut egoism fără de margini să descopăr minunea-mi-nunilor şi să nu capăt prozeliţi, făcând cinste la colegi,adevărată pomană, pe buzunarul tatei. Devenisembăiat mare şi mi se părea că-s domn de-a binelea.De-acasă eram trei, corp comun, mereu împreună: PuiuPetrescu, băiatul unui vecin cu care învăţasem laaceeaşi şcoală primară, după ce ne jucasem în nisip dela trei ani, şi Gheorghe Moteanu, băiatul unui vatmandin Andronache, de la marginea Bucureştilor. Cu timpul,în cursul superior, ni s-a alăturat la „Cantemir Vodă”,Paul Lampert, viitor gazetar, venind de la Liceul „SpiruHaret”. Firi rebele, aveam să schimbăm mai multe licee,precum „Prinţul Carol” şi „Constantin Brâncoveanu”,atraşi mai mult de activitatea artistică a mişcărilor de ti-neret de la Uniunea Patrioţilor, Tineretul Progresist şiUniunea Tineretului Muncitoresc, unde alcătuisem o for-maţie artistico-muzicală, pentru care scriam scheciuriumoristice, cu fraţii Grigoriu, trioul muzical, şi participa-rea actorilor de la Teatrul de revistă Savoy, contra unuitroc: ei participau la spectacolele organizate de noi,

pe firul memoriei


pe firul memorieicare, la rândul nostru, le făceam norma de „muncă vo-luntară”, căratul dărâmăturilor în urma bombardamen-telor, de pe un teren repartizat pentru curăţenie. Cuvremea, şcoala a trecut pe planul doi şi n-aveam sărefuz propunerea de a fi promovat ierarhic, pentru înce-put la sectorul 1 al Uniunii Tineretului Muncitoresc, iarapoi la Capitală, unde am rămas şi după unificarea or-ganizaţiilor de tineret, ocupându-mă de sectorul stu-denţi. Inevitabilă repartizare, atâta timp cât restulcombatanţilor proveneau din mediul muncitoresc. Chiarşi la forul superior, CC al UTM, în afară de Mircea Ma-liţa, şeful sectorului studenţi, legătura mea superioarăera Gheorghe Pană, tânăr strungar de la o rafinărie depe Valea Prahovei, ambii subordonaţi atunci lui PaulCornea, asistent universitar, secretar al organizaţiei. Doiani şi aproape 4 luni – cât am lucrat în mişcarea de ti-neret – am avut prilejul să stabilesc bune raporturi cutineri mai răsăriţi, care aveau să evolueze în cele maiînalte funcţii de partid, fără să ştie că, dezamăgit de cemi se propunea, îmi luasem hamul şi praştia, părăsindserviciul la 20 de ani, fără să-mi ridic noul carnet PMR,după 2 ani şi 4 luni de la intrarea în PCR, cu gândul dea-mi continua studiile întrerupte, deşi, sincer vorbind,trăiam o perioadă când şcoala nu era la modă, nu seimpunea în obţinerea unor funcţii de conducere, cândmajoritatea directorilor erau înlocuiţi cu cadre muncito-reşti. De aici şi tărăboiul cu Ion Gheorghe, secretarulCapitalei UTM, care hotărâse să mă fardeze la dosar,să preiau organizaţia de tineret de la Dinamo, cu5 000 de membri, şi să urmez concomitent o şcoală debobinatori, o formalitate care să-mi faciliteze o promo-vare ulterioară.

Stupid, câtă vreme o biată hârtie de faţadă putea su-gera o altă stare socială, atâta timp cât nimic nu m-ar fiîmpiedicat, în principiu, să urmez studiile întrerupte. Maigreu o facultate, unde, după finalizarea bacalaureatului,mi se cerea să depun şi o adeverinţă cu starea socialăa tatălui meu, care, ca negustor de cereale, era dincapul locului exclus din competiţie. Aşa c-am profitat căla vremea respectivă nu exista o facultate tipografică şim-am înscris la o şcoală tehnică de stat, de poligrafieşi editură, de patru ani, în perioada când se construiacombinatul Casa Scânteii, cu nevoie acută de specialişti(pricepuţi în varietăţile aparatelor de culegere, maşinilorde tipar şi de legătorie, cotaţi subingineri). Numai cădupă obţinerea Diplomei, m-a tras aţa spre filologie –unde şi formalităţile de înscriere se simplificaseră, deşiselecţia aspră.

Eforturile se plătesc. (În viaţa mea nu m-am chinuitînvăţând la o materie ca fabricarea/potrivirea cerneluri-lor, care m-a astenizat, din pricina divorţului meu de chi-mie.) În plus, vrând să-mi fac şi eu un costum bun dehaine, să nu mai umblu bazonat, am izbutit să-l obţin,dar intrând în sanatoriu la Moroeni cu 60 de kg, şi pă-răsind apoi preventoriul Bran cu 20 de ocale mai mult,aşa c-am fost nevoit să-l dăruiesc unui „bodyguard”, cem-a servit ireproşabil la loc de cură, başca o superbăsoră de calitate, care peste un an a tras cortina la spi-talul Filaret, purtându-mi de grijă şi după ce profesorulMarius Nasta mi-a semnat actul de recepţie. După faptă

şi răsplată, pe principiul cine nu ştie să piardă nu vacâştiga niciodată.

Vremea n-a trecut degeaba. Între timp, am începutsă scriu, profesorii să mă cunoască din reviste, iar di-ploma de licenţă s-o obţin la 30 de ani. Una peste alta,onorabil, fără tributuri jenante. Pe scară editorială, ampromovat ne-mpins de la spate politiceşte, inclusiv înconducerea operativă a Comitetului de Stat pentru Cul-tură şi Artă, la 16 apr. 1964, în zilele congresului PCR,când s-a oficializat politica de independenţă a Românieifaţă de URSS, în „anii de dezgheţ”, ce mi-a permis, îm-preună cu oameni de bine, să grăbim ritmul reconside-rărilor literare, reechilibrând scara valorilor.

Am revenit în partid la 16 februarie 1967, după17 ani de la autoeliminarea din 1950, în contextual ma-nifestărilor de emancipare naţională, iar apoi îndepărtatdin funţii de răspundere odată cu revenirea în trombă aproletcultismului, când Consiliul Editurilor a fost înlocuitcu o „Direcţie literară” – impropriu denumită ca atare,când în realitate se reoficializa cenzura, desfiinţată an-terior.

De-a lungul întregii activităţi profesionale, nu amsemnat nicio pagină de care să-mi fie ruşine, preferândistoria literară în locul creaţiei propriu-zise, până cândlibertatea scrisului a devenit o realitate.

Toamna se numără bobocii, dar, ca nonagenar, dela 14 octombrie, am intrat într-o vreme nedefinită, i-aşzice jenantă, când, vorba lui Fulga, pe care adesea-levoc: „e noapte şi e frig, seniori”. Ştiu că vor veni şi zilesenine, altele mohorâte – le-am trăit şi eu din belşug – ,când pălăvrăgeala, soră bună cu românul, va fi înfloare, cu bune şi rele, fără să pot adăuga o vorbă. Aşacă, înaintea împărtăşaniei, spovedania e binevenită.

pe firul memoriei


Eram foarte tânăr redactor la Radio Iaşi, când, numai ştiu datorită cărei împrejurări, am ajuns cu microfo-nul la Bolniţa Mănăstirii Văratec. Auzisem despre maicaEpraxia, adevărată legendă vie a Văratecului. Era sin-gurul muritor ce mai putea depune mărturie directă des-pre Eminescu şi Veronica, pe care-i întâlnise nu odată,în preajma mănăstirii ori pe cărările „Pădurii de argint”.Epraxia avea atunci, conform actelor, 105 ani. I-am în-registrat mărturia mai mult şoptită; emisiunea s-a difuzatîn preajma unui 15 ianuarie, cu vreo 56 de ani în urmă.Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi cu banda uşor friabilă,de tip neperformant (Agfa C); pur şi simplu, nu mi-amdat seama, atunci, de unicitatea înregistrării. La RadioIaşi încă nu exista ceea ce se numeşte o „Fonotecă deaur”; o vreme am păstrat rola acasă, într-un sertar oa-recare, fără ca barem s-o inscripţionez; la o curăţeniegenerală, luată la grămadă, probabil c-a fost aruncată...În ciuda vârstei, memoria Epraxiei părea a funcţionafără greş: portretele fizice ale celor doi, adeseori întâlniţiîmpreună la Văratec, „dar niciodată la braţ sau ţi-nându-se de mână”, coincid cu datele oferite de istorialiterară. Cu o singură abatere: pe Mihai l-a văzut „cupărul negru şi faţa bălaie”. Cine ştie ce irizări şi jocuriale luminii printre mestecenii Pădurii de Argint vor fi con-tribuit la înfiriparea şi memorarea acestei imagini „ne-conforme”, la care Epraxia n-a putu fi niciodatăconvinsă să renunţe: „’mneavoastră credeţi ce vreţi. Aşai-am văzut eu”. Venerabila maică s-a călătorit de multcătre Domnul. Tot la Văratec se află şi mormântul Ve-ronicăi. Vocea maicii, molcomă, şi ostenită, ne-graba înrostirea cu sonuri de stinsă rugăciune, ar fi putut ră-mâne singura mărturie orală a trecerii „Luceafărului”prin zenitul iubirii împlinite. N-a fost să fie... Altă dată,căutând printre „ruinuri” ieşene umbra vreunui evocator

„a fost odată”, am ajuns şi la aşa numita „casă cu ab-sidă”, rămasă ca o bizară insulă-mărturie prin veac încentrul unui oraş pândit de inerente înnoiri edilitare, aziîn egală măsură şi lăudate, şi contestate. Nu erau deaflat acolo „ale turnurilor umbre”, fiindcă din fosta casăa lui Ilie Kogălniceanu, în care, probabil, se născuse Mi-hail, rămăseseră doar zidurile verticale, groase de pesteun metru şi afumate în sumedenia de incendii ce-aubântuit Iaşii secolului XVIII. Ţiganii (încă nu erau cetă-ţeni europeni) au jumulit complet străvechea clădire, lă-sând din acoperiş numai bârnele de stejar, prea groaseşi prea grele pentru a fi sfeterisite noaptea, cu căruţa.Reşedinţa avea zid de incintă şi corp de gardă cu colo-niţe şi capiteluri; ghinionul şi, totodată, norocul ei l-aconstituit decizia ca taman acolo să se edifice noul cen-tru civic al urbei, urmând a se construi în zonă Palatulde justiţie, Hotelul „Moldova”, Teatrul „Luceafărul” şi po-pularele blocuri cu zece etaje. Ghinion: avea să fie de-molată. Norocul: hotărârea de a fi reclădită aidoma, peun amplasament alăturat, urmând a deveni Casă a scrii-torilor. Cum stăruia, acolo, un bizar son de legendă mol-davă, m-am abătut ades pe la ruinele casei cu absidă.Odată, coborând în beciul cât un naos de catedrală, amobservat că flacăra chibritului ce urma să întreţină jarulpipei din dotare este suptă ciudat, undeva către colţulîncăperii. Aprind altul, se întâmplă la fel. Am lămurit ciu-dăţenia după ce am înlăturat un morman de navetegoale, ştirbe şi putrezite, clădărite de cine ştie şi de cetocmai acolo, am dat peste o scară de piatră care co-bora într-un al doilea etaj al beciului: curentul stârnit deeliberarea intrării sorbea flăcăruia chibritului! După atreia treaptă, scara intra într-o apă destul de adâncă,limpede și neclintită... Peste câteva zile, aveam să vâ-slesc în barca de cauciuc pe sub centrul Iaşului! Ope-

Mircea Radu Iacoban

DIN GAZETĂRIE• a fost odată ca niciodată: „așa i-am văzut eu!”

(maica Epraxia la Bolnița de la Văratec) • erau pe când nu s-au zărit: cu barca pe sub centrul Iașilor: ghiulele, arcade, sipete, bolți...

pe firul memoriei


pe firul memorieipe firul memorieipe firul memorieiratorii bucureșteni de la TVR (încă nu exista TVR Iași)cărora le-am propus o insolită vânătoare de imagini cubarca pe sub centrul urbei m-au refuzat unul câte unul.A trebuit să aştept revenirea dintr-o deplasare a „zăr-ghitului” Petre Iordănescu, zis „Ţuţu” (filmează de multăvreme din tăriile cerului) care, după o ridicare din umerişi un „de ce nu?” mormăit, a acceptat, cu condiţia să-iprocur peliculă 4X, singura care „vede” în întuneric, şiun reflector „Cobolt” cu acumulatorul valid. Cum-necum, am făcut rost şi iată-ne în primul beci al „Caseicu absidă”, apoi în cel identificat dedesubt, tăbârcindbarca de cauciuc poloneză spuzită ici-colo de fulgii ra-ţelor puşcate pe baltă. Cercetând apa nefiresc de lim-pede, Ţuţu, fost seminarist, şi-a făcut întâi de toatecrucea de rigoare. Raza reflectorului abia atingea cheiabolţii şi un ecou întreit însoţea clipocitul vâslirii, mai de-grabă accentuând decât deranjând nefireasca linişteadâncă şi deplină. Larma oraşului rămăsese undeva,departe, într-o altă lume. Coborând treptele roase alecelui de al doilea beci, parcă ne-am fi cufundat în reali-tatea altor veacuri, ce-şi trimeteau fantomatice umbre,iscate de reflexiile Coboltului pe oglinda apei de cineştie când ne-vălurită, spre a pluti unduios către repedemistuire în bezna altor bolţi. Fiindcă nu era numai amplaboltire a galeriei pe care navigam; pe măsura înaintării,descopeream şi-n dreapta şi-n stânga tuneluri la fel deîngrijit zidite, dar mai scunde şi cu apa prea aproape deîmbinarea arcadelor, aşa că n-aveam cum pătrundespre galeriile laterale. Cine ştie ce vor fi ascuns în preapuţin cercetata lor vieţuire! Ici-colo apărea câte o nişă.Prima în dreptul căreia am „acostat” ascundea o intrareînchisă, se vede, mai târziu, fiindcă zidirea dezordonatănu „rima” cu ordinea pietrelor „de Răpidea” impecabilaliniate în pereţii galeriei principale. Ce va fi fost dincolode acel baraj cu grăbire improvizat nu se va afla nicio-dată – toată această lume subterană nu mai există.Poate, cine ştie, ducea la vreo joncţiune cu trecerilesubpământene de la Palatul domnesc, poate la temniţade sub curte, ori la cea de lângă Sf. Nicolae, dacă nuva fi fost simplă tainiţă în care, la vreme de restrişte, ie-şenii îşi ascundeau bruma de avut. În pragul unei astfelde nişe am găsit o ghiulea rotundă de tun, perfect păs-trată. Prea grea s-o luăm în barcă. Tot acolo, după ceam dat la o parte stratul de moloz din care răsărea un„ceva” colţuros şi ruginit, am scos o frumuseţe de sipetmetalic. Balamalele încremenite n-au îngăduit deschi-derea capacului decât după ce am folosit o vâslă pepost de rangă. Deziluzie: era gol. Odată şi odată va fităinuit fie juvaiere, fie urice, ispisoace, înscrisuri dedanie, de moştenire... Am filmat sipetul, dar nu l-amputut lua cu noi din pricina marginilor tăioase ce puteaustrăpunge laturile bărcii. Cum Coboltul începea să deasemne de sleire, a trebuit să hotărâm: înaintăm sau în-toarcem? Undeva, în stânga, raza reflectorului desco-perise câteva trepte de piatră urcând din apă. Ajunşiacolo, am dibuit o posibilă ieşire, la fel de obturată cu

tot soiul de rămăşiţe năclăite – frânturi de mobilă,doage, mături şi nelipsitele navete hrentuite. Una câteuna, le-am scos din grămadă şi le-am dat drumul înapă. De ude şi putrede ce erau, s-au dat imediat la fund.Barca nu încăpea prin strâmta ieşire, aşa că am dezum-flat-o, spre a putea ajunge într-un alt beci străvechi, toc-mai sub Casa „Michel Daniel”, de pe fosta stradă„6 Martie”. În ruină şi nelocuită, clădirea am recunos-cut-o după tavanele pictate şi monumentala scară inte-rioară (nici această casă nu mai există). Cum se vede,n-am putut parcurge galeria principală până la capăt.

Încerc câteva presupuneri privind rostul şi rolul con-strucţiilor subterane despre care mulţi au scris şi mainimeni nu le-au văzut. Prima ipoteză: ar fi vorba despreun sistem de colectare şi drenare a apelor pluviale, îna-inte de a fi deversate în iazul bahluvian din coasta Pa-latului domnesc. Posibil. Mai greu de explicat rămândimensiunile construcţiei subterane. Palatul Domnescînsuşi nu era decât o aglutinare de clădiri fără monu-mentalitate, ridicate fie din piatră, fie din lemn, vălătuci(paiantă), cărămidă arsă şi ne-arsă. Abia la 1806 aveasă se edifice o clădire impozantă, dar cu firave soluţiiconstructive, ceea ce i-a conferit totdeauna, mai alesdupă incendiile din 1625, 1723, 1751, dar şi după re-clădirea din veacul XX, starea şi statutul de eternă re-paraţie capitală, abia în ultimii ani încheiată. Apare caevident disproporţionată amploarea amenajărilor cu bă-nuită funcţie doar în hidrologia urbană, prin comparaţiecu desfăşurarea totuşi modestă a arhitecturii CurţiiDomneşti. Şi câtă vreme în podeaua de lespezi se pu-teau zări, ici-colo, urme uşor adâncite ale unei probabilepoteci, am avea temeiuri să bănuim o îndelungă circu-laţie pedestră, apa apărând mai târziu. Dacă nu chiarcătre mijlocul veacului XX, când s-a înregistrat fenome-nul creşterii nivelului pânzei freatice şi au fost inundatesubsoluri din zonă. De altfel, apa stră-limpede nu dădeanici un semn de oarece curgere, şi nici n-am întâlnit de-punerile de aluviuni rezultate dintr-o funcţie de drenaj a

Mânăstirea Văratec

pe firul memoriei


ansamblului. O a doua ipoteză ia în seamă vecinătateafostei Vămi domneşti din preajma bisericii „Sf. Lazăr”.Din nou, plauzibil. S-ar putea să fie vorba despre spaţiide depozitare, printre articolele vămuite aflându-se şiproduse perisabile, păstrate în răcoarea subteranelor.Ipoteza a treia, nu le elimină numaidecât pe celelalte,dar încearcă să introducă în ecuaţie destinul special altârgului Iaşi. Ceea ce astăzi considerăm a fi oraş stră-vechi era, acum trei veacuri, cu premeditare aşezat subzodia provizoratului, datorită faptului că era aşezat încalea tuturor incursiunilor de pradă, mereu sub amenin-ţarea pustiirilor şi pârjolirii. Ar fi riscant, desigur, să iden-tificăm aici o desluşită filosofie a ieşeanului, mereu aflat„sub vremi”, dar probabil că alături de metafora îngro-pării viei până trece crivăţul, nevoia şi şiretenia i-au ară-tat că-i mai înţelept să ofere furiei dezlănţuite a tătaruluispectacolul de apocalips al unui oraş-decor arzând cuflăcările cât plopii, în acest mod şi în acelaşi timp ferind,păstrând, ocrotind, adevăratul sâmbure al vieţii orăşe-neşti, cu atât mai ascuns cu cât focul de artificii al pa-iantei trosnea mai ameninţător. Este motivul pentru careuliţa cutare arăta într-un fel primăvara şi se bucura decu totul altă „tratare scenografică” în pragul toamnei. Şi,desigur, acesta-i motivul pentru care ne-au rămas atâtde puţine construcţii civile din veacurile XVI-XVII, învreme ce alte oraşe, mai adăpostite de istorie, au avut

când şi cum să-şi valorifice dreptul la piatră. În vremece Iaşul-butaforie ardea (numărul incendiilor majoretrece de 100!) locuitorii apelau la ocrotirea pietrei „deRăpidea” în incinta mănăstirilor-cetate, imposibil de cu-cerit într-un asediu fulger, şi în nesfârşitele beciuri,hrube şi galerii întreţesute după un plan capabil să punăîn umbră păienjenişul subteran din „Misterele Parisului”.Astfel că temeinica constructorului ieşean, dialogul săucu eternitatea, pot fi evidenţiate mai ales în etajul supe-rior (mănăstirile-cetate fiind amplasate pe forme de re-lief dominante), fie în etajul inferior, unde s-au fostedificat zone protejate, eventual cu funcţie dublă. Astfels-ar explica amploarea amenajărilor subterane. Care,din nefericire, nu mai există. Dacă toate noile construcţiidin „centrul civic” ar fi fost atacate concomitent, probabils-ar fi sesizat amploarea și consistenţa sistemului degalerii, dar mai ales continuitatea lui. Cum, însă, şan-tierele s-au deschis la date diferite, mult distanţate întimp, la fiecare s-a aflat „un beci inundat” (de fapt, por-ţiune de galerie) pe care s-au grăbit să-l umple cu pă-mântul din excavaţii. Caut şi tot caut să dau de urmafilmului difuzat de tvr în anii ’70 la rubrica „reportaj descriitor”. Neîndoielnic, a fost păstrat în arhivă. La toatedemersurile, inclusiv scrise, n-am primit niciun răspunsdin partea conducerii tvr.

Teatrul Naţional Iaşi la inaugurare

eveniment editorial


Petru Ursache a publicat sistematic, între anii 2006și 2013, cu deosebire în rubrica sa din „Convorbiri lite-rare”, o serie de articole despre ororile înfăptuite de co-munism, despre criminalism, despre încălcareadrepturilor omului. În toate aceste pagini revine, ca unlaitmotiv, obligația celui care scrie despre aceste temede a apela la documente autentice, netrucate. „Este dedorit – scrie el – ca documentul istoric să-și recapetecredibilitatea în înfățișare corectă și în slujba adevăruluivrednic de memorie, privind destinul postbelic al româ-nilor, fără teamă, fără prejudecată și fără teze prefabri-cate cu ifose postmoderniste.” Trebuie să fie respinsăistoria care „continuă să fie falsificată sub diktat”, aceeascrisă de noii rolleri, de vâșinskii zilelor noastre, aceea„corectată după capriciile carieriștilor de ocazie”. „Tre-buie să ne intre în cap că istoria «se scrie» și mai alesse rescrie cu labele strâns încordate ale monștrilor pu-terii, nu cu sângele celor morți în tranșee ori în celulare,nici cu lacrimile celor ce-și petrec viața în schit și în ca-pelă.” Pentru a contracara o astfel de istorie, profundfalsificată, se impune să se apeleze la martorii și eroiicare au supraviețuit regimului de exterminare, la arhive:„Trebuie să răscolim arhivele, să ieșim la lumină cu do-cumente doveditoare, ca măcar noua generație să fiescutită de rătăciri păguboase, hotărându-se să-și con-struiască propriul destin la ea acasă.” Se va pune capătuitării, ignoranței, mancurtizării dacă istoria se va bazape valorificarea literaturii istorice de naturăconcentraționară, pe jurnalele, memorialele, evocărilecelor care au petrecut mulți ani în iadul pușcăriilor, pedosarele de anchetă pe loturi de condamnați, pe dosa-rele individuale academice și fundații precum InstitutulNațional pentru Studierea Totalitarismului, Centrul deIstorie și Civilizație Europeană, Fundația Alianța Civică.

Credincios acestor criterii, a parcurs, ani de-a rân-dul, o bibliografie uriașă, un loc aparte ocupând jurna-lele de închisoare semnate de Dumitru Bacu, GrigoreCaraza, Paul Goma, Grigore Dumitrescu, Nicolae Măr-gineanu, Ioan Ianolide, Justin Pârvu, Nistor Chioreanu,

N. Steinhardt, Marcel Petrișor, Oana Orlea, Florin Con-stantin Pavlovici, Mihai Buracu și documente de marepreț tipărite de Gh. Buzatu și V. Fl. Dobrinescu.

Tribunalele poporului, securitatea, gardieni șefi,torționari au condamnat o mare varietate de „dușmaniai poporului”: elitele Unirii, elitele militare, foști miniștri,industriași, latifundiari, intelectuali, înalți funcționari,preoți, țărani care s-au opus colectivizării, până la elevide liceu, între ei și Onofrei Adrian, coleg al lui Ursachela Liceul Național din Iași, arestat în 1948, toți au fostsupuși unei cumplite terori, au fost înfometați, ținuți înfrig, au fost lipsiți de aer, umiliți, schilodiți. Torționari ailui Nicolschi, Teohari Georgescu și Alexandru Drăghici,cu chipuri și comportament de fiare, s-au întrecut înfapte cumplite.

Petru Ursache prezintă toate aceste atrocități, în ca-pitole despre drama generalilor care au refuzat să intreîn diviziile trădătoare „Tudor Vladimirescu” și „Horia,Cloșca și Crișan”, despre procesele loturilor. Tot loturiau fost inventate și în Basarabia, într-unul din acesteavăzându-se inclus și eminentul etnolog PetreV. Ștefănucă, colaborator al echipelor de cercetare so-ciologică ale lui Dimitrie Gusti, care nu cunoștea pe ni-meni din închipuitul lot și care era condamnat pentru căera român și vorbea românește. Dintr-un asemenea lota făcut parte și sociologul și statisticianul AntonGolopenția. Scriind despre „Cazul” Anton Golopenția,Petru Ursache ține de la început să-l prevină pe cititorcă „ar trebui să se subînțeleagă prin acest titlu, sigur șidezarmant de exact, întreaga intelectualitate a țării, cuprecădere elita cea adevărată, nu contrafăcută, em-blema de heraldică a spiritualității românești; aceeacare era înnobilată cu gânduri curate și umanitariste;aceea care ne reprezenta cu demnitate și în chip gloriosîn lume, ca națiune energică, responsabilă de sine șiînzestrată cu puteri creatoare; aceea care conducea cucalm și prevedere corectă instituțiile fundamentale alestatului, în acord cu interesele vitale ale majorității. Erasingura în măsură și în putere să se opună cu toată

Iordan Datcu

O CARTE PENTRU NEUITARE

eveniment editorial


ființa propagandei comuniste devastatoare. Urmarea ocunoaștem: furia roșie s-a năpustit înainte de toate asu-pra intelectualității de clasa cea mai aleasă. A spulbe-rat-o din cale, a aruncat-o în închisori grele, a izgonit-opeste hotare și nici astăzi nu încetează să arunce veninasupra ei. A fost un masacru diabolic, executat cu sis-temă, pentru că s-a operat selectiv și de sus în jos,până la ultima formă de rezistență. Anton Golopenția acăzut încă din prima linie, «fără cauză». La fel,Gh. I. Brătianu, Mircea Vulcănescu, iar asemenea des-tine inimaginabil de tragice sunt multe și, din păcate,încă necunoscute”.

Cu aceeași stăruință și cu forță demascatoare tra-tează Petru Ursache o altă temă, despre care s-a tăcutcompact în anii comunismului. Bazat pe lucrări foarteinformate, ca acelea semnate de Cicerone Ionițoiu,Rezistența armată anticomunistă în Munții României,1946-1958 (1993), Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng,dar nu se îndoiesc. (Din rezistența anticomunistă înmunții Făgăraș) (1-2, 4, 1993, 2003), Nicolae Baciu,Agonia României: 1944-1948. Dosarele secrete acuză(1990), Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. Măr-turii de Cornel Drăgoi, culese și editate de Irina Nicolauși Tudor Nițu (1993) și multe altele, demonstrează, cudeosebire ajutat de cartea lui Cicerone Ionițoiu, că ele„înfățișează lupta armată dusă de ostași și de civili îm-potriva bolșeo-comunismului, în toată amploarea, pecuprinsul întregii țări și pe întinderea unui deceniu; ohartă mișcătoare cu zone de rezistență, cu grupuri deluptători devotați libertății și gliei, cu destine tragice”.

Cărți de mare probitate depun mărturie despre as-pectele pe care le lua represiunea, de fapt extermina-rea, în diverse carcere: aceea a lui Mihai Buracu,Tăblițele de săpun de la Itșet-Ip (2003) despre pregăti-rea victimelor pentru a deveni călăi; aceea a lui MarcelPetrișor, Cumplite încercări, Doamne! (2011), desprecumplitul tratament la care erau supuși deținuții la Ca-simca („un microcelular în interiorul Jilavei”), care „s-atransformat – scrie Petru Ursache – dintr-o «mlaștină adisperării», într-un fort al rezistenței morale și anticomu-niste; nu un cerc în cerc de infern, ci un fort în fort, pedrumul greu al suferinței, al crucii, al revenirii omului caființă creaturală”.

Între locurile de martiraj s-a aflat și Bărăganul, undeau fost deportați, începând din 1951, sub paza a peste10000 de soldați înarmați – în sate-lagăr 12792 de fa-milii cuprinzând 42320 de persoane, obligate să-și facălocuințe și să trăiască în sărăcie. Evenimente care aufăcut obiectul unor lucrări precum Martiraj în Bărăgan.Lătești (2006), de Vasile Calestru, Drama deportaților,de Constantin Aioanei și Cristian Troncotă, Deportați înBărăgan, de Dumitru Brusalinski, Drama D.O.-iștilor dinBărăganul ialomițean, de Nicolae Țiripan, Fotomemoriaunei deportări, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea înBărăgan, de Viorel Marinescu și Daniel Vighi, Istorietrăită, istorie povestită de Smaranda Vultur ș.a.

În cel mai firesc și cuprinzător demers istoric, PetruUrsache prezintă și realitățile din nordul Bucovinei,unde elementul ucrainean, „asumându-și pe proprierăspundere puterea în partea locului, a trecut la repre-salii după metode extremiste învățate de la «fratele maimare»”. Cu privire la Basarabia examinează lucrări do-veditoare, precum Basarabia necunoscută, de Iurie Co-

lesnic, și mai vechile lucrări de Nicolae Iorga, Neamulromânesc în Basarabia, de Ion I. Nistor, Istoria Basara-biei. Despre Transnistria parcurge lucrări de Al. Boldur,Românii și strămoșii lor în istoria Transnistriei, de Ni-chita Smochină, Din trecutul românesc al Transnistrieiși Din amarul românilor transnistrieni. Masacrul de laNistru, și lucrări noi de Anton Moraru, Istoria românilor.Basarabia și Transnistria, de Gribincea Argentina, Gri-bincea Mihai și Șișcanu Ion, Politica de moldovenizarede Gheorghe Cojocaru, Kominternul și originile moldo-venismului. Cu privire la lucrările mai noi, ca acestea,Petru Ursache apreciază critic că „se poate constata că,pe un anume palier al demersului științific, istoriografiapostdecembristă, elaborată la Chișinău, o întrece în ri-goare documentară și obiectivitate interpretativă pe cearealizată în laboratoarele bucureștene”.

Petru Ursache, etnologul, esteticianul și istoricul li-terar, a socotit că este de datoria sa să scrie nu doarcărți de etnoestetică, de etnosofie, de estetică teolo-gică, nu doar cărți despre Titu Maiorescu, MirceaEliade, Mihail Sadoveanu, Paul Goma și Cezar Ivă-nescu, ci și o carte ca aceasta pe care o comentăm,despre faza represivă a comunismului, un „manual deiluminare”, cum a numit-o Adrian Alui Gheorghe. S-a do-cumentat ani de zile pentru scrierea ei, a parcurs o bi-bliografie uriașă, profund emoționat de tratamentulinuman de care au avut „parte“ atâția patrioți, atâția eroi,atâtea valori. „Avea lacrimi în ochi citind Închisoareanoastră cea de toate zilele de Ioan Ioanid, Întoarcereala Hristos. Documente pentru o lume nouă de Ioan Ia-nolide, Demascarea de Grigore Dumitrescu, Psiho-trauma de detenție și urmările ei de Nicu Ioniță și altele,și altele” – scrie Magda Ursache. În ultimele sale zile deviață, se visa el însuși încarcerat, avea coșmaruri. Așaprocedase, în alte condiții, adică a părăsit pentru untimp studiile de etnologie, și Petru Caraman, publicândstudiul Românitatea Basarabiei văzută de știința oficialăsovietică, în „Însemnări ieșene” (1940, nr. 1), număr in-terzis de cenzura germană și topit, care, de asemenea,a protestat public, într-o întâlnire culturală de la Iași,despre care mi-a scris în 24 martie 1968, și în cadrulcăreia a spus: „Se poate imagina ceva mai absurddecât ca un regim care se pretinde democratic în gradulsuperlativ, să distrugă din temelie, cu atâta furie oarbă,tocmai focarele de radiere a culturii și artei poporului?”Un motiv al înlăturării sale de la Universitatea din Iași afost protestul său deschis la răpirea Basarabiei.

Istorie, genocid, etnocid, ediție integrală, prefață deMagda Ursache, cu postfață de Theodor Codreanu,apărută la Eikon (2019, 582 p.), prin profunzimea cucare Petru Ursache a tratat toate componentele ei, prinforța cu care denunță un regim criminal, este una dintrecele mai temeinice lucrări ale sale. Magda Ursache,care a reeditat mai multe cărți ale soțului său, scrie des-pre el în prefața intitulată Istoria unei cărți sau Lecțianeuitării: „nu știu dacă i-am înrăutățit viața sau nu, darposteritatea încerc să i-o îmbunătățesc cât pot și câtmerită”. Noi, care am urmărit cu interesul pe care îl me-rită opera savantului, și citit numeroasele reeditări pecare le-a îngrijit Magda Ursache, apreciem că demersulsău editorial recuperativ este profund legitim și asumatcu profesionalism, cu exemplară dăruire.

eveniment editorial


La finele anului 2019, a văzut lumina tiparului al trei-lea volum, summumul ambiţiosului proiect literar numitOamenii din viața lui, ce-a îmbrăcat forma unordicționare esențiale monografice. După ce proiectul în-cepea cu Lucian Blaga (vol. I, 2017, vol. II, 2018) şi con-tinua, un an mai târziu, cu Tudor Arghezi, ZenovieCârlugea ne oferă acum dicţionarul monografic ce-l aredrept protagonist pe Mihai Eminescu, volum apărut laaceeaşi editură ieșeană TipoMoldova.

Mihai Eminescu – Dicţionar esenţial. Oamenii dinviața lui este un tom masiv, format academic, ce nu-mără 752 de pagini cu corp de literă mărunt (poate chiarprea mărunt!) şi inventariază 217 oameni ce s-au inter-sectat la un moment dat cu traiectoria Luceafărului, îndiverse momente ale vieţii acestuia („viața noastră ne-fiind decât o permanentă raportare la semenii ce ne-aumarcat existența și la ideea de drum prin care destinulnostru s-a rotunjit în acord cu supremele aspirații și per-manentele năzuinți”, după cum spunea autorul în pre-faţa volumului dedicat lui Blaga), unii marcându-i, uneoridecisiv, mersul prin lume, alţii înnobilându-se ei înşişiprin această atingere de-o clipă, urmare căreia şi-au ne-murit numele. (Chiar dacă, pentru unii, într-un contexttotal nefavorabil, precum av. Mircea, directorul Tipogra-fiei Naţionale unde se tipărea „Curierul de Iaşi”, printreai cărui redactori se număra şi Eminescu, poetul refu-zând cererea acestuia de a scrie un articol în apărareaprimarului ieşean.) De pildă, Filip Marin, sculptorul –ironizat de Arghezi – cu „«cioc, plete, cravată înnodatăşi pălărie mare»”, „lipsit de talent”, autorul unor „lucrăride «ipsos şi var» atât de vândute şi apreciate de «co-misiuni de nulităţi şi săraci cu mintea»”, cel care a rea-lizat masca mortuară a Poetului, cât şi primul bust (înghips!) al acestuia. Ori muzicianul Constantin Bărcă-nescu, tenorul care la 17 iunie 1889, în BisericaSf. Gheorghe Nou din Bucureşti, a fost prim-solistul co-rului Bisericii Creţulescu ce a interpretat lângă catafalcul

Poetului elegia-epitaf Mai am un singur dor compusăde George Mugur. Sau pleiada de doctori, printre careConstantin Bottez (membru în comisia de la Iaşi ce-lconsultă şi decide trimiterea lui Eminescu la băile Hall),Balomir care-i aplică poetului un tratament normal, delinişte şi hrană, la Ospiciul de la Mănăstirea Neamţului,Ion Neagoe, prieten al poetului care-l consulta adeseaşi care a contribuit cu 40 de lei la cheta publică pentruînmormântarea lui Eminescu. Să-l amintim şi pe ŞtefanC. Michăilescu, ce-şi leagă numele de Eminescu, în-veşnicit apoi de Jurnalul lui Maiorescu, el fiind cel careîl anunţă pe critic în dimineaţa de „joi 15/27 iunie 1889”despre moartea poetului. Ş.a.m.d.

Structura fiecărui articol (articol-eseu îi zice autorul)cuprinde datele biografice ale celui catagrafiat (pentrudepistarea cărora, în unele cazuri, Z.C. face arheologieliterară!), apoi interesul se concentrează pe relaţiaacestuia cu Eminescu. Mărimea fiecărui articol depindede dimensiunea şi de importanţa relaţiei cu protagonis-tul, mergând de la un rând şi jumătate (ca în cazul celordouă surori ale poetului – Maria/Marghioala Eminovici,moartă la şapte ani, şi Ruxandra, moartă de copil), pânăla câteva pagini – de pildă 17 în cazul celui dedicat luiIon C. Brătianu (politicianul „atotprezent în publicisticalui Eminescu din perioada 1876-1883”, „acuzat de nu-meroase «tertipuri», «combinaţii», «afaceri oneroasepro domo», «crime»”, pe care îl incriminează pentru„fantazia de-a fi singur stăpânitor în România”, articolulfiind un bun prilej pentru trasarea fundalului politic alepocii), ori 20 dedicate Veronicăi Micle (cea care „aveaintuiţia exactă a geniului eminescian”, articol-eseu cese constituie într-o suită de „replici şi rezonanţe” întreversurile celor doi – poeţi şi îndrăgostiţi), ca şi în cazullui Titu Maiorescu (legătura „trainică şi de mare res-pect” dintre acesta şi Eminescu fiind analizată pe fun-dalul acuzelor care au proliferat în ultima vreme legatede rolul „nefast” al lui Maiorescu, „asasinul” moral al

Rodica Lăzărescu

„INSTITUțIA” ZENOVIE CÂRLUGEA

eveniment editorial


Poetului).Toţi „actanţii” – de la oameni comuni, la colegi, cola-

boratori, scriitori, gazetari, politicieni, artişti ş.a. –, „maimult sau mai puţin conştienţi de valoarea omului cu careinteracţionau”, depun – evident, în funcţie de afinităţi,de interese, de puterea fiecăruia de înţelegere şi dedescifrare a firii umane –, mărturii, subiective sau obiec-tive, reluând lucruri cunoscute sau subliniind trăsăturiignorate de alţii, oferind date şi abordări inedite, rezul-tatul fiind astfel „un portret moral, intelectual şi artisticincomparabil” (Z.C.) al „omului deplin al culturii române”şi o hartă a „lumii lui Eminescu”, „bogată, variată, plinăde freamăt, [care] evocă, în consistență și devălmășiaei, o societate românească în care savoarea Orientuluieste estompată de atitudini, convingeri și forme alecivilizației occidentale” (Z.C.).

Dicţionarul deschide puzderie de „ferestre” cătreviaţa şi opera lui Eminescu, dar şi către epoca în carea trăit, către oamenii acelei epoci. Notăm în cele ce ur-mează doar câteva sugestii din zecile posibile: lumeateatrală şi muzicală a vremii (Matei Millo, soţii Flech-tenmacher, violonistul Toma Micheru, beneficiarulunei burse acordate de Maiorescu la recomandarea luiEminescu ş.a.); viaţa de la Curte şi relaţia poetului cumonarhia: Carol I (căruia gazetarul îi spune „Îngăduito-rul” neputându-i trece cu vederea atitudinea deloc fermăfaţă de politicile guvernamentale ale Vizirului) nu se bu-cură de o preţuire aparte, dimpotrivă; ia ceaiul cu re-gina Elisabeta, alias Carmen Sylva (pentru care „întoată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea poe-tului însuși, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat,ci a celui poet aruncat dezorientat pe pământ,nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care leposedă”), face aprecieri pe marginea producţiei salepoetice („– Maiestate! În forma actuală cred că ar fi maibine să nu fie publicată.”) şi nu ezită a-i da replica la ob-servaţia acesteia („Uiţi că vorbeşti cu regina Româ-niei?”): „Da, dar nu cu regina poeziei”. Informaţia şitonalitatea relatării merg de la reproducerea unor can-canuri („…Rege şi regină pleacă în pădure, la pavilionulde vânătoare, şi găsesc…? Întreaga companie de dom-nişoare de onoare lucrată ca după comandă de în-treaga companie de adjutanţi. Scandal!”, după cum îirelatează Eminescu Veronicăi într-o scrisoare) până laamara constatare a autorului: „Printre coroanele de laînmormântarea lui Eminescu nu a existat niciuna dinpartea Reginei Elisabeta (se cuvenea, desigur!), cu atâtmai puţin din partea Palatului…”.

Altă „fereastră”: din dicţionarul lui Zenovie Cârlugease poate reconstitui o hartă a locurilor prin care a adăs-tat poetul. Iat-o pe doamna Matilda Cugler-Burlă plân-gându-se, prin 1874-75, când Eminescu locuia cuSlavici şi Miron Pompiliu la „Trei Ierarhi”, indignată căîn camere „e dezordine şi gălăgie ca «la un balamuc denebuni»”. În casa pictorului Carol Pop de Szathmarydin strada Enei nr. 1 a stat cu chirie, acolo căminarulGheorghe Eminovici, vizitându-şi fiul, i-a dăruit ceasulsău de aur. Cu Ştefan Cacoveanu tânărul Eminescu alocuit în perioada 15 mai-15 iulie 1866 la Blaj, „în că-măruţa închiriată pe strada hotelului, la văduva Lauralui Goszi…” Valorificând informaţiile păstrate în tradiţiaunor locuri, Z.C. aminteşte „legenda” trecerii tânărului

Mihai, în toamna lui 1866, prin Cernădia-Novaci (Gorj),în drumul lui de la Răşinari (unde dormise „trei nopţi” lapreotul Ion Bratu, în „căsoaie”) la Bucureşti, găzduit fiindde învăţătorul Constantin Flitan. Mai înainte, la 11 iulie1886, îl găsim la Băile Repedea de lângă Iași, în casapărinților Coraliei/Riria Biberi, soția istoricului A.D. Xe-nopol. La Pomârla este găzduit în locuința lui SamsonBodnărescu (directorul școlii). Etc. etc.

Din bogata galerie de colegi şi prieteni ne oprim laEpaminonda Bucevschi, pictor bisericesc (cel care arecuperat, în 1881, adevăratul chip al lui Ştefan celMare după un portret păstrat pe un evangheliar), decare Eminescu era atât de apropiat, încât se spunea că„«Nu poţi să fii prieten cu Epaminonda Bucevschi fărăsă devii, musai, prieten de suflet şi cu Mihai Emi-nescu»”; Al. Chibici-Revneanu, cu care a şcolit la Cer-năuţi şi mai apoi la Viena, dar care a ezitat mai târziusă-şi publice amintirile, multe „fiind recuperate din ceeace i-a povestit în 1915, la Căciulata” lui Eugeniu Spe-ranţia care, „mirat că ezită, s-a pomenit cu replica:«– Europa braucht Ruhe… / Europa are nevoie de li-nişte…»”; Zamfir C. Arbore, gazetar şi scriitor, de lacare aflăm că toate „discuţiunile” se terminau cu vorbelepoetului: „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu dela «Românul», eu de la «Timpul», şi hai să ne călugă-rim, căci nu suntem făcuţi noi ca să trăim între lupi…”.Un loc aparte are Ion Creangă şi prietenia lor „legen-dară” (Z.C.) („Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine suntstrăin”).

Există şi o galerie a neprietenilor, din rândul căroraîi amintim acum pe gazetarul conservator N. Bassara-bescu, din cauza căruia Eminescu își depune, la 15 fe-bruarie 1883, demisia (neacceptată) de la „Timpul”; peacel Alexandru Grama, erudit recunoscut, autorul unui„studiu critic”, Mihai Eminescu, ce a „surprins, avândefectul – după cum scrie Al. Ciura – «unei descărcăride pistol într-o sală de concert».” Cum altfel, când pen-tru Grama Eminescu era un „om tâmpit pentru oriceidei, interese şi delicii sufleteşti şi sociali”, iar poeziilelui nu conţin „nemic, absolut nemic altă, decât sâmțulsexual sub formă de amor”, „erotism vulgar, carnal șisălbatic”, de care trebuie ferit tineretul român, conchi-zând cum că Eminescu nu-i „barem poet”. Studiu salu-tat de Macedonski printr-o scrisoare care exprimă „inintegrum adversitatea obsesivă de-a dreptul organică acaracterului său”. Cât îl priveşte pe poetul Nopţilor, ta-bloul relaţiilor dintre acesta şi Eminescu pune în evi-denţă „incompatibilitatea dintre cei doi mari poeţi” care„ţinea nu numai de caracterul total diferit, dar şi de vi-ziuni artistice diferite, de sensibilităţi şi structuri literaretotal opuse, de impactul dintre spiritul «histrionic» şi abi-salitatea celui «tragic»”.

Să menţionăm aici controversata relaţie a poetuluicu I.L. Caragiale, despre care Eminescu se exprimăepistolar în termeni grei („pezevenchiul de grec”, „in-grata arhicanalie”, „șarpe veninos”), al cărui comporta-ment în relaţia (datând din 1881) cu Veronica reprezintă„cea mai neagră injurie” (chiar „injurie mortală”). Dincolode acest nefericit episod erotic („cestiune delicată” îizice Eminescu, chinuit de gelozie), să reţinem mărturialui Slavici referitoare la relaţiile celor doi redactori ai„Timpului”: „Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă,

eveniment editorial


cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioşie şi cu oextraordinară cultură generală, era nesecat în gânduriadimenitoare, iar Caragiali, care puţine învăţase, darpentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era înstare să le-nţeleagă din puţine vorbe, era încântat şista-n faţa lui cu ochii scrutători, hâtru nesăţios, caretoate vrea să le afle, şi-l zgândărea mereu mai cu«Aş!», mai cu «Nu se poate!», mai cu «Ba bine că nu!»,ca să scoată din el tot ceea ce avea în sufletul lui.”

Fiindcă am ajuns la Veronica Micle, am mai sugerao „fereastră”: în articolele dicţionarului se poate depistaşi o reţea de trecătoare idile (ce pot fi ordonate şi cro-nologic), de la efemera aventură cu o anume FräuleinMilly, cu care călătoreşte, la Potsdam, cu trenul, laclasa a treia („de gât cu blonda Milly,/ C-ochi albaştri,buze roşii”), la prima iubire a poetului, Casandra de laIpoteşti, ori la „iubita de-o vară” Elena Duţescu, „fatapopii” Dumitru Duţescu de la Floreşti (în cazul căreiaZ.C. face muncă de detectiv pentru a descâlci confuziacu Ileana Duţescu, fiica preotului Dumitru Duţescu dinChicioara).

Nu lipsesc rudele, de tot soiul, îl amintim aici doarpe cumnatul Ioan Drogli pe care Eminescu „nu-l vedeaprea bine” din cauza neajunsurilor provocate căminaru-lui, nevoit să-şi vândă moşia Ipoteşti pentru a-i da gine-relui dota promisă.

În fine, în ceea ce-l priveşte pe protagonist, întâlnimîn dicţionarul lui Zenovie Cârlugea un Eminescu în di-verse etape ale existenţei sale şi în diferite ipostaze. Neoprim acum la un Eminescu elev la Cernăuţi, fotografiatîn clasa cu absolvenţi a lui Aron Pumnul, în 1864, pentruidentificarea căruia autorul face o adevărată investigaţieiconografică (a lucrat chiar cu lupa electronică), corec-tând cu argumente de bun-simţ identificarea anterioarăa elevului Mihai („faţa «smolită», fruntea lată, ochii marişi vii, lobul urechii, părul negru dat pe spate”, semnal-mente ce corespund unor descrieri – din paşaport, dinevocările prietenilor, inclusiv ale lui Iacob Negruzzi şiIoan Slavici) şi fixându-i locul în fotografia-document.Găsim un Eminescu despre care ambasadorul austro-ungar la Bucureşti, baronul Ernst von Mayer, întoc-meşte rapoarte informative privind activitatea„destabilizatoare” a grupului din care făcea parte. În altloc, un Eminescu pios, despre care un anonim ieromo-nah de la Mănăstirea Neamţ notează pe fila unui ceas-lov cum că l-a spovedit şi l-a împărtăşit „pe ziua deSf. Voievozi în anul 1886”, că era „limpede la minte,numai tare posac şi trist” şi a cărui dorinţă a fost: „sămă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstirede maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cumcântă Lumină lină…”

Descoperim, în reproducerea unui tablou, un Emi-nescu printre spectatorii dintr-o sală arhiplină la recitalulunei pianiste, Z.C. avansând supoziţia că ar fi vorbadespre italianca Giacinta Pezzana-Gualtieri, desprecare poetul scrie de câteva ori în 1881 în „Timpul”.Ş.a.m.d.

În fine, putem „desena”, din multele evocări/amintiri,un emoţionant portret al Poetului – de la statură şi chip(Ştefan Cacoveanu îl descrie drept „«un tânăr între16-17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan», pur-tând «un păr negru dat îndărăt şi lung», prin care-şi tre-

cea degetele în lipsa pieptenului”; Ioan N. Roman, carel-a cunoscut la ultimul banchet al Junimii, l-a văzut înmai multe împrejurări – pe stradă, la bibliotecă, la „Boltarece”, „în arest” etc. îl descrie, în 1885, emoţionat şiemoţionant: „Cu trăsăturile regulate ale feţii sale ceza-riene complet degajate, cu părul negru, bogat, străluci-tor, dat pe spate, încadrându-i fruntea lată, cu zâmbetu-iimperceptibil pe buze şi cu privirea încadrată de nu ştiuce tainică melancolie… Niciodată nu mi s-a părut maifrumos ca atunci”), până la vestimentaţie („îmbrăcat înhaine de doc, albe şi curate” conform lui Ioan Roman;purtând „un surtuc de peruvian negru, scurt în mânecişi rupt în coate şi pantaloni de altă culoare, gălbui, dincare i se vedeau «ciubotele scâlcite şi prăfuite», iar pecap purtând «căciulă neagră, grea, săoasă de miel»”,după Ştefan Cacoveanu).

Deşi volumul este clar definit ca specie – dicţionar –şi respectă întocmai tipicul acestei scrieri de istorie (li-terară, în cazul nostru), începând chiar cu ordonarea al-fabetică a „oamenilor”, pe măsură ce se înaintează înlectura lui cititorul are impresia din ce în ce mai bineconturată că citeşte un adevărat roman cu zeci şi zecide personaje.

Dicţionarul, scriere ştiinţifică prin excelenţă, presu-punând deci o documentare exhaustivă şi acribioasă,consultarea diverselor tipuri de surse, chiar descoperi-rea unor documente inedite, ajută nu numai la buna cu-noaştere a omului şi a operei, dar şi a epocii, iar dacăar fi să găsesc un corespondent literar acestei întreprin-deri ştiinţifice gândul mă duce la Balzac! Este un„roman” balzacian, fără doar şi poate, din acest punctde vedere! Este, în acelaşi timp, şi un „roman” camilpe-trescian, ce se încheagă dintr-o „multitudine de «voci»”(„oglinzi ale alterităţii” le zice Z.C.) care dau mărturie „cuonestitate şi onorabilitate” (speră autorul) despre „ceeace văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile” şi„ceea ce gândesc”, rezultatul fiind „un construct imagi-nar memorialistic” (cum stă scris în „Cuvânt înainte”),din care iese la suprafaţă „ideea mereu vie de a decripta[…] specificitatea și autenticitatea acestor gesturi, ex-primări, comportamente ce au dat măsura inconfunda-bilei personalități”, autorul „lăsând portretul să sealcătuiască din toate mărturisirile probate, care se com-pletează una pe alta, interferează şi se luminează reci-proc”.

Canavaua pe care se ţese „povestea” lui Eminescuşi a oamenilor din viaţa lui este asigurată de publicisticaacestuia. Liniile şi culorile sunt aduse de extraordinarabogăţie a surselor de documentare, care uimeşte nuatât prin cantitate (bibliografia înregistrează 311 poziţii!),cât mai ales prin ştiinţa (sau arta) manevrării acesteia,a ţinerii ei în frâu. Autorul jonglează, dezinvolt, cu infor-maţia, compune şi recompune datele, pentru a obţineîn cele din urmă caleidoscopul care este acest volum.Să facem şi o menţiune privind mulţimea şi acurateţeaimaginilor-document, referitor la care înţelegem totuşică Zenovie Cârlugea nu ar fi beneficiat de un acces ne-limitat. Cu atât mai mare îi este meritul acestui cărturarde pe Jiu, cercetător aplicat şi devotat, care munceşte,cu rezultate pe măsură, cât o întreagă instituţie.

aniversări


Academicianul Alexandru Boboc s-a născut la 20 fe-bruarie 1930, în comuna Dumbrava (Bălţaţi), jud. Me-hedinţi. Este căsătorit şi are doi copii. A absolvit Liceul„Aurel Vlaicu” din Bucureşti (1944-1951), Facultatea deFilosofie a Universităţii din Bucureşti (1952-1957) şieste doctor în filosofie (1964). Este specialist în istoriafilosofiei (îndeosebi a filosofiei moderne şi contempo-rane). Domenii preferate: istoria filosofiei; filosofia valo-rilor şi a culturii; semiotica şi filosofia limbajului. Dupăabsolvirea cursurilor Facultăţii de Filosofie a Universi-tăţii din Bucureşti (1957) a fost repartizat la Catedra deistoria filosofiei a facultăţii menţionate, îndeplinind, perând, funcţiile didactice de la asistent la lector, confe-renţiar, apoi (din 1972) profesor titular.

Din 1964 (septembrie) a predat cursuri de Istoria fi-

losofiei contemporane, apoi (din 1976) şi cursurile de fi-losofie modernă şi filosofia culturii. Cu scurte deplasări(pentru informare şi documentare) peste hotare (Ger-mania, Franţa, Italia, Olanda, Spania, Ungaria, Ceho-slovacia), a activat constant în Universitatea Bucureşti,susţinând activitatea didactică prin participarea la viaţaştiinţifică şi publicistică. A participat cu articole în: „Re-vista de filosofie”, „Revue Roumaine des Sciences So-ciales, Série Philosophie et Logique”, „Transilvania”,„Tribuna”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „SecolulXX”, „Kant-Studien”, „Voprosy filosofi”, „Filozoficky ca-sopis”. A avut comunicări la congrese internaţionale (Fi-losofie, Düsseldorf – 1978; Logică, Hannover, 1988;Kant, Mainz, 1981; Leibniz, Hannover, 1988; Kant,Mainz, 1990; Leibniz, Hannover, 1994; Kant, Berlin,2000; Hegel, Zagreb, 2000; Leibniz, Berlin, 2001) şi lasimpozioane de metodologie a istoriei filosofiei (Varna,1971; Praga, 1976; Berlin, 1978; Praga, 1980; Berlin,1984) şi la dezbateri şi sesiuni ştiinţifice (din Româniaşi Germania; Ungaria; Bulgaria; Rusia; Iugoslavia;Franţa; Italia; Olanda).

În perioada 1991-2002, a participat (cu lecţii şi con-ferinţe) în cadrul colaborării cu Academia de Ştiinţe dinChişinău şi cu instituţii de învăţământ din RepublicaMoldova.

Activitatea sa (didactică şi de cercetare) a fost con-centrată asupra studierii marilor gânditori moderni şicontemporani: în cursuri şi seminarii speciale (Descar-tes, Leibniz, Kant, Hegel, Kierkegaard, Schopenhauer,Nietzsche, Dilthey, Husserl, Scheler, N. Hartmann ş.a.);în traduceri (din limbile germană şi franceză); în lucrăride specialitate destinate nevoilor învăţământului şi to-todată publicului larg. În sfera acestor preocupări a con-dus activitatea multor doctoranzi (din 1972 şi până înprezent au obţinut titlul de doctor în filosofie, sub con-ducerea sa, un număr de 48 de specialişti). De aseme-

Ion Fercu

ACADEMICIANUL ALExANDRU BOBOC – 90

aniversări


aniversărinea, a participat la numeroase comisii de susţinere atezelor de doctorat în centrele universitare din Bucu-reşti, Iaşi, Cluj şi în Institutul de Filosofie al AcademieiRomâne.

În cadrul colaborărilor interuniversitare a predat oserie de cursuri: Introducere în filosofie (în limba ger-mană) la Facultatea de economie în limbi străine, ASEBucureşti, în perioada 1995-2000; Filosofia modernă şifilosofia contemporană (în limba germană) la Facultateade Istorie şi Filosofie (limba germană) a Universităţii„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în perioada1996-2002. Din 1993 predă cursuri (Filosofia valorilor,Filosofia istoriei) în cadrul activităţii „Masterat” la Facul-tatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În sprijinulacestor activităţi a publicat mai multe volume tematiceşi traduceri. Prezent şi în publicistică şi în dezbaterileteoretice, a căutat să informeze ascultătorii cu noutăţiledin filosofie şi din cultura contemporană, în genere.

Preocupat de studierea filosofiei moderne (începândcu lucrarea de licenţă: Apriorismul kantian, 1957; apoilucrarea de doctorat: Conceptul de cunoaştere la Kantşi în neokantianism, 1964), a desfăşurat, după 1991,când a devenit membru corespondent al Academiei, osusţinută activitate de cercetare, concretizată în volumede autor, studii şi articole (a se vedea lista publicaţiilor).În centrul acestui studiu s-a aflat marea creaţie teore-tico-filosofică modernă şi contemporană universală şiromânească, în forma cercetării comparative fiind rele-vată participarea românească la reconstrucţia filosoficăşi la valorificarea tradiţiei culturale.

A participat la congrese (şi alte reuniuni ştiinţifice) in-ternaţionale, comunicările fiind reţinute în „Actele” res-pectivelor manifestări ştiinţifice. Unele dintre cărţi, studii,traduceri sunt menţionate în reviste şi volume bibliogra-fice de la noi şi de peste hotare: „Kant-Studien”; „Kant-Bibliographie”; „Leibniz-Bibliographie”; „Nietzsche-Studien”; „International Bibliographical Centre” (Cam-bridge, England); „Revista de filosofie”; „Revue Rou-maine de Philosophie” ş.a.

Este membru al următoarelor asociaţii profesionale:Membru al Societăţii de Studii Clasice din Bucureşti, alAsociaţiei germaniştilor din România, al Societăţii „Kant”din Bonn/Mainz, al Societăţii „Leibniz” din Hanovra.

Specializări: (1994-1997) în cadrul Programului Uni-unii Europene pentru modernizarea învăţământului –funcţia: expert, Comisia de Curriculum. Comisia GAR aAcademiei Române.

În anul 1998, Academia Internaţională de Drept Eco-nomic şi Arte Audiovizuale din Chişinău i-a conferit titlulde Doctor Honoris Causa. Din 1991, este membru alAcademiei Române.

Volumele de bază ale acad. Al. Boboc – Kant şi ne-okantianismul (1968); Filosofia contemporană (1995);Limbaj şi ontologie (1997); Cunoaştere şi comprehen-siune (2001), Formă şi valoare (2005) – abordează otematică de referinţă a istoriei gândirii şi a culturii. Suntrelevate aspecte hotărâtoare în creaţia teoretică, pre-cum şi în reconstrucţia sistematică. Autorul are în ve-dere şi studiul comparat al participării româneşti la nouainstituire valorică, la consolidarea valorilor în istoria uni-

versală. Perspectiva teoretico-metodologică se îmbinăstructural cu regândirea funcţionalităţii demersului filo-sofic într-o modalitate ontologico-semantică, aflată subgenericul „limbaj şi ontologie”. Acesta are o incontesta-bilă autonomie semantică, căci relevă unitatea uneiconcepţii moderne semiotice despre limbaj cu o plura-lizare a ontologiei caracterizată prin unitatea dintre „di-ferenţa ontologică” şi „diferenţa semantică”. Aşadar, sesituează laolaltă finalizarea ontologică (prin semantică)a limbajului şi modelarea ontologiei prin limbaj în confi-guraţiile cunoaşterii, ale acţiunii şi creaţiei, în exempla-ritatea conştiinţei istorico-critice a omului modern seinstituie astfel modalităţile majore prin care sensul şi va-loarea ajung la prezenţă în înfăptuiri culturale durabile.

În esenţă, lucrările academicianului Al. Boboc repre-zintă o participare-reper la dialogul contemporan în fi-losofie şi, totodată, la reconstrucţia modernă adomeniilor creaţiei teoretico-filosofice. Întreaga sa acti-vitate se concentrează asupra studiului comparat în fi-losofie şi asupra traducerilor, asupra participării larealizarea programului de reformă în învăţământ şi aprogramelor de cercetare ale Academiei Române.

BIBLIOGRAFIE– selecţie –

Cărţi

Kant şi neokantianismul, Bucureşti, Editura Ştiinţi-fică, 1968, 349 p.

Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler, Bucureşti,Editura Ştiinţifică, 1971, 45 p.

Nicolai Hartmann şi realismul contemporan, Bucu-reşti, Editura Ştiinţifică, 1973, 220 p.

Neopozitivismul şi ştiinţa contemporană, Bucureşti,Editura Politică, 1974, 90 p.

Istoria filosofiei contemporane. Filosofla nemarxistăla sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului alXX-lea, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,1976, 245 p.

Fenomenologia şi ştiinţele umane, Bucureşti, Edi-tura Politică, 1979, 131 p.

Filosofia contemporană. Orientări şi tendinţe în filo-sofia nemarxistă din secolul XX, Bucureşti, E.D.P.,1980, 228 p.

Filosofia contemporană. Marxismul şi confruntărilede idei în lumea contemporană, Bucureşti, E.D.P., 1982,395 p.

Confruntări de idei în filosofia contemporană. în jurulproblematicii unor mari dispute din gândirea secoluluial XX-lea, Bucureşti, Editura Politică, 1983, 358 p.

Adevăr şi conştiinţă istorică. Confruntări contempo-rane între hermeneutică şi dialectică în metodologia şti-inţelor umane, Bucureşti, Editura Politică, 1988, 202 p.

Filosofia contemporană. Orientări şi stiluri de gân-dire semnificative,Bucureşti, Editura Didactică şi Peda-gogică, 1995, 239 p.

Limbaj şi ontologie. Semiotica şi filosofia modernăa limbajului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,1997, 141 p.

Semiotică şi filosofie. Cu texte de referinţă, Bucu-

aniversări


reşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998, 135 p.Hermeneutică şi ontologie. Prolegomene la o re-

construcţie modernă în filosofia culturii, Bucureşti, Edi-tura Didactică şi Pedagogică, 1999, 128 p.

Zugänge zum Sein. Aufsätze zur Philosophie undihrer Geschichte in vergleichender Sicht, Bucureşti, Edi-tura Paideia, 1999, 305 p.

Cunoaştere şi comprehensiune. Hermeneutica şiştiinţele umane, Bucureşti, Editura Paideia, 2001,305 p.

Nietzsche – filosof al „reevaluărilor”. Critica moder-nităţii şi preludii la „postmodern”, Cluj-Napoca, EdituraDacia, 2002, 225 p.

Formă şi valoare în orizonturile filosofiei culturii,Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2005, 176 p.

Filosofia contemporană. Fenomenologie, herme-neutică şi ontologie, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2006.

Vergleichende Philosophie, Bucureşti, Editura Aca-demiei Române, 2006 (sub tipar).

Limbaj şi cunoaştere, Bucureşti, Editura „CarteaUniversitară”, 2005, 182 p.

Methoden und Grundlinien einer integrativen Kultu-ranalyse, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006,324 p.

Filosofi contemporani. Fenomenologie, hermeneu-tică şi ontologie (de la Brentano şi Nietzsche la Heideg-ger şi Sartre), Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2006, 268 p.

Filosofi contemporani. Orientări şi stiluri de gândireîn epoca reconstrucţiei moderne în filosofie (transcen-dentalism, psihologism, intuiţionism, pozitivism şi filo-sofie analitică), Editura Grinta, 2007, 246 p.

Filosofi moderni. Studii de filosofie universală şicomparată, Bucureşti, Editura Floare Albastră, 2007,240 p.

Filosofie românească. Studii istorico-filosofice înperspectivă comparată, Cluj-Napoca, Editura Grinta,2007, 305 p.

Cultură modernă şi „tradiţie de cultură”. Încercarede analiză integrativă în filosofia culturii, Editura Grinta,2008, 207 p.

Raţionalismul modern. Stil de gândire şi formă deviaţă, Editura Grinta, 2010, 170 p.

Kant şi gândirea contemporană, Bucureşti, EdituraAcademiei Române, 2010, 206 p.

Filosofie românească. Studii istorico-filosofice, Edi-tura Academiei Române, 2011, 197 p.

Sprache und Erkenntnis. Sprachphilosophische Un-tersuchungen, Editura Grinta, 2011, 245 p.

Filosofie şi ştiinţă în epoca modernităţii târzii. Re-construcţii filosofice sub impactul spiritului ştiinţific mo-dern, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012,275 p.

Filosofie şi cultură. Reevaluare şi reconstrucţie mo-dernă în filosofie (de la Nietzsche la Heidegger), Bucu-reşti, Editura Academiei Române, 2013, 395 p.

Prefeţe şi introduceri la traduceri şi la editări dinfilosofia universală şi din filosofia românească

Studiu introductiv la Aristotel, Despre suflet, trad. de

N.I. Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969,p. 5-22.

Notă introductivă la: Parva naturalia, trad. de S. Mi-ronescu şi C. Noica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972,p. 7-13.

N. Hartmann şi estetica modernă, Studiu introductivla N. Hartmann, Estetica, trad. C. Floru, Bucureşti, Edi-tura Univers, 1974, p. V-LTV.

Joh. Volkelt si estetica modernă, prefaţă la Joh. Vol-kelt, Estetica tragicului, Bucureşti, Editura Univers,1978, p. 5-52.

Prefaţă la A. Schaff, Istorie si adevăr, trad. deAl. Boboc şi I. Mihăilescu, Bucureşti, Editura Politică,1982, p. 8-17.

Studiu introductiv (în colab.), p. V-XV, şi note(p. 391-404) la Al. Bogza, Realismul critic, Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

„Apropiere şi distanţare”, în jurul semnificaţiei uneiînţelegeri şi interpretări a artei din perspectiva filosofici,în W. Biemel, Expunere şi interpretare, trad. G. Purdea,Bucureşti, Editura Univers, 1987, p. 5-20.

Cartesian şi neocartesian în studiul modern al lim-bajului. Modalităţi semnificative ale prezenţei Discursu-lui despre metodă în gândirea contemporană, în vol.Descartes şi spiritul ştiinţific modern. René Descartes,Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiuneaşi a căuta adevărul în ştiinţe, trad. de Daniela Rovenţa-Frumuşani şi Alexandru Boboc, note, comentarii şi bi-bliografie de Al. Boboc, Bucureşti, Editura AcademieiRomane, 1990, p. 76-94; 155-188.

Prefaţă la Ed. Husserl, Scrieri filosofice alese, trad.,note, comentarii şi bibliografie de Al. Boboc, Bucureşti,Editura Academiei Române, 1993, p. 7-14 (Bibliografie,p. 231-253).

Postfaţă la Ed. Husserl, Filosofia ca ştiinţă rigu-roasă, trad., note şi comentarii de Al. Boboc, Bucureşti,Editura Paideia, 1994, p. 95-128.

Notă introductivă la G.W.F. Hegel, Scrieri teologicede tinereţe, I: Viața lui Iisus, traducere, note şi comen-tarii de Al. Boboc, Bucureşti, Editura Paideia, 1994,p. 7-8; 100-116.

Schopenhauer în gândirea contemporană, în vol.Ion Petrovici, Schopenhauer. Viaţa şi opera (1937), edi-ţie, postfaţă şi bibliografie, Bucureşti, Editura Gara-mond, 1995, p. 153-165.

Ion Petrovici şi spiritul filosofic, în vol. Ion Petrovici,Filosofi contemporani. Studii istorico-filosofice, ediţie,postfaţă şi note de Al. Boboc, Bucureşti, Editura Gara-mond, 1997, p. 7-9; 285-292.

N. Hartmann în gândirea contemporană; Aporeticăşi dialectică la Aristotel şi N. Hartmann, în vol. NicolaiHartmann. Vechea şi noua ontologie şi alte scrieri filo-sofice, traducere, note şi postfaţă de Al. Boboc, Bucu-reşti, Editura Paideia, 1997, p. 175-205.

Notă introductivă la Edmund Husserl, Criza umani-tăţii europene şi filosofia, traducere, note şi comentariide Al. Boboc, Bucureşti, Editura Paideia, 1997,p. 5-10,141-158.

Semiotică şi filosofie. Prolegomena la o „Semioticăa tăcerii”, în vol. Semiotică şi filosofic Texte de referinţă,

aniversări


selecţie, studiu introductiv, note şi comentarii, Al. Boboc,Bucureşti, E.D.P., 1998, p. 7-31.

C. Rădulescu-Motru în gândirea contemporană, învol. Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporuluiromân şi alte studii de psihologie socială, ediţie şi notede Al. Boboc, Bucureşti, Editura Paideia, p. 181-193.

Husserl în gândirea contemporană, în vol. EdmundHusserl, Conferinţe pariziene şi alte scrieri filosofice,traducere, note, postfaţă şi comentarii de Al. Boboc, Bu-cureşti, Editura Paideia, 1999, p. 137-180.

Ideea critică şi perspectivele filosofici moderne, învol. Kant prin el însuşi, Bucureşti, Editura Paideia (col.Mari gânditori prin ei înşişi), 2000, p. 5-10; 83-104.

Carnap în gândirea contemporană, în vol. RudolfCarnap, Vechea şi noua logică, Bucureşti, Editura Pai-deia (col. Mari gânditori prin ei înşişi), 2001, p. 5-10;139-195.

Max Scheler în gândirea contemporană, în vol.M. Scheler, Poziţia omului în cosmos. Concepţie filoso-fică despre lume, trad. de V. Muscă şi Al. Boboc, Bucu-reşti, Cluj-Napoca, Editura Paralela 45, 2001,p. 117-133.

Leibniz. Logică şi metafizică. Ideea „lumile posibile”şi reconstrucţia modernă în filosofie, în vol. G. W. Leib-niz, Primae veritates şi alte scrieri de logică şi metafi-zică, Bucureşti, Editura Paideia (col. Mari gânditori prinei înşişi), 2002, p. 5-17; 219-251.

Leibniz astăzi. Consideraţii asupra acţiunii istoricea operei lui Leibniz, în Ibidem, p. 172-239.

Nietzsche, în vol. Fr. Nietzsche, Omenesc, preaomenesc. Postume, ed., trad, şi note de Al. Boboc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, 172 p.

C. Rădulescu-Motru în gândirea contemporană, învol. C. Rădulescu-Motru, Elemente de metafizică, ed.îngrijită de Al. Boboc, Bucureşti, Editura Grinta, 2005,p. 241-262.

Traduceri

J. Kopper, În jurul teoriei lui Kant despre judecăţilede cunoaştere, cu notă interpretativă, în Revista de fi-losofie”, nr. 3, 1977, p. 371-381.

A. Schaff, Istorie şi adevăr (în colab. cu I. Mihăi-lescu), Bucureşti, Editura Politică, 1982, 372 p.

Filosofia contemporană în texte alese şi adnotate:Partea I (în colab. cu I. N. Roşca), Tipografia Universi-tăţii Bucureşti, 1985 (reprod. în 1986, 1987, 1988),p. 23-32, 73-94, 253-260, 261-318, 319-344, 345-387,473-482, 483-490; traduceri din: W. Dilthey, H. Rickert,E. Cassirer, Ed. Husserl, N. Hartmann, M. Heidegger,H.-G. Gadamer, G.W.F. Hegel; Partea II-a, p. 85-191;208-258; 275-317; 404-436; 501-525; traduceri din:Ed. Husserl, M. Heidegger, H.-G. Gadamer, G. Schmidt,A. Schaff, G.W.F. Hegel), T.U.B. (în colaborare cuI. N. Roşca), 1990.

Spiegel – Gespräch mit Martin Heidegger am23 September 1976. Ultimul interviu al lui M. Heidegger– cu Notă introd. şi Postfaţă, în „Revista de istorie şi teo-rie literară”, Anul XXV, nr. 3-4 (1987), p. 114-123; AnulXXVI, nr. 1-2 (1988), p. 111-119. Reluare în Filosofie

contemporană, Bucureşti, Editura Garamond, 1995,p. 255-290.

Ed. Husserl, „Fenomenologia”, art. din EncyclopediaBritanica (Proiectul 1), cu notă introd., în „Revista de is-torie şi teorie literară”, nr. 3-4 (1989), p. 107-116.

R. Descartes, Discurs despre metoda de a ne con-duce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe (încolab. cu Daniela-Rovenţa Frumuşani), în vol. Descar-tes şi spiritul ştiinţific modern, Bucureşti, Editura Aca-demiei Române, 1990, p. 11 1-193.

Ed. Husserl, Articole (varianta II) pentru „Enciclope-dia Britanică”, în Filosofia contemporană. Texte alese,traduse şi comentate de Al. Boboc şi I.N. Roşea, Bucu-reşti, Editura Garamond, 1995, p. 112-140.

Ed. Husserl, Scrieri filosofice alese (Despre logicasemnelor; Ideea de fenomenologie; Ideea de cultură fi-losofică; Articol, varianta 1, pentru Enciclopedia Brita-nică; Conferinţe pariziene; Postfaţă, 1930, la Idei pentruo fenomenologie pură şi o filosofic fenomenologică;Criza umanităţii europene şi filosofia), cu prefaţă, noteşi comentarii, bibliografie, Bucureşti, Editura AcademieiRomâne, 1993, 255 p.

Ed. Husserl, Filosofia ca ştiinţă riguroasă (cu note,comentarii, postfaţă), Bucureşti, Editura Paideia, 1994,140 p.

G.W. Hegel, Scrieri teologice de tinereţe, I: Viața luiIsus, Bucureşti, Paideia, 1995, 116 p.

G.W.F. Hegel, Cel mai vechi sistem de program alidealismului german, în Op. cit., p. 117-119.

E. Rickert, Sens şi valoare (din vol. Obiectul cu-noaşterii. Introducere în filosofia transcendentală), în:Filosofie contemporană, Texte alese, traduse şi comen-tate de AI. Boboc şi Ioan N. Roşca, Bucureşti, EdituraGaramond, 1995, p. 11-23.

E. Cassirer, Filosofia formelor simbolice. Introdu-cere (I), în Op.cit., p. 95-111.

H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă. Introducere, înOp.cit., p. 248-254.

W. Biemel, Heidegger şi fenomenologia, în M. Hei-degger, Timp şi fiinţă, trad. de D. Tilinca şi M. Avram,Bucureşti, Editura „Jurnalul literar”, 1995, p. 56-64 (re-luare în: Ed. Husserl, Criza umanităţii europene şi fe-nomenologia, Paideia, 1997, p. 179-203).

Ed. Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia,Bucureşti, Paideia, 1997, 158 p.

N. Hartmann, Vechea şi noua ontologie şi altescrieri filosofice (Autoreferire la „Logica fiinţei a lui Pla-ton”; Posibilitate şi realitate; „Lumi posibile”; Problemafiinţei spirituale – Introducere; Problema valorii în filo-sofia contemporană: Etica – Introducere; Poziţia valori-lor estetice în domeniul valorilor în genere;Autoexpunere în „Philosophen Lexikon”), note şi post-faţă, anexe, Bucureşti, Editura Paideia, 1997, 205 p.

Ed. Husserl, Conferinţe pariziene şi alte scrieri filo-sofice (Articol, varianta II, pentru „Enciclopedia Brita-nică”, Ideea de cultură filosofică), Bucureşti, EdituraPaideia, 1999, 137 p.

M. Scheler, Concepţia filosofică despre lume, în„Revista de filosofie”, nr. 3-4 (1999), p. 205-216.

J. Simen, Limbajul la Kant, în „Revista de filosofie”,

aniversări


nr. 3-4 (2000), p. 365-377.Din Corespondenţa lui Frege cu D. Hilbert, Ed. Hus-

serl, B. Russell ş.a., în Semiotică şi filosofie. Texte dereferinţă, selecţie, studiu introd., note şi comentarii deAl. Boboc, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,1998, p. 72-73

G. Frege, Consideraţii despre sens şi semnificaţie,în Op.cit., p. 73-74.

M. Scheler, Concepţia ştiinţifică despre lume, înM. Scheler, Poziţia omului în cosmos, Bucureşti/Cluj-Napoca, Editura Paralela 45, 2001, p. 101-116.

Ed. Husserl, Ideea de fenomenologie şi alte scrierifilosofice, ed., trad., note şi postfaţă de Al. Boboc, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2002, 151 p. (în: Cuprins: Douăscrisori ale lui Husserl către Brentano; Bibliografie).

G.W. Leibniz, Noi eseuri asupra intelectului uman,trad. (în colab.), ed., note şi comentarii, anexe deAl. Boboc, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2002, 570 p.

Fr. Nietzsche, Între elenism şi modernitate, ed., trad.şi note de Al. Boboc, Cluj-Napoca, Editura Dacia,2003,172 p.

Imm. Kant, Cercetare asupra evidenţei principiilorteologiei naturale şi ale moralei, în „Revista de filosofie”,nr. 3-4 (2004), p. 325-345.

Imm. Kant, Ce este „luminarea”? Teze, definiţii şisemnificaţii, ed., traducere, note şi postfaţă deAl. Boboc, Bucureşti, Editura Paideia, 2005, 114 p.

Participări la elaborarea unor lucrări colective

Mic dicţionar filosofic, Bucureşti, Editura Politică,1969 (cu 46 de termeni). Dicţionar de filosofie, EdituraPolitică, 1978 (cu 95 de termeni).

Filosofie contemporană. Probleme, teorii curente.Cercetare bibliografică B.C.U., 1977-1987 (anual, cu re-ferate, prezentări, traduceri, prefeţe şi coordonare şt.).

Manual de limba germană. Texte de specialitate, fi-losofie şi sociologie, de J. Livescu şi F. Gradin, Tipogra-fia Universităţii Bucureşti, 1981, 212 p.

Studii de istorie a filosofiei universale, vol. I-XIII(1969-2005), Editura Academiei Române.

Studii şi articole în volume colective şi reviste(inclusiv în limbi străine)

Unele aspecte filosofice ale semanticii, în „Revistade filosofie”, nr. 9, 1966, p. 1137-1148.

Sensul operei istorico-filosofice a neokantienilor, înIbidem, nr. 1, 1967, p. 27-37.

Kant şi filosofia culturii, în Analele Universităţii Bu-cureşti, Filosofie, 1967, p. 39-48.

Kant und das Problem der Metaphysik, în „RevueRoumaine des Sciences Sociales”, nr. 2, 1967,p. 135-145.

Probleme filosofice ale limbajului, în vol. Limbaj-lo-gică-filosofie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 3-261.

Sinn und Wert in der Auffassung Rickerts, în „RevueRoumaine des Sciences” nr. 1, 1968, p. 65-70.

Filosofia istoriei şi a culturii în neokantianism, în: Stu-dii de istorie afilosofiei universale, vol. 1, Bucureşti, Edi-

tura Academiei, 1969, p. 83-115.Die kritische Methode und das Problem der synthe-

tischen Art der Erkenntnis, în „Revue Roumaine desScience Sociales”, nr. 1, 1969, p. 95-99 (rezumat în XIV.Internationaler Kongress für Philosophie, Wien, 1968,p. 44).

Neokantianismul şi estetica modernă, în vol. Este-tica filosofică şi ştiinţa artei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1972, p. 80-102.

Dimitrie Cantemir şi cugetarea modernă, în AnaleleUniversităţii Bucureşti, Filosofie, nr. 2, p. 13-16.

Petre Andrei şi filosofia contemporană a valorilor (I)în „Forum”, nr. 12, 1974, p. 49-53; nr 1,1975, p. 60-66.

Ibidem (II), în „Forum”, nr. 1, 1975, p. 60-66.Analiza logică a limbajului în Tratatul logico-filosofic

al lui L. Wittgenstein, în vol. Epistemologia şi analiza lo-gică a limbajului ştiinţei, coord. M. Flonta, Bucureşti,Editura Politică, 1975, p. 232-263.

Nietzsche în gândirea contemporană, în „Revistade filosofie”, nr. 2, 1977, p. 236-243.

Spinoza şi gândirea modernă, în Ibidem, nr. 6,1977, p. 697-708.

Filosofia culturii la Fr. Nietzsche, în Studii de istoriea filosofiei universale, vol. V, Bucureşti, Editura Acade-miei, 1977, p. 137-152.

Heidegger şi ontologia umanului, în „Revista de fi-losofie”, nr. 2, 1978, p. 206-222.

Aporetica lui Aristotel, Semnificaţii şi deschideri înistoria dialecticii şi a ontologiei, în Ibidem, nr. 6,1978,p. 708-714.

Probleme ale istoriei şi teoriei ştiinţei în opera luiCassirer, în: vol. Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei,Bucureşti, Editura Politică, 1978, p. 297-316.

Teoria simbolului la E. Cassirer şi influenţa ei în gân-direa contemporană, în Studii de istorie a filosofiei uni-versale, vol. VI, Bucureşti, Editura Academiei, 1979,p. 143-152.

Husserl and the Program of Modern Logic, în„Revue Roumaine de Philosophie”, nr. 1-2, 1979,p. 461-463 (şi în: Abstracts, Sections 13-14 of 6th Int.Congress of Logic, Methodology and Philosophy ofScience, Hannover, August 22-August 29, 1979,p. 28-32).

Der aesthetische Wert als Bezug, în „Revue Rou-maine de Philosophie”, nr. 1-2, 1980, p. 125- 128.

Însemnări despre C. Rădulescu-Motru şi problemametafizicii, în „Revista de filosofie”, nr. 1, 1980,p. 110-117.

J.-P. Sartre şi ideea valorii speranţei, în Ibidem,nr. 4, 1980, p. 535-539.

D.D. Roşca şi proiectul unei concepţii eroice a exis-tenţei umane, în „Forum”, nr. 12, 1980, p. 66-69.

Kant versus Newton. Ideea fundamentelor metafi-zice ale ştiinţei, în vol. Momente ale evoluţiei şi genezeiştiinţei, coord. C. Damian şi I. Pârvu, Bucureşti, EdituraAcademiei, 1981, p. 108-119.

Kant und C. Rădulescu-Motru, în Akten des 5. In-ternationalen Kant-Kongresses. Mainz 4-8. April 1981,Teii I, 2, Bonn, Bouvier, 1981, p. 937-943.

Pascal şi axiologia contemporană, în Studii de isto-

aniversări


rie a filosofiei universale, vol. VII, Bucureşti, EdituraAcademiei, 1982, p. 19-28.

Semnificaţia istorică a criticismului kantian, în vol.Immanuel Kant – 200 de ani de la apariţia Criticii raţiuniipure, coord. Al. Boboc, M. Flonta, I. Pârvu, R. Pantazi,Bucureşti, Editura Academiei, 1982, p. 7-14.

În jurul semnificaţiei conceptului de „spirit al lumii”în opera lui Hegel, în vol. Teme hegeliene. Studii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 77-94.

Ion Petrovici şi problema „spiritului filosofic” va „Re-vista de filosofie”, nr. 6, 1982, p. 574-578.

Heidegger und die Ontologie des menschlichenSeins, în „Revue Roumaine de Philosophie” nr. 3, 1982,p. 307-315.

Rumänische Beiträge in der Entwicklung der Wer-tphilosophie: Petre Andrei, în Ibidem, nr. 4, 1982,p. 347-356.

Premise ale gândirii dialectice moderne: JakobBohme, în Studii de istorie a filosofiei universale,vol. VIII, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p. 37-47.

Kants Kritizismus und die neue Bedeutung der Me-taphysik, în: Kant-Studien, Berlin, W. de Grayter, Heft3,1983, p. 314-326.

Zwei Formen der Wirkungsgeschichte des Den-kens, în Analele Universităţii Bucureşti, Filosofie, 1983,p. 33-38.

Leibniz und die rumänische Auflklärung, în LeibnizWerk und Wirkung. IV. Internationaler Leibniz-Kon-gress. Hannover 14. bis 19. November 1983, Hannover(Leibniz-Gesellschaft), p. 42-47.

Filosofia Reformei, în Istoria filosofiei moderne şicontemporane, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei,1984, p. 209-230.

Spinoza, în Ibidem, p. 378-391.Valoarea în orizontul logicii şi sociologiei valorii.

Contribuţia lui P. Andrei la întemeierea filosofiei mo-deme a valorilor, în Analele Universităţii Bucureşti, Fi-losofie, Anul XXXV, 1985, p. 15-22.

Aporetica and ist Place in Aristotele’s Theorie ofScience, în „Revue Roumaine des Sciences Sociales”,Serie de Philosophie et Logique, Tome 30, nr. 3-4(1986), p. 328-330 (şi în 8-th International Congress ofLogic, Methodology and Philosophy of Science, Mos-cow, 17-22 August 1987, vol. 3, Section 13, Abstracts,p. 57-60).

Norm and Value in the Horizon of „Live-Word”, înAnalecta Husserliana, vol. XXII, D. Reidel, Dordrecht:Holland, 1987, p. 465-471.

Limbajul între comprehensiune şi „facere”, M. Hei-degger şi filosofia contemporană a limbajului în „Revistade filosofie”, Tomul XXXIV, nr. 2, 1987, p. 190-196.

Limbajul între „tăcere” şi referenţialitate. L. Wittgen-stein şi filosofia contemporană a limbajului, în „Revistade filosofie”, nr. 6, 1987, p. 546-555.

Mioriţa ca instituire valorică şi formă de viaţă.„Lumea mioritică” în perspectiva filosofiei culturii (I), în„Revista de etnografie şi folclor” 32, nr. 1, 1987,p. 19-31.

Idem (II), în: Ibidem, nr. 2, 1987, p. 14-154.Arbeit und Praxis in der „Ontologie” von G. Lukacs,

în vol. Der lebende Lukacs, Budapest, Kossuth Konyv-kiado, 1986.

Mircea Florian şi problema modelelor dialecticii îngândirea contemporană, în „Revista de filosofie”, TomulXXXV, nr. 4, 1988, p. 376-381.

Eminescu şi Leibniz- Ecouri ale gândirii leibnizieneîn opera lui Mihai Eminescu, în Analele Universităţii Bu-cureşti, Filosofie, Anul XXXVIII, 1989, p. 8-14 (şi în„Forum”, nr. 1989, p. 70- 78).

Mioriţa ca instituire valorică şi formă de viaţă.„Lumea mioritică” în perspectiva filosofiei culturii (HI),în „Revista de etnografie şi folclor”, Tomul 34, nr. 1,1989, p. 25-44.

Leibniz Nachlänge im- Denken und in der Dichtungvon Mihai Eminescu, în „Revue Roumaine…” tome 32,nr. 3-4 (1988), p. 203-208 (şi în: Leibniz. Tradition undAktualität. V. Internationaler Leibniz-Congress, Hanno-ver, 14-19. November, 1988, Hannover, 1988, p. 90-98).

Ideea „diferenţei ontologice” de la Kant la Heideggerşi relevanţa hermeneuticii fenomenologice pentru onto-logia umanului, în vol. Ontologia umanului. Confruntărifilosofice contemporane şi încercare de reconstrucţieteoretică, coord. L. Grünberg, Bucureşti, Editura Aca-demiei, 1989, p. 62-70.

Hermeneutică şi dialectică. Modern şi postmodernîn înţelegerea unităţii dintre „Raţiune” şi „raţionalitate”,în Memoriile Secţiilor Ştiinţifice, Academia Română,Seria IV, tomul IX, nr. 1, 1986, Bucureşti, Editura Aca-demiei, 1989, p. 334-343.

Cartesian şi neocartesian în studiul modern al lim-bajului, în vol. Descartes şi spiritul ştiinţific modern, Bu-cureşti, Editura Academiei Române, 1990, p. 76-96.

Kant und Eminescu. Zur Wirkung der KritischenLehre im Denken und Dichten von Mihai Eminescu, în„Revue Roumaine de Sciences Sociales”, nr. 3-4(1989), p. 257-264.

Eminescu şi filosofia modernă, în Analele Universi-tăţii Bucureşti, Filosofie, Anul XXXIX (1990), p. 3-10.

Cartesien et néo-cartesien dans l’étude moderne dulangage, în „Revue Roumaine de Philosophie et Logi-que”, tome 34, nr. 1-2 (1990), p. 25-40.

Prolegomene la o filosofie modernă a limbajului, în„Secolul 20”, nr. 325, 326-327(1990), p. 144-160.

Semantică şi ontologie. Interpretare şi „lumi posi-bile”, în „Revista de filosofie”, nr. 3-4 (1991), p. 101-107.

Conceptul de metafizică în opera lui C. Rădulescu-Motru, în „Revista de filosofie”, nr. 2, 1992, p. 167-173.

Filosofia în sistemul valorilor în cultura „luminilor”,în Idem, Anul XLI, 1992, p. 41-47 (şi în Revista de filo-sofie şi drept”, Chişinău, Academia de Ştiinţe, nr. 2,1992, p. 11-16).

„Lumea mioritică” în şi dincolo de „spaţiul mioritic”,în Analele Universităţii Bucureşti, Filosofie, Anul XLIII,1994.

Heidegger în contemporaneitate. Interviu cu WalterBiemel, în „Revista de filosofie”, nr. 5, 1994, p. 459-467.

Transcendentalism şi psihologism. Ideea unei me-tafizici pe baze kantiene în opera lui C. Rădulescu-Motru, în „Revista de filosofie”, nr. 2, 1994, p. 171-176.

Blaga, Nietzsche şi Spengler. Demersuri moderne

aniversări


asupra paradigmei «stil», în „Revista de filosofie”, nr. 2,1995, p. 177-182 (în lb. engleză, în „Romanian Review”3-4, 1995, p. 110-117).

Leibniz und D. Cantemir: Zur Leibniz-Rezeption inRomänien, în VI. Internationaler Leibniz Congress. Vor-träge, I. Teil, Hannover, 1994, p. 72-76 (reluare, cu în-tregiri, în „Revue Roumaine de Philosophie”, nr. 3-4,1994, p. 331-338).

Semantik und Ontologie, interpretation und „mägli-che Welten”, în vol. Kriza i Perspective Filosofije, Beo-grad, Tersit, 1995, p. 107-120.

Traditions et tendences philosophiques en Rouma-nie aujourd’hui, în vol. Philosophy in Balcan CountriesToday, Athens, 1994, p. 67-75 (vol. apărut în 1995).

Ideea «seriilor istorice» şi problema universalului înistorie la A.D. Xenopol, în Memoriile Secţiei de ŞtiinţeIstorice şi Arheologice, Seria IV, Tomul XX, 1995,p. 31-40.

Semantik und Ontologie – Interpretation und «mo-gliche Welten», în: Zeitschrift der Germanisten Rumä-niens, 5. Jahrgang, Heft 1-2 (9-10), 1996, p. 174-176.

Cunoaştere şi comprehensiune, în „Revista de filo-sofie”, Tomul XLV, nr. 2, 1988, p, 141-152.

Der Präferenzbegriff in Schelers „Formalismus” undin der Normenlogik, în Analele Universităţii Bucureşti,Filosofie, Anul XLVII, 1998, p. 17-22.

Der Bedeutungsbegriff bei Husserl und Frege, înStudia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Philosophia, XLIV,1-2,1999, p. 73-83 (nr. apărut în 2000).

Die Idee von «moglichen Welten» und die moderneRekonstruktion in der Sprachphilosophie, în vol. EndlichPhilosophieren. Spielraume und Grenzen, eine Tradi-tion fortzusetzen. Paul Janssen zum 65. Geburtstag,Köln, Unverzagt Verlag, 2000, p. 12-20.

Contribuţii de referinţă în cultura europeană.Al IX-lea Congres International Kant (Berlin, martie –2000), în „Revista de filosofie”, Tomul XLII, 3-4, 2000,p. 391-398!

The Concept of Preference in the Modern Axiologyand in the Logic of Norms, în „Revue Roumaine deTheorie Sociale”, Tome 11, nr. 3,2000, p, 10-15.

L’idée de civilisation chez J.-J. Rousseau, în „RevueRoumaine de Philosophie”, Tome 45, nr. 1- 2, 2001,p. 71-74.

Conceptul de sintaxă şi teoria moderna a textului,în „Revista de teorie socială”, Tomul V, nr. 1, 2001,p. 15-24.

Obiect şi obiectualitate. Consideraţii asupra rapor-turilor dintre semantică, logică şi ontologie, în „Revistade teorie socială”, Tomul V, nr. 2, 2001, p. 9-20.

Brâncuşi, arta modernă şi fenomenologia, în vol.Brâncuşi, artist-filosof, Brâncuşiana-14, Tg.- Jiu, 2001,p. 22-36.

Conceptul de gramatică. Modele şi teorii ale grama-ticii, în „Revista de filosofie”, Tomul X1VIII, 3-4, 2001,p. 321-336.

Conceptul de valoare la H. Rickert şi Petre Andrei,în Publicaţiile Fundaţiei Academice „Petre Andrei”, laşi,Editura CANTES, 2001, p. 31-37.

Mircea Florian şi Johannes Rehmke. Studiul com-

parat în perspectiva reconstrucţiei filosofice moderne,în Analele Universităţii „Spiru Haret”, Seria Studii de fi-losofie, nr. 2, 2000 (nr. apărut în 2001), pag. 19-22.

Tridimensionalitatea ca exigenţă logico-metodolo-gică, în vol. Ştefan Lupaşcu: un gânditor pentru MileniulTrei, vol. 2, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 2001,p. 29-40.

Kantsbegriff der Wissenschaft und das Programmder modernen Wissenschaftstheorie, în Akten des IX.Internationaler Kant-Kongresses (Berlin, 26-31 Mărz,2000), Bd. 5, Berlin, Akademie-Verlag, 2001,p. 445-453.

Die Idee von «moglichen Welten» und die moderneSemantik, în: VII. Internationaler Leibniz- Kongress:NIHIL SINE RATIONE. Mensch, Natur und Technik imWirken von G.W. Leibniz (Berlin, 10-15. September,2001): Vorträge I, Berlin, 2001, p. 109-113.

Ideea de filosofie comparată, în perspectiva interac-ţiunii culturilor, în „Revista de teorie soci ală”, Tomul VI,nr. 2, 2002, p. 7-12.

Contribuţii de referinţă în cultura europeană. Al III-lea Congres-Internaţional-Leibniz (Berlin, sept. 2001),în „Revista de filosofie”, Tomul XLIX, nr. 3-4, 2002,p. 429-435.

Eminescu şi filosofia germană, în Caietele „ViaţaRomânească”, nr. 3 (ed. II), 2002, p. 27-37.

Nietzsche în gândirea contemporană, în „Revistade filosofie”, nr. 5-6, 2003, p. 585-592.

Aufklärung als Ausgabe und Aufklärung als Mythos,în vol. Die Zukunft der Philosophie, Cluj-Napoca, 2004,p. 71-79.

Kant şi Peirce, în „Revista de filosofie”, nr. 3-4(2004), p. 391-397.

Ideea de transcendenţă în perspectivă metafizică şiteologică, în „Revista de filosofie”, nr. 1-2 (2004),p. 133-139.

Filosofie, logică şi istoria filosofiei în opera lui Ath.Joja, în „Revista de filosofie”, nr 5-6 (2004), p. 807-812.

Metaforă şi mit la Blaga şi Cassirer, în „Revista defilosofie”, nr. 3-4 (2005), p. 387-397.

Formă, „cunoaştere transcendentală” şi „idealismtranscendental” în Critica raţiunii pure, în „Revista de fi-losofie”, nr. 5-6, 2005, p. 723-742.

ACTIVITATEA DINTRE 1990 ŞI 2005 (PESTE HOTARE) ŞI PUBLICAŢII (VOLUME),

TRADUCERI, CURSURI SPECIALEA. Conferinţe

Filosofia contemporană. Stiluri de gândire şi princi-pale orientări; Filosofia românească în context euro-pean – Chişinău, 9-10 aprilie 1992.

Comunicarea Kant und Eminescu, la cel de-alVII-lea Congres Internaţional Kant, Mainz, 28 martie –1 aprilie 1990.

Comunicarea Traditions et tendences philosophiqueen Roumanie aujourd’hui, la simpozionul cu tema: Phi-losophy in Balkan Countries Today, Delphi, 5-8 iunie1992.

Comunicarea: Leibniz und Cantemir. Zur Leibniz –Rezeption in Rumänien, la cel de-al VI- lea Congres In-

aniversări


aniversăriternaţional Leibniz, Hannover, 18-23 iulie 1994.

Comunicarea: Semiotik und Ontologie. Interpretationund «mögliche Welten», la Conferinţa Internaţională cutema: Cybernetics and Semiotics of the Media, Kossel,20-23 martie 1995.

Comunicarea: Phänomenologia – Forschung in Ru-mänien, Colocviul Internaţional – Max Scheler, Koln,7-10 iunie 1995.

Participare la Simpozionul Internaţional cu tema:Wissenschaft und Weltgestaltung. G. W. Leibniz zum350 – Gebuststag. Leipzig, 9-12 aprilie 1996.

Comunicare la cel de-al III-lea Colocviu – Internaţio-nal – Max Scheler, Jena, 21-24 mai 1997, cu tema: DerWestbegriffbei Scheler und N. Hartmann.

Participare la dezbateri cu tema Limbajul In perspec-tiva logicii şi a epistemologiei, în cadrul ProgramuluiUniunii Europene, Univ. din München, 23-31 mai 1997.

Conferinţe cu tema Fenomenologie, hermeneuticăşi ontologie, în cadrul Şcolii de vară, domeniul ştiinţelorsociale, Chişinău (Holercani), 27 iulie-2 august 1997.

Comunicarea cu tema Alter als Wert und Leben-sform, la Simpozionul Fundaţiei „GERO” (Gerontologi-cal Economic Research Organization e.v.), Konstanz,23 martie 1998.

Comunicarea: Teme de bază în filosofia contempo-rană, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău,29 aprilie 1998.

Comunicarea cu tema Limbaj şi comunicare, în ca-drul Programului de colaborare Universitatea Bucureşti– Universitatea Bologna, 22 octombrie 1998.

Comunicarea cu tema Filosofia românească în con-text european, Chişinău, 3-4 mai 2000.

Comunicarea cu tema Limbaj şi comunicare, la Sim-pozionul Fundaţiei „GERO”, Konstanz (Germania) –Krenulingen (Elveţia), 2-4 august 2000.

Comunicarea cu tema Die Idee von «verkehrstenWelt» und die moderne Semantik der «möglichen Wel-ten», la cel de-al 23-lea Congres Internaţional Hegel,Zagreb, 30 august 2000.

Participare la cel de-al IX-lea Congres InternaţionalKant, Berlin, 26-31 martie 2000.

Participare la cel de-al VII-lea Congres InternaţionalLeibniz, Berlin, 10-15 septembrie 2001.

Participare la Simpozionul cu tema Husserl Arbeit-stage, 2004, Köln, 5-6 noiembrie 2004.

B. StudiiFilosofia în sistemul valorilor în cultura „luminilor”,

„Revista de filosofie şi drept”, Chişinău, nr. 2, 1992.Semantik und Ontologie, în vol. Kriza i Perspective

Filosofije, Beograd, 1995. p. 107-120.Traditions et tendences philosophiques en Rouma-

nie aujourd’hui, în vol. Philosophy in Balcan CountriesToday, Athens, 1994, p. 67-75.

Die Idee von «möglichen Welten» und die Rekon-struktion in der Sprachphilosophie, în vol. Endlich Phi-losophieren. Paul Janssen zum 65. Geburstag. Koln.2000, p. 12-21.

Kants Begriff der Wissenschaft und das Programmder modernen Wissenschaftstheorie, în Akten des DC

Internationalen Kant Kongresses, Berlin 26-31 Marz,2000, Bd. 5 (2001).

Die Idee von „möglichen Welten” und die moderneSemantik, în vol. Akten des VII. Internationalen Leibniz– Kongresses, Vorträge I. Teil, Berlin, 2001.

C. TraduceriR. Carnap, Depăşirea metafizicii prin analiza logică

a limbajului, în „Revista de filosofie”, 1, 1993.Ed. Husserl, Scrieri filosofice alese, Bucureşti, Edi-

tura Academiei, 1993.Ed. Husserl, Filosofia ca ştiinţă riguroasă, Bucureşti,

Editura Paideia, 1994.G.W.F. Hegel, Scrieri teologice de tinereţe, I: Viaţa

lui Iisus, Bucureşti, Editura Paideia, 1994.Filosofia contemporană. Texte alese şi adnotate de

Al. Boboc şi I. N. Roşca, Bucureşti, Editura Garamond,1994, 323 p.

W. Biemel, Heidegger şi fenomenologia, în vol. Hei-degger, Timp şi fiinţă, Bucureşti, Editura „Jurnalul lite-rar”, 1995, p. 56-74.

W. Dilthey, Geneza hermeneuticii, în „Revista de fi-losofie”, 5-6, 1995.

M. Scheler, Concepţie filosofică despre lume, în „Re-vista de filosofie”, nr. 3-4, 1996.

J. Simon, Limbajul în concepţia lui Kant, în „Revistade filosofie”, 3, 1996.

Ed. Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia,Bucureşti, Editura Paideia, 1997, 202 p.

Leibniz, Primae veritates şi alte scrieri de logică şimetafizică – Leibniz prin el însuşi, Bucu reşti, EdituraPaideia, 2002, 265 p.

G.W.F. Leibniz, Noi eseuri asupra intelectului uman(în colaborare), Cluj-Napoca, Editura Grinta, 463 p.

Im. Kant, Cercetare asupra existenţei principiilorteologiei naturale şi ale moralei, în „Revista de filosofie”,nr. 3-4, 2004.

IX. Cursuri specialeN. Hartmann; Fr. Nietzsche – la Facultatea de Filo-

sofie a Universităţii Bucureşti. 1993-1994.Scheler, Dilthey, Husserl – la Facultatea de Filosofie

a Universităţii Bucureşti, 1994-1995.Hegel, N. Hartmann, Kant, Husserl – la Facultatea

de Filosofie a Universităţii Bucureşti, 1995-2006.

aniversări


aniversări

O poezie mitologică, oraculară, elegiacă, evoluânddinspre filonul folcloric spre onirism şi expresionismscrie Ileana Mălăncioiu, care a debutat în 1967 cu vo-lumul Pasărea tăiată şi a fost destul de greu de clasifi-cat, de înseriat în cadrul generaţiei. Atunci generaţia ’60era deja constituită, avea propriile toposuri, elementeprozodice definitorii, critici care o susţineau din interior.Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul acestei poete de ooriginalitate şocantă, deloc dispusă la aliniere la ca-noane vechi sau noi, la solidarităţi de grup. Un poet(Eugen Jebeleanu), nu un critic, a semnalat primul vi-goarea unui talent ieşit din comun, pe când recenzenţiiprofesionişti au păstrat o rezervă prudentă, topită abiadupă lectura poemelor din Inima reginei (1971) şi Crinipentru domnişoara mireasă (1973). Singurătatea orgo-lioasă i-a priit poetei în timp şi nu putem menţiona decâtaprobativ o mărturisire tardivă, din 2001, dintr-un inter-viu acordat unui Eckermann inteligent: „Despre recep-

tarea poeziei mele mi-e greu să vorbesc. N-am avutsucces când am debutat, dar nu mă pot plânge. Cu atâtmai mult cu cât au trecut peste treizeci şi patru de anide atunci. În plus, am avut şi eu bucuriile mele. Cea maimare a fost aceea că nu am scris niciodată cum ar fivrut alţii, ci cum am crezut eu, şi îmi pot reedita primacarte fără să-mi fie ruşine, pe când autorii unor debuturirăsunătoare în epocă ar fi dat orice să nu le aducă ni-meni aminte de ele.”1

Nu cu promptitudinea meritată, recunoaşterea criticăa venit totuşi, vindecând rănile eului ulcerat. PoemeleIlenei Mălăncioiu au fost puse în relaţie cu poeziile luiEminescu, Coşbuc, Bacovia, Arghezi, mai târziu Jebe-leanu, ceea ce spune multe despre cota înaltă a acestuilirism vizionar care visează vârfurile, nu podişul plat. Osolemnitate mitologică, o vibraţie vaticinară, biblică, averbului (poeta s-a născut, spune ea în acelaşi interviu,„într-o casă în care nu erau decât Biblia şi câteva cărţireligioase”) completează aria „influenţelor”, dar rezulta-tul final e surprinzător. „Vechiul” nu e ridat, apăsător, pe-rimat, ci face corp comun cu noul, cu starea de tinereţeneîmpăcată, insurgentă.

Configurarea universului liric al Ilenei Mălăncioiu serealizează în manieră modernă sau neomodernă, figu-raţia romantică, simbolistă, având clare accente expre-sioniste. Eugen Simion remarca acest „spirit tânăr” ceretrăieşte experienţele milenare şi puterea de a construio lume lirică suficientă sieşi: „Faptele se deschid, apoi,fără multă literatură, spre o altă realitate care estenumai a liricii. Teama de timpul încremenit, de ireme-diabilul din existenţă, modul personal de a gândi şi a in-

LA MULŢI ANI, DOAMNĂ ILEANA MĂLĂNCIOIU!

Georgeta Adam

ILEANA MĂLĂNCIOIU:PANORAMA TRAGICĂ

A EULUI ANxIOS

aniversări


aniversăriterpreta legendele, superstiţiile şi de a citi destinul înbanalitatea vieţii, de a amesteca, în fine, semnele rea-lului cu semnele imaginarului, indică un spirit liric obse-dat de marile simboluri.”2

Dar viitorul academician ratifica în 1984 ceea ce Va-leriu Cristea nota în 1973, la apariţia volumului Poezii:„De la Nicolae Labiş, poate că niciun alt tânăr poetromân nu a fost marcat într-un chip atât de evident deînsemnele lui Apollo, ca Ileana Mălăncioiu. Versurile eine dau sugestia că poezia redevine ce fusese cândva:inspiraţie pură, ţâşnire quasi-impersonală, simplitate aspunerii. Iar poetul – o figură de mitologie. Există în scri-sul acestei autoare o uşurinţă aeriană, o directeţe a ros-tirii, o fluiditate irezistibilă ce presupun parcă intervenţiaunei baghete magice. Poeta nu-şi concepe versurile, nuşi le elaborează, nu caută să le impună pretenţioasesemnificaţii pre-existente creaţiei sau să şi le lege în fe-recături ermetizante; ci şi le eliberează spontan, ca uncânt intonat de o pasăre misterioasă, încă neidentifi-cată: «Cânt pe inimă ca pe o frunză de fag,/ Stau oa-menii-n drum să m-audă cum cânt,/ – Se uită unii la alţiităcuţi/ Şi se-ntreabă ce pasăre sînt.»”3

Totuşi, ca şi la „Bacovia cel viu”, care e spiritul tutelaral poetei, cântul nu e o „secreţie” spontană, ci amprentaunei retorici, a unui cogito bine ascunse. „Pasărea” nudă glas unui cântec jubilator, extatic, ci unui lamento cusemnificaţii abil ermetizate. E un cânt pentru sufletepierdute, umbre scufundate într-un Purgatoriu tenebroscare vor să rămână, să lase o urmă. Obsesie pe careEugen Negrici avea să o numească franc, în prefaţa an-tologiei bilingve Peste zona interzisă – À travers la zoneinterdite publicată de Ileana Mălăncioiu în 1984: „Esterefuzul stingerii de tot, al dispariţiei, pe care îl proclamăşi poemul Şi totuşi cât aş vrea: „Şi totuşi cât aş vrea săvăd odată un suflet / să-l ţin în palmă ca pe o pasăre şisă zic / e sufletul omului acela care stă lângă noi subsoare / şi din care mă temeam că n-a mai rămasnimic.”4

Dintre modalităţile moderne de a face poezie, IleanaMălăncioiu a ales-o pe cea care i se potrivea ca o mă-nuşă: a construi un univers imaginar în care graniţa din-tre viaţă şi moarte e fluidă; a aduce fantasme, închipuiri,personaje ce vin şi din mythosul românesc, şi din ob-sesii livreşti (Poe, Eminescu, Bacovia); a (re)compune– simbolist şi expresionist în acelaşi timp – o partiturăce se îndepărtează tot mai mult de model, devenind eaînsăşi profund originală, irepetabilă; a schimba diversemăşti ale eului liric în ipostaze dintre cele mai derutante;a face toate acestea cu o anume monotonie a monolo-gului liric. Ultima observaţie a fost făcută de LucianRaicu, semn că lecturile repetate, peste timp, aduc lalumină noi aspecte ale operei poetei: „Poemele încer-cuiesc insistent o dispoziţie încordată, de orgolioasăatenţie şi de tenace aşteptare, iar relativa lor monotoniepare să traducă în planul expresivităţii sisifica, eroicamonotonie a actului existenţial.”5

Această scufundare în monotonie, în ritual melodic,oferă rezolvarea neaşteptată a unei situaţii de nelinişteextremă. Se confirmă astfel corectitudinea concluzieiformulate de Hugo Friedrich cu privire la Baudelaire:

„Dintotdeauna poeţii au ştiut că tristeţea se dizolvă încântec. E ştiinţa despre catarsisul suferinţei prin trans-punerea ei în cuvântul elevat formal.”6

O poezie solemnă, gravă, un perpetuu monolog încare eul liric are un timbru autoreferenţial. Chiar de laprimele poeme eul ocupă prim-planul, relatează, con-semnează, fixează amănunte pro memoria: „Mă-ndreptpe drumu-ntunecat anume” (Drum), „Caut făina răspân-dită anume/ Să-mi ştie dorul drumul înapoi” (Întoarcere),„Stau la rând la moara dintre munţi” (La moară), „cautcuiburi cu băieţii prin scorburi” (Puii din scorburi), „De-ababa-oarba ne jucăm acum” (Sfârşitul copilăriei), „Dedouă nopţi aud cântând cioica/ Şi-aş vrea să dau cu pie-tre-n ea să fugă” (Cioica)7 Dar nu sunt detalii de agendăpentru un reportaj liric, nici pentru vreun „poem de largărespiraţie”, specie care mai bântuia atunci în lumea poe-ţilor. Poemul e un palimpsest, detaliul realist mascheazăun simbol. Călătorim, practic, printr-o pădure de simbo-luri, mai uşor sau mai greu (mai ales!) depistabile. Suntcritici care au vorbit chiar de o maximă opacizare a lim-bajului, datorită unor figuri mitice dificil de înseriat (Ie-ronim, primul traducător al Bibliei în limba latină8,Ierodesa, Regina, Natanael ş.a.), veritabilă procesiunede siluete macabre, schiţate de un geniu negru al sce-nografiei funerare. Cine ar descoperi aici o voluptate acoşmarului, un gust maladiv al ororii, s-ar înşela, de-sigur. Poeta reţine măştile morţii, pentru a glorifica viaţa.Pentru ea „scrisul reprezintă o modalitate de a lupta cumoartea”, cum i-a şi mărturisit aceluiaşi partener de dia-log pe care l-am menţionat mai înainte. Moartea e în-vinsă când sufletul celor duşi părăsesc infernul prin forţaimaginaţiei, a verbului invocator. Un poet şi un eseistfrancez, Gérard Bayo, aşeza întreaga operă a lui Rim-baud „sub semnul unei prosopopei”. Această figură re-torică, „destul de puţin întrebuinţată după Virgiliu, Dantesau Goethe – adaugă Bayo – îi aduce în scenă pe ceimorţi.”9

„Morţii vii” (adică resuscitaţi prin puterea Logosului)populează şi poemele Ilenei Mălăncioiu. Expertă în arta„scrisului pe dedesubt” şi-a acoperit „personajele” atâtde bine, încât a reuşit să păcălească nu numai „bestianeagră” – Cenzura, ci şi critica. A trebuit să apară în2003 fascinantul volum Recursul la memorie. Convorbiricu Daniel Cristea-Enache pentru a afla modelele, rădă-cinile vii, sângerânde, ale imaginarului: Ieronim, alecărui „oase frânte” se văd într-un „contur de luminăaproape difuz”, are, de pildă, un corespondent îndepăr-tat în biografia poetei. Se numea Aurel State, eroul sa-tului Godeni, plecat voluntar în război pentru eliberareaBasarabiei. Căzut prizonier, „a preferat să fie condam-nat la moarte în URSS decât să se înscrie într-una dindiviziile «Horia, Cloşca şi Crişan» ori «Tudor Vladimi-rescu» şi să se întoarcă în ţară cu tancurile ruseşti”.După 13 ani de captivitate a fost preluat de Securitateşi a cunoscut iadul puşcăriilor româneşti. Ce povesteşteîn continuare poeta întrece culmile ororii şi ale sadis-mului: „...«bietul State» s-a aruncat de pe acoperişul în-chisorii Uranus în speranţa că, astfel, i-ar putea salvape cei reţinuţi în dosarul său. Din această încercare desinucidere s-a ales cu 24 de fracturi, dintre care una de

aniversări


bază de craniu. Însă n-a fost lăsat să moară. A fost făcutla loc, din bucăţi, ca să fie judecat pentru crimă împo-triva orânduirii de stat. Scheletul său era cârpit în maimulte locuri cu metal şi asta făcea ca orice mişcare să-iprovoace chinuri insuportabile...”10

Destinul, de multe ori neguros şi ingrat în raport cuactele poetei, a fost de astă dată fast. „Spre noroculmeu, se confesează Ileana Mălăncioiu în acelaşi inter-viu-fluviu, povestea de viaţă şi de moarte a acestui per-sonaj a fost luată drept una de dragoste şi nu a pusprobleme de viză, ci doar de interpretare.”11

Tot o istorie prohibită e ascunsă în volumul Inima re-ginei. Când a putut da adevărul pe faţă, fără strategiilesavante de obnubilare adoptate anterior, poeta a recu-noscut cu francheţe: „...plecam de la inima regineiMaria, care fusese dezgropată din stânca de la Bran,pentru a putea vorbi despre faptul că mormântul regaleste gol şi cetatea întemeiată pe golul acesta va fi dă-râmată.”12

Intitulat iniţial Exodul, volumul (tot cu titlu biblic!) Ar-dere de tot punea problema mântuirii la nivelul insuluişi a etniei care rătăceau în pustiu, fără a găsi Canaanul.Mari ceţuri alegorice învăluie mesajul incendiar. Nicivorbă nu poate fi, cum credea Valeriu Cristea, de „in-spiraţie pură”, spontană. Dimpotrivă, domnesc pretutin-deni, „ferecăturile ermetizante”! Un Pastel de primăvarăfriguroasă oferă sibilinic cheia: „îngropăm sămânţa maiadânc/ s-o ferim de păsări şi de ger.” „Sămânţa” auto-biografică din Sora mea de dincolo nu mai e „îngro-pată”, ci depusă simplu, pios, pe ţărână.

Acestea – şi altele – fiind „rădăcinile” poemelor, „hu-musul magic” (N. Manolescu) în care cresc ele, rămânesă vedem ce face eul poetei cu acest fond autobiograficterifiant. Dacă vom apela iarăşi la clasificarea lui EugenNegrici din Sistematica poeziei e în afara oricărui dubiucă ne aflăm în faţa celui de-al treilea tip de „atitudinemodelatoare”: implicat total, eul metamorfozează exis-tentul, îl înlocuieşte, reproiectându-l.13

Prin poemele poetei Ileana Mălăncioiu trece o ade-vărată procesiune funerară, imortalizată în cărţile dintâi:Către Ieronim (1970), Inima reginei (1971), Crini pentrudomnişoara mireasă (1973), dar şi în cele de mai târziu,precum Sora mea de dincolo (1980). Regina e moartă,mireasa aşijderi, Ieronim, un spectru ce-şi zăngăneştevertebrele, Aurelian împăratul, un schelet din a căruidreaptă lipsesc trei oase, Natanael, fiul lui Ieronim, totun spectru, dar cu „ochi de lumină” ce fulgeră-n noapte.

E o lume populată, eminescian, de strigoi, cum s-aobservat deja în mai multe comentarii critice, dar reacţiafemeii nu e aceea a crăiesei lui Arald („Arald, nu vrei pesânu-mi tu fruntea ta s-o culci?/ Tu zeu cu ochiinegri...O! ce frumoşi ochi ai.../ Las’ să-ţi înlănţui gâtulcu părul meu bălai...”), ci mai degrabă a Cătălinei:„Domnule Ieronim, am strigat,/ (Căci pe vremea aceeaîl strigam domnule Ieronim)// Iertaţi-mă, vă rog, că văspun, dar mi-e frică,/ Trupul dumneavoastră nu mai estedecât/ Un contur de lumină aproape difuz/ Şi prin el vise văd toate oasele frânte.” (Noapte aproape albă, vol.Către Ieronim). Introdus expres în titlu, adverbulaproape sugerează starea de semisomnie, semitrezie,

propice coşmarului expresionist, visării cu ochii des-chişi. În strategia erotică a poetei, ochiul, ca organ alpercepţiei vizuale şi intelectuale, e investit cu un rolmagic. Ca instrument „de turmentare a vizualităţii”(E. Negrici), el înlesneşte comunicarea cu umbrele, darpoate şi întrerupe vraja, ritualul ocult al uniunii dintrebărbat şi femeie. Aceasta este, în linie eminesciană, maidegrabă o „frumoasă fără corp”, al cărei farmec trebuieperceput cu ochiul interior, deschis „înlăuntru”, singurulcare salvează de maculare: „Ieronim, frică îmi esteacum, ce să mai fac,/ Ce trebuie să fac, ce se maipoate?/ Pe lângă apa unde m-am scăldat/ De la naştereşi până atunci/ Nu trecuse niciun bărbat.//...Acuma ne-clintit rămâi şi strig,/ Doamne, de ce nu ai făcut atunci/Să vină cineva să-i dea de veste/ Să se apropie cuochii-nchişi/ Că trupul meu asemenea ielelor este?”(Asemenea ielelor, ib.).

Suverană în această poezie neagră, pictată pepânze mari, închipuind vămile şi trecerea, e o mare pu-doare. Ieronim, mirele mitic, aprins de ruşinea de a fivăzut gol fie şi în abluţiunea finală, fuge cu ape cu tot:„Ieronim, astăzi am umblat prin câmpie/ Şi-am văzutprima oară apele morţilor/ Şi-am alergat către ele şi înmijlocul lor/ Te-am văzut dezbrăcat pentru scaldă.//Parcă vroiai să te-acoperi şi nu ştiu cine/ Îţi furase hai-nele de pe mal/ Şi cum m-apropiam către tine/ De ru-şine fugeai cu ape cu tot.” (Apa morţilor, ibidem). Maiîndrăzneaţă aici, femeia împrumută această tactică re-tractilă ce impune interdicţii pentru văz: „Parcă suntemcopii şi te-aştept şi nu vii/ Să jucăm baba-oarba şi euştiu că-ţi plăcea/ Şi mă tem că în drum ai călcat din gre-şeală/ Peste aburul morţilor dintr-o vâlcea.// [...] / Dardescânt în gând şi descânt plângând/ Şi nu înţelege cechip şi ce nume/ Şi te-aştept să vii şi mă leg la ochi/ Şijoc baba-oarba singură pe lume.” (Ritual, ib.).

Când atingerea se consumă totuşi, făpturile mirilorse destramă ca într-un thriller gotic dominat de fantas-mele nopţii: „Tu, Ieronim, ai pierit de cum m-ai atins,/Ca o câmpie casa mea era,/ Spre tine am fugit cât amputut/ Nu ştiam că sfâşierea se ia.// Acum trupul meuca şi al tău este/ Din bucăţi făcut, şade-n frunzişul veş-ted,/ În ceafă are ochiul pus din greşeală-acolo/ Şi încălcâi rotundul creştet.// Tu, Ieronim, ai pierit în chiaracea clipă/ În care m-ai atins, sfâşiată sînt, / Şi enoapte, şi abur de mort împrejur/ Şi de frică trebuie săcânt.” (Cântec, vol. Inima reginei). Femeia are aceleaşifacultăţi: prin simpla atingere, ea deschide vămile som-nului, adică ale unei morţi intermediare: „Nu ştiusem căte pot adormi,/ Din greşeală te-am atins, dulcele meudomn,/ La capul tău stau acum şi plâng/ Şi frică mi-e căvei muri în somn.” (Rugă, ib.).

În acest univers supus unui „cumplit mister” luminazilei n-are ce căuta. Infern şi Purgatoriu totodată, poe-mele Ilenei Mălăncioiu configurează un spaţiu tenebros,funebru, suav-morbid, în care nunta e extincţie, miriisunt morţi, spectre surprinse în atitudini hieratice ori ca-davre străjuite de crini. În Crini pentru domnişoara mi-reasă, floarea tutelară e invocată într-o întreagăconstelaţie de sensuri. Crinul e, desigur, un semn al ino-cenţei şi al fecioriei, dar şi o adevărată iarbă a fiarelor

aniversări


aniversăricu care se deschid porţile infernului. Simbol „lunar şi fe-minin”, cu o valoare „funebră şi exaltantă”, cum credJean Chevalier şi Alain Gheerbrant, crinul ar fi, dupăaceiaşi autori, ideograma „abandonului mistic sub sem-nul graţiei lui Dumnezeu”14.

Singuraticul crin, cântat cândva şi de Duiliu Zamfi-rescu în Pe Marea Neagră, e însă intercesorul careuneşte paradoxal regnurile, lumile („Cu rădăcinile-n pă-mânt/ Şi florile în ideal”, scria cântăreţul Malvinei).

Iar singurătatea este un sentiment liric acut care am-prentează toate volumele Ilenei Mălăncioiu. În ele anti-nomiile viaţă/moarte, iubire/moarte devin tot maiputernice, fiecare poem înglobându-le în plan semantic,dar şi în textura de profunzime, ideatică, în „expresie”.Exemplificăm cu un poem din 1971 intitulat Singurătate,emblematic pentru devenirile eului liric şi totodată pen-tru discursul acestuia: „Ci iar regina ta colindă pestelume/ Şi ochiul meu născut de trupul său se-arată/ Şitrupul meu e umbra eternului ei trup/ Intrat în umbra ceaadevărată.// Şi cum şi-ntinde mâna se-ntinde mânamea/ Spre umărul tău rece şi aplecat şi mare/ Şi cumîşi lasă fruntea se lasă geana mea/ Şi gura mea se lasăspre trista-ţi sărutare.”

Ce se ascunde în ceţurile alegoriei? Să încercăm odecriptare.

La nivelul întâi al structurii de suprafaţă observămcă poemul are o formă tradiţională, cu rime încrucişatedoar între versurile 2-4 ale fiecărei strofe, trei la număr.(Rimarea versurilor 1-3 în strofa a doua e în fond o re-luare a adjectivului posesiv mea, vizând o recapitulareintensivă a corporalului.) Aceasta pentru că poeta cul-tivă în întreaga ei operă o formă prozodică realizată decele mai multe ori din strofe, uneori rimate, alteori ape-lând la versurile albe. Poemul începe cu conjuncţia „ci”,ceea ce pare a sugera că acest ritual al rătăcirii prinlume a „reginei moarte” este repetabil, iar incipitul poe-ziei ne introduce într-un cadru cunoscut deja. (Aseme-nea construcţii ale altor poeme care încep cu conjuncţia„ci” vom mai găsi la Ileana Mălăncioiu, cum ar fi de pildăCi iarăşi viitorul, Ci iarăşi ţin în palmă sufletul tău, Ci ia-răşi mă tem din volumele Ardere de tot, 1976 şi Pestezona interzisă, 1979, Ci iarăşi cuibul cu pui din Urcareamuntelui, 1985.) Admitem şi în acest caz conectareaprin această conjuncţie la autoreferenţialitatea la un do-meniu semantic global propriu imaginarului liric al poe-tei. Verbul folosit „colindă” este cel care ne inducestarea de repetabilitate a călătoriilor „reginei”. Acest pre-dicat are un determinant tot atât de puternic încărcat desugestii: „colindă peste lume”, nu „prin lume” (acesta arfi corespondentul din limbajul obişnuit, dar prepoziţia„peste” are aici un sens mult mai complex, ascensional,pentru că depăşeşte graniţele viului, trecând în lumeamorţii). De asemenea, remarcăm paralelismele sub-stantivale care denumesc părţi ale corpului (ochi, trup,mâna, fruntea, umărul, geana, gura).

Folosirea grupurilor nominale formate din substantivşi adjectiv dă o expresivitate semantică la nivelul al doi-lea al structurii de suprafaţă mai ales prin includerea ad-jectivului antepus, articulat: „umbra eternului ei trup”,„trista-ţi sărutare”, „adevăratul trup”, „spre-o veşnică lu-

mină”. Fiecare grup nominal menţionat aici ar putea fianalizat pentru a-i descoperi structura extrem de elabo-rată, cum este cel în care ocurenţa dublă a conjuncţiei„şi” (care aici nu e doar narativă) îl face extrem de mo-dern, de încărcat de sens.

Tot de sfera liricii (neo)moderne aparţine şi utilizareaîntr-un poem scurt a numeroase adjective posesive saupronume: „regina ta”, „ochiul meu”, „trupul meu”, „eter-nului ei trup”, „mâna mea”, „umărul tău”, „geana mea”,„gura mea”, „trista-ţi sărutare”, „profilul ei”, „ochiul tău”.Acest cerc semantic punctat din aproape în aproape dăimpresia unor transferuri de identitate între subiectul liricşi „regină”. Este evidentă o mişcare cu încetinitorul,cadru cu cadru, spre final, în care acest alter ego aleului liric pare a fi „umbra unei moarte”, în timp ce iubi-tul, imaginar, priveşte spre trupul viu din lumea reală „caspre-o veşnică lumină”. Şi aici convergenţa semantică(care ne face să vedem acele „roiuri” de imagini sauconstelaţii, cum le numeau Durand şi Burgos în exege-zele menţionate în capitolele anterioare) leagă strânscadrul liric în jurul celor două tărâmuri viaţă/moarte.

La nivelul structurii de adâncime, al sensurilor, vomdescifra cum poeta însăşi este „regina” moartă, o posi-bilă Euridice coborâtă în lumea thanatică în căutareaiubitului pierdut. Laurenţiu Ulici sublinia această repe-tată schimbare de măşti a eului liric ce izvorăşte – aşacum o spune şi titlul poemului analizat – dintr-o teribilăînsingurare: „«Regina moartă» nu este altceva decâtimaginea simetrică, în decor tanatic, a poetei însăşi, fi-inţa pe care, privindu-se în oglinda unei fântâni, o vededincolo, în adâncuri.”15 Interpretarea antitetică, parale-lismele şi contrapunctul sunt frecvente în imaginarul liricmodern, iar un poem precum Singurătate ne oferăşansa de a distinge o manieră de zămislire a imaginilorpoetice.

La o lectură atentă a poemului vom desluşi în ultimulcatren schimbarea discursului: eul liric nu mai notează,nu mai inventariază elementele metamorfozării dintr-ofiinţă vie într-una imaginară (a se citi aici ca aparţinândreferentului fictiv predilect autoarei: Thanatos), ci re-curge la adresarea directă: „sunt singură, iubite, caumbra unei moarte”. Dintr-o devoratoare singurătate –sentiment configurat extrem de puternic, de convingă-tor, cu toată puterea ce vine din traumele unui secol bol-nav, şi nu numai – eul liric se metamorfozează în„regina” moartă, căutându-şi iubitul care a trecut de multgraniţele imperceptibile dintre viaţă şi moarte, mai întâica într-o joacă, apoi ca o certitudine, pentru că trupul luinu mai este decât „un contur de lumină aproape difuz”...

În „decriptarea” poemelor Ilenei Mălăncioiu nu tre-buie exclusă nici claustrarea eului liric datorită refuzuluirealităţii imediate, iar poemele cenzurate – publicatedoar în reviste sau după ’89 – dovedesc, am maispus-o, trimiteri încifrate la realităţi din Est (în speţă co-munismul represiv, dezumanizant). În acest discurs liric,cu sensuri ambigue, cântecul este dintru început o eli-berare de spaime, de angoase: „De frică trebuie săcânt.” Dar Cântecul din Urcarea muntelui are varii co-notaţii: el semnifică, alături de multe dintre poemele dinaceastă perioadă, o făţişă opoziţie la coşmarul cotidian,

aniversări


aniversărimonstruos; poezia face pasul decisiv şi iese din „cerculstrâmt” al exilului în propria imaginaţie a locutorului di-rect în stradă: „Lumea e tot mai tristă şi mai grăbită,/Pâinea e tot mai scurtă şi mai turtită,/ Fără ca nimenis-o vadă/ Poezia a coborât în stradă.// Se uită-n toatepărţile deodată/ Orice drum tot acolo duce/ Timpul me-lancoliei a trecut/ Ea încotro s-o apuce.// Poezia a co-borât în stradă,/ Poezia şade încă o dată pe baricade/Dar lumea e grăbită, dar strada e pustie,/ Dar cine sămai citească acum poezie?”16

Cine citeşte aceste poeme ale disperării şi revolteinu poate să nu remarce schimbarea de regim a eului.Dispare, ca prin farmec „ferecătura ermetizantă” şiapare în schimb aluzia transparentă la „existentul” con-centraţionar. Grima e superficială şi cititorul cât de câtavizat îşi dă seama cine e „îngerul meu de pază/ Îmbră-cat în haine de poliţist”, „inventatorul/ spaimei noastrecea de toate zilele” sau falsul Noe de pe o arcă în derivăspre „alt pământ făgăduit.” Acestora li se aplică sanc-ţiunea biblică erasio nominis (ştergerea numelui, a po-menirii) asupra căreia poeta nu revine nici cândinterdicţiile dispăruseră. Elegia, cântecul de jale purificatde scenografia „literară” se comprimă până la ţipăt şiplâns. Soluţia, unica soluţie, este exilul interior, retrage-rea de melc în cochilia unui vis securizant: „Exilată înţara din creierul meu/ Unde nu e nici iarnă nici primă-vară/ Ci numai timpul în care mi-e dat să visez/ Mi s-afăcut dor de ţara de-afară.// Trec graniţa din nou şi măsupun/ Legilor ei de care nu am putut să scap/ Un ochiperfid suceşte pe-o parte şi pe alta/ Chiar şi ce i se parecă aş avea în cap.// Ofer de bună voie un vis numai almeu/ Ştiind că nu se poate să răscoleşti prin vise/ Cenu-ţi sunt la-ndemână şi să nu vrei şi tu/ Să le mai vezialtfel decât ucise./ Iau zâmbetul complice al celui ce-lprimeşte/ Un semn de bun venit în lumea de-afară/ Co-lind un timp prin ţara de care mi-a fost dor/ Şi mă întorcplângând în propria mea ţară” (Ofer de bună voie). E unplâns convulsiv, întretăiat, net diferit de cel din primulvolum, Pasărea tăiată, în care terapia lacrimei mai eratimid controlată: „Nu mă cunosc decât atunci cândplâng/ Ştergându-mi lacrimile pe furiş/ Şi încercând cugreu să te ascult/ De parcă-mi şade inima pieziş/ Deteamă că mă-ndepărtez prea mult” (Au să rămână plo-pii).

„Muntele urcat” nu e Araratul, ci un „cimitir imens”,o Golgotă a supliciului colectiv pe care „trec în cadenţă”,ca în Apocalipsa apostolului Pavel, sufletele morţilor vii.Poeta cunoaşte perfect escatologia creştină, scenogra-fia lumii de dincolo, aşa cum le înfăţişează Tratatul Pur-gatoriului al Sfintei Caterina din Genova, tratatul Desprestarea fericită şi nefericită a sufletelor care suferă înPurgatoriu de abatele Binet, Călătoria în puţul SfântuluiPatrick a călugărului cistercian H. de Saltrey şi NaştereaPurgatoriului a lui Jacques Le Goff. Iată, în Munte înfiptîn cer, un cortegiu de penitenţi bântuiţi de terori medie-vale: „Munte înfipt în cer ca sub un pod/ Podul se clatinăsub paşii grei/ Ai sufletelor ce trec în cadenţă/ Noi nescăldăm în apa tulbure de sub ei.// Nimeni nu mai poatesă ajungă la mal/ Apele ne-au smuls şi hainele de penoi/ Numai de-am ajunge odată la capul podului/ Pe

care vom putea să trecem goi.// Şi pe dinăuntru şi pedinafară/ Fără să ştim de foame şi de ger/ Numai de-amajunge odată în pas cu cei/ Care clatină podul acestade fier.”

În alt poem, Dormeam lângă-acel munte, fresca me-dievală în linia lui Ingmar Bergman (cel din A şaptea pe-cete) culminează apocaliptic şi expresionist în viziuneaunui somn chinuit, spasmodic, funambulesc, punctat deînjositoare munci: „Dormeam lângă-acel munte ce numai e urcat/ Şi toţi visam deodată acelaşi vis urât/ Încare cineva ne-a coborât/ Tocmai acolo unde eram cuadevărat.// Ne bucuram că încă mai suntem atârnaţi/ destâncile albastre şi preamăream supuşi/ Frânghiile încare eram puşi/ Să aşteptăm până vom fi salvaţi.//Numai când ne rodeau până la os/ Ne căţăram pe eleîncet încă o dată/ Dar ori se adâncea prăpastia căscată/Ori cineva de sus ne tot lăsa în jos.// Dormeam lângă-acel munte ca lângă un paradis/ Pierdut, în care lumeaaceasta vinovată/ Nu mai putea să ajungă pe jos ca al-tădată/ Şi încerca să urce pe sforile din vis.”

Acestea (şi încă vreo câteva) sunt poemele „care re-zistă ca poezie”, căci altminteri poeta, mereu lucidă, nucrede prea mult în „poezia rezistenţei” şi apreciază Ur-carea muntelui drept „un fel de terapie împotriva mala-diei mortale de care sufeream cu toţii”17. În momenteleei faste, Ileana Mălăncioiu a depăşit pragul (totuşi jos)al „poeziei politice”, subversive, alergice la interdicţii,dogme, canoane şi a avut, ca să utilizăm un termen allui Mircea Eliade, revelaţia „sacrului celest”, a transcen-dentului, vis normal în existenţa unui poet care, copilfiind „ştia (aproape) pe dinafară Biblia”. Învinsă provizo-riu în clipă, poeta a biruit prin simbolismul primordial alcelestului, al înaltului, al „muntelui înfipt în cer”. Celcare-l urcă se iniţiază în moarte, dar şi în nemurire, de-vine părtaş la sacru, simte sub picioare Axa lumii.

Poezia Ilenei Mălăncioiu este în primă şi ultimă in-stanţă o iniţiere. Eul său liric tinde cu toată energia spreTaină sau (tot cu spusele lui Mircea Eliade) spre „virtu-tea consacrantă a «înălţimii»”. Iar ritualul ascensiunii edefinit admirabil în Tratat de istorie a religiilor: „Regiunilesuperioare sunt saturate de forţe sacre. Tot ce este maiaproape de cer participă, cu o intensitate variabilă, latranscendenţă. «Înaltul», «superiorul» este asimilattranscendentului, supra-umanului. Orice «ascensiune»este o rupere de nivel, o trecere dincolo, o depăşire aspaţiului profan şi a condiţiei umane”18.

1 Daniel Cristea-Enache, Sertarul Scriitorului Român. Dia-loguri pe hârtie. Iaşi: Polirom, 2005, p. 120.

2 Eugen Simion, Scriitori români de azi, III, București: Edi-tura Cartea Românească, p. 377.

3 Valeriu Cristea, Ileana Mălăncioiu. Poezii. În: Românialiterară, VI, nr.15, 12 apr. 1973, p. 10.

4 Poemul remarcat de Eugen Negrici face parte din volu-mul Ardere de tot (1976).

5 Lucian Raicu, Fervoarea incisivă. În: „România literară”,XV, nr. 41, 2 oct. 1982, p. 10.

6 Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, București: Edi-tura pentru Literatură Universală, p. 37.

7 Poemele citate sunt din Linia vieţii. Antologie. Cu o

aniversări


aniversăriprefaţă de Nicolae Manolescu. Iaşi: Polirom, 1999.

8 Ecaterina Mihăilă, Semiotica poeziei româneşti neomo-derne. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2003, p. 168.

9 Gérard Bayo, Revolta lui Arthur Rimbaud. În româneştede Ioan Adam şi Robert Adam. Prefaţă şi note de Ioan Adamşi Robert Adam. Cuvânt înainte de Dominique Daguet.[Bucureşti]: Editura Eminescu, 1998, p. 22. O bună definiţie aprosopopeei oferea în 1968 fondatorul retoricii moderne,Pierre Fontanier: „Prosopopeea, care nu trebuie confundatănici cu personificarea, nici cu apostrofa, nici cu dialogismul,toate trei însoţind-o aproape întotdeauna, se bazează pe pu-nerea în scenă a celor absenţi, a morţilor, a fiinţelor suprana-turale, chiar a inanimatelor, făcându-le să acţioneze, săvorbească, să răspundă aşa încât să fie auzite; sau sunt luateca martori, confidenţi, garanţi, acuzatori, judecători,răzbunători etc.; şi asta fie prin simulare, fie la modul serios,după cum autorul este sau nu stăpân pe imaginaţia sa.”(v. Pierre Fontanier, Figurile limbajului, București: Editura Uni-vers, 1977, p. 368.)

10 Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cuDaniel Cristea-Enache. Iaşi: Polirom, 2005, p. 146, 193.

11 Ibidem, p. 209.12 Ibidem, p. 210.

13 Eugen Negrici, Sistematica poeziei, București: EdituraCartea Românească, p. 39.

14 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simbo-luri, vol.1, A-D. Bucureşti: Editura Artemis, 1994, p. 388.

15 Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană.I. Promoţia 70, București: Editura Eminescu, p. 100.

16 Deoarece poemul Cântec nu a fost inclus în antologiaLinia vieţii, l-am reprodus după volumul Urcarea muntelui,apărut la Editura Albatros în 1985.

17 Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cuDaniel Cristea-Enache, Iași: Editura Polirom, 2003, p. 216. Înantologia Linia vieţii, în care sunt incluse şi piese cenzurateînainte de 1989, ciclul Urcarea muntelui nu adună decât38 de poezii, faţă de 77, câte avea volumul din 1985.

18 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București: Edi-tura Humanitas, 1992, p. 107. Am adăuga rândurilor de maisus câteva consideraţii pe care le face Constantin Ciopragaîntr-un eseu-portret consacrat Ilenei Mălăncioiu: „Solitudine,Plâns, Moarte, în agregări psihice neistovite, traduc, îmbinate,sentimentul tragic al Eului anxios, Eul programat nu numai peexplorarea Sinelui veghetor, dar şi pe cea a condiţiei umaneîn totul.” (Constantin Ciopraga, Dincolo de tristeţe – IleanaMălăncioiu. În: „Pro Saeculum”, III, nr. 8 (14), dec. 2004, p. 9).

Viorel Chirilă

CONDIțIA FIINțEI STRIVITE ÎN LIRICA ILENEI MĂLĂNCIOIU

(I)

Viziunea despre existență, din lirica Ilenei Mălăn-cioiu, se înscrie în ansamblul evaluărilor tragice mo-derne, în opoziție polemică radicală cu viziuneatriumfalistă a mecanismului social-politic al vremii saucu poeticile vitaliste. Aceasta rămâne axa în jurul căreiase structurează imaginarul, spațiul liric. Deși modernă,viziunea tragică a poetei își alege pentru obiectivare,succesiv, materii mai puțin moderne, care nu țin săpoarte amprenta unei originalități radicale. Apeleazăîntâi la viziunea infantilă ce descoperă tragicul în rea-lismul aspru al gesturilor țărănești și în mitologia sumbrăce însoțește fiecare ființă sau obiect. Apoi frisonul tragic

se concretizează într-o erotică vulnerabilă, mereuamenințată de inserția unei idealități feminine, ce per-turbă implicarea deplină a bărbatului și a femeii înrelație, primul nu poate uita idealul, a doua suferă pen-tru că nu se poate ridica la nivelul himerei cu atributeutopice. Tragicul își caută veșmintele și în legendarulnebulos, romantic, în reverii sepulcrale, probabil ecouridin postumele eminesciene, revelate de studiul imagi-narului plutonic al lui Ion Negoițescu. Opțiunea sepul-crală apropie oarecum traseul evolutiv al poetei și depreocupările Cercului literar de la Sibiu, unde resurecțiabaladei, legenda, epicul simbolic, personajul enigmatic,

aniversări


miticul, fabulosul, indefinitul figuraseră în programul deînnoire a lirismului, dar și de simbolismul morbid. Un tra-gism difuz e inserat chiar și în reveriile uranice, axatepe ascensiunea spiritului eliberat din materie, cu afinitățiîn mistica medievală. Ulterior, acesta se va concretizaîn nevroză și revoltă socială, într-un efort de prelungirecreatoare a bacovianismului. Un tragism, în continuămetamorfoză, reciclând poetici, într-un spirit mai de-grabă postmodern, ce nu rupe cu tradiția, cu imaginarulaltor epoci literare, ci le asimilează și le prelungeștecreator, construindu-și propria identitate lirică.

Prima expresie a tragicului este, neîndoielnic, ființaagresată, desfigurată, chiar strivită, ce traversează vo-lumele autoarei. Vin apoi spațio-temporalitatea nefastă,ipostazele puterii strivitoare, materiile terifiante, mesa-jele neliniștitoare, pervertirea valorilor și simbolurilor, te-roarea neantului etc. E una din temele ce poate daunitate și coerență diverselor etape lirice și construcțiivizionare. La trezirea în lume, în volumul de debut, Pa-sărea tăiată din 1967, eul liric descoperă neomenia,cruzimea, ferocitatea omului rural în relație cu celelalteființe. Stăpânul își poartă boii la jug până le intră „pot-coavele-n copite/ Și se tem s-atingă de pământ” (Drum).Păsării din pădure i se iau puii din curiozitate naivă,aceștia devin material de joacă (Puii din scorburi). Su-netul coasei bătute de om îngrozește neamul degușteri, tăierea ierbii înseamnă și măcelul lor: „Șigușterii aleargă înnebuniți/ Fără să știe unde se duc șide unde vin” (Cosașii). Legea necesității obligă omul să

doboare copacii din munte, fără mari ecouri interioare.Perspectiva infantilă însă resimte sensul agresiv, dramaacestui fapt: „Doborâm copacii puși de noi pe munte/De pe vremea când eram copii/ Și își frâng coroaneleunii în alții,/ Ori în stâncile golite peste zi” (Copacii). Darnici atitudinea naturii față de om nu e mai blândă, anti-idilismul se vede peste tot. Râul morii îngheață, iar omulși boii săi petrec noaptea într-un ger strivitor: „Gerul seasprește și le-ngheață botul,/ Întunericul e neclintit,/Parc-a mers și timpul după roata morii/ Și la miezulnopții s-a oprit” (La moară). O anume răzvrătire atinereții, cu temeri în ea, în fața tiparelor imuabile e fi-gurată de pe atunci: „Mă agăț de spițele-nghețate/ Săpornească roata, să se facă zi,/ Și se subțiază și mătem că lemnul/ Măcinat de ape va pieri”. Aici, viața econviețuire cu răul, fata e nevoită să uite de prinții sal-vatori și să-și ducă zilele alături de zmeu. Auzim voceaironică a resemnări: „O, toate fetele acelea din poveste,/Care de teamă v-au urmat mereu,/ Când e atât de sim-plu și de omenește/ Să-ncerci o dată să iubești unzmeu!” (Rugă). Eul liric ține să se individualizeze înlumea aspră a satului, privirea sa inocentă e zguduităde imaginea comună a sacrificării păsării domestice,pentru hrana cea de toate zilele. Detaliile chinului aces-teia capătă în interior dimensiuni de coșmar: „Strâmbzăvorul șubrezit de vreme,/ Ca să uit ce-am auzit, săscap,/ De această zbatere în care/ Trupul mai aleargădupă cap.// Și tresar când ochii, împietrind de groază,/I se-ntorc ca să albească/ Și părând că-s boabe de po-rumb/ Alte păsări vin să-i ciugulească” (Pasărea tăiată).Cruzimea e deslușită și-n conduita celorlalte păsări careiau ochii sacrificatei drept boabe de ciugulit. Presiuneafoamei șterge orice urmă de idilism din relația înaripa-telor. Primul impuls al revoltei infantile împotriva „cruzi-mii” adulților e de a se opune, a opri cursul tragic allucrurilor: „Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul,/ Și leschimb când mi se pare greu,/ Până nu sunt moarte, sămai stea legate/ Cel puțin așa, prin trupul meu”. Saltulfaptului banal în simbol este evident, poeta revelându-șiaici vocația de protectoare a vieții strivite de destin. Eulse vrea un mediu bun conducător de viață, iar prin ex-tensie, de credință în lupta pentru apărarea vieții cu aju-torul cuvântului. Volumul al doilea, Către Ieronim, din1970, aduce alte imagini ale tragismului existențial. Totîn acest arhetip poetic al ființei desfigurate, de legeanecesității, intră boul sacrificat, cu cărnurile la vedere.Privirea reține consecințele agresiunii și cruzimii: verti-calitatea răsturnată, atârnarea în frânghii, carnea vul-nerabilă, lipsită de apărare, jocul de lumini cepotențează o interioritate devastată, golită de misterulvital. Geometria coastelor instaurează golul, prin fan-tasma „cercurilor de răcoare” și un vag sentiment deoroare: „Boul jupuit atârnă cu picioarele în sus,/ Pieleanu mai învelește carnea lui cea muritoare,/ O lumină di-năuntru și-o lumină din afară/ Lasă coastele să facă cer-curi albe de răcoare” (Boul jupuit). Ca privire ce apărăviața, relevând atrocități, eul, în descrierea sa, face opasiune din a acumula detalii incriminante, ce agre-sează privirea. Acestea sunt așezate în perechi contras-

aniversări


tante, primele sugerează ființa vie, frumusețea anato-mică, misterul creației, ultimele – atrocitatea, desfigura-rea: „Locul inimii așteaptă însemnat cu cheag desânge,/ Capul cel cu stea în frunte se mai vede numaiunde,/ Ochii umezi dați pe spate vine cineva să-iscoată/ Și desparte carnea rece de luminile rotunde”.Există mereu un „cineva” gata de a desfigura chipulmândru al vieții. Eul liric surprinde cutremurat modulcum prezența ființei se convertește treptat în absență.Urmărim întemeierea golului pe care ființa îl lasă înurmă: „Dar lumina este rece și încep să mă cutremur/Că în jur nu văd nimica și încep să-i dau ocol/ Pânăcând se rup în noapte funiile de pe oase/ Și dispare fărăurmă trupul care-atârnă-n gol”. Un strivit al sorții estepersonajul liric din Gheorghe cu roata, în cazul lui stri-virea e psihică, copiii satului vor să-i smulgă roata în-vârtită din cot, pe braț, să-i strice jocul în care s-arefugiat, neînțelegând că acesta nu se mai poate în-toarce în lumea comună: „Stăm speriați, vine Gheorghecu roata,/ O-nvârte pe mână și saltă din cot,/ Se uită lafierul pornit și se miră/ Și râde și geme și tremură tot”.Înrudit cu acesta va fi, într-un volum ulterior, DomnulArthur, cel ce se laudă că nu e singur, devreme ce îșiveghează neamul de „pitulici”, trăitor în flăcările sobei:„Nu te speria, mi-a spus, nu li se-ntâmplă nimic,/ pituli-cile sunt foarte rezistente la foc,/ și într-adevăr le-amvăzut stând pe-o grămadă de jar/ ca pe un ou clocitajuns la soroc”.

O ipostază memorabilă a ființei strivite este Ieronim,bărbatul cu nume sfânt, un simbol multiplicat, ce traver-sează numeroasele elegii erotice din volumul menționatdar și cel următor, Inima reginei, din 1971. Vocea evo-catoare îi descoperă cu spaimă și compasiunesuferința, rana nevindecabilă, ce îi iluminează conștiințași-l apropie de sfințenia martirilor: „Iertați-mă, vă rog, căvă spun, dar mi-e frică,/ Trupul dumneavoastră nu maieste decât/ Un contur de lumină aproape difuz/ Și prinel vi se văd toate oasele frânte” (Noapte aproape albă).În curând uimirea se va converti în adorație și devota-ment, în povara unei iubiri devastatoare, ce trece din-colo de puterea de a înțelege a rațiunii. În cazul luiIeronim, vedem consecințele violenței, evocate aluziv.Acesta este extenuat, cu energiile vitale sleite, doarmeîn brațele caritabile ale iubitei: „Doarme Ieronim cucapul pe brațele mele/ Și cu ochii deschiși, e târziu/ Șimi-e frică să-i scot brațele de sub cap/ Și e liniște șim-aplec peste el” (Doarme Ieronim). Ca de obicei,ochiul femeii va descifra semnele violențelor. Doar sun-tem în țara unde celui mai mare filozof i s-au smulsdinții, pentru a-i fi strivită conștiința (Cronica melanco-liei - 1998). Ce descoperă sora de caritate? O desfigu-rare, o tragică amputare, ochiul organic a fost înlocuitcu un surogat, o proteză grotescă: „Ai un ochi de sticlă,Ieronim,/ E puțin mai albastru decât celălalt/ Și puțin mairotund și puțin mai adânc/ Și are valuri în el, ca icoanelevechi”. Îndrăgostiții, după tradiție, își citesc în ochi sen-timentele și gândurile. Iată ce deslușește iubita în ochiullui Ieronim: „În centrul lui stă golul, asemenea pupilei,/Și parcă-n urma plânsului este/ Atât de rece că încep

să tremur:/ Ieronim, mi-e frică, scoală-te, Ieronim”.Această „proteză” oculară amintește de mutilările uma-nului din proza lui Urmuz, unde opera alienarea prin ru-tină. Aici e de căutat o forță a istoriei, ce striveșteconștiințele libere. În adâncul pupilei lui Ieronim „golul”e deja instalat. Plânsul, recele, golul devin aici mărcileunei conștiințe ce a urcat toate treptele exasperării,până a nu mai crede în nimic. În fața celui strivit, eul fe-minin nu poate decât să se încarce de tragedia aces-tuia, solidarizare ce trece dincolo de simpla empatie,devine identificare totală cu tragicul celuilalt: „Tare sunteu legată de tine, Ieronim,/ Frică îmi este de tot ce-o săfie de-acum” (Către Ieronim). Mutilările simbolice alebărbatului, descoperite parcă fără o mediere prealabilă,sunt asumate ca factor declanșator de creație, ele ajutăla întemeierea cântecului: „Oasele tale zdrobite îmisunt/ Adăugate, ca să pot atinge clapa/ Pianului la carevreau să cânt”. Suferința comună îi înscrie pe ce doi întradiția suferinței sacralizate, a figurilor iconice hierati-zate, mutilarea se potrivește cu linia „strâmbă” a sfințilordin icoane. Pregătește parcă transcenderea din viață înreprezentare sacră, estetică: „Tâmpla ta de argintstrâmbă este/ Asemenea icoanelor vechi, Ieronim,/Tâmpla mea cu desene frumoase/ Strâmbă începe săfie și ea/ Și țeapănă-n oasele roase”. Iată oexcepțională evocare a sufletului ce distilează suferințasemenilor într-un alt cântec al tragismului condițieiumane: „Prin ochiul tău de sticlă albastră/ Lumina des-compusă o văd,/ A clapelor pe care vreau să cânt,/ Amînceput s-apăs pe cele șapte/ Culori și să se-audă ge-mând”.

Fiul lui Ieronim, evocat în al treilea volum, e captivîn zid, pare un crucificat în piatră: „Pe un perete sta fiullui Ieronim,/ Lipit de zid la mine se uita,/ De ce te uiți,fiul lui Ieronim, am strigat,/ Tăcere s-a auzit și nimic alt-ceva”. E incapabil să comunice cu semenii, să-și spunănumele sau să-și coboare pleoapele. Singurul elementnealterat încă este privirea plină de mânie: „Ochi de lu-mină avea fiul lui Ieronim,/ Privirea lui în noapte fulgera”.Și în configurarea acestui portret al suferinței e inseratun sens, supliciul pe zidul istoriei e „calea” mântuitoare– avertizează profetic fiul lui Ieronim, numit acum Nata-nael: „Încercați să ajungeți pe zid, lângă mine,/ Nu văfie frică, urcați mereu,/ Care este calea, Natanael, îl în-treb,/ Doamnă, șoptește, calea sunt eu” (Calea). Eul liricetalează frecvent, când sub masca unei compasiuni vi-brante, când cu intenție rebelă, subversivă, portrete,interiorități umane în care frapează destructurarea,neputința de a se mai coagula într-o unitate relevantă.Victima e un ceva ce seamănă cu orice și nimic, de aicilibertatea sarcastică a asocierilor. Spiritul captiv: „Sea-mănă cu un instrument muzical nemaivăzut,/ Seamănăcu luna, seamănă cu cerul întunecat,/ Seamănă cu ocohortă de sfinți,/ Seamănă cu peștele pe uscat.// Sea-mănă cu el când îl doare tâmpla/ Pentru pierderea ei șipentru tot,/ Seamănă cu un șarpe fără coadă,/ Sea-mănă cu un miel fără bot” (Să topim ceva, Ierodeasa).

Adăugăm la seria de portrete marcate de tragic și fi-gura reginei moarte, care traversează spațiul liric tân-

aniversări


guindu-și neîmplinirea. Solidarizarea eului liric cu des-tinul ei vine logic: „Cu blânda regină în față mă văd,/Vorbim între noi ca-ntre moarte,/ Prin dragostea noastrăpierdută murind/ Supuse aceleiași soarte” (Eden). Aiciforța mutilantă e numită: „aceeași soartă”, pe prima ostrivește de-a binelea, pe a doua o strivește doarsufletește, motiv, totuși, ca amândouă să se proclameca aparținând lumii de dincolo. De aici derivă simetriamonologurilor tânguitoare: „Aveam un iubit pe pământ,îi șoptesc,/ Aveam și eu unul, îmi spune,/ Al meu erasoarele ce răsărea,/ Al meu era cel ce apune”. La cea-sul dureros de confesiune a mutilărilor prin pierdereaiubirii, apare și „soarele” adorat, mitizat, de cele două,pentru a accentua acest tragism al neîmplinirii: „Apoi viiși tu cel murit mai târziu,/ Sau cel ce nu mori niciodată,/Iubisem întâi o regină, șoptești,/ Pe urmă o tânără fată.//Astfel ne vorbim toți cu liniște-n glas/ Căci nimeni dinnoi nu mai știe/ Al cui este osul pe care-l privim/ Ca trupîntr-o altă vecie”.

Nici mirii din acea nuntă fulgerată de destin, cetraversează poemele din volumul Crini pentrudomnișoara mireasă (1973) nu se situează în afaratragicului. Tot de neîmplinire e vorba și în cazul scena-riilor ce-i reînvie. Evocarea nunții, ca simbol al vitalitățiidebordante, nu se încheagă ca fapt incontestabil, cer-titudine. Un presentiment destructurant fisurează ta-bloul, îngheață brusc mișcările, transformă figurile înfantasme: „Un joc imens începe, o horă cât pământul/Se învârtește lină, aproape că a stat,/ Eu urmăresc mi-reasă cuprinsă-n ea și-mi pare/ Că voalul ei și crinii dejaau înghețat” (Nunta). Mirii, hora, nuntașii un mai suntun triumf al vieții, ci fantasme ale neantului. O ciudatămortificare descifrăm în tablourile acestor miri și a nunțiilor, care nu anulează brutal faptul viu, bucuria vieții, ciîl împinge în concept, arhetip platonic. Anularea vineprin substituirea viului cu absolutul său intangibil: „Eliniște deplină, stau mirii-ngenunchiați/ Și parcă lumeapiere, și parcă nu mai sânt,/ O altă nuntă pare să fieașteptată/ De sufletele strânse la templul de pământ”.Iată că nunta vie este negată de aspirația umană spreperfecțiune, de „o altă nuntă” care nu poate fi decâtnunta ideală, fie ea una a fantasmelor, corespondentulei de dincolo. Eul liric imaginează astfel o nuntă com-pensativă, la cea fulgerată de destin, una simetrică, ceurmează același tipar, dar la alt nivel ontologic: „Acelașivoal subțire s-a scos din vechea ladă,/ Zâmbesc tăcuțicopiii pe piatra cenușie,/ Aceeași horă lină a început darnimeni/ Nu știe că urmează aceeași cununie”. Semnifi-cativ e faptul că mireasa este „plânsă”, privește viitorulcu îngrijorare, nu știe de unde a venit și încotro merge,nici de ce se lasă împinsă spre un înainte impenetrabil:„Miros de crini se simte în aerul fierbinte,/ E singură mi-reasa în carul ei și plânsă,/ De unde-a venit, Doamne,și unde este dusă/ Și în cântarea asta de ce se duceînsă”. Tragicul ia, în alt poem, chipul „căderii” în mineral.Așa a fost să fie, în cădere e prins întregul alai: „În ziuanunții a căzut mireasa,/ Un templu se înalță pe locul decădere/ Și-n preajma lui un cimitir întins/ Care-i ur-mează nunta în tăcere” (Moartea miresei). Reversul

nunții vii e aici o nuntă pietrificată: „În piatră stau închisedomnișoare/ Frumos gătite pentru cununie,/ Pe cruci ieschipurile lor, râzând,/ Ca niște umbre dintr-o nuntă vie”.Am putea spune că bucuria contemplării viului e alteratămereu de presentimentul destrămării lui. Subconștientulintră într-o cinică și acerbă concurență cu percepțiaconștientă, aducând cu sârg alternative disolutive de-rutante la ceea ce este palpabil. Un vers emblematicpentru această concurență sadică a subconștientuluieste: „Cât nunta încă n-o simțim cum piere” (Moarteamiresei). Acest „a simți cum piere” are în el germeniivizionarului neantizării, căci nu pune nimic în loc. Piereși atât. Dar golul nu rămâne multă vreme un dat defini-tiv. Într-un alt poem, sentimentul disoluției e prelungitîntr-o percepție menită să umple golul, una a întemeieriiirealului. Nunta terestră „piere”, dar se prelungeșteîntr-o nuntă ce are loc „în pământ”: „Să bem vinul denuntă, mirele a murit,/ Mireasa a murit și ea,/ Nuntașiitoți sunt morți și în pământ am simțit/ Cum hora mireseise învârtea” (Taci, mireasă, nu mai plânge). Acest nou„a simți cum …” are valențe configurative, întemeiazăficționalul, irealitatea compensativă, atât de iubită demodernism. Nunta reală a fost subminată de reversulei, o nuntă a elementelor, ce reia în coordonate noi vi-zionarul mioritic. Acolo nunta elementelor avea dreptscenă cerul, aici ceremonialul se desfășoară în absențaluminii, în tărâmul lui Pluto. Sufletele mirilor neîmpliniți,la sugestia folclorului magic, a literaturii romantice, apostumelor eminesciene, a simbolismului macabru, sevor desprinde din regnul impus pe nedrept, pentru a-șiîmplini oniric iubirea mutilată. În aceste scenarii de vi-zionar sepulcral, un accesoriu simbolic important e calulnăzdrăvan, în măsură să-i poarte peste orice îngrădiriși obstacole. Mirii sunt întâi „păpuși de piatră”, captivitragici, sufletele lor neîmplinite sunt figurate apoi de ciu-date figurine ecvestre: „Căutați mai adânc în pământ,veți găsi păpuși de piatră,/ Ca răpirile arată fuga lor pecaii reci,/ Pe un mânz de gresie albă/ Este femeia dupăcare treci” (Răpirea). Trecerea dincolo e percepută demiri ca „răpire” nedreaptă, acolo se simt niștepredestinați ai fugii „pe cai reci”. Sufletul lor e legat doarde calul ce le poate înlesni fuga eternă, în căutarea ce-luilalt. Întâlnirea e vremelnică, o noapte la Eminescu,aici durează un vis. Evocarea cavalcadei insistă maiales pe impedimentele eliberării din materie: „Și tu atâtde drept stai că îți pare numai că fugi/ După acel trupîndelung iubit,/ Mergi cu calul tău și cu șaua lui și cudrumul/ De care ai fost lipit”. Nici spiritul miresei nu re-simte trezirea și desprinderea din gresie ca deplină.Aceasta reactualizează dependența ei de mire, iar tre-zirea lor o atribuie puterilor magice întrupate în cal: „Cade gresie albă din întâia răpire/ Mâinile mele de trupultău s-au lipit,/ Din sângele calului nostru ne vine sân-gele/ În inimile care-au amuțit”. Fugarii din materiainertă își caută un protector în nemărginireaamenințătoare: „Bate calul din copita de piatră și neduce/ Până la cruce, până la soarele, până la șarpele/Și îngerul nostru cu harpele”. Căutarea ocrotitorului înimensa singurătate pare a fi un eșec, auzim doar invo-

aniversări


aniversăricarea sufletului feminin fugar și teama de o nouă „ră-pire” nedreaptă: „Ieși îngere din gura soarelui,/ Din guralunii, din gura șarpelui,/ Din botul de sfântă mioară,/ Ci-neva umblă să mă răpească a doua oară”. Nu aflămdacă invocația-descântec a avut efect. În alte texte,poeta transferă materiei telurice însușirea de a visa, dea proiecta scenarii fantasmatice. Astfel se reediteazădureroase aspirații, doruri, povești de iubire, la inițiativamateriei căzute din regnul organic. Un cal princiar setrezește din letargia morții și actualizează strania po-veste de iubire a fostului stăpân: „Se scoală calul alb desub pământ/ Și botul rece și-l înalță-n vânt, /Trece încetprin golul împietrit,/ Îl caută pe mirele pierit” (Visul caluluialb). Îl poartă, ca-n basm, pe șaua moștenită de la pă-rinte, pe drumul către mireasa moartă, pentru a întreginunta întreruptă. Scenariul vizionar se dovedește a fidoar o proiecție a materiei spiritualizate, un vis teluricprecar. Există o dezamăgire, un gust amar în fațaficțiunii iscate, nu e ceea ce ar trebui să fie, acces la pri-mordialitate: „Iar mirele nu-i mirele cel sfânt, / Ci visulcalului de sub pământ/ Care-n adâncul pietrei îl învie/Și-l poartă către vechea cununie”. În acest volum, pie-trificarea, îngroparea, închiderea în materie, sigilareadevin simboluri ale destinului. În alt text, din acelașivolum, mutilarea duce la o anatomie monstruoasă, spi-ritul e închis în carne, rezultatul „facerii demonice” e unfel de androgin, cârpit grosier, ușor de dat de-a dura,fără gură, probabil, ca să nu poată protesta: „Din douăpărți pare să fie trupul său,/ Bine lipite, cât să poată fidate de-a dura,/ M-am aplecat asupra ei cu frică/ Să măuit cum îi este lipită gura” (Din două părți). Altădată sun-tem invitați să contemplăm consecințele unei „legigroaznice” după care virtualitățile vieții sunt strivite pre-matur, prin îngropare: „Iat-o pe ea, iubitule, cum searată/ După legea cea groaznică și fără sfârșit,/ Dupăcare cloșca de vie a fost îngropată/ Și bănuțul din ou apierit” (În lumina). Un poem surprinde ravagiile striviriiinterioare. Luciditatea, lumina interioară, e strivită ade-sea de invaziile cenușii, creierul devine un „haoscenușiu”, incapabil să ordoneze vârtejul fenomenelordin jur, echilibrul interior se prăbușește: „Simt cenușaîncet cuprinzând/ Așa-zisul loc de lumină,/ Ca într-oiarnă când eu însămi o presar/ Peste zăpada foartefină” (Cu arcul întins). Prăbușirea lăuntrică e comuni-cată cu amar, dar și autoironie. Ruptura dintre inimă șiintelectul strivit e contemplată cu sânge rece, eulașteaptă să vadă ce se va alege din confruntare,aceasta duce la o sugestie sinistră, gestul suicidal – caultimă soluție: „Simt arcul ultimului nerv bine întins/ Șiaștept să văd ce se întâmplă,/ Ca într-o vânătoare lăun-trică/ Inima trage către tâmplă”.

Contemplarea ordinii interioare, din volumul Ar-dere de tot (1976) relevă vectori nocivi, agresiuni,amenințări. Într-un poem, aceștia iau chipul șarpelui in-stalat în os, ca-n propria vizuină, pentru a se prăsi. Des-coperirea lui e comunicată pe un ton de alarmă maximă:„am un șarpe în os am strigat/ umblă încet prin golul dinfemur/ săltându-și capul până la șold/ și încercând să-lrotească în jur” (Am un șarpe în os). Răsucirile șarpelui

imită cheia nefastă ce va deschide în curând „golulnesfârșit de după aceea”. Prezența lui aduce abando-narea victimei, îndepărtarea semenilor, „singurătateacea fără de margini”. Contemplând un gușter tăiat decoasă în două, eul liric se instalează în durerea celuidespicat, ironizând speranța că rana s-ar putea vindecavreodată: „o ce trist trebuie să fie atunci când te doare/chiar partea pe care nu o mai ai și când/ rănile-adâncicare se simt în ea/ pot să se vindece numai în gând” (Șitotuși cât aș vrea).

Omul evocat în poemele din volumul Peste zona in-terzisă (1979), se mișcă în spațiul social cu sentimentulcă e hăituit, supravegheat ce face, că nu e liber nici înclipele de intimitate: „Descoperisem mari resurse deliniște,/ Le scoteam din pământ ca pe un zăcământ rar,/la început cu spaimă, uitându-mă-mprejur,/ apoi îngrabă, ca un avar” (Resurse de liniște). Simbolicele „re-surse de liniște” nu-i sunt de folos, îi aduce pe urme hăi-tuitorul. Ritmul existenței devine alienant, e impus deteroarea ochilor ce îi urmăresc fiecare mișcare: „Des-coperisem mari resurse de liniște,/ stam în bătaia luniilângă voi,/ când am simțit cum cineva se uita dupămine/ ca printr-un ochi de noroi”. Omul poemelor esupus unor diabolice forme de șantajul psihologic. Epus să se confrunte cu călăul, făcut să-și recunoascăvina și să-și accepte execuția, apoi e lăsat în viață, darcu sufletul strivit: „ia florile, mi-a spus, am uitat să aduccuțitele/ dar o să fie totuși ca și cum ai murit (Pact). Sco-pul a fost atins: anihilarea demnității. Altădată e dat îngroapa cu lei, trece prin calvarul groazei: „Mai marelefiarelor urlă/ strângându-și dinții/ când prin pereții groșide lut/ îmi strig înspăimântată părinții” (Daniel). Nu maicontează că leii o cruță, desfigurarea interioară s-a con-sumat. Nici în vis ființa nu găsește oaze veritabile de aieși din calvar, aici nimerește în alte capcane otrăvite:„Luasem forma unui fluture,/ zburam peste grădina fer-mecată,/ ajunsesem din greșeală în fața mâncătoruluide fluturi/ și mă rugam înainte de a fi mâncată” (Luasemforma unui fluture). Teroarea apelează și la forme maielevate, consacrate de literatură, cum este aceea acontemplării tigvei lui Yorick de către Hamlet. Eul, înipostază de artist, se vede sub lupa puterii, exami-nându-i-se gândurile și tratat ca bufon bun doar să pro-voace râsul regilor. Dacă nu se poate revolta împotrivaumilinței, atunci acesta repudiază ironic modelul inițiatde eroul shakespearean: „Nu-nțelegeam de ce dădusetonul/ ca regii să-mi ia capul în mâini și să-l privească,/înduioșați, cum și-ar privi bufonul” (Bufonul). O trimitereironică la rezistența artistului prin ficțiunile sale, desigur.Într-o abilă parabolă, ființa își deplânge vulnerabilitateași neputința în fața instrumentelor puterii. Acestea suntcamuflate în furnici care nu tolerează nimic în caleaspre mușuroiul lor, nici trupul unui defunct, și astfel căinsul, viu sau mort, ce le-a stânjenit mersul, e scos re-pede din peisaj. Acesta abia are timp să se mire deunde vine puterea nefastă cu care regina mușuroiuluil-a înhățat: „Atunci m-a luat în spate ca pe un sac/ și așfi vrut să fie cineva viu/ să-mi spună dacă ea creșteaatât de înfricoșător/ sau eu mă micșoram fără să știu”

aniversări


(În drumul furnicilor). Omul din versurile poetei are șimomente când își ia suferința și spaima peste picior, seroagă pentru îmbărbătare iepurelui, mimând ezitarea luiIsus din grădina Ghetsimani: „Hei, iepure, așază-te un-deva sus/ și luminează-mă încet cu harul/ spaimei taledesăvârșite,/ încă nu pot să primesc paharul”. Dar nu evorba de „paharul” crucificării, ci de unul al curajului dea protesta contra ordinii sociale.

La această serie lungă de figuri ale strivirii viului, seadaugă „sora mea de dincolo” cu calvarul ei, evocatăîn volumul din 1980. Și aici moartea survine ca o intru-ziune brutală în dinamica vieții: „Sora mea dusă de ape/nu știa că vine apa/ s-a trezit ca-n vis c-o poartă/ cinevape marea moartă” (Sora mea dusă de ape). Ziua ne-fastă e traversată cu sumbre presimțiri, e treisprezece,sufletul pipăie eternitatea venită prea devreme: „Nu maitrece ziua de azi, îmi spunea,/ uitându-se la ceas din ceîn ce mai des,/ Doamne, nu mai trece ziua de azi,/ șifără îndoială ea nu trecea” (Ceasul). Alienarea duce lapervertire grotescă a sentimentelor, cei îngroziți de pier-derea rudelor din spital, ajung să se bucure „că mortulnu era al lor” (Din nou acea zi). Imaginile mortificăriilente, salonul sumbru, zbuciumul sufletului ce se îm-pacă greu cu inexorabilul, durerea familiei, funeraliile,datinile de cuviință, amintirea dureroasă etc. dilată ha-lucinant tabloul strivirii. Șocul descoperirii trupului inerte răscolitor: „M-așteptam să fii numai tu,/ erau câte treimorți în firidă,/ prin umezeala rece moartea se târa/ cao strălucitoare omidă” (M-așteptam să fii numai tu). Du-rerea se cicatrizează cu timpul, oasele, spălate dupăobicei, sunt privite cu sufletul senin: „Nimeni nu le-a maiplâns în ziua aceea,/ nimeni nu s-a gândit să le sărute,/au fost spălate și așezate în cutii/ ca niște bijuterii” (Caniște bijuterii). Plecarea din lume devine în cele dinurmă un joc de-a v-ați ascuns: „Va veni la noapte, zicemama,/ va veni mâine, zice tata,/ numai eu știu că soramea s-a dus/ și gata (Sora mea, împărăteasa). Rămâneamintirea care ajustează tragicul, refuză absența defi-nitivă, neantizarea viului: „Nu te-ai dus de tot, nu te-aidus de tot,/ Creierul meu înfierbântat te ține/ în cea maiascunsă celulă a lui/ în care te-ai făcut bine” (Nu te-aidus de tot).

O excelentă parabolă a strivirii interiorității este Încreierul meu, din volumul Linia vieții (1982). Ființa caremai păstra în sine idealul, aici, imaginea augustă amuntelui, este percheziționată la sânge și brutalizată deuneltele puterii: „Ce e în creierul tău, am fost întrebată,/Un munte, am răspuns cu seninătate,/ Și m-au luat șim-au dus cu munte cu tot/ Și mă sprijineam în tăcerede stâncile iluminate”. În ciuda faptului că bisturiul pu-terii face disecții necruțătoare în arhitectura cerebrală,aceasta își păstrează profunzimile: „Dar ei au scos totmuntele, piatră cu piatră,/ Și s-au mai uitat o vreme încapul meu proaspăt tuns/ Ca într-un ou foarte limpede/Și li s-a părut și mai de nepătruns”. Suntem într-o lumeunde totul e supravegheat, insul e suspectat, interogat,pentru orice mișcare în afara dogmei. Bucuria contem-plării unei veverițe jucându-se într-un brad devine delict:„Și îmi repetă iarăși/ Scurt și sec/ Ca la interogatoriu:/

De ce te-ai bucurat ?” (Chiar așa). Mica bucurie e stri-vită, victima sfârșește prin a nu mai ști de ce a dorit re-fugiul în instantaneul contemplativ: „Chiar așa, măgândesc,/ De ce m-oi fi bucurat ?” Ființa strivită de ma-laxorul istoriei sfârșește astfel prin a nu mai găsi niciunmiez ființării. Strivirea monstruoasă e figurată și prinim aginea sfântului jupuit de viu, ce-și duce pielea înspate, simbol al valorilor interioare, al credinței nealte-rate: „Se vedea asta după fruntea iluminată/ Și dupăcoastele goale care păreau să nu-l doară/ Și după faptulcă pielea care îi semăna/ Nu părea să fie totuși ușoară”(Undeva în Ardeal). Victima își păstrează mersul dreptîn ciuda suferințelor supraomenești. Pielea are mai de-parte forma trupului pentru că în ea sunt conservate lu-minile conștiinței.

Inventarul figurațiilor acestui simbol nu poate omiteființa mortificată de teroarea istoriei, de socialul comu-nist. E vorba de acei morți ce umplu bulevardele, su-portă masificarea ideologică, nu mai simt toxicitateademonică a prezentului, din volumul Urcarea muntelui(1985,1992). Viii cu sufletul mort umplu spațiul citadin,inconștienți de tragedia lor, într-un spectacol grotesc:„Treceau râzând și nu-i puteam opri,/ Păreau că nu maiînțeleg deloc/ Că sunt prea mulți și nu mai este loc/ Șipentru cei care mai suntem vii” (Coșmar). Fauna sufle-telor moarte e în creștere monstruoasă: „Va veni ovreme când morții nu vor mai încăpea/ În perimetrulstrâmt al lor și vor ieși/ Și vor trece-n viteză pe CaleaVictoriei/ Apărați de cordoanele celor vii” (Veți spune cătotul s-a terminat). Noile viziuni thanatice ascund unsâmbure antisocial mai evident, poeta incrimineazăindolența colectivă, toleranța descalificantă în fața rău-lui, a captivității: „Se dezghețase în sfârșit pământul,/Morții de peste iarnă se dezghețau și ei/ Și parcă erauvii și îmi zâmbeau tăcuți/ Din acea lume-nchisă cufoarte multe chei” (Semne de primăvară). Viziunea tre-zirii la un nou ciclu vital e animată vremelnic de sugestianevoii de libertate, dar impulsul se stinge repede, cândse lovește de interdicții, porți, lacăte. Se creează și oantiteză sarcastică între găteala aleasă și lipsa devoință și acțiune: „Erau gătiți frumos cum n-au fost ni-ciodată/ Și mă uitam cum bat nerăbdători la porți/ Și-mipărea rău că nimeni nu le-a deschis și lor/ Să iasă prinorașul acesta plin de morți”. Viziunea se încheie cu iro-nica identificare a celor din cimitire cu cei de pe străzi,spații simbolizând același univers concentraționar. Iro-nia iese tot mai evident deasupra dramatismului, ce re-verbera în vechile poeme.

Existența de După învierea lui Lazăr rămâne la felde anostă, timpul – tot diluat, nesemnificativ, omul e totvictimă, spaima – la fel de activă, înaltul – la fel de ne-implicat și alterat. Cei de jos au parte de același videxistențial, emanații noii istorii se arată arareori într-unempireu sfidător, în chip de îngeri îmbuibați. Interogația– de ce se întâmplă aceleași lucruri – se rostogoleșteîn urechi, fără a primi un răspuns, accentuând deziluzia:„De ce doar ziua asta atât de lungă/ Și femeia asta fărăcarne pe oase/ Și fără un ban în pungă/ Și spaima astade șobolan/ Ce trece drumul în amiaza mare/ Și cerul

aniversări


senin de tot, și aproape nul/ Prin care trece doar uneori/Câte un înger foarte sătul” (Din nou aceeași liniște). Labilanțul simbolic, eul se simte ciopârțit, risipit în frag-mente, departe de râvnita unitate interioară: „Din tot ceam avut/ Numai capul mi-a mai rămas,/ Îmi stă încă peumeri/ Înfipt în gâtul subțire/ Ca într-un par,/ Pe cânddedesubt curge sângele/ Și se arată cu degetul/ Faptelevoastre de vitejie”. Verticalitatea apărată cu atâtaînverșunare poartă urmele însângerate ale supliciului,degetul arată mai departe spre călău: voi! Deși tragis-mul rămâne, poezia, simbolizată prin inconștiența som-nambulă, își continuă mersul pe muchii primejdioase:„Nimic nu mă poate opri,/ Trupul meu, adormit demult,/Începe din nou s-o ia din loc/ Și eu îl ascult// Ca un vecincare stă dedesubt/ Cum urcă și umblă într-una/ Pe zidulacesta al morții/ Sau zidul odăii, tot una” (Nimic nu măpoate opri).

Este evident: sentimentul de a fi în lume al acesteipoezii este mereu fisurat de vectori periclitanți pe careeul nu-i poate stăpâni, nici deturna. În iubire, societate,istorie, natură, atemporalitate, evaziuni imaginare se in-filtrează forțe ce dau umbre de nesiguranță, un cursalarmant lucrurilor. Cunoașterea nu poate pune ordineîn starea de lucruri, poezia cu forța ei de transfigurarenu anihilează cursul neliniștitor, descendent. Energiaimaginantă rareori dă un curs eufemizant spaimelor is-cate, abate privirea spre locuri mai luminoase. Cu ade-vărat, poezia Ilenei Mălăncioiu „adulmecă răul dinexistență și presimte dezastrele” (E. Simion). Putereailuziei nu funcționează decât arareori, dar și atunci, caexercițiu sarcastic: „Se va topi și fluierul, iubite, și-n loculmărilor/ Lapte și miere vom vedea curgând” (În fiorduri).Alteori repulsia în fața lumescului dezamăgitor vine

tranșant: „Să vă fie carnavalul de râs” (M-am hotărât).Implicarea poeziei în această ordine alterată va adoptamasca victimei ce ascunde în tolba sa dinamită, unacare stăpânește toate tehnicile de a submina din interiorcalvarul istoriei: „M-am hotărât, mă fac capra de carna-val,/ Mă fac șarpele, mă fac ochiul din fruntea sa/ Pecare capul tău în pământ aplecat/ Fără să știe îl vacăuta”. Atitudinea este cea a unui spirit rebel, gata, dea sparge iluzii, eventualele configurări idilice ale realului,cu verbul său devastator: „Aș vrea, să pot să sparg/ Uncerc al soarelui, o ureche de cal/ Prin urletul meu dina-dins născut/ În noaptea asta de carnaval” (În treacăt fiezis).

Demersul creator al poetei e modelat de o percepțietragică a ființării, respect pentru adevăr, autenticitatearevoltei în fața răului, surprinderea marilor obsesii aleființei umane, conștiința vie a vremelniciei, a lumii dedincolo, trăirea emoțiilor la cea mai înaltă intensitate, unlimbaj ocrotit de experimente și excese epatante. Ima-ginile suferinței, ale strivirii vin în poeme din speranțaunei re-umanizări a cruzimii ce ne-a modelat istoria,râpa din care ne ridicăm atât de greu. Poeta râvneștela spiritualizarea lumii, la clipa când omul va lua înpalme sufletul semenului și va mărturisi cu absolută sin-ceritate: „e sufletul omului acela care a stat lângă noisub soare/ și din care mă temeam că n-a rămas nimic”.Încheiem cu aprecierea celui mai autorizat critic al lite-relor românești: „Ileana Mălăncioiu este o poetă incon-fundabilă, nesupusă modelor sau variațiilor de umoarea cenzurii, una din cele mai puternice personalități dinîntreaga literatură română” (Nicolae Manolescu).

aniversări


aniversări

În cultura română s-a insinuat, printre alte apucăturipăcătoase, şi aceea de a se pune voie nimănui să le în-calce, să le amestece, să le folosească natural. Avan-garda are oborul ei, acolo sunt numai „nos moutons”,să mă scuzaţi, cine n-a fost validat şi acceptat n-are cecăuta înăuntru. Cu „clasicii” e mai greu! Pentru că s-atot încercat împuţinarea lor prin diverse metode, s-amers până la macularea lui Eminescu, a lui Sadoveanu,a lui Arghezi, a altora din preajma lor, nu de altceva, darpentru a se crea „spaţiul vital” (aţi mai auzit acest con-cept?) în care să se insinueze noii clasici „ai noştri”, va-lorile pure şi dure conectate la cultura occidentală, lavalorile occidentale, la adevăratele valori umaniste. Maigreu a fost şi cu bunii cominternişti, cu proletcultiştii în-răiţi care trebuiau reintroduşi în circuit, valorizaţi, deco-raţi, promovaţi şi puşi în locul unor autori pe care cărţilelor îi aduseseră în prim-planul literaturii române. De ceam făcut acest excurs pe care am intenţia să-l continuicu argumente care vor supăra pre multă lume bună?Declar pe propria răspundere că am considerat căexistă într-o istorie literară şi un altfel de optzecism, deexemplu. Nu numai acela „de luni”, ci poate şi de altezile ale săptămânii în care scriitori români de valoare,cu operă, cu priză la cititori, adică, scriitori şi scriitoarece trec pragul a opt decenii îl pot invoca.

Astăzi, în revista culturală cu ştaif care este Pro Sae-culum, vă supun atenţiei cazul scriitorului complet şicomplex Mircea Radu Iacoban. În februarie 2020, MRIîmplineşte opt decenii. Bucovineanul care are o biogra-fie de roman, cu bunici americani (poate doar cana-dieni), cu stagii în politica anterevoluţionară, membrusupleant al CC al PCR – îngrozeşte-te, popor romândemocrat! –, director de teatru într-un mare oraş al ţării,director de editură, un om care a devenit, prin fapta luiculturală şi prin opera lui în dramaturgie, în proză, în

film, în publicistică literară, o adevărată instituţie, deci,acel cetăţean bucovinean care împlineşte optzeci de aniîntr-o cultură ce nu mai are niciun reper de valoare, ni-ciun sistem de răspândire a culturii, poate fi consideratun altfel de optzecist? Eu cred că da. Şi mai cred că pă-rerea esteţilor subţiri născuţi în febra rivuluţiei pe careprea multe argumente istorice o consideră loviluţie, maicu seamă a esteţilor proveniţi din celula cominternistăpăstrată de criogenia bolşevică, este doar o uriaşă ma-nipulare.

Acum, că am lămurit termenii în care am putea sădiscutăm, voi scrie despre modul în care un optzecistadevărat, scriitorul Mircea Radu Iacoban, înţelege să-şisărbătorească vârsta şi opera.

În Iaşi, poate prima capitală culturală a României, fieşi numai pentru că de acolo a pornit zeul tânăr al limbiiromâne, Mihai Eminescu, omul despre care scriu a fostcâteva decenii la rând, aşa cum spuneam, o instituţieculturală în sine. Să facă un pas în faţă cei pe care i-aajutat să publice cărţi la „Junimea”! Să facă un pas înfaţă scriitorii basarabeni (cei care mai trăiesc) întorşi înţara lor pe poarta primitoare a redacţiei conduse de Mir-cea Radu Iacoban! Şi actorii cu care a lucrat la TeatrulNaţional din Iaşi şi oamenii pe care bucovineanul sub-ţire şi repede gânditoriu i-a ajutat, i-a apărat şi i-a iubit!Ştiu că mulţi dintre aceia care ar trebui să facă pasul sevor face că n-au auzit. Aşa e româneşte, aşa e în ţaracare îl păstrează printre proverbele ei şi pe cel privitorla recunoştinţă, floare rară de tot, completat cu zicereamai vulgară despre „facerea de bine”. Ca să înţelegemde ce, după marea evadare în libertate, după râvnita„raţie de libertate”, cum i s-a spus unui vis românesc,împuţinându-l de fapt, într-un oraş cu multă cultură, cumulte tradiţii, cu istorie zidită în clădiri şi în cărţi, un omca Mircea Radu Iacoban care era, repet, cunoscut de


MIRCEA RADU IACOBAN, UN ALTFEL DE OPTZECIST

aniversări


persoane din toate categoriile sociale, apreciat de atâ-ţia, considerat o emblemă a locului, a ajuns un paria,un şomer, un proscris negat de lupii tineri ai democraţieicare făcea dinţi, vorba lui Tudor Gheorghe, „muşcânddin bunici şi din părinţi”. Ştiţi de ce a fost nevoie sănegăm totul, să negăm faptele bune, construcţia cultu-rală, literatura de până atunci, teatrul, artele plastice,simbolurile economice naţionale care dăduseră putereşi suveranitate României, nu datorită familiei dictatoare,ci datorită muncii unor oameni de calitate profesionalăde prima mână, recunoscuţi ca atare în Europa şi pealte continente, tuturor valorilor care se construiseră înanii de trudă şi de sacrificiu, dincolo de ideologia comu-nistă care se dovedea acum falimentară?

Răspunsul poate fi rezumat astfel: pentru a se creaun teren gol ce urma să fie ocupat imediat de cei flă-mânzi de putere şi de avere, de pegra care, din lene oridin neputinţă, nu reuşise să se insinueze la masa cubucate.

Cei mai mulţi dintre ei aveau în spate „puterea um-brei”, cum spune generalul de securitate Aurel Rogojan,care dă în vileag o bună parte din mareea subteranăajunsă „la butoane”, inclusiv pe colegii noştri eminenţice s-au făcut că lucrează, s-au făcut că sunt disidenţi,au încasat bani buni de la unitatea cea mare.

Acesta este mediul, acesta este spaţiul în care o ge-neraţie întreagă ajunge la vârsta senectuţii, la vârstadecontării unei vieţi. E vorba, desigur, de personalităţilede prim rang. Şi scriitorul ieşean Mircea Radu Iacobaneste o asemenea personalitate. Nu-l laud pentru că esteprietenul meu. Îl laud pentru faptele lui de cultură cascriitor, ca editor serios, ca director de teatru, ca gaze-tar, ca om, la urma urmei.

Am în faţă o carte pe care mi-a trimis-o, cea mai re-centă carte a lui, I-am zărit printre cuvinte, tipărită, undealtfel, la Editura Junimea în 2019 şi, citind-o, îmi confirmtoate afirmaţiile pe care le-am făcut în prima parte aacestui text. MRI înţelege să-şi sărbătorească anii desus scriind despre prietenii lui, despre oamenii întrecare a trăit, scriitori, pictori, actori, savanţi, să-i chemedin amintire pe cei ce nu mai sunt, ca într-o incantaţiestrăveche, ca într-un cântec al Zorilor îngropat la rădă-cina folclorului românesc.

Cartea se cheamă frumos, printr-un joc de cuvintece pleacă de la o expresie întoarsă într-un zâmbetamar. Nu Te-am zărit printre morminte, ci I-am zărit prin-tre cuvinte.

Pentru că e vorba despre cei ce nu mai sunt cu noi.Şi despre Grigore Vieru şi despre Geo Saizescu, apoidespre Sabin Bălaşa, Paul Everac, Mihail Sadoveanu,Andi Andrieş, Marin Preda, Titus Popovici, Marin So-rescu, Nichita Stănescu, Dan Hatmanu, Teofil Vâlcu,Fănuş Neagu.

Deşi în multe pagini este vorba despre moarte, nu eo carte tristă. Mircea Radu Iacoban scrie ca un prozatorexperimentat, dar mai ales ca un povestaş moldovean.Cu umor, cu savoarea întâmplărilor inedite.

Dar şi cu pumnalul gazetarului atent care analizeazăfapte, le aşază firesc în demonstraţie şi caută adevărul.Adevărul despre moartea lui Marin Preda, despre moar-

tea marelui poet moldovean Cezar Ivănescu. Ca un felde multiplicare a Mioriţei în care cei care au săvârşitomorul sunt alţii şi alţii.

Cartea lui Mircea Radu Iacoban se citeşte ca o is-torie a culturii altfel. Scrisă cu un colţ de inimă, uneoricu un bob de lacrimă, alteori cu un strigăt de revoltă.Sunt aici însemnări ca nişte poeme în proză. Paginiledespre tatăl autorului, despre poetul Adi Cusin (pornindde la parola lui, „Pe o stradă din Suceava/ Mirosea amere coapte”), despre marea doamnă a Iaşilor, LuciaMantu, iată doar câteva din aceste multe prozopoeme.

Iacoban povesteşte fermecător. Pentru că este, aşacum spune olteanul din mine, scriitor până-n prăsele.

Umblând prin lumea lui, printre atâţia oameni pecare i-am cunoscut şi i-am admirat şi eu, n-am putut sănu-mi amintesc întâlnirile cu MRI în anii de la sfârşitulveacului trecut, când am lucrat împreună în redacţia zia-rului „Românul”.

Când venea din Basarabia, el era trimisul nostruspecial dincolo de Prut, scria reportaje vii despre răz-boiul transnistrean, relata întâlnirile cu bărbaţii moldo-veni care au ridicat steagul Unirii celei adevărate, cuGrigore Vieru, cu Nicolae Dabija, cu Vasile Matcovschi,cu Ion Ungureanu, cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici.Şi ne povestea întâmplări cu şart despre călătoriile luispre Chişinău, când a fost amendat că „merge pe ne-mers”, adică pe sens interzis.

În februarie 2020, n-am putut ajunge la Iaşi, în casatihnită de pe strada Tafrali, să beau un pahar de vin roşucu prietenul meu şi cu buna doamnă Tuţi, să mă bucurde liniştea dintre cărţile lui, să ne amintim şi alte poveştidin lumea noastră.

Dar îi doresc sănătate şi putere, iar dumneavoastră,cititorilor mei, vă doresc să vă bucuraţi de lectura uneicărţi bune, sensibile, adevărate: I-am zărit printre cu-vinte, scrisă de Mircea Radu Iacoban!

remember


remember

Pe 21 ianuarie a.c. s-a învelit în umbra morții neier-tătoare, fără prea multe avertismente de intimidare, pro-fesorul universitar doctor Gheorghe C. Moldoveanu.Evenimentul funest, sunt convins, nu intra în preocupă-rile/prioritățile celui plecat dintre noi, cu atât mai puținale familiei sau ale celor apropiați; de Sfântul Vasile,după datină, primisem urările de încurajare pentru anulcare prindea contur. Îl știam pe domnul profesor în Su-ceava de adopție, trudind pentru vreun nou proiect edi-torial, după cum ne obișnuise de mai multă vreme. Învara trecută, de pe scena Amfiteatrului din Pedagogic,unde se considera tot printre ai săi colegi, țintea către

alte „Crâmpeie de limbă română”, după ce abia lansasevolumul al treilea. Avea, jur, și toate semnele de vitali-tate fizică și intelectuală că va reuși... După jumătate deveac de comuniune sufletească, de dialog informal pecoridoare, în fața claselor, prin săli de examene potmărturisi că domnul profesor prețuia, cu precădere,viața dinamică, asumată, orientată către finalități nobile,încuraja studiul în intimitatea bibliotecii, se lăsa încântatde ineditul și frumusețea fiecărei zile. Într-un cuvânt, elocul, și de data aceasta, de a cerceta amintirea omuluiviu, așa cum ni s-a fixat multora în memorie, în suflet.

Îmbrățișez cu privirea teancul de cărți, scos peste

IN MEMORIAMGHEORGHE MOLDOVEANU

(1 octombrie 1937- 21 ianuarie 2020)

„Nu poți să afli încotro te îndrepți neștiind de unde vii.”

Vasile Leonte

ZADARNIC UMBRA MAI ADASTĂ...

remember


noapte din rafturile bibliotecii de Gicu Nadoleanu (toatepurtând dedicații care evidențiau statornicia prietenieiîntre cele două familii de intelectuali) și mă întreb careeste lecția finală, rostită răspicat – după obicei – în fațaunui auditoriu neaplecat cu totul, ferm, peste paginilevieții. Secvențe se regăsesc în mai toate volumele, înintervențiile de ținută academică, în răspunsurile la in-terviuri, în mesajele trimise cu generozitate către ceicunoscuți. Sintetizate, îndemnurile duc spre un mesajde factură cristică: să ne iubim aproapele ca pe noiînșine. Cel evocat și-a iubit părinții (cum tulburător des-coperim în Domoleni, unde mama și tata își risipesc,necondiționat, energia, puterea de muncă întruînălțarea urmașilor), dascălii deveniți firească țărână(vol. Din școală..., apărut în 2011), colegii, prietenii,apropiații, românii – ca realitate istorică –, de dincolo șidincoace de Prut (A fi național sau a nu fi, 2013).Peste aceste realități sensibile în concretețea lor seaglomerează chipurile astrale care își pun apăsat pe-cetea pe spiritualitatea românescă: Aron Pumnul, MihaiEminescu, Octavian Goga. Din iubirea mărturisită fațăde limba română s-au construit cărți despre carespecialiștii lingviști de mâine vor avea cuvinte de laudă,așa cum nici cei de astăzi/ieri n-au ezitat să o facă. Cer-tându-se cu unii, alții (mai curând certându-i, pe temeiurimultiple, argumentat, pe alții) pentru recunoașterea lim-bii moldovenești drept manifestare a limbii române peun teritoriu, de asemenea românesc, trebuie să fi de-ranjat în mod repetat oarece autorități, cărora putea săle pese de restabilirea/înscăunarea adevărului. Univer-sitarul sucevean trăia într-o Românie mai mare decâtcetățeanul de rând întrucât pământurile răzlețite de ne-prietenia timpului îl primeau cu interes când la Bălți,

când la Chișinău, când prin alte ținuturi.Ne-am împărtășit din afecțiunea domnului profesor,

i-am simțit vigoarea îmbrățișării, adâncimea gânduluiîmbrăcat în savoarea expresiei seriilor de studenți ai bă-trânului Institut Pedagogic de trei ani Galați, din stradaGării, colț cu Carnabelul. Puteai să te pretinzi filolog au-tentic, pregătit pentru meseria de dascăl, practicată cuprecădere la o școală rurală, dacă stăpâneai măcarfracționări din Limba română contemporană: vol. IMorfologia; vol. al II-lea, Sintaxa propoziției, 1969).Fiindcă am întrunit/ordonat mai multe fracționări din „le-rece-ul” domnului profesor am primit acum, cătrebătrânețe, în aprilie 2019, următoarea dedicație: „...cutot respectul cuvenit unui apărător al cauzei Măriei-SaleLimba Română”. Și semnătura, pentru tot restul zilelormele.

La celălalt Pedagogic, din strada Brăilei, pe sub por-talul străjuit de unionistul C. Negri, intra, vertical șiemoționat de bucuria revederii, un om al școlii deînvățători, abia sosit din lăturalnica Suceavă. Avea re-plica spontană, mustind de substanță, rostită, într-omoldovenească plină de miere, de la portar la condu-cătorul instituției, indiferent câte modificări se produse-seră de la vizita anterioară. Jovial, atent la nuanțe,pregătit să smulgă seva vreunei expresii inedite, săcompleteze intervenția celuilalt cu un citat, un vers (i-acultivat pe poeți cu înverșunare!), cu un proverb nimerit,eventual răstălmăcit, domnul profesor ar fi petrecut cea-suri nenumărate în bătrâna Cetate a învățământuluigălățean. Mai ales după pensionare, de când timpulliber devenise îngăduitor. Cu o bucurie totală răspundeala întrunirile seriilor de absolvenți. Redevenea relaxatdirigintele de acum câteva decenii, atent la detalii, curte-nitor (cu decență și deferență) față de fosteledomnișoare învățătoare/educatoare, acum grave mamede copii, personalități bine conturate. Cunoștea detaliidin viața părinților foștilor elevi, cândva fosta clasafuncționase ca o adevărată și mare familie, iar actualareunire nu făcea decât să reînvie intimitățile acelor ani.

Astăzi, zadarnic umbra robustă mai adastă princolțuri umbrite ale coridoarelor. La chemarea celor vii,din dreptul ei nimeni nu mai răspunde, cum se petreceaodinioară. Veșnicia l-a înglobat pe dascălul cu inimă ge-neroasă, pe desăvârșitul pedagog Gheorghe Moldo-veanu. De se poate, să oprim uitarea să se acopere cuvălul veșniciei!

remember


remember

Eminescu ne amintea că talente se găsesc, adesea,pe toate drumurile, dar nu şi caractere, flori rare cres-cute prin educaţie, muncă şi cultură. Mai mult: „Muncaunui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând”.În viaţa mea, am avut bucuria să întâlnesc şi talentedublate, organic, de caracter. Unul dintre acestea, de acărui prietenie m-am bucurat, a fost criticul Mircea Di-nutz (24 septembrie 1948, Bacău-19 februarie 2013,Focşani), de la a cărui plecare dintre noi, iată, s-au îm-plinit şapte ani. De cariera lui literară, se leagă nu numaicărţile1 pe care ni le-a lăsat, ci şi revista focşăneană„Pro Saeculum”, al cărei redactor-şef a fost din ianuarie2008, slujind-o cu un rar devotament şi probitateintelectuală. Ştia că meseria de critic şi de istoric literareste una nu numai de vocaţie, dar şi de caracter, criticulfiind un cititor profesionist, cu aptitudinea rară aînţelegerii, despre care vorbea G. Ibrăileanu. Capaci-tatea de a înţelege o carte, o personalitate literară, unfenomen cultural este ceea ce s-ar putea numi dreptcritică obiectivă, ştiindu-se prea bine că, în acelaşi timp,obiectivitatea este subiectivitatea asumată onest,conformă cu puterea propriei personalităţi, condensatăîntr-o experienţă culturală sub semnul împlinirii estetice,pe care Mircea Dinutz o numea calitate: „Mă rog, ceeste, de fapt, un critic?! Un cititor de calitate, adică unulcu o pregătire şi cu o experienţă de lectură peste mediacititorilor obişnuiţi! Dacă are dotările necesare, inclusivo fibră morală rezistentă [altfel spus, caracter, n.n.],dacă este responsabil pentru afirmaţiile sale şi are cri-terii ferme, el poate risca o evaluare/ierarhizare acărţilor despre care s-a pronunţat. Politica lui cel mai şicea mai nu a dus vreodată la nimic bun!”. Dar nici or-goliul megaloman „de a umili, de a distruge şi a ne dis-truge”, altă maladie a criticii alături de ridicarea deencomioane.

În genere, scriitorii, în imediata postumitate, suntsortiţi uitării. Mircea Dinutz revine în atenţia publică pringenerozitatea celor care au dus şi duc mai departe re-vista „Pro Saeculum” (redactor-şef Rodica Lăzărescu,director executiv Nina Deşliu), prin îngrijirea unei ele-gante ediţii de cronici literare, Cititorul de calitate(Bucureşti, Editura Semne, 2020), texte apărute, în ma-joritatea lor, în revista pe care a păstorit-o. Carteabeneficiază de o scurtă prefaţă (Lectura ca oxigen),semnată de eminentul critic şi istoric literar ConstantinCălin, alegere cum nu se poate mai fericită, fiindcă scri-itorul şi criticul băcăuan a dovedit profunde afinităţi int-electuale şi de caracter cu colegul său focşănean.Portretul pe care i-l face Constantin Călin este de o rarăacurateţe a observaţiei. Reproduc doar câteva dintredominantele personalităţii lui Mircea Dinutz: „Nu era uncritic artist, cu spontaneităţi sclipitoare, ci un truditorprob cu aspiraţii la exactitate. Nu dorea să ia ochii, cisă fie confirmat. Nu căuta să răstoarne ierarhii. Acţiuneasa avea drept scop revelarea unor nume, multeprovenind din cercul celor apropiaţi sau al prietenilor.Dificultatea în atari cazuri e să păstrezi măsura, alt-minteri lucrurile se întorc împotriva ta. El a reuşit. Criticasa are o ţinută raţională. Cred că principalele salecalităţi au fost comprehensiunea şi pertinenţa. Aveastandarde de gust juste şi se conducea după o eticăechilibrată. Însăşi firea lui era incompatibilă cu excesul.Îl puteai bănui, mai degrabă, de un complex de inferi-oritate, decât de unul de superioritate. Se manifestapoliticos şi în respingeri. Pe ansamblu, e moderat, ar-gumentat, nuanţat. Stilistic, o schimbare vizibilă de ton,un progres în vigoare şi curaj, o radicalizare în atitudini– pot zice – s-au produs când a hotărât să scrie edito-riale şi tablete, care au, adesea, un fond moralizator. Înacestea iese nu o dată din rând, e răspicat, polemic şi

MIRCEA DINUTZ – ŞAPTE ANI ÎN MAREA LUMINĂ

Theodor Codreanu

CRITICĂ șI CARACTER

remember


chiar pamfletar” (p. 8). Aprecierile critice se întregesc cu două texte finale

semnate de Ion Tudor Iovian şi de Dan Petruşcă. Celdin urmă are avantajul de a-l fi cunoscut încă din liceu,Mircea Dinutz fiind, pe atunci, student la Bacău. Au fostprieteni până la moartea criticului. Îi face şi portretulfizic: „Aproape blond, cu ochii albaştri, cu o fruntebrăzdată prematur, Mircea Dinutz făcea parte dintr-ofamilie modestă, care nu-i înţelegea aspiraţiile, însăniciodată nu s-a plâns cu adevărat de asta. Haina opurta întotdeauna încheiată la toţi nasturii pe care uitasă-i descheie când se aşeza pe scaun. Fuma pasionat,aspirând tot fumul ţigării. Nu era un «băutor măreţ», caVictor Croitoru, iar câteva pahare de vin îl făceau peMircea să iasă din «cuminţenia» lui” (p. 288-289).Subliniază truda lui necurmată în lectură, cu sute de pli-curi de fişe, dedicându-se, mai cu seamă, culturiivrâncene, dar şi valorilor naţionale, dând diagnosticesigure, ca în cazul lui Petru Cimpoieşu sau Ion TudorIovian. Încheie exprimându-şi regretul că Mircea Dinutza plecat dintre noi tocmai când, la uşa criticului, „înce-puse să se adune lumea…”, trimiţându-i zeci de cărţilunar spre validare critică.

În ce-l priveşte pe Ion Tudor Iovian, acestasesizează „spiritul critic viu, manifestat în judecăţi cubătaie în viitorul foarte depărtat, de o rigurozitate şi se-riozitate de invidiat, dezvoltat, prin exersare îndelungatăprin lecturi fundamentale din varii spaţii literare semni-ficative”, toate puse la lucru în virtutea asumăriitemeinice „a unor principii estetice şi de axiologie, atâtdin cultura clasic-umanistă, cât şi din cultura modernă,despre care ştia că este foarte complexă, dar şi contra-dictorie, cu atâtea izbânzi extraordinare în ordineacreaţiei spirituale, dar şi cu prăbuşiri de răsunet în ex-perimente sinucigaşe…” (p. 285, 286). De asemenea,în anii maturităţii sale critice, Mircea Dinutz a ştiut să di-agnosticheze, argumentat, „bolile din lumea literară”,beneficiind din plin de bogata lui activitate revuistică. Aavut, totodată, un respect şi o imensă încredere în limbaromână, pe care o vedea, după propria-i expresie, „prinsine o creaţie continuă” (p. 287).

Cititorul de calitate cuprinde, în selecţia editorilor,cincizeci de cronici, eseuri despre diverşi autori, de laIon Tudor Iovian şi Petre Isachi până la Epistolarul din-tre Liviu şi Fanny Rebreanu, încheind cu Magda Ur-sache. Celor mai mulţi Mircea Dinutz le-a dedicat câteun singur text, dar sunt situaţii care atestă că autorul aurmărit evoluţia scriitorilor, ca în cazul lui Ion Tudor Io-vian: De la Pădurea de pini la Şoricelul Kafka. Iovian,pseudonimul literar al lui Ioan Ivan, a intrat în literaturăcu două volume de versuri: Să aruncăm în aer tristeţea(1982), urmat repede de Pădurea cu pini (1983), cel deal doilea semnat cu pseudonimul Ion Tudor Iovian,dublul debut reprezentând, după Ioan Holban, douăvârste lirice diferite, teză contrazisă de Mircea Dinutz,cu argumente, subliniindu-le unitatea stilistică şi de vi-ziune, prin „contingentul şi proiecţia sa în imaginar,afirmaţia şi negaţia, ochiul şi inima, timpurile verbale seamestecă până la confuzie într-un discurs controlat deo apăsată conştiinţă estetică, ceea ce-l desparte de

suprarealişti chiar dacă – într-o mare măsură – pro-cedeele se aseamănă”, la acestea adăugându-sereferinţele livreşti, însă într-o viziune care anunţă deja„un poet dinamic şi personal, neliniştit şi incitant, unadevărat luptător a cărui armură (morală şi estetică) îlajută să stea neclintit la hotarele visului” (p. 10, 11).Mircea Dinutz e de acord cu observaţia că noul optze-cist are prea puţine elemente stilistice solidare cu tex-tualismul postmoderniştilor. Mai mult, el venea în contracurentului, fapt care a şi dus la ocultarea numelui săudin bilanţurile literare ale vremii. Optzeciştii s-au reven-dicat din concretul bacovian, dar Ion Tudor Iovian apătruns mai adânc în zona bacovianismului specificmoldovenilor: „Poetul asistă crispat şi neputincios laproliferarea răului după ce a învăţat pe de rost a muricu un sentiment adânc al inutilităţii. Imagismul frapantcorespunde – firesc – trăirilor intense şi gândirii sale po-etice” (p. 13). De aceea, el e mai aproape de expresion-ismul lui Bacovia, străin de verbozitatea parodicătextualistă.

Cu fiecare carte (Presiunea luminii, 1987, După-amiază cu scaun gol, 1995, Şoricelul Kafka pe foaia dehârtie, 1999), Ion Tudor Iovian şi-a conturat un universliric inconfundabil, ieşind din manierismul generaţiei.Presiunea luminii, intuieşte Mircea Dinutz, trebuie citităca pe un singur poem, constituindu-se într-o artăpoetică de anvergură, „ca un discurs energic şi justiţiardespre poezie” (p. 17): „O carte care nu numai cărăspunde întrebărilor unui public avizat, cunoscător şiiubitor de poezie, dar confirmă o vocaţie vremelnicmarginalizată de spectacolul strident, nu întotdeaunadecent, al unei promoţii mult prea preocupate cuobţinerea unor poziţii cât mai avantajoase în noua ie-rarhie ce se profila în jurul anului 1986” (p. 18). După-amiază cu scaun gol ne proiectează în adâncimilesimbolului din titlu, care l-a preocupat şi pe un prozatorde talia lui Fănuş Neagu (Scaunul suingurătăţii, 1988),aşadar fără influenţe ale acestuia, originalitatea luiimaginii Ion Tudor Iovian sugerând o întoarcere din In-fern (Nicolae Manolescu îl vedea pe Bacovia ca singu-rul poet român care a coborât în infern), la poetulcontemporan singurătatea postmodernă însemnândînstrăinarea totală, „pierderea individualităţii” (p. 19), aidentităţii individului uman, ca într-o nouă metamorfozăkafkiană, miriapodul acestuia fiind acum „şoricelulKafka”: „Peste tot asistăm la o închidere/la o întunecarea lucrurilor, oglinzilor, în ultimă instanţă: închide toateuşile afumă pereţii stinge oglinzile/ pune sigilii pesertare pe cărţi pe scrisori şterge orice urmă care aram inti/ că acolo trăieşte un om” (p. 21). Nu e vorba,atenţionează Mircea Dinutz, de o simplă parodiepostmodernistă, ci de un „registru grav cu inflexiuni tra-gice” (p. 23), conştientizat ca parodie neagră la parodie,un fel de plimbare cu bicicleta „prin circumvoluţiunile/unui creier postmodernist/ ca să vezi cum se moare defrică la gândul/ că tot ce era de spus/ s-a spus/ şi vineteleap-teleap/ sfârşitul lumii”. Şi evaluarea finală acalităţii lui Ion Tudor Iovian, din 2001: „Văd în acesta peunul dintre cei mai reprezentativi poeţi pe care i-a datMoldova ultimelor două decenii. Cei care-l vor ignora

remember


vor face-o pe propria răspundere” (p. 24). Am recurs la acest comentariu amplu de critică a

criticii spre a arăta că Mircea Dinutz n-a fost un modestcomentator de literatură, doar cu grija unei descripţii sci-entiste sau, după caz, impresioniste, de ordin stilistic şitematic, ci înzestrat cu organ de percepere a fineţurilorontoestetice, metafizice. Altminteri, asupra lui Ion TudorIovian va reveni comentându-i eseul acestuia desprepamfletul arghezian (Gherla imaginarului arghezian,Bacău, Editura Plumb, 2003). Calităţile semnalate suntreperabile în multe dintre textele antologate. Dacă e sărămânem tot în spaţiul poeziei, doar câteva observaţii,concentrate într-o acoladă, privind lirica unui ardeleandin Munţii Apuseni (şi acesta nerăsfăţat de critică), TeofilRăchiţeanu: „Deschis oricărei forme de poezie(autentică), am gustat, cu aleasă bucurie interioară, po-emele lui Teofil Răchiţeanu, înveşmântate în auramelancoliei, bântuite de căutări, regrete, voluptuoasăsuferinţă, tăceri apăsătoare şi revolte abia stăpânite,poet mereu însetat, flămând de Dumnezeu, dar – înpermanenţă – încercat de îndoieli şi spaime mărturisite,pustiit, exilat între cer şi pământ, cu fruntea,/ rourată degând,/ A sfânt/ Eminescului, creator al unui spaţiu re-flexiv, cu vădite acorduri blagiene, când şi cândrăfuindu-se blând arghezian cu Divinitatea, oricutremurându-se în faţa umezelei, mască bacoviană amorţii, în mohorâtul Noiembrie, ruinătorul de suflete”(p. 215).

La conjudeţeanul Ioan Dumitru Denciu (căruia i-aînchinat şi o monografie), surprinde preocupările delingvistică, antropologie, mitologie şi istorie (în Rătăciriesenţiale, 2006, şi în Dansul originilor. Mic tratat denaivitate intelectuală, vol. III, Râmnicu Sărat, 2011), ob-servând că, spre deosebire de dacologii de ultimăgeneraţie (de felul lui Napoleon Săvescu), vrânceanulutilizează erudiţia într-un spirit transdisciplinar, peurmele lui Ştefan Lupaşcu, creatorul logicii dinamice acontradictoriului, ajungând la soluţii demne de luat înseamă, fundate, ironic, pe autodeclararea condiţiei dediletant: „Acum se vede că, diletant (auto)declarat,acesta nu-şi însuşeşte decât o infimă parte din ideile luiN. Densusianu, autorul Daciei preistorice (1913), ci doarlibertatea de a gândi, imagina şi construi, pe baze mi-tologice, o teorie coerentă, mai generoasă şi maiprofitabilă decât aceea sever limitată la rigorile discur-sului ştiinţific. La comparaţie cu Getica (1926) de V. Pâr-van, apreciază obiectiv că lucrarea lui Densusianu,renunţând la carapacea conceptual-ideatică, stimuleazăvisătoria magico-filosofică, nu întotdeauna cu folos, pecând lucrarea ştiinţifică a lui V. Pârvan, cu toatăarmătura ei conceptuală şi metodologică, se transformăîncetul cu încetul în nisip de clepsidră (de reţinut).Nicholas Lahovary, om de ştiinţă, propune o teoriecredibilă, conform căreia la început au fost medi-teranienii neolitici, protoindoe-uropenii şi alpinii; or,limbile romanice ar fi mai mult mediteraneene şi orien-tale decât, să spunem, germana şi slava. În sfârşit, ju-nimistul Teohari(e) Georgescu susţine, asemenea luiE. de Michelis, că arienii primitivi s-au născut şi au trăitîn Dacia, ipoteză respectabilă, pentru că ia în seamă

îmbinarea contrariilor” (p. 227-228). Un alt focşănean, Alexandru Deşliu, este preţuit nu

numai pentru exemplaritatea omeniei şi pentru dăruireaculturală în editarea revistei „Pro Saeculum”, ci şi pentruactivitatea publicistică materializată exemplar în ceamai bună carte a sa, Irina Mavrodin, Convorbiri cuAlexandru Deşliu (Focşani, Editura Pallas, 2004),cunoscuta poetă şi traducătoare fiind, la rându-i, fiică aFocşanilor prin studiile liceale, întrerupte, conjunctural,timp de doi ani (Liceul „Unirea”, 1940-1950).Traducătoarea lui Proust în româneşte a fost, subliniazăMircea Dinutz, deopotrivă, un spirit universal şi naţional,având ca modele, după propria-i mărturie, pe EmilyDickinson, M. Eminescu şi G. Bacovia. În final, criticulreţine această confesiune a Irinei Mavrodin: A fi acasăînseamnă pentru mine a fi bine aşezată în identitateamea cea mai profundă (p. 42).

Impresionează în această carte postumă a luiMircea Dinutz varietatea personalităţilor şi disciplinelorabordate: poeţi (Ion Tudor Iovian, Gheorghe Izbăşescu,Dan Petruşcă, Marcel Mureşeanu, Stan V. Cristea, Cor-neliu Fotea, Ion Beldeanu, Vasile Mic, Gheorghe Dobre,Ioan Mazilu-Crângaşu, Teofil Răchiţeanu, NicolaeCabel), prozatori (Petru Cimpoieşu, Gheorghe Stroe,Viorica Răduţă, poetul Nicolae Turtureanu, ElisabetaIsanos, Florinel Agafiţei), literatură epistolară (Fanny şiLiviu Rebreanu), publicişti (Alexandru Deşliu, MirceaRadu Iacoban, Theodor Codreanu, Sorin Preda, CornelGalben, Petre Isachi, Magda Ursache), critici şi istoriciliterari (Petre Isachi, Irina Petraş, Alex Ştefănescu,Maria Niţu, Georgeta Adam, Dumitru Augustin Doman,Daniel Cristea-Enache, Teodora Fîntînaru, Maria Niţu,Constantin Cubleşan, Jeana Morărescu, Grigore Co-drescu, Cornel Galben), eseişti (Ioana Pârvulescu),traducători (Irina Mavrodin, Stelian Ceampuru), istorici(Gheorghe Buzatu), matematicieni scriitori (GheorghePăun), indianişti (Florinel Agafiţei), mitologie şilingvistică (Ioan Dumitru Denciu), monografişti (StanV. Cristea), polihistori, ca Petru Ursache.

Cronicile şi recenziile criticului focşănean au ceeace Roland Barthes numea plaisir du texte şi, pe dea-supra, exegeţii viitori ai scriitorilor inventariaţi aici vortrebui să ţină seama de vocea critică a celui care a fostMircea Dinutz.

1. Marin Preda. Patosul interogaţiei (Focşani, Editura ProJuventute, 1997), Popasuri critice (Bacău, Editura Psyhelp,2001), Florin Muscalu. Schiţă monografică. Antologie de texteliterare (Focşani, Editura Pallas, 2007), Tablete de duminică(Focşani, Editura Pallas, 2008), Ioan Dumitru Denciu. Tabloumonografic. Antologie de texte literare (Focşani, Editura Terra,2009), Scriitori vrânceni de ieri şi de azi (Galaţi, Editura Zi-gotto, 2011), D’ale democraţiei (publicistică, Târgu-Mureş,Ed itura Nico, 2012), Anamneze necesare (critică literară,Râmnicul Sărat, Editura Rafet, 2012), Editoriale (postum,Focşani, Editura Pallas, 2013), Arcade critice (postum,Focşani, Editura Pallas, 2014).

remember


Nu l-am cunoscut pe Mircea Dinutz „în timpul vieţiisale”, cum zicea Nichita. I-am citit cronicile, îi ştiam nu-mele din perioada când lucram şi eu la o revistă literară,dar nu ne-am întâlnit niciodată. El era din grupul „băcă-uanilor”, al celor care erau însemnaţi de talent şi de glo-ria tristeţii bacoviene. După „seniorii” pe care-i ştiam,Radu Cârneci, Sergiu Adam, Mihai Sabin, Ioanid Ro-manescu, Ovidiu Genaru, Constantin Călin, au urmatcei ce atunci erau mai tineri, Sorin Preda, Nicolae Creţu(Dan Verona), Victor Croitoru, Mircea Dinutz.

Cele de mai sus sunt nume deosebite, argumentetari pentru a aşeza un grup de intelectuali în istoria lite-raturii române, o istorie care a avut câteva „universităţiliterare” ce vor rămâne.

Dar vremea noastră, grăbită în toate încheieturile eişi mai ales în spiritul ei, a operat cu altfel de criterii. Şai-zeciştii s-au impus printr-o generaţie alcătuită din numede iconoclaşti uriaşi, groparii proletcultismului, curentulcare s-a îmbulzit să ocupe gările părăsite de elitele ro-mâneşti interbelice, acestea fiind mutate, după tipiculbolşevic, în aiuduri, sigheturi şi gherle. Şaizeciştii, autoride literatură majoră, au refăcut puntea cu marea creaţieinterbelică. În siajul acestei generaţii au venit scriitoriserioşi, oameni de carte printre care şi „băcăuanii” decare vă aminteam. Numele lor a trecut într-un con deumbră datorată „zgomotului şi furiei” produse de un ce-naclu care voia să înceapă toate săptămânile, să seaşeze temeinic sub sigla anului ’80 şi beneficiind de unabil şi talentat mentor literar, a ocupat noile gări care în-cepeau să fie părăsite, biologic, nu valoric, de şaize-cişti.

Nimeni n-a observat că în acest „război al celor douăroze” s-a pierdut o întreagă promoţie de scriitori românilegitimaţi de cărţi solide şi de o cultură temeinică. Noi,dragii mei, am învăţat, în maniera ulianovistă, lecţia lui

ori-ori, ori eşti şaizecist şi n-am ce să-ţi fac, ori eşti opt-zecist şi îţi ridic statuie în câteva reviste pe care le potcontrola.

V-am descris, am încercat să vă descriu, o epocă aliteraturii româneşti în care îndurarea reciprocă, aşacum zicea Eugen Simion, a fost înlocuită de secureaunui război absurd fluturat între triburile de piei roşii sor-tite, oricum, la pieire prin aculturalismul contemporan.

Aici intervine gândul meu despre un critic literar detalia lui Mircea Dinutz. El a luptat toată viaţa lui între linii.A scris despre bacovienii atât de dragi sufletului său.Cu argumente de „om cultural”, de „cititor de calitate”,aşa cum se cheamă antologia pe care prietenii şi disci-polii săi, Rodica Lăzărescu şi Nina Deşliu, i-o dedică învolumul editat de Editura Semne în 2020 la şapte anide la mutarea lui în marea lumină.

Scriind despre un prieten bun din şcoala băcăuană,poetul Ion Tudor Iovian, Mircea Dinutz trage o concluzietulburătoare: „E un lup singuratic. Oare dacă s-ar fi în-rolat în cavaleria optzecistă situaţia ar mai fi fostaceeaşi? Întrebarea e pur retorică”.

De ce am reţinut acest comentariu? Pentru că, prinel, Mircea Dinutz defineşte magistral condiţia unor scrii-tori de valoare, dar nevalorizaţi de critica „la modă”,condiţie pe care a trăit-o el însuşi. Mircea Dinutz a fostşi el un cavaler singuratic, din stirpea lui Don Quijote,neînrolat în nicio cavalerie, în nicio grupare literară vre-melnică, urmându-şi doar idealul propriu de căutare amorilor de vis şi uneori de vânt, scriind cu o sensibilitateacutizată probabil de esenţa lui bacoviană despre crea-torii cei mari, despre Arghezi şi lumea lui, despre lucra-rea unor oameni ce i-au stat în preajmă şi pe care i-aadus spre revista de suflet pe care a zidit-o, „Pro Sae-culum”.

Astfel, a scris despre Petre Isachi, despre Iovian,


MIRCEA DINUTZ, UN CAVALER DIN STIRPEA LUI DON QUIJOTE

remember


despre Nicolae Turtureanu, dar şi despre D.R. Popescu,despre Mircea Radu Iacoban, despre Dumitru AugustinDoman, despre Ioan Dumitru Denciu, Cornel Galben,Nicolae Cabel, Magda Ursache.

Despre o lume de cărţi şi cărturari în care el s-a sim-ţit acasă şi în acelaşi timp, şi-a păstrat spiritul liber deorice servitute pe care ţi-o poate da apartenenţa la ungrup, la o cohortă literară, la o gaşcă literară, uneori.

Mircea Dinutz a fost un critic deplin, erudit, avândvocaţia sintezei. Iată încă un pasaj din comentariul des-pre I.T. Iovian: „Mişcarea textului e contradictorie, as-censională şi descensională deopotrivă, ea reflectănatura duală a eului liric; iubeşte şi refuză singurătatea,se proiectează temerar în viitor, pentru ca mai apoi sausimultan să-şi risipească orice iluzie pentru retragereatemătoare în meandrele memoriei, în imaginaţie,printr-un refuz hotărât al prezentului în care poetul nuse mai regăseşte”.

În eseul despre Petre Isachi, Dinutz îşi mărturiseşte,de fapt, propriul crez: „Petre Isachi face parte dintre aceicomentatori care nu scriu despre un autor dacă nu seregăsesc – ca profil moral cel puţin – în opera acestuia”.

În scrierile lui, Dinutz se dovedeşte şi un portretistde prima mână. Iată portretul publicistului literar Alexan-dru Deşliu, fondatorul revistei culturale din Focşani careuneşte în paginile ei spiritul moldav cu acela al Munte-niei, ca într-o altfel de metaforă a Unirii celei veşnice.Aria de preocupări a lui M. Dinutz n-a lăsat niciodatădeoparte nici Transilvania, nici pe scriitorii din marelepodiş al fiinţei naţionale. Nu dintr-un program impus, cipentru că aşa a simţit, aşa a fost educat ca scriitorromân şi cărturar.

Are şi pagini în care devine polemic, amendeazăelegant opiniile unor luptători mai pătimaşi decât ar tre-bui atunci când împart lumea literară între „ai lor” şi „ainoştri”. Dinutz luptă elegant, ca orice cavaler din stirpea

lui Don Quijote, cu sabia cuvântului, nu cu bâta nihilistăa unor confraţi.

Peste tot, peste toate se aşază un aer al iubirii pen-tru idei literare, pentru oamenii care ştiu să zidească înspirit. Eseurile despre Mircea Radu Iacoban şi TheodorCodreanu sunt exemplare din acest punct de vedere.

Aş semnala şi comentariul la studiul lui Dumitru Au-gustin Doman, „Generaţia ’80 văzută din interior”, oanaliză de o luciditate extremă pe care cei aflaţi în inte-riorul acestui fenomen ar fi trebuit s-o privească altfel.„O generaţie nu este o elită, ci un fenomen de masă,dar dacă nu produce o elită, nu se vede ca generaţie”.

Doamne, câte sugestii oferă minţilor deschise şi fărăpatimă această antologie din opera lui Mircea Dinutz!

La celălalt capăt al cărţii, găseşti delicatele tuşe des-pre devreme plecatul prozator Sorin Preda, nepotul ti-tanului de la Siliştea-Gumeşti. Ca un poem critic scrisla fosta umbră a unui salcâm tăiat în curtea Moromeţi-lor.

Şi în continuare, se scrie despre istoricul moldoveanGheorghe Buzatu, îndrăgitul luptător pentru fiinţa naţio-nală, unde găsim citate rândurile din testamentul tragical lui Ion Antonescu: „Las Ţării tot ce a fost bun în gu-vernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea în afarăde crimă. Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui înfiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat lamoarte şi refuz dinainte orice graţiere!”

Aceasta este antologia despre care am scris cu oemoţie deosebită. Pentru că am descoperit, eu, scriito-rul bătrân născut în Mica Valahie, dincolo de gestul atâtde rar şi de frumos al celor două doamne, Nina Deşliuşi Rodica Lăzărescu, de a edita volumul, un suflet decreator pur, care a trăit şi a ars în zarea de vis a cava-lerului rătăcitor prin marea literatură a lumii. El este Mir-cea Dinutz, un cavaler din stirpea lui Don Quijote.

remember


remember

Ghiţă Nazare

CITITORUL DE CALITATESEMN DE PREțUIRE A VALORII*

Cititorul de calitate este o carte de aducere amintea unui incitant critic literar vrâncean, plecat într-o viațăfără sfârșit acum șapte ani, în plină putere de creație,Mircea Dinutz, fost redactor-șef al apreciatei reviste ProSaeculum. Mircea Dinutz a fost, deopotrivă, un excelentprofesor la mai multe unități școlare de elită din Focșaniși un om al condeiului – a publicat peste 500 de articolede critică literară, eseu și publicistică, a semnat edițiicritice la operele lui Mihai Eminescu și Camil Petrescu,a avut colaborări editoriale colective, a publicat maimulte volume de eseuri, critică literară și publicistică.

Cititorul de calitate restituie printr-un gest de înaltomagiu întreprins de două doamne cunoscute în lumealiterară, Rodica Lăzărescu, redactor-șef, și Nina Deșliu,director executiv, al căror nume se leagă de revista ProSaeculum. Acestea au selectat peste 50 de cronici lite-rare dintre cele apărute, multe dintre ele, sub pseudo-nimul Dinu Mirea, altele sub semnătura lui MirceaDinutz, marea lor majoritate găzduite în Saeculum/ProSaeculum, dar și în valoroasele reviste literare „Ate-neu”, Convorbiri literare”, „Plumb” ș.a. „Un om formida-bil, un profesor excepțional, de o rară corectitudine, uncritic literar obiectiv”, îl caracteriza cândva, succint, darsemnificativ, pe Mircea Dinutz un alt vrâncean, exegetuloperei lui Simion Mehedinți, conf univ. dr. CosticăNeagu.

Cititorul de calitate este un răspuns, unul fericit șiașteptat, dat de posteritate celui care a fost redutabilulistoric și critic literar Mircea Dinutz, „o conștiință artisticăîn lupta cu timpul” (Ion Tudor Iovian), mentorul spiritualpentru o vreme al unei reviste de elită, Pro Saeculum.„Nu mă obsedează posteritatea, spunea Mircea Dinutz,intervievat fiind, nici nu cred prea mult în ea, dar îmiplace să-mi imaginez că voi lăsa – în urma mea – un

semn, oricât de modest. E tot ce-mi doresc.” Și, iată,dorința lui Mircea Dinutz s-a împlinit și prin aceastăcarte…

Cronicile lui Mircea Dinutz sunt pline de conținut in-formativ-documentar, cu trimiteri la opera supusă ana-lizei, fără cuvinte de prisos, gratuite, aruncate laîntâmplare doar pentru propriul orgoliu și aroganță cul-turală, oferindu-ne o imagine de ansamblu desprecreația autorului „judecat”, care se găsește în prim-pla-nul textului cronicii.

Demersul nostru, raportat la Cititorul de calitate, vi-zează cel puțin două aspecte: evidențierea reperelorprofesionale ale criticului literar Mircea Dinutz și în cemăsură un critic literar, în cazul nostru Mircea Dinutz,reprezintă un îndrumător în formarea unui cititor de ca-litate (inspirat titlu atribuit volumului).

Mircea Dinutz este conștient de menirea criticului li-terar, definindu-i statutul profesional și moral al aces-tuia: „Mă rog, ce este, de fapt, un critic? Un cititor decalitate, adică unul cu o pregătire și cu o experiență delectură peste media cititorilor obișnuiți! Dacă are dotărilenecesare, inclusiv o fibră morală rezistentă, dacă esteresponsabil pentru afirmațiile sale și are criterii ferme,el poate risca o evaluare/ ierarhizare a cărților desprecare s-a pronunțat. Politica lui cel mai și cea mai nu adus vreodată la nimic bun!”, era crezul criticului literarMircea Dinutz, divulgat într-un interviu publicat în revista„Vatra veche”, nr. 4/2011.

Mircea Dinutz este un excelent manager al lecturii,descifrând valorile scrisului, dând frâu liber încurajărilorsau domolind inflația în actul de creație. Cronicarul Mir-cea Dinutz nu face economie de superlative în aprecie-rea unor autori sau operelor acestora, așa după cumștie să pună frână exceselor de... creație literară, textulsău este limpede, lovind direct la țintă. Câteva exempleîn acest sens sunt edificatoare: Ion Mazilu-Crângașu,scrie Mircea Dinutz, este „un intelectual educat timpuriu

*Mircea Dinutz, Cititorul de calitate, Editura SemnE,București, 2020, 293 p

remember


la izvoarele clasicismului”, „un împătimit al formelor lim-pezi și armonioase, este dublat de un sensibil seismo-graf al vremurilor ingrate pe care le trăim, apropiindu-șicu statornicie temele grave ale umanității, asupra cărorase oprește cu amărăciunea reflecției bine cumpănite șisperanța abia mijită spre o întoarcere la inocența pier-dută.” (p. 211); Alexandru Deșliu a fost „o personalitatesub semnul iubirii de oameni”, „un publicist cu vechistate de serviciu”, cu „un program foarte ambițios de re-cuperare și valorizare a unor personalități care fac mân-dria meleagurilor vrâncene” (p. 37); Irina Petraș este„un istoric literar cu dotare integrală: intuiție, finețe ana-litică, rigoare în demonstrație, dar și expresivitate, obună inițiere filosofică, o solidă pregătire de teoreticianliterar, o intimă cunoscătoare a limbii române, o exce-lentă stăpânire a literaturii franceze și engleze” (p. 43);Maria Niță „stă bine la fileu, returnează cu lejeritate min-gile trase de autori, lovește din toate pozițiile și obținepuncte pe terenul comun al literaturii pe care, se simteasta, o iubește, fără ca această iubire să-i afectezeîntr-un fel judecata critică.” (p. 80); „Cartea Ioanei Pâr-vulescu (În țara Miticilor. De șapte ori Caragiale, EdituraHumanitas, Buc., 2007) este ...utilă și fermăcătoare, înacelași timp, pentru că îmbină pasiunea pentru text,șarmul unei inteligențe vii și iscoditoare, capacitatea deevocare și interpretare prin empatie a omului de litere.”(p. 74); Daniel Cristea-Enache, „un profesionist în ade-văratul sens al cuvântului”, „a dat jos fără brutalitate vă-lurile înșelătoare ale mitologizării, aducând în plinălumină – cu autoritatea criticului exersat – textele rezis-tente estetic și îndepărtându-le pe acelea a căror va-loare a fost supradimensionată artificial.” (p. 159), cureferire la cartea Lyrica Magna, Editura Curtea vechePublishing, 2010.

Ion Tudor Iovian, un privilegiat în analizele critice alelui Mircea Dinutz, are „un mod modern de a gândi poe-zia, o viziune echilibrată asupra relației eu-lume, unnumăr mare de teme și motive, reluate pragmatic de lao carte la alta asigură din plin coerența ansamblului șipersonalitatea edificiului astfel constituit”, fiind „unul din-tre cei mai reprezentativi poeți pe care i-a dat Moldovaîn ultimele două decenii” ale secolului trecut. (p. 24).Referindu-se la cartea lui Theodor Codreanu, Polemiciincorecte politic, Editura Rafaet, Râmnicul Sărat, 2010,Mircea Dinutz o apreciază drept „un avanpost în aprigabătălie purtată în numele filosofiei creștine transmo-derne pentru apărarea adevărului, pentru apărarea va-lorilor tradiționale și naționalismului în fața agresivitățiinocive a minorităților (de orice fel) pe fondul ascensiuniimarkismului cultural emancipat în corectitudine politică(p. 125), în vreme ce Mircea Radu Iacoban „a scris ocarte vie – volumul Printre cărți, n.n. –, când deschisăgeneros spre poezie, când ironică și spectaculoasă lanivelul limbajului, niciodată frivolă” (p. 124), prin care„condeierul ieșean” atrage atenția „asupra unor valorimarginalizate ori uitate”. Mircea Dinutz este încurajatorpentru Gheorghe Dobre, din Slobozia, care, deși „unuldintre acei creatori de valoare ce poartă vina de a nuse afla în Capitală”, „are suficientă forță, ingeniozitatelirică pentru a obține performanțe superioare în conti-nuare.” (p. 205), cât și pentru Florinel Agafiței, „preocu-

pat să aducă în prim-plan relațiile spirituale româno-in-diene, de a fi recuperat spațiului spiritual românescmulți indianiști și operele lor” (p. 200).

Mircea Dinutz împărtășește „sentința” dată deGhe orghe Stroe cu privire la viitorul satului românesc:„O lume care se stinge sub ochii noștri, valori care sedisipează, o ierarhie crescută și decantată în veacuri cese surpă sub nepăsarea rece a celor care considerăsatul patriarhal o vechitură inutilă.” (p. 59), cât și deSorin Preda, nepotul de frate al lui Marin Preda, carelasă să se înțeleagă că „satul românesc începe și setermină cu Marin Preda”, conchizând cu amărăciune,dar cu „aspră luciditate”, că „Siliștea-Gumești, ca și Ro-mânia din care face parte, este rău bolnavă.” (p. 174).

În viziunea lui Mircea Dinutz, Constantin Cubleșaneste un „poet, prozator, dramaturg, editor, critic și istoricliterar mai mult decât merituos”, care manifestă „acelașirespect pentru lucrul bine făcut, seriozitate ardele-nească, metodă și rigoare în actul critic, apetit pentruconstrucțiile durabile, încredere în bine și în cititorii săi,dar și spirit polemic, atunci când se simte obligat să iaatitudine față de un fenomen deviaționist în plan etic șiaxiologic.” (p. 180), iar Ion Beldeanu se dovedește a fi„un poet substanțial și experimentat, un sceptic rafinatși bântuit de nostalgii, prea puțin preocupat de curente,tendințe, grupuri și găști literare.” (p. 175).

Am lăsat, nu întâmplător, la finalul acestorconsiderații referitoare la Cititorul de calitate, volumsemnat postum de Mircea Dinutz, șarjele cu care auto-rul întâmpină o reacție a „României literare” la atitudineape care Pro Saeculum a consemnat-o cu privire la Isto-ria literaturii române contemporane. 1941-2000, EdituraMașina de scris, București, 2005, avându-l ca autor pecunoscutul istoric și critic literar Alex Ștefănescu. „AlexȘtefănescu, scrie cu năduf Mircea Dinutz, suferă – în-clin să cred – de complexul «capitalistului» care priveșteProvincia cu un aer distant și disprețuitor, un je m’enfiche ce nu suportă vreo replică și, nici într-un caz, dia-logul, lucru vizibil mai cu seamă la paginile în care seocupă de literatura ultimului deceniu.” (p. 65). Mai mult,Mircea Dinutz este tranșant, intransigent, necruțător:„Istoria literaturii române contemporane, în viziunea luiAlex Ștefănescu, dă o grea lovitură și nedreptățește –cu voie sau fără voie – Provincia cea veșnic aducătoarede energii, substanță și valoare.” (p. 68).

Mircea Dinutz dovedește și prin acest volum, vrândparcă să dea o replică celor care împart scriitorii înNaționali și Provinciali, că este un Național, deși toatăviața a trăit și a creat în Provincie. Câteva dovezi susținideea: cronicile scrise de Mircea Dinutz abordează cărțiaparținând unor autori din întreg spațiul românesc, careau apărut la edituri diferite, din diferite localități (Bacău,Iași, Focșani, Galați, Cluj-Napoca, Târgu-Mureș,București, Timișoara, Pitești, Râmnicul Sărat și Slobo-zia).

Cuvinte de laudă se mai cuvin Rodicăi Lăzărescupentru concepţia copertei, precum şi Editurii SemnE,pentru tehnoredactare şi pentru imaginea de ansamblua cărții.

remember


Cornel Galben

DOUĂ SCRISORI DE LA MIRCEA

Nu mai știu exact când am reluat legătura cu MirceaDinutz, dar e foarte posibil ca aceste două scrisori săfie printre primele din corespondența noastră derulatăpe parcursul ultimului său deceniu de viață. Începutăinițial pe calea clasică, cu misive expediate de o parteși de alta, ea a continuat în lunile din urmă pe cale elec-tronică, mult mai rapidă și mai eficientă, însă fără far-mecul cuvântului așternut caligrafic pe o foaie de caietsau o coală albă. Cea din 22 ianuarie 2003 e scrisă, bu-năoară, cu cerneală sau pastă neagră, pe o filă smulsădintr-un caiet studențesc, în timp ce a doua, din 7 mai,e formulată cu cerneală albastră, pe o pagină albă, for-mat A4. Și una, și alta ne redau o parte din trăirile salela acel moment, dominate de starea de frustrare și în-străinare, ce nu l-au părăsit după mutarea sa laFocșani.

Regret și acum că atunci l-am întristat și bulversatcu veștile legate de o posibilă plecare a mea la mănăs-tire, dar cred că a fost doar pe moment, întrucât schim-bul nostru epistolar a continuat cu folos, pe lângămesajele directe trimițându-mi și articole, publicate înpaginile revistei Vitraliu, pe care o coordonam în cali-tate de redactor-șef. Sper ca aceste epistole să între-gească imaginea sa nu doar scriitoricească și să neamintească de faptul că a fost un spirit viu și că, de7 ani, ne veghează încă din Împărăția cerească, îmbol-dindu-ne să fim mai buni și mai generoși cu cei de lângănoi și cu cei ce se zbat azi să-i continue ideile și truda.

22 I 2003Dragă prietene,

Îți scriu scurt, pentru că nu am timp să scriu... lung!Momentan, memoria culturală – câtă era – m-a părăsit!!Îți trimit aceste două exemplare din ultimele numere ale„Revistei noastre” (la care am muncit aproape singur,de mi-au ieșit ochii din cap!) cu următoarea distribuție:

- unul pentru sufletul și necesitățile tale spirituale!- celălalt pentru Carmen Mihalache (revista „Ate-

neu”); te rog mult să-mi faci acest serviciu!Am fost și sunt foarte încântat de faptul că revista

„Ateneu”, prin vocea critică a lui Grigore Codrescu(poate chiar prea amabilă!) mi-a acordat atenție!!

Mii de mulțumiri, sănătate șiSuccese pe toate fronturile!!

Mircea

Focșani, 7.05.2003

Dragă prietene,

Iată, îți trimit actele solicitate1: să fie bine primite!Orice ban e bine primit (și bine cheltuit!) Vizita la Bacău(s-o numesc altfel?) m-a cam bulversat. Începând cufaptul că nu se întâmplă în fiecare zi ca un vechi prietensă te anunțe că părăsește viața profană pentru cea mo-nahală!! Nu am dreptul să judec o asemenea alegere!Dar mi-a lăsat un gust amar. De bine, de rău, știam căexiști, că te pot suna, te pot „aborda”, ne putem scrie...Va fi mai greu, cel puțin așa mi se pare mie!

Am avut sentimentul că nu mă mai aflu acasă nici laBacău, tot așa cum nu mă simt nici la Focșani!!! Întristatși aproape singur!! M-am întâlnit cu prietenul meu (și altău), I.D. Denciu, căruia i-am transmis ceea ce mi-aispus!! Probabil că te va suna sau îţi va scrie! Cred căva dori să-și scoată cartea de poezie mai repede!

Acestea fiind spuse, te îmbrățișez!Mircea

1 Copie după buletin și contractul de colaborator, necesarepentru întocmirea formalităților contabile legate de remunera-rea cuvenită pentru articolul inserat în revista Vitraliu, numă-rul din martie 2003 (Două suflete-poem sau lungul drum alzilei către moarte).

remember


Există în itinerariul biografic al unor scriitori locuricare le marchează decisiv evoluţia literară. Pentru IonBrad (8 noiembrie 1929-6 februarie 2019), un aseme-nea loc este Blajul. Legăturile lui cu Blajul au fost mul-tiple, complexe şi variate.

În primul rând, Blajul este oraşul anilor de liceu, caren-au fost, ca pentru Bacovia, cimitir al tinereţii, ci des-chidere generoasă spre istoria şi literatura Transilvaniei,care vor fi coordonate fundamentale ale scrisului său.E drept că acei ani, de la mijlocul vea-cului trecut (1940-1948), au fost aniîntunecaţi de ororile celui de-al DoileaRăzboi Mondial şi de perspectivaapropiată a instaurării comunismului.Sfârşitul şcolarităţii sale, anul 1948,este unul nefast pentru Biserica şiŞcolile Blajului: Biserica RomânăUnită cu Roma Greco-catolică estescoasă în afara legii, iar Şcolile Blaju-lui, transformate caricatural până ladesfigurare; profesorii lor, exilaţi încolţuri îndepărtate ale ţării. Tânărul li-cean a avut, în aceşti ani grei, noroculunor profesori şi îndrumători spiritualipentru care a mărturisit toată viaţa ovie recunoştinţă şi un profund res-pect. Nu numai că este un elev emi-nent, dar în anii liceului frecventează societatea delectură, ajungând preşedintele acesteia, debuteazăîntr-o revistă şcolară din Alba Iulia, scrie articole şieseuri premiate de conducerea liceului şi se bucură deîndrumarea profesorului său de poezie aşa cum îl nu-meşte pe profesorul de literatură română GheorgheBiriş (poetul Radu Brateş).

Blajul este una dintre temele principale în scrisul luiIon Brad. De la debut şi până la ultimul prag, paginimulte şi felurite în aproape toate genurile literare, de la

articole şi evocări la poezie, de la roman la dramă isto-rică, înfăţişează aspecte din istoria şi trecutul cultural alBlajului. Ocupându-mă de cele mai frumoase pagini li-terare închinate Blajului, când am ajuns la Ion Brad, amfost pus în dificultate, pentru că nici un alt scriitor n-ascris atâta despre Oraşul Luminilor Ardelene, încât s-arputea alcătui o asemenea antologie numai din scrisullui Ion Brad. Scriitorul însuşi a realizat o asemeneacrestomaţie, evident destul de parcimonioasă, dându-i

un titlu desprins din cunoscuta rugăciuneBlajul nostru cel de toate zilele, sugerândimportanţa vitală a Blajului în istoria nea-mului românesc.

Legăturile lui Ion Brad cu Blajul se con-tinuă şi după absolvirea liceului: a scris pa-gini de apărare şi de mai dreaptă preţuirea şcolilor Blajului, a marilor ierarhi şi das-căli de aici, şi-a ajutat foştii profesori să re-vină la catedrele pe care au fost obligaţi săle părăsească şi să-şi reia activitatea ştiin-ţifică, literară şi publicistică. Într-o vremecând străzile oraşului aveau nume cu sem-nificaţii reduse şi nepotrivite cu statura is-torică a Cetăţii (str. Fânului, a Fagului, aPlopilor), s-a străduit să le boteze cu numedin istoria şi cultura ei.

Un proiect pentru a cărui realizare atrudit mult a fost revenirea vechiului centru civic al Bla-jului, actuala Piaţă 1848, la demnitatea de altădată;pentru că a fost o adevărată batjocură să se instalezeun sanatoriu TBC în Academia Teologică, instituţia şco-lară emblemă a Blajului, unde scriitorul a propus înfiin-ţarea unui Muzeu al Şcolii Ardelene. Din vechea, mareaşi valoroasa Bibliotecă Centrală Arhidiecezană, pe carea cunoscut-o ca elev, a adus colecţii de reviste şi cărţide patrimoniu, întemeindu-se, astfel, în 1973, BibliotecaDocumentară Timotei Cipariu. A îndemnat pe scriitorul

Ion Buzaşi

ION BRAD șI BLAJUL

remember


şi sculptorul Ion Vlasiu, mai vârstnicul său prieten, sărealizeze pe Câmpia Libertăţii un ansamblu arhitecturalce exprimă aspiraţia spre unitate şi libertate naţională,străjuit de chipurile în bronz ale ctitorilor Blajului, ale ie-rarhilor Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni, acei preoţi cucrucea-n frunte, şi ale paşoptiştilor noştri, toate acesteaîntr-o vreme când asemenea realizări nu aduceau elo-gii, ba, dimpotrivă, comportau riscuri prin curajul abateriide la dogma ideologiei comuniste.

Celui drept se cuvine laudă, spune un stih dinPsalmi. Fără a nega faptul că Ion Brad a deţinut impor-tante funcţii pe linie culturală şi diplomatică în aparatulde partid şi de stat, nu se poate nici trece cu vedereaceea ce a făcut el bun în aceste funcţii; după îndemnullui François Villon, trebui să spui de bine, bine!

Şi Blajul, destul de reticent cu cei care, într-o vreme,păreau că s-ar fi dezis de spiritul său luminat, după undeceniu de la prăbuşirea comunismului, revenind în pri-măvara anului 1999 la o reconsiderare obiectivă a acti-vităţii scriitorului, îl declară, în semn de preţuireCetăţean de Onoare al Oraşului, prilej cu care a rostit oadevărată profesiune de credinţă, definitorie pentru oa-menii Blajului, în rândul cărora Ion Brad ocupă un locproeminent.

Acordarea acestui înalt semn de preţuire – Cetăţeande onoare – este încă o confirmare a acestui adevăr,pentru că cele două cuvinte, în îmbinarea lor, semnificăo cinste reciprocă, de la cetăţean la localitate şi de la

localitate la cetăţean. Aşa cum se ştie, cetăţean vine dela civitas (cetate), în sens arhaic, oraş, localitate, iar ce-tăţean este un om al cetăţii, adică un om cu înalt spiritcivic şi sârguitor pentru bunăstarea şi propăşirea Cetă-ţii. Una dintre cărţile lui Ion Brad, o carte de poezii, seintitulează Transilvane cetăţi fără somn. O asemeneacetate fără somn a fost Blajul, poate cea mai importantădin secolul luminilor ardelene şi până la Marea Unire,pentru că nu este eveniment istoric sau izbândă cultu-rală în acest arc de secole în care să nu găsim contri-buţia Blajului.

La împlinirea unui an de la plecarea lui Ion Brad spreBlajul ceresc, îmi vine în minte o poezie a sa, care sin-tetizează într-o poetică enumeraţie descriptivă toateaceste ipostaze ale Blajului cărturăresc şi revoluţionar– coordonată fundamentală a scrisului său:

Stejar şi şcoli Cetate de idei, asediată de viţă-de-vie,De nuci îngânduraţi ca nişte corifei,De libertate şi de lătinie;Voi auziţi şi-acum, copiii mei,Cum bate-aceeaşi inimă de-aramăA Munţilor de-Apus, trimişi aice…Şcolari desculţi la Mica noastră RomăSărmana, primitoarea noastră mamăCe-i învăţa cum spada dreptăţii s-o ridice…

remember


Danuta Bieńkowska a făcut parte din specia polo-nezilor rari și generoși. A leșilor de mult dispăruți, darcare, urmare a greutăților îndurate, a înțelepciunii și ne-cazurilor prin care au trecut, au învățat și au prețuit va-loarea umană a recunoștinței, cu tot ce înseamnă șiare mai de preț aceasta. Mai mult, distinsa scriitoarevarșoviană s-a manifestat în această materie ca o raraavis, având în suflet vocația prieteniei, manifestată fațăde România și valorile ei culturale până la sfârșitul vieții.

O mare filoromâncăDin totdeauna am asociat-o pe Danuta Bieńkowska

– ca filoromâncă – cu marele filopolonez român, Nico-lae Iorga, cu neîntrecutul cărturar și popularizator al va-lorilor poloneze, trecute și contemporane lui, în paginile„Neamului Românesc”, și nu numai, după cum și scrii-toarea și traducătoarea varșoviană a rămas toată viațao mare prietenă a poporului român. Și era mândră deacest lucru, fapt pe care îl mărturisea cu fiecare prilej.

Modestia și sufletul cald al acestei mari Doamne m-aapropiat de persoana ei, începând din anii șaizeci ai se-colului trecut; cu aceleași sentimente am rămas pânăla trecerea ei în nemurire, în 1992. Aceleași gânduri destimă și prețuire mai dăinuie și azi în inima mea. Sufletulei mare nu numai pe mine m-a copleșit, pe umilulstu dent de odinioară, pe atașatul sau ministrulplenipotențiar român la Varșovia de mai târziu, ci pe maitoți scriitorii români în vogă ai secolului trecut, de la GeoBogza și D.R. Popescu până la Zaharia Stancu și Con-stantin Țoiu, pe toți cei peste 100 de creatori cărora le-arăspândit creația în limba lui Mickiewicz.

A tradus cât toți traducătorii polonezi de azi laun loc

La centenarul nașterii ei, la 31 ianuarie 2020, privesccu admirație la rafturile întinse cu lucrările semnate deDanuta Bieńkowska din bibliotecă și pot afirma fărăteama de a greși că acest prolific creator și Om de cul-tură polonez a trăit o jumătate de secol pentru România,manifestându-se drept cel mai mare vector cultural ro-mânesc în Polonia. Ea a fost un veritabil Centru Cultu-ral, devenind o instituție nepereche pe Odra și Vistula.Fără tăgadă, pot afirma că ea nu a avut seamăn în Po-lonia; cumva doar în persoana marelui poliglot IreneuszKania, despre înfăptuirile căruia am amintit în paginile„României literare” nu de mult timp. A fost printre puținiiliterați polonezi care au trăit din scris și din populariza-rea României. Azi statul român /contribuabilul/ plăteștela Varșovia o gloată de funcționari care nu realizeazănici a zecea parte din ceea ce făcea ea.

Autoarea mărturisirii zguduitoare „Am învins!” a tra-dus din literatura română, timp de mai bine de patruzecide ani, aproape cât toți traducătorii polonezi contempo-rani la un loc. Nimic din ceea ce reprezenta pentru vre-murile sale o valoare incontestabilă în culturaromânească nu i-a fost străin și n-a ezitat să se apropiede ea și să o împărtășească conaționalilor săi cu har,căldură și fior literar și artistic.

Absolventă a Școlii Românești de Medicină Obârșia recunoștinței sale venea din faptul că popo-

rul român, mai ales cel de jos, a primit-o în tinerețea eica pe propriul său copil. A ajuns în România, în pe-rioada cea mai grea a tinereții sale, cu valul celor

CENTENAR DANUTA BIEŃKOWSKA(1920-1992)

Nicolae Mareş

UN MARE PROPAGATOR AL CULTURIIROMÂNEșTI ÎN POLONIA

remember


aproape 100.000 de emigranți polonezi, în septembrie1939, aceștia primiți fiind cu pâine și cu sare, cu lacrimiîn ochi pentru ceea ce poporul polonez îndura și cu cares-a solidarizat din primele clipe.

De la vlădică – de la șeful statului, întreg guvernul,armata și întreg patrimoniul cultural – până la opincă,toți au fost primiți în Carpații României ca frați: de laSiret la București și Constanța, de la Galați la Cluj, Cra-iova, Ploiești sau Mehedinți. Printre ei și sufletul sensi-bil, harnic și plin de dăruire al tinerei dornice să îșidesăvârșească pregătirea, chemarea ei juvenilă fiind dea alina suferințele semenilor, de a fi medic. Scriereaamintită: „Am învins!” – și care va trebui tradusă înromânește, confirmă cu prisosință acest lucru. DanutaBieńkowska n-a trecut, precum alți confrați de-ai săi, cumare ușurință peste sentimentele de înalt umanism alecelor care au întâmpinat-o cu tot ce le-a stat în putințăîn plin război devastator pentru omenire.

Bieńkowska a venit în România, studentă fiind în aldoilea an la facultatea de medicină din Poznań. A înce-put imediat să lucreze ca soră medicală la spitalulorășenesc din Buzău. Remarcându-i dăruirea și capa-citatea, medicii buzoieni Mihu și Mitacu au îndemnat-osă meargă la Universitatea de medicină și farmacie„Carol Davila” din București. Aici decanul a închis ochii,cum au făcut-o toți românii cu refugiații polonezi, în mo-mentul în care aceștia nu aveau documentele în regulă.Și au admis-o fără nici cea mai mică reticență să frec-venteze cursurile universitare. Așa a intrat pe mânaunor destoinici profesori, cu sprijinul cărora și-adesăvârșit studiile, simultan practicând ca medic rezi-dent la Spitalul Filantropia, Colentina sau Polizu, undei-a fost dat să trăiască bombardamentele anglo-ameri-cane din aprilie 1944. Deseori, cu lacrimi în ochi, îmi po-vestea de perioada petrecută printre români în aceletimpuri îngrozitor de grele, despre solidaritatea reci-procă dintre ei. O victorie pentru ea și pentru un tânărmilitar român, cu mâna dreaptă ce urma să-i fie ampu-tată, dar pe care l-a oblojit cum a putut mai bine, sal-vându-i brațul de la o operație ce îi putea fi fatală.

Întoarsă în țară, a locuit la început la Wrocław (fostulBreslau german din perioada interbelică), după Trata-tele de la Yalta și Potsdam, ea născută fiind în Vilniusul,ocupat de ruși la 17 septembrie 1939, cei care și-au datmâna cu hitleriștii în a patra dezmembrare a Poloniei. Adebutat în presa literară poloneză, în 1946, cu povesti-rea „Cristofor”

Geo Bogza a îndemnat-o să se dedice literaturiiÎn 1954 Uniunea Scriitorilor Polonezi a rugat-o să-l

însoțească în timpul vizitei pe care Geo Bogza o efec-tua în Polonia. Interesantă și rodnică a fost relația dintrecei doi. Autorul volumului Ioana Maria a fost cel care aîndemnat-o să se dedice nu doar literaturii proprii, ci șitraducerilor din limba română. L-a ascultat și a făcut-ocu mare succes. Nu întâmplător, așadar, Bogza a fostprintre primii autori români pe care i-a tradus în limbapolonă, respectiv volumul Țara de piatră și alte povestiri(1956), după care au urmat Amintirile din copilărie alelui Ion Creangă (1960), Povestea porcului (1972) șitoate celelalte. Așadar, după cum am amintit nu o dată,

talentul și l-a pus în întregime nu numai asupra creațieiproprii, care ocupă un loc de seamă în literatura con-temporană poloneză, ci mai ales asupra răspândirii li-terelor românești în Polonia. Asupra acestor aspectemă voi apleca din nou, pentru că merită.1 Fie ca acestemărturii să le reamintească unora dintre confrații ei ti-neri, care ar putea să îi continue opera și n-o fac, uniimotivând că ar fi ajunși la pensie. Menționez că trece-rea ei la cele veșnice, căci la pensie nu a fost niciodată,a lăsat un gol imens, irecuperabil în cunoașterea culturiiromânești în Polonia.

Proza românească a stat cu precădere în atențiascriitoarei poloneze

Cel mai mult s-a aplecat Danuta Bieńkowska în tra-ducerea prozei românești. În afara lui Geo Bogza și IonCreangă, ea a tradus din: Eugen Barbu, Şoseaua Nor-dului, Varşovia, 1961 și Princepele, Varşovia, 1979;Ge orge Călinescu, Scrinul negru, Varşovia, 1962 și Bie-tul Ioanide, Varşovia, 1973; Viaţa lui Mihai Eminescu,inspirat intitulată Poetul dragostei, Varşovia, 1977;Al. I. Ştefănescu, Să nu alergi singur prin ploaie, Varşo-via, 1963; Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche,Varşovia, 1968; Cezar Petrescu, Fram, ursul polar, Var-şovia, 1968; Alecu Ivan Ghilia, Nopţi fără somn, Varşo-via, 1969; Alexandru Ivasiuc, Vestibul, Varşovia, 1970;I.L. Caragiale, Abu-Hasan, Varşovia, 1972; Liviu Re-breanu, Ion, Varşovia, 1972; Zaharia Stancu, Ce multte-am iubit, Varşovia, 1972; Jean Bart, Europolis,Gdansk, Nu ucideţi femeile, Varşovia, 1974; Vintilă Cor-bul, Dinastia Sunderland-Beauclair, I-II, Varşovia,1975-1980 și Hollywood, iadul visurilor, Katowice, 1992;Ion Marin Sadoveanu, Sfârşit de veac în Bucureşti, Var-şovia, 1976; Constantin Chiriţă, Aripi de zăpadă, Var-şovia, 1977; Mircea Sântimbreanu, Recreaţia mare,Varşovia, 1978 (în colaborare); Romulus Vulcănescu,Coloana infinită, Varşovia, 1979; Mircea Radu Iacoban,Departe, Varşovia, 1980; Cătălin Bursaci, Prima carte,ultima carte, Varşovia, 1982; V.A. Gheorghiu, Realitateşi ficţiune, Varşovia, 1984; Sugestia, Varşovia, 1987;Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, Varşovia,1985.

Îndrăznesc să spun că fără opera clasicilor românitraduși de Doamna Danuta Bieńkowska în polonă, fărăIon Creangă, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Zaha-ria Stancu, Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, D.R. Po-pescu, Al. Ivasiuc, Eugen Barbu, Ion Marin Sadoveanu,Constantin Țoiu și alții, literatura polonă ar fi fost foartesăracă, la fel și fără traducerile din lirica româneascăpuse de ea în pagină, de la Dosoftei la Augustin Doinaș,asupra cărora voi reveni.

A tradus cam tot ceea avea reprezentativdra ma turgia românească până în anii 80 ai secoluluitrecut

Danuta Bieńkowska a transpus în limba polonă

1 Vezi Nicolae Mareș, M-am simțit – ca întotdeauna în Ro-mânia – extraordinar, „România literară”, nr. 24 din 12 iunie1969; idem în Încă Polonia... Editura Colosseum&PrutInternațional, pp. 326-328.

remember


aproximativ 100 de piese de teatru și scenarii radiofo-nice, multe dintre ele pentru copii, jucate fiind în maitoate teatrele de pe teritoriul Poloniei, prezentate fiindși la radiodifuziunea poloneză, cu sprijinul redactoruluiprincipal, Ludmiła Marjańska, scriitoare cu un calibrumoral asemănător, prietenă statornică și ea a Românei,traducătoarea Luceafărului eminescian în polonă, dupătranspunerea literară făcută de prietena sa.

Din lunga listă pe care am avut-o la îndemână când-va în discuțiile pe care le purtam cu directorii unor tea-tre, voi aminti mai jos numai titlurile pieselor publicateîn cunoscuta revistă de teatru „Dialog”, aceste traduceriîn sine fiind un eveniment cultural, în România lipsind oasemenea publicație. Textele rămân consemnate pen-tru vecie ca material de referință pentru cei interesați săle monteze în continuare pe scene poloneze. Regret căproiectul nostru de a întocmi o Antologie de teatru ro-mânesc pentru cititorul polonez n-a prins viață. Atunci,când personal am încercat întocmirea unui asemeneainstrumentar, aveam să constatat că editurile polonezeacceptau cu greu tipărirea unor asemenea texte, con-siderând a fi suficientă publicarea lor în revista amintitămai sus. Pentru posteritate redau titlurile pieselor deteatru românești, traduse și publicate de Danuta Bień-kowska în presa de specialitate poloneză: George Ci-prian, Capul de răţoi, „Dialog”, Varşovia, 1973; IosifNaghiu, Întunericul, „Dialog”, Varşovia, 1971; DumitruSolomon, Diogene câinele, „Dialog”, Varşovia, 1975;Paul Cornel Chitic, Europa, aport, „Dialog”, Varşovia,1984; Marin Sorescu, Iona, „Dialog”, Varşovia, 1969; Atreia ţeapă, „Dialog”, Varşovia, 1991.

N-am uitat cum, după apariția în revista „Luceafărul”a textului Iona de Marin Sorescu, am sunat-o și i-am po-vestit entuziasmat conținutul și forma textului soresciande excepție pe care tocmai îl terminasem de citit. Nunumai că l-a tradus și publicat în scurt timp, dar amacționat împreună pe lângă directorul Teatrului din Byd-goszcz, care a pus în scenă piesa peste câteva luniîntr-o frumoasă montare jucată fiind cu mare succes câ-teva stagiuni.

Importante exegeze de popularizare a istoriei,li teraturii și culturii rmânești

Danuta Bieńkowska este primul om de cultură dinPolonia care după 1945 a întocmit un compendiu de is-torie și cultură românească intitulat De la Traian lademocrația populară, publicat în 1953, volum care aținut timp de aproape două decenii, până la apariției Is-toriei României, operă întocmită de Juliusz Demel, prin-cipala lucrare de referință din acest domeniu tipărită înPolonia, carte despre care renumitul istoric a avutnumai cuvinte de laudă în prefața compendiului său,pentru abordare și probitate. La fel putem spune și des-pre monografia Mihai Viteazul, apărută în anii 70 la Edi-tura Sląsk din Silezia, nu departe de locurile în caredomnitorul a primit în dar un castel de la împăratul Aus-triei, pentru victoriile repurtate împotriva turcilor. Nu înultimul rând, Danuta Bieńkowska a întocmit și publicatIstoria literaturii române, parte integrantă a monumen-talei Istorii a literaturilor europene, editată în Polonia.Editurile din această țară au apelat la aportul ei și nu al

Institutelor de literatură sau al catedrelor de românistică,ce abia ieșeau la lumină. Dovadă că numai ea și nimenialtcineva reprezenta numele cel mai avizat, de referințăpentru cultura românească, timp de un secol, fapt carecu regret s-a uitat deja. De aici și jalea pe care am ex-primat-o cu privire la dispariția a ceea ce am denumit-oa fi floare rară. Singurul lucru care nu i-a reușit acesteiveritabile „ambasadoare a culturii românești pe Odra șiVistula” a fost că n-a lăsat urmași pe măsură, cu toatecă a încercat și acest lucru. Fără îndoială, paralel cu eași împreună cu ea, au acționat importanți traducători,precum: Kazimiera Iłłakowiczćwna, Ireneusz Kania, Ja-nina Wrzoskowa, Zbigniew Szuperski și cam atât. Îm-bucurător rămâne faptul că o pleiadă de istorici foarteharnici și talentați s-au format în această țară în ultimeledouă decenii: Henryk Walczak, Tadeusz Dubicki, An-drzej Koryń, Alicja Sowińska ş.a.

Puțină lume mai știe, în România și în Polonia, căDanuta Bieńkowska este autoarea și traducătoarea pri-mei Antologii de basme și povestiri din Muntenia, Mol-dova și Transilvania și a nuvelei istorice românești,publicată la Casa editorială „Nasza ksiegarnia”, inclu-zând texte de referință despre Dochia și Traian dupăPop Florentin, Decebal din Miron Costin, Despre stemaMoldovei și Munteniei (extrase din cunoscutul text scrisde cronicarul român în limba polonă și dedicat regeluipolonez Jan Sobieski); Amor și răzbunare (un fragmentdespre Vlad Țepeș de Lepădatu); Muma lui Ștefan celMare după Bolintineanu, Alexandru Lăpușneanu dupăNegruzzi, Doamna Chiajna după Odobescu, MeșterulManole și Domnița Ruxandra după Nicolae Gane.2

Ne-am putea întreba dintr-o legitimă curiozitate: câte li-teraturi din lume au un asemenea florilegiu.

Unele dintre lucrările de referință și traduceri aleDanutei Bieńkowska s-ar cuveni a fi reeditate înPo lonia

Lucrând la acest eseu am hotărât să o determin pefiica sa, Ewa Bieńkowska, să se zbată pentru memoriadârzei sale mame, să ceară retipărirea acestei cărți fru-mos ilustrate, și, de asemenea, să intervină la Editurasileziană să retipărească monografia despre înfăptuito-rul primei uniri a Țării Românești, Moldovei și Transil-vaniei de la 1600 – a „Românilor supt Mihai VodăViteazul”, cum a scris marele istoric și scriitor NicolaeBălcescu, cel care la redactarea ei a folosit cu acribieizvoare medievale și iluministe poloneze existente încădin secolul al XIX-lea la Biblioteca Poloneză din Paris.3

La fel s-ar impune retipărirea Leului albastruaparținând marelui scriitor D.R. Popescu, deoarece tra-ducerea efectuată de Danuta Bieńkowska pentru Edi-tura „Czytelnik” nu a mai intrat sub tipar după 1989. Cusiguranță schițele respective s-ar constitui într-un volumcare ar putea face mai rotundă imaginea literaturii ro-mâne în Polonia. La fel, dacă închistarea editorială deodinioară privind publicarea textelor de dramaturgie amai slăbit, ar trebui reluat proiectul tipăririi unei Antologiide teatru românesc.

2 Nicolae Mareș, Ibidem, pp. 238-239; „România literară”,41/1984.

3 Idem.

remember


Născut în satul Siretu, comuna Săuceşti, judeţulBacău, pe 15 februarie 1945, viitorul scriitor îşi începestudiile la Şcoala primară din satul natal (1952-1956),după care le continuă la Şcoala Generală Căţeleşti(1956-1959), din comuna vecină. Prin clasa a VI-a esteremarcat de profesorul Vasile Sporici, filozoful şi criticulde astăzi, care constată că are în faţă un elev strălucitla toate materiile, cu o inteligenţă vie, ce citea cărţipeste puterea lui de înţelegere.

La aceeaşi concluzie avea să ajungă şi profesorulsău de germană Mişu Sachter, poetul Mihail Sabin, carel-a avut elev la Liceul „George Bacovia“ din Bacău(1959-1963), unde s-a evidenţiat, de asemenea, prin re-zultatele la învăţătură şi preocupările literare. Acestea,ca şi setea lui continuă de cunoaştere a valorilor litera-turii române şi universale i-au călăuzit paşii spre Facul-tatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, undea avut prilejul să intre în cercul tinerilor literaţi CalistratCostin, Gheorghe Drăgan, Ioanid Romanescu, CristianSimionescu, Nicolae Turtureanu, Eugen Uricaru şi sătrăiască din plin viaţa culturală a oraşului de pe celeşapte coline. Deşi scria încă din timpul liceului, a debu-tat abia în 1965, în revista Amfiteatru, colaborând apoila Ateneu, Contemporanul, Cronica, Convorbiri lite-rare, Luceafărul, România literară, Revista V ş.a., înpaginile cărora a publicat, pe lângă poezie, eseuri, re-cenzii, articole critice şi de istorie literară.

Repartizat, la absolvire, ca profesor la Liceul de Mu-zică şi Arte Plastice din Bacău, a trecut apoi prin redac-ţiile revistei Ateneu şi ziarului Steagul roşu, iar înperioada 1971-1974 şi prin cea a ziarului Milcovul dinFocşani, unde a lucrat ca redactor. Pentru alţi trei anis-a întors la Bacău, fiind încadrat ca bibliotecar la Bi-blioteca Judeţeană, loc ideal pentru studiu şi iniţierea în

tainele documentării, căreia avea să-i consacre apoipeste două decenii. În această perioadă îşi definitivează

Cornel Galben

ION ROșU(15 februarie 1945-24 iunie 1996)

Florin Muscalu și Ion Roșu, pe coclaurile vrâncene

remember


manuscrisul volumului Pasărea nopţii şi alte poeme,cu care va debuta editorial în 1978, la Editura CarteaRomânească, şi scoate primele fişe legate de ceea ceavea să devină cartea vieţii sale, Legendă şi adevărîn biografia lui M. Eminescu.

Şi cum la Bacău sursele de informare s-au epuizatrapid, în 1976 se transferă la Bucureşti, mai întâi ca re-dactor al revistei Flacăra, iar din 1977 ca redactor prin-cipal la Biblioteca Centrală de Stat. Cercetând cumigală întreaga istoriografie legată de biografia Poetu-lui, s-a adâncit şi mai mult în arhive, scoţând la ivealălucruri noi şi lămurind pas cu pas destule momente le-gate de viaţa şi opera lui Eminescu. Cercetător pătimaş,nu şi-a neglijat nici o clipă creaţia proprie, după succe-sul înregistrat de prima carte, distinsă cu Premiul pentrudebut al Uniunii Scriitorilor, încredinţând tiparului altetrei cărţi de ver-suri: Fericitele acvarii (Editura Emi-nescu, Bucureşti, 1979), Colina cu statui (Editura Car-tea Românească, Bucureşti, 1980) şi Lumină de lună(Editura Eminescu, 1981).

Poet deplin format încă de la debutul editorial, a fostcomparat când cu Mircea Dinescu, când cu poeţii dinlinia lui Al. A. Philippide, dar cert este că în toate n-a fostdecât el, mânuind cu îndemânare de profesionist versul,şlefuindu-l cu migala clasicilor ori dându-i sonorităţi mo-derne, semn că tensiunile sale lirice s-au lăsat modelatedupă voia celui ce, preluând sintagma eminesciană,avea să se consacre, până în ultima clipă, edificării in-citantei biografii. Din păcate, Legentă şi adevăr în bio-grafia lui M. Eminescu, I. Originile (Editura CarteaRomânească, 1989) avea să rămână şi ultimul din pro-iectata serie de cinci volume, spre regretul eminesco-logilor şi al cititorilor dornici să afle ce e legendă şi ce eadevăr în tot ce se scrisese până atunci despre Emi-nescu.

Acribia cu care scotocise arhivele şi documentelereuşise să-l conducă spre răsturnarea proporţiilor şispre emiterea unor noi ipoteze, mult mai credibile, sa-lutate ca atare de majoritatea criticii literare, dar şi bla-mată în Săptămâna şi Luceafărul, reviste ce nu i-auoferit nici măcar posibilitatea unei replici. Apărută pe fi-nalul dictaturii, forţată oarecum şi de momentul come-morării Centenarului trecerii la Domnul a Poetului,această primă contribuţie a surprinzătorului eminesco-log nu l-a mulţumit pe deplin, dorinţa sa exprimată ade-sea fiind aceea de a republica volumul aşa cum îlgândise, fără croşetele impuse de cenzură, dar şi cu noipagini ivite între timp. Asta pentru că în pofida timpuluirisipit cu noua sa funcţie de la Ministerul Culturii şi culungile colocvii postfestivaliere, unde era invitat specialpentru umorul debordant cu care povestea întâmplăridin viaţa scriitorilor, imitându-i pe cei mai mulţi, el a con-tinuat să se adâncească în lumea aproape de nepă-truns a personajelor ce le tot descoperea, până cândacestea l-au răpit definitiv, acum aproape un sfert desecol, în vara lui 1996.

A lăsat în urmă o arhivă impresionantă, care la rân-dul ei avea să aibă un destin la fel de tragic, pentru că,încredinţată de fiul poetului, matematicianul IoanidRoşu, criticului şi istoricului literar Petru Creţia, timpuln-a mai avut răbdare nici cu distinsul eminescolog, prindispariţia sa sutele de fişe rămânând să fie ordonate dealtă mână. Cine se va încumeta să le cerceteze e greude spus, dar din ineditele publicate de revista Manus-criptum am putut deduce că multe episoade ale noilorvolume erau deja conturate, fiind adevărate revelaţii do-cumentare. Până atunci, consătenii i-au consacrat unpunct muzeistic în şcoala unde a deprins tainele limbiiromâne, au dat numele său Bibliotecii comunale, darpentru perpetuarea memoriei scriitorului sunt încă multede făcut.

restituiri


Puțin cercetată, practic necunoscută, corespondențadiplomatică a lui Duiliu Zamfirescu constituie un teritoriuplin de surprize. În optsprezece ani de stagiu extern(1888-1906), petrecut în trei capitale – Roma, Atena,Bruxelles și iarăși Roma –, și-a informat superiorii me-ticulos, elegant, cu discernământ analitic. Fibra de scrii-tor, de fost jurnalist, l-a ajutat din plin. „Rapoartele” luiau nerv epic, un șarm stilistic ce le disting repede decele ale colegilor. Faptul că a fost menținut atâția ani laRoma (1888-1892 și 1894-1906), post râvnit și de alții,are mai multe explicații. Îl ajutau prestanța fizică, rasa,aerul de grand seigneur. Plenipotențiarii, însărcinații cuafaceri, secretarii de ambasadă sau legații îl simțeaude-al lor și-i făceau confesiuni utile, care, concentratecaligrafic în rapoarte, luau drumul Bucureștilor. Izbutisesă-și facă relații utile și printre politicieni, economiști,ziariști, clerici. Burghezia financiară (în ale cărei rândurise înscria și socrul său, Antonio Allievi, senator și direc-tor al Băncii generale italiene) nu-i refuza informații im-portante. Avea uși deschise la Vatican. Răspândite îndosare voluminoase aflate în arhiva Ministerului de Ex-terne sau strânse de el, parțial (cred), în manuscrisul10945 aflat la Biblioteca Națională a României, acesterapoarte îi dau măsura acuității diplomatice, acapacității de a face previziuni pe termen lung.

Ar fi interesant de comparat „predicțiunile” lui cu ace-lea ale lui Maiorescu. În octombrie 1908, criticul, atuncipolitician influent, nota acru în Jurnalul său: „După, ei,o oră Duiliu Zamfirescu, grețos în închipuirea lui deprost grandiloc[vent] asupra politicei externe” (Caiet 28,B.N.R., Ms 3662, f. 16). „Sot”-ul (Maiorescu dixit!) pre-văzuse din 1896 despărțirea Italiei de Tripla Alianță,„atențiunea” acesteia pentru litoralul Adriaticii (Albania,îndeosebi), implicarea italică în Tripolitania și Balcani,lipsa de șansă la tronul pontifical a cardinalului Ram-polla, atât de sprijinit de Franța, șubrezenia monarhiei

chezaro-crăiești. Maiorescu, om așezat și vechi, cre-dea, dimpotrivă, în viabilitatea pe termen lung a Austro-Ungariei și-i scria lui Ion Petrovici în 5/18 ianuarie 1906:„Dar ce nu-mi pare nemerită este proorocia despre dis-trugerea imperiului austriac. Eu aud acest cântec de50 de ani și am de mult experiență că cea mai zadar-nică îndeletnicire este proorocirea istorică pe o scarămai întinsă”. Nu-l încălzea nici ideea unionistă și zicea– el, nepot de țăran transilvan – că „ardelenii nu ne vor”.Cel disprețuit visa la o Dacie Traiană și identificase (veziÎndreptări) o viguroasă rezervă de vitalitate etnică în Ar-deal și ardeleni.

Începând acum publicarea acestor „rapoarte” adre-sate „personal și confidențial” îndeosebi lui DimitrieA. Sturdza, de patru ori prim-ministru și ministru de Ex-terne, adaug epistolarului zamfirescian pagini vii, inci-tante, de o certă actualitate. Citiți-i „raportul” No. 577din 10/22 aug. 1897 și gândiți-vă, de pildă, la Brexit șila tevatura vamală și comercială care-i va urma!

[1]

Duiliu ZamfirescuBucarestNo. 577 din 10/22 august [18]97Personal

Domnule Ministru1

Denunciarea tractatelor de comerciu ale Angliei cuBelgia şi Germania constituind actul cel mai importantce s-a produs de câtva timp în politica economică a Eu-ropei, vă cer voie a vă expune câteva consideraţiuniasupra faptului, – consideraţiuni ce mi-au fost sugeratede convorbirea cu un însemnat economist italian şi pe

Ioan Adam

DUILIU ZAMFIRESCU

RAPOARTE DIPLOMATICE

restituiri


care le găsesc în parte reproduse de ziarul Tribuna. Nu mai e nicio îndoială astăzi că denunciarea aces-

tor tractate nu constitue un fapt izolat, ci reprezintă în-ceputul unei direcţiuni noi în politica comercială a MareiBritanii. Impresiune[a] produsă în lumea întreagă denoua măsură a Guvernului britanic este enormă, şi de-peşi transmise din Berlin ziarelor engleze vorbesc des-pre o posibilă vizită a Împăratului Germaniei2 la Ostandaspre a discuta cu Regele Belgiei4 asupra măsurilor cevor lua ambele guverne faţă de noua atitudine a Angliei.

E firesc să se mişte împăraţii şi oamenii politici la şti-rea aceasta, căci pentru întăiaşi dată, de la RobertPeel5, intră în lupta economică de tarife şi măsuri pro-tecţioniste un popor a cărui imensă putere comercialăe reprezentată de 18 miliarde de trafic pe fiecare an, acărui flotă mercantilă se compune din 5690 de vapoareşi 8726 de corăbii cu pânze, a cărui piaţă financiară ecea mai mare din lume şi a cărui industrie, ajutată decărbunii solului naţional, nu are seamăn.

Cauzele ce au hotărât pe Marea Britanie să renunţela glorioasa tradiţiune a liberului-schimb sunt multiple.Iată aproape 20 de ani de când ea asistă nepăsătoarela protecţionismul industrial al mai tutulor Statelor Eu-ropei; peste tot s-au ridicat barieri contra produselorsale; industria sa susţine, pe pieţele străine, concurenţaaltor State, înarmate cu legi protecţioniste; pieţele co-lonielor sale şi chiar propriele sale pieţe sunt cotropitede produse străine şi mai cu seamă de produsele Ger-maniei, a cărei admirabilă activitate, ajutată de o politicăinteligentă, o face să se substituie peste tot supremaţiei

economice engleze. – Dacă la aceasta se adaogă căStatele Unite ale Americii de Nord, care găsesc în En-glitera o piaţă deschisă de 90 milioane sterline, ridicăîncă şi mai mult barierele lor vamale, deja foarte ridi-cate, contra produselor engleze, – uşor se va înţelegecum opiniunea publică a Marei Britanii începe să sealarmeze de acest fenomen şi cere oamenilor săi deStat să substituie liberului-schimb unilateral, politica co-mercială a reciprocităţii, cu atât mai mult că noua ligăImperial Federation League se constituie într-adins pen-tru formarea unei coaliţiuni economice între Marea Bri-tanie şi imensele sale colonii spre a pune, printr-unacord vamal, diferitele părţi ale Imperiului pe un piciorde superioritate faţă cu alte state străine.

Un început de aplicare a acestei idei a şi avut loc.Exageraţiunile noului tarif vamal al Statelor Unite a ho-tărât Parlamentul din Canada să ia iniţiativa, înscriind oclauză în virtutea căreia se acorda produselor Marei Bri-tanii o reducere vamală de 1/8 până la 1 iuliu 1898 şide o pătrime de la acea dată înainte.

Singurul obstacol al punerei în aplicare a acestui sis-tem erau tractatele din 1862 cu Belgia şi din 1865 cuGermania, stipulate de Marea Britanie în numele său şial colonielor sale, cari stabileau că produsele acestordouă State vor fi admise în colonii cu aceleaşi drepturivamale ca şi produsele engleze.

Denunciând tractatele cu Belgia şi Germania, Engli-tera primeşte oferta Canadà, începe uniunea vamală cucoloniele şi totodată ridică Statelor Unite o piaţă careabsoarbe actualmente aproape 300 milioane de pro-duse americane. Acest exemplu va fi urmat de Austra-lia, de Noua Ze[e]landă, de Cap, de Indii etc., asigurândastfel Marei Britanii o condiţiune privilegiată în tot vastulsău imperiu colonial de 300 milioane de locuitori.

Ce măsuri vor lua Statele Europei faţă cu noua starede lucruri?

În împrejurările actuale nu se pot face decât douăhipotese: a) sau Statele Europei vor veni la o înţelegerecu Anglia, spre a obţine în coloniele engleze favoareape care acestea o acordă Marei Britanii, şi atuncise-nţelege că şi aceste State vor trebui să facă egaleconcesiuni produselor engleze; b) sau Statele Europeivor impune produselor colonielor engleze tarife diferen-ţiale, şi atunci se-nţelege că Anglia va fi nevoită să-şimodifice tarifa, pentru a pune produsele colonielor saleîntr-o situaţiune privilegiată, faţă cu cele străine, pe pie-ţele sale.

E însă probabil că nici Belgia nici Germania şi nicialte State nu vor recurge la măsura extremă a unui răz-boi vamal. Ceea ce Anglia ar pierde într-un asemeneacaz, ar fi cu prisos compensat de ceea ce ar câştiga încoloniele sale libere. Exportaţiunea engleză în colonii eastăzi de 1750 milioane, pe când exportaţiunea în în-treaga Europă e de 2 miliarde; prima va creşte, în urmaacordului, cu aproape un miliard, pe când cea de adoua e cu neputinţă să scadă cu o sumă egală, căci arînsemna să fie redusă la jumătate, – ceea ce nu e ad-misibil.

Aceasta fiind noua situaţiune ce se delinează în Eu-ropa, – care va fi poziţiunea noastră în viitor?

Este evident că Englitera, cu toată puterea nesecatăa finanţelor sale, s-a ocupat foarte puţin de dezvoltarea

Duiliu Zamfirescu

restituiri


noastră economică în ultimul sfert de veac. Afacerilemultiple ce avem în comun cu Germania şi creditul in-teligent ce am găsit pe pieţele sale ne leagă de acestStat mai mult decât de altele, pe cât timp natura intimăa intereselor noastre economice şi politice nu ar veni înconflict cu interesele germane, – ceea ce e departe dea fi.

Din acest punct de vedere mai cu seamă, am crezutcă chestiunea poate să prezinte un interes pentruE[xcelenţa] Voastră, şi în această speranţă am onoareaa vă oferi, Dle Ministru, încredinţarea înaltei mele con-sideraţiuni.

[2]

BucureştiNo 331 din 30/12 oct. [18]97

D[omnu]le Ministru,

Roma a fost ieri teatrul unor scene regretabile, acăror descriere Ex[celenţa] Voastră o va găsi în extrasulaci alăturat din ziarul l’Italie, precum şi în exemplarul dinPopolo Romano ce am avut onoare a vă adresa prinpoştă aparte. –

Cu ocazia revizuirei rolurilor de contribuabili, relativela averea mobilă, se pare că agenţii fiscului au încărcatprea mult pe comercianţi. Aceştia, întruniţi în sala Ca-merii de comerciŭ în ziua de 10 oct[ombrie] – stil nou,hotărâseră să meargă a doua zi in corpore la Ministeriulde Interne, unde, o comisiune, compusă din locu-ţiitorulde primar şi câţiva notabili, trebuia să fie primită de Pri-mul Ministru, dl Marquis di Rudini5. –

În ziua de 11, de la 2 la 4, toate magaziele erau în-chise, astfel că, pe lângă adevăraţii comercianţi, s-auputut alipi la grosul manifestanţilor băieţii de prăvălii,muncitorii ocupaţi şi neocupaţi, toate elementele turbu-rătoare ale capitalei din care se recrutează socialiştii şianarhiştii. Aşa că, de unde comercianţii erau la începutde la 4 la 5 mii de persoane, în scurtul drum de la Pri-mărie (Capitol) până la Ministeriul de Interne (PalazzoBraschi) coloana manifestanţilor număra la 30.000 depersoane. –

Pe când comisiunea era primită de Primul Ministru,în imensa piazza Navona, ce se întinde în dosul Minis-teriului de Interne, se petreceau scene cu adevărat re-voluţionare, a căror descriere E V o va găsi în ziarelece am onoare a-i trimite. Rezultatul a fost că trupa, pier-zând răbdarea, a tras în carne vie, omorând un mani-festant şi rănind pe mai mulţi alţii.

Despre cele întâmplate, Ministeriul nu poate fi făcutresponsabil decât numai dacă se poate învinui un Gu-vern că are prea multă încredere în educaţiunea politicăa cetăţenilor săi. În adevăr, fiind vorba despre o de-monstraţiune a clasei conservatoare şi luminată, clasacomercianţilor, care venea cu părintele oraşului înfrunte, Şeful Siguranţei publice a crezut că nu e nevoiesă desfăşure un aparat de forţe prea mari; de aceea nuse aflau în curtea Ministeriului de Interne decât un dra-pel de carabinieri. – Dar întru aceasta administraţia s-aînşelat. Opiniunea generală este că dacă erau de la în-

ceput forţe impunătoare, socialiştii şi anarhiştii nu în-drăzneau să se amestece printre comercianţi şi să facăneorânduială.

Acest trist episod nu poate avea o înrâurire serioasăasupra poziţiei actualului Cabinet. Negreşit, el nu e denatură a o întări, dar aceasta numai întru atât întru câtse poate lega cu alte cauze de slăbiciune organică aGuvernului, precum sunt lipsa de omogenitate în majo-rităţile din Parlament şi puţina cohesiune dintre diver-sele grupuri de persoane ce formează Ministeriul.

Binevoiţi etc.

[3]

BucarestNo 727 din 10/22 nov. [18]99

D[omnu]le Ministru,

Un incident, fără multă importanţă în sine, dar carea dat loc în Camera italiană la discuţiuni de drept inter-naţional maritim, s-a petrecut zilele trecute la frontieradintre Italia şi Austria.

Cum chestiunea exteritorialităţii vaselor străine înape naţionale e un punct controversat în dreptul mari-tim, socotesc că ea poate interesa pe Excelenţa Voas-tră, mai cu seamă astăzi, când, la Porţile de Fer,drepturile mărginaşilor în apele lor naţionale pot fi puseîn joc.

Iată incidentul: un individ de naţionalitate italiană, co-borât de pe vaporul italian Mocenigo, care face serviciulde navigaţiune pe lacul de Garda, a comis neorânduelinocturne în oraşul austriac Riva del Trento. Arestat deautorităţile austriace locale, el a fost pus în libertatedupă puţin timp. Individul s-a refugiat pe bord. Autorită-ţile austriace, răzgândindu-se, au hotărât să-l arestezedin nou, şi au cerut căpitanului vaporului să-l predea înmânile lor. Căpitanul, opunându-se, austriacii au intratarmaţi pe vapor şi au arestat cu forţa pe individ, ba, maimult, au arestat şi pe căpitan, care protesta.

Lacul de Garda e italian pe mai toată întinderea saşi numai vârful de la nord, care dă pe Trento, e austriac.

Faptul a fost adus în Camera italiană de către depu-tatul radical, dl. Barzilai6, sub formă de întrebare adre-sată M[inistrului] A[facerilor] Str[ăine] şi a dat loc la odiscuţiune interesantă.

Dl. Visconti-Venosta7 a răspuns, în rezumat, urmă-toarele:

Din punct de vedere juridic, nu se poate susţine tezaacelora care ar voi să contesteze autorităţilor austriacedreptul de a face acte de poliţie judiciară, pentru a asi-gura ordinea publică, pe vapoare străine ancorateîntr-un port ce aparţine teritoriului imperiului. – Acestdrept există judiciarmente, – dar el trebuie să se punăîn aplicare cu toate formele pe care oportunitatea le vacere în fiecare caz aparte.

Aceasta, ca teorie. „Dacă însă voiţi să cunoaşteţi pă-rerea mea personală – a adăogat dl. Ministru al Aface-rilor Străine – recunosc că în această împrejurare,autorităţile locale austriace au mers dincolo de dreptu-rile lor şi, desigur, nu au interpretat bunele raporturi ce

restituiri


există între ambele naţiuni”. Ministeriul a făcut demer-surile cuvenite pe lângă Guvernul austriac şi speră căvor fi luate toate măsurile pe care le reclamă raporturilede intimă şi cordială amiciţie dintre cele două ţări.

La această declaraţiune, dl. Barzilai răspunde con-testând teoria d-lui Ministru al Afacerilor Străine. În spe-cie, Convenţiunea cu Austria, semnată de însuşidl. Visconti-Venosta cu dl. de Wimphen în 1864, inter-zice autorităţilor locale de a face perquiziţiuni pe un vasitalian, dacă mai întâi nu a fost avizat consulul respectiv,pentru a fi faţă.

Aceasta, din punct de vedere juridic. Din punct devedere politic însă, faptul de la Riva di Trento e incalifi-cabil. Alianţa nu însemnează facultatea de a uzurpadrepturi, cari s-ar cuveni să fie respectate chiar cândn-ar exista nicio alianţă. De aceea, dl. Barzilai trans-formă întrebarea în interpelare.

Orcare va fi urmarea ce va avea această afacere,opiniunea d-lui Visconti-Venosta e interesantă.

Binevoiţi etc.

[4]

No. 284Roma, 27/9 Iuniu 1901Personal şi confidenţial

Domnule Ministru8,

Discuţiunea ce se urmează în Parlamentul italian,cu ocaziunea budgetului Afacerilor Străine, asupra po-liticii exterioare a Italiei, este simptomatică şi intere-santă.

Este simptomatică, prin aplombul şi priceperea cucare italienii vorbesc poate pentru prima oară de ches-tiunea balkanică; este interesantă prin dezvăluirea maimultor incidente italo-austriace, rămase până astăzi ne-cunoscute.

Până în momentul de faţă Guvernul9 nu a răspuns.Orcare însă va fi răspunsul său, – un lucru reiese clardin discuţiunea de faţă: că ceva s-a schimbat în dispo-ziţiunea sufletească a celor ce conduc destinele Italiei.Nu e vorbă de a ieşi din tripla alianţă, – cu toate că ac-tualul Ministru al Afacerilor Străine, dl. Prinetti10, are laactivul său un discurs contrar acestei politici, rostit înşedinţa Camerii din 15 Mai 1891, când dl. di Rudini reîn-noia tractatul triplei alianţe; timpul însă, care multeschimbă şi preface, a prefăcut şi părerile d-lui Prinetti.Dar, dacă nu e vorba de a ieşi din alianţele actuale, –nu mai puţin o mişcare lentă a Italiei se urmează în Me-diterana, de la apus la răsărit, şi această mişcare oscoate din axa intereselor germano-austriace11.

Când geniul Principelui de Bismarck inventă Tunisiaşi o aruncă între Italia şi Francia, oferind-o la începutd-lui Cairoli12, apoi d-lui Jules Ferry13, se părea căaceastă cauză de ură între cele două ţări meditera-neene nu va dispărea niciodată, mai cu seamă că, înItalia, dl. Crispi14 se însărcina cu drept cuvânt să hră-nească resentimentul italienilor. Evenimentele însă sedesfăşurară altfel după căderea de la Guvern a Princi-pelui de Bismarck15 şi a d-lui Crispi. Francia trimise înItalia, ca Ambasador, pe dl. Billot16, om moderat, spiritlipsit de fanfaronada şi prejudecăţile compatrioţilor săi,care, ajutat de d-nii Visconti-Venosta şi Luzzatti17, lucrăcu asiduitate la reînnoirea legăturilor comerciale dintrecele două ţări. D-lui Billot succedă actualul Ambassador,dl. Barrère18, care, bucurându-se de personala prieteniea Preşedintelui Republicii şi fiind însufleţit de aceleaşisentimente ca şi predecesorul său, contribui şi mai multla îmbunătăţirea situaţiunei. Cu toate acestea, fortifica-ţiunile de la Bizerta rămâneau ca o rană în sufletul ita-lienilor; spre a o vindeca, politica franceză lăsă să seîntrevază balsamul Tripolitaniei.

În aceste împrejurări, resări deodată evenimentulnou şi neaşteptat al căsătoriei Principelui de Napoli cuPrincipesa Elena de Montenegro19.

Până aci, atenţiunea Italiei asupra celor ce se petre-ceau la porţile sale, pe litoralul Mării Adriatice şi al MăriiIonice, nu era purtată decât la rare intervale şi inciden-tal, când vreun eveniment local sângeros venea săameninţe liniştea peninsulei.

De când însă moştenitorul Tronului merse să-şialeagă de soţie pe fiica Principelui munţilor negri, inte-resul italienilor pentru această parte a Europei începusă se deştepte, mai întâi cu oarecare jovială ironie pen-tru întinderea Statului montenegrean ca şi pentru Su-veranul lui, pe care-l chiema Zi Niccola; după aceea,când graţia şi modestia Principesei Elena fură cunos-cute, cu simpatie; iar acum în urmă, după ce Principelemoştenitor deveni Rege20, cu pasiune. Un incident, fărămare importanţă în sine, şi de care Exc[elenţa] Voastrăa fost probabil informată prin Legaţiunea noastră dinConstantinopole, o dovedeşte: doi oficeri turci din Pre-vesa au ridicat cu forţa un pachet postal din mâna unuiagent italian, pe care apoi l-au remis acestuia. Lucrul în

Dimitrie A. Sturdza

restituiri


sine nu e tocmai grav. Ei bine, pentru acest pachet pos-tal, Guvernul a trimis în apele turceşti trei nave de răz-boi sub comanda unui amiral!...

Ziarele au acuzat pe dl. Prinetti că se serveşte deacest incident spre a se prezenta la Cameră cu un suc-ces diplomatic şi a obţine astfel budgetul Ministeriuluide Externe. Eroare. Dl. Prinetti, procedând cu asprimecontra Guvernului otoman, a ţinut probabil să producăefect în altă parte.

Conceptul fondamental al politicii austriace este as-tăzi mai mult ca orcând de a se substitui în BalkaniImp[eriului] turc şi a pătrunde în Arhipelag pe linia Se-rajewo-Mitrovitza. Planul acesta politic trage după sinestăpânirea întregii coaste adriatice. Italienii, în afară deorce altă consideraţiune, se simt ameninţaţi în Sicilia defortificaţiunile franceze de la Bizerta, şi nu pot admiteca şi Austria să-i ameninţe în golful de Otranto, punândmâna pe Albania şi fortificând Vallona sau Durazzo.

Argumentul acesta, prezentat în Cameră de un omserios ca dl. Guicciardini21, fost ministru şi partizan con-vins al triplei alianţe, a produs un efect enorm. Dacă Tri-politania, a zis d-sa, reprezintă un interes mare pentruItalia, Albania reprezintă un interes vital. Apărarea Al-baniei în contra Turciei şi în contra Austriei este un con-cept politic pe care Italia trebuie să-l cultive şi să-lrezolve. Declaraţiunile Contelui Goluchowski22 sunt înarmonie cu declaraţiunile din trecut ale d-lui Visconti-Venosta cu privire la Albania; lucru în sine îmbucurător.Din nenorocire, urmează dl. Guicciardini, faptele nu co-respund vorbelor, deoarece propaganda politică şi in-fluenţa religioasă austriacă sunt conduse cu o aşa demare activitate, încât nu e un colţ de pământ catolic înAlbania, în care să nu se întâlnească portretul Împăra-

tului Fr. Joseph.După dl. Guicciardini a vorbit un alt deputat, foarte

competent în materie de istorie diplomatică, dl. de Ma-rinis23, acesta inimic al triplei alianţe. D-sa reaminteşteo serie de incidente, parte cunoscute parte necunos-cute, din care rezultă gândul ascuns al Austriei de apune mâna pe Albania, precum: un ordin cercular secretal G[uvernu]lui din Viena către căpitanii [?!] districtualidin Bosnia şi Herţegovina, relativ la definitiva anexarea acestor provincii, ordin căzut în mâna Ambasadoruluirus şi trimis de acesta la Petersbourg; o ordonanţă pos-tală a Austriei care violează libertatea epistolară în Al-bania; sacrificiele ce se fac pentru subvenţionareaLloydului austriac, precum şi pentru prelungirea linielorde drum de fier până la Salonic; lupta de tot minutul îm-potriva şcolilor italiene laice de la Scutari şi din alte părţi,luptă în care Vaticanul ia partea Austriei. Apoi, oratorulaminteşte ultimul act de politică personală a RegeluiUmberto, care în martie 1900, când Împăratul Austrieimerse la Berlin cu ocazia serbărilor în onoarea Prinţuluide coroană, reuşi să împiedice acordul celor doi Împă-raţi asupra ocupaţiunei Albaniei, după modelul Bosnieişi Herţegovinei.

Discursul pronunţat de comtele Goluchowski înain-tea Delegaţiunilor conţine el însuşi o parte alarmantă,când declară că acordul austro-rus din 1897, relativ lastatu quo din Balkani, nu mai este o garanţie serioasăca în trecut. Suntem dar în preziua redeschiderii ches-tiunei balkanice, şi guvernul trebuie să vegheze.

Iată, d-le Ministru, în rezumat, discursurile cele maiimportante rostire în Camera italiană.

Lăsând pe seama acestor domni răspunderea unorafirmaţiuni atât de grave, – faptul de a le fi adus în par-lament constituie o dovadă că atenţiunea publică ita-liană se îndreaptă astăzi către Peninsula Balkanică maimult decât altădată.

Că natura însăşi a lucrurilor îndeamnă pe italieni săse intereseze de coastele Mării Adriatice şi Ionice, numai încape îndoială; cu toate acestea, legăturile de fa-milie dintre Regele Italiei şi Principele de Montenegrunu sunt străine de cele ce se petrec astăzi.

Poziţiunea geografică a Montenegrului nu admite oexpansiune austriacă în Peninsula Balkanică: strânsîntre Herţegovina, sangiacatul Novibazarului şi Albania,cu alte cuvinte între Austria şi Turcia, principatul trebuiesă renunţe la orce aspiraţiune expansionistă, din mo-mentul ce Austria va înainta în Albania. Aceasta se ştieşi la Viena şi la Cettine şi se ştia încă din ziua în careAustria făcea tot ce putea ca să împedice căsătoriaPrincipelui de Napoli cu fiica principelui de Montenegro.

Comunicând E[xcelenţei] V[oastre] cele ce preced,am onoare a vă reînnoi etc.

Note [1]

B.N.R. Ms 10945BucarestN0 577 din 10/22 august [18]97

1 Ministrul căruia îi era adresat acest raport era DimitrieAlexandru Sturdza, în acel moment şef al guvernului şi titular

Prinţesa Elena de Montenegro

restituiri


(între 31 mart. 1897-29 ian. 1899) al Externelor.2 Pe tronul Imperiului German era atunci Wilhelm al II-lea

de Hohenzollern (1859-1941). A domnit între anii 1888-1918.3 Regele Belgiei era Leopold al II-lea (1835-1909). A urcat

pe tron în 1865, încheindu-şi domnia în 1909.4 Robert Peel (1788-1850), om politic britanic, lider al Par-

tidului Conservator. Prim-ministru al Regatului Unit al MariiBritanii între 10 dec. 1834-8 apr. 1835 şi 30 aug. 1841-29 iun.1846.

[2]B.N.R. Ms 10945.BucureştiN0 331 din 30/12 oct. [18]97.

5 Antonio Starabba, marchiz di Rudini (1839-1908), politi-cian italian de factură conservatoare, lider al partidului JunaDreaptă. Preşedinte al Consiliului de Miniştri între 6 febr.1891-14 mai 1892 şi 10 mart.1896-iun. 1898. A iniţiat progra-mul de expansiune colonială în Africa, ocupând Eritreea şiatacând Etiopia. Corpul expediţionar italian a suferit dure-roase înfrângeri din partea negusului abisinian Menelikal II-lea. Ulterior a renunţat la pretenţiile asupra Etiopiei şi adus o politică de apropiere de Franţa.

[3]

B.N.R. Ms 10945.BucarestN0 727 din 10/22 nov.[18]99.

6 Salvatore Barzilai (1860–1939), politician italian şi crimi-nolog, membru al Partidului Republican, deputat şi senator înmai multe legislaturi. Ministru (fără portofoliu) pentru teritoriileeliberate între 15 iul. 1915–18 iul. 1916, în guvernul condusde Antonio Salandra.

7 Emilio Visconti-Venosta (1829–1914), om politic italian,de mai multe ori ministru de Externe. S-a distins prin echilibru,prin capacitatea de a-şi adecva politica la realităţile înmişcare. Partizan al Triplei Alianţe şi promotor al imperiuluicolonial italian. Autor al volumului Ricordi di gioventù (1904).În corespondenţa cu Maiorescu, Zamfirescu îl considera când„olimpic, dar mălăieţ”, când „dulceag şi încet”.

[4]

B.N.R. Ms 10945.N0 284, Roma, 27/9.iun.1901.

8 Ministerul de Externe (în epocă, al Afacerilor Străine) eracondus în momentul respectiv de Dimitrie Alexandru Sturdza.Revenit la putere ca prim-ministru, în 14 februarie 1901, aces-ta deţinea şi şefia cabinetului, şi portofoliul Externelor, la careva renunţa abia în 9 ian. 1902. Al treilea guvern Sturdza varămâne în funcţie până în 22 decembrie 1904.

9 E vorba de guvernul condus de Giuseppe Zanardelli.10 Giulio Nicolò, marchiz de Prinetti (1851-1908), politician

şi om de afaceri italian. Ministru al Lucrărilor Publice (mart.1896-dec. 1897) în cabinetul Antonio Starabba, apoi ministrude Externe în guvernul Giuseppe Zanardelli (15 febr. 1901-3 sept.1903). În 1902 a reînnoit tratatul din 1882 cu TriplaAlianţă.

11 Intuiţie diplomatică exactă! Lucrurile au evoluat exact în

sensul opiniilor lui Duiliu Zamfirescu: în mai 1915 Italia ieşeadin Tripla Alianţă şi declara război Austro-Ungariei.

12 Benedetto Cairoli (1825-1889), om politic italian. Dupăo tinereţe revoluţionară, punctată de acte de bravură săvârşiteîn luptele cu austriecii, intră în politică în 1861, ca deputat.Prim-ministru între 23 mart.-19 dec. 1879. Era adeptul politicii„mâinilor curate” şi nu a vrut să implice Italia în aventuri colo-niale. Revenit la putere în 25 nov. 1879 după o scurtă pauză,e nevoit să se retragă în 29 mai 1881, dată de la care nu amai părăsit viaţa privată.

13 Jules Ferry (1832-1893), om de stat francez. Mai întâiministru al Instrucţiei Publice, a proclamat gratuitatea, laicita-tea şi obligativitatea învăţământului primar. Ca preşedinte alConsiliului de Miniştri (1880-1881 şi 1883-1885) a favorizatexpansiunea colonială franceză în Tunisia, Congo şi Indo-china. A fost nevoit să părăsească puterea în urma înfrânge-rilor suferite de armata franceză din partea chinezilor înTonkin.

14 Francesco Crispi (1818-1901), om politic italian.Preşedinte al Consiliului de Miniştri între 29 iul. 1887-6 febr.1891 şi 15 dec. 1893-9 mart. 1896. Promotor al expansiuniicoloniale italiene. Adept al Triplei Alianţe.

15 Otto von Bismarck (1815-1893), primul cancelar al Im-periului German, a fost înlăturat de la putere în 20 martie 1890de către împăratul Wilhelm al II-lea.

16 Albert Billot (1841-1922), diplomat francez. Ministruplenipotenţiar la Lisabona (1880–1885), apoi ambasador alFranţei la Roma (1890–1897). A scris La France et l’Italie: his-toire des années troubles (1905) şi L’affaire du Tonkin: his-toire diplomatique de l’établissment de notre protectorat surl’Annam et de notre conflit avec la Chine (1882–1885),apărută în 1888.

17 Luiggi Luzzatti (1841-1927), politician italian, preşedinteal Consiliului de Miniştri între 31 mart.1910-29 mart. 1911.

18 Camille Barrère (1851-1940), diplomat francez. Şi-a în-ceput cariera ca delegat al Franţei în Comisia Europeană aDunării între anii 1880-1883; consul general la Cairo(1883-1885), ministru plenipotenţiar în Suedia (1885-1888),Germania (1888-1897), în fine, ambasador în Italia (1897-1924). Demis în 1924 de preşedintele Édouard Herriot. Cadelegat în CED a propus o nouă formulă de votare în ComisiaMixtă prin care se acorda vot preponderent Austro-Ungariei,în dauna unor state riverane ca România. Bulgaria, Serbia cebeneficiau doar de un vot simplu. Zamfirescu l-a menţionatdes, critic, în publicistica sa.

19 Principele Vittorio Emanuele s-a căsătorit cu prinţesaElena de Montenegro în 24 octombrie 1896.

20 Vittorio Emanuele a urcat pe tronul Italiei în 29 iul. 1900şi a domnit până în 9 mai 1946. A fost, concomitent, rege alAlbaniei (1939-1943) şi împărat al Etiopiei (1936–1941), titlurirecunoscute de marile puteri în 1937 şi 1939.

21 Francesco Guicciardini (1851-1915), politician italian.Ministru al Agriculturii, Comerţului şi Industriei în cabinetul An-tonio Starabba (1896-1897) şi ministru de Externe în guver-nele lui Sidney Sonnino (8 febr.-29 mai 1906, 11 dec.1909-31 mart. 1910).

22 Agenor Maria Adam Goluchowsky cel tânăr(1849-1921), om politic de origine poloneză. Între 1895-1906a fost ministrul de Externe al Austro-Ungariei.

23 Enrico de Marinis (1863-1919), publicist şi politician ita-lian. Deputat în mai multe legislaturi, ministru al Educaţiei(24 dec. 1905-8 febr. 1906), în cabinetul Alessandro Fortis (II).

restituiri


Johan Öberg mi-a cerut să-i aduc texte de la zece dintrecei mai reprezentativi scriitori români în viață. Asta era la în-ceputul anului 1990. Pe atunci, el era redactor-șef la revista„Ord&Bild”, corabia amiral a culturii din țările scandinave. Voiasă dedice un întreg număr acestor scriitori. Intenționa să-i in-vite pe cei zece scriitori pe banii Suediei la lansarea număru-lui, în aula mare a Universității din Göteborg. Actualmente, ele farul călăuzitor și idolul suprem al universităților din Suedia,dar la fel de modest ca un înger protector, ceea ce și este defapt, prin bine-cunoscuta sa platformă și influență în cultură,care îi permite să bată cu pumnul său de viking în masa celorde la guvern.

Revista „Ord&Bild” a fost întemeiată în 1892 și este ceamai veche publicație de cultură din Europa, singura care a re-zistat, fără întrerupere în timpul celor două războaie mondialeși se menține proaspătă. Fiecare număr al revistei are o te-matică de actualitate și este diapazonul culturii și orientăriiideilor în Nordul Europei. Apare de șase ori pe an, sub formăde carte și se trimite la toate ambasadele Suediei, la toateuniversitățile din lume unde se predă limba și literatura sue-deză, la bibliotecile orășenești din țările nordice, are câtevamii de abonați, se vinde prin librării și la prăvăliile cu reviste.Pentru studenți, redacția pune maldăre de exemplare gratuiteîn holul Universității. Unele articole din revistă intră în biblio-grafia obligatorie a studenților de la diferite facultăți. Niciunscriitor român nu mai apăruse în această revistă.

La cine să apelez în țară să-mi trimită textele cerute? Cineputea fi competent, pentru a selecta cei zece scriitori? Era ne-cesar să mă adresez unei persoane imparțiale, ca nu cumvasă îmi trimită textele vreunor prieteni, cu care își făcea serviciireciproce. Locuiam în Suedia și nu aveam adresa nimănui dințară. M-am gândit la scriitorul Dumitru Trancă. Văzusem îndicționarul de literatură că era licențiat în limba și literatura ita-liană, poet, prozator și traducător din mai multe limbi, fusesedirector la mai multe edituri din București, apoi la centrala edi-turilor, consilier și director la Direcția de cultură și presă dinMinisterul Afacerilor Externe. Știam că fusese atașat culturalla ambasadele României din diferite țări și ambasador al țăriinoastre la UNESCO, până când a căzut în dizgrația luiCeaușescu, a fost chemat în țară și aruncat la groapa cu fur-nici. Un asemenea diplomat, cu un orizont atât de larg asupraliteraturii române și un om atât de distins, cum îl știam, nu

putea să aparțină niciunui grup literar din jurul vreunei câr-ciumi și deci putea fi cât se poate de nepărtinitor la alegereacelor zece scriitori. Cum să ajung la o asemenea personali-tate? Simplu. Am avut onoarea să fiu vecin de bloc cu dânsul.I-am scris și i-am transmis ce îmi ceruse Johan Öberg.

Mi-a trimis propunerile sale și i-am dat telefon lui JohanÖberg. M-a chemat la vila lui din Bohuslän, ca să facem tra-ducerile împreună, muncind pe ruptelea câteva zile la rând.I-am spus că Marius Bunescu pictase peisaje din Bohuslän șinu fuseseră apreciate la fel ca celelalte tablouri ale lui, deoa-rece prezentau o natură unică în lume, ce nu semăna cu nimicdin ce mai văzuseră românii, nici chiar prin alte țări, așa cădăruise acele tablouri pinacotecii Liceului „Ioniță Asan” din Ca-racal. Öberg a zis că vrea să ilustreze numărul dedicat scrii-torilor români cu fotografii după acele tablouri și cuautoportretul lui Marius Bunescu, făcut în arhipelagul norve-gian Svalbard. Iar eu să scriu câteva rânduri despre el și pe-riplul lui prin țările nordice. Voia să pună și caricaturi dinalbumul lui Mihai Stănescu, pe care i l-am adus. I-am tradusoral și la repezeală toate foile primite de la cei zece scriitori.A rămas profund impresionat de eseul lui Petre Țuțea, desprecare eu nu mai auzisem. În țară, eu munceam pe șantiere șieram rupt de viața literară din București. Petre Țuțea ajunsesede îi tremurau mâinile, nu mai putea să scrie și i-a dictat luiDumitru Trancă eseul. Johan Öberg, traducător din mai multelimbi și tobă de literatură universală, nu mai pomenise nicio-dată un text atât de așa și pe dincolo, cum îl elogia el, entu-ziasmat. Asta m-a făcut să-mi crească pipota în mine și mi-adat aripi să îi explic toate nuanțele stilistice, aluziile și cadrulde referință al ideilor, cât mai fidel textului original, iar el aașternut textul în suedeză, să sune cât mai bine și maiaproape de înțelegerea cititorilor. Țuțea m-a făcut să fiu mân-dru că sunt român.

Apoi a zis să trecem la Ana Blandiana. Auzise cu ani înurmă că Jon Miloș tradusese câteva poezii ale dânsei. Nucumva, vreuna din poeziile pe care le primiserăm noi o fi fostdeja tradusă de Miloș? I-a dat telefon acestuia, s-a prezentat,i-a spus că pregătea un număr dedicat literaturii române și l-aîntrebat ce poezii de Ana Blandiana tradusese. Miloș a refuzatsă îi spună ce poezii tradusese. Se băteau turcii la gura lui șiarticula suedeza strident, de parcă suna ca limba sârbă. Vor-bea răstit și cu o înverșunare nepotrivită în situația de față.

Victor Ravini

SĂ JUDECE FIECARE

restituiri


Öberg asculta calm și îl lăsa să se desfășoare. Miloș a vorbitcu arțag și nejustificat de mult, apoi a trântit telefonul în furcă.Nu am înțeles ce l-o fi înfuriat. Abia peste câțiva ani, poetulGheorghe Istrate, redactor la „Tribuna României”, când a venitprin Suedia, mi-a spus că Miloș i se lăudase în țară cu un pro-iect asemănător și deci a aplicat această strategie vicleanătemându-se de concurență și ca să îl facă pe Öberg sărenunțe. Însă nu a reușit să publice propriile sale traduceri descriitori români, aleși de el pe criteriul de servicii reciproce,deoarece tipografii suedezi au zis că traducerile lui erau o in-sultă la adresa limbii suedeze. Cum așa, când Miloș însușispunea că el cunoștea limba suedeză mai bine decât suede-zii? Era al doilea caz de cenzură în Suedia, când tipografii aucenzurat ceva. Prima oară îi tipăriseră lui Miloș o carte cu tra-duceri din Eminescu și, după ce au citit ce tipăriseră, au ziscă ei nu puteau da drumul pe piață la o asemenea batjocorirea limbii suedeze și au aruncat întreaga ediție la reciclarea hâr-tiei. Au preferat paguba financiară, ca să nu păgubeascălimba suedeză și indirect să îl păgubească pe Eminescu, des-pre care poate că nu mai auziseră, dar au înțeles că o ase-menea traducere îl compromitea în ochii suedezilor.

Öberg a rămas cu receptorul în mână și a ridicat ochii lamine, privindu-mă mirat. Eu îl întrebam din ochi și îi respectamtăcerea. Și-a aprins o țigară și s-a cufundat în norii de fum. Aurmat o îndelungată tăcere. Suedezii au obiceiul să comunicefoarte bine prin tăceri pline de sensuri și subînțelesuri. Amînțeles că trebuia să mă ridic și să plec, până nu îmi zice el.Am luat originalul eseului lui Țuțea și i-am lăsat celelalte foi,ca să își poată aminti de proiectul său și să mă cheme altădată să continuăm traducerile. Nu m-a chemat. M-am mai duspe la redacție, ca să își amintească de proiectul cu scriitoriiromâni. În mod discret, îmi dădea de înțeles că atitudinea luiJon Miloș îi lăsase un gust neplăcut, aruncase o pată asupraromânilor și îl făcuse să renunțe la proiectul care îi prilejuiseun asemenea dezgust. Miloș m-a făcut să îmi fie rușine căavem așa români, în realitate neromâni. I-am zis câte și maicâte lui Miloș la Congresul scriitorilor de la Neptun din 1995,iar Gheorghe Istrate râdea în hohote și nota stenografic, pecând Miloș schimba fețe-fețe, se învinețise, scrâșnea din dințiși se sufoca. Iar eu dădeam la manivelă, sperând că va faceinfarct. Bine că mai erau și alții acolo, care mă încurajau dinpriviri, cu gesturi și cu hohote de râs, că altfel ar fi sărit pestemasă și m-ar fi sfâșiat cu colții mistrețul.

Johan Öberg a fost trimis atașat cultural la AmbasadaSuediei de la Moscova. A predat ștafeta noului redactor-șef,David Karlsson, care ținea la Universitate un curs de istoriaevoluției ideilor și concepțiilor. Karlsson nu a preluat pe nimenidin echipa lui Öberg. A venit cu propria sa echipă. M-am șimirat că m-a cules de la Volvo, unde eram muncitor la bandade montaj, la schimbul de noapte permanent și m-a pus înredacție, fără ca eu să îi fi cerut așa ceva. Nici nu îlcunoșteam. Am înțeles că Öberg îi sugerase asta. În culturăerau salarii mult mai mici decât în industrie, dar era o muncămai presus de visul visurilor mele. Peste câțiva ani, i s-a oferitlui Karlsson un post la Consiliul Culturii de la Stockholm, underăspundea de toate publicațiile, așa că i-am cerut o recoman-dare scrisă, ca să mă pot angaja altundeva. Nu știam că noulredactor-șef avea să mă mențină. Din recomandarea scrisăde Karlsson, am aflat că el mă cunoștea dinainte de a preluaștafeta de la Öberg. Cică asistase la o conferință pe care oținusem la Universitate la Forum pentru filozofie și că nu vaputea uita niciodată acea conferință și cum am răspuns la în-trebări. Așa sunt suedezii, taciturni și calmi ca suprafața lacu-rilor suedeze, despre care nu știi cât de adânci sunt și cecurenți sau vârtejuri subacvatice pot ascunde. Sub aparențacalmului scandinav, impenetrabil, există o viață afectivă de vi-kingi, mai tumultoasă decât în sudul Europei, dar bine stăpâ-

nită, de nu știi la ce să te aștepți. În aceste lacuri, ca și în so-cietatea suedeză, nu poți înota, ci trebuie să mergi pe apă.Dacă te avânți fără să poți merge pe apă sau faci un pasgreșit, te îneci. Dar dacă poți să mergi pe apă, ți-a pus Dum-nezeu mâna în cap. Nu mai e nevoie să te zbați, se zbat sue-dezii pentru tine și te pun unde nici nu te aștepți. De la„Ord&Bild”, m-au cules alții și mi-au dat munci pe care nu avu-sesem posibilitatea să le obțin în țară, oricât mă zbătusem,ba chiar mai presus de ce râvnisem eu vreodată.

Îndată ce s-a instalat Karlsson ca redactor-șef, i-am spusde proiectul lui Öberg cu publicarea scriitorilor români. Texteleacestora nu erau printre dosarele luate în primire. Nici tradu-cerea lui Țuțea și nici caricaturile lui Mihai Stănescu. Mi-a zissă fac o nouă traducere a eseului lui Țuțea, la care am truditîmpreună cu colegii de redacție câteva zile la rând. Au maisolicitat și ajutorul sau sugestiile unora dintre scriitorii pe careîi publicau. Karlsson a zis să semnez traducerea doar eu șisecretara de redacție. Am pus note explicative la text și unportret preluat de pe o carte a lui Țuțea, apărută postum. Toțierau impresionați de forța, densitatea și strălucireaneobișnuită a acelui eseu al lui Petre Țuțea. Redacția a primittelefoane de la cititori, care elogiau eseul. Şi iarăşi m-am simțitmândru că sunt român.

I-am dus unui chirurg român din Suedia un exemplar din„Ord&Bild” în care publicasem eseul lui Țuțea, ca să îl aratela cunoscuții lui suedezi și desigur că a preferat să îl citeascăîn original. El era un excelent diagnostician. Veneau la elacasă români de prin alte orașe să-și vadă de sănătate. Cuani în urmă îmi spusese pe riscul lui că fie-mea fusese diag-nosticată greșit cu apendicită și trimisă de urgență la spital,de medicul generalist, îngrozit că o să-i plesnească apendi-cele pe drum și o să moară. Și eu și fiica mea am avut încre-dere în românul nostru. Nu am mai dus-o la spital. Am dus-oacasă și nu a murit. A doua zi s-a dus la școală, de unde oluaseră cu salvarea. Chirurgul român pusese diagnostic co-rect. Din nou am fost mândru că suntem români. Am și acumo mare stimă pentru profesionalismul lui. Cu toată competențasa profesională și cu două specializări, el nu găsea niciomuncă. Stătea acasă și se uita la filme Western cu cowboy.Avea peretele din sufragerie plin de asemenea videocasete,în care își îneca amarul. A citit textul lui Petre Țuțea în originalși, spre surprinderea mea, a zis că numai un tâmpit putea săfi scris așa ceva, atât de tembel, așa mizerie, în care autorulnu spune nimic și bate câmpii. Eu, care respect opiniile oricui,am rămas derutat, între părerea lui pe de o parte, iar pe dealtă parte, opinia atâtor suedezi din elita intelectuală, la bordulcorăbiei-amiral a culturii din țările scandinave, conformă cuopinia lui Dumitru Trancă.

Acesta este textul, rămâne să judece fiecare!

GENIUL POLITIC AL POPORULUI ROMÂNPETRE ŢUŢEA

(6 octombrie 1902)

Gânditor și scriitor creștin, năzuindsă fie mistic absolut. Patruzeci și cincide ani i s-a interzis să publice, dintreaceștia treisprezece petrecându-i în în-chisorile comuniste. Supranumit „So-crate al Balcanilor”, considerat de EmilCioran: „Un amestec de Dumnezeu șiDon Quijote”, el a exercitat o puternicăinfluență, nemărturisită încă, asuprascriitorilor și gânditorilor care l-au cunos-

restituiri


cut şi frecventat. Urmează să-i aparăprimul volum, intitulat „Problemele” sau„Cartea întrebărilor”, dintr-o vastă „An-tropologie creștină”.

Așa cum Jacques Benville [corect: Bainville] a înce-put a sa istorie a Franței: „La France fût fondée parJules César”, am putea spune și noi că România a fostîntemeiată de marele împărat roman Traian, sau, cumzice poetul Octavian Goga: „Ne tragem din neam împă-rătesc”.

Este foarte ușor pentru un istoric român să scrie is-toria patriei sale. După părerea latiniștilor, originile suntdominant romane; după tracologi, se pedalează pe au-tohtonia tracică a poporului român, peste care s-a su-prapus puterea imperială romană cuceritoare. În acestcontext, poporul român a fost considerat de unii istoricica o sinteză daco-romană. Dacă privim lingvistic istoriaromână, nu se poate vorbi de dacism conștient și nicide romanitate pură. Marele gânditor B.P. Haşdeu [co-rect: Hasdeu] se întreabă: „Pierit-au [corect: Perit-au]dacii?” Dată fiind strălucirea spirituală a Romei din tim-pul împăratului Traian, nu se poate vorbi de astfel depractici. De altfel, Cicero afirma că puterea romană estecivilizatoare, nu distrugătoare. Desigur, limba românăconstituie un criteriu pentru a afirma natura dominantlatină a poporului român. Gramatica limbii române oapropie cel mai mult de clasica latină (Alf Lombard). Înceea ce privește lexicul, tot acest mare lingvist suedeza afirmat că douăzeci la sută din fondul principal de cu-vinte este de origine latină, iar șaizeci la sută e de ori-gine franco-italiană, prin relatinizare. Restul lexiculuireprezintă adaosuri slavo-germane, nesemnificativepentru identitatea limbii române. Deci, originea este do-minant latină.

Nu se poate vorbi de o dată exactă a creștinării ro-mânilor, așa cum e cazul altor popoare din apropiereafrontierelor sale sau chiar mai departe, ceea ceîndreptățește afirmația că românii s-au născut creștini(Procopovici, prof. univ. Cernăuți). De asemenea, EvulMediu românesc îndreptățește istoricul acestui poporsă afirme cu mândrie strălucirea politică și militară a ro-mânilor, niciodată învinși. Eugen Lovinescu, autorul „Is-toriei civilizației române moderne”[,] a afirmat că douătrăsături ale neamului românesc atestă strălucirea luiistorică: geniul politic și geniul militar. Oricine priveșteobiectiv istoria românilor nu poate contesta aceastăconstatare, fiindcă numai așa se pot explica fazele lup-tei sale pentru independență, suveranitate și unitatenațională, cu toată ostilitatea a trei imperii vecine: oto-man, rus, habsburgic. Nu e deloc o formă de orgoliu săafirmăm că inteligența românească este deschisă întoate planurile existenței materiale și spirituale. O pro-blemă care se pune pentru poporul român ține doar deorganizarea forțelor sale active. Sub acest aspect, ro-mânii au de înlăturat o serie de forme și moravuri de ori-gine străină. În ceea ce privește Bizanțul, el a fostrealizat la români nu atât prin imperfecțiunile sale răsă-

ritene, cât prin așa[-]zisele „romanii”, cum a afirmat Ni-colae Iorga, care a atribuit Romei forță creatoare de is-torie. În afară de faptul că istoria românilor întăreșteconstatarea că are geniu politic și militar, atât în EvulMediu[,] cât și în lumea modernă. Acest lucru poate fiexemplificat: luptele și biruințele voievozilor români stauca dovezi incontestabile în ceea ce privește Evul Mediu.Și în ceea ce privește lumea modernă se pot faceaceleași constatări. În secolul trecut, în războiul dintreturci, pe de o parte și ruși și români pe de altă parte, ro-mânii au jucat un rol decisiv, Osman Pașa, generalisi-mul turc capitulând în fața tinerei și bravei oștiri române.După prăbușirea Rusiei Țariste în Primul Război Mon-dial, armata rusă, bolșevizată, își lichida ofițerii în Mol-dova. Conducătorii bolșevici ai acestei armateîndemnau soldații români (țărani în majoritatea lor, și încare generalul Averescu a tras în timpul răscoalei din1907 să se răscoale și să facă la fel, începând cu regeleși clasa conducătoare. Acești țărani români însă aucurățat Moldova de trupele bolșevice, atestând geniulpolitic și militar al poporului român de care am pomenitmai înainte. Această glorioasă armată română, birui-toare la Mărășești, a făcut ordine în Europa dunăreană,întinzându-i disciplina socială și militară până la Buda-pesta, aflată sub Bella Khun [corect: Béla Kun].

Şi în cel de al Doilea Război Mondial poporul româna jucat un rol important. Când soarta războiului nu fu-sese decisă încă și nici balanța victoriei nu dădeasemne să se încline în vreo parte sau alta, România aintervenit decisiv, înclinând-o în lagărul democrației.Acest act i-a adus regelui Mihai de Hohenzollerndistincția „Ordinul Victoria”, atribuit de Sovietul Suprem,cu motivația că acest act politic și militar a dus la trium-ful democrației. Încă o dată poporul român și-a doveditvirtuțile politice și militare.

Revenind în actualitate, consemnăm că răscoala po-pulară din decembrie 1989 a avut meritul de a înlăturao crâncenă tiranie stalinistă și a descalifica comunismulîn spațiul românesc, vinovat de abuzurile insuportabilecomise în tipul guvernării lui Ceaușescu. S-a afirmat cănu există revoluții în istorie, ci tehnici insurecționale(Curzio Malaparte, „La technique du coup d’état”). Toc-queville, după cât îmi amintesc, a afirmat că revoluțiafranceză este „noul vechi regim”. Este adevărat cărevoluția, acest fenomen istoric, apare ca înnoitor lascara omului, fals cititor al desfășurărilor sale în timp șiîn spațiu, fiindcă omul, fiind predeterminat, nu poatemodifica ordinea lui Dumnezeu, predeterminată și ea,ca și existența lui cuprinsă în această ordine. Omul caregândește desfășurarea istorică nu poate ignora prede-terminarea sa, el fiind aparent liber. Este obligat să gân-dească acești trei termeni reali, necesari înțelegerii,devenirii şi invarianțelor trăite de omul istoric. Care suntacești termeni? Ordinea, ierarhia și libertatea. De fapt,este modul creștin de a înțelege istoria.

Petre Țuțeaaprilie 1990

restituiri


1. Iorga condeier

În feluritele sale domenii de activitate mai cu seamăcalitatea de autor este cea pe care Iorga o va transmiteistoriei, oferind un loc particular și remarcabil atât prindomeniile abordate, cât și prin amploarea producțieisale.

Într-adevăr, prin întreaga sa viață și prin activitateasa publică, Iorga ne copleșeşte și prin aportul scrisuluisău.

Cuvântul „fenomen” prin care ne referim la Iorga,atunci când vorbim de munca lui titanică din feluriteledomenii ale vieții publice, se potrivește însă cu atât maimult omului condeier și aportului scrisului său cedepășeşte orice imaginație.

Cei care au încercat să evalueze contribuția conde-iului lui Iorga au numărat cărțile pe care le-a scris, arti-colele lui risipite prin periodice și memoriile sale.Numărul total al acestora trece de 56.000, aici fiind in-cluse cele peste o mie de volume scrise de el, aproape25.000 de articole, circa 30.000 de memorii, din care16.291 de pagini se referă la el. Un număr imens însăîl reprezintă scrisorile sale, care adesea au și o valoareliterară sau științifică, din care s-au găsit și publicat doaro parte infimă.

Să adăugăm că nu tot ce a scris Iorga a fost dat di-rect tiparului. Multe au fost dictate stenografilor, careumblau cu el de la o tribună la alta, pentru a consemnacursurile și discursurile sale, în scopul editării ulterioarepe baza lor de volume sau broșuri. Stenograful său prin-cipal, Stahl, povestește că un manual, care se întindeape 361 de pagini, Iorga l-a dictat în 28 de ore, patru du-

minici consecutiv, pe când în cazul în care le-ar fi scrispersonal i-ar fi luat 150 de ore. Stahl adăuga că pe deo parte el dicta textul stenografului și în același timp seocupa cu alte lucruri, preciza nume proprii şi surse, iaruneori, uitând că stenograful așteaptă dictarea sa, în-cepea să vorbească pe alt subiect, dar cele ce spuneaerau captivante și, de fapt, erau adevărate conferințe.

Contribuțiile condeiului lui Iorga uluiesc și înfrico-șează.

Dar și provoacă admirație față de cărturarul care sevădește în ele.

„Dacă cei mai naivi dintre admiratorii săi – scrie uncritic literar, Petre Comarnescu – au fost impresionațimai cu seamă de volumul cunoștințelor sale, memoriasa fabuloasă, diversitatea preocupărilor și cercetărilorsale, considerându-l ca pe un fenomen unic, ca pe oforță a naturii, ca un geniu, alții au fost cuceriți de acti-vitatea, sensul și calitățile sale de enciclopedist.Într-adevăr este impresionant să constați că puțini suntîn lume cei care au scris atâtea cărți și broșuri ca el, șisă știi de asemenea că pe lângă preocupările sale pri-vind istoria generală a lumii precum și istoria patriei saleel s-a aplecat să scrie și despre istoria literaturii dar șia comerțului țărilor noastre, dar și a artei, istoria arma-tei, cea veche si nouă, de asemenea și istoria popoa-relor și a culturii lor, s-a ocupat de diferiți eroi șipersonalități ai popoarelor cu diverse aspecte ale isto-riei universale dar si românești, și a mai găsit timp săcerceteze și să valorifice documente necunoscute, săscrie articolul său zilnic despre actualitatea curentă, săscrie piesele sale de teatru, numeroase poezii, și pelângă activitatea sa de Profesor la Universitatea dinBucurești, să se deplaseze să conferențieze în străină-tate la universități și academii de prestigiu, și pe lângătoate acestea să dirijeze reviste științifice și literare,asociați si universități populare. Volumul și desfășurarea

Hagop Djololian Siruni*

NICOLAE IORGA

* Despre Siruni (pseudonimul lui Hagop Djololian) şi car-tea Cu Nicolae Iorga, a se vedea în „Pro Saeculum”,nr. 5-6/2019, pp. 159-168. [Red.]

restituiri


activității sale nu a putut să o aibă nimeni din istoria cul-turii universale, și în orice caz, nu în felul său.”

Autorul articolului, după ce înșiră toate acestea,adaugă arătând că nu volumul activității sale și diversi-tatea preocupărilor sale l-au impus pe Iorga, ci faima șisimpatia de care s-a bucurat ce trebuie căutate mai alesîn acea calitate de excepție cu care el vedea şi trăia is-toria și-i făcea s-o vadă pe cititorii și ascultătorii săi, ca-litate ce venea din talentul său de literat și artist, precumși capacitatea sa de a însufleți faptele, să facă să vor-bească documentele, să alăture evenimentele dispa-rate ale timpului.

Din acest punct de vedere Iorga era un adevărat ar-tist al condeiului.

Iorga nu era un om obișnuit al condeiului. El era unadevărat artist al condeiului.

Astfel încât atunci când istoria culturii românești sereferă la marii maeștrii ai literaturi sale nu poate să-locolească pe Iorga, și nu doar pentru a-i oferi un semnde respect unui truditor al condeiului care a dat atâteaopere, ci pentru că în persoana lui Iorga s-a vădit un ar-tist cu adevărat mare.

E drept că el nu a scris romane şi nuvele, afară deun mic volum de povestiri, care era mai de grabă o cu-legere de folclor popular. În schimb, putea alcătui tomurivoluminoase, pagini narate cu suflu literar, presărate îndiferitele sale opere. Afară de aceasta, notele sale decălătorie, […] vădesc pe deplin un meșter al scrisului,un adevărat maestru.

Acest meșter al condeiului a devenit atractiv mai cuseamă prin stilul său.

În scrierile lui Iorga poți întâlni toate felurile de stil.Așa cum remarcă un critic acesta este uneori un stil pepotriva vechilor cronicari, și altădată o limbă actuală cuexplicații riguroase; e un amestec de graiuri popularecu un limbaj ales, arhaisme şi neologisme, într-o alătu-rare minunată, tradiții neaoșe și rigoare universitară. Înanumite domenii ale scrisului, cum sunt istoria și filozo-fia, Iorga, scrie Comarnescu, a fost singurul, după Emi-nescu, care a împodobit limba, mai mult ca oricine, cuexpresii complexe şi nuanțate, și niciun istoric contem-poran cu el, niciun filozof sau critic – până la Vasile Pâr-van şi Lucian Blaga, – nu a avut o limbă mai artistică,mai meșteșugită, în stare să exprime destăinuiri spiri-tuale, bogăția noțiunilor și comparațiilor, finețea anali-zelor, detaliilor şi interpretărilor. „Fraza lui Iorga este unamalgam monumental de sensuri si accente.”

E drept că în scrisul său se simte uneori oratorul, șiasta nu numai în operele care au fost stenografiate înprealabil, dar și în acelea pe care le-a scris el însuși.De aici lungimea frazelor sale care se împletesc cu cu-vinte intermediare, așa cum fac oratorii, și de aici faptulcă cititorii săi preferau să-l asculte vorbind de la tribună.Noi desigur nu ne referim la editorialele sale, care suntscrise strâns, scurt, ca niște lovituri de ciocan, ce cadbrusc și direct.

Literatul Iorga se afla însă în zilele noi, și el şi-a creatfaima și şi-a ocupat locul în șirul figurilor de seamă aleliteraturii române. Pentru a ajunge la acest renume însă,

a fost necesară traversarea multor adversități. Tudor Arghezi, care după mai mult de un sfert de

veac după moartea lui Eminescu, trebuia să dea un nousuflu poeziei române, ce începuse să pălească, nu eraprieten cu Iorga cât timp a trăit acesta, pentru că niciIorga nu era prieten cu el. În fiecare număr din ale sale„Biletele de papagal” avea câte un fragment acid laadresa lui Iorga, și au fost și numere care părea că aufost scoase doar pentru a-l ironiza pe Iorga. Nici noi,prietenii lui Iorga, nu-l simpatizam pe Arghezi, și chiar îlevitam pe marele scriitor care era Arghezi.

Nu știu de ce, această rezervă față de Arghezi, arămas printre prietenii lui Iorga chiar și în zilele mai noi,atunci când el se ridicase pe culme, și așternea o umbrăasupra tuturora celor din jurul său. Eu, unul din aceiprieteni, în zilele acelea luam cu dificultate în mânăcărțile sale, deși de fiecare dată eram încântat de talen-tul său ce izvora din paginile lor.

Prin urmare, am început să răsfoiesc cu reținere ocărticică a sa, apărută în 1957, care cuprindea impre-siile sale zilnice. O pagină din această cărticică mi-aatras atenția, deoarece numele lui Iorga mi-a sărit ime-diat în ochi. Și am început să citesc cu oarecare teamă.

Și iată marea surpriză ce mă aștepta.Tudor Arghezi se plângea că literatura română ră-

măsese indiferentă și nu a alcătuit culegeri ale paginilorliterare ale marilor literați. Printre figurile date uitării erapomenit și Iorga. Și spunea:

„Cât timp e vorba de culegeri literare, poate oare ci-neva să creadă, că niciun editor nu s-a gândit, din ziuaîn care a fost ucis profesorul de la Văleni, să publice oculegere din Iorga unul a cărui contribuție literară ega-lează cu merite indubitabile cu munca a sute de scrii-tori”1.

2. Iorga poet

Dacă Iorga nu a bătut la ușa literaturii cu lucrări înproză, în schimb cu poeziile sale el a intrat pe poartaMuzelor.

Iorga a scris poezii de foarte timpuriu. Prima lui poe-zie e datată 1890. Nu era un capriciu întâmplător al luiIorga, de felul celor ce au toți tinerii atunci când începsă ia condeiul în mână. El a rămas poet până la „ultimalui suflare”, cum spunea Durian2 al nostru. Dar acestpoet s-a descoperit în perioade diferite și sub aspectediferite.

În primele sale poezii, tipărite într-o broșură din1893, Iorga este de acum un poet adevărat dotat cu ofină sensibilitate, și cu o puternică imaginație, aplecatcu dragoste spre oamenii simplii și cu mânie împotrivazeilor, furat uneori de meditații tenebroase și nostalgic.

A mai scris el poezii și după aceea, dar abia în 1932le-a imprimat ca volum, sub titlul „Poezii uitate în sertar”.Aici Iorga apare ca un poet nou, unde se simte omul în-cercat în lupte, care trăiește forța singurătății, cântă va-

1. Tudor Arghezi, „Lume veche, lume nouă”, 1958, p. 2192. Petros Durian (1851-1872), poet şi dramaturg armean.

restituiri


nitatea faimei, și puterea suferinței, ingratitudinea oa-menilor față de cei care sunt eroii lor, și e mai puțin me-lancolic.

În poeziile scrise în ultima decadă a vieții sale, Iorgaeste un om încercat, care vede norii ce se apropie șipresimte furtunile, dar care le așteaptă curajos.

Iorga era poet în formă și în fond.Fondul desigur era prima preocupare a poetului

Iorga. El nu a scris versuri de dragul de a scrie poezii.El a afirmat mereu ceva în poeziile sale.

Dar niciodată nu a sacrificat forma de dragul fondu-lui.

Redăm mai jos ultima sa poezie, scrisă doar cu o ziînainte de moartea sa tragică, asemenea strigătuluiunui om care presimte grozăvia ce se apropie, dar oașteaptă împăcat și senin, ca un înțelept din vechime.

Brad bătrân

A fost tăiat un brad bătrânFiindcă făcea prea multă umbrăȘi-atuncea din pădurea sumbră

S-a auzit un glas păgân.

O, voi ce-n soare cald trăițiȘi-ați răpus strămoșul vostruSă nu vă strice vouă rostulDe ce sunteți așa grăbiți?

În anii mulți cât el a fost

De-a lungul ceasurilor greleSub paza crengilor rebeleMulți au aflat un adăpost

Moșneagul, stând pe culme drept,A fost la drum o călăuză

Și-n vremea aspră și ursuzăEl cu furtunile-a dat piept

Folos aduse cât fu viuȘi mort acuma, când se duce,

Ce alta poate-a vă aduceDecât doar încă un sicriu.

La 80 de ani de la asasinarea celui care a făcut cunoscutăistoria Neamului Românesc în Europa, dar și românilor de cu-rând reuniți acum un secol în hotarele lor naturale, propunemun mini-serial în trei episoade din volumul Cu Nicolae Iorga(Nicola Iorgaiy Hed) apărut la Beirut în 1972, avându-l caautor pe H.Dj. Siruni, unul dintre discipolii săi apropiați. Des-coperim un portret inedit şi proaspăt al istoricului creionat deun martor ocular, lipsit de praful timpului și al interpretărilor ar-bitrare.

Traducere din armeană şi prezentare de Arpiar Sahaghian

Siruni

Nicolae Iorga la Istanbul

colocviul artelor


Fata de la ozalid1

La început a fost imaginea-fotogramă. Mai exact ga-lopul armăsarului Occident surprins de EadweardJ. Muybridge în 1877, cu ajutorul a 24 de camere. În1879 zoopraxiscopul lui Muybridge proiectează imagi-nile obținute prin folosirea camerelor fotografice și apoile prezintă sub formă animată. În 1896 un tren intră îngara La Ciotat (L’Arrivée d’un train à La Ciotat) și LouisLumière semnează intrarea în cotidian a cinematogra-fului. Iar în România, în 1918, dr. Gheorghe Marinescuoferă primul film științific din lume studiind „Tulburărilemersului în hemiplegia organică”. Mersul devine mai so-fisticat și imaginea e acompaniată de muzica pianului,pentru ca mai apoi să apară cuvintele.

A mai trecut un timp și a venit ziua „colorului”. Pe unalt plan, imaginea s-a insinuat în lumea tridimensionalăa existenței. Sistemele timpurii de realizare a filmuluistereoscopic notează cel mai vechi film 3D, The Powerof Love, în 1922. Dar împătimiții de film consideră că„era de aur” a 3D a început abia la sfârșitul anului 1952,odată cu lansarea primului film stereoscopic color,Bwana Devil (regia Arch Oboler). Ulterior, filmele 3D re-nasc în anii ’80 și ’90, în sălile IMAX. Și ating apogeulcu Avatar (regia James Cameron), în decembrie 2009.

Dar în toate aceste situații esența imaginii, gândulpe care vrea (sau măcar încearcă) să-l transmită, stăsub imperiul unei singure noțiuni: metonimia. Detaliul șiîntregul. Particularul și generalul. Adică sugestia. Suro-gatul. Copia. Poetica lui Aristotel, practic prima carte descenaristică, avertizează: „scrierile sunt imitații. [...], darfaptele trebuie să fie verosimile și necesare”2, căci„tragedia e imitarea unei acțiuni...”3

Furnicile tăietoare de frunze din America de Sud tră-iesc în colonii uriașe, ajungând până la opt milioane de

indivizi. Considerate a doua societate ca tip de organi-zare după cea umană, sunt împărțite pe patru nivelurisociale (asemănătoare castelor) și își cultivă propriamâncare în „grădina pentru ciuperci”. Cu notă de curio-zitate, unele specii îndepărtează materialele rezidualedin cuib și le depun în arii bine definite. Dar, la fel cumsocietatea acestor furnici nu poate fi suprapusă în faptcelei umane, deși, pareidolic, se aseamănă cu aceasta,iar actele lor sunt verosimile și necesare, nici scenariulnu este viață reală.

Una dintre primele încercări industriale de a copia oimagine, un text, înainte de epoca „xerox”4, a fost oza-lidul. În fiecare institut de proiectări exista o secție defotocopiere dotată cu această instalație. Responsabilede proces, fete proaspăt angajate. Fata de la ozalidmarca exact această sintagmă – copierea realității, efe-meră, pe o hârtie specială, care rezistă foarte puțin întimp. În afară de valoarea industrială a produsului, pro-cesul, la nivel ideatic, semnifică fixarea în timp a me-moriei. Același principiu pe care funcționează,

Andrei Gruzsniczki

SENSIBILITATE șI IDENTITATE ALTERNATIVĂ ÎN FILMUL

ROMÂNESC, MILENIUL AL III-LEA

(I. Ozalidul și recursul la etică)

colocviul artelor


structural, cinematograful. Faptul însuși, supus treceriitimpului și destinat uitării, este păstrat în biblioteca co-lectivă a informațiilor, pentru posteritate. Efemerul, în di-namica sa, este copiat și duplicat.

În această perspectivă, scenariul e o specie ciudată,crescută în timp pe filiera Aristotel (Poetica,cca. 335 IdC), V.I. Propp (Morfologia basmului, 1928),Joseph Campbell (The Hero with a Thousand Faces,1949), Syd Field (Screenplay: The Foundations of Scre-enwriting, 1979), Christopher Vogler (The Writer’s Jour-ney: Mythic Structure For Writers, 2007). Cei trei dinurmă au ancorat scenariul în film. Practic, astăzi, acestanu există fără film, nu există rupt de film. Scenariul șifilmul trăiesc într-o simbioză imposibil de separat.

Drept consecință, scenariul imită viața, dar este și ominciună. Dar dacă nu este „viața” telle quelle, o putemconsidera „o altă viață”? Pentru că doar atunci filmul,cu care trăiește în concubinaj, devine o artă a seducției.Iar seducția, după cum știm, merge mână în mână cuînșelăciunea. Aceasta la rândul ei, ca să prospere, arenevoie de timp. Noțiunea este încorporată aici cu celedouă componente ale sale: atât în continuitatea de mo-mente succesive care compun un eveniment, cât și ca„moment”, ca etapă necesară în evoluția narațiunii, tim-pul kairotic al vechilor greci. În ambele situații timpulpropice al înșelăciunii este noaptea.

Ovidiu este cel care dezbate pe larg, în Ars amandi,tipurile înșelăciunii, subiect al cărui profet devine și pen-tru care este relegat la malul Pontului Euxin. El scriepractic primele pagini ale unui manual despre imagineși make-up în prima revista glamour a epocii: „Dați fețeivoastre albeață cu ceara-adunată-n știubeie/ Si rume-neală-n obraji, dacă din fire n-aveți./ Încondeiați osprânceană când nu este bine-mplinită/ Şi înveliți cu-alifii ceea ce vârsta a-ncrețit./ Ochilor nu vă sfiiți să ledați strălucire mai mare/ Cu un pospai de șofrandintr-ale Cydnului văi.”5 Și trage un semnal de alarmăavant la lettre pentru viitorii cinefili: „Nu te încrede preamult în lumina nesigură a lămpii”.6

Magia filmului se desfășoară deci sub auspiciulnopții, al deplinului întuneric, în care un fragment derealitate contrafăcută este prezentat ochiului susceptibilși credul. Ovidiu pare să evidențieze astfel caracterulfeminin al acestei arte, care naște sensuri noi, ba-zându-se pe efemer și pe înșelăciune, și considerăm încele ce urmează cinematograful drept „fata de la oza-lid”.

HULLYWO_D sau De ce nu este cinematografulun simplu mediu vizual?

Cinematograful devine, în timp, un mod de viață lacare ne raportăm, arată printre alții Hortense Powder-maker, antropolog cunoscut prin studiul asuprasocietății tribale melaneziene din Noua Irlandă (PapuaNoua Guinee de azi). Plecând de la această experiență,ea desfășoară un studiu similar în comunitatea Holly-woodului, între 1946 și 1947. Concluziile ei sunt primelestudii de antropologie aplicată unei comunități cinema-

tografice și apar în cartea sa Hollywood the Dream Fac-tory, an anthropologist looks at the Movie-makers7. Pi-lonul central al observației legate de „societatea”cineaștilor (în fapt, un grup eteroclit de producători, ac-tori, regizori) este că „dintre toate simbolurile, sexul șibogăția sunt cele mai importante. Fiecare bărbat de laHollywood se presupune a fi un lup și fiecare femeie dela Hollywood un obiect al tentației ușor de sedus. Faniifilmului, care se închină eroilor lor, cred acest lucru.”8

Dar Hollywoodul, mai exact cetatea filmului la carene gândim reflex când auzim acest termen, nu este înrealitate dominat de artiști, sau influențat de aceștia,mai mult decât este comunitatea Los Angeles-ului.Influența socială este strict apanajul unora dintre mariiregizori și producători, și al unora dintre vedete, „a cărorviață socială în afara studioului constă în cea mai mareparte din curse de cai, jocuri de noroc, iahturi și petre-ceri fastuoase, care sunt insinuate a doua zi încoloanele de bârfă ale revistelor”9. Majoritatea locuito-rilor din casta închisă a Hollywood-ului par să se bucureși să primească o anumită securitate de a fi doar cu oa-meni ca ei înșiși, copie la ozalid a reacțiilor „unor mem-bri ai triburilor melaneziene din Pacificul de Sud-Vest,care nu-și pot imagina să trăiască în altă parte și se temsă nu depășească granițele micii lor comunități”.10

Ipoteza de la care pleacă Powdermaker este că sis-temul social influențează în mod semnificativ înțelesulși conținutul vieții celor din sistem. Pentru că un sistemsocial este o rețea complexă de modele și idei care con-trolează și influențează activitatea membrilor săi. Hol-lywood-ul devine astfel în sine o societate care îșicreează și adaptează propriile valori, și trăiește în con-formitate cu aceste valori, care se reflectă la rândul lorîn lumea dinafară prin tabloide. Acestea la rândul lorinfluențează viața celor care vor să imite „realitatea” dincadrul societății închise a filmului. Societatea „dinafară”vrea să participe la viața „aceasta” măcar prin asemă-nare – petreceri, costum, limbaj, nivel al testosteronului,adrenalină.

Toate aceste identificări mimetice formează un me-canism, societatea nou creată fiind un sistem de inter-conectări. Acest sistem are nevoie de un simboldefinitoriu. El s-a alcătuit în timp din „nouă litere albe...din oțel și beton... 30 de metri lățime și 45 de înălțime”,care se citesc „Hollywood” și sunt unul dintre cele mairecunoscute simboluri din lume.11 Ca o ironie, ceea ceastăzi este considerat simbolul iconic al Castaliei filmu-lui – înscrisul „Hollywood” de pe versanții Vârfului Leedin lanțul muntos Santa Monica –, are în spate poves-tea modului în care un panou imobiliar din 1923 („Hol-lywoodland, Casă mediteraneană cu vedere la oceanși canion! Lot dublu!”), ajunge să semnifice evoluțiile so-ciale, arhitecturale, cinematografice și ale artei din LosAngeles-ul începutului de secolul 2012.

Semnul începe să marcheze viața filmului în 1949,dar în anii ’70, distrus de trecerea timpului, devine greurecognoscibilul „HULLYWO_D”. Pare că industriei cine-matografice nu-i păsa de semne. Poate nu întâmplătorunul dintre cei mai importanți susținători ai recuperării

colocviul artelor


și restaurării simbolului, în 1978, devine Hugh Hefner,un alt pasionat al naturii feminine. Braudy comparăsemnul Hollywood cu Big Ben sau Turnul Eiffel –„icoane din greșeală”, căci toate au avut nevoie de is-torie pentru a căpăta semnificație. Iar Hullywo_d devinesinonim cu cinematograful care devine un mod de viață,împărțit între artă și industrie.

Imaginea în lupta cu conținutul ei sau Dihotomia„arta pentru artă” și „arta cu mesaj”

Unul dintre arhonții lojei „artei pentru artă”, OscarWilde, ridică un piedestal hedonismului fără răspundereîn Portretului lui Dorian Grey, o carte despre suverani-tatea frumuseții și împlinirii senzuale. Trei sferturi desecol mai târziu, Susan Sontag depune pe acest soclu„sensibilitatea”, ca ofrandă și termen major, încercândsă contrabalanseze temele social-politice care luaserăavânt. Ea promovează estetica drept scopul real alartei, militând pentru libertatea de expresie a artistului.

Viața imită arta mai mult decât arta imită viața.Susan Sontag devine, prin Against Interpretation (eseulsău din 1966), „una din cele mai influente voci ale criticiidin generația ei”. Iar „sensibilitatea” devine un cuvânt-cheie al vocabularului ei. Cu o poziție revizuită încolecția de eseuri Under The Sign of Saturn (1980), easusține în mod explicit că stilul sau proprietățile esteticeale unei opere nu pot fi privite în mod izolat de sensibi-litatea morală a creatorului său. Deși a precizat că nueste împotriva tuturor interpretărilor operelor de artă,poziția ei devine rapid asociată cu ideea de „artă de dra-gul artei”.

În această perspectivă arta trebuie explorată pentruceea ce spune despre sensibilitatea și mentalitatea au-torului său, împotriva criticilor care tind să discute maimult despre conținut, reducând opera de artă la mesajesau teme. Întrucât aceste noțiuni se schimbă în timp șipier de la o societate la alta, arta trebuie să depășeascăcircumstanțele imediate ale producției sale, și ar trebuisă fie judecată în sine. Ceea ce spune arta este maipuțin important decât modul în care se exprimă ea. Pen-tru Sontag, a trata arta ca simplu vehicul de conținut în-seamnă a nega ideea de artă în sine.

Știm că poetul trebuie să „provoace unul din senti-mentele cuvenite: [...] omenie, [...] milă, [...] frică”13. Vari-abilele ideale sunt simple: „când un dușman întreprindeori numai se gândește să întreprindă ceva împotrivaunui dușman, situația nu are nimic înduioșător [...] Lafel și când e vorba de indiferenți. Când însă lovituracade între ființe dragi una alteia [...] acestea-s situațiilece trebuie căutate”14.

Câtă vreme mecanismul de pornire a narațiunii ci-nematografice este personajul care va sta la bazapoveștii, alimentat în permanență de contradicții șisituații limită, acesta va genera la rândul său stârnireainteresului receptorului față de erou și peripețiile sale,în măsura în care eroul trece „de la o stare de fericire launa de nefericire, sau de la una de nefericire la alta defericire”15. Fata de la ozalid este o Cenușăreasă care îșicompletează ținuta cu un halat industrial și o cutie de

vioară. Cutia de vioară ridică semne de întrebare legatede statusul personajului indiferent de conținutul ei (iaraceastă ambiguitate sporește intriga). Cutia de vioarăechivalează cu condurii secreți ai Cenușăresei,reprezintă misterul ei. Fata de la ozalid semnificăaspirațiile ascunse. Prin ea descoperim sensibilitateadin spatele existenței.

Artă pentru artă sau artă cu vocație moralizatoare,indiferent cum privim lucrurile, mecanismul filmului pre-supune tocmai această contradicție de tip aristotelic,conflictul dublu, atât cel din interiorul personajului, câtși cel din exteriorul său. Drept care fiecare film răspundeunei întrebări. Îi vom spune întrebarea întemeietoare„De ce eu?”. Este întrebarea pe care și-o pune perso-najul principal la început de drum, înainte de a devenierou. Când are de ales între cele două universuri – celvechi, în care trăia, și cel nou, care i se deschide în față.Primul lui răspuns la noutatea invitației este „Nu mă in-teresează. Nu e pentru mine, nu pot acum, veniți maitârziu”. Pentru că niciodată eroul nu îmbrățișează de labun început noile valori. Suntem reluctanți față deschimbare, nimic nou aici.

Ce am reținut din Against Interpretation este ideeacă arta nu poate fi judecată prin noțiunea de morală. Șiatunci cum ne raportam la ea? Ce mai înseamnă bineleși răul? Alegoria lui Platon din mitul peșterii – alegoriecare funcționează pe bază de imagini, ca unkinetoscop –, ne ilustrează două moduri posibile decunoaștere a lumii: cel sensibil (prin simțuri) și cel inte-lectual (care vizează lumea ideilor). Pentru că toți oa-menii trăiesc într-o iluzie, această iluzie fiind imagineapeșterii, ei sunt prizonieri în prejudecăți, în reguliletradițiilor, în esență prizonieri ai idolilor minții. Prin ur-mare, relația personajului cu realitatea este falsă, câtăvreme el stă cu fața întoarsă către un perete, în impo-sibilitatea de a vedea altceva decât peretele respectiv.Adevărul lui (și, prin extensie, al oricărui spectator) esteredus la umbre. Teoria lui Platon separă lumea în douăpărți distincte (abstractul și concretul) și susține primatulideii, care generează singura realitate veritabilă. Iarcunoașterea adevărului se reduce la memorie, căci „acunoaște nu este altceva decât a-și reaminti”. În acestdispozitiv al contrastelor și al contradicțiilor Sontag pro-pune primatul stilului asupra conținutului, al esteticiiasupra moralei16, ca singură ieșire din labirint.

În eseul Notes on Camp, o lucrare ca un secretaire,Sontag descrie sertarul „spiritul extravaganței” („the spi-rit of extravagance”) în care sunt adunate la un loc lu-cruri aparent fără legătură, ca Lacul lebedelor sau filmulKing Kong (Schoedsack, 1933). Totul sub noțiunealargă și generalizatoare de „camp”17. Ceea ce reținempentru studiul de față este ideea că tot ceea ce ține de„camp” conține o doză de artificial. Nimic din natură nupoate aparține categoriei. Ruralul, viața la țară, se ba-zează pe manufacturi. Iar majoritatea obiectelorțărănești sunt urbane, deci artificiale. Dragostea pentruexagerare, gen Art Nouveau, aparține și ea camp-ului.În ce sertare ale acestui secretaire vom pune etica șicunoașterea? Și în ce măsură pot sta ele împreună?

colocviul artelor


Despre etică și acceptabilitateArta „imită oameni în acțiune, iar aceștia sunt de felul

lor virtuoși ori păcătoși...”18. Etica în discursul estetic alcreatorului de artă este un subiect peremptoriu oricăreiistorii critice ce încearcă să disece o epocă. Dezbatereadespre etică a ajuns în sfera lui „dacă”, iar cele douăeseuri menționate ale lui Sontag sunt în continuare ac-tuale. Teoriile ne spun mereu că trebuie să încercăm sărealizăm. Conform teoriilor morale, ar trebui să încer-căm să acționăm moral. Conform teoriilor despreraționalitate, ar trebui să încercăm să acționăm rațional.Dar până la urmă teoriile morale și cele despreraționalitate ne oferă scopuri substanțial diferite.19

Pentru Aristotel, obiectul eticii este studiul binelui saual virtuții, binele fiind scopul suprem („În orice acțiunesau în orice decizie, binele reprezintă scopul, pentru căîn vederea lui se fac toate celelalte...”)20. Astăzi, în ma-terie de etică, am ajuns să vorbim despre etica „non-identității”, dacă ar fi să traducem mot-à-mot dinengleză termenul „non-indentity”, domeniu în care lo-gica paradoxurilor capătă un câmp larg de acțiune.

Cuvântul identitate provine din latinul identitas. Unadintre definiții este, conform Dicționarului limbii româneliterare contemporane (1955-1957), „ansamblu de dateprin care se stabilește că o persoană este aceea dreptcare se dă, și nu alta”. În logică „principiul identității”este un principiu fundamental al gândirii care impuneca formele logice să păstreze unul și același sens în de-cursul aceleiași operații (cf. Micul dicționar academic,2010). Pe filiera franceză, identité înseamnă, în dreptulcivil, „ensemble des circonstances qui font qu’une per-

sonne est bien telle personne déterminée” (LarousseUniversel, Vol. 1, Maison Larousse, 1922).

Obiectul eticii îl constituie un răspuns la întrebarea„Ce este binele?”. Cum răspundem întrebării în cazulpersoanelor „viitoare”? A celor care nu există încă? Pro-blema „non-identității” sau „paradoxul individului viitor”a fost menționată pentru prima dată la finalulanilor ’7021, cam în aceeași perioadă în care Sontag îșielabora teoriile despre „camp” și sensibilitate. Aceastăproblemă constă în observația potrivit căreia persoana„ce va să vie” își poate datora uneori însăși existența șiidentitatea, alegerilor făcute de persoane din prezent,alegeri care, uneori, pot să înrăutățească existența per-soanei viitoare.

Melinda A. Roberts și David T. Wasserman22 folo-sesc acest concept întărind obligația intuitivă pe care osimțim de a trata persoane din viitor, cele inexistenteacum, în același mod în care tratăm persoanele exis-tente. În maniera în care abordăm complexitatea moralăcu care ne gândim la o sarcină, de exemplu, și la stan-dardul de viață al generației viitoare.

Poate fi dificil să decidem exact care sunt obligațiilenoastre față de persoanele „viitoare”23. Este posibil sănu avem niciun fel de obligație față de posteritate.Există o analogie în acest sens pe care o face Parfit24:„Să presupunem că las niște sticlă spartă prin tufișurileunei păduri. O sută de ani mai târziu această sticlărănește un copil. Fapta mea îi dăunează acestui copil.Dacă aș fi îngropat sticla, acest copil ar fi trecut prin pă-dure nevătămat. Are vreo diferență morală faptul căacest copil, pe care îl rănesc, nu există în prezent?”.Povestea poate fi însă dezvoltată: las sticla spartă dinneglijență sau grabă, grabă care mă face să ajung mairepede acasă. Unde voi concepe un copil. Acest copil,ani mai târziu, va călca accidental pe sticla lăsată demine și se va răni. Dacă aș fi stat să îngrop sticla poaten-aș mai fi avut timp să concep copilul, deci e plauzibilcă acel copil nu ar fi existat. Și atunci se pune întreba-rea dacă acel copil poate să-și acuze părintele, câtăvreme își datorează însăși existența acelui ciob de sti-clă? Parfit numește acest paradox „revendicare adependenței de timp” (The Time-Dependence Claim).Este un paradox definit astfel: „Dacă o anumită per-soană nu ar fi fost concepută atunci când a fost conce-pută, ea nu ar fi existat vreodată”. În Reasons andPersons Parfit dezvoltă ideea: „Studiul tiparelor meteo-rologice și a altor fenomene fizice din secolul XX a ară-tat că schimbări minore ale condițiilor la un moment Tau efecte drastice după acel moment T. […] De exem-plu, o schimbare semnificativă a politicii globale demediu ar putea schimba condițiile procesului deconcepție atât de mult încât, după 300 de ani, niciunuldintre acei oameni care s-ar fi născut nu se va mainaște.”25

Aceasta este problema „non-identității” în forma sacea mai pură: identitatea generațiilor viitoare depindecauzal, într-un mod foarte sensibil, de acțiunilegenerațiilor prezente. Această problemă ridică întrebărilegate de morală. Creatorul, plecând de la acest para-

Fraţii Lumière

colocviul artelor


dox, trebuie să-și pună problema: în ce măsurăgreșește, sau poate greși, față de personajele sale? Cedrept moral are să ucidă, de exemplu, un caracter, dupăce i-a dat viață? Și în ce măsură știe dacă acțiunile unuipersonaj vor influența, în timp, audiența? Personajul,desigur, nu este real, dar un univers de posibileexistențe s-a deschis în câmpul real al spectatorului, dinclipa în care personajul a prins „viață”. Deși nu este real,va deveni existență. În clipa în care umbra lui apare peperetele peșterii lui Platon, el face parte din existență șileagă indisolubil creatorul de receptorul operei.

Rănind persoanele viitoare sau existența perso-najului care nu există, în viața reală

Am înțeles până acum că problema „non-identității”26 ridică întrebări cu privire la obligațiile pecare considerăm că autorul le are față de persoanelecare, prin propriile sale acte, ajung să existe. Suntemla limitele unei etici a viitorului, neștiind de fapt ce aduceviitorul și ce generează acțiunile actantului. Pentru călinia subțire dintre real și ireal (cu conținutul lui de posi-bil) este reprezentat de lumea artei (în cazul nostru,lumea filmului), terenul de luptă și test al teoriei estechiar acest domeniu, pe care îl vom interpreta prinprisma sensibilității creatorului.

Dacă nașterea personajului de film se poate echi-vala, prin argumente estetice, cu dimensiunea clonăriiumane, iar aceasta, prin prisma teoriilor lui Parfit, arputea sau nu să fie afectată de procedura care este res-ponsabilă pentru existența ei, universul imaginar al ci-nematografului rescrie universul real, iar realul dinimaginar generează experiențe anamnestice (conformPlaton), prin sensibilitatea creatorilor săi.

Filmez, deci exist pare a fi mottoul fiecărui cineast.Creația lui, personajul de film, evoluează pe ecran, darpătrunde în mintea și inima spectatorului. În cazuri maiîndrăznețe el coboară din film direct în „lumea reală”(Trandafirul roșu din Cairo / The Purple Rose of Cairo;Woody Allen, 1985). Pentru că filmul românesc al nouluimileniu stă sub semnul socialului și al demistificărilor,este cazul să vedem în ce măsură el își atinge scopulși în ce măsură se abate, uneori fundamental, de la țelulpropus, aplecat fiind pe disecția omului „banal”, a anti-eroului. Asumându-ne că acesta, „omul normal – opusomului revoltat, omului prometeic – este cheia de boltăa tuturor utopiilor reformatoare.”27

Non-identitatea sub semnul lui „dacă”Realizarea unui proiect cinematografic, de la primele

gânduri până la apariția lui pe ecran, durează în mediecâțiva ani. Dar influența actului artistic asupra specta-torului se poate întinde pe decenii. Reconstituirea luiPintilie din 1971 stârnește reacții și emoție până în zilelenoastre. Atunci, ce aduc nou cineaștii români după2000? Pe lângă premii internaționale și panegirice înpresa de specialitate, ei duc o luptă etică cu spectatorulprin personajul de film, în evoluția lui pe muchia dilemeimorale bine/rău.

O privire sintetică asupra universului a patru creatori

de film din România contemporană (Cristian Mungiu,Cristi Puiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu), văzuțiprin filmele lor de referință, încearcă să decantezeaceastă contradicție fundamentală dintre operă și sen-sul ei. Textul nostru nu este o dezbatere de ierarhii sauvalori, el doar pornește o incursiune în paradoxul per-soanelor viitoare din film, prin evoluția personajului defilm, urmând linia sinuoasă a interpretărilor despre sen-sibilitate, fiindcă autorii aduși în discuție sunt în egalămăsură creatori ai unui arhetip de personaj în filmul ro-mânesc contemporan.

Răsturnând bazele discuției despre scenariu pusela început, Sontag, sprijinindu-se pe Wilde, susține eli-berarea artistului de constrângerile epocii. Ceea ce pre-supune curajul lui de a transmite mesaje și povești caresă nu fie în concordanță cu mentalitatea epocii la unmoment dat (și chiar să-i încalce tabuurile – avemexemplul sexualității interzise a Hollywood-ului din anii1934-1968 prin Codul Hayes), eliberarea lui de ca-noane și libertatea de a se exprima estetic fără a ținecont de receptare. Forțând uneori limitele înțelesului,spre o artă a simbolurilor.

Istoric vorbind, filmul românesc de lung metraj și-aînceput existența în 1912, cu o docu-dramă –Independența României –, despre războiul ruso-turc din1877 la care România a luat parte. Dar începe să pro-ducă masiv abia după naționalizarea din 1948, și în-cepe efectiv să conteze pe la mijlocul anilor ’60, odatăcu Pădurea Spânzuraților (Liviu Ciulei, 1965), pentru ase ermetiza politic și tematic în deceniul 8, secolul oza-lidului. După anii ’90 el trece printr-o perioadă de refle-xie, când mai vechii cineaști se întrepătrund cu cei mainoi, dar nu neapărat mai tineri. Abia 2000 aduce suflulunui Puiu, Mungiu, Muntean, Porumboiu, crescuți artis-tic după ’90, cu rădăcini mai mult sau mai puțin adânciîn comunism, și cu percepții mai mult sau mai puțin su-biective legate de „obsedantul deceniu”.

În contextul schimbărilor survenite în stil, abordaretematică, libertate de expresie, ce s-a întâmplat cu per-sonajele filmelor de ieri, care azi au primit o altă viața,o altă identitate? Forțând o comparație între filmele ani-lor ’80 și cele ale noului mileniu, cât de morale sau imo-rale au devenit ele? Cât de etic a devenit mesajultransmis de filme? Vorbim de un etic real și nu de celde mucava, contrafăcut în mare măsură prin lumina „di-rectivelor”.

Este realitatea dincolo de morală sau morala trebuiesă se plieze realității? Dacă aducem în discuție perso-naje gen Anna Karenina sau Werther, ne putem puneproblema în ce măsură Tolstoi sau Goethe au avutdreptul moral de a crea personaje care să supralicitezesuicidul și trădarea. Ce etică propune Anna Kareninacând alege să-și părăsească copilul în detrimentul unuiaventurier, pentru ca mai apoi să-și pună capăt zilelor?De ce s-ar sinucide tinerii din cauza tribulațiilor unuiWerther? Sau este vina lectorilor, a publicului, care nua știut să gestioneze trecutul literar, care nu a înțeleslupta cu normele și canoanele unei epoci? Întrebareaeste cu atât mai acută azi, într-un moment în care

colocviul artelor


generațiile tinere caută răspunsuri la întrebări funda-mentale pe internet, într-o realitate virtuală care scapăcontrolului parental și jurisdicției oficiale.

Considerăm un film ca Aurora profund moral sauamoral? Dacă, de exemplu, în peregrinările domnuluiViorel cu pușca în mâna, aceasta s-ar fi descărcat alea-tor, rănind pe însuși purtătorul armei? Am fi citit filmulaltfel? Dacă în drumurile domului Lăzărescu asistentamedicală ar fi obosit și l-ar fi abandonat? Dacă Cristi(Dragoș Bucur) ar fi avut singur ideea unui flagrant, șiatunci excursul prin interpretările semantice ale căpita-nului Anghelache n-ar mai fi avut sens? Toate aceste„dacă” sunt ipotetic fapte viabile, din sfera posibilului.Sunt gânduri care pot îmbogăți sau săraci realul. Filmulcontemporan are abilitatea de a pune spectatorului în-trebări, de a-l obliga să gândească. Spectatorul își vaface propria logică asupra instalației artistice, pu-nându-și singur întrebarea fundamentală „dar dacă?”.

Filmul românesc al mileniului III a pornit de pe ba-zele unei lupte sociale, cu observații în realitatea ime-diată, dar începe să se elibereze acum de acestveșmânt cu noile abordări ale unor Adina Pintilie sauBogdan Mirică. Drama oricărui personaj de film contem-poran este nespusă, ea se deduce. Cât de „acceptabile”sunt însă interpretările dramelor și ale drumurilor alesede personaje în rezolvările lor prin prisma moralei? Au-rora este un film care își face dreptate singur și defu-lează cu pușca în mână, în buna tradiție de westernamerican. Personajul lui Adrian Titieni din Bacalaureatîncearcă să-și facă propria dreptate, orbit de dorința de„realizare” a odraslei. Lăzărescu se lasă târât de colo-colo ca să rămână în viață.

Întrebarea pe care ne-o punem este „Ce ar fi fostdacă autorul, într-un moment de libertate de expresie,ar fi încercat să iasă din propria sa regulă morală?”.Pentru că în mod cert există o regulă morală a autoruluiși o regulă morală a filmului și a personajului său cen-tral. Ce s-ar fi schimbat în viața acestor oameni? Filmulromânesc, acum, ca și la începuturi, se inspiră din tre-cut, din concret, din faptul cotidian, atât la nivelulpoveștii, cât și prin abordare stilistică. Decelăm astăzitrei categorii majore sub care el funcționează:despărțirea, tristețea, uitarea.

(continuare în numărul următor)

1 Ozalid – hârtie acoperită cu o substanță sensibilă laacțiunea luminii, folosită pentru reproducerea desenelor teh-nice executate pe hârtie transparentă (Conform DicționaruluiExplicativ al limbii romane). OZALID a fost înregistrată pentruprima dată în Statele Unite ca marcă comercială la 5 februarie1929. Acest proces produce o imagine albastră sau neagrăpe o hârtie albă. Este un proces de copiere monocromatic.

2 Aristotel, Poetica, Editura IRI, București, 1998, p. 65, 763 Idem, p. 73

4 „Epoca Xerox” începe în 1959, odată cu apariția pe piațăa dispozitivului Xerox 914, lansat cu o campanie publicitarăaxată pe faptul că dispozitivul poate multiplica orice, folosindorice tip de hârtie (inclusiv hârtie de ambalaj).

5 Ovidiu, Opere, Ars amandi, Editura Gunivas, Chișinău,

2001, p. 2116 Idem, p. 168 7 Lucrările netraduse în limba română vor fi prezentate cu

titlul original.8 Hortense Powdermaker, Hollywood the Dream Factory,

an anthropologist looks at the Movie-makers, Martino Publi-shing 2013, USA, p. 16

9 Powdermaker, Op. cit., p. 2110 Idem, p. 20

11 Leo Braudy, expert în istoria și critica filmului din secoleleXVIII-XIX și cultura americană, pasionat de cinematografulhollywoodian

12 Un moment aparte îl reprezintă legenda lui Peg Entwis-tle, tânăra actriță de 24 de ani care, în 1932, a „perceput sem-nul în mod simbolic” sărind de pe litera „H”, incluzându-l astfelîn semiotica complexă a trecerii dintre lumi.

13 Aristotel, Op. cit., p. 8114 Idem, p. 8315 Idem, p. 7516 Susan Sontag, Notes on Camp, din Against interpreta-

tion and others essays, A Delta Book, 196617 „Camp” este o noțiune greu de tradus literar. Este un uni-

vers ce ține de spiritualitatea în aceeași timp cultă, dar șitrashy. Este exces, panaramă, panoptic, bâlci.

18 Aristotel, Op. cit., p. 6619 Derek Parfit, Reasons and Persons, Clarendon Press,

Oxford, 1984, p. 2020 Aristotel, Etica Nicomahică, Ed. Științifică și Enciclope-

dică, București, 1988, p. 1521 Schwartz Thomas, „Obligations to Posterity” în Richard

I. Sikora, Brian M. Barry (eds.), Obligations to Future Gene-rations. White Horse Press, 1978

22 Melinda A. Roberts, David T. Wasserman (EDS.), Har-ming Future Persons: Ethics, Genetics and the NonidentityProblem, Springer, 2009

23 În contextul acestui eseu este vorba de persoanele-eroicreați de autorul scenariului, operei cinematografice.

24 Parfit, Op. cit., p. 37325 Ibidem, Cap. Motive și Persoane26 Îi vom spune în continuare „non-identitate”, ca și cum ar

fi vorba de o identitate arbitrară, în cheia conceptelor de fizicăcuantică.

27 Lucian Pintilie, Bricabrac, Editura Humanitas, București,2003, p. 356

Echipa de la Reconstituirea

lumina românească din voivodina


De fiecare dată când aflăm că poetul Ioan Babapregătește o culegere de poezie, un almanah panora-mic al liricii românești sau a unei antologii, suntem sigurică ne pregătește o adevărată surpriză, în primul rândprin alegerea lui de a include cele mai de sus valori alepoeziei contemporane, nume și versuri cunoscute atâtîn țară, cât și în străinătate și în al doilea rând să reali-zeze o punte de legătură între două literaturi– cea sârbăși cea română – care, indiferent că sunt literaturi vecine,încă nu sunt cunoscute îndeajuns cititorilor datorită ba-rierei lingvistice. În culegerea de față sunt incluși și poețicare aparțin literaturilor minoritare din spațiul multicul-tural al Timișoarei, respectiv al orașului Novi Sad. PeIoan Baba, redactor-șef al revistei „Lumina”, (a redactatpeste 130 de volume, inclusiv colecția revistei), scriitorși poet optzecist din Voivodina (55 de scrieri publicateîn cărți), îl cunoaștem și ca un bun autor de antologii li-rice, lexicoane și monografii, precum: Pe șevaletul ori-zontului (panoramă de versuri), Uzdin 1986;Compendiu biobibliografic. Scriitorii, Colecția revisteiLumina, Novi Sad 1997; Antologia Literaturii şi Artei dincomunităţile româneşti, Volumul I - Banatul iugoslav (încolaborare cu Cătălin Bordeianu), Editura INSCR, Iaşi1998; Lexiconul Artiștilor Plastici Români Contemporanidin Iugoslavia, Colecția Lumina, Novi Sad 1999; Flori-legiu basarabean, Colecţia „Lumina”, Panciova 2002;Florilegiu bănăţean, Colecţia Lumina, Panciova 2002;Lumina. Contribuții monografic-bibliologice, Editura Li-bertatea, Panciova 2016; Banatul în memoria clipei. Al-manah panoramic al liricii românești, EdituraLibertatea, Panciova 2017.

Culegerea de lirică contemporană Novi Sad-Timișoara, НОВИ ДУХОВНИ МОСТ/ NOVI DUHOVNI

MOST/ PUNTE SPIRITUALĂ NOUĂ, propune publicu-lui o selecție de 20 de poeți în tălmăcirea din limbasârbă în română de Ioan Baba și o selecție de 20 poețiromâni traduși în sârbă de Ivo Mucian, idee la care auajuns în comun cei doi confrați și prieteni.

Culegerea de față are în comun un lucru – poețiiincluși provin din Novi Sad, respectiv din Timișoara,orașe, care, în anul 2021, vor purta titlul de Capitale Eu-ropene ale Culturii. De aceea, această culegere este bi-nevenită pentru ridicarea unei noi punți de legătură întrecele două literaturi, sunt scoase la suprafață valorile spi-rituale ale poeților-rezidenți sau nonrezidenți ai acestordouă orașe. Intermediarul sau mediatorul care face le-gătura dintre cele două literaturi este Ioan Baba, fiindîntotdeauna la curent cu noutățile lirice ale poeților con-temporani, care a inclus, în acestă carte, în primul rândnume ale poeților – membrii ai Societății Scriitorilor dinNovi Sad.

Chiar și aspectul vizual cu o privire de sus din ochiulunui porumbel spre Noul Sad, realizată de doi artiști fo-tografi, Aleksandar Baba-Vulić și Branislav Marković-Umbra ni se înfățișează ca o „pasăre măiastră” în spiritbrâncușian, cu inima caldă din imaginea orașului de peDunăre.

Societatea Scriitorilor din Novi Sad este înființată înanul 2018 cu dorința de a strânge laolaltă scriitori de di-ferite generații, care scriu în limbile minoritățilornaționale din Voivodina, continuând astfel tradiția poe-tică a orașului Novi Sad, care, încă din secolul alXIX-lea în jurul Maticei Srpska s-au astrâns cele mai cu-noscute nume ale liricii sârbești, precum erau Jovan Jo-vanović Zmaj sau Laza Kostić. Astăzi SocietateaScriitorilor din Novi Sad (Društvo novosadskih književ-nika) vine cu intenția promovării vieții literare și culturaledin acest oraș, precum și scoaterea în evidență a pro-blemelor legate de poziția scriitorului în societate. Astfel,

Virginia Popović

Novi Sad & Timișoara – „Capitale Culturale Europene”, 2021

O NOUĂ PUNTE INTERCULTURALĂ ÎNTRE CITITORI șI LITERATURI*

*Novi duhovni most / Punte spirituală nouă, Editor DNK(Societatea scriitorilor din Novi Sad, 2019, 156 p.



prin lansări de carte, festivaluri sau serate literare sepromovează conținutul cultural și sistemul de valori,precum și multiculturalismul prin care se caracterizeazăorașul Novi Sad, iar deja în primele două luni ale anului2020, cinci membri au adus acasă prestigioase premiiliterare care poartă numele marilor predecesori: DjordjoSladoje – „Premiul excepțional Vuk” [Stefanović Kara-džić], acordat de Comunitatea cultural-instructivă a Ser-biei, Ioan Baba – Premiul ”Hyperion” la FestivalulInternațional de Literatură „Mihai Eminescu” DrobetaTurnu Severin, Djordje Despić – Premiul „MilošCrnjanski” (Belgrad), Balgoje Baković” – „Premiul JovanJovanović Zamaj” acordat de Matica srpska („Matcasârbească” cea mai veche instituție din Balcani) șiZdenka Valentová Belićova, premiată la FestivalulInternațional „Pars poetry” Smonenice – obținute deci,în Serbia, România și Slovacia.

Pe de altă parte, Ivo Muncian, cunoscut poet, publi-cist şi traducător timişorean, este autor a peste o sutăde cărţi: poeme, poezii pentru copii, povestiri, eseuri,monografii. Amintim antologiile: Косово српска светаземља (Kosovo pământ sfânt al sâr bilor), Uniunea Sâr-bilor din România, Timișoara 1999, Заљубљени Орфеј(Orfeu îndrăgostit), Antologia liricii de dragoste, UniuneaSârbilor din România, Timișoara 2007, Српски писциу Румунији (Scriitori sârbi din Româmia), lexicon/anto-logie, Uniunea Sârbilor din România, Timișoara 2007,Шака росе/ Un pumn de rouă, Antologie de lirică româ-nească pentru copii, ediție bilingvă sârbo-română, Zma-jeve dečje igre, Novi Sad 2011; С оне стране дуге /Dincolo de curcubeu), antologiea poeziei sârbești pen-tru copii, ediție bilingvă, Zmajeve dečje igre, Novi Sad2012, iar în 2016 la Editura Libertatea din Panciova apublicat antologia de poezie sârbă intitulată Viaţa ca unpoem sârbesc, în care a inclus 85 de poeţi sârbi repre-zentativi, aparţinând mai multor generaţii literare. Spresfârșitul anului trecut, lui Ivo Muncian i s-a decernat„Premiul pentru Opera vieții” acordat de Matcaemigranților din Serbia.

Astfel, iată, cei doi confrați, de o parte și de cealaltăparte a graniței, continuă demersurile începute de mariipredecesori. Să nu uităm unele raporturi literare dintremisionari proeminenți - precum Vuk Stefanović Kara-džić, Gheorghe Asachi, de Dositej Obradović, VasileAlecsandri, Mihai Eminescu, Branko Radičević, MilošCrnjanski, apoi Leposava Pavlović, Moise Molcuțiu (MiuMărgineanu), Ion Bălan, Vasko Popa, Nichita Stănescu,Marin Sorescu, Tudor Arghezi, de scriitorii diplomațiJovan Dučić, Ivo Andrić, Tudor Vianu.

În interviul „Eternitatea gloriei” acordat lui Ioan Babala împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Vuk Stefa-nović Karadžić (1987), distinsul slavist Dorin Gămu-lescu menționează relația dintre cărturarul și poetulSima Milutinović Sarajlija cu Mihai Eminescu, precizândcă traducerile din anul 1861 ale lui Gheorghe Sion, mar-chează începutul introducerii în circuitul științific a ope-relor lui Vuk Stefanović Karadžić în România. Dar, între1880-1882, vreo 40 de traduceri noi, care după cumspunea exegetul lui Eminescu – Perpessicius – au fostpublicate în revista „Timpul” al cărui redactor a fost poe-

tul național Mihai Eminescu, „trădează pana unui maes-tru al versului”.

Amintim și unele realizări contemporane. Antologiapoeziei sârbe (sec. XII – sec. XX) de Ioan Flora(București, 1999, Satu Mare 2004); câteva antologii depoezie sârbă modernă, contemporană, a poeților ro-mâni din Voivodina, a avangardei românești sau a poe-ziei române contemporane, alcătuite de Petru Cârdu șiapărute la Panciova-Belgrad, Vârșeț și Novi Sad, sautraduceri însemnate de Adam Puslojić, Simeon Lăză-reanu, Ileana Ursu, Mariana Dan. Pe de altă parte, suntmulte exemple cu traduceri din literatura sârbă publicateîn România, printre cei mai zeloși fiind Jovan Radin Pe-janov, Anghel Dumbrăveanu și Neboișa Popovici, Sla-vomir Gvozdenović, Octavia Nedelcu, Lucian Alexiu.

Toate cele, continuă să se edifice prin contribuțiilegenerațiilor de astăzi. În culegerea de față, НОВИДУХОВНИ МОСТ/ NOVI DUHOVNI MOST/ PUNTESPIRITUALĂ NOUĂ sunt incluși patruzeci de poeți dincele două țări. Autorii din Novi Sad incluși de Ioan Babaîn această culegere sunt: Miroslav Aleksić, Ioan Baba,Blagoje Baković, Bordás Győző, Nataša Bundalo Mikić,Zdenka Valent-Belić, Zoran Đerić, Gordana Đilas, Mir-jana Frau Kolarski, Vladimir Kopicl, Jelena MaričevićBalać, Snežana Nikolić, Olena Plančak-Sakač, DušanRadak, Selimir Radulović, Bojan Samson, Djordjo Sla-doje, Dalibor Tomasović, Stevan Tontić și Nenad Ša-ponja, aceștia fiind și membrii ai Asociației Scriitorilordin Serbia sau ai Societății Scriitorilor din Voivodina, uniifiind și membrii organizațiilor scriitoricești din România,Ungaria, Slovacia.

Poeții timișoreni incluși în acest volum sunt membriiFilialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România:Lucian Alexiu, Adrian Bodnaru, Eugen Bunaru, Nina Ce-ranu, Ilie Chelaru, Blagoie Ciobotin, Tudor Crețu, EugenDorcescu, Manolita Dragomir-Filimonescu, SlavomirGvozdenovici, Ion Jurca Rovina, György Mandics, Con-stantin Mărăscu, Goran Mrakici, Ivo Muncian, MarianOdangiu, Dumitru Oprişor, Ljubinka Perinac Stankov,Robert Şerban și Balthasar Waitz.

Firește, toți sunt incluși grație creației poetice, dar,cine se va apleca asupra biobibliografiilor acestora, as-tăzi accesibile în diverse forme virtuale sau tipărite, vaconstata că în ambele cazuri, printre aceștia se găsescpersonalități proeminente ale culturii sârbești șiromânești cu ecouri literare europene, redactori ai pres-tigioaselor reviste, editori, colaboratori la un numărmare de periodice culturale din Serbia, România sauprin lume și Europa, dar și tineri autori, studenți și scrii-tori pe cale de afirmare.

***Termenul de transculturalitate se referă la procesul

reciproc de interferare a diferitelor culturi. Adeseori sevorbeşte în discursul cultural şi politic de multiculturali-tate (pluriculturalitate) sau interculturalitate. Pentru tra-ducător – definit metaforic dintotdeauna ca un călătorprin spaţii şi timpuri, bun cunoscător al limbii, iar în ter-meni de specialitate ca mijlocitor între culturi, specialistîn comunicare, limbajul joacă în procesul de comuni-care inter- şi transcultural un rol esenţial, deoarece fie-



care cultură în parte se exprimă prin limbă. În cadrulacestei comunicări culturale traducerile și tălmăcirileocupă un loc important. Privite din exterior traducerileîn româneşte sau sârbește a versurilor, dar și a prozeidin Timișoara, respectiv Novi Sad reliefează fenomene,raporturi, un factor de reflecţie asupra propriei identităţi.

Poeții incluși în această culegere, ori că aparțin cul-turii majoritare, ori că aparțin unei minorităţi etnice, fie-care dintre ei vor să-şi exprime emoţia în limbacomunităţii lor. Aşadar o comunitate minoritară în cadrulunei culturi majoritare se întoarce, inevitabil recurent,spre ideea de cuvânt şi spre ceea ce semnifică el pen-tru traducerea şi exprimarea sensibilităţii, dar şi a iden-tităţii (Carmen Dărăbuș), în care sens, din carte,spicuim: „Cuvântul din care răsfoiești literatura/ în carevei trăi și după moarte. Ne repetăm cu toții./ Ca un bar,în diferite variante, lemne moarte pentru totdeauna/ încare trăiește dragostea noastră. Cuvinte./ Dovada neeste primăvara. Lichidarea mare a blândeții. Noile vieți.”(Dalibor Tomasović, Cântecul balenelor ucigașe).

Arta cuvântului devine o incitare a conotaţiilor latentedin denotaţie; ea creează nu doar imaginea, ci şi înţe-legerea ei, ceea ce presupune un sediu iniţial unic, alSinelui. Astfel, în Culegerea lirică de față, la unii autoriincluși apare noţiunea de „cuvânt” sau elemente din fa-milia sa lexicală: cuvânt: „Casa în mişcare. Casa de larădăcina cuvântului./ Ascunsă-n iris, ea se dăruieştevântului.” (Blagoje Čobotin, Anatomia casei neglijate);„De ce să ai încredere în cuvântul meu?/ Știi că sunt zu-grav cu experiență” (Mirjana Frau Kolarski, Cardio-gramă); poezie „...de dragul tău ostenesc de ani şi anila o poezie lungă/ scrisă numai pentru tine” (BalthasarWaitz, De dragul tău); scriere „în el se scriu versurilesingure/ el e mai adânc decât talpa vieţii” (SlavomirGvozdenović, Viziune despre scaunul vecinului); carte„aţâţam preoţii şi albinele cu polen din cartea lui Vuk”(Slavomir Gvozdenović, Crnjanski la Timișoara), sau„Scripturile sfinte sunt transcrise/ pe pergamente” (Ste-van Tontić, Cartea sacră) sau trimiterea către doi nemu-ritori prin cuvântul scris, în zborul berzelor de lângămânăstirea de la Kovilj „Pe țesutul zenitului infinit/ [care]dusu-s-au peste Santa Maria della Salute/ Spre doi lu-ceferi/ Către sempiternii Laza și Mihai” (Ioan Baba, Con-tinuarea vieții). Just, trimitere simbolică, invocându-i peLaza Kostić (1841-1910), cel care a muncit o viață lapoezia „Santa Maria della Salute” și Mihai Eminescu(1850-1889), cel care ne-a dăruit „Luceafărul”, fiindsemnificativi și pentru interferențele seculare dintre celedouă popoare și culturi ca autori care s-au găsit înatenția multor traducători și tălmăcitori dintr-o limbă înalta.

Realizări impozante despre cuvântul scris și tălmăcitsunt consemnate în reviste și cărți care ar putea să con-stituie volume de bibliografii aparte, cum sunt, spreexemplu, cele patru-cinci tomuri de bibliografie și mo-nografia „Lumina”. De aceea vom consemna doar uneledin traducerile și tălmăcirile celor doi „antologatori”dintr-o limbă în alta, apărute într-o țară sau alta, unelefiind realizate și în conlucrare cu alți traducători.

Din sutele de autori și traduceri de Ivo Muncian,

amintim cele în volume, din limba sârbă în românește:Desanka Maksimović, Stevan Raičković, Milan Nena-dić, Slobodan Rakitić, Ljubinko Popović, Milovan Vite-zović, Matija Bećković, Čedomir Milenović, DositejObradović, Spasoje Grahovac, Blagoje Čobotin, RadeDraninac, Vladislav Petković Dis, Dobrica Ćosić, MilošCrnjanaski iar din română în limba sârbă, Jon Marin Al-mažan, Joan Baba.

Facem excepție și de sutele de unități bibliograficetraduse de Ioan Baba, consemnând tălmăcirile inserateîn dverse cărți, în limba sârbă: Cătălin Bordeianu, Flo-rentin Smarandache, Ștefan Alexandru Baișanu, IulianFilip, Leo Butnaru, iar în românește: Vasko Popa, Flo-rika Štefan, Miloš Nikolić, Mića M. Tumarić, Pero Zubac,Nedeljko Terzić.

Locul ocupat de literatura română în traducerile sâr-beşti și invers a fost cercetat și pe mai departe se cer-cetează pe baza antologiilor de poezie editate. Deaceea traducerea poeziilor din această culegere, reali-zată de Ioan Baba și Ivo Muncian nu este o întreprin-dere facilă, ci, dimpotrivă, presupune multiple şicomplexe dificultăţi sesizate, mai ales că sunt conștiențipe deplin că prin intermediul traducerilor lor se constru-iesc valoroase punţi spirituale peste imense goluri decunoaştere. Astfel, popoarele şi culturile se apropie, seinterferează şi se îmbogăţesc reciproc.

Aşa cum este foarte bine cunoscut, traducerile con-stituie principala modalitate de apropiere faţă de unscriitor străin. Numai prin intermediul lor diversitateacreativă a omenirii se face cunoscută şi devine fecundăîntr-o altă arie lingvistică şi într-un nou mediu receptor.De aceea, versurile incluse în această carte, care provindin două orașe înfrățite, Timișoara și Novi Sad, adusecititorilor într-o transpunere poetică extraordinară dintr-olimbă în alta sunt o adevărată panoramă a societățiicontemporane, a sentimentelor și mentalității, precumși înțelegerii concepției de a fi într-o perioadă pe deplinmetamorfozată de noile concepții ale lumii, suprapusepeste societatea tradițională. Poezia, scoasă din ano-nimat, prin intermediul traducerilor lui Ioan Baba și IvoMuncian (precum și al colaboratorilor lor din acastăcarte), având rol de mediatori culturali, devine o puntede legătură între cititori, iar cititorii – adevărate punțiîntre literaturi.

BibliografieIoan Baba, Lumina. Contribuții monografic-bibliologice,

Editura Libertatea, Panciova 2016Ioan Baba, Compendiu biobibliografic. Scriitorii, Colecția

revistei Lumina, Novi Sad 1997Ivo Muncian, Scriitori Sârbi din România, Uniunea Sârbilor

din România, Timișoara 2007Ioan Baba, Mărturisiri, confluențe: Eternitatea gloriei, in-

terviu cu Dorin Gămulescu, (p. 29-36), Editura „Ando Tours”Timișoara & Editura „Tibiscus” Uzdin, 1997

Vasa Barbu – Nicu Ciobanu, 65 de ani de beletristică(1947-2012), Editura Libertatea, Panciova, 2013

Carmen Dărăbuș – Virginia Popović, Literatura de limbaromână din Serbia și antropologia culturală. Editura Risoprint,Cluj-Napoca; Editura Fond Europa, Novi Sad, 2012


scriitori români de pretutindeni

Aurul zăcea acolo unde zăceaDuță nu avea virtuțile speculative ale lui Totoșu, nici

filozofice și nici financiare. Și nici nu era pinguin, cumcredeau unii. Nu-l interesau nici cărțile, nici banii și niciaurul. Își pierduse verigheta și nici nu i-a păsat. Priori-tatea la el erau virtuțile reproductive. Se reproducea cucine se nimerea, fără să facă vreo deosebire de la unala alta. Se făcuse chirurg, meserie în care era nevoiede virtuți operative. Era directorul spitalului, iar nevastalui era farmacistă. Deci era cum nu se putea mai bine,că Totoșu l-a chemat pe el și nu pe altul, la patul său debolnav.

Duță era mult mai tânăr decât fratele său Totoșu, iaracesta se ocupase de el ca de propriul său copil îndră-git, cum tot nu avea el copii. Duță, chirurg, l-a ascultatpe fratele său la plămâni, i-a luat temperatura, tensiu-nea, pulsul și cam asta. Între timp, Totoșu i-a povestitcă salvase aurul de la bancă și îl pusese în siguranță.I-a mai dat niște prafuri, să le ia cu apă, însă tempera-tura nu i-a scăzut. Dimpotrivă, starea lui Totoșu s-aagravat, cu toate că Duță era tot timpul acolo la el. Darce putea face dita-mai directorul de spital la o pneumo-nie galopantă? Nu existau antibiotice pe vremea aceea,nu exista nimic. Febra îi creștea tot mai mult, situația is-a agravat, cum spuneam. Totoșu a simțit că i s-astrâns funia la par. Trebuia să-și facă testamentul.Notar? Nuuu. Era exclus să cheme vreun notar, cândlichelele și bandiții de comuniștii, susținuți de armatarusă, alergau după aurul din bănci și după cocoșeii dela oameni. Nu puteau încredința secretul familiei vreu-nui notar. Fratele Alecu era magistrat, dar locuia tocmaila Castranova și era grabă mare. Nu existau niciun fel

de complicații juridice, iar în tradiția multiseculară a fa-miliei lor, era suficient cu un testament verbal. Martor afost bătrâna, credincioasa servitoare. Ea era o țărancăanalfabetă și superstițioasă, care întotdeauna zicea căaurul era ochiul dracului.

Duță a trebuit mai întâi să jure cu mâna pe Biblie.Era o Biblie în franceză, dar tot Biblie era, amândoicunoșteau franceza și oricum nu aveau de citit dinSfânta Scriptură tocmai acuma. A jurat cu mâna pe Bi-blie și cu ochii la portretele părinților lor, ce atârnau peperete. Aceștia se uitau din tablouri la Duță, îngenun-chiat lângă patul muribundului, smerit și cu coatele pemarginea patului. Duță a jurat să împartă aurul cu fra-tele Alecu. Apoi, Totoșu i-a spus unde ascunsese aurul.În ghețărie. Acolo o fi răcit. Doctorul a trebuit să facămai multe transporturi cu gălețile pline de aur în noap-tea aceea. Servitoarea a adormit în fotoliu, lângă patullui Totoșu, deși nu era obiceiul ei să adoarmă când tre-buia să stea de veghe. Nu i se mai întâmplase. Cânds-a trezit, se simțea rău și a vomitat. Doctorul a vrut săo ajute, să-i dea ceva prafuri, însă ea a refuzat oriceajutor, s-a dus în curte, a continuat să vomite și a mân-cat pământ sau iarbă. Vreun leac băbesc, ca pisicile.Cât dormise ea, Totoșu închisese ochii pentru tot-deauna și era rece. Fusese un om zdravăn, în putere,iar servitoarea dormea în fotoliu lângă patul lui, când elmurea. Barim să-i fi aprins o lumânare. Totoșu a închisochii fără lumânare. Duță a scris certificatul de deces,iar doi din subalternii lui de la spital au semnat fără sămai aibă nevoie să vină și să vadă cadavrul. Au spuscondoleanțele cuvenite și a fost suficient. Au semnat peneverificatelea. Cum să verifice ei spusele directorului

Victor Ravini

CASTRAVEțIA SAU BALAMUCUL VESEL

(II)



lor?Mormintele Răcovenilor erau răspândite prin mai

multe localități din județ, pe unde aveau moșiile și cona-cele. Cei care fuseseră popi și protopopi erau îngropațichiar lângă zidul bisericii unde slujiseră. Nevestele lornu putuseră beneficia de aceeași onoare, ci zăceau prinmormintele neamului, pe ici și pe colo. Totoșu nu segândise niciodată la moarte și nu își cumpărase vreunloc de veci, cum mereu cumpărau cei din neamul lor șise luau la întrecere cu cavouri de marmoră sau de gra-nit. Unde să-l înmormânteze? Duță i-a găsit în toatăgraba doi metri pătrați, mai încolo, în fundul cimitirului,unde era mai ieftin, de la Axinte Pălărierul, mai încolocând mergi pe dreapta, cam prea aproape de cimitirulcatolic, dar n-are a face. La înmormântare, servitoareaabia se ținea pe picioare. I-a spus lui Alecu de jurămân-tul cu aurul și cu testamentul verbal. Duță nu apucasesă-i spună de aur, în tevatura aia cu înmormântarea.Servitoarea nu știa cât aur era. Nu văzuse și nu îi spu-seseră despre cât aur era vorba, mult sau puțin. A muritla scurt timp după aceea. Ultimele ei vorbe au fost căaurul era ochiul dracului.

Alecu a venit de la Castranova la Duță într-o noapte,ca să nu-l vadă nimeni, și i-a spus că în orașul lui se fă-cuseră arestări masive. Se aștepta să fie arestat și el.Desigur că urma să îi vină rândul și lui Duță să fie ares-tat. Alecu vorbise cu un om de încredere, un fost vameș,să-i treacă Dunărea cu o șalupă în Iugoslavia, unde Titoo rupsese cu Stalin. Să fugă amândoi din țară, cu ne-vestele și copiii. Aveau fiecare câte un băiat. Duță îlavea pe Victor, tizul meu, iar Alecu îl avea pe Dumitru.Să ajungă la Geneva, unde Alecu cunoștea câțiva dinprietenii lui Totoșu, de la banca elvețiană, unde își făceael mișculațiile necesare. Cu aurul de la Totoșu, puteaufugi din țară și să începeapă o viață nouă, departe dedezastrul din țară.

– Vai ce păcat! zise Duță. Vai, de ce ai venit așa târ-ziu? Vai, să fi venit mai acum câteva zile! Și eu m-amtemut că o să mă aresteze, vai de soarta mea.Ajută-mă, Doamne, Isuse Cristoase și Maica Precistă,uite că îmi fac și cruci! Am făcut și eu ca toți ceilalți careaveau pistol, decorații din război, steagul tricolor și cemai aveau. Am luat trenul la București, vai și amar, maialaltăieri. Și am aruncat de pe pod aurul în apă! a expli-cat Duță și l-a asigurat pe fratele său Alecu că în felulacesta, o să-i fie mai ușor să reziste la cazne și să nule spună bandiților ăștia de comuniști unde e aurul. Iardacă nu va rezista și le va spune unde l-a aruncat,n-aveau comuniștii cum să-l mai scoată din apă. Barimsă nu se aleagă jigodiile alea cu aurul lor, de la fratelelor.

Nu mai era nimic de făcut. Aurul zăcea acolo undezăcea.

Alecu s-a întors acasă la Castranova. Peste câtevazile l-au arestat. Chiar și nevasta lui a fost arestată.Ceea ce mai rar se întâmpla. Iar băiatul lor, Dumitru, adispărut. Ultimii care l-au văzut ziceau că el alerga șiurla că se aruncă în Dunăre să se înece. Nu l-au găsitînecat. N-a ieșit nicăieri la suprafață. L-au căutat de la

Zăcătoare și până la Grătare. Nu știu ce sunt alea, darașa se vorbea. Gata, dacă s-a înecat, s-a înecat. Auuitat de el și prietenii și Securitatea și ăia cu luatul la ar-mată. A ieșit la iveală tocmai la București, fără să maiafle nimeni din orașul lui. Uitaseră de el. Și nici laBucurești nu știa nimeni de el ce și cum, de unde pânăunde. Cum, necum, a ajuns de s-a întreținut jucândrugby și pictând decoruri pentru la teatru sau portretelelui Marx, Engels, Lenin și Stalin pentru parăzile comu-niste. El însuși mi-a spus că cel mai ușor îl făcea peMarx. Îi punea acolo barbă multă. Însă el acum neagăcu strășnicie că ar fi pictat portretele alea și că mi-ar fispus mie așa ceva. Cică el e un om onest, dintr-o bu-cată, și nicidecum nu a făcut concesii comunismului, caalții.

Farmaciștii pricep astea mai bine Pe Duță nu l-au arestat. A rămas director de spital,

neclintit. Se cam mira lumea cum de nu a fost arestatși el, când fratele lui fusese arestat și când toți cei decondiția lor socială fuseseră ridicați și nu s-a mai auzitnimic de ei. Și veni într-o bună zi, acea zi fericită și ne-uitată zi, vestea când am aflat toți de la megafoanelede radio de pe străzi, că Stalin a murit. Se strânseselumea ciopor să asculte la căldările urlătoare din stâlpi.În acel an 1953, primăvara a venit tocmai în acea bla-goslovită zi de 5 martie. Soarele strălucea, iar Dumne-zeu ne dădea dovada că nu murise, cum bombăneabunica. Cei ce își pierduseră credința în Dumnezeu,s-au dus la biserică și au aprins o lumânare. Nu pentrusufletul lui Stalin, ci ca să-i mulțumească bunului Dum-nezeu că nu dormea.

Atunci, în acele zile funebre vesele, s-a aflat că Duțăse îmbolnăvise. Tot orașul vorbea că directorul spitalu-lui, chirurgul Răcoveanu, se îmbolnăvise de o boală in-curabilă. Tocmai el, ca nimeni altul. Niciunul din mediciisubalterni lui nu mai pomenise așa boală și niciun altmedic cu cabinet în oraș la noi. Cangrenă la un picior,sau cam așa ceva, după cum auzeam eu, dacă diag-nosticul o fi fost corect sau era doar un cuvânt pentrunoi, ăștia. Nu, n-avea diabet. Așa boală necunoscută?Și la vârsta lui, cum așa ceva? A luat trenul la București,să vadă ce zic profesorii de la facultatea de medicină.Mda, era cam ciudat, au încuviințat cei mai mari profe-sori, era ceva mai atipic, neobișnuit. Nu mai văzuserăașa ceva. Era un caz. Nu, nu putea scăpa de amputare.Era urgent. L-au amputat. L-au trimis acasă, cu rețetă,să urmeze un tratament. Avea toate șansele să scapenumai cu atât.

Le cam părea rău orășenilor noștri pentru el, dar nuchiar din toată inima. Unii clătinau din cap și mormăiaucă așa îi trebuie. Se zicea că era cel mai antipatic medicdin oraș, un bădăran, un necioplit. Nu știa să vorbeascăfără să jignească. Își făcuse dușmani peste tot, n-aveaprieteni. N-a râs, n-a zâmbit niciodată. Medicii subal-terni îi știau de frică. Era cel mai rapid chirurg, însă eraun măcelar și lăsa cicatrici urâte. Printre femei, se vor-bea să nu cumva să ajungă pe mâna lui. Alții râdeau,cum o să mai pună el jos femeile una după alta, acuma


scriitori români de pretutindenicu piciorul tăiat cam de la gleznă? Și-a urmat tratamen-tul conștiincios, că doară era medic.

Chiar soția lui, Doduța, farmacistă, îi prepara prafu-rile în farmacia ei, după rețeta magistrală scrisă de pro-fesorii din București. Așa o poreclise Totoșu, dinsimpatie, când le-a fost naș la nuntă: „Se cunună Duțăcu Doduța.”Așa i-a zis și soțul ei și toată lumea în oraș.De fapt, pe ea o chema Theodora. Totul ar fi mers cumnu se putea mai bine pentru Duță. Dar rețeta n-o fi fostbună. Ce avea de nu era bună? Cangrena i-a reapărut,mai sus de unde îl amputaseră. Acum se ducea mai desla București, profesorii îi scriau mereu rețete, însă can-grena avansa. I-au tăiat din nou piciorul, ceva mai sus.„Așa îi trebuie, să ajungă la mila nevestei, să-i facă earețetele.” Desigur că i le făcea pe de pomană, că doarn-o să plătească zgârciobul de el tocmai soției sale, chitcă nu mai era farmacia ei. Farmaciile fuseserănaționalizate. Ea era o farmacistă corectă, modestă,chiar umilă față de clienți și o soție resemnată. La toțile era milă de ea, mai ales femeilor. O martiră, ziceauele, cu așa soț. El era un necioplit și un insolent, care îidisprețuia pe toți, un om josnic, un netrebnic. Fără săfie nici ginecolog, nici venerolog, el scria rețete pentruuz venerian unor femei și le trimitea cu rețetele la far-macia soției sale. Își trimitea la ea întreg haremul săude femei de cea mai joasă speță din oraș, șteoalfele tu-turor, printre care chiar și Mița Filantroapa. Mița era ser-vitoare la niște boiernași, de lângă parcul orașului. I sezicea Filantroapa deoarece nu lua bani, la ea era pegratis. Veneau la ea toți soldații de la regimentele dinmarginea orașului. Soldații fugeau noaptea de la regi-mente și dădeau cu pietricele în geamul ei de la man-sardă. Ea deschidea ferestruica și întreba: „Cine e?”Soldații răspundeau: „Noi!” Iar Mița cobora cu căldărilesă ia apă de la șipotul din parc.

Soția lui Duță vedea ștampila lui de doctor cu sem-nătura Dr. Răcoveanu și servea clientele corect, cu unzâmbet profesional. Era o doamnă sobră și distinsă.Clientele trimise de el, dimpotrivă, se uitau la ea cudispreț și erau vulgare. I se mai și adresau în bătaie dejoc cu „doamna farmacistă Doța”. Iar Duță, soțul ei,când vorbea despre ea, îi zicea Dodoața sau Dodoașacu cocoașa. Ea nu avea nicio cocoașă, dar, când pre-para medicamentele la farmacie, stătea aplecată, cuspinarea încovoiată. El îi zicea: „Ce stai așa cocoșată?!”Ea nu îi răspundea nimic. De ani și ani de zile, farma-cista Doduța era cunoscută ca fiind cea mai umilită șimai resemnată soție din tot orașul. O soție model, zi-ceau bărbații, însă unele femei ziceau că ele în locul einu l-ar fi suportat și l-ar fi dat dracului. Multă lume îldădea dracului, însă dracul nu îl lua. „Nici măcar dracunu vrea să-și strice firma cu așa concurent.” Unelefemei ziceau că ele în locul Doduței, l-ar fi otrăvit, i-ar fipus ceva în mâncare.

Cum spuneam, Duță a trebuit să ia trenul mereu, săfacă aceeași călătorie peste podul de unde zicea căaruncase aurul în apă și să se ducă la București, undeprofesorii de la facultatea de medicină se mirau cum eraposibil ca boala lui, cangrena lui, în pofida celui mai bun

tratament posibil, în loc să fie oprită, se accelera. Lavârsta lui? Duță și cu Doduța locuiseră deasupra farma-ciei lor, însă au fost naționalizați și mutați forțat cu chirieîntr-o casă mai mult decât modestă, pe o stradă carese numise Bd. Ferdinand, iar acuma se numea Str. Ar-mata Roșie. Iar Doduța a fost mutată în farmacianaționalizată de la o altă farmacistă, fata lui Boțoganu,după ce i-au naționalizat banca. Personalul farmaceutica fost mutat dintr-o farmacie într-alta, ca nimeni să numai lucreze în farmacia unde fusese proprietar.

Erau trei farmacii în oraș și o Unitate Tehnico-Medi-cală, de unde își cumpăra lumea prezervative, că alt-ceva nici nu prea aveau, decât irigatoare ca singureanticoncepționale și pompițe de clismă, mai mari, maimici, mai potrivite. I se zicea pe scurt U.T.M. Aceeașiprescurtare ca la Uniunea Tineretului Muncitor. Profe-sorul nostru de română Matei Radomirescu, fost Pisică,poreclit Ienăchiță Văcărescu, îl prinsese pe colegul meude bancă cu un prezervativ. Vai de freza și de urechilelui, prin ce a trecut. Colegul meu, nu profesorul, căpoate nu m-am exprimat destul de clar gramatical. Ve-nise la școală cu un prezervativ și îl umfla cu gura, cabalon, în timpul orei. Îl arăta pe furiș, făcea fetele să-șivorbească la ureche și să chicotească. Nea Ienăchiță,cu ochiul lui de vultur pleșuv, l-a văzut. Atunci, colegulmeu a aruncat prezervativul sub bancă. Vulturul pleșuva venit ca un uragan, a băgat arătătorul de la hartă înprezervativ și l-a ridicat în toată măreția lui, ca pe unstindard. Ne-a dus la cancelarie pe amândoi, ca să fiemai sigur. Și ce anchete a făcut cu bietul meu coleg, defață cu toți profesorii. O profesoară l-a certat: „Băiat așamare și te mai joci cu baloane!” Soțul ei i-a șoptit cevala ureche, iar ea a holbat ochii și era să leșine. Directo-rul școlii îl apucase de urechi, îi zgâlțâia capul în toatepărțile, cum scuturi un nuc să cadă nucile, și urla la el,să spună de unde îl avea. Iar eu, sincer cum numai euputeam să fiu așa sincer, am răspuns în locul lui: „De laU.T.M.” Încă de pe atunci aplicam deviza pe care ampus-o în gura unui personaj din Doldahavsrullarna, ocarte publicată în Suedia: „Adevărul și numai adevărul,însă nu întreg adevărul”. Toți profesorii au înlemnit, n-aumai zis nimic, au crezut că Uniunea Tineretului Muncitordistribuia prezervative la elevi. Directorul l-a lăsat înpace pe colegul meu cu urechile ca focul și a scăpat,dat afară din cancelarie cu un șut în fund. Colegul meua scăpat cu un șut în fund, nu directorul.

Strada cu mai multe numeLumea se plimba „pe farfurie”, în jurul monumentului

eroilor, în fiecare seară, când preocuparea fiecăruia erasă știe, cine cu cine se va duce acasă. Dacă nu apucăsă se ducă cu cineva, barim să știe cine cu cine pleacăși unde se duce. Str. Armata Roșie era mai aproapedecât veceul public din cealaltă piață. Așa că șmecheriinu se mai duceau la veceul public, ci urinau pe perețiicaselor de acolo. Era strada spre gară, iar noaptea,când veneau călătorii de la tren, nu era lumină pestradă. Ori era stricată uzina electrică, ori spărgeau ca-reva becurile cu piatra. Așa că lumea contribuia voluntar



la schimbarea inoficială a numelui străzii, din Str. Ar-mata Roșie în Str. Căcata. Mulți își aduceau mica saumarea lor contribuție, când treceau pe Str. ArmataRoșie, făcându-și datoria patriotică respectivă, mai micăsau mai mare, care îl trecea trecând pe acolo. Prietenulmeu Victor turba când concetățenii îl întrebau dacă lo-cuia pe Str. Căcata sau pe Str. Pișata.

Eu l-am recunoscut pe Duță într-o fotografie la Victoracasă, în orașul unde era el psihiatru, nu în orașul nos-tru. I-au dat lacrimile când i-am spus că mi-l aminteampe tatăl lui. Îl văzusem în copilărie prin oraș, pe lângămonumentul eroilor, cu o pălărie așa, o haină în dungiașa și cu pantaloni bufanți, golf, cam așa. Da, exact așaera, a încuviințat Victor. Și cu un ciorap ecosez, mi-amamintit eu. Stătea într-un picior, în cârje și cu un cracde pantalon prins cu ace de siguranță la brâu. Copilfiind, nu știam că era tocmai cel despre care auzeamcă i se amputase piciorul și credeam că era vreunul dinmulții invalizi de război. Trăgea din țigară ca o pompăde aspirație și dădea fumul pe nas ca o locomotivă. I-autăiat profesorii de la București piciorul bucată cu bucatăpână sus de tot, de tot. Până sus, sus. I-a trecut can-grena și la piciorul celălalt. Cică n-a mai ieșit prin orașcu cârjele după ce au început să-i taie și din acela.Ieșea din casă numai ca să îl urce în trăsură și să ia tre-nul la București, ca să-i mai scurteze din al doilea picior.Era și o zicală veche: taie coada câinelui dintr-odată,nu cu ciopârțica. Cu ciopârțica i-au tăiat întâi un picior,apoi pe celălalt, tot până sus de tot. Corpul i se terminacu testiculele și ce mai era.

Cam pe vremea aceea, când nu mai ieșea el dincasă, Doduța a venit la mama mea și a rugat-o să-iscrie surorii ei la Geneva, să-i trimită un scaun rulantpentru Duță. Mătușa Dacia, așa o chema, fusese pro-fesoara de matematică a lui Victor, la liceu, și fuseseprietenă cu o verișoară de-a lui Duță, domnișoara Flo-rica Răcoveanu, care mi-a dat mie Limba Română a luiSextil Pușcariu, când am intrat la filologie, carte inter-zisă pe atunci. Apropo: când au venit securiștii să-l ares-teze pe Sextil Pușcariu de acasă, nu știau că murise devreo lună și ceva. Mi-a spus asta chiar doamnaPușcariu, o nepoată de-a marelui nostru lingvist, profe-soară de franceză la școala profesională unde predameu româna la Brașov. Ea era născută la Paris, iar lamiliție îi scriseseră în buletin că era născută la Periș.Era revoltată de prostia celor care confundaseră Pariscu Periș, însă eu am asigurat-o că era mai bine așa.Dacă s-ar fi știut la secția de învățământ că era născutăla Paris, i-ar fi interzis să mai predea franceza.

Mamei mele i-a părut rău întotdeauna de Doduța,așa modestă și umilă cum era. Ar fi vrut s-o ajute, darrugămintea ei era complet nerealistă. Mama îi scriseseDaciei să-i trimită niște freze pentru cabinetul dentar alsoțului verișoarei lor. Obținuse autorizația de importpentru acele câteva freze, însă le-au oprit ăia la vamă,fără nicio explicație. În dinții cui or fi ajuns. Mama s-amirat că Doduța n-a insistat, cum insista lumea pentrutot felul de lucruri din pachet, ba chiar a avut o vagă im-presie că ăsta era răspunsul pe care îl aștepta. Peste

ani, a avut confirmația.Victor locuia la București pe vremea când tatăl lui

venea la operații. Știu de la Dumitru, vărul lui, fiul luiAlecu, că Victor nu s-a dus niciodată să-și vadă tatăl laspital. Făcea o școală de topometrie sau așa ceva, înBucurești. Înainte de asta, după ce a terminat liceul, s-adus să muncească miner, în subteran. Nu a dat la me-dicină de la început, că avea origine socială nesănă-toasă. Nu era voie, ca el, băiat de medic să devină și eltot medic. Era fascinat de frumusețea Bucureștiului.Toată viața a tânjit după capitală. Mereu venea cu tre-buri pe la Ministerul Sănătății, la congrese de ale lor depsihiatrie sau numai așa, ca să-și clătească ochii.

– De ce stai tu să ruginești în Fundu Marmației, sălocuiești într-un balamuc, și nu te muți la București? Sămuncești într-un balamuc, înțeleg, asta îți e meseria saucrucea pe care ți-ai ales-o. Dar să mai și locuiești într-unbalamuc? Să te deranjeze nebunii tăi și noaptea? Sănu-ți aerisești creierii?

Mie mi se păreau mai nebuni medicii decât pacienții.Și prima și a doua lui nevastă erau psihiatre, la fel și pri-mul soț al celei de a doua soții, cât și actualul amant alfostei lui soții. Toți patru i se înfățișau la raportul dedimineață, aliniați în fața lui. Plus că el era încurcat cutoate doctorițele, infirmierele, pacientele, bucătăreseleși cu toate femeile de acolo. El era consolatorul tuturorfemeilor, de sus până jos. Se arunca în partea lui ta-so,de unde moștenise virtuțile reproductive, însă Victor eraun om fin, stilat, intelectual, nu ca mârlanul de Duță.Vorbea poetic, cu citate din filozofi, cu fraze începute șineterminate, să le subînțeleagă fiecare femeie cumvoia. Avea o voce hipnotică, de le lăsa pe femei cu ochiiîn soare. În facultate fusese poreclit Contele Casanova.Se plimba prin oraș într-o uniformă albă de căpitan devapor. Era mândru, impunător și mergea cu niște pași,de parcă ar fi fost un arhanghel. Când era medic stagiarla țară, a fugit de acolo, că voiau țăranii să-l castreze.Miștocarii noștri i-au modificat porecla: „contele Casa-nova din Castranova”.

Nu, zicea el, că la București se făcea psihiatrie cuparul, cu electroșocuri și cu pastile nocive. Și ce dacă,i-am zis eu. Le dă cu parul în cap nebunilor, nu ție. Nu,că un post în București l-ar costa cât o Dacie nouă, iardupă aceea mai vine și tributul anual. Și ce dacă, nu daidin leafa ta, dai din ciubucuri. Nu, că el nu lua ciubucuriși nu-și putea el lăsa spitalul ăsta și ce o să se facă atâ-tea femei fără el. El nu-și putea lăsa haremul din spital.Cică nu le putea lăsa să sufere din cauza absenței luidin viața lor. Mda, ce se făceau atâtea femei fără el?I-am zis:

– Tu nu ai o sexualitate normală. Mi-a răspuns râzând ca un pașă: – Dimpotrivă. Mii și mii de femei au avut prilejul să

se convingă că eu am o sexualitate normală.Așa normalitate mai rar. Nu mai spun câte alte în-

curcături și-a creat. Până și moartea lui a fost o încur-cătură de neelucidat. Ajungem și la asta.

(va urma)

poesis


Lângă salciaînflorind neştiută – Calea Lactee*Lectură în zori –de pe carte cu palmaadun polenul*Desăvârşindu-şicu răbdare lucrarea –coji de ou sub cuib*Toţi după-o pâine –nimeni la sărbătoareaciocârliilor*Azi imposibilde săpat în livadă –rutul melcilor*De peste umăr –deodată primul tunetde primăvară*Cad flori de cireş –în parc bătrâna doamnădeschide-umbrela*Clipa de acum –a medita în preajmatrandafirului*Muzică mută –înserări cu rapiţăvibrând pe şesuri

*Nimeni pe stradănu-şi încheie hainele –ploaie cu soare*Trudind pământul –ciocârlia deasuprafără odihnă*Nici un cerşetorde ziua bujorilor –pace-ntre oameni*Până şi lemnul din gard înmugureşte – seară în verde*În străvechiul pian – vuietul primei furtunide primăvară *E seară, copii – într-un snop de rapiţăvă aduc luna*Merii în floare – am totul dinaintepe masa goală*Negăsind nimic – doar sprijin în mireasmastânjeneilor*Cea dintâi noapte –mireasa izgoneştecrinii din casă

Şerban Codrin

POEZIE MINIMALISTĂ EPIGRAMATICĂ HAIKU

PRIMĂVARA

poesis


*Doar o secundăţânţarul la ureche – nimic şi totuşi*Uneori noapteasmuls din meditaţie – baltă cu broaşte*Sat părăginit – prin geamuri lumineazămăceşi în floare*Stele absente –

cu fală intră-n oraşun fluture alb*Stinge lumina –sub fereastră bujorultocmai se-aprinde*Pace în azur – ţânţar în zbor la ora de-astronomie*Fără iluzii –dintre cireşe alegpe cele-amare

Dacă-mi vorbeşti de stele şi de lună,Mult mai frumos îmi va părea pământulÎn za de soare, sporind legământul –Dulcea minciună.

*Mi-e toamnă, şi-n livada minţii, iată,Pe-o creangă – două frunze interzise.Prisaca amintirii devastată.Eu, fără vise.

*Ni-i plină de humor ţara cuminte,Se-nfruntă nătărăii cu smintiţiiPe aria din cercul strâmt al minţiiLor fără minte.

ELEGIE

Vezi, coţofenele rămân,Pe ramuri, nici o poamă-n prun,.Brumate-s viile-abăstrii:De ce-mi mai vii? De ce-mi mai vii?

Târziu ar fi să mă frământCând geme-al iernii rece vântŞi fiare urlă armonii

Paula Romanescu Prelungi, că tu tot ai să vii.

Opreşte-te ca pentru vamăDe doruri, ne-dorită toamnă!Vezi, crângu-i stins, stele vii…De ce-ai veni? De ce să-mi vii?

DILEMă

Am tresărit de cum am datDe ochii tăi – vii curcubeie:Pasul uşor, mers legănat,Trup svelt ca plopul din alee.Ţi-aş fi zâmbit. N-am cutezat.Erai bărbat? Erai femeie?

Te-ai fost oprit. Am ezitatSă mă opresc. Doar o scânteieDe nenţeles mi-a traversatSufletul, făr’ a şi ce eAcel dulce amar ciudat:Erai bărbat? Eram femeie?...

TE PLÂNGI

Te plângi că viaţa toată-i deşertDe patimi fără patimă, sălcieŞi searbădă, în care nu se ştieDe-ai fost venit cu rost, ori dacă-i drept

Să crezi că alta-ar fi putut să fieDacă te-ai fi născut gata-nţeleptDar rămânând cum eşti – un ins inept,Ducându-ţi zilele pe veresie.

Poate că mai aştepţi şi vreo iubireCu care crezi că timpul ţi-e dator;Dar n-ai aflat că dorurile dor

Iar coarda sufletului prea subţireSă poată ţine greul infinitDe-a dărui spre-a fi... nefericit?

poesis


Teofil Răchiţeanu

S-A îNTORS IAR îN MUNŢI ORION

Întru pomenirea lui Geo Bogza

A venit iar Octombrie. E sfârşit de eon.Cu el s-a întors iar în munţi OrionCu-n el Bogza Geo pe fără hotarMările cerului călător solitar…„Celesta corabie” străbate iar cerulLumii acesteia sporindu-i misterul…Cu el, cu el duce-se şi sufletul meuDe misterul tuturor lumilor greu…Sunt mări undeva în cereasca pustieLa capăt de gând, de nesomn, de vecie.Pluti-vom pe recile lor lucii undeEvi la rând, ere, şi-ajunge-vom unde?...

SCRISOARE DIN SINGURăTATE

Bătrân sunt şi singur şi greu de păcateŞi noaptea-i târzie şi nici o stea sus.Grei de tăcere-mprejuru-mi stau munţiiŞi niciunde zeii pe care-i strig nu-s.Vremea bătrână-i şi ea. MiazănoapteaGlasul şi-l sună în mine pustiu.De niciunde o speranţă nu vineriŞi-n toate şi-n tot e de-acum prea târziu.În mine-ostenite-s acum şi tristeţeaŞi deznădejdea ce-alături stau.Bacovia frate, îţi sufletu-ntoarceSpre-al meu să urlăm împreună: hau! hau!...

STă-N MUNŢI, ULTIM DEChENEU

Stă-n munţi, ultim Decheneu.De nesomnul lumii greu,El, de Timp nebiruitul,Aude neauzitul:Gândurile cum gândescCodrii cum se ruginesc,Floarea şi iarba cum cresc,Stelele cum bătrânesc,Aude neaua cum neauă,Roua pe flori cum se rouă,Firea cum se frăgezeşteGerul cum se geruieşte,Ziua cum se înnoptează,Noaptea cum se înziueazăDumnezeu cum bătrâneşteŞi Morţii se jeluieşteCă vecia i-i prea greaŞi s-a săturat de ea…

poesis


...acesta-i pictorul ce-a fost, cîndva,îndrăgostit de-o magică himeră,ce-n orizont vernal ademeneaprea tandre cifre, zmei din volieră;

la ornice el mai schița portrete,femeia o-ncuia în utopieși-n ramă aduna numai regreteși mînji uimiți, cu fruntea colilie;

cromatica trecea în aventură,un gong cu ochi vînase ciocîrlia;cu pensula, flămîndă trăsătură,

angelic bîntuise sindrofia,la care el plătea tribut de sînge...vezi, inocența l-a pierdut... azi plînge...

15.10.19

...răsplata ploii hotărăște Domnul,ca ritual al setei din caliciu,pentru durerea ce cuprinde pomulși al țărânii ancestral supliciu;

heruvi prin nori potirele-și valseazăpeste dogoarea – aur otrăvital verii, cît rămâne-n soare trează,să nu-i mai fie grâul prihănit...

un fulger e o arip’a instanței,cu tunetul, un aspru frate geamănși mesager în noapte al speranței

ce îngerul îmi cere să o seamăn...atunci noi știm ce-i prietenul și cine-i,cu pâinea LUI din rugăciunea cinei...

21.10.19

...pogoară cerul, frunze dorm lipitepe fruntea toamnei – istovită pernăși mirii nopții, austeri, în bernă,înnumără doar clipe istovite;

un Scorpion, din zodia celestă,aduce doar rășină-n saturnalii,el fură din agora telegarii,să-i joace chiar Fortunei nouă festă...

alt țărm cu îngeri se-ntrevede-n ou,prin soare ce ne scoate din tipar;când ne vibrează inima-n zadar,

noi modelăm chiar doruri din ecou...voi implora eu umbra: vino-ncoace,să pot în elegie-a te preface!

7.10.19

...să nu te-mpotrivești nicicând Luminii,tristețea mea, ce-ai amuțit deodată;ai îmbrăcat o seară lăcrimată,visarea ta ți-o au urzit delfinii,

în zorii ce vă prind în dialogcu steaua, o fantomă printre dune,și-alte vedenii se întind, polog;în viscol, dorul poate să v-adune...

prin spițele tăcerii curg comete,la pândă stă tandrețea din pianeși viața de pe urm’o să vă-mbete,

cu vreme rătăcită prin găvane...atunci vei face din ispită lancea,să scrii suav alt mugure-n La Mancha...

11.10.19

Nicolae Cabel

SONETE

poesis


Mă îNTREbARă GREIERII

Mă întrebară greierii: Ce faciAtât de singură printre arbori?– Înconjurată de mierle şi copacimă simt în largul meumi-s martorichiar magii luminaţi de Dumnezeu.

Şi lângă voi, o, îngeri din înălţimi,zodia mea renaşte peste-abise:Noi suntem cântăreţii anonimi,dar, ca şi tine, bântuiţi de vise.

VINOVATă SUNT, MAMă...

Şovăitor ca un orb,îţi caut drumul, Mamă!Visată mi-e umbra,visată e apa din care mai sorb,halucinant e cuvântulpe care voiai să mi-l spuiîn noaptea ce-ţi retrăgea sângelecare se surpa ca un zid măcinatîn secunda mea existenţială...

Ah, vinovată sunt, Mamă!Cortegii vin visele tale spre mine...Crezi tu că le pot desluşi?Ce semne-mi trimiţi dinlăuntru?La ce poartă să mai bat, să mai pot să intru?Cine mă va aştepta, cine?Mamă străvezie-n albul de narcişi, ţi-ai ascuns cuvântul în timpanul meu...

Claudia Voiculescu PÂNă DEPARTE, DEPARTE...

Până departe, departeCei dragi mă privesc din ţărânăPasul mă poartă spre moarteŞi cântul uşor mă mai îngână...

Până departe, departeE o chemare tot mai flămândă,Semnele se şterg din carteStrăina stă mereu la pândă...

Până departe, departeVin amintirile în rânduriŞi nu ştiu cine mi le-mparteCând tot plutesc pe ape tulburi...

Mă AşTEPŢI, NU-I AşA?

Am crezut că sufletul tău E peştera-n care mă aud ecouŞi-n care mă adăpostesc numai euCa-n imensitatea lui Dumnezeu...

Clipa e secol, vecie, Primordială armonie?Te strig cu tăcerile melePână mă ninge o ploaie de stele...

Am o singură viaţă şi o singură moarte,Amândouă mă treieră până-n departe;La marginea amintiriiMă paşte dorul zidirii...

Mă chemi, mă aştepţi, nu-i aşa?Altfel nu mi s-ar fi-ntors ecoul...

CA O INIMă RăNITă

Mânjii albi din grădina bunicilorveneau să le dau orz din palme,chiar când nu aveam orz,ei mă înconjuraucu o frăţietate rar întâlnită...

Eu am plecat mai târziudeparte, la şcolile înalte...

Acasă, lângă mânjii albimi-a rămas copilăriaca o inimă rănită.

poesis


FELINAR

Dincolo de peretele meuo tuse nocturnăca un izvor înecat în ruginăsă fie o chemare obosită?o amintire revenită brusc?nu cumva tu ești mai aproapedecât aș putea crede?să fie semnale morsevlăguite de biciul timpului?nu mai pun întrebări:ascult tusea cu inima în căușul palmeidrept felinar în trupul oceanului.

FOşNETUL POVEşTII

Pe un platou improvizatni s-a întâmplat povesteade-o parte și de altabrazi înalți, tăcuți, solitarini s-a dat un timp al nostrusă ne pregătim sufleteleașteptau și alții la rândsă-și trăiască viețile –iar când a început furtunane-am avântat în trupul poveștiiignorând fulgere, tunete, abisuri…parcă văd și acum eșarfa ta roșiezburând spre cerul neclarzâmbetul tău mereu corabieori poate foșnet albastru de altar.

RANA

Cum ai putut trăi până acumcu asprul secret înfipt în inimăca un cuțit perfid și invizibil?

Alexandru Jurcan Cum am rezistat? mă întrebisub furcile caudine unse cu otravăcu false jurămintecu zâmbete de cearătopite sub prima insultăbolovani peste chipul meucrucea ascunsă sub slaba armură…așa fuge o viațăcând simți că locul tău era pe altă planetădoar tu, prieten rănitpoți domoli rana de sub cuțit!

VÂRSTă

E seara de Crăciun și vin la tine, poarta de lemn m-așteaptă răbdătoare,ești tot mai palidă, ca lumânareaaștepți ale zăpezii largi fuioare.

– Vine moșu! eu sunt moșu,am vârsta lui și tu la felne-om face ceaiuri și masajeși vom trăi fără vreun țel.

Mai ai sarmale în oala de lut?Mai torc pisicile știuta simfonie?La casa ta din basme mă întorcSă mai colind ca în copilărie.

poesis


VIAŢă SECUNDă

Până la urmă,Toți ne mutăm singuriAcolo unde ferigile cresc strâmbe,Și unde răcorile prevestesc Celor ce încă iubesc, vești rele.Deschidem doar ferestrele Pentru o secundă,Să iasă blestemele aruncatePrecum pălăriile pe un cuier.

PLASă PENTRU SINGURăTATE

șipeste ani, vei observa tot mai desscoarța ca de copac a trupului meu:îmbrățișările mele – întărite crengi,riduri vărgate de fiecare somn,buzele – scorojite frunze,uscăciunea de fag a obrajilor

peste ani, ne vom simplifica și mai mult

în privirea ta se va întinde mușhiul verdeca o plasăpeste inimile noastre deodată însingurate,deodată vii

pentru că doar așa se pavează drumul sfârșituluiți-o spun acum când încă licoarea e tulbure, necoaptă, decisivăiubirea – o sticlă pregătită, și...

Alina Jurj (n. 20 iunie 1988), freelancer, a debutat în 2017 laEditura Casa Cărții de Știință cu volumul Minte de dovleac. Roma-nul Un bipolar răspunde la numele meu îi este publicat în anul 2018la aceeași editură.

Alina Jurj bÂNTUITOAREA NOAPTE

doar noaptea știece bântuitoare poate fio inimă în necunoaștere de sine.de-aceea ți-ai deschis privirea când bezna era mai plinăatunci când, știi, cineva cu patos râdea la capăt de aleenu. nu, draga mea, tu nu ai să te stingi ca o țigară, treptat subțiată.va fi pe marginea unui vals,într-o luxuriantă cădere de stele.

exact cum vorbele dulcidevin în amintire întotdeauna cuțite.așa și tu...

PăRINTELE bUN

M-ar trece fiorii doar dacă Lucifer ar pune câte un cântec de leagănPentru că a decis să fie părintele bun.La început a fost fricaDe a înțelege orice până la capăt,De a te pierde pe tine În cele câte o mie și una de voci.La sfârșit – Doar umbra de țigară pe iarbăÎntre degetele bătătorite de furciPentru că posedarea prea multor sensuriAr face drumurile spre inima ta impracticabile.

şI NE DU PE NOI îN ISPITA CEA DE TOATE zILELE

pe furiș, obsesiile se strecoară, mi-ai spus.bobul de cafea din gustul tăupentru altcineva ar putea fi un astru.imaginează-ți: un el sau o ea –care se înghesuieîn aceleași cutii văzute de sus ca desenate cu cretă –servind delicatețe celestă.doar pentru că asta fac ele, obsesiile, pe furiș – mi-ai spus-o de astă dată convins – îți promit, și tu crezi că asta e totul într-o realitate de nimic.

poesis


CRONICă DE SEzON (II)

Zi de Toamnă cenuşie, Ianuarie-i o clonă;Iarna pare-o pandalieAruncată dintr-o dronă;

Cerul însuşi e-n dilemă:Ba e gri, ba e albastru,–Parcă nu mai e în schemă,Ci atins de un dezastru!

Plouă, ninge, lapoviţă –Atmosfera e buimacă,Dar aduce-a joimăriţăTot mai rea şi mai posacă…

Umblă norii a furtună,Mai apoi e ceaţă densă,Noaptea e senin şi lună,Dimineaţa? O dispensă!

Câte-o ţarcă versatilă,Zburând după furtişaguri,Se visează şi acvilă,Şi stăpână de iosaguri…

Lumea-i lume, cu duiumul!Oamenii? Mai mult cu rele!Unii nu-şi mai află drumul,Alţii nu-şi încap în piele…

Lumea-i lume, Toamnă-Iarnă.Mai în Soare, mai în ceaţă, Dusul nu se mai întoarnă,Viaţa-i una, dar e Viaţă!

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE

Tot mi-e dor de tine, Doamnă,

Chiar de spui că-s mizantrop,Că-s mai rău decât Esop,Şi că lumea mă condamnă…

Eu sunt doar îndrăgostitul,Cu o soartă crudă, grea,Însă, nu atât de rea,Încât să-mi doresc… sfârşitul!

Asta, Doamnă, nu m-absolvăDe un sentiment bizarDe-un Păcat originarCare-n veci nu se… dizolvă;

Dor de tine-i ca năpastaŞi-l simt ca un junghi în sternŞi rămâne-va eternCât voi fi pe lumea asta!...

JOCUL DE-A APOCALIPSA

E toamnă-iarnă, iarnă-toamnă,Un anotimp de corcitură,O vreme care ne îndeamnăLa rele şi la băutură!

Şi latră câinii pe-nserateA lună plină, care nu e!Şi bate vântul şi… nu bate,Iar lumea-i bună, dar şi şuie!…

E cer senin, şi stă să ploaie,Şi Răsăritul e… Apusul!Privighetoarea-i cucuvaie,Iar susu-i jos, şi jos e sussul!

Pământul pare o elipsă,Şi nu mai are nicio lege!E început de-ApocalipsăŞi orice lege-i fărdelege!

Dumitru Hurubă

POEZII, MAI ALTFEL…

proză


Întâlnirea arhitectului cu medicul era atât de impor-tantă, încât așteptarea, prea mult prelungită, se prefă-cea lent într-o suferință greu de îndurat. De fapt, și înziua nenorocită când își internase soția în acest sana-toriu ultra luxos, care semăna mai mult a hotel decât astabiliment medical, și ulterior, de câte ori venise săvadă cum se simțea ea aici, arhitectul mai avusesediscuții cu medicii care o îngrijeau. Aceste discuții erauînsă imprecise, neconcludente, pe motivul că fiecăruiadintre pacienții veniți la sanatoriu, trebuia să i se acordeun anumit timp pentru observare, pentru teste psihia-trice atent reluate și, bineînțeles, pentru o diagnoză ba-zată pe o cantitate convingătoare de informații corecte.Fără o diagnoză corectă, predicția medicilor cu privirela evoluția pacientului nu este posibilă. În plus, diagnozapsihiatrică are o valoare limitată în timp, din cauzaevoluțiilor imprevizibile ale fiecărui pacient în parte. Ni-ciun bolnav nu seamănă cu altul. Și nicio diagnoză nueste definitivă. Se schimbă de la o etapă la alta. Deaceea medicii spun că există boli, dar mai ales bolnavi.Și pentru acest motiv, psihoterapia, ca sumă a tehnicilorde tratare a maladiilor psihice sau a unor disfuncții fi-ziologice, este utilă de la caz la caz. Tulburările nevro-tice și psihotice impun, de cele mai multe ori, observațiide lungă durată, reluări, dialoguri analitice, sesizareaunor sentimente refulate, în special a celor care producdezechilibrări ale comportamentului, variate și rafinateabordări analitice.

Arhitectul înțelegea atitudinile medicilor cu privire lasoția sa, internată aici cu câteva luni în urmă. Dar nuera capabil să înțeleagă faptul că medicii cu care dis-cutase ezitau să pună un diagnostic clar, categoric.Unul dintre ei, domnul Silviu Bârlădeanu, un bărbat sprecincizeci de ani, cu părul alb și vocea domoală, cu oche-lari în rame de metal aurit, gata să răspundă la orice în-trebare, îi spusese că pacienta suferă de o evidentădezagregare psihică, manifestată ca incapacitate a co-

ordonări unor acte ale vieții cotidiene sau a unor preo-cupări intelectuale. Pentru el era limpede faptul că uni-tatea echilibrului ei general fusese serios afectată. Eraunecesare însă observații noi, de durată, și, mai ales,dialoguri insistente, apte să contribuie la o mai bunăînțelegere a cauzelor care au determinat starea pacien-tei. Anamneza și observația la care se adăugau uneleincursiuni în trecutul pacientei puteau duce la rezultateedificatoare. În orice caz, pacienta trebuia să mai ră-mână în sanatoriu. Toate condițiile șederii ei aici erauîndeplinite, de altfel, la cele mai înalte standarde aleunor exigențe severe.

Un alt medic, domnul Aurel Tudorache, titularul unorcursuri de psihiatrie la Facultatea de Medicină dinBucurești, un bărbat scund, manierat, capabil să explicelimpede originea, manifestările și evoluțiile bolilor, eraconvins că pacienta de care se îngrijea, și el, suferă deo psihoză obișnuită, manifestată ca alterare a câmpuluivital sau trăit. El observase faptul că pacienta aredificultăți în stabilirea fermă a unor repere aletemporalității. Există însă psihoze felurite, cu trăsăturiclinice variate și cu evoluții diferite. Concluzia era că pa-cienta trebuie să rămână internată, supusă unor noiobservații, atent reluate, și unor dialoguri tematice edi-ficatoare.

Domnul doctor Aurel Tudorache, autorul unor cărțimasive despre psihologia genetică, despre manifestă-rile delirante cronice și despre neuroastenia obsesivăfobică, avea un mod calm de a discuta, dătător de în-credere și speranță. Dar, de fapt, nici el nu spunea lim-pede de cât timp are nevoie pentru a-și aplica principiileși tehnicile terapeutice asupra pacientei. Nu spunea nicicând e dispus s-o lase să plece acasă.

Mult mai categoric în afirmații era doctorul Vasile Ru-căreanu, un bărbat tânăr, erudit, plin de răbdare, indi-ferent ce întrebări i se adresau. În conformitate cuobservațiile lui, pacienta suferea de o neuroastenie

Mihail Diaconescu

DERUTA

proză


obișnuită, manifestată ca depresie cu forme anxioase,asociate cu diverse obsesii, cu unele stări isterice, dupăcare urmau momente de nesiguranță, dezorientare șidisconfort. Era o nevroză cu o evoluție progresivă, careducea la automatisme, la diminuări ale vitalității și la di-verse fobii. O psihoterapie de susținere a pacientei eranecesară, fie în cadrul adunărilor de grup, așa cum seobișnuiește, fie cu ajutorul medicamentelor, fie în cu-prinsul unor dialoguri pe cele mai diverse teme.

Arhitectul era uimit că doctorii care evocau stareasoției sale spun despre ea lucruri atât de diferite și decomplicate. Din spusele lor înțelegea doar faptul că înloc să se însănătoșească, biata de ea se înfunda totmai rău, în hățișul unor manifestări contradictorii și de-rutante, pe care medicii nu reușeau să le sesizeze co-rect, să le explice și să le trateze în mod adecvat. Uimitor i se părea și faptul că despre pacienta lor vor-beau medici psihiatri diferiți, cu metode de investigațievariate și cu diagnoze necoincidente. În loc să-l lămu-rească, explicațiile date de domnii Bârlădeanu, Tudora-che și Rucăreanu îl năuceau, pur și simplu.

Și pentru acest motiv întâlnirea de azi, mai întâi cupacienta, biata lui soție, și apoi cu unul dintre medici,oricare ar fi fost el, era atât de apăsătoare și de chinui-toare, că parcă nu mai știa ce dorește și nici cum să sepoarte.

Arhitectul se ridică din fotoliu. Înaintă câțiva pași prinsala de așteptare. Era o sală lungă, cu ferestre mari,duble, spre munții care înconjurau sanatoriul și sprevalea îngustă, pe unde trecea un râu mic, cu apă lim-pede dar puțină. Pereții albi ai sălii, marcați de câtevatablouri în rame aurite – naturi statice și peisaje cu dea-luri, poieni și păduri – măreau senzația de apăsare pecare arhitectul o trăia când venea aici.

Pentru că era singur în sala aceea, dar mai ales pen-tru că se sufoca, se duse la ușa de la intrare și o des-chise larg. Aerul rece al munților care se vedeau sprePredeal și Râșnov, cu vârfurile lor de piatră agățate subniște nori albi, pufoși, pătrunse năvalnic în sala deașteptare.

Era un aer binefăcător, pe care îl sorbea cu nesaț.În mod sigur binefacerile acestui aer rece și pur îi de-terminaseră pe fondatorii sanatoriului să-l plaseze toc-mai aici, spre vârful muntelui, la mijlocul distanței dintreRâșnov și Predeal, între pădurile imense de brad, de-parte de vânzoleala și huietul orașelor zise civilizate.

La una dintre vizitele sale anterioare arhitectului i seexplicase faptul că un sanatoriu psihiatric este o unitatemedicală plasată în mod obligatoriu într-un mediu na-tural liniștit, de regulă – unul montan sau submontan –apt să beneficieze de toate avantajele pe care climato-terapia le poate oferi. I se explicase și faptul că de multeori, un astfel de mediu este mai eficient decât toate mij-loacele chimioterapeutice laolaltă.

Medicilor din Elveția le revenea meritul de a fi înțelescă sanatoriile psihiatrice, riguros dotate cu aparatură despecialitate de ultimă generație, plasate în mediile mon-tane liniștite, bine aerisite, accesibile totuși celor ce-i vi-zitau pe pacienți, pot fi mai mult decât eficiente în luptacu diversele maladii sufletești. În orice sanatoriu psihia-

tric, strategia și tactica acțiunilor terapeutice destinateunor categorii de pacienți, între care nevroticii au ceamai mare pondere, este combinată cu scoaterea lor dinmediul cotidian, în care le-a fost dat să-și ducă traiul,cu demersuri instructive și educative apte să-i facă pebolnavi să-și înțeleagă în mod realist propria lor stare,cu diverse alte acțiuni la care participă atît cei internațicât și medicii lor, îndeosebi cei angajați în cercetareaștiințifică.

Sanatoriul de nevrotici Vulturul carpatin al Ministe-rului Sănătății servea nu numai ca bază de tratamentpentru bolnavii apți de remisii evidente și stabile, ci șica unitate clinică de cercetare în domeniile vaste și camnesigure ale neurologiei, psihologiei și psihiatriei.Funcțiile variate ale acestui sanatoriu se refereau nunumai la nevroze ci și la alte afecțiuni aflate în faza deremisie. Atenuarea progresivă a simptomatologiei cro-nice, orientate spre vindecare în cazul unora dintre ceiinternați aici, era foarte atent consemnată în riguroaselefișe medicale păstrate în sanatoriul de la Predeal. Deaceste consemnări se ținea cont atunci când bugetulMinisterului Sănătății era împărțit la spitale, clinici, dis-pensare și unități de cercetare. Era un buget mereustrâmtorat.

La sanatoriul de nevrotici Vulturul carpatin caracterulmereu strâmtorat al acestui buget nu se vedea însă înniciun fel. Aici totul era elegant, ordonat, precis, opulent,luxos chiar. Mai ales – luxos. De aceea, unii locuitori dinPredeal spuneau, în glumă, bineînțeles, că sanatoriuleste destinat unor boli boierești.

Tablourile cu peisaje și naturi statice din sala deașteptare accentuau impresia de ordine, opulență și luxpe care cele mai neînsemnate amănunte ale sanatoriu-lui o degajau în variate moduri. Imaginile din tablourilesemnate de G. Demetrescu-Mirea, Theodor Pallady,G. Petrașcu și Ștefan Dimitrescu marcau ambianța săliide așteptare aflată într-un acord deplin cu peisajul vastal pădurilor de brad și al munților cu crestele înconjuratede nori, la care vizitatorul sanatoriului putea privi prinpereții de sticlă ai încăperii. Un covor persan mare cumotive geometrice colorate în albastru, pe lângă careerau puse fotoliile îmbrăcate în piele și câteva măsuțedin lemn de stejar lăcuit, accentua impresia că salaaceea ce așteptare semăna cu holul de la recepția unuihotel de lux.

Aerul rece al munților, pătruns năvalnic în aceastăsală prin ușa deschisă larg, mărea starea de nelinișteși nesiguranță pe care arhitectul o trăia de când intraseaici. Neliniștea lui, manifestată ca nerăbdare, disconfortși tensiune sufletească, dar mai ales ca îngrijorare le-gată de starea soției, care întârzia să se arate, îl făceasă umble încet, cu pași mari, nesiguri, de la un capăt laaltul al sălii, să întârzie în fața tablourilor fără să leînțeleagă prea bine, să respire adânc aerul rece venitdinspre munți.

În fine, soția, adică pacienta de la salonul 18 al eta-jului al doilea, se ivi însoțită de o soră medicală. Arhi-tectul o privi speriat. Soția lui semăna și nu semăna cucea pe care o știa el. Se mișca greoi și nesigur. Avea ofață galbenă, marcată de cearcănele vinete de sub ochi,

proză


o privire absentă și un mers imprecis. Purta o bluzăalbă, încheiată neglijent cu un singur nasture, și o fustămototolită, luată, probabil, în grabă. Părul tăiat scurt,băiețește, era pieptănat ca la o elevă. Simpla eiprezență sugerea un fel de apatie, ca semn al uneiindiferențe față de toți și de toate.

– Puteți rămâne aici cât doriți, preciză sora care oînsoțea pe pacientă. Domnișoara doctor Sabina Zăvo-ianu vă roagă, domnule arhitect, se adresă ea vizitato-rului, ca după întâlnirea dumneavoastră cu soția, sătreceți și pe la ea... Vrea neapărat să discutați unelechestiuni legate de starea soției dumneavoastră... Laîncheierea întâlnirii mă sunați pe butonul ăsta!

Îi arăta arhitectului butonul cu pricina, plasat lângătocul ușii pe care intrase. După care se făcu nevăzută,chiar pe ușa aceea pe care venise.

– Te rog să mă ierți, îi ceru pacienta soțului care oprivea uluit. Sunt cam adormită... Este efectul medica-mentelor luate de dimineață... Doctorii le îndeasă înmine, cu speranța că îmi vor face bine.

Arhitectul încercă s-o îmbrățișeze și s-o sărute. Pa-cienta i se lăsă țeapănă în brațe, fără să răspundă lagestul lui de tandrețe. Avea mișcări mecanice. Parcăera o străină. După ce se lăsară amândoi în fotoliilepuse față în față, la una dintre măsuțele de acolo, arhi-tectul încercă să dialogheze.

– Am dorit mult să te văd, rosti el copleșit de emoție.Eu îmi pun mari speranțe în acest sanatoriu... Am dis-cutat despre el cu niște colegi care l-au lăudat... Sespune despre el că este unul dintre cele mai bune dinEuropa... Că vin aici ca să se refacă, persoane din țarăși din străinătate... E vorba de refacere... De cei ce suntpe calea cea bună.

– Da, bineînțeles, îl asigură femeia străină din fațalui. Asta e clar... Se spune și că este mai mult un hotelde lux, decât un sanatoriu... Neclare sunt doarposibilitățile medicilor de a fi eficienți în lupta lor cu pro-blemele pacienților... Cu ale mele, de pildă...

Se lăsă tăcerea. De emoție, arhitectul nu-și găseacuvintele. În locul neliniștii cu care așteptase aceastăîntâlnire, o impresie de straniu, de ireal și derută îlcopleși pe neașteptate. Parcă nu mai știa unde se află.Și nici ce dorește.

– Când o să vii acasă? reuși el să rostească.– Nu știu... Doctorii discută cu mine în fiecare zi, la

orele fixate pentru dialog... Mă întreabă câte în lună șiîn stele... Dar despre data la care îmi vor da drumul nuspun nimic... Deși i-am întrebat.

– Ai nevoie de ceva anume? continua arhitectul cuvocea nesigură. De unele medicamente... De bani...Sau... de altceva... Nu știu... Tu trebuie să-mi spui.

– Nu știu ce să spun... Pur și simplu nu știu... Poatecă domnișoara doctor Sabina Zăvoianu, care a aflat căești aici și dorește neapărat să discute cu tine, o să-țispună mai multe... Eu... Eu nu știu ce să spun... Mienu-mi spune nimeni ce am... Și nici când aș putea săplec.

Apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva, femeiabolnavă din fața lui rosti încet:

– Te rog să mă ierți!... Ai bătut drum lung ca să mă

vezi, dar eu nu pot să mai stau. Este neapărat necesarsă mă duc în camera mea și să mă lungesc în pat... Sămă odihnesc. Tranchilizantele mă omoară.

Se ridica anevoie, cu mâinile sprijinite nesigur despătarul fotoliului. Se aplecă încet spre obrazul soțului.A reușit să-l sărute. Era însă un sărut anapoda, pe subureche, de parcă nu și-ar fi dat seama ce face. Pacientaapăsă pe butonul de lângă ușa care se deschidea sprecoridorul de la parter. Sora cu care venise, o femeiezdravănă cu halat alb și gesturi bărbătești, cu un aerdecis, mai mult poruncitor decât protector, se ivi imediatși o luă de braț, ca s-o conducă la salonul 18 de la etajulal doilea.

Rămas singur în holul imens, asemănător cu spațiulde la recepția unui hotel de lux, arhitectul se lăsăcopleșit de impresia de ireal și derută care îl apăsa.Avea impresia că nu înțelege ce se petrece cu el. Aerultăios care intra pe ușa de la intrare, deschisă chiar deel, nu-l mai răcorea. Nici amănuntele acelui spațiu cupereți înalți, cu tablouri frumoase în rame aurite, cu uncovor persan imens și cu ferestre largi, spre păduri șiînălțimile munților, nu-i mai spuneau mare lucru. În cli-pele acelea starea de nesiguranță se asocia cu bătăileapăsate ale inimii și cu senzația de rău pe care nu și-oputea domina. Își aminti totuși că domnișoara doctorSabina Zăvoianu dorește să discute cu el. Cu pașigreoi, la fel de nesigur de el însuși ca soția pacientă,arhitectul se îndreptă spre ușa care ducea spre corido-rul de la parter.

Pe acest coridor, la camera cu numărul 8, era cabi-netul domnișoarei doctor Sabina Zăvoianu. Numele eiputea fi citit pe o plăcuță de metal prinsă la mijlocul ușii.

Înaintea acestei uși, arhitectul se opri câteva clipeca să-și vină în fire. N-a reușit nimic. Bătăile inimii îi bu-buiau în creier. Ciocăni încet, cu un fel de sfială.

– Poftiți! se auzi o voce limpede, de dincolo de ușă.Doctorița Zăvoianu se ridică de la masa ei de lucru,

încărcată cu dosare și fișe, ca să dea mâna cu cel careo vizita. Era o persoană cu o vârstă incertă, ceva întreadolescență și o tinerețe matură, precis conturată. Părulblond, tăiat scurt, ca la o elevă, halatul alb, obrazul oval,dar mai ales privirile limpezi ale ochilor ei albaștri pă-reau dintr-o lume necunoscută.

Frumusețea neobișnuită ale acelei femei mărea de-ruta arhitectului și starea de sfială pe care o trăia. Stra-niu era și faptul că după întâlnirea nenorocită cu biatalui soție, zdrobită de efectele medicamentelor neurolep-tice, frumusețea doctoriței i se revela cu atâta intensi-tate. Sentimentul că nu mai știe pe ce lume se află eraapăsător.

– Luați loc! îl invită doctorița.Avea o voce blândă. De altfel, aerul ei de adoles-

centă suavă, cu părul tăiat scurt, ca la o elevă, era in-compatibil cu ideile de autoritate și dominație. Arhitectulse așeză fără să-și dea seama prea bine ce face.Numai bătăile nebunești ale inimii erau clare. Doctorițase așeză și ea în spatele mesei la care lucra.

– Eu sunt unul dintre medicii care se ocupă de soțiadumneavoastră, preciză ea. De aceea am dorit să văcunosc...

proză


– Al patrulea medic!... îndrăzni arhitectul să se mire.Eu știam doar de domnii Silviu Bârlădeanu, Aurel Tudo-rache și Vasile Rucăreanu... E drept însă, adăugă el cuun aer sceptic, ușor ironic, că fiecare dintre ei mi-a spusmereu altceva despre suferințele soției mele... Eu nuștiu pe care dintre ei să-l mai cred.

– Îi puteți crede pe fiecare, îl asigură doctorița. Noisuntem prezenți aici, cu schimbul... Lucrăm în schimburidiferite... Observațiile și concluziile colegilor mei și alemele se completează... Sunt convergente... Se sprijinăunele pe altele... De altfel, noi, medicii, ne întâlnim re-gulat ca să ne spunem observațiile și concluziile la careajungem...

– Și dumneavoastră la ce concluzie ați ajuns?– Înainte de a vă spune la ce concluzie am ajuns,

rosti limpede doctorița, cred că este necesar să discutamănunțit cu dumneavoastră, soțul pacientei, despreunele aspecte ale traiului ei înainte de a fi plimbată prindiverse spitale și sanatorii de psihiatrie.

– Cu mine? se miră arhitectul. De ce cu mine?– Tocmai pentru că sunteți soțul ei... În evaluările

noastre psihiatrice, mediul social ca factor patogen con-tează mult... În acest sens, familia, locul de muncă, ve-cinii, relațiile cu colegii, integrarea profesională și multealte date de acest tip contează... Uneori conteazăenorm... Știu că sunteți profesor universitar de istorie aarhitecturii... Sunt sigură că înțelegeți motivele pentrucare relația dintre sociologie și psihiatrie este foarte pu-ternică... Noi, medicii, vorbim de sociogeneza unor pro-cese psihopatologice, de sociomorfism ca tendință apersoanei de a se raporta la societate ca la o instanțăsuperioară a sinelui, de diverse sociopatii, de sociopsi-hiatrie, de unele măsuri terapeutice preventive cu ca-racter social, de multe alte lucruri asemănătoare, carepe noi, medicii ne interesează în cel mai înalt grad.

Vorbea limpede, cu un aer firesc și cu o pornire debunăvoință care excludea orice urmă de distanțare au-toritară. Abia acum arhitectul se simți ceva mai liniștit.Sigur era și faptul că bătăile nebunești ale inimii reveni-seră la normal. Noua stare îl ajuta să-și dea și mai bineseama cât este de frumoasă femeia din fața lui. Pentrucă o admira, reușea să se controleze într-o anumită mă-sură.

– Ce doriți să știți? întrebă el cu aceeași voce nesi-gură.

– Multe și de toate, îi replică blând doctorița. Vom în-cerca să procedăm sistematic.

Și spunând aceasta îl privi în ochi, de parcă ar fi doritsă-i vadă sufletul.

– Aveți timp pentru mine? dori el să știe.– De mult aștept întâlnirea aceasta, îi mărturisi ea.

Știți, desigur, că noi avem aici un centru de cercetăripsihologice și psihiatrice sistematice.

– Am auzit... Cu ce doriți să încep?– Vă rog să-mi spuneți ceva despre copilăria dom-

niei voastre!... Despre părinți, și frați, și rude, și desprecei care v-au marcat primii ani din viață.

– E mult de povestit.– Avem timp destul... Și avem aici un magnetofon

care vă înregistrează spusele.

Așa a început dialogul arhitectului cu doctorița Ză-voianu. Împreună au trecut prin anii copilăriei trăiți dearhitect într-un sat din Gorj, ai celor din etapa liceului laCraiova și apoi ai celor de studii la facultate și la docto-rat. Despre momentul când el a proiectat o vilă la Eforie,pe malul mării, au discutat ceva mai mult.

Întrebările doctoriței erau iscusite și insistente. Pro-filul psihologic al arhitectului, ca interpretare a unor tră-sături sufletești mărturisite de el însuși, ca imagine deansamblu a propriei sale persoane, se revela încetul cuîncetul, într-o manieră pe care ea o dorea și o urmăreacu tenacitate. Dar tocmai iscusința ei interogativă și te-nacitatea cu care își urmărea scopul îl determinau pearhitect s-o admire tot mai mult. Neobișnuit de fru-moasă, blândă și calmă când îi punea întrebările, lipsităde orice reținere când era vorba de anumite chestiunidelicate, erotice îndeosebi, femeia aceasta îl domina.I-a mărturisit totul cu sinceritate și cu un fel de partici-pare sufletească tot mai intensă, care îi făcea însă multbine. Timpul trecea încet.

Stările lui de teamă, derută și nesiguranță se risi-peau de parcă n-ar fi fost. Avea impresia că se cunoscde mult timp, că ea, numai ea este femeia care îl puteaatrage, că șansa, marea lui șansă în viață, era tocmaiacest dialog despre mediul social ca factor patologic,că niciodată nu mai trăise ceva asemănător. Dorea totmai intens ca acest dialog să nu se mai termine. Să du-reze la infinit... La un moment dat și-a închipuit-o goală,în spatele mesei, cu gesturi suave, când muta magne-tofonul, ca să-i prindă lui vocea mai bine. Goală fiind,în imaginația lui, desigur, era însă mult mai ispititoaredecât în momentele când îi punea întrebări cu dorințade a scoate din el cele mai adânci și mai ascunse laturiale personalității sale secrete. Dificultățile dialogului auînceput să apară în momentul când a fost întrebat des-pre începuturile relației sale cu soția devenită pacientăla diverse spitale și sanatorii de psihiatrie. A răspunsînsă la fel de sincer, chiar și la întrebările cele mai intimelegate de trăirile erotice, de sexualitate îndeosebi.Doctorița știa să întrebe și să scoată de la el tot cedorea să afle, fără să devină vulgară sau insistentă.Ajungând însă pe terenul nesigur al relației dintre cel cerăspundea în fața ei la întrebări și pacienta de la salonul18 al etajului al doilea, dialogul a devenit tot mai dificil.Ea a întrebat și el a încercat să răspundă, când au în-ceput tulburările nevrotice ale soției, cum s-au manifes-tat acestea, cum au afectat ele relația dintre ei doi. Arăspuns sincer și la aceste întrebări. Dar ele au avutasupra lui un efect devastator. A răspuns din ce în cemai greoi. Cabinetul acela elegant și sobru îl apăsa.Doctorița a fost obligată să insiste, să revină cu alte șialte întrebări, cu precizări de tot felul.

La un moment dat, dialogul a devenit un chin. Fărăsă-și dea seama, arhitectul a început să răspundă elip-tic. De fapt, n-a mai răspuns. Iar ideea că în fața lui stăo femeie neînchipuit de frumoasă, inteligentă, care îldomina cu vocea ei blândă și privirea pătrunzătoare l-anăucit. Timpul a început să curgă anapoda. Din nou numai înțelegea ce se petrece cu el. Faptul că și-o închi-puise goală, suavă, gata să răspundă elanului său ero-

proză


tic, ținea doar de situația absurdă în care se găsea. Elnu știa să-și controleze închipuirile. Nenorocirea era că,la un moment dat, nu și-a putut ține lacrimile. Pentruaceasta se disprețuia. A început să se bâlbâie.Greșeala era a lui. Numai a lui. Pentru că el acceptasesă discute. Ar fi vrut ca toată povestea asta cu dialoguldespre mediul social ca factor patologic să se încheieși el să fugă de la sanatoriu unde vedea cu ochii.

În clipele acelea s-a produs cutremurul sufletesc,care l-a marcat definitiv. Doctorița a umblat în poșeta eide pe masă, a scos o batistă parfumată, s-a ridicat și avenit la el ca să-i șteargă lacrimile. El s-a lăsat apăsatpe obraji, pe frunte, pe ochi. Parcă se liniștea. Mai multfără să-și dea seama a sărutat mâinile fine aledoctoriței. Și ea s-a lăsat sărutată, neuitând să prefacăștersul cu batista ei parfumată într-o mângâiere atentă,mai delicată decât atingerea unor petale de trandafiri.

Când și-a dat seama ce se petrece cu ei, era preatârziu. Atingerea lor s-a transformat în îmbrățișare. Totuln-a durat însă decât niște secunde fierbinți și nesigure.Ea a fost prima care s-a desprins și s-a grăbit să-și ialocul pe scaun în spatele mesei.

– Cred, a rostit ea anevoie, că întâlnirea noastră s-aterminat. Dacă va fi necesar, o să continuăm acest dia-log altă dată.

Era nesigură de ceea ce spune. Au urmat câtevaclipe de tăcere.

– Bineînțeles, a rostit el la fel de nesigur.După care, la un semn al ei, a ieșit din cabinet, fără

să-și dea seama pe unde calcă.A revenit la sanatoriul Vulturul carpatin după trei săp-

tămâni, ca urmare a unei adrese oficiale, cu antet șiștampilă, trimise de doctorul Silviu Bârlădeanu. Soțialui, adică pacienta, își încheiase stagiul la sanatoriu.Pornea spre casă cu precizarea scrisă negru pe alb căstarea ei generală se ameliorase. Arhitectul a încercats-o întâlnească pe doctorița Sabina Zăvoianu. N-a fostposibil. I s-a spus că este plecată în concediu. Undeanume? Nimeni n-a știut să-i spună ceva precis. Pro-babil în Polonia, la Gdansk, unde avea ea niște amiciși unde mai fusese și altădată.

A urmat una dintre cele mai stranii perioade din viațaarhitectului. În loc să se amelioreze, cum era scris înfoaia de externare de la sanatoriu, starea fostei lor pa-ciente se înrăutățea de la o etapă la alta. Manifestărileei erau tot mai bizare. Alterarea gândirii, a puterii demuncă și, mai ales, a afectivității se producea într-unritm energic, tot mai devastator. Avea momente cândautismul ei era total. Stările discordante alternau cu celemelancolice. Răceala sufletească totală – cu cele derâs sau de mânie necontrolate. Bizareriile de compor-tament – cu gesturile capricioase. Ostilitatea aprigă fațăde arhitect, soțul ei, și față de alte persoane – cu nevoiade singurătate, de visare și meditație. Dar oare meditaea la ceva?

Bolnava nu era lipsită de unele momente cu o vagădominantă afectivă, sentimentală, mai ales. Dar ele tre-ceau repede, pentru că, de fapt, erau false. O sensibi-litate paradoxală, amestec de realism și de bizarerii detot felul, de tristețe și suspiciuni, de sentiment absurd al

persecuției și de incoerență în exprimare o asaltau pebiata pacientă în variate moduri și tot mai des.

Orele de consultații la medici renumiți la Bucureștinu duceau la ameliorări notabile și nici la o clarificarecât de cât acceptabilă a ceea ce urma să vină. În acestecondiții, momentul de neuitat trăit în clipele cânddoctorița Sabina Zăvoianu îl liniștise la ea în cabinet re-veneau în mintea arhitectului cu o intensitate tot mai co-erentă. Îi era dor de ea și suferea îngrozitor că n-o poatevedea. Simțea în tot corpul atingerile delicate ale dege-telor sale, mirosul discret de parfum al batistei cu careîi ștersese lacrimile, toată prezența ei paradoxală – fi-rească, ocrotitoare și suavă în egală măsură. Mai ales– suavă.

Arhitectul a sunat de mai multe ori la sanatoriu, în-cercând să dea de ea. N-a reușit. I se spunea mereucă este plecată în concediu și că nu se știe când v-aveni. În cele din urmă arhitectul a decis s-o caute la ca-binetul ei, la sanatoriu. Era un gest absurd. Pentru cănu era sigur că o va întâlni.

Dominat de neliniște și de dorința stăruitoare de a orevedea, a pornit spre ea într-o dimineață senină devară. Soția bolnavă era internată într-un sanatoriu delângă București, aflat în mijlocul unei păduri, nu departede lacul Snagov. Îi spusese la telefon că se simte maibine decât la Predeal. În imaginația dezlănțuită a arhi-tectului revenea mereu scena de neuitat, când el sepurtase mizerabil, izbucnind în plâns, ca un neghiob, iarea îl liniștise plină de tandrețe.

Pentru starea lui de slăbiciune de atunci sedisprețuia. Nu se purtase ca un bărbat. Se învinuia sin-gur că nu rămăsese atunci lângă ea, că nu lămurise,într-un fel sau altul, starea ambiguă și nesigură a relațieilor. În acceleratul care îl ducea din Gara de Nord la Pre-deal, închipuirile dominate de prezența ei stăruitoare șiinefabilă l-au chinuit mai rău decât în anii adolescenței,când le visa noaptea, pe malul mării, mereu pe malulmării, pe unele colege sau profesoare. A avut noroc căîn compartimentul său s-a urcat la Ploiești un preottânăr, foarte politicos, cu care a intrat în vorbă. Era unbărbat înalt, plăcut la vedere, îmbrăcat sobru. Purta ovestă neagră, popească, încheiată la gât.

Au început să dialogheze despre unele și altele, în-deosebi despre starea vremii. La un moment dat, fărăca arhitectul să-și dea seama cum s-au petrecut lucru-rile, au ajuns să discute însă despre problema suferințeiîn trăirile omului. Arhitectul a adus discuția spre temasuferinței umane. Era un semn că problema îl obseda,din cauza nenorocirii care o lovise pe soția sa, internatădin nou, la o casă de sănătate de lângă București. Preo-tul vorbea despre suferință cu decență, erudiție șiblândețe. Mai ales – cu blândețe.

– Chestiunea aceasta, a precizat slujitorul Bisericii,a suferinței umane, are aspecte, resorturi și semnificațiiatât de variate, de neașteptate și de profunde, de tul-burătoare, mai ales, încât teologii, filosofii și medicii nureușesc s-o epuizeze. Suferința este irațională, ab-surdă, legată de ceea ce nu înțelegem în condiția omu-lui. Ceva mai evident, dar și mai greu de înțeles, decâtsuferința, nu există pe lume.

proză


El, preotul, pricepuse treptat acest fapt, pe măsurăce vizitele sale la unii suferinzi, dar mai ales la bolnaviicare doreau să se spovedească și să primească Sfin-tele Taine înainte de a trece în viața de apoi, seînmulțeau de la o etapă la alta.

– Cert era faptul că teologia dogmatică, teologia mo-rală ortodoxă și teologia Sfântului Maslu, rosti gravpreotul, acordă vastei probleme a suferinței umane oatenție specială. Suferința nu vine de la Dumnezeu,rosti ferm preotul. Omul este cel care a introdussuferința în propria sa viață și în viața întregului cosmos.Suferințele oamenilor ne cutremură... Mai alessuferințele celor nevinovați ne cutremură... De aceeaapostolul Pavel spune întruna dintre epistolele sale cănu numai omul suferă ci, laolaltă cu el, întreaga făptură,care așteaptă să fie eliberată de sub domnia stricăciunii,pentru a ajunge astfel la starea solidarității dintre om șicreație. Căderea și suferința omului pot fi înțelesenumai în perspectivă metafizică. Pentru că nenorocitacădere a omului are o dimensiune cosmică. În acestsens, continuă preotul călător, cu vocea lui precisă șicalmă, suferința este un criteriu distinctiv între medicină,filosofie și teologie. Ea ne amintește de ceea ce estetainic, paradoxal în lume. Mai ales – de ceea ce estetainic. Mila, ca sentiment de compasiune și deînțelegere a suferinței unei persoane, ca bunătate, aju-tor și îndurare față de cel ce se confruntă cu nenoroci-rea, ca atitudine firească, în fond, îl caracterizează peadevăratul creștin, ca, de altfel, pe orice om demn deacest nume. Distanța dintre medicină, filosofie și teolo-gie se vădește însă tocmai în modul cum acesteaînțeleg problema milei.

Un medic de strălucită vocație își poate exercita pro-fesia lui fără să se lase copleșit de milă în fața fiecăruiadintre bolnavii de care se ocupă. În cazul său, mult maiimportante decât mila sunt luciditatea, competența,experiența clinică, capacitatea de a stabili un diagnosticcorect, o strategie și o tactică a tratamentului. În raportcu suferința umană filosofia vorbește despre eroism. Demii de ani, continuă preotul cu vocea lui calmă, tulbură-toare, diverși filosofi, scriitori și moraliști vorbesc despreeroism ca posibilitate a omului de a transcende ceea ceeste uman în el. Prin suferința sa eroică, mai ales cândea este pusă în serviciul semenilor și al unor idealuri,omul depășește măsura comună a posibilităților ce i-aufost date. Doctrinele romantice, elitiste și voluntaristefac mare caz de ideea de eroism, fondat, printre altele,pe acceptarea suferinței. De aceea ideea de suferințăasigură o bază fermă pentru numeroase dezbaterietice, respectiv filosofice.

Dar numai credința creștină, rosti ferm preotul, asi-gură o înțelegere profundă și realistă a suferinței. Dacăeroismul reflectă ceea ce este natural și rațional în om,mila exprimă curajul uman de a te contopi sufletește cucel ce suferă. Este un curaj suprarațional, supranatural,necondiționat, proiectat în ilimitat și etern, întranscendența absolută. Spunând acesta, nu uităm căîn raport cu suferința umană, fiecare dintre noi poateavea momente de slăbiciune, de nesiguranță și chiarde indiferență condamnabilă.

De fapt, compasiunea divină pentru persoana careîndură necazuri, respectiv raporturile dintre acceptare,resemnare, împotrivire, luptă, mângâiere, speranță șicreștere spirituală, în cazul celor ce suferă, au rostul lorîn iconomia mântuirii. Misterul suferinței umane ne ajutăsă înțelegem faptul că suprema pătimire se preface înpregătire pentru viața veșnică. Uneori se preface înextaz și mântuire.

Trăirile dreptului Iov, cel lovit de toate nenorocirile,dar care nu s-a clătinat din credința sa în bunul Dum-nezeu Proniatorul și Părintele Luminilor, se repetă de-alungul secolelor și mileniilor în cele mai variate situații.

Pe dreptul Iov, noi, ortodocșii, sublinie preotul, îl po-menim în calendar în ziua de 6 mai. Suferința umană,continuă el, implică trăirea tragicului și a eroicului. Im-plică și trăirea misterului. De aceea cei care suferădevin evolutiv persoane puternic spiritualizate, iaruneori exemple sublime de viață și de luptă. În fața lordevenim sfioși. Devenim smeriți.

Preotul care vorbea despre suferința umană nu-șidădea seama că afirmațiile lui se răsuceau în sufletularhitectului ca un cuțit într-o rană. Era greu de spusdacă preotul vorbea ca la o lecție, ca la o predică sauca la un dialog întâmplător, într-un vagon oarecare, întimp ce peisajele de dincolo de ferestre alergau bezme-tice în urma trenului.

De fapt, arhitectului îi era din ce în ce mai greu să-lasculte. Tocmai pentru că își lăsase în urmă soția sufe-rindă și dorea atât de intens s-o întâlnească pe fru-moasa doctoriță Sabina Zăvoianu, avea impresia căpreotul acesta, atât de erudit, de blând și de subtil înafirmațiile sale cu vorbe precise, domoale, i se adresalui în mod special.

Pe neașteptate o întrebare rea, de care nu reușeasă scape, începu să-l sâcâie. Întâlnirea cu acest preot,în tren, în drum spre sanatoriu, era o întâmplare sauintra, cumva, într-o ordine specială, mult mai înaltă șimult mai complicată decât un simplu dialog? De ce îlîntâlnise pe acest preot? De ce tocmai pe el? De ce știapreotul să vorbească atât de clar despre înțelesurile denecuprins ale suferinței umane?

La coborârea în stație la Predeal, arhitectul se simțipe neașteptate indecis și nesigur. Peronul era pustiu.Aerul rece al munților îi asalta și trupul și sufletul. Preo-tul rămas în vagon deschise fereastra, ca să-i facăsemn cu mâna.

Îi răspunse. Tot cu un semn făcut cu mâna. Apoi ră-mase nemișcat, de parcă ar fi fost rătăcit într-un loc ne-cunoscut.

Din cauza dialogului cu preotul, intenția lui de amerge la sanatoriul Vulturul carpatin i se părea acumnefirească, absurdă. Ea contravenea unei elementareasigurări că o va găsi pe doctoriță la cabinetul ei. Ab-surde erau apoi atitudinea și toată comportarea lui lip-site de sens, incompatibile cu o relație sigură, bazatăpe reciprocitate, îndeosebi pe ceea ce aștepta el de lapersoana dorită chinuitor de intens. „Am ajuns să umbludupă cai verzi pe pereți”, își spuse el copleșit de un sen-timent acut de neliniște și nesiguranță. „Ar fi trebuit sămă asigur mai întâi că o găsesc.”

proză


Mai presus de toate, faptul că preotul turnase în el,picătură cu picătură, o învățătură care se potrivea per-fect cu starea nenorocită a soției internate la un nou sa-natoriu, îl năucea. „Mă întorc acasă”, se agăță el de ungând ca de un fel de salvare. „O să revin aici doar dupăce voi fi sigur că doctorița și-a încheiat concediul.”

Chiar atunci un tren care venea de la Brașov cătreBucurești opri lângă el. Se urcă fără să ezite. Îi păreabine că renunțase la vizita la sanatoriu. Știa că nu arebilet de întoarcere, dar nu-i păsa.

În tren însă îndoiala, deruta și nesiguranța începurăsă-i muște iarăși sufletul, cu o putere chinuitoare, mairea ca oricând. La Sinaia coborî din nou. De fapt, nuștia ce vrea și nici cum este mai bine să procedeze.Munții, pădurile și construcțiile monumentale din fața luiaveau un aer ireal.

La următorul tren, un rapid internațional, care mer-gea de la București la Viena, urcă din nou. Și din noucoborî la Predeal. Înțelegea ca prin vis că nu se maipoate domina, că tot ceea ce trăia el ține de o logică ailogicului, de un fel de plutire semiconștientă printre lo-curi, clădiri și peisaje, printre oameni îndeosebi.

Taxiul care l-a dus din gara Predeal la sanatoriul Vul-turul carpatin a parcurs distanța în mai puțin de zeceminute. A plătit, a coborât și s-a îndreptat decis spreholul imens de la intrare. Tablourile scumpe în rame au-rite, cu peisaje și naturi statice semnate de G. Deme-trescu-Mirea, Theodor Pallady, G. Petrașcu și ȘtefanDimitrescu erau la locurile lor.

– Aș dori să vorbesc cu domnișoara doctor SabinaZăvoianu, își anunță el prezența unei surori medicaleivite în holul acela imens.

Sora îl privi ca pe un ciudat, fără să spună nimic. Sefăcu nevăzută pe ușa prevăzută cu buton de alarmă.Aceea care se deschidea spre coridorul de la parter.

După câteva minute în hol se ivi doctorul Silviu Bâr-lădeanu, cel cu părul alb și vorba domoală, cu ochelariîn rame de metal aurit. Îl recunoscu imediat pe vizita-tor.

– Dumneavoastră o căutați pe doctorița Zăvoianu?întrebă el calm.

– Da, eu, răspunse arhitectul.– Vă rog să veniți în cabinetul meu!Îl urmă pe coridor. S-a oprit tocmai la ușa de la ca-

binetul doctoriței Zăvoianu. Pe ușa aceea însă numeleei scris pe o plăcuță metalică lipsea. A intrat în cabinet.

– Luați loc, domnule arhitect! rosti calm doctorulBârlădeanu.

Arhitectul se așeză. Aștepta ca Bârlădeanu să-ispună unde se află sau când vine din concediu doctorițaZăvoianu.

– Doctorița Sabina Zăvoianu, rosti la fel de calm Bâr-lădeanu, a răposat cu o lună în urmă. A fost diagnosti-cată cu un cancer renal și o leucemie în forme grave,cu o evoluție mai mult decât rapidă... Ea a luptat cât aputut cu boala, dar în cele din urmă a fost învinsă... Amurit la spitalul Davila din București, unde suntspecialiști eminenți în bolile renale... La investigațiilepost mortem, la care am participat și eu, s-a putut con-stata că boala cucerise, de fapt, aproape tot corpul...

Celulele canceroase invadaseră și oasele, și ganglionii,și aparatul respirator, pe scurt – tot ceea ce o ținuse înviață... Faptul că a rezistat și a fost activă aici la noi,până aproape de sfârșit, conștientă fiind de ceea ce sepetrece cu ea, este un miracol... Sau, dacă vreți, cevacu totul neobișnuit... Un act de eroism profesional... Da,de eroism... Există medici eroi... Și ea a fost unul dintreei.

Se opri, de parcă ar fi spus prea multe despre boalași decesul colegei sale. Schimbă, tonul, ca să adauge.

– Pacienții ei mi-au revenit acum mie... Pe toți îi cu-nosc... Eu m-am mai ocupat de soția dumneavoastră...Dacă doriți s-o internăm iar, vă stau oricând ladispoziție.

– Nu!... Nu doresc nimic, rosti anevoie arhitectul, ri-dicându-se încet de pe scaun. De fapt, eu... eu... eu...

Mai mult fără să-și dea seama se trase îndărăt cătreușă.

A reușit să străbată holul și să iasă în aerul rece deafară. Răcoarea munților îl înjunghia drept în inimă. Înfața lui, pădurile de brad și cerul senin se vedeau caprin ceață. Înainta încet, cu un fel de nesiguranță și deprudență în mișcări, fără să înțeleagă ce se petrece cuel.

proză


Pe vremea aceea, mergeam de trei ori pe săptă-mână la Panslavski, la marginea întregului pământ lo-cuit, ca să-i învăţ limba franceză pe nişte pui de baltă,care nici limba română n-o nimereau prea bine. Darnumai până-ntr-o seară, aşa, când, după ore, am ador-mit cu capul pe masă, în firida îngustă pe care-o nu-meam cancelarie şi-am pierdut ultima cursă. Iar cândm-am trezit pe picior de plecare, în staţia de pe malulînalt al Buhazului, mai erau doar vântul şi-un băştinosoarecare mai rătăcit decât mine, dar care părea să mărecunoască totuşi:

– Davai, davai, gospodin ucitel, că la ăştia, bataie,bataie le trebe, nu limba franceză!

– Aferim, am răspuns eu la-întâmplare într-una dicele trei-patru limbi care se vorbeau mai cu seamă, pegrind, dar m-am oprit în faţa şcolii, pe şanţ, cu gând săaştept vreun camion întârziat al şantierului de îmbună-tăţiri funciare de la Casapchioi, dincolo de nisipuri, deunde chiar a apărut la moment, un uriaş camion Rabacare, deşi încărcat cu moţ, a luat curba pe două roţi şis-a oprit în scrâşnet de frâne şi-n nouri de praf, drept înfaţa mea:

– Alo, bratan, urcă, bre! Hai, buzna la năvală, că ţi-avenit limuzinu!

Flăcăul de la volan avea bluzon de aviator, blugi ba-zonaţi în piele, cizme far-west şi se uimea la mine prinnişte largi ochelari mov, de scafandru, în vreme cedintr-un difuzor ascuns, se striga disperat un cântec plinde anateme şi hăulituri.

– Hopaaa, brat, faci un pariu, pe-o sută de lei, că-nzece minute, pe ceas, te depun viu şi nevătămat dreptîn curbă, la Garga, ca să prinzi cursa cealaltă, dacă ţi-aipropus cumva să mergi la Medgidia, după cum bănu-iesc.

– De, bine-ar fi, numai că, de obicei, drumul ăsta seface cam într-un ceas, pe puţin.

– Cu cotiga, probabil, sau cu poştalionu lui PazvanteChioru. Hai, ţin-te bine şi pregăteşte-ţi banu’, că-i dămflacără!

Moment în care colosul metalic a şi ţâşnit în taifunde pe loc, până-n poala pădurii, unde, retezând colţulgardului de chirpici al dispensarului veterinar, s-a avân-tat pe şoseaua bulgărească, la stânga: Asta-i industrie,băi coco, nu-i fier de călcat! Zece minute-am promis,zece facem şi gata!, a zis motoristul foarte sigur pesine, pentru că tocmai tăiase cocoşat pe volan, creastaînaltă a canalului de irigaţii, iar drumul taluzat ca la căileferate se întindea auriu şi uşor şerpuit peste balauru-acela solzos, de argilă-închegată:

– Ia, las-o tu ceva mai încet, am zis eu oarecum îne-cat, că viaţa-i scurtă şi belelele curg!

Chiar în clipa în care un cal mare şi alb, speriat deceva, urcase malul de pământ dintr-o singură săritură,ca să se rostogolească apoi pe tăpşan ca un voal dusde vânt, cu toate că haraimanul scrâşnit al impactuluis-a auzit ca o salvă de tun, iar calul a rămas întins de-acurmezişul şoselei, cu capul frânt pe spate şi cu spumăde sânge pe buze, oarecum mirat, parcă, de priveghiulnostru îngândurat:

– Băi, să mor eu, e iapă!, a constatat şoferul. Areţâţe umflate, iar mânzul îi mişcă prin burtă!

Tocmai îndrăznisem şi eu să-mi cobor palma pe tru-pul încremenit al calului. Pielea i se răcise, dar mânzulcare n-avea să se mai nască, mai tremura încă, acolo,în întuneric: E jale!

– Ia lasă, bă, parastasele, că nu-i soră cu mă-ta! orăsucim oleacă-n drum şi-o rostogolim în canal, iar ăide-or găsi-o vreodată, or să creadă că s-a lovit cumvade bordură şi-a luat prea multă apă. Ca pe Titanic, măifrate!

Dar eu sărisem deja de partea cealaltă-n porumbişi-o luasem la pas înapoi, spre Panslavski, cutremurat

Ioan Florin Stanciu

SIMPLE COINCIDENțE

proză


de friguri sau remuşcări şi reînnodând în minte toate le-găturile posibile, după modelul în care mam-mare de-şira parţalele vechi, ca să facă mosoare pentru hainelenoi.

Cu toate că eu, de fapt, n-am nici un pic de respectpentru urzelile sorţii şi întâmplările întâmplătoare, oricâtde senzaţionale ni s-ar părea ele, la prima vedere: nişteparşive şmecherii ale hazardului, în cele din urmă, me-nite să umple mereu groapa fără fund a abisului dincare venim şi spre care ne ducem: orbeşte, desigur, darnicidecum la-întâmplare, din moment ce totul s-a scrisdeja în Cartea cea mare de pe genunchii Tatălui nostruceresc, unde nu-i loc pentru potcoave de cai morţi saupentru întunecimile mâzgălite-n trecere, pe pereţii uneiceşti de cafea: un drum lung, cică, un impas, o întâlnirede taină, o dare de bani sau o tichie de mărgăritar şimulte altele încă, după aiureala descreierată a ghicitoa-rei sau chiar după modul demenţial, în care mi se fă-cuse mie acum, un cal alb, prăvălit în şosea şi un mânznenăscut. Înfiorător oarecum, din moment ce ar mai fifost şi varianta mai blândă a întâlnirilor cu pisicile negre,urmate de vreo cărămidă-n creştet şi de vreo prăbuşirenăvalnică-n şanţ sau în braţele rareori prietenoase alealtor străvezii coincidenţe viclean premeditate, poate,în dezordinea infinită a tuturor posibilităţilor care sepoate.

De data aceasta însă, ceva, ceva tulburătoare potri-veală ar fi putut să fie, totuşi, fiindcă, în pauza a treia, azilei, îmi lăsasem catalogu-n rastel şi ieşisem la o ţigarăpe poteca de obicei pustie, dinspre grădiniţă, acolounde, fără să ştiu, mă aştepta Anuşka, prietena mea depe-aici, care se ivise cu un fel de smerenie înnodată,dintr-o tufă de liliac fanat. Haidaaa, venise să-mi spunăcă avea, în sfârşit, confirmarea medicală că e însărci-

nată-n trei luni, cu copilul meu, după cum ar fi fost celmai sigur: „Ar trebui să vorbim mai pe larg despre asta,i-am sugerat eu şi-am îmbrăţişat-o cu ambele palmepeste pântece, tandru şi ocrotitor totodată, cu toate căştiam deja că asta fusese deja ultima mea zi de lucru,pe-acolo şi că n-o să mă întorc prea curând:

– Hai, că nu se simte nimic deocamdată, că doar nusunt iapă, a îngânat ea, cam fără de sine, dar printr-ouimitoare nimereală; cam mult prea nimerită, ca să fieperfect nevinovată.

Pe urmă, cu fruntea pe umărul ei şi cu ochii închişi,mi s-a părut că aud, ca prin somn, un scrăşnet metalicde frâne şi-am zărit, parcă, umbra întunecată a camio-nului, năpustindu-se brusc din abis, printr-o uimitoarepotriveală-a duhului rău, întrucât, după cum pre bine seştie, nimeni nu-i mai meşter la potriveli, decât dracul.

Acum, aşa o fi fost sau nu va fi fost, dar, mai multdecât sigur, nu m-aş mai fi întors în seara aceea, pegrind şi mi-aş fi văzut, poate, copilul, al meu şi-al Anuş-kăi, zice-se, abia după vreo zece ani, ca acum, cândstau spăşit, la judecata ochilor ei, de vestală înmărmu-rită-n prag.

Uite, telenovelic cumva, aş putea chiar să-mi imagi-nez, scena asta vinovat întârziată: cu Anuşka plângânddin cap, până-n tălpi, pe treapta de lut a sălaşului săudintre mlaştini, după ce a alergat să mă întâmpine-npoartă, cu Mânzul ei bălan, mai frumos decât noi amân-doi la un loc, dar tremurând cu sfială, pe lângă poalelelesale:

– Îl cheamă aşa, că aşa mi s-a făcut mie, atunci,zice ea înecată de lacrimi, întrezărind cumva, ca princeaţă, că totu-i doar o cernere oarbă şi-o deplasare gră-bită, de linii.

proză


Cum în postul Crăciunului, zilele cu dezlegare lapeşte sunt numeroase, consoartei lui Anton i-a venitpoftă de peşte proaspăt, prins direct de pe baltă, nucumpărat din pescării, congelat sau pescuit cine ştie deunde şi de când. Aşa că ea îşi trimise omul să aducăvreo doi-trei caraşi din balta aflată nu departe de casalor. Vremea de la sfârşit de noiembrie se păstra favora-bilă pescuitului. Era cald, cât se poate, şi nu bătea vân-tul. De aceea, Anton se arătă de acord şi-şi pregătiundiţa. Ca să nu fie neînsoţit pe balta, omul se duse laMitran, pescar din tată-n fiu, să-l convingă să vină şi el.Îl ştia petrecându-şi mai tot timpul vara pescuind dinlotca sa şi înotând de la un capăt la altul al bălţii. Îşi fă-cuse muşchi la braţe şi la omoplaţi spre admiraţia ce-lorlalţi. La anii săi, abia trecuse de cincizeci de ani,bărbatul se ştia perfect sănătos datorită traiului în na-tură.

Când sună la uşa lui Mitran şi nu se arătă nimeni,Anton îşi aminti că trebuia mai întâi să-l caute la telefon.Bărbatul, ca şi el, putea fi trimis de consoartă după cum-părăturile necesare sărbătorilor. Îndârjindu-se, el sunădin nou. Uşa se deschise cu un scârţâit uşor, iar în ramaei apăru Mitran.

– Hai să trăieşti! Scuză-mă, amice, pentru deranj!începu Anton.

– Nu-i niciun deranj. Vino înăuntru! spuse Mitran.– Da’ să ştii că deranj poate fi când cineva scoate

omul din casă, dacă el are alte treburi, continuă Anton.Am venit să te iau cu mine la pescuit.

– Gând la gând cu bucurie! exclamă Mitran. Pentruaşa ceva mă pregăteam şi eu. Prea e frumos afară şinu strică un peşte proaspăt.

– Atunci, hai! Ce să mai stăm, îl îndemnă Anton.***

În drum spre baltă, ei îşi vorbiră despre câte şi maicâte, ca să aibă de ce râde, însă până la urmă tot pemâncare o dădură.

– Îmi plac jumările, nu le pot uita, schimbă vorba Mi-tran. Jumările de altădată, natură, nu conservă! Şi cândmă gândesc la petrecerile pe care le făceam, mi seumezesc ochii de amintirea lor. Nu era masă fără ju-mări.

– Aşa-i omule, aşa! îl aprobă Anton. Jumările cu mă-măliguţă şi, alături, un pahar cu ţuică făceau masa săfie masă. Da’ şi ziua era alta! Şi cheful, şi toate erau al-tele! Da’-ţi mai dă mâna azi? „La câte se pun în mân-care acum, hai!, îmi spuse nevasta. Nişte peşteproaspăt cu mujdei de usturoi şi mămăliguţă e sănătatecurată!” Asta m-a hotărât să ies la pescuit şi să trec pela tine.

– Bine ai făcut, m-ai scos din încurcătură, se explicăMitran. Eu ceva îmi doream să fac, dar nu ştiam ce.

La ora timpurie a dimineţii, cei doi erau singuri pebaltă. Nu trecea nimeni prin zonă ca să-i vadă. Linişteafiind încă deplină, se putea auzi ţipătul pescăruşilor zbu-rând peste întinderea apei. Erau puţini dintre cei rămaşisă ierneze acolo. Ceva mai târziu se iviră doi copii îndrumul spre şcoală. Prin felul cum îşi trăgeau ghiozda-nele după ei, numai de carte n-aveau chef. Văzând pes-carii, unul dintre copii strigă:

– Nene! Ne dai şi nouă câte-un peşte?– Hai, duceţi-vă la şcoală! îi îndemnă Mitran. Vedem

pe urmă!– Da’ ne dai! insistă copilul. – Am spus. La şcoală! îl repezi Mitran. Instalaţi la distanţă apreciabilă unul de altul ca să

poată comunica, Anton şi Mitran aruncară firul undiţeiîn apă şi aşteptau peştele să tragă de momeală. Nutrecu mult şi Mitran se văzu cu un peşte în undiţa sa. Îlscoase cu grijă din ac şi-l aruncă flegmatic în găleţicadin apropiere. Iar după alte câteva clipe, mai pescuiunul şi-l aruncă în găleţica sa cu aceeaşi indiferenţă. În-tâmplarea sau norocul, pe semne, îi surâseră lui Mitran.De aceea, bărbatul privi încântat în găleţică, aşteptând

Nicolae Havriliuc

VORBA PESCARULUI E FĂRĂ NADĂ

proză


să se umple, şi trase cu ochiul spre Anton.– Se lasă peştii, se lasă? aruncă el vorba.– Ce să se lase! Nu vezi, fug la tine, îi răspunse în

glumă Anton, deşi o anume tristeţe îl apăsa pe suflet,şi scoase undiţa din apă. Nimic! Trec pe lângă mo-meală, da’ nu se-ndură.

– Schimbă momeala! îl sfătui Mitran. – Asta şi fac, răspunse crispat Anton şi aruncă din

nou firul undiţei în apă. Mitran ar mai fi vrut să-i spună ceva, dar se opri. Un-

diţa sa prevestea că se-ntâmplă ceva. Ca la un semn,bărbatul se ridică în picioare şi, dându-se pe spate,scoase cu putere undiţa din apă. De firul ei atârna uncaras cât un porumbel.

– Fir-ar să fii, cumetre! Cu mine să nu te pui, zâmbimândru de el Mitran.

Auzindu-l, Anton înghiţi în sec şi întoarse privirea îndirecţia opusă, evitând să-l mai vadă pe Mitran cum îşiaruncă peştele în găleţică. Cum nicio schimbare nu seproduse în sectorul său, omul se decise ca să-l pri-vească, dar cu un fel de nervozitate. Ca să se poto-lească, Anton îi spuse:

– Auzi, bre! Da’ mai zi şi tu ceva, să se dezmeti-cească locul. E ceva necurat la mijloc.

– Ce să zic? silabisise în şoaptă Mitran ca să nusperie peştii.

– Zi şi tu ce ştii! O poveste, o întâmplare, insistăAnton. Nu degeaba îţi merge buhul că ai darul povestirii.Zi una de la munte, pe unde umbli tu. Ţie, oricum peştiiîţi vin.

Mitran mai pescui un peşte, aşa după cum se făceavoia, şi-l aruncă în găleţica sa, în ciuda gândului de a-larunca în găleţica lui Anton.

– Uite, am să-ţi fiu pe plac! Faci urechi mari la ceeace-ţi voi spune, îl atenţionă Mitran, vorba îmi va fi maiîncetinită, dar ochii să-ţi fie numai la undiţă.

– Bine, aşa fac! Numai începe odată, îl zori Anton. După ce tuşi în palmă ca să-şi drege vocea, Mitran

începu:– „Deşi urca în pantă, supunând călătorul unui efort

în plus, drumul de munte, cel de atâtea ori parcurs demine, nu împiedica accesul privirii spre câteva spaţii maiaparte ce adună la un loc piatra granitului şi arborii se-meţi. În interiorul lor, spaţiile sunt bântuite, după cumse zice, de fiinţe neumblate printre oameni. Iar şanţurile,săpate adânc de jur împrejur, împiedică apropierea deele...

– Scuză-mă, amice, pentru întrerupere! strigă Anton.Uite că s-a ivit minunea şi la mine! exclamă el bucuros,după ce scoase un peşte din apă. Gândindu-se la bu-curia consoartei când va vedea peşte proaspăt prins deel, Anton, parcă imitându-l pe Mitran, zvârli peştele îngăleţica sa la fel de indiferent, însă îndârjit.Pregătindu-şi apoi undiţa şi aruncând-o în apă, omul îispuse:

– Poţi continua!– Mă rog, asta şi fac! se conformă în felul său Mitran,

ţinând să nu-i scape din ochi propria undiţă... Se cu-noaşte un singur coridor de intrare în aceste spaţii, de-venite celebre pentru gâfâiturile umane ce le propagă.

Cel care îl cunoaşte este un cioban care, mânându-şiturma la păşunat, a nimerit acolo după mirosul mioare-lor sale. Şi tot după mirosul lor, a putut ieşi nevătămat.Şi cum o sperietură trase, vecină cu moartea, ciobanulrefuză să mai vorbească, deoarece, din experienţa trăi-rii acestui episod, puţine s-au păstrat în memoria sa...

– Vrei să spui că totul s-a datorat animalelor? se ex-primă Anton cu o anumită satisfacţie, după ce aruncăîn găleţica sa încă un peşte prins.

– Da, e aşa cum ai observat, îi surâse Mitran, bucu-rându-se odată cu el... ...Totul se datorează animalelorcare şi-au urmat drumul în căutarea hranei după mirosşi, de asemenea, după miros, şi-au urmat drumul sprestână. Ceea ce s-a păstrat în memoria ciobanului, şi eposibil să se şteargă, a fost amintirea unor şoapte gâ-fâite. Acestea, desprinzându-se din coroanele arborilorşi lovindu-se de peretele granitului, se amplificau în felulunor strigăte ce intenţionau articularea de sunete inte-ligibile...

Încetând povestirea, Mitran se concentră asupra un-diţei ce părea că se-nclină şi, fără să mai aştepte preamult, o scoase din apă. De firul ei atârna un peşte înzbatere cât un purceluş. Bărbatul, aducând undiţa lamal, apucă peştele cu putere, risca să-i alunece printredegete, şi-l aruncă în găleţică. Automat duse mâna lafrunte şi o şterse de sudoare.

– N-ai avut o clipă de şedere în loc, după cum văd.Însă merită! îl consolă Anton. Găleţica ţi-e aproapeplină. Da’ nu pleci! M-aştepţi şi pe mine, să plecăm îm-preună.

– Împreună am venit, împreună plecăm. Se poate?!îi vorbi Mitran pe un ton firesc.

– Hai, mai spune! se repezi Anton să-i provoacedarul povestirii. Frumos le ticluieşti!

– Îţi place! se bucură Mitran. Apoi tăcură amândoi. Când se auzi ţipătul unui pes-

căruş trecând în zbor pe deasupra lor, Mitran înţelesecă trebuie să continue.

– ...Faptul că aceste sunete se repetară, nu era ex-clusă părerea că există comunicarea cu fiinţe raţionale,diferite de fiinţa ciobanului. Circula zvonul că aceste su-nete se produc dacă o fiinţă străină de ambianţa loculuipătrunde acolo, iar amplificarea sunetelor nu este alt-ceva decât o atenţionare. Se cere pedepsirea profanu-lui. Cum ciobanul, în afară de spaima trasă, altă păţanien-a cunoscut, s-a tras concluzia că întâmplarea a fostun exerciţiu de manifestare a misterului ce şi-a depăşitcondiţia şi a intrat în concret. Iar prin urmare, s-a afirmatşi se afirmă, încă, existenţa în natură a unor ispitiri sauiluzii ce necesită să fie ocolite. Apoi totul a fost învăluitîn tăcere. Cu sloganul Spaţii necartografiate pe hartaturistică a zonei, inscripţionat la tot pasul, călătoria prinzonă continuă.”

Oprindu-se din povestit pentru că se terminase, pro-babil, subiectul, Mitran fusese cuprins de un fel de len-toare. Îl vedea pe Anton aplecat asupra undiţei înaşteptarea peştelui imaginar, fără să se arate, dupăcum, în acelaşi fel, se vedea şi pe el. Refuzând să selase cotropit de moleşeală, Mitran luă aer în piept şistrigă:

proză


– Ia mai zi şi tu o vorbă! Că uite, ceva s-a blocat lamine şi peştii nu mai dau năvală cum dădeau.

– Ce vorbă să-ţi zic? Vrei să mă proţăpesc şi eu, căabia m-am urnit, îi răspunse într-o doară Anton.

– Ce mai ştii de Ocroteală? se arătă curios Mitran.– Mai nimic nu ştiu, îi răspunse la nimereală Anton.

Dar de câte ori îmi amintesc de el, nu pot să-i uit vorba. – Care din ele? Că multe le mai are, surâse Mitran

şi strânse cu putere undiţa, semn că se pregătea ceva. – Eu una o ştiu şi ţi-o spun... „Când se vor epuiza

reperele morale, ca să nu ne clătinăm, vom rupe dingard leaţuri pentru proptele”, zise pe nerăsuflate Antonşi mai scoase din apă un peşte, apoi îl aruncă în găle-ţică.

– Asta da, vorbă! Surâse Mitran, când şi el maiscoase un peşte din apă şi-l aruncă în găleţică.

– Uite, despre Ocroteală mi-am amintit ceva! strigădintr-odată Anton. Se spune că a participat în străină-tate la un Congres al Latinităţii. De acolo, s-a întors cuo vorbă, „transitus rerum”, schimbare în lucruri, şi o su-ceşte pe toate părţile. Această schimbare în lucruri ar fiun început de viaţă într-un ţinut lipsit de viaţă. Iar înlumea cea mare s-ar produce o prefacerea în cauzaexistenţei ei. Uite, aşa vorbeşte! Spune şi tu ceva, dacăpoţi spune!

– Probabil că ştie el ce ştie, nu degeaba îşi bategura, veni Mitran cu presupusul său.

De parcă s-ar fi înţeles, amândoi se ridicară bruscîn picioare şi-şi priviră găleţica.

– Auzi, amice! Ţie trebuie să-ţi mulţumesc pentru căm-ai acceptat şi m-ai însoţit la pescuit, spuse împăcatcu sine Anton.

– N-ai pentru ce! Eu, oricum, mă hotărâsem pentrupescuit înainte de propunerea ta, îi răspunse băţos Mi-tran.

– Dar efortul tău de a povesti ceva ce puţini ştiu, me-rită lăudat. Nu mai zic de efectul avut asupra pescuitu-lui, preciză Anton.

– Vrei să ştii? Stă în obiceiul meu de a povesti vruteşi nevrute cui îmi cere, continuă Mitran. Pentru ziua deazi ai fost primul care mi-a provocat darul povestirii. Câtdespre efect! E doar o impresie. Era posibil şi nu eraposibil. Bine că a fost!

– Bine că a fost! Asta zic şi eu, accentuă Anton. – Îţi mai spun ceva, îl atenţionă Mitran. Una şi bună,

vorba pescarului e fără nadă. Anton şi Mitran ar mai fi continuat conversaţia, dacă

nu şi-ar fi amintit că sunt aşteptaţi. Îşi strânseră în grabălucrurile şi porniră spre casele lor.

proză


Scriitorii din urbea noastră au o lume a lor, animatăşi captivantă. În cercul exclusivist se discută literatură,se combat unele tendinţe ale scrisului contemporan şisunt preamărite altele, politica culturală a statului esteîntoarsă pe toate feţele, se fac şi se desfac prietenii îndeplin acord cu preferinţele personale. Un aspect ce nupoate fi trecut cu vederea e acela că se cunosc între eişi aparent se simt bine împreună, la reuniunile în caresunt prezenţi sunt joviali, surâzători, optimişti, simpatici.Statutul de oameni cu har îi face să se simtă deosebiţişi importanţi în comunitate, limbajul este atent controlat,conversaţiile sunt principiale şi spirituale. Îi vezi salu-tându-se cu deferenţă (nu toţi), zâmbindu-şi radios şiamical (nu chiar toţi), bârfindu-se copios (toţi), pentruobservatorul din exterior ambianţa apare extravagantă,cu mult pitoresc. Atunci când sunt întrebaţi susţin căscrisul nu e o meserie ca oricare alta, pentru care ede-ajuns să ai o pregătire profesională şi oarece înzes-trare, ci o excepţională vocaţie, nu admit contraziceri.

Tânărul Grigoraş Simionescu, afirmat prin scrieriumoristice pline de poante năstruşnice, este cunoscutpentru spontaneitatea şi aciditatea sa. Cum este redac-tor la revista literară „Cuvinte măiestrite”, l-a abordat încafeneaua scriitorilor pe confratele mai vârstnic SpiridonGorunescu, membru important al breslei ce se distingeprin morgă, prin deschidere către cunoaştere şi dialog,un excelent causeur:

– Maestre, pentru cititorii revistei noastre doresc săvă adresez câteva întrebări, dacă acceptaţi...

– Sunt de acord, voi răspunde cu plăcere, ca de fie-care dată.

– În devenirea unui scriitor ce contează mai mult,im aginaţia, creativitatea, originalitatea, talentul, inspira-ţia?

– Toate, fiecare dintre ele are importanţa ei, dar reu-nite garantează reţeta succesului. Imaginaţia este de

mare preţ la un om dedicat scrisului. Pentru amplifica-rea ei trebuie să avem o gândire divergentă şi asta în-seamnă să concepem cât mai multe soluţii posibile uneianumite probleme, una convergentă ne conduce la odezlegare banală, lipsită de inovaţie. Exersând-o, creş-tem creativitatea care este o extensie naturală a proprieinoastre însufleţiri. Ceea ce trebuie să facă scriitorul esă-şi pună permanent întrebări şi să găsească răspun-suri cât mai ingenioase.

– Despre originalitate ce ne puteţi spune, aş dori sădezvoltaţi ideea…

– Este un subiect care îmi oferă satisfacţii ori de câteori îl abordez! Originalitatea este complementară cu au-tenticitatea şi se concretizează în stil, în felul de a gândi,în convingerile personale pe care le facem cunoscutealtora. Inventivitatea artistică şi profunzimea concep-tuală, coroborate, sporesc valoarea de ansamblu a uneiopere literare. Meritul lor constă nu atât în noutate, câtîn sinceritate.

– Până aici totul e clar, cum trebuie privită inspira-ţia?

– Aşa cum pofta vine mâncând, inspiraţia vinecreând. Unii aşteaptă influența directă a unei puteri su-pranaturale şi cred în iluminarea profetică. Alţii nu sperăniciodată ca ea să vină de la sine. Ar fi ca atunci cândnădăjduieşti la fericire. Ştii bine că ea nu vine, aşa, purşi simplu, ci că trebuie să faci ceva pentru obţinerea ei.Eu le dau acestora din urmă dreptate, îi consider oa-meni inteligenţi şi pragmatici şi am convingerea că sepot inspira singuri când se află în postura truditoruluicare, prin efort intelectual susţinut, poate educa şiobliga creierul să zburde în sfera ideilor şi a emoţiilor.Entuziasmul creator, dezlegarea concretă a unei pro-bleme la care ai cugetat timp îndelungat este adevăratulizvor al inspiraţiei şi prin ea poţi face dovada înzestrăriicu talent sau, metaforic spus, că poţi vedea realitatea

Mihai Sălcuţan

SCRIITORII SUNT șI EI OAMENI

proză


de deasupra realităţii. – Mă iertaţi că profit de ocazia rară de a ne afla faţă

în faţă la aceeaşi masă, dar vreau să satisfac curiozita-tea multora: dumneavoastră cum vă raportaţi la inspi-raţie?

– Har Domnului, am atât de multă încât pot să dauşi celor care mă întreabă.

Grigoraş Simionescu a înghiţit în sec, nu s-a pierdutcu firea şi a pregătit contraatacul:

– Mărturisesc că volumul „În pas cu vremea” pe carel-aţi lansat acum un an l-am citit pe nerăsuflate. În pre-zent, ce aveţi pe masa de lucru?

– O trilogie despre o familie de medici dedicaţi pro-fesiei din tată-n fiu, trei generaţii de profesionişti de îna-ltă clasă iubitori de semeni ca nimeni alţii, toţi luptătorineobosiţi pentru apărarea valorilor fundamentale ale so-cietăţii, va fi capodopera scrierilor mele.

– Interesant, subiectul pare a fi captivant. Lumea deastăzi a cam pierdut reperele morale transmise de stră-moşi şi în fruntea cauzelor aş pune globalismul, caretinde să ne distrugă propria noastră personalitate şi săne îndepărteze de universalitatea creştină care neuneşte.

– Valorile morale cuprind întreaga existenţă umană,sunt repere de bază ale vieţii noastre sufleteşti şi spiri-tuale. Umanitatea a fost creată cu ajutorul lor şi în timpau devenit atât de numeroase și de complexe încât estefoarte greu de stabilit care sunt cele mai importante.Personajele mele îşi asumă cu mult curaj responsabili-tatea demarării unui demers în acest sens, punând încapul listei iubirea, bunătatea sufletească, generozita-tea, preţuirea semenilor, cinstea. Un om care le res-pectă e un om de calitate, are demnitate şi curaj, crezuleroului principal din lucrarea mea este sintetizat într-oafirmaţie aforistică: adevărata valoare umană este va-loarea pe care o dăm vieţii altora.

– Pe mine m-aţi cucerit magistre, abia aştept apariţiacărţii. Mi-am dat seama că sunteţi ocupat cu scrisul şică nu vă rămâne timp să-i mai citiţi pe alţii. De doi aniaştept o opinie privitoare la volumul meu de prozăscurtă!

– Te înşeli! Nu-i deloc adevărat! Pur şi simplu mi-ascăpat din vedere subiectul când ne-am mai văzut. Îţispun acum că mi-a plăcut felul în care faci haz de necazde noi înşine şi de lumea în care trăim.

Prudent, Grigoraş s-a mulţumit cu răspunsul primit,şi-a dat seama care este adevărul şi nu a insistat. Cineştie ce surpriză ar fi putut apărea!

Confraţii întru scris se ascultă unii pe alţii plini de ad-miraţie, de multe ori vecină cu invidia, mimează sur-priza şi îşi propun, în gând desigur, să adopte aceeaşimetodă de abordare literară şi să caute subiecte ase-mănătoare celor ce s-au dovedit a avea succes la pu-blic.

Prozatorul Marcel Bolocan, scriitor cu state vechi înbreaslă, caută totdeauna să şocheze cititorul inventânddiferite fantasmagorii şi tonul îl dă chiar titlul cărţilor.Într-o discuţie cu un confrate, din vorbă în vorbă, au

ajuns, inevitabil, la creaţiile proprii:– Iubite colega, apreciez stilul nonconformist şi mo-

dern al scrierilor dumitale, ştiu că duci o viaţă boemă,deşi ai copilărit la sat unde se învaţă moderaţia, dar nuînţelerg nici în ruptul capului denumirea romanului pecare l-ai lansat săptămâna trecută, „Comoara din gră-dina casei de la ţară”, când acţiunea se petrece exclusivîn mediul citadin şi nu există nicio scenă petrecută încadru sătesc!

– Aici e aici, e treaba dumitale că n-ai prins clenciul,doar n-o să dau totul mură în gură, lectorul trebuie săfacă şi el oarece efort intelectual! În schimb eu am în-ţeles de ce ai dus la anticariat scrierea mea anterioară,„O viaţă sub papuc”, de teamă să n-o citeascănevastă-ta! Ex-librisul aplicat pe ea te-a dat de gol!

Un condeier cumva mai aparte, ajuns la vârsta se-nectuţii, este Alecu Panaitescu, om ros de melancolii şieşecuri, plin de dragoste şi tandreţe faţă de fiinţaumană, care caută în scrisul său să recupereze câteceva din strălucirea lumii din care s-a ridicat. Este destulde credul şi, mai ales, prea serios pentru a realiza căcititorii din ziua de azi nu au chef să-şi piardă vremeacălătorind în trecutul care nu le aparţine.

Volumul lui, singurul de până acum, „Trecute zile alevieţii mele”, se află la vânzare de trei ani şi a trecut pela librărie să vadă cum se vinde. Librarul, o veche cu-noştinţă, i-a ieşit în cale abătut:

– Desfacerea merge slab, chiar foarte slab, abia amreuşit să dau două exemplare. Am tot mutat cărţile decolo-colo, le-am pus la vedere lângă intrare, le-am îm-părţit în două grupe, apoi în mai multe, dar degeaba!Văzând cum Alecu se întunecă la faţă s-a grăbit să-l li-niştească:

– Nu vă descurajaţi, maestre, nu este cazul să văpierdeţi nădejdea! Colegul dumitale, Dimitrie Baştu-rescu, a plasat numai una. De când a murit, Dumnezeusă-l ierte, vânzările au crescut spectaculos. Aveţi răb-dare, în mod sigur o să vă vină rândul!

proză


Ioana ieși din odaie și se opri la mijloc. Mai puselemne pe foc, potrivi tuciul cu apă deasupra flăcării șiintră în camera de la drum... În lumina dimineții care seînfiripa timid, o trezi pe fată: Hai, mamă, scoală-te, căavem treabă! Măria se frecă la ochi și se ridică din pat,punând într-un oftat prelung toată nemulțumirea trezirii,întrebând în șoaptă: Nu puteai să mă mai lași, puțân?...și, apoi alungându-și somnul cu o mână trecută pestefață, adăugă: Pă nenea nu-l scoli?, el n-are treabă? Are!și o să-l scol și pă el, că s-a luminat de zâuă, să ne taielemne și apoi curcanu’ și-ntre timp noi să facem altceva,că avem ce... Vorbiseră de mai multe ori despre cumva fi ziua de mâine, de la așezarea la masă la felurilede mâncare, de la cum o să se-mbrace la cadoul pecare să i-l facă tânărului, că era ziua lui de nume... Pela prânz, cu papornița plină de cumpărături ținută-nspate de ciumagul bine adus la un capăt, Gheorghe s-aîntors de la târg, nemulțumit că nu găsise pe nimeni depeste Olt cu care să mai vorbească despre familiaașteptată în pețit, în schimb Mărin le aduse-n casă douățigănci, una mai în vârstă, cu fața plină de riduri și altamai tânără, cu niște ochi mari și albaștri!... Aoleo,mamă, ia uită-te!... și-i arătă cum venea fratele ei, du-când pe umăr cobilița cu gălețile cu apă, urmat de douățigănci. Acestea îi ceruseră apă, dar tânărul le refuzase,zicând că n-o să le lase să-și bage botu’-n găleata luide apă, invitându-le să vină acasă la el și să bea dincauc, ori din cană, ca oamenii... Ce focului cine mi-aspus! și țiganca scoase un ghioc pe care-l învârti de câ-teva ori, apoi îl ascunse în palma, nene, vii cu șatradupă tine?, îl lua Măria la rost. Dă țâgănci ne arde nouăacuma? Lasă, fată frumoasă, că bem și noi o gură dăapă și plecăm, dacă n-a vrut conașu’ să ne dea să bemdân găleată..., zise, ca un fel de scuză, bătrâna. Și,dacă ne-ați da și o bucată dă mălai, o să vă gâcim, ocompletase țiganca mai tânără. Păi, da, o să-mi ghiceștiși o să-mi spui că am avut o cumpănă și că una cu ochii

verzi îmi poartă sâmbetele și că-mi faci tu farmece dădăzlegare!, mai tăceți, că vă cunosc eu!, zise Măria carele arătă cana de apă. Țiganca bătrâna luă apă și o detecelei tinere: Ia tu, că ești borțoasă, să bea și ăla micu’!Bău și ea, apoi clăti cana și o puse lângă vadra de lemn.Cea tânără mai luă puțină apă, se uită în cană și spuse:Noi, coniță, nu facem farmece, că n-avem voie!..., apoiîntrebă: Vă pregătiți de lăutari, cu unu’ de la harș-marș,așa-i? Măria fu surprinsă pe moment, dar își reveni re-pede, gândindu-se că țigăncile aflaseră de pe undevadin sat despre pețirea de mâine... Ioana le întrebă di-rect: Cine v-a spus, fa, de lăutari, ai?, nu vă e rușine?,credeț’ că mă păcăliți voi pă mine!?... și din privirea eicu care le fixă pe amândouă se putea citi că, dacă pecopiii ei, deși mari, îi pot amăgi cu vorbele lormeșteșugite, pe ea n-o mai pot păcăli. Adevărul e căani buni, cât a fost Mărin plecat pe front, a colindat pela bobărese vestite, pe la cititori în planete și pe lațigănci bătrâne, care cu ghiocul, care cu cărțile, plătindfiecare citire și ghicire și învățând câte ceva numai dinprivire. Nu vă păcălim, cocoană, uite cine mi-a spus!...și țiganca scoase un ghioc pe care-l învârti de câtevaori, apoi îl ascunse în palma-nchisă..., da’ dacă vreți săvă spunem tot, o să vă dea muma-n cărți... Mărin seuită la țigancă și-i spuse: Auzi tu, vă dăm și mălai și euvă dau ș-un pol, dă la mine, da’ să nu vă puie dracu’să-ncepeți cu cumpenele, că pun câinii pă voi!...,acuma, stați jos, că ne vede lumea! Țigăncile seașezară și bătrâna scoase de sub betele de la brâuniște cărți de ghicit, unsuroase și rupte pe la colțuri, lesuflă de trei ori spunând ceva în țigănește, apoi le în-tinse lui Mărin, spunându-i: Taie-le, cu mâna stângă!Mărin se codi, dar țigancă insistă, taie-le!, că le-am dăs-cântat pă matale, conașule!, ț’ă frică să tai nește cărț’?Mărin desfăcu pachetul în două și bătrâna opri o carte,apoi începu să le aranjeze în grupe de câte șase, pusepe patru rânduri. Cu cartea din mână lovi pe rând patru

Mihai Petre

URSITORILE

proză


cărți, de pe fiecare rând, lăsând la o parte câte două dincare făcu o grupă, spunând: Ăsta e trecutu’ matale,conașule!... ai fost la harș-marș, așa-i?... Auzi, tu!...,spune ce-o să fie, că ce-a fost știu eu mai bine ca tine...și la harș-marș, adică la armată, am fost, ca toți tinerii,o întrerupse Mărin în al cărui glas se împleteau șinemulțumirea că țiganca le vinde vorbe goale șisatisfacția că el le atrăsese atenția că nu poate fi păcă-lit. Bătrâna, atentă la cărți, nu-l băgă în seamă și conti-nuă: Conașule, da’ io-ț’ spui ce văz, ai avut ocumpănă... hăt dăparte, la soare-răsare, dă frig... și uitecum te-au scăpat doi tot dă la harș-marș, vez’?, și-iarătă o carte, ș-apăi ai umblat și umblaat... și norocu’ț-a fost dă la una cu mult alb, așa-i?..., ș-ai mai avut ocumpănă la soare-apune, dă sânge. Îți spusăi eu că în-cepi cu cumpenele..., ce tot vorbești!?... Conașule, îl în-trerupse țiganca, jură că nu e așa, și dacă te juri că nue așa cum ț-am zâs io, mi să-nchide cartea, că pă minecărțâle nu mă minte, și e păcatu’ matale și noi plecămdă la casa asta, fără nimic… Mărin tăcea mirat, între-bându-se cum și de unde le știa țiganca, să i le fi spuscineva?..., nu se putea, că amănunte despre suferințelelui de pe front le știau doar ai casei, nimeni din sat… și,în timp ce tăcerea lui se prelungea, Măria, destul de mi-rată și ea, îl îndemnă: Hai, nene, recunoaște că așa e!...Așa e, fa, interveni și Ioana, așa e!, a degerat la Cotu’Donului, a stat pân spitale, l-au rănit pă la unguri, da’ adat Dumnezău ș-a scăpat… Spune-i acu’ și dă viitor,cum o să-i fie și cum... Apăi, vez’, conașule!?, îi zisețiganca lui Mărin, ridicând spre el o privire nemulțumită,noroc că nu mi s-a’nchis cartea... Apăi, conașule, încasa matale, dă crai dă ghindă, trage multe nădejde, cuuna ai avut vorbe și ceva ceartă-n casă, cu asta...,hmm!..., vorbe și nimic!..., da’ uite, vine domnița asta dăroșu, dă peste o apă mare și cu ea faci casă și copii.Auu!, făcu Mărin, păi d-astea știam și eu să spui, da’ euo aduceam dă la munte!... și o cumpănă, ceva, nu maivezi? Conașule, văz io că nu mă crez’..., o cumpănă osă mai ai, da’ una mai mică și tot dă harș-marș și o sămai fii cu ăsta care vă vine-n casă și nu mai pleacă, lael e cumpăna mai mare și toate pleacă dă la o rudă. Maitaci, tu, cu cumpenele tale, că nu te cred!, zise Mărin șiintră-n casă, bombănind.... Țiganca se uită după el și,strângându-și cărțile, clătină din cap și ridică din umeri,arătând astfel că-i pare rău că nu e crezută. Dă-mi, fa,și mie!, ceru Măria, lasă-l pă nenea, că așa e el!...Țiganca amestecă din nou cărțile, le suflă și le descântăîn țigănește și-i ceru fetei să le taie. Îi alese o carte și learanjă la fel, continuând cu un alt descântec. Între timp,țiganca tânără o privi atent și-i zise: Apăi, frumoasă maiești, coniță, ptiu-ptiu, sa nu-ț’ hie dă dăochi! Măria îi răs-punse: Las’ că și tu ești frumoasă, uite ce ochi ai, parcăn-ai fi țigancă. Apăi, să știi că nu sunt, m-au furat țâganiidă mică și m-au crescut și m-au măritat ca pă una d-alor... Ar fi vrut să mai spună ceva, dar bătrâna îi spuseceva scurt și răstit în țigănește și tânăra tăcu. Țigancaprivi atentă cărțile, apoi, dând deoparte trecutul, se uităși mai atentă la Măria: Ai suferit mult, da’ nu dă ochialbaștri, ci dă la craiu’ ăsta dă ghindă..., ț-au bătut mulț’la poartă, da’ n-ai avut ochi păntru ei..., ascultă la

mine!... și vine ăsta, crai dă tobă, și cu el faci casă, osă pleci cu el în lume ș-ai să te-ntorci, ascultă lamine!..., o să trăiești și pântre oameni mari și-n sărăcie,că o să pierz’ tot, ai să rămâi și sângură, ascultă lamine!..., da’ o să treci păste toate, o să ai și năcazuri dăboală, da’ și bucurii dă la copii, atâta poci să-ț’ spui, căașa mi-arată cartea. Păi, nu prea e dă bine ce-i spui,așa-i?, întrebă Ioana care ascultase, aprobând până laun punct spusele țigăncii. De, cocoană!..., așa mi-aratăcărțile și nu mă minte, nici io nu vă mint, că mi să-nchideși nu mai sunt bune dă nimic... și cu ele mai câștigămși noi o bucată dă mălai... Ioana oftă a nemulțumire, seridică și-i zise Măriei: Hai să le dăm să mănânce calumea și să le pregătești ceva și pentru drum. Țigăncilese așezară la masă, bătrâna spunând iar ceva înțigănește. Măria o întrebă pe cea tânără: Ce zâce, fa?...Să roagă păntru casa voastră și păntru tine, mai ales,să ai noroc, că dân cărțî nu prea țî s-arată. Ei, mai taci!,îi răspunse Măria, și un zâmbet de neîncredere îi înfloripe față. Da’ de unde sunteți, fa?, le întrebă Ioana. Dân-colo, dă la vale, răspunse bătrâna, dar lingura ridicatăsă arate spre miazăzi se întoarse peste umăr, arătândmiazănoaptea. Dă unde, fă, dă la vale?..., dă laDobrușa ori dă la Ștefănești?... Ba, cocoană!..., poatecă sântem dă la dial, nici noi nu mai știm, că n-avemvoie să spunem, să nu ne pierdem ajutoru’ și daru’ gâ-citului, îi răspunse tânăra care tăcu imediat ce bătrânaîi zise iar ceva în țigănește. Dă ce te ceartă, fa?... Numă ceartă, zise tânăra, așa mă-nvață ea să țâu legeaveche și adevărată a gâcitoarelor. Auz, fa!?..., da’ dacămai vrem să ne ghiciți, unde să vă căutăm, în ce sat?,le întrebă Măria. Las’, coniță, că o să vă cătăm noi, căne-aț’ omenit... și iar bătrâna a spus ceva în țigănește,în timp ce primea banii și bucata de mălai promisă.

Au plecat pe drum la deal și Ioana le-a urmărit dinpoartă cât a fost drumul drept... și-ar fi vrut să intre-ncurte, dar gândul că nu era ceva curat cu țigăncile abiaplecate n-o lăsa în pace... cum dă ghicise a bătrână tot,mai bine decât Marița țâganca la care a mers de atâteaori, ba sângură, ba cu fata?... și cum dă n-au vrut săspuie dă unde sunt..., că dă la vale..., ba poate dă ladeal...., ce vorbe au fost alea? Da’ o să mai intre ele șila alțî să le ghicească și o să afle dacă tot așa dă binele-au spus. De la deal venea Mitrică al Nelii Turcului șil-a întrebat de țigănci. Băiatul a părut nedumerit de în-trebare, dar i-a răspuns repede: Nu văzui, dodicăNoane, nicio țâgancă, dă unde o mai scosăși și p-astacu țâgăncile!?..., n-auz’ că nu mă-ntâlnii, păi dacă nuera nicio țâgancă la Podu’ Verzî!?..., treaba dumitaledacă nu mă crezi!... Ioana nu a mai zis nimic, gân-dindu-se că țâgăncile o luaseră, înainte de pod, spreGrecești și mâine-poimâine află ea..., apoi intră-n curteși se opri în dreptul Măriei care venea și ea încet sprepoartă. Îndreaptă-ți, fa, șorțu’, nu vezi cum îți stă?..., îizise fetei și, în timpul nedreptei observații, putu să-și as-cundă toate gândurile și frământările de până atunci. Ei,mamă... și dumneata, șorțu’ te-apucă acu’, ce-are?...,zise fata care, nedumerită, trase totuși puțin de baiereleșorțului și continuă... auz’?..., eu mă tot gândesc lațâgăncile alea, parc-ar fi fost ursâtorile noastre... a lu’

proză


prozăprozănenea, treacă-meargă, că a fost mai bună, da’ a mea!...și clătină din cap a părere de rău.

La cei douăzeci de ani, Măria, frumoasa fată a luiGheorghe și a Ioanei Nistoroiu, aștepta ziua de mâinecând urma să fie cerută-n căsătorie. Îl alesese pe tână-rul văzut din întâmplare, într-o dimineață de Paști, cândse-ntorcea de la Înviere, nici ea nu putea spune ce-i plă-cuse la el, doar că simțise cum dimineața se umple deculorile curcubeului întins peste apa Verzii, că zambilelemiros mai altfel și că păsările alungă noaptea cu cân-tece nemaiauzite până atunci ..., dar acum, vorbelețigăncilor îi tulburaseră amintirea acelor clipe, dar și bu-curia înfrigurată a întâlnirii de mâine, căci spusele lornu erau ca celelalte... Era obișnuită cu ghicitoare, cubobărese, cu planetari și cu popi bătrâni care deschi-deau cartea, mergând cu mamă-sa peste tot și dădeaude frate-său, Mărin, plecat pe front și i se ghicea și ei șii se arăta viitorul, dar acum, ceva ca o presimțire în carese amestecau binele, mai puțin, și răul, mai mult, i se

lipise de suflet și gând și nu-i dădea pace. Sunt unii oa-meni care pot să anticipeze întâmplări nefericite dupăniște semne înțelese doar de ei. Au, așa, ca o fulgerarea minții, o altă înțelegere a vieții și se liniștesc apoi, lă-sând soarta să-și urmeze cursul. Se pare că și fata avu-sese un asemenea moment de limpezire a drumurilorvieții fratelui și al ei. Același sentiment îl trăise și Ioana,dar nu vrusese să-l recunoască în fața fiicei, așa că-ispuse: Auu, taci focului dîn gură, Mărie, că te râdelumea, te iei după toate țâgăncile!..., auz’ ursâtori, nuvăzuși că fură țâgănci, păi nu stătuși cu ele dă vorbă!?...Ursâtorile îț’ vin la naștere, nu umblă pă drumuri,cerșind... Astea, pentru o coajă dă mălai, îț’ tocară ocăruță dă vorbe și tu le crezuși… Bine-a făcut nen-tu căa plecat!... De, mamă..., știu și eu!?... și, rămasă fărăvorbe, întrebarea continuă în gândul fetei... da’ dacă aufost ursâtorile?...

teatru


Litoral. Interiorul barului TREBIZONDA. Scena estegoală. Se aude cum o cheie este introdusă în broascăapoi răsucită. Ușa se deschide încet și intră Toto. Seuită în jur, apoi se îndreaptă spre telefon. Ridică recep-torul și formează un număr. Se aude apelul. O voce fe-minină: Alo!... Alo!... Toto pune receptorul în furcă. Seîndreaptă spre bar și se așază în spatele tejghelei. Petejghea este o carte. Toto o ia și o răsfoiește. O lasă petejghea. Ia o sticlă. Toarnă într-un pahar. Ușa se des-chide ușor și intră Lisa. Ușa rămâne deschisă.

Lisa: Bună ziua! (se uită în jur)Toto: Bună ziua! (o privește lung): Pot să vă rog

ceva?Lisa: (surprinsă) O, da, cred că da...Toto:Vreți să fiți amabilă și să închideți ușa?Lisa: (tresare) Să închid ușa... Ați spus să închid

ușa?! (se duce și închide ușa)Toto: Așa! Altfel intră țânțarii, nu s-a mai stropit cu

soluție antițânțari și intră afurisiții... Intră... Și ciupesc,ciupesc al naibii...

Lisa: Da, aveți dreptate, nu am mai auzit niciun zgo-mot de elicopter.

Toto: Ei, vedeți? Nu-i ciudat? Nici eu nu am mai auzitniciun zgomot de motor de avion.

Lisa: Dar acesta nu este un motiv. Să fim serioși, laurma-urmei dezinsecția se poate face și cu drone, nu?(Toto tace. Lisa șoptește ca pentru ea: Să închid ușa...)

Toto: Ați spus ceva?Lisa: Nu... Dar dacă tot m-ați întrebat... Mă puteți

servi cu o cafea?Toto: (se uită în jur, pe tejghea, pe rafturi, se duce în

chicinetă apoi răspunde dezolat) Altceva nu doriți?Poate totuși doriți altceva! Ce ziceți? Nu? Ia gândiți-vă!Am impresia că în barul acesta nu se servește cafea.

Lisa: Aveți impresia? Cum adică aveți impresia? Cabarman nu știți?

Toto: Știți, de fapt, nu eu sunt barmanul...Lisa: (îl privește lung) O, da, aveți dreptate, cum de

nu am observat, cum de nu mi-am dat seama?! Vă cerscuze...

Toto: De ce? Pentru ce? Ați crezut că sunt barmanul,poate și eu aș fi fost victima unei astfel de confuzii...

Lisa: (murmură ca pentru ea) Să închid ușa... Deci,să închid ușa!...

Toto: Nu?Lisa: Ce nu?Toto: Aș fi crezut la fel.Lisa: Ce ați fi crezut?Toto: Că eu sunt barmanul. Deși...Lisa: Deși?...Toto: Nu am halat alb, dar acum nu se mai poartă.Lisa: (făcând privirea roată) Și scara, și mesele...

Aveți un telefon?Toto: Cred că da, trebuie să fie, orice bar are un te-

lefon. (arată spre colț) Uitați, e acolo! E tot acolo!Lisa: Și merge?Toto: Cred că merge, de ce să nu meargă? Adică să

funcționeze, că de mers...Lisa: Vreți să spuneți că nu ați văzut telefon care să

meargă.Toto: Că dumneavoastră oți fi văzut.Lisa: Vă surprinde, nu? Ei bine, aflați domnul meu,

că am văzut. Eram pe strada Gibraltar și m-am trezitlângă mine cu un telefon care m-a întrebat: Nu aveți ne-voie de mine, nu aveți de dat niciun telefon?

Toto: Ei nu?Lisa: Ei da! Și să nu credeți că mă întreba numai pe

mine. Întreba pe toată lumea.Toto: Chiar așa?Lisa: Chiar așa. Știți, bănuiesc, ce rău e să ai grab-

nică nevoie de un telefon și să nu găsești niciunul.Toto: Da, pentru că și cabinele sunt așezate nu știi

unde.

Lucian Badea

VAI, DOMNULE COMISAR!

teatru


Lisa: Nu există o hartă a cabinelor telefonice...Toto: Nu, nu există.Lisa: Ca să nu mai spun că de multe ori și aceste

cabine pleacă...Toto: (ironic) Da, pleacă o iau din loc, vor și ele să

zburde, săracele.Lisa: (ca și cum n-ar fi sesizat ironia) Nu, pleacă

după aparatele telefonice. Asta pentru că de cele maimulte ori...

Toto: M-am prins, nu pleacă împreună.Lisa: Exact, și e un balamuc întreg, cabinele telefo-

nice într-o parte și aparatele în alta.Toto: E un haloimăs...Lisa: Nu știu ce-i aia dar îmi imaginez... Deci,

funcționează?Toto: Cred că da. De ce să nu funcționeze?Lisa: Ar putea fi înfundat cu fise și atunci?Toto: Mda!Lisa: Sau ar putea fi scos din priză, ca atunci...Toto: Poftim?Lisa: Ei, lăsați, nu vă mai prefaceți, știți prea bine...

Telefonul e tot acolo, ca atunci, s-ar putea să fie scosdin priză, ca atunci, mesele, scaunele, tejgheaua, toatesunt tot acolo, la locul lor, ca atunci... Numai că la barera altcineva.

Toto: De unde știi? Tu ai venit mai apoi...Lisa: Da, dar dacă tu nu ești barmanul și nu ești,

asta e cert, în locul tău a fost barmanul.Toto: Ei nu?!Lisa: Ei da! Și ai putea să-mi spui și mie unde-i bar-

manul?Toto: Habar n-am!Lisa: Știi ce cred eu?Toto: Ce crezi tu?Lisa: Că i-ai făcut de petrecanie.Toto: Măi să fie!... Și de ce?Lisa: Ca să-i iei locul.Toto: Wow!Lisa: Wow ne-wow, asta cred eu...Toto: Adică pentru un nenorocit de post de barman

l-aș fi...Lisa: Oamenii, pentru o bucată de pâine sunt în

stare de orice.Toto: Bine... Și cadavrul?Lisa: Sus! (arată spre scară) La capătul acestei scări

se află o cameră...Toto: Pe care crezi că am transformat-o în debara

de cadavre, nu?Lisa: Sunt mai multe?Toto: Ce?Lisa: Cadavre?Toto: De unde vrei să știu? N-am urcat în camera de

sus.Lisa: Nici atunci n-ai urcat...Toto: Nu, nici atunci n-am urcat.Lisa: De ce n-ai urcat?Toto: Nu știu nici eu de ce... Poate unde eram prea

mic...Lisa: Da, erai un copil...Toto: Și tu o copilă...

Lisa: Te-am recunoscut... Atunci nici nu știam cumte cheamă.

Toto: Adevărat... Numele meu e Toto. Mămica meaera italiancă.

Lisa: Adevărat? Și tăticul meu era italian și mi-a pusnumele Lisa, de la Mona Lisa.

Toto: Și de unde era tăticul tău?Lisa: Din Mola di Bari.Toto: Din Mola di Bari? Păi și mămica mea era din

Mola di Bari.Lisa: Și tăticul meu a plecat cu mămica ta...Toto: Da, ce coincidență, nu? Și mămica mea a ple-

cat cu tăticul tău...Lisa: De ce oare?Toto: Oare de ce?Lisa: Cred că pentru că erau italieni.Toto: Bine gândit, și nu voiau să se destrame fami-

lia.Lisa: Și poate că ne-ar fi luat și pe noi cu ei...Toto: Dar nu ne-au luat.Lisa: Pentru că nu ne-au găsit.Toto: Tot așa cum nici noi nu i-am găsit.Lisa: Dar noi cel puțin i-am căutat. Dar ei ne-or fi

căutat?Toto: Cred că cineva le-a șoptit că noi am venit la

TREBIZONDA.Lisa: Se poate, numai că ei au venit înaintea noas-

tră.Toto: Și noi am venit înaintea lor...Lisa: Și ne căutam unii pe alții și nu ne-am găsit.Toto: Și, ce să ne mai ascundem, îi căutăm și

acum...Lisa: Or fi bătrâni...Toto: Bolnavi...Lisa: Poate au nevoie de un ajutor...Toto: Și nu e nimeni lângă ei să li-l dea...Lisa: Așa cum și noi am avut nevoie de ei...Toto: Dar nu erau lângă noi...Lisa: Nu erau pentru că ne căutau...Toto: Săracii de ei...Lisa: Dar or mai fi?Toto: De ce să nu mai fie?Lisa: Păi nu știi?Toto: Ce? Lisa: N-ai auzit?Toto: Ce să aud?Lisa: Atunci, când îi căutam noi pe ei și ei pe noi,

în ainte de a veni noi aici, a avut loc o crimă...Toto: Nu știu...Lisa: Am fost la arhivele statului și am răscolit în

presa vremii.Toto: Și?Lisa: Și! Înainte deci de a veni noi, a venit o doamnă

și un domn care au cerut o cameră. Li s-a dat camerade sus. A urcat doamna, a urcat domnul, s-a auzit unfoc de pistol, a coborât apoi doamna, dar n-a mai co-borât și domnul. Ei?

Toto: Și vrei să spui?...Lisa: Vreau să spun că...Toto: Dar or fi fost ei?

teatru


Lisa: Din descrierea lor ar reieși că ei erau.Toto: Da, dar vezi că cu globalizarea asta foarte

multă lume seamănă cu foarte multă lume...Lisa: Ia spune, tu de ce-ai venit aici? Cauți ceva, nu?Toto: Nu știu, dar intrând în atmosfera de atunci mă

gândesc că îmi va veni o idee...Lisa: Vrei mai precis să afli dacă au fost ei sau nu...Toto: Sau dacă a fost cu adevărat o crimă sau nu...Lisa: Ai îndoieli?Toto: Dubito ergo cogito...Lisa: Cogito ergo...Toto: ... sum! Și totuși nu vrei un Martini?Lisa: Nu. Când te-am văzut intrând am crezut că-i

un hoț.Toto: Ce să fure?Lisa: Dar se poate adăposti, nu?Toto: A rămas cheia la mine...Lisa: Clădirea a rămas pustie... Ai fost în camera de

sus?Toto: NU.Lisa: NU vrei să mergi?Toto: De ce?Lisa: Poate găsim ceva, o urmă care să ne confirme

sau infirme dacă au fost ei sau nu. Hai, și după aceeaplecăm.

Toto: Unde?Lisa: Păi... eu o iau spre miazănoapte...Toto: Eu aș lua-o spre miazăzi...Lisa: Sau amândoi spre răsărit...Toto: Sau spre apus. (ușa se deschide și intră cu

pași înceți și precauți Victor. Îi vede pe cei doi)Victor: A, bună ziua, credeam că nu e nimeni... Ce

bine că e deschis, mă temeam că nu va fi deschis. Bunăziua! Încă o dată. (se uită în jur) Dar unde-i Wanda?

Toto: Wanda? Cine e Wanda?Lisa: Chiar, cine e Wanda? Noi nu am găsit pe ni-

meni aici.Victor: Hai, mă! Chiar așa? Fata de la bar... Dar dacă

nu e aici, mai mult ca sigur că n-a luat nici ziarele... Darvoi cine sunteți? Cum ați intrat?

Toto: Afară scrie barul TREBIZONDA și am crezut...Lisa: Am crezut că putem bea o cafea.Victor: O!... Ioc cafea... De fapt barul e închis. De

atunci nimeni n-a mai intrat în el. Și atunci se numeabarul „Madagascar”

Toto: De când?Victor: De când cu crima...Lisa: Ce crimă?Victor: Nu știu nici eu prea bine, știu doar că atunci,

după crimă, am plecat toți.Lisa: Și cadavrul?Victor: (ridică din umeri) Cadavrul... Habar n-am,

cred c-a venit poliția, criminaliștii, legistul, l-or fi ridicat.Cred, dar nu știu.

Toto: Și n-a rămas nimeni aici?Victor: Se zice că un copil, dar ce s-a mai întâmplat

cu el nu știu.Lisa: Și al cui era copilul?Victor: Cine mai știe?Toto: Dar ce căuta un copil la bar?

Victor: O mașină.. (Toto și Lisa schimbă o privire)Toto: Ce fel de mașină?Victor: Mică, neagră, cu numărul IZ7314...Lisa: Și a găsit-o până la urmă?Victor: Da de unde... Polițistul spunea că a căzut în

prăpastie... Dar știți ce-i mai curios?Toto: Ce?Victor: Nici sus (arată cu degetul spre camera de

sus) Nici în prăpastie nu a fost găsit niciun cadavru.Lisa: Aha!Toto: Și dumneata de ce ai venit?Victor: Ca să citesc ziarul... Eu sunt Cetățeanul Care

Citește Ziarul sau C.C.C.Z., așa mă știau toți. Dar acumvăd că n-a lăsat nimic...

Toto: Cine?Victor: Wanda. Ea cumpără ziarele, de asta veneam

aici.Toto: Văd că pe tejghea a lăsat o carte.Victor: Da, pe-aia o știu, citea la ea dar n-a luat-o

când a plecat.Lisa: A terminat-o, nu are niciun semn...Victor: N-a terminat-o, dar n-a luat-o că ploua și nu

voia să i-o ude, iar semn nu i-a pus pentru că, spunea,are memorie bună și ține minte unde a rămas.

Toto: Dar n-a mai venit s-o ia.Victor: Nici ceilalți n-au venit, dar poate vor veni. Dar

ceilalți nu au lăsat nimic, numai ea a lăsat carte.„WANDA și banda”, nu? O știu, e un policier! Darspuneți dacă vă deranjez.

Toto: Să ne deranjați?Lisa: Nu ne deranjați deloc.Toto: Deci în camera de sus nu s-a găsit niciun ca-

davru.Necunoscutul: (dând buzna) Am bănuit eu... am bă-

nuit...Victor: A, ia uite cine a venit? Zi, ai bănuit...Necunoscutul: De la bun început.Victor: Dar în prăpastie, în prăpastie s-a găsit cada-

vrul?Necunoscutul: Ași!Victor: Cum așa? Nici mașina?Necunoscutul: Care mașină?Victor: Mică...Toto: Neagră...Lisa: Cu numărul...Necunoscutul: A, da, cu numărul IZ7314...Victor: Ei?Toto: Ei?Lisa: Ei?Necunoscutul: Nu s-a găsit nimic.Toți: Cum să nu se găsească nimic?Necunoscutul: Nu merge scara rulantă.Toto: Și nici tiroliana?Necunoscutul: Vezi bine, nici tiroliana... (ușa se des-

chide și intră Domnul și Fata)Necunoscutul: (arată spre Fata) Uite, ea poate să

confirme, am plecat împreună, nu, nu-i așa că am ple-cat împreună?

Domnul: Sigur, pot depune și eu mărturie că au ple-cat împreună după ce l-a pansat.

teatru


Toto: Avea o rană?Fata: Una superficială.Lisa: Ce fel de rană...Domnul: E, o zgaibă.Toto: (insistând) Ce fel de rană aveai?Necunoscutul: Am avut un accident.Fata: Da, atunci ploua.Toto: Ce accident?Necunoscutul: De automobil.Lisa: Ai o limuzină?Toto: Cine poate confirma?Domnul: Atunci ploua. Pe ploaie se fac multe acci-

dente. De asta ne-am și refugiat aici.Toto: Eu cred că te-a împușcat cineva.Lisa: Rana e ceva palpabil.Toto: Ești convins că n-a vrut cineva să te împuște?Necunoscutul: Eu i-am spus polițistului că am

împușcat pe cineva, dar n-am spus că e cel de sus.Fata: Uitați, se adună nori, vai, ce nori, ca atunci...Domnul: Se strică vremea, va fi furtună.Toto: S-a anunțat un ciclon.Lisa: Unii se refereau la o tornadă.Comisarul: (intră grăbit) Ai țigări de foi? (nu-i răs-

punde nimeni) Hei, Wanda, unde ești? (se uită în jur,dar nu-i vede pe ceilalți) Alo!...

Secretara: (intrând) Vai, domnule Comisar, dar aicie pustiu de tot. O încăpere, un bar aranjat care ar trebuisă aibă clienți, dar e pustiu. Unde-s clienții?

Comisarul: Da, nu e nimeni... O fi adevărat?Secretara: Ce să fie adevărat?Comisarul: A avut loc un experiment, un fel de Phi-

ladelphia II. O fi adevărat? Tu ce crezi?Secretara: O fi, domnule Comisar, o fi, de ce să nu

fie?Comisarul: (se uită la scară) Dar sus o fi cineva?Secretara: O fi, domnule Comisar, o fi, de ce să nu

fie?Comisarul: (se îndreaptă spre scară) Ia să vedem

noi dacă e cineva.Secretara: Păi atunci s-a cercetat tot.Comisarul: Atunci, atunci era atunci, era altceva, dar

să vedem acum... Poate a scăpat ceva...Secretara: Și credeți că în urma experimentului...Comisarul: Experimentul a fost barul. Au pierit toți.Secretara: Vai ce păcat...Comisarul: (se apropie de scară și o încearcă) Ce

zici, ține?Secretara: Eu aș zice mai bine să renunțați.Comisarul: De ce să renunț?Secretara: Dacă nu ține?Comisarul: Crezi? Dar de ce nu... La urma urmei

s-ar putea să ai dreptate, dacă nu ține?!Secretara: Cine știe de când n-a mai urcat nimeni în

camera de sus.Victor: Uite-l și pe comisar...Fata: Dar nu e același...Domnul: Celălalt fuma pipă.Lisa: Dar ați observat ceva?Fata: Ce?Lisa: Nici comisarul nici secretara nu ne văd.

Necunoscutul: Nu ne-a văzut, nu ne vede și nici nune va vedea.

Comisarul: (se uită din nou în jur) Ai dreptate, totul eneschimbat. Numai oamenii au dispărut.

Secretara: Dar și Comisarul cel dinaintea dumnea-voastră?

Comisarul: Da, și el, eu am venit în locul lui, experi-mentul se terminase... Cert e că nu vom ști niciodatăce-a fost.

Secretara: Domnule Comisar!Comisarul: Ce-i?Secretara: A început să plouă, așa din senin, mamă

dar ce plouă, cu bulbuci.Comisarul: Așa-i...Secretara: Iar lumea fuge de pe plajă, mamă, dar ce

mai fuge...!Domnul: (Fetei) Și noi ne-am refugiat... pe o vreme

ca asta.Fata: Care noi?Domnul: Eu și dumneata, nu ții minte?Necunoscutul: V-am văzut intrând.Comisarul: Unde or fi?Secretara: Nu i-a mai văzut nimeni de atunci.Domnul: Nici noi nu ne-am mai văzut.Lisa: Când?Domnul: Când am ieșit de aici.Necunoscutul: Să știi că are dreptate.Fata: Eu țin minte că am plecat cu el (arată spre Ne-

cunoscut) Dar cum am ieșit pe ușă... nimic.Victor: Da, și eu la fel. Îmi amintesc că mi-am împă-

turit ziarul, l-am pus în buzunar...Toto: Exact așa a fost și a mai zis: Îmi împachetez

ziarul, îl pun în buzunar și ies.Victor: Dar de cum am ieșit pe ușă nu-mi mai amin-

tesc nimic.Fata: Nu se poate fuma pipă pe ploaie?Lisa: Ba da, dar depinde de calitatea, cantitatea și

prezumțialitatea precipitațiilor.Domnul: (către Fată) Dar tu plecaseși. De unde știi?Fata: De la publicitate.Domnul: Aha, dar să știi că n-am luat mare brânză

pe clipul ăla.Toto: Iar Wanda și-a lăsat pe tejghea romanul

„WANDA ȘI BANDA”.Comisarul: Pe unde o fi, domnule, fata asta, pe unde

o fi umblând?Secretara: Se lasă înserarea.Comisarul: Da, și după ora nouă trebuie un permis

special.Lisa: Vasăzică nimeni nu poate spune ce i s-a întâm-

plat dincolo de ușă.Toto: Da, pentru că se anunțase un tzunami.Domnul: Ce-i omul? Ce știe el? Nimic...Victor: Nu știe când și de ce s-a născut...Fata: Nu știe unde pleacă...Necunoscutul: Nu știe de ce nu știe...Toto: Nu știe de ce știe...Domnul: Nu știe unde am plecat atunci...Necunoscutul: Nu știe de ce am venit aici... Apropo,

voi știți de ce ați venit aici?

teatru


Fata: Dar dumneata știi?Necunoscutul: Sunt curios, aș vrea să știu dacă sus

e cadavrul. Dar cred c-o să plec și tot n-o să aflu.Domnul: Dar ce te interesează atâta? O cunoșteai

pe doamna? O cunoșteai, nu?Fata: Sigur, altfel n-ar fi luat asupra lui crima ei. Dar

tu? (lui Toto) Tu de ce-ai venit?Toto: Cheia era la mine, trebuia să deschid. Și apoi,

cadavrul de sus, cadavrul din camera de sus...Fata: Camera de la capătul acestei scări...Domnul: Camera în care n-a intrat nimeni...Necunoscutul: În afara doamnei...Victor: Și a domnului...Toto: Care au coborât dintr-o mașină...Lisa: Mică...Necunoscutul: Neagră...Victor: Cu numărul...Domnul: IZ7314...Fata: Într-o zi cu ploaie...Comisarul: De-asta a avut loc și accidentul.Secretara: Că era ploaie?Comisarul: Biensûr!Toto: Era tatăl ei.Lisa: Era tatăl meu.Toto: După cum doamna...Lisa: Care a urcat treptele...Domnul: Spre camera de sus, jur c-am văzut-o!Comisarul: Cu bărbatul...Fata: Dar a coborât fără el, am văzut eu, jur c-am

văzut...!Toto: Era mama mea.Lisa: Era mama lui.Toto: Unde-o fi mămica mea?!Lisa: Unde-o fi tăticul meu?!Domnul: Și-apoi, o mașină a căzut în prăpastie.Fata: Cel puțin așa a zis comisarul.Necunoscutul: Și am auzit și eu.Toți: L-am auzit și noi, nu-ți mai da atâta importanță.Toto: Femeia care a căzut cu mașina în prăpastie o

fi mămica mea?Lisa: Dar domnul care a fost împușcat în camera de

sus o fi tăticul meu?Toto: Mămica mea și tăticul ei erau împreună?Lisa: Tăticul meu a fost împușcat sau s-a sinucis?Toto: Mămica mea a avut accident din cauza ploii ori

s-a sinucis?Comisarul: Nu vom ști niciodată.Secretara: Cum nu vom ști?Comisarul: Într-un bar, „MADAGASCAR BAR” de pe

litoral, cu o tejgheriță amatoare de romane polițiste, șiun tip care citea pașnic un ziar, intră un necunoscut,vrea să dea un telefon dar acesta nu funcționează. Cineera, nu se știe. De ce voia să dea telefon la poliție, iarnu se știe. Și începe ploaia. Un domn și o fată intră înbar. Cine sunt, nu se știe, ce e între ei, iar nu se știe.Fata vede că necunoscutul e rănit. Cine l-a rănit, nu seștie... Apoi oprește o mașină.

Domnul: Mică...Fata: Neagră...Toto: Cu numărul...

Necunoscutul: IZ7314...Comisarul: Și din ea coboară o doamnă și un domn.

Cer o cameră precizând că nu vor sta prea mult. Urcăîn cameră și, după câteva clipe se aude un foc de pistol.Doamna coboară singură. De ce? Nu se știe. Domnula rămas, viu sau mort, nu se știe. A fost împușcat saus-a sinucis? Nu se știe. Nu l-a văzut nimeni. Apoi fata aplecat cu necunoscutul. Pleacă și ceilalți. Are loc un ac-cident. O mașină cade în prăpastie. E doamna dinmașina mică sau alta? Nu se știe.

Secretara: De ce?Comisarul: Cadavrul nu a fost descoperit. Cine se

afla în mașina...Toți: Mică...Comisarul: Neagră...Toți: Neagră...Comisarul: Cu numărul...Toți: IZ7314...Comisarul: Nu se știe. A fost un accident sau s-a si-

nucis? Iar nu se știe.Secretara: Dosarul se clasează, din lipsă de probe.Comisarul: (cu ochii la scară) Și totuși voi urca.Toto: (către ceilalți) Mergem și noi? Haideți! (Se în-

dreaptă cu toții spre scară. Urcă. Comisarul rămâne jos.Sus, camera e goală. Nu are nicio fereastră. Dezolațicoboară scara).

Domnul: Camera e goală, domnule Comisar! Potpleca, nu plouă și-mi pot fuma pipa.

Fata: (Necunoscutului) Mergi? (îl ia de braț. Ies)Victor: Îmi împachetez ziarul și... (iese)Comisarul: Și totuși voi urca și eu.Secretara: Domnule Comisar! (Comisarul începe să

urce treptele. Ajunge în camera de sus. Intră. După câ-teva clipe se aude un foc de pistol. Ușa se deschide cuun scârțâit sinistru și o Femeie înaltă, frumoasă, de opaloare cadaverică, înveșmântată în negru, coboarăscara. Se aude un foc de pistol. Femeia cade. Comisa-rul apare în ușa camerei. Are pistolul în mână. Se cla-tină și cade pe trepte până ajunge lângă Femeie. Apoirămâne nemișcat.)

Secretara: (iese în goană, speriată) Vai, domnuleComisar!

Lisa: (brusc) Eu plec.Toto: Și eu plec. (Se îndreaptă amândoi spre ușă)Victor: (voce): Când pleci să stingi lumina!Lisa: (din prag) Nu vii?Toto: Să sting lumina.Domnul: (voce) Așa, când pleci de acasă să nu uiți

niciodată lumina aprinsă! (Toto iese)Lisa: Eu o iau spre miazănoapte.Toto: Eu o iau spre miazăzi.Lisa: La revedere și succes!Toto: La revedere, mult noroc! (încuie ușa)

O voce gravă de femeie cântă: Amorul e-un copil pri-beag...

CORTINA

meridiane


FLUTURE

Prin reziduuri hibernale improbabile resturi și aşchiitulbură,până când cele mai fragile se leagănă și se degajă,și se bizuie să stea pe membre umede, instabile...de parcă-ar fi o magie a acestui soare cântătorforme și nuanțe de undeva din adânc, dincolo de oricefrică,în cumpănă doar pentru a-şi răspândi o pereche dearipi… superbe?Ah nu, prea repede, prea slabe! Și totuși acest lucruce străluceșteși sclipeşte, pradă ușoară oricărei şanse flămânde,folosește o rună în zbor ascendent pe care-l știe...și vrăjeşte în zbor impetuos? C-o forță nevăzută,din voință sau capriciu sau chiar c-o postură simplă?Aşa dansând alene, urmeaz-un curs constant.

INSTRUIŢI DE RÂURI

Un râunu este menit a fi înțeles.Poate şerpui, poate mângâia,și murmură și vorbește și suspină ...dar treaba saeste întotdeauna în altă parte.Un mesaj îşi croieşte drum dinspre dincolo,spre mult mai departe și rareori e-n răgaz.Așadar, iartă mângâiereacare-i totdeauna mai mică decât ți-o dorești să fie.Acceptă destul.

Și să fie continuu-idestul.

Mark Bones(Marea Britanie)

CÂNDVA O ARTERă: RÂUL hUMbER

Acesta nu-I un râu de pajiști ușoarede musculițe efemerede păsări lucitoarede păstrăvi graşi și de ceaiuri cu frişcălângă vaduri leneșeşi adâncuri senineAcesta-i un râu cu maluri săratecu vegetație abundentăcu mormane în descompunerepăzite de geamanduri zăngănitoareȘi ocazionale perle strălucitoareprintre carcase ce ruginescși depozite de scoici căscateGata prea dessă se scuzece se scurg ca lacrimi sălciide saramură pătată

Pentru că acesta-i un râu de măreție monstruoasăce amenință să se agiteîn tumult bântuit

Şi amenință să zboare

ChIPURI îN îNTUNERIC

chipurilese apropiede focul de seară.Se porneşte chitarasă lăcrimeze.

Bufnițele aleg ce să vadă.

Ochii dispar,de jos luminați.Patrulează leagănulde iluzie,înmetereze de sprâncene.

Ochelarivor fi zdrobiți la răsăritul zilei.Visele-s turturele ce-or să revină.Chitara de abiaa început să lăcrimeze.

CULOAREA TURTURELELOR

Ai văzut vreodată o turturea verde?

Se spune că-ar exista un locUnde-o turturea e-un simbol

al iubirii,unde turtureaua verde

meridiane


pur și simplu ecea iubită.

Dar cine-a văzut o turturea verde?A văzut cineva vreodată o turturea verde?

Și totuși, simte milă.Pentru că ai pus această întrebare,eşti obligat de-a lua lungul drum verde.

Până când, într-o zi aflică orice ai face,și indiferent de cum te întorci,și oricât de mult îți atingi ochii cu neâncredereîntotdeauna vei fi înșelat ...

Că singura turturea pe care-ai putut-o vedean-a fost vreodată albă.

Că singura turturea pe care-o poți vedea vreodatăva fi verde.

îNCă îNTREbI

Ai pus atâtea întrebări atunci.Despre tine. Despre mine. Despre o lume întreagăcare era zgomotoasă și tânără atuncipentru că eram flămânzi de adevărul total.

Iar acum am răspunsuri, dar nu mai eşti aici.Și calc lumea, ca și cum aș putea speraca, cineva să pună întrebările pe care le-ai puscând erai aici. Dar nu mai ești aici.

Aș săruta întrebările care ți-ar ieşi din gură,și ți-aş șopti răspunsurile-n somn,pentru că acesta mi-e răspunsul oriunde te preumbli,indiferent de întrebare. Dar nu mai ești aici.

LUNATIC

Dacă-ai născut luna, sau luna pe tine,Nu ştiu.Știu doar c-ai ridicat maree în mine,și că-i adevărata iubire,şi că-n momentul când refluxul se transformă-n fluxmă eliberezi.Ochii tăi singuri pot agita mareele pe lună,şi asta să fie cât de curând

Mark Bones este poet, membru la The Poetry Societyof the Open University. Versurile i-au fost incluse înantologiile anuale OPENINGS. A fost editor invitat alrevistei OU POETS.

Traducere şi prezentare de Mariana Zavati Gardner

sonorități paralele


vulpea polarăpe o gheaţă subţire – vară fierbinte

veveriţeleprin pădurea de gândurinegre şi albe

stejarul bătrânsub ploaia de varăfără umbrelă

pantofii cei vechilângă scara de piatrăstăpânul lipsă

culori proaspetepeste castelul bătrânacuarelă

ultimul tramvaicu bărbatul în negruprin inima mea

doar o cireaşăîn pomul din grădinăpăsări gureşe

copacul uscatîmbrăcat cu zăpadăcompasiune

neaşteptatăploaia vijelioasăpeşti pe trotuare

dintre stânci albecascada se aruncăsinucigaşă

Victoria Milescu

the polar foxon the tiny ice floe – hot summer

squirrelsthrough the forest of thoughtsblack and white

the old oakunder the summer rainwithout umbrella

old shoesnear the stone staircasemaster missing

fresh colorsover the old castlea watercolor

the last tramwith the man in blackthrough my heart

just a cherryin the cherry treegossiping birds

dried treedressed in snowcompassion

unexpectedlythe windy rainfish on the pavement

from the white rockswaterfall is throwing itself downsuicide

sub lupă


Cu o activitate literară impresionantă, Mihail Diaco-nescu nu are, într-un context care și-ar propune promo-varea valorilor autentice, vizibilitatea pe care armerita-o, deși, teoretic, lucrurile ar putea păreamulțumitoare.

Drumul în literatură al lui Mihail Diaconescu începeaîn 1963 cu romanul Visele au contururi precise, urmatde Culorile sângelui (1973), Adevărul retorului Lucaci(1977), Umbrele nopții (1980), Marele cântec (1982),Călătoria spre zei (1982), Speranța (1984), Depărtareași timpul (1986), Scarificiul (1988), Nopți și neliniști.Pseudojurnal metafizic (2008).

Retrospectiv, opera are coeziune și coerență, o lo-gică a ei în diacronie și în sincronie, autorul gândind-oca materializare a unui gând demiurgic, expresie epicăa „fenomenologiei narative a spiritului românesc”.

Receptat ca un romancier de forță și ca realizatorulunui nou tip de roman istoric, cum puncta, de exemplu,Ion Rotaru, literatura lui Mihail Diaconescu dă expresieunui tradiționalism adaptat noilor timpuri, temele salefiind centrate pe aspecte specific românești.

Romanul Speranța, aflat la a patra ediție*, impresio-nant ca dimensiune și anvergură ideatică, fără a fi,totuși, un roman-fluviu, reconstituie anii premergători,1854-1857, înfăptuirii Unirii Moldovei cu Țara Româ-nească, la 24 ianuarie 1859. Cu o oarecare turnură po-lemică, romanul aduce în prim-plan figura unui domnitormai puțin reținut de istorie – Grigore Alexandru Ghica

al X-lea, pe care romancierul îl pune într-o nouă lumină,aceea a unui romantism al istoriei, reliefându-i, astfel,meritele la lumina literaturii de reconstrucție istorică.

Din această perspectivă, se poate glosa asupra mo-dului în care Mihail Diaconescu integrează documentulîn literatură, asupra amestecului și a echilibrului dintreficțiune și nonficțiune. Există un respect al documentuluiistoric care prevalează chiar asupra construcției de oa-meni și viață. Naratorul construiește în limitele adevă-rului istoric și își folosește imaginația doar în sondareaabisurilor sufletești, în cantitatea de viață pe care oopune documentului.

Personalitățile evocate – Mihail Kogălniceanu, Cos-tache Negri, Dimitrie Ralet, Vasile și Iancu Alecsandri,Alexandru Ioan Cuza – acesta mai puțin prezent îniureșul evenimentelor premergătoare, mai mult un per-sonaj episodic – ca să-i amintim doar pe unuioniști, parmai mult portrete istorice, în limita adevărului istoric,adevărul literar relevându-se în modul de a imagina în-tâlnirile, fie la Blebea, fie la Iași, precum și în modul dea reconstitui dialoguri, integrând replici memorabile,având mereu o bază, un argument în documentul isto-ric.

Atenția prozatorului este îndreptată permanent spreautenticitatea momentului, redat în deplina lui confor-mitate cu realitatea istorică. Astfel că Speranța este maimult o reconstituire a epocii decât un roman, în accepțialiterară a termenului. Mihail Diaconescu se desparte de-cisiv de viziunea sadoveniană asupra romanului istoric,străduindu-se să creeze și să construiască propria vi-

MIHAIL DIACONESCU – SPERANȚA

Ana Dobre

ROMANUL UNUI VIS ROMANTIC –UNIREA PRINCIPATELOR

* Mihail Diaconescu, Speranța, Editura Magic Print, Onești,2019.

sub lupă


ziune, un imaginar în care se regăsesc rigoareareconstrucției atmosferei de epocă prin detalii asupramodului de viață, cu detalii exacte privind vestimentația,stilul de viață, modul de a se raporta la existență, pentruca personajele să rămână oameni ai timpului lor, atentla echilibrul construcției narative, la verosimilitatea psi-hologiei și a comportamentului personajului principal –domnitorul Grigore Alexandru Ghica la X-lea, văzut caun personaj romantic atins de boala secolului, dar și laveridicitatea celorlalte personaje care au cantitatea deviață necesară pentru a fi și estetic viabile, dincolo deimaginea lor acreditată de istorie. În reconstruirea epo-cii, Mihail Diaconescu poate fi apropiat mai mult de Ale-xandru Odobescu, decât de Mihail Sadoveanu,considerat creatorul romanului istoric românesc.

Construcția clasică, de o mare rigoare a echilibruluiși măsurii, la nivelul structurii întregului, este evidentăîn organizarea materiei epice pe trei etaje: Visul (zececapitole), Noaptea (11 capitole), Singurătatea (șapte ca-pitole), urmate de un Epilog în care Mihail Diaconescuiese din pielea naratorului, asumându-și o viziune auc-torială, pentru a reflecta asupra evenimentului și aconsecințelor lui în istoria românilor.

Spațiul epic are amplitudinea cerută de evenimente,locul întâmplărilor, al faptelor, al evenimentelor istoricemutându-se de la Iași la București sau în capitalele mari– Paris, în biroul lui Napoleon al III-lea, la Viena, în ca-binetul lui Franz Josef, la Constantinopol, locuri care,simbolic, reconstituie tablouri de epocă din perspectivalumii pe care o supune investigației istorice și literare.

Viziunea autorului asupra evenimentelor istoriceeste bine susținută de argumente istorice, integrate flu-xului narativ, reținând exactitatea contextualizării pro-blemei Principatelor Dunărene, a chestiunii românești,a tragismului istoriei noastre ca teritoriu și națiuneprinse în jocul marilor imperii: Imperiul Austriac, ImperiulȚarist și Imperiul Otoman.

Naționalismul autorului, atât cât există, se justificăprin această meditație implicită asupra destinului popo-rului român în istorie, în relație cu idealurile lui naționaleși cu umorile și interesele marilor puteri europene. Po-litica, pare să sugereze Mihail Diaconescu, înseamnăsă știi să folosești contextul larg european în folosulnațiunii tale, să pledezi pentru interesul național fără aneglija același interes în cazul altor popoare, cu respec-tul pentru valorile altora, așadar.

Se pare că, astăzi, romanul Speranța spune altcevadecât spunea cititorului din 1984, saturat și satisit,atunci, de patriotismul lozincard și de problematicanațională întegrată naționalismului ceaușist. Astăzi,acest roman este citit altfel, ca o pledoarie persuasivăpentru cunoașterea trecutului, a valorilor lui umane, ainteligenței și a sacrificiului acelor oameni care s-au de-dicat construirii și materializării unui vis național, toateaceste eforturi fiind puse în slujba propășirii reale și rea-liste a neamului.

Astfel, titlul Speranța își relevă și își reveleazăconotațiile. În 1984, titlul putea fi privit doar intrinsec, în

relația personajelor cu istoria, cu momentul lor contex-tualizat, în modul de a se situa într-un orizont deașteptare. Speranța dădea expresie nădejdii de avedea un vis împlinit – visul/idealul unirii, al unitățiinaționale.

Cititorului de astăzi titlul îi relevă acestesaemnificații, adăugându-i altele, legate de speranțelede azi ale națiunii române prinse, în febra globalizării,în același joc al intereselor europene, speranțe îndrep-tate spre un orizont de așteptare a unei izbăviri, a reve-nirii la statutul de demnitate pe care, în epoca la carese referă Mihail Diaconescu, românii l-au avut, prin ceicare le-au reprezentat interesele și care au făcut dinaceasta misiunea sfântă a vieții lor – destinul lor.

Speranța nu este doar titlul acestui roman; este șiun laitmotiv care străbate romanul, căpătând, prinrecurență și repetare, noi semnificații. Fiecare personajare modul lui de a-și manifesta speranța, idealul rămâ-nând, pentru toți, același: Unirea. Prima apariție o găsimîn Capitolul VI, în răspunsul lui Costache Negri dat am-basadorului francez, Bourqueney: „Bunăvoința destinu-lui este, de fapt, propria noastră iscusință în înfăptuireasperanțelor în care credem... Eu cred în misiunea meade acum, care este, de fapt, o sacră datorie... Cred înRomânia unită, visată cu ardoare de moșii și strămoșiinoștri...”; în Capitolul VII, în crezul național afirmat decălugărul Dionisie: „Ea este virtute pentru că este și nă-dejde... Fără nădejde însă niciun om nu poate trăi.Credința mea, adică nădejdea mea, este ca o putere pecare o primesc drept adevăr neîndoielnic...”; CapitolulXIII, în monologul lui Dimitrie Ralet: „...Să fii și conspi-rator și ministru! Să știi că speranța e temeiul puterilorcu care înfrunți cele mai grele împrejurări și că ea,numai ea, îi poate îndemna pe oameni să nu-și piardăniciodată răbdarea...”, și în mărturisirea lui Mihail Ko-gălniceanu: „Idealul nostru înseamnă speranță, luptă șiputere de dăruire, simț al răspunderii... Dar mai în-seamnă și judecată practică...”: în Capitolul XXVI, înmeditațiile domnitorului Grigore Alexandru Ghica alX-lea, în justificarea poziției ca unionist: „În toți anii dom-niei sale, când se înconjurase la Iași de liberali șiunioniști, trăise, de fapt, pentru această speranță”, înraportarea personală la istoria care se face independentde voința omului, dependent de umori iraționale:„Această speranță se spulberă însă definitiv într-o zifierbinte de sfârșit de iulie...”

Din lumini și umbre, Mihail Diaconescu realizeazăun amplu tablou de epocă viabil, credibil sub raport do-cumentar și literar, Speranța putând fi considerată epo-peea Unirii Principatelor, act istoric în făurirea idealuluinațional, înăptuit la 24 ianuarie 1859. Personalitățile is-torice ce se mișcă în acest areal își au viața proprie caoameni de seamă ai istoriei noastre, dar și ca personajeliterare, așa cum au fost ele visate literar de scriitorulMihail Diaconescu.

23 decembrie 2019

sub lupă


Personalitate remarcabilă a culturii române, profe-sorul universitar Mihail Diaconescu este autorul a nu-meroase cărți, definitorii pentru gândirea și așezarea încultură a generației din care face parte. Fiu de preot șiînvățător, născut în județul Argeș, profesorul Mihail Dia-conescu s-a apropiat, prin scrisul său, de mai multe ge-nuri literare, dar, mai ales, s-a apropiat de oameni și deDumnzeu. Această poziționare în tradiția valorilorcreștine se resimte din tonalitatea discursurilor rostitecu tact și elocvență în cadrul diverselor evenimente, dinviziunea de ansamblu a lucrărilor sale științifice și lite-rare, din gestul afabil întrevăzut printre rânduri și toto-dată din atitudinea de smerenie și de bună cuviință, atâtde rarisimă, dar atât de necesară, în societatea de azi.

Pe de o parte, autorul e cunoscut ca romancier, cul-tivând romanul de inspirație istorică, teologică șiștiințifică, personajele sale fiind personalități cunoscuteale umanismului românesc și nu numai. O simplăînșiruire a unor titluri ne poate sublinia forța de roman-cier și rezistența la masa de scris, deoarece toateaceste romane se disting prin masivitate, fiind cărți deanvergură istorică și documentară, cărți aproape atipiceîn contextul cultural al zilei, mult mai lapidar și supusunui timp grăbit. Între acestea se situează titluri precum:Visele au contururi precise (1963), Culorile sângelui(1973), Adevărul retorului Lucaci (1977), Umbrele nopţii(1980), Marele cântec (1982), Călătoria spre zei (1982),Speranţa (1984), Depărtarea şi timpul (1986), Sacrificiul(1988), Nopţi şi nelinişti. Pseudojurnal metafizic (2008).

Pe de altă parte, activitatea științifică și de cercetarea profesorului Mihail Diaconescu s-a îndreptat înspredomeniile esteticii, filosofiei artei, eseisticii, criticii și is-toriei literare. O lucrare monumentală poate fi conside-rată Prelegeri de estetica Ortodoxiei (1996), careînsumează, într-o abordare transdisciplinară, atât teo-logie dogmatică, istoria artelor, a culturii și civilizației,

cât și patristică sau poetică. La aceasta se mai potadăuga și alte titluri, precum Istoria literaturii daco-ro-mane (1999), Farmecul dialecticii și fenomenologia na-rativă (2001), trilogia Teologia ortodoxă și artacuvântului (2013). Mai recentele Icoane din trecut și deazi – Portrete, evocări, mărturii (2017) dezvăluie acelașiinteres al autorului pentru detaliul consemnat, pentrucreionarea unor importante figuri ale culturii spiritualeromânești și pentru evidențierea unor valori morale ceasigură continuitatea și trăinicia spiritului nostru.

Una dintre cărțile recent reeditate ale autorului esteSperanța (Editura Magic Print, Onești, 2019), romanaflat la a patra ediție, mult comentat și bine primit încontextul recentei sărbătoriri a Centenarului Marii Uniri.Înfățișând contextul mai larg premergător momentuluiunionist, romanul reflectă efortul și dăruirea unorpersonalități istorice și culturale de a obține, pe lângăMarile Puteri, locul potrivit și cuvenit țării noastre (Prin-cipatelor). Figura proeminentă în jurul căreia seconstruiește desenul epic este principele romantic Gri-gore Alexandru Ghica al X-lea, surprins în complexita-tea manifestărilor sale, cu lumini și umbre, cufastuoasele ieșiri la baluri sau serate, dar și cu momen-tele de cădere și slăbiciune. Un personaj romantic întoată regula, iubit și detestat, amenințat din toate părțileși urmărit de dușmani aprigi, Grigore Alexandru Ghicaal X-lea este readus la viață și coborât în istoria realăpe care autorul o înfățișează cu răbdare și acribie do-cumentară. Destinul său nefericit ilustrează, dincolo detraiectoria individuală, zbuciumul omului sub vremi, sa-crificiul actelor mari cerute de Istorie. Și, în ciuda slăbi-ciunilor sale, a unei hipersensibilități maladive,coșmarești, acest principe al Moldovei și-a doveditmăreția inimii prin acte de curaj și asumare a unor de-cizii importante. În conturarea personalității sale un rolmajor îl au și celelalte personaje, în special Marie (Ma-

Monica Grosu

ROMANUL UNUI IDEAL

sub lupă


dame Leroy), iubita și confidenta lui, cea care i-a dăruitdoi fii și care îi va deveni, în cele din urmă, și soție.Relația lor, de sorginte romantică, nuanțează bogat ima-ginea de fundal a epocii: mentalități, tensiuni și disputede tot felul.

Din pleiada boierilor, a înalților demnitari sau mesa-geri politici pentru țară se desprinde figura ministruluiCostache Negri, însărcinat, în repetate rânduri, cu mi-siuni diplomatice de interes capital pentru soarta nației.Mai multe capitole îi sunt dedicate acestuia și călătoriilorîntreprinse în străinătate cu ocazia unor întâlniri de înaltnivel politic. Autorul detaliază comentariul psihologic,devotamentul și sistemul de relații, luciditatea luărilorde poziție și asumarea riscurilor evidente într-o pe-rioadă tumultuoasă cu repetate uneltiri și crime. Esteremarcabil conturul dat perioadei premergătoare Unirii,cu personajele sale memorabile, de la Mihail Kogălni-ceanu (Mihalache) la frații Iancu și Vasile (Basile) Alec-sandri, de la Dimitrie Ralet la Ioan Maiorescu, de laAlecu Russo la colonelul Alexandru Ioan Cuza, oamenicu înalte idealuri, luptând cu toate mijloacele, politice șiculturale, pentru realizarea statului român modern. Ge-nerozitatea principelui Grigore Alexandru Ghica al X-lease vădește în repetate rânduri, în modul în care îiînțelege pe cei din jur, în blândețea apropierii de ceiobidiți (susține dezrobirea țiganilor), în lupta pentrucauza națională, alături de unioniști.

Firește că, dincolo de situația istorică a PrincipatelorRomâne, pe plan național și european, romanulSperanța înfățișează o multitudine de aspecte legate deviața privată a celor de la curtea princiară și nu numai:călătorii prin țară, intrigi amoroase, dueluri, serate și ba-luri, întâlniri secrete, toalete somptuoase și un întregsistem polițienesc de supraveghere a supușilor șidușmanilor mai ales. Dacă cei din Partida Naționalăsunt propuși pentru înalte funcții și demnități în stat, alțiisunt demiși, astfel cercul dușmanilor aprigi ai Principeluilărgindu-se. Din gruparea opozanților, dornici de putereși capabili de acte criminale (atacul asupra doamneiMarie Leroy), fac parte Theodor Balș, Nicolae Conachi-Vogoride, Nicolae Canta, Nicolae Șuțu și alții, agenți aiimperiilor străine (otoman și austriac), oameni ai intrigi-lor și memoriilor secrete trimise Curții de la Viena.Foarte reușit este episodul vizitei secrete a lui NicolaeȘuțu în salonul cel mare al casei lui Theodor Balș, prilejpentru o fină introspecție, dar și pentru observații cu ca-racter moral și sociologic.

Construit pe o structură triptică (Visul, Noaptea, Sin-gurătatea), romanul Speranța (662 pag.) creează o im-presie copleșitoare prin caracterul său văditdocumentar, prin fresca societății rmoldovenești dinprima jumătate a secolului al XIX-lea, prin poveștile deiubire și prietenie ce reiterează psihologii umane,concepții de viață și idealuri social-naționale. Iar pentruîntregirea viziunii, autorul valorifică și substratul vechide magie, tălmăcirea viselor, credințe oculte și chiarinserții de fantastic. Principele are adesea halucinații,alunecând într-o zonă tulbure a psihismelor și fantas-melor, e vizitat de demoni cu copite de țap (figura solo-monarului Leontar Țapu), trăind crize profunde ce îl vor

conduce spre un final tragic (sinuciderea). Epilogularuncă asupra imaginii sale lumina împăcării și asuferinței mărturisite în jurnal, „gândurile unui principela care demnitatea era unită cu îndemnul de a fi mereumai bun și mai drept... Iar bunătatea este semnul celormai aleși dintre oameni...” Istoria își urmează însăcur sul, în curtea castelului domnește liniștea: „Prin aerulînghețat zburau fantomatic fulgi albi de nea, de o puri-tate ireală.”

Prin romanul profesorului Mihail Diaconescu avemacces la o epocă întreagă, în tot ce a avut ea reprezen-tativ și simbolic, ne trebuie doar energia și răgazul uneilecturi dense, cu disponibilitate spre explorarea unormomente și aspecte inedite din istoria premergătoareUnirii Principatelor.

sub lupă


Desigur că nu am citit cele peste 80 de cărți (unele– în colaborare) ale scriitoarei Passionaria Stoicescu,din care peste 20 de poezie, 41 de literatură pentrucopii, 9 de proză, traduceri etc., dar din ceea ce am avutnorocul să-i citesc până în prezent, am constatat că au-toarea, aflată încă din copilărie ÎN SOLDA LUI GUTEN-BERG, reușește să fie permanent ea însăși, să fieautentică, să nu-și trădeze ființa, încât – cred eu – pro-blema sufletului artistei este, în primul rând, una onto-logică, înainte de a fi una gnoseologică, estetică,filosofică, istorică etc. Volumul PLUSFIINȚA* confirmăteza că nu știi cu adevărat decât ceea ce trăiești Tu; nurodești decât în măsura în care te descoperi pe tine.Orice drum e bun, mai ales cel subteran, dacă duce îninima ființei tale, dacă reactualizează socratismul/pla-tonismul, dacă reconfigurează conștiința tragică aexistenței și readuce metafizica la punctul ei inițial:cunoașterea de sine.

Cele trei secțiuni ale volumului, LUCRUL VIU;ȘAPTE POEME DESPRE; VOCEA DIN OFF, transfi-gurează ideea, încă neînțeleasă de peste două milenii,că „poetul e plusființă, nu plusvaloare”, deși cuvintelefolosite de acesta „nu pot să însemne/ decât jalnicesemne” ce nu pot revela „prin ochii unui orb ca Borges/luptele văzutelor nevăzute” sau să scrie eficient „desprecaii verzi pe pereți”, încât „Bieții poeți... Scriu pe undeapucă,/ Își transcriu sufletul pe tavan,/ își zăgăzuiescdorul de ducă/ în ireala Poeziei cătușă, / transcriind-sepe pereți,/ pe ferestre, pe ușă,/ pe tot ce se-nchide,/pentru a se deschide” (DESPRE CAII VERZI). Nu egreu de observat că de la primul poem – Plânsoare dezodie – la cel ce încheie volumul – Vraiștea ordonată

– ființa e cea care întâlnește/vede realul, dar plusființao scrie. Născută în zodia taurului: tenacitate, capaci-tate de efort renascentistă – a scris o bibliotecă și a citito mie și una –, încăpățânată (ca „Bolero-ul lui Ravel”,frumos se autodefinește! Nu?), iubește Artele(imaginați-vă cum ar arăta Literatura română, dacă şinoi am iubi cu aceeași pasiune tot ce-i frumos și rafi-nat?), introvertită, dominată de planeta Venus etc., Pas-sionaria Stoicescu trăiește nelumește extazul șigraba/ acestei victorii din lupta degeaba. Vreau săsubliniez că asemenea personalităților născute înaceeași zodie (Socrate, Kant, Balzac, Lucian Blaga,Machiavelli, Wagner, Ceaikovski, Freud ş.a.) – seîntâlnește în spirit cu toți pe care i-am enumerat;verificați vă rog – nu este învinsă de sentimentul zădăr-niciei, tocmai pentru că scrie cu altă fire despre lucrurivii, încât plusființa mea să poată naște cuvinte...

Desigur, poetul doar în plusființa sa poate să nascăprețul neprețuit – citește: Poezia. Iată cum este trans-figurată Poezia de un Artist, trăitor în secolul XXI, darnăscut în aceeași zodie cu Shakespeare, J. Brahms șiKarl Marx: „Însetată/ sub arșiți de nepăsare/ și deprostie,/ m-am aplecat peste/ ghizdul fântânii tale,/Poezie,/ și-am căzut în afund...// M-am răcorit,/ însfârșit,/ am văzut stelele/ în plină zi,/ dar n-am avutcui povesti...// Pentru setea astâmpărată/ în fântânafără găleată,/ în apa ei,/ limpezita,/ mi-am deslușitursita:// Să fugi de arșița pustiei/ ca să te bucuri deapă și frig/ în izbăvitoare unde,/ vei plăti prețulneprețuit...// De atunci strig din adâncuri,/ strig/ șinimeni nu aude,/ stelele sunt departe/ în cerurisparte și surde/ și doar ecoul răspunde,/ doar ecoule viu.../ Iată că-l scriu!” (PREȚUL NEPREȚUIT). Poe-zia/„ecoul-viu” este chiar plusființa răscumpărată din

PASSIONARIA STOICESCU – PLUSFIINŢAPetre Isachi

SĂ NU-țI TRĂDEZI FIINțA SPIRITUALĂ

*Passionaria Stoicescu, Plusființa: poeme, București, eLi-teratura, 2019

sub lupă


haos, din urâtul existenței, din moarte, dar și din frică,iubire, reclamă, din praf, fum și pulbere, din „copacul-clepsidră”, din „umbra frumuseții”, din dezordine, pescurt, din materie.

Tragedia poetului secolului XXI este permanentpotențată de un blestem inuman. Blestemul de-a nuavea cui povesti. „Și încă ceva”, adaugă ca din întâm-plare artistul expresionisto-baroc, Passionaria Stoice-scu: „îmi doare cugetul gândul/ să înțeleg în sfârșit/sub soarele obosit/ milenii de-a rândul,/ de ce nu sepoate/ privi pe sine/ și pe de-a-ntreg nimeni-nime:/fărâma Celui de Sus din noi/ e înecată-n noroi...”(NOROI). Pierderea sacralității aceasta este tragediaumanității. S-a pierdut „Marea Ființă”, cum numea un fi-losof francez reuniunea de ființe născute pentru liber-tate, dintre care doar poetul îl mai simte „pe Dumnezeuobosit,/ iremediabil trădat/ de tot ce-a creat...” (FATUM).Passionaria S. se vrea – socratic vorbind – părinte șicălăuzitor al nostru întru înțelepciune. Așa-mi explic dece a scris peste 40 de volume de literatură pentru copii!Cea mai complexă, mai contaminată de ludic, maisincronizată cu viitorul, literatura pentru copii pune într-oaltă logică, problema ontologică – copiii sunt Ființa ome-nirii care începe.

Admirabilă mi se pare voința scriitoarei de a refuzaacel Verwille doch! („Oprește-te!”), cea mai statornicăporuncă pe care Mefistofel o adresează de mai multeori lui Faust. Liniștirea filosofică, împăcarea cu lumeaeste o ispită împotriva lui Dumnezeu. Oprirea pe loceste o ispită împotriva vieții. Atât timp cât ești încă înviață, cât ești viu – nimic nu este pierdut. Revelator pen-tru această filosofie ce exclude moartea spirituală/mo-artea în viață – amintește de Nae Ionescu, NicolaeIorga, Vasile Pârvan, Eminescu – mi se pare poemulMAMA, EU ȘI J.G. FRAZIER. Citez din cea de-a douaparte a acestui poem tragic și sublim în același timp: „înnu știu ce insulă polineziană,/ când cel iubit e gatasufletul să-și dea,/ sărută-l pe gură și i-l ia,/ soarbe-l,nu te sfii de moarte/ și poartă-l în tine pe mai de-parte...// Mama horcăia gâfâit gata să plece,/ cândm-am apropiat de gura ei rece,/ gura care m-a alin-tat, m-a dojenit/ și m-a învățat să citesc,/ și i-am sor-bit sufletul dumnezeiesc,/ sufletul chinuit de dureri,călător,/ preluându-l din zbor...// Puțin îmi pasă dacăunii au crezut sau cred/ gestul meu smintit fără rost–/ așa cum mama m-a adăpostit pe mine,/ am simțitcă e rândul meu să-i dau adăpost,/ chiar dacă acummi-e mai greu și mă doare;/ până și scrisul mi-e unfel de răsuflet/ purtând două suflete/ în lumea lipsităde suflet și nesimțitoare...”

Cel de-al doilea „Suflet” să-i asigure oarepoetei de excepție, Passionaria Stoicescu,plusființa? Desigur, „Sufletul” tuturor celor ce aucreat-o, iubit-o, gândit-o...? Mă simt obligat față de citi-torii care nu au citit cartea ( pentru că nu au găsit-o?)să le ofer în original izvodul cu dichis al acestui volumprin refuzul morții în viață/spirituale ce atrage, în modfatal, blestemul nerodirii: „Titlul deschide cartea,/ unfel de apă în care te botezi/ limpede tulbure –/oglinda în care te vezi...// Ai grijă să cobori în ea

înaltul/ ca să te zărească și altul,/ să te vadă – e preamult spus,/ liftul nu-i poate urca pe toți sus...//Plusființa scrie restul,/ a hărăzit-o Dumnezeu să deatestul...// Doar așa cuprinsul/ o să rămână deschis,/o vraiște ordonată cu dinadinsul/ pentru un izvodcu dichis.” (VRAIȘTEA ORDONATĂ). Plusființa –hărăzită de Dumnezeu –, adică predestinată să scriedoar „restul”, adică abisul în care cu cât crezi că vezimai departe, cu atât simți că te pierzi mai mult în tineînsuți! Cu alte cuvinte respirația sufletului nu poate firevelată în cuvinte, doar într-o relație dumnezeiascădintre increat-creat.

Prin urmare, Plusființa = corelația inefabilă in-creat-creat. Așa se explică metafizica și destinul deproscris al poetului-etern, neînțeles nici măcar de un fi-losof ca Platon. Să fi fost Lumea de la origini și până înprezent, lipsită de suflet și nesimțitoare, cum neîncredințează Passionaria cea care plutește precum olebădă neagră „pe mările existenței aidoma uneicorăbii” (Florentin Popescu)? Dar să-i vedem figura spi-ritului „proscrisului” transfigurat cu tandrețe și disperaretragică de autoarea volumului PLUSFIINȚA: „Creatură/izgonită mai târziu din rai,/ cu aripi de heruvim,/ cusabie de arhanghel,/ cu târâiș de șarpe/ și zbor deînger...// El se închină focului,/ nu țărânii/ și-ar faceoricând curat/ în limba lui,/ alta decât cea comună/alungând cuvintele care nu mai semnifică,/ ci doarspun...// Singurul dar pe care-l prețuiește/ e să-l ficitit –/ plânge, chiar dacă-și ascunde lacrimile/ cândreciți un vers de-al lui/ și se bucură cumpătat/ de-alecelor cu care seamănă.// Sufletul lui e-o corcitură/de rai cu iad/ călărind cerurile,/ sfredelind abisul/pentru bucuria/ de-a nu se găsi...// Iartă-l șiînțelege-l dacă poți,/ (organ pentru Poezie nu senaște-n oricine,/ doar în cel ce știe să-nvieze dinchin,/ doar în cel ce știe să moară de bucurie)/ șinu-l lăuda – / ar fi un pleonasm care l-ar jigni.// El îșimângâie cu disperare cartea,/ ultimul mohican al lu-minii,/ invocă bezna pe ecranul televizorului,/ uităscârbit parola computerului,/ fiindcă a fost alungatdin cetate,/ nici codrul nu-i mai e frate,/ poetul...”(POETUL).

Ceea ce mi se pare mie atipic transfigurat în volumulPlusființa este paradoxul în acțiune – paradoxul viețiinoastre de fiecare zi, ca să folosesc titlul unui „poemmatematic” al lui Florentin Smarandache. Poeta aplicăschema: Totul este plusființă, chiar și triunghiul echila-teral: Poezia – Poetul – Ctitorul. Desigur, într-o poeziea plusființei toate stările sunt prezente, chiar și cele ab-sente și totul e ființă, chiar și non-ființa. Autoarea unorpoeme precum ALTA, ATINGEREA, DESPRE FRICĂȘI IUBIRE, LEGITIMAȚIA, CÂNTEC DE CIRCUIT etc.reanalizează în volum, gândirea poetică ce se naște, aplusființei care supraviețuiește în ciuda faptului că totulne persecută Ființa/gândurile. Nu întâmplător, demersulpoetic al scriiturii are nostalgia stratului esențial al ființei,al celui inaparent, dar posibil de atins printr-un demersinițiatic prefigurat arghezian în „Cântec de circuit”:„Ți-e dor de un petec de cer,/ de-o lumină la zbor,/de amăgire ți-e dor...// Până să fii flutur,/ tot vierme

sub lupă


ești.../ Ah, săpând într-un măr!// Lacom de rotunjimiși de creste,/ crezi că zbori spre alte planete – / niștemere celeste,/ vrei să-l apuci de picior/ pe CelNevăzut, pe Cel Sfânt...// Eu Sunt Cel Ce Sunt,/ tunăEl prin gura altora/ și cazi fulgerat pe pământ...// Aităi cei rămași,/ cei lași/ la zbor necutezând,/ îți punrămășițele în mormânt/ și te-ntâlnești/ săviermuiești/ vremuiești/ cu ceilalți fără de nume,/ ah,de când lumea lume...”

Triada modernism-postmodernism-paradoxismasigură o personalitate inconfundabilă volumului

Plusființa. Harul Passionariei Stoicescu ridică angoasaexistențială la anvergură metafizică și potențează para-doxul de a fi liber prin dragoste, încât doar Poetul ce „seînchină focului” mai poate alunga „cuvintele care nu maisemnifică”. Nimeni nu știe unde s-a rătăcit fratele nos-tru, cititorul... (Plus)ființa acestuia? Moartea anunțată acititorului, aceasta mi se pare cea mai tragică temă aacestui excepțional volum „A fost odată ca niciodatăa citi – citire”. Vivat scrisul de necitit! Bine că „altci-neva scrie cu scrisul” nostru. Cum cine? Plusființa! Totea estompează vanitas vanitatum și fugit tempus...

Ioan N. Roşca

PLUSFIINțA – O POEZIE ÎNTRE PASIUNE șI STOICISM

În poezia Passionariei Stoicescu se poate intra mailesne prin intermediul limbajului, pentru că acesta con-stituie primul strat care frapează prin strălucirile sale.

În noua sa care, Plusființa (un titlu filosofic, heideg-gerian!), apărută la eLiteratura în 2019, fiecare poezie,aparent în vers alb, conține și rime, unele rare, alteleunice, dar, cu excepția unor împerecheri, acestea nusunt rânduite în tiparele clasice ale împerecherii,încrucișării, sau îmbrățișării, ci sunt plasate aleatoriu, înfuncție de melodicitatea imprimată de autoare, care de-notă dorința ei de libertate a exprimării, de neîncorse-tare în prozodia poeziei tradiționale. De aceea, muzicapoeziilor e una de jaz.

Ca și în volumele anterioare, autoarea este ispitită,din nou, de rimele proaspete, iscând, pentru a zice caArghezi, „frumuseți și lucruri noi”, precum graba-de-geaba, prăselele-stelele, dedesubt-frupt, bozii-explozii,încherb-verb/adverb, oranj-deranj, nuntă-împământă,diecii-vecii, expert-iert/inert, brânci-mănânci, grotă-iotă,goange-picioroange, vezi-botezi, bea-cafelea. Ea nudoar scotocește limba română, ci și inventează rimeunice, având știința eminesciană a invenției prin logo-direa unui substantiv comun cu un nume propriu. Într-opoezie despre muzică și pictură admirăm un adevărat

dans al rimelor unice: rana-Carmen Burana, hallo-Lalo,simt-Klimt, egal-Chagall (Către sus), iar în altele, cărorale redăm și titlurile interesante, corespondențele: tra-seu-Dumnezeu (Corespondență), rai-Braille (Idem),Media-Wikipedia, el-Ravel (În solda lui Gutenberg), băr-bat-Arabat, roua-Pessoua, contemporan-Liviu Vișan(Despre caii verzi), sublim-Grimm (Despre frică și iu-bire), mal-Pascal (În apărarea copacului).

Atât rimele descoperite în bogăția limbii române, câtși cele inventate nu constituie câtuși de puțin un ludismlingvistic gratuit, căci ele se integrează firesc și parcăspontan în discursul poetic, ci denotă dexteritatea și vir-tuozitatea poetei în mânuirea limbii literare, prin care eași-a creat un limbaj poetic distins și distinct, pe care-lputem numi passistoiceschian, strâns legat deconținuturile poeziei sale.

O altă particularitate a stilului poetic al PassionarieiStoicescu o constituie antitezele pe care sunt construitemulte dintre poeziile sale, ceea ce denotă acelașichiasm dintre formă și fond, antitezele semnificând de-zacordul între lumea ideală a poeziei și existența reală,care nu promovează sau depotențează frumosul.

Poeta trăiește în poezie, patria sa este limbajul poe-tic, considerat, însă in integrum, adică nu numai sub as-

sub lupă


pect exterior, imagistic, ci și în substratul său interior, alsensului închis/deschis de imageria poetică. În volumulde față, ca și în mare parte a creației sale poetice, au-toarea își exprimă crezul său despre poezie și despresine, în calitate de poetă, încercând să se descoperesau să se regăsească în raport cu lumea în caretrăiește. Poezia sa este o poezie a poeziei, o metapoe-zie, și, totodată, o odisee a propriului Eu liric.

Metapoezia este un tip aparte de poezie, în care su-biectul poetic se referă la sine și la creația sa ori lasituația poetului și a poeziei în genere. Passionaria Stoi-cescu preferă o metapoezie la persoana întâi, prin carese autoanalizează și își descoase propria poezie.

Procedând metapoetic, autoarea imprimă stilisticiisale și nota unui „joc” nichitastănescian cu propriiletexte, prin care integrează în ele indicații despre cumpoate fi citită o sintagmă utilizată, omonime și paronimecare permit interpretări diferite ale aceleiași poezii etc.Descifrând „curajul”cu care scrie „un poem sibilin”,poeta dă explicații regizorale: „curajul (citește „setea deviață”)/ tradus: „Nu acum,/ mai lasă-mă, Doamne,puțin!” (Cerneluri). Iată și cupluri paronimice care mo-difică sensul unor aserțiuni: politicienii „sunt sufletultranziției/tranzacției” (Idem), în mormânt te întâlnești cucei ce nu mai sunt „să viermuiești/vremuiești” (Cântecde circuit), praful și pulberea au fost și rămân, „încă decând cu Facerea/ de pază/de bază” (Praful și pulberea).Tulburată de culorile toamnei, poeta spune „simt roșuspre brun,/ aud indigo/ în albastru înot/ și mă tem vio-let/violent pentru tot…” (Despre mult prea târziu). Întâl-nim și termeni distincți asociați pentru a se neagareciproc: domnitorul, „cel viteaz cu toptanul”, este alessă biruie, „el, narcomanul, victoriei/istoriei în sevraj…”(Despre frică și iubire). Metapoetic, autoarea arată căun cuvânt poate fi privit sub diferite aspecte, pentru ascoate din el noi înțelesuri. Bunăoară, ea indică genulunor substantive, pentru a ajunge la o concluzie princare vrea să răstoarne mitul biblic privind primul vinovatde păcatul originar: „Cine și din ce pricină/ a rostuit în-trebarea ca feminină, iar răspunsul neutru? Pe cândșarpele/ încă din raiul divin/s-a declinat masculin?” Sauconjugă verbul a lucra la indicativ prezent singular, din-spre persoana a treia spre persoana întâi: „el lucră,/ tulucri,/ eu lucru”, pentru a remarca nonșalant că, la ultimaformă, „ca-ntr-o eroare/aici rima dispare” (Lucrul viu). Înjoaca metapoetică sunt antrenate și literele. Într-o poe-zie despre istorie, litera „M”, se spune, este „un «V» în-tors pe dos și dublat – cu ascuțișu-ncifrat!”, iar pentru apune istoria sub sigla acestei litere și a arăta de ce nuo poate iubi, autoarea enumeră o serie de cuvinte careîncep cu litera M și care au sau primesc o semnificațiesau, respectiv, o conotație negativă: Minciună, Moarte,Masacru, Milă, Moștenire, Mit, și își încheie „discursul”despre istorie în cheia lui M cu un mesaj feminist: „Mas-culinul” o duce „Miop” mai departe,/ „Măreața” lui forțăo cere…/ „Matriarhatul” de mult a murit…/ Semnez re-semnat: o „Muiere” (Despre frică și iubire). În alt text,rolul literei M este luat de litera N, cu care sunt formațimai mulți termeni negativi începând încă din titlu: Cu Nde la Noapte. Autoarea atribuie o semnificație peiorativă

și literei „O”, în măsura în care este „rostogolită” de crai-nicii meciurilor de fotbal în exclamația „Gooool!”, „unurlet fericit de viol colectiv, care nu va exista niciodatăîn poem”. Literara „O” cuprinsă în exclamația amintitănu ar fi altceva decât „o metaforă – a lui «zero» –/ ominge de aer, într-o clipă de aer/ de efemeră victorie/din care nu rămâne nimic…” (Întâlnirea). Dacă, prinforma grafică, „O” poate să trimită la „zero”, în schimb,prin sonoritate, „R-ul mârâie” și avertizează (În solda luiGutenberg).

Trecând de la stratul stilistic și imagistic la substratulideatico-afectiv cu care fuzionează și pe care-l exprimă,ajungem într-un alt plan, dar rămânem, într-un fel, totîn orizontul stilului, pentru că stilul cuprinde nu numaiparticularitățile de expresie ale unui autor, ci și pe celede conținut, așa cum statua și Buffon, inițiatorul concep-tului de stil cultural, prin cunoscuta sa maximă „le stylec’est l’homme”.

Așadar, care sunt ideile mari pe care PassionariaStoicescu le comunică în prezentul volum, sentimenteleși atitudinile sale caracteristice, într-un cuvânt viziuneasa? Mesajul fundamental al poetei nu poate fi altuldecât cel concentrat în titlul volumului Plusființa și ex-plicitat faptic în cele trei cicluri de poezii componente.Într-una dintre ele se afirmă net că „poetul e plusființă,nu plusvaloare!” (Idem). Plusființa este, deci, o denu-mire pentru poet (și pentru artist) în general, care, prinopera sa, aduce un spor de ființă, un novum spiritual,de înnobilare a sufletului, nu o plusvaloare, care esteadăugată bunurilor economice, mărfurilor, de cătrehomo economicus. În întreg volumul, poeta trăiește in-tens contrastul între propria aspirație spre Plusființă șiapetența lumii de azi pentru bunurile de consum și di-vertisment, înclinație care contravine vieții autentic-umane, întru frumos și armonie.

Tinzând „către sus”, către lumină, poeta manifestăun spirit protestatar față de situațiile prin care omul estecoborât și afundat în întuneric. Prin acest spirit, toatecele trei cicluri ale volumului au un caracter unitar, eledistingându-se întrucâtva doar prin motivele abordateși prin dozajul între protest și resemnare sau între im-plicarea pregnant afectivă a poetei și spiritul ceva maidetașat și obiectiv. Conform criteriului amintit, primulciclu, intitulat Lucrul viu și cuprinzând douăzeci și unade poezii, este dominat de o pasiune ferventă, al doilea,Șapte poeme despre, se remarcă prin faptul că fiecarepoezie poartă despre alt subiect, iar ultimul, sugestivnumit Vocea din Off și alcătuit din douăzeci și trei depoezii, este guvernat de un spirit nu mai senin și nici detot împăcat cu soarta. Altfel spus, toate grupajele poartăaceeași amprentă numită Passionaria Stoicescu, numaică în primul accentul cade pe Passionaria, iar în ultimulpe Stoicescu.

În primul dintre cele trei cicluri ale volumului, în poe-zia care deschide volumul, autoarea, născută în zodiaTaurului, trăiește moartea animalului străpuns de torea-dor și resimte în suflet „înfiptul săgeților lui” (Plânsoarede zodie). Ea își exprimă plenar dragostea de viață șiîn alte poezii, cum este și aceea intitulată Lucrul viu,unde spune: „însuflețesc nimicurile care mă încon-

sub lupă


joară”... „preamărind sâmburi, semințe,/ să pot naștealte ființe,/ să mă descriu/ cum am ajuns viu,/ cum mi-afost dat să mă-ncherb/ într-un verb/ tăinuind foame șigrabă/ cu accentul pe prima silabă: el lucră,/ tu lucri,/eu lucru...” (Lucrul viu). Tot despre sine (și despre artasa poetică) afirmă că, autocitindu-se, își dă seama căpersoana care apare în poezia sa „hăcuită” de „senti-mente-junghere” este și nu este ea, încheind astfel:„Scriu, scriu/ sau o alta mă scrie,/ să aflu odată cine…”(Alta). În altă poezie, având în vedere faptul că poetultrăiește în opoziția existentă între viața poeziei și poeziavieții, ea afirmă că poetul este o „creatură… cu târâș deșarpe/ și zbor de înger…” sau că „sufletul lui e-o corci-tură/ de rai cu iad/ călărind cerurile,/ sfredelind abisul/pentru bucuria/ de a nu se găsi…” (Poetul). În alt text,simțind poemul „ca o atingere/ până la stingere”, de-plânge faptul că sfințenia a căzut în sluțenie, că „rai” adevenit „iar”, și anume: „iar și iar bun de ucis, de furat,/de păcătuit, de trădat…” (Atingerea). În același primciclu, autoarea divulgă și deplânge o mulțime de racileale civilizației actuale, potrivnică poeziei: reducerea lacivilizația ochiului, a reclamei (Idem), lumea pătrunsăde tristețe și faptul că „unii cred c-o ucid în ospețe,/ alțiiîn băuturi și desfrâu”, îndepărtarea de natură și artificia-lizarea „sub neonul în chip de soare,/ sub chimicalele-nloc de mâncare,/ sub lichidul contrafăcut în loc de apăcurată, sub aerul otrăvit de tutun și furnale,/ sub sânulși botul siliconat pe bani grei/ al păpușilor infernale…”,„libertatea înțeleasă fanatic”, batjocorirea și asasina-rea-n tăcere a conștiinței „de moleculele unora ajunși la

putere,/ de chimia minciunilor lor triumfale…” (CRF1),standardizarea și mortificarea a ce a fost viu (Cutii),otrăvirea pământului (S.O.S. – gropi!), transformareacărții într-un „mormânt în pustiu” (În solda lui Guten-berg) etc.

Nemulțumiri întâlnim și în ciclul de mijloc, dimpreunăcu condamnarea istoriei (Despre frică și pasiune), darși o minunată autumnală a naturii și nu numai, cu „Gal-ben și roșu până la flacără/ bietul verde care se apără”(Despre mult prea târziu).

Poeta rămâne protestatară și în ciclul final, uneoripe un ton mai îngăduitor, ca atunci când dojenește bra-dul că, după Crăciun, se lasă despodobit și aruncat lagunoi (La ghenă), alteori mai aspru (Praful și pulberea)sau chiar vehement, ca în referirile la primăvara în care„dau alzheimerii-n floare” (Primăvara asta). De aceea,și ajunge la gândul că viața omului trece nu în istoriasa, ci, împreună cu istoria umană cu tot, în lumea anor-ganică, în pământul atât de trupesc, prea trupesc (Cuistoria ce-i? și Cântec de circuit), ceea ce amintește deun volum al său anterior, intitulat Regele Praf.

În Plusființa, ca și în Regele Praf sau în alte locuri,Passionaria Stoicescu nu scrie deloc o poezie apolinică,centrată pe ideea finitudinii și fixității lucrurilor înlănțuitecauzal și pe sentimente senine, măsurate, echilibrate.Dimpotrivă, viziunea sa poetică exprimă o lume tensio-nată, dramatică, dinamică, pe care autoarea ozugrăvește în ritmuri de muzică și de dans și la care seraportează cu acută luciditate și responsabilitate.

lector


Nu se pătrunde ușor în cartea profesorului MirceaTomuș. Te întâmpină coaja tare a unor fraze ample,uneori mult prea ample, dificile pe alocuri, în care vezimai mult fluxul gândirii magistrului notat de discipolîntr-un amfiteatru universitar decât formulările elaborateși rescrise în tihnă la masa de scris. Dar, dacă ai răb-dare să înlături coaja, râvna îți va fi răsplătită de miezuloperei critice, nutritiv pentru spirit.

Mi-am luat libertatea de a împrumuta comparația cunuca din volumul lui Mircea Tomuș, care o foloseștespre a figura despărțirea de prejudecățile interpretăriiromanului Pădurea Spânzuraților și spre a indica nece-sitatea recursului la text. Tocmai așa procedează dis-tinsul istoric și critic literar, care adaugă consistenteisale opere de până acum volumul Liviu Rebreanu –Cele trei mari romane (Limes, 2018). El investigheazăaici capodoperele rebreniene Ion, Pădurea Spânzu-raților și Răscoala, părăsind căile mult prea bătute deexegeți, fără totuși a le ignora, spre a scoate la luminăstructuri de adâncime și semnificații puțin sau deloc ob-servate până acum.

Titlul primului capitol al cărții trimite de la început lasensurile mitice, transrealiste ale romanului realist prinexcelență care este Ion: O lume cu un zeu pierdut și tra-gica lui încercare de a se reîntrupa. În demersul său cri-tic, Mircea Tomuș ia ca punct de plecare imaginea cruciistrâmbe „pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcităde ploi” și a gospodăriei aparținând văduvei lui MaximOprea, în curtea căreia are loc hora. În contrast cu ener-giile dezlănțuite până la violență de vitalitatea dansato-rilor, este evidentă delăsarea ce caracterizeazăgospodăria din care lipsește bărbatul, fostul stăpân allocului. Pe aceste aspecte își întemeiază criticulafirmația că „satul din acest prim roman al lui Liviu Re-breanu este un univers nu lipsit de zeitate, ci cu o zei-tate în decrepitudine, învechită, împuținată și cu puterileepuizate”. În planul simbolic al familiei lui Ion,

Glanetașul este imaginea acestei zeități decrepite, iarbătaia pe care i-o aplică fiul său reprezintă scenariulmitic al tânărului zeu ce înfruntă figura paternă pentrua-i lua locul în exercitarea puterii.

În viziunea lui Mircea Tomuș, esența romanului con-stă în redobândirea de către Ion a „statutului de demni-tate mitică la care se simțea îndreptățit prin conștiințapropriei valori”. Principala motivație a dorinței sale de adobândi pământ ar fi mândria, dorința de a progresa înierarhia satului până la statutul țăranilor fruntași, în jurulcărora se învârte Glanetașul „ca un câine la ușa bucă-tăriei”. Afirmația este îndreptățită dacă nu uităm să luămîn calcul și patima organică a eroului pentru pământ.Criticul observă pertinent o mise en abîme: destinul luiVasile Baciu ca anticipare și ca model pentru evoluțiaviitorului său ginere. Cât despre revenirea lui Ion la Flo-rica, la „glasul iubirii”, după ce a ascultat de „glasul pă-mântului”, autorul eseului o interpretează ca pe oîntoarcere spre „jumătatea pierdută și, o vreme, uitatăa ființei sale mitice”, pe când sinuciderea Anei ar fi fostdeterminată de „conștiința ratării funcției mitice”. Poatecă, în cazul ei, ar fi mai potrivit să vorbim nu despre„conștiință”, ci mai degrabă despre o intuițiesubconștientă.

În nevoia sa de a fi condus de o autoritateîndreptățită de merite reale, satul ardelean se întoarcespre intelectualii săi: „Cea mai evidentă tendință pe careaceastă lume pierdută și orfană o manifestă pentru ase situa pe coordonate mai sigure, pe care, evident cărefacerea, restituirea structurii sale ierarhice i le puteauprocura, este aceea de a căuta și a construi respectulși încrederea ei pentru pătura intelectualității proprii, aintelectualității românești de la sate”. Ar fi de reflectatasupra afirmației că, în ciuda faptului că are destul demodeste calități, Titu Herdelea ar avea „rolul unui prin-cipiu de autoritate în căutare și creștere, în aceastălume care tânjește după așa ceva”.

Gheorghe Lăzărescu

MIRCEA TOMUș, LIVIU REBREANU –CELE TREI MARI ROMANE

lector


„Vidul de autoritate pe care se construiește întreg ro-manul” este menționat și în studiul consacrat artei na-rative din Ion, intitulat Valori ale dimensiunilor narativedin roman și care răspunde criticilor aduse de Tudor Ar-ghezi romanului, la apariția lui – uimitoare dovadă deincomprehensiune a marelui liric, părând a-i da dreptatelui Maiorescu privind opacitatea unui poet la un alt stilși la o altă viziune decât ale sale. Mircea Tomuș ob-servă, pe bună dreptate, că proza romancierului nu seîncadrează în „varietatea scriiturii artiste”, dar că valoa-rea ei trebuie apreciată cu alte criterii, conforme cu vi-ziunea lui Rebreanu și cu stilul epocii, când literaturaromână trecea printr-o „criză a artei de a povesti”, dupăcum remarca Tudor Vianu.

Mircea Tomuș atrage atenția că, în romanul lui Re-breanu, perspectiva de ansamblu este însoțită, contra-punctic, de notațiile de detaliu ce marchează existențelemărunte. El remarcă, de asemenea, „dramatizarea” fap-telor povestite și arta autorului de a întreține și de agrada tensiunea narativă, de a spori dramatismul uneiacțiuni prin întârzierea ei, dar și prin anticiparea alteia,creându-se astfel „tensiunea unei așteptări sau a uneipresimțiri”.

O perspectivă originală întâlnim și în interpretarearomanului Pădurea Spânzuraților, criticul punând ac-centul pe „schimbarea de optică a intelectualitățiiromânești față de acel factor de presiune oarbă care azdrobit atât de numeroase destine de felul celui al luiApostol Bologa și care constituie unul din componențiibinomului tragic al romanului: mașinăria opresivă a im-periului austro-ungar”. Creația lui Rebreanu este astfelîncadrată printre opere atât de diferite ca acelea ale luiKafka, Musil sau Hašek, dar reflectând, toate, crepus-culul monarhiei dunărene. În această privință, MirceaTomuș face o binevenită trimitere la contemporaneitate:aprobând tendința actuală de reabilitare a spiritului vie-nez și a aspectelor pozitive din organizarea ImperiuluiAustro-Ungar, el avertizează împotriva posibilelor exa-gerări care ar trece cu vederea dramele generate defuncționarea acestui stat, reflectate în literaturamenționată.

Dacă, în Ion, criticul remarca vidul de autoritate, înPădurea Spânzuraților el observă încă din incipit o im-presie generală de „vid existențial, prin absența facto-rului vital, înlocuit de engramele explicite ale morții”.Brațul spânzurătorii apare aici ca o prelungire sinistră amașinăriei militar-birocratice austro-ungare și ca un sim-bol al disprețului față de om, față de sufletul și demnita-tea lui.

Esențial i se pare lui Mircea Tomuș în acest romanraportul dintre individ și colectivitate, întemeindu-și vi-ziunea pe replica lui Apostol Bologa: „Omul singur nu ecu nimic mai mult decât un vierme [...]. Numai colectivi-tatea organizată devine o forță constructivă [...]!” Unulproiectat în multiplu se reflectă, simbolic, în trecerea dela imaginea spânzurătorii la aceea a pădurii despânzurați. Autorul studiului sintetizează convingător„înțelesul esențial al romanului”: „definirea ființei umaneca purtătoare de viață integrală și semnificativă în sine,prin condiția sa de libertate și unicitate/multiplicitate, înraportul ei adversativ cu autoritatea constrângătoare aunei legități suprapersonale, nereceptive, opacă laînțelegere și disprețuitoare. [...] finalul constă în triumfulapoteotic al principiului omenesc vital, unanim, liber și

etern”.Aș spune că autorul minimalizează prea mult rolul

analizei psihologice în valoarea romanului. Desigur cănu se pune problema să definim acest roman doar prinapartenența sa la literatura de analiză psihologică, elfiind semnificativ și la alte niveluri de abordare, însă nicinu putem afirma că, acceptând această caracteristică,riscăm să supunem opera unor procese de învechire șide compromitere.

În schimb, autorul eseului dedică pagini remarcabilemotivului luminii în roman, urmărind cum reflectorul ru-sesc distrus de Apostol Bologa reprezintă, pentru el, lu-mina desprinsă din ochii lui Svoboda, cel cu numesimbolic (libertate), și pe care eroul romanului o stingede două ori, anticipând propria lui autodistrugere dinfinal. Într-adevăr, faptul că trece linia frontului tocmaiprin sectorul păzit de Varga, că are asupra lui harta, pecare nu o folosește, dar care va constitui o dovadă apremeditării, că nu se apără la proces și că frământărilesale încetează atunci când este prins, toate acestea nefac să vedem în actul lui Apostol o intenție de sinuci-dere, mai mult sau mai puțin conștientă. Cât despre lu-mină, aceasta este un laitmotiv al cărții lui Rebreanu,apărând, cu semnificații diverse, care se însumează, înmultiple episoade; o întâlnim în lucirea crucii bisericii,îndreptată spre mormântul tatălui și reînviind înconștiința fiului îndemnul patriotic patern, în ochii luiSvoboda și ai lui Cervenco, în lumina cerească ceînsoțește dragostea pentru Ilona și, desigur, în reflecto-rul pe care Apostol îl anihilează cu ură, dar și cu adâncregret, parcă luptând cu propria sa conștiință.

Romanul Răscoala este abordat prin prisma teorieiistorice a desprinderii proprietății boierești din satuldevălmaș, teorie pentru care se citează pe larg din stu-diul lui Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii.Dintr-o asemenea perspectivă, Mircea Tomuș vededrama răscoalei, reflectată în roman, ca pe un conflictîntre frați, amplificat de știri false și de iluzionări, precumveștile despre călăreții pe cai albi care ar anunța prinsate că vodă vrea să împartă pământ țăranilor. Exegetullui Rebreanu consideră că substanța romanului este„unitatea primordială, originară, de natură organic-frățească, a lumii românești, sfâșiată sau trădată și con-vertită într-o ruptură antagonică extremă”. O asemeneaidee ar putea fi urmărită în creația rebreniană și în ceeace-i privește pe frații despărțiți de granița arcului carpa-tic; să ne gândim la finalul nuvelei Catastrofa: „ – Neomorâși cinci ceasuri cu mitraliera, și-acuma mai zici căești frate?...”

Analiza romanului Răscoala ia în considerație pla-nuri semnificative: istoric, sociologic, al artei narative șichiar al onomasticii, într-o plină de sugestii interpretarea numelor de țărani.

Remarcabila muncă de documentare întreprinsă deautorul volumului Liviu Rebreanu – cele trei mari ro-mane este evidentă în notele ce însoțesc fiecare capitolși care merită citite în sine spre a ne îmbogățicunoștințele despre opera scriitorului și interpretările eicritice, despre laboratorul lui de creație și despre lumeareflectată în aceasta.

În vasta bibliografie consacrată operei marelui scrii-tor, cartea lui Mircea Tomuș va reprezenta, de acumîn ainte, o contribuție de referință.

lector


Acelaşi Costică Neagu – neobositul cercetător almanuscriselor lăsate moştenire de învăţatul Simion Me-hedinţi – ne-a mai dăruit un volum, al patrulea, din no-taţiile cărturarului sovejean. Recentul volum (Caiete,vol. IV, Editura Terra, Focşani, 2019) subîntinde pe-rioada 1954-1959 – exact obsedantul deceniu, anii ceimai grei de după instalarea comunismului, intervalulcelui mai obedient dogmatism, marcat de o teroarecumplită şi de dubele nopţii care băteau satele şi ora-şele ţării în căutare de duşmani ai poporului şi de cru-cificaţi pentru iluzoricul canal de la Marea Neagră.Devenise circumspect şi foarte puţin din devălmăşianoilor realităţi instituite după model moscovit erau con-semnate în jurnal. La data acestor notaţii de jurnal seapropia de 90 de ani,avea deja casele confiscate, bi-blioteca risipită şi abia i se îngăduise o cămăruţă în caresă-şi petreacă restul de viaţă. Venise vreme grea pentrudomni (Blaga).

Ceea ce surprinde în jurnalul lui Simion Mehedinţieste resorbţia în sine, gasteropodică a autorului, retra-gerea sa într-o lume apusă, populată de făclierii altorvremi, cei care i-au fost contemporani şi-au imprimatrealităţii româneşti un trend de evoluţie european. Tre-cea drept un om de ştiinţă cu numeroase recunoaşteri,dar avea şi o perfectă înţelegere a trudniciei oamenilorde cultură, despre care face deseori trimiteri şi sublinierirezolubile.

Mihai Eminescu este numele cu cele mai frecventeprezenţe în reflecţiile autorului. Puse cap la cap şi într-oanumită ordine, notaţiile sale despre poet configureazăcea mai preţioasă imagine şi cea mai rafinată recunoaş-tere a lucidităţii lui în privinţa destinului românesc Emi-nescu a dăruit literaturii române, numai într-un volum,mai multă poezie decât toţi poeţii dinainte şi cei care auvenit după el, nota la 2 octombrie 1954, iar trei zile mai

târziu, la 5 octombrie 1954 revenea cu notaţia: Singuruladjectiv potrivit cu Eminescu este astral (pp. 48-49).

Într-o altă notaţie, cea din 22 noiembrie 1954, tonulautorului capătă valoare de adevărată sentinţă: nu-iromân adevărat cel care nu va citi în fiecare duminică,după ieşirea de la biserică, ce-a spus Zamolxe şi Emi-nescu pentru îndrumarea naţiei noastre (p. 46). Emi-nescu, mai nota la 10 ianuarie 1955, este cel mai marepoet-filosof al secolului (p. 64).

Uneori, reflecţia autorului este impregnată de xeno-fobia şi de antiliberalismul poetului şi nu-şi reprimă con-vingerea că Eminescu este stâlpul de foc, îndrumătorulpoporului nostru când s-a rătăcit prin pustia renaşteriiluându-se după flecarii politicii liberale şi alte spurcă-ciuni de meteci [străini, n.e.] (p. 47).

Într-o altă notaţie, cea din 22 noiembrie 1954, făceao afirmaţie pe care o vom regăsi, câteva decenii maitârziu, în termeni aproape identici şi la Emil Cioran: Ela fost şi este mintea cea mai bogată din câte s-au ivitîn poporul românesc, farul cel mai înalt care să ne ajutea lumina trecutul şi a ne îndruma spre viitor. Nici pânăastăzi nu ne-am învrednicit a ne folosi de îndemnurilelui. A trecut atâta timp şi n-am întemeiat, cum au făcut-oalte naţii, o societate ştiinţifică pentru cercetarea vieţiişi operei lui, să vedem cât mai exact toată moştenireape care a lăsat-o el neamului românesc. Secolul re-naşterii noastre fixat de Eminescu între 1821 şi 1921când el credea că elementul românesc va ajunge pre-cumpănitor în destinul naţiei, s-a încheiat, într-adevărcu întregirea politică a naţiei. A urmat după aceea oepocă de pleavă atât de murdară încât în 1940 toatehotarele României Mari s-au făcut ţăndări (p. 47).

Totdeauna, când aduce vorba de Eminescu, autorulfoloseşte un ton ditirambic şi nici nu face vreo economiede superlative. A fost cel mai mare poet-filosof al seco-

Ionel Necula

DIN NOU DESPRE JURNALUL INEDITAL LUI SIMION MEHEDINțI

lector


lului şi corolarul unei generaţii de excepţie, din care maifăcea parte Carol cel Înţelept, Maiorescu, P.P. Carp şialţi cărturari înţelepţi şi cu viziune.

Într-un plan generos de recunoaşteri publice se în-scrie şi propunerea autorului de a se înfiinţa câteva in-stituţii speciale (Societăţi) care să cerceteze viaţa,activitatea şi opera acelor personalităţi care au cadas-trat devenirea românească într-o anumită perioadă.Prioritare ar fi cele trei Societăţi care să se ocupe deAndrei Şaguna, de Ion Creangă şi de Eminescu –acesta din urmă fiind darul cel mai mare pe care Mol-dova l-a făcut întregului neam românesc. O SocietateEminescu va trebui să cerceteze timp de secole operalui, comparând-o cu cele similare din literatura univer-sală, ca să se poată vedea locul cu totul singular pecare îl ocupă în istoria culturii româneşti. Şi mai spuneceva în notaţia din 10 octombrie 1956: Eminescu a fostcel mai îndurerat şi cel mai Sfânt dintre toţi Martirii nea-mului românesc (p. 114).

Eminescu e nu numai cea mai înaltă încorporarea inteligenţei româneşti, cum a zis Maiorescu, dar şicea mai deplină manifestare a temperamentului etic alneamului Carpatic, mai precizează autorul în notaţia din9 ianuarie 1957 (p. 150).

Eminescu nu poate fi asumat printr-o singură lecturăfrugală, el trebuie citit şi recitit permanent pentru a fi în-ţeles în toate articulaţiile gândirii lui providenţiale. Cândcineva i-a adus volumul lui Eminescu, probabil o nouăediţie, Simion Mehedinţi se foloseşte de acest prilejpentru a formula alte reflecţii adâncite: Oriunde îl des-chid, găsesc mereu ceva nou. Din două-una: ori că Emi-nescu stă mai sus decât toţi poeţii lumii, ori limbanoastră are funcţie şi armonii armonice pe care nu lemai are nicio limbă (p. 270). Raliază la opinia lui EmilMuracade (arab?) care opina că oriunde ar fi trăit MihaiEminescu, fie cu o mie de ani înainte, ori numai cu 50,aceeaşi închinare i s-ar fi înălţat din inima şi mintea ur-maşilor. El n-a murit, ci moartea s-a fărmat la picioarelelui, căci veşnicia l-a îmbrăţişat. Trăieşte în fiecare tânăr,în fiecare filosof, nu numai de la Nistru pân’ la Tisa. Efarul polar, e prietenul mărilor (pp. 91-92).

De multe ori, efigia lui Eminescu este proiectată peun fundal dacic şi conchide că dacă drama sa Decebalar fi fost dusă la împlinire figura lui Decebal ar fi umplutochii lumii (p. 102).

Se vede bine că din toate notaţiile lui Simion Mehe-dinţi despre poetul nepereche, se irizează un portretbine conturat, trasat de o mână sigură şi de o conştiinţărafinată care l-a înţeles bine şi l-a aşezat la fundamentuldevenirii româneşti.

Titu Maiorescu – omul care l-a apreciat constant şii-a încredinţat conducerea Convorbirilor literare – esteo altă personalitate ţinută în graţii de Simion Mehedinţi.Îl considera un Aristotel român, un descălecător în cul-tura noastră, care, împreună cu Eminescu a creat lim-bajul filosofic românesc. Aşa cum Cicero a dat limbiilatine terminologia filosofică, la fel şi T. Maiorescu, îm-preună cu Eminescu au creat faţada filosofică a limbiiromâne (p. 49). A început cu critica literară, apoi a ter-

minat cu critica politică (p. 53). Alcătuia, împreună cu Şaguna, Creangă şi Emi-

nescu, cvadratura spiritului românesc şi propunea, caşi în cazul celorlalţi trei, înfiinţarea unei Societăţi Maio-rescu din care să facă parte negreşit şi transilvăneanulBăncilă a cărui concepţie despre români ca popor crea-tor îl îndreptăţeşte să aprecieze mai exact decât alţiiscara valorilor culturale din toată întinderea în spaţiu şitimp a neamului nostru (p. 89). Citise, probabil, cartealui Vasile Băncilă despre Spaţiul Bărăganului şi l-a im-presionat abilităţile analitice ale autorului.

Într-o notaţie din 12 august 1956 scria despre Maio-rescu că la Theresianum, mâhnit de lăudăroşenia un-gurilor, polonilor, nemţilor…, se gândeşte să scrieIstoria românilor. Dacă ar fi rămas la catedra unde afost numit o şi scria. Ca bărbat devine cronicarul dom-niei lui Carol I, dar ce cronicar! Proiectează asupra câ-torva decenii, lumina adunată din experienţa unei întregivieţi (p. 100).

Într-o altă notaţie, cea din 10 noiembrie 1956, for-mulează o adevărată radiografie a rolului asumat deMaiorescu în emanciparea culturii româneşti. O repro-duc în întregime pentru că recompune personalitateapontifului junimist în toată dimensiunea sa izbăvitoare:

1. S-a adâncit în toată filologia epocei sale, să nedea nouă literele alfabetului, să ne arate şi etimologis-mului şi fonetismului.

2. Ne-a învăţat cel dintâi gramatica limbii noastre,luându-şi înadins sarcina de a conduce preparandiade la Trei Ierarhi, de unde trebuia să iasă învăţătoriisatelor

3. Ne-a deprins cu literatura cea adevărată4. Ne-a dat un model neîntrecut de istorie contem-

porană, arătând cum poate cineva ne-părtinitor în faţaunor evenimente cunoscute şi ne-cunoscute.

5. Ne-a dat cel mai înalt model de oratorie acade-mică (la Universităţile Academice şi în Parlament…pretutindeni stăpân şi pe cugetare şi pe exprimare).

6. Ne-a dat şi modelul omului de stat care prevede.El a tras linia politicei externe, urmată de toţi timp de35 de ani, după ce la început toţi fuseseră contra lui,apoi a terminat cu prezidarea Păcii de la Bucureşti şiîntregirea Dobrogei la o sută de ani după altă Pace laBucureşti, prin care pierdusem jumătate din Moldovaşi toată faţada la mare a neamului românesc(pp. 123-124).

Dar dincolo de toate aceste consideraţii – poate celemai pertinente din câte s-au scris despre Maiorescu –stă Rugăciunea sa testamentară adresată tuturor celorce vor scrie în viitor despre el să pună ca motto acestaforism (inedit până azi, aflat într-o scrisoare arătatămie de gen. Cismuţă, către cel ce redacta Tribuna laSibiu pe la 1884. Sbor liber inteligenţelor oneste cupatru cuvinte o întreagă filozofie practică. Este cel mailogic, drept şi frumos, dintre toate aforismele lui Maio-rescu şi, poate dintre toate aforismele formulate de min-tea omenească. Ar trebui săpat chiar pe marmora dela mormântul lui şi scris undeva pe peretele casei lui,care avea deasupra uşei cuvintele lui Miron Costin Bi-ruit-au gândul. Le pusese cu litere slavone, să creadă

lector


lumea că sunt figuri decorative (p. 259).

Un alt corifeu al vieţii noastre politice româneşti, con-temporan cu Eminescu şi Maiorescu şi apreciat de Si-mion Mehedinţi, a fost P.P. Carp – politician conservatorabil şi cu vocaţia sentinţelor pline de sagacitate, a for-mulărilor concentrate şi multe din zicerile sale au rămasîncrustate în istorie ca panseuri şi vorbe de duh memo-rabile. El este cel care l-a numit pe Maiorescu părintelebunului-simţ la români şi sentinţa a traversat veacurileşi-a fost adoptată de toţi cei ce s-au interesat de pontifuljunimist. Spre deosebire de Maiorescu, care a începutcu critica literară şi a terminat scriind singura istorie aepocii sale, P.P. Carp a început ca traducător şi critic li-terar, apoi a terminat cu critica politică fiind un fel deeducator al Parlamentului român (p. 53).

Judecata lui, totdeauna clară şi esenţializată treceapeste lumea politicienilor români ca un fier încins şi mulţise fereau de aciditatea verbului său, totdeauna impreg-nat de toxină. Când Carp i-a zis lui Brăteanu: Autoritatemorală? Să-ţi spun eu Domnule Brăteanu cine are au-toritate morală: cel care e corect în viaţa privată şidezinteresat în viaţa publică. Cum sta plecat înaintepe o bancă în partea stângă a Senatului, a căzut ca şicum i-ar fi dat cineva un pumn în creştet. Judecata luiCarp a rămas ca o sentinţă de moarte morală pentruCarol al II-lea… atât cu privire la viaţa lui privată, cât şila cea publică – a Marelui Străjer, fugind peste graniţăcu un mare Tezaur şi o metresă… adăpostiţi într-un trenblindat… Tot aşa cu sentinţa din ultimul discurs în Par-lament înfierând pe Take Ionescu: Talentul nu scuzătoate încarnaţiile, după cum frumuseţea nu scuzăprostituţia (p. 103).

Sigur că toată gratitudinea autorului faţă de Maio-rescu, cade bine, mai ales în anii din urmă când – subpretextul nefundat c-a fost indiferent la soarta lui Emi-nescu în cei şase ani de înceţoşare a minţii lui – s-auînmulţit criticile la fostului pontif de la Junimea.

Nici Simion Mehedinţi n-a avut numai prieteni şi nus-a disipat numai în elogii. A arătat tot timpul o exigenţăaşa de severă încât puţină lume încăpea în tiparele ei.Din nefericire, sub ghilotina verbului său caustic aucăzut şi cărturari faţă de care astăzi avem o altă per-cepţie. Este vorba de Ion Petrovici şi de Vasile Pârvan,amândoi din ţinutul Tecuciului şi bine mobilaţi intelec-tualiceşte, amândoi academicieni şi cu contribuţii remar-cabile la evoluţia culturii româneşti.

Departe de a fi o cronică a evenimentelor din timpulsău, jurnalul lui Simion Mehedinţi este îndreptat cu pre-cădere spre trecut şi spre oamenii cu care viaţa l-a in-tersectat şi-au avut un rol în formarea lui intelectualăsau în cariera lui publică. Înţelesese că este riscantsă-şi aştearnă gândurile pe hârtie sau să vorbeascădespre privaţiunile sale şi ale familiei. Mulţi dintre colegiilui de la Academie sau Universitate populau deja lagă-rele comuniste şi-şi privea libertatea ca pe un fapt pro-vizoriu, nicidecum ca o generozitate a regimului. Dupăepoca de pleavă a lui Carol al II-lea s-a trecut direct launa de teroare şi de imoralitate în care nu se mai regă-sea nimic din cutumele şi valorile în care crescuse şi seformase.

Poate şi din această cauză, a pervertirilor deşănţate,jurnalul este presărat cu multe reflecţii morale şi subliniaapăsat calitatea omeniei – singura însuşire care deose-beşte pe om de restul animalelor. Semnul distinct alomeniei era considerată delicateţea, modul manierat decomportament în relaţiile interindividuale, dar, fireşte,nu erau prohibite nici celelalte modalităţi care puteauoptimiza viaţa comunitară. Omenia adevărată, spuneaîn notaţia din 21 martie 1957, va începe când în toatăgama valorilor etnice se va aplica justiţia muncei dupămerit. (p. 170). Nu credea într-o valoare etnică, câtăvreme nu era validat mai întâi în plan etic.

A fost o conştiinţă şi-a ţinut tot timpul o pupilă largdeschisă la durerile neamului său pentru care a căutatmereu căi sigure şi sănătoase de emancipare.

lector


Un scriitor are temele lui, obsesiile, fantomele, iluziilelui, în afara acelei nelipsite teme a povestitorului, princare spune ceva despre lumea pe care o răsfrânge înproiecție interioară, dar și despre sine.

Este dubla intenție a limbajului epic: tranzitivitate șireflexivitate. În Bursa de iluzii*, Magda Ursache împartetranzitivitatea personajelor-narator – Iris, Camil, Dumi-trel, Popoacă, Rodiana, naratori a căror fidelitate fațăde adevărul auctorial este relativă ca, de altfel, tot ceaparține acestei lumi evanescente. Prin aceste perso-naje, Magda Ursache urmărește temele realului, atri-buindu-le celorlalți. Dumitru Mitrofan pare un alter ego,o mască a Magdei Ursache înseși, un mod de a se ca-mufla în epicul reprezentabil, lumea fiind o scenă pecare o domină, supratextual, ca un regizor care-și im-pune tema proprie și viziunea, desigur. Personajele-na-rator sunt, de fapt, purtătorii de cuvânt ai MagdeiUrsache.

Și, deși își însoțește romanul de această notă: „Pre-cizez că acest roman nu este o carte à clef. M-am aflatîn exercițiul ficțiunii și cer imunitate ficțională”, preva-lându-se de imunitatea ficțională, ideea potrivit căreia„ce-a fost în texistență urmează să fie și-n existență”vorbește și pledează despre modul insidios în care, peprincipiul vaselor comunicante sau, poate, al cuantelor,ficționalul și nonficționalul comunică permanent. Iar, demulte ori, ficțiunea o ia înaintea realității: „Realul scrisu-lui devine real pur și simplu”. Cuvântul are o putere alui care poate trece dincolo de voința autorului. Este cu-vântul care „provoacă realitatea”, iar creatorul, „miculvrăjitor”, nu se poate opune, depășit fiind de magia cu-vântului.

Spiritul caustic, tranșant, neiertător, vitriolant, uneori,

din eseistica Magdei Ursache nu se dezminte nici înroman. Perspectiva narativă, în jocul lentilelor obiectivesau relativizatoare, gama narației, cuprinzând toatemodalitățile de narare – la persoana I, a II-a, a III-a,ținând de o viziune epică personală, este închisă într-osupraperspectivă auctorială, a unui regizor universalcare privește, contemplă, organizează, acționează.

Autorul Magda Ursache este prezent permanent înpropria creație, nu o abandonează niciodată. Cu aceaperspectivă regizorală, Magda Ursache nu doar ordo-nează jocul personajelor, nu doar aranjează unghiurilede observație și proiectoarele; uneori, intervine ca per-sonaj. Asemenea pictorilor flamanzi care se pictau îngrupul personajelor, Magda U. sau Magda Ursaki apareîn reprezentările celorlalți, 16 la număr, care fie o ci-tează, fie mărturisesc o relație intelectuală cu ea. Iat-ocitată de Iris: „Urmăresc și ce publică Magda U., dar eascrie romane (mai degrabă «texte nedefinite», după sin-tagma lui Tudor Țopa, din Punte)...” Sau tot Iris: „Da,Magda U. Are dreptate. Impunerea scriiturii vulgare, asenzațiilor jalnice într-o limbă jalnică echivalează cu im-punerea... realismului socialist. Proletcult-Pornocult.Mai ales autoarele se cocoață pe cele mai sordide de-talii, mixează descrieri de acte deșucheate cu înjurătu-rile cele mai scabroase...”

Un crez artistic este atribuit lui Camil Petru Petrescu:„Să-i fi spus că romanele se scriu combinând flash-uriale memoriei tale cu flash-uri ale memoriei altora? Întermenii lui Gérard Genette, text palimpsest. Nu-ți tre-buie cine știe ce imaginație ca să le scrii. E suficient săobservi, să înregistrezi, să ții minte. Montajul e impor-tant. Scriitorul re-face, re-elaborează. Nu-i Dumnezeu.Numai Dumnezeu creează”.

Alteori, ca narator-personaj – Camil Petru Petrescu,naratorul care adoptă nararea la persoana a II-a, facetrimitere la concepția ei despre literatură, introducând-o

Ana Dobre

LA BURSA ILUZIILOR, CU ILUZIA LITERATURII...

*Magda Ursache, Bursa de iluzii, Editura Eikon, București,2018.

lector


în rândul personajelor: „Ești un om conținut. Acuma, cu Magda U., vorbești

prea mult. Ce ți-a venit s-o întrebi:– Cât la sută e biografia ta? 50-60?– Ba unu la sută! Pun la bătaie, ca să zic așa, numai

«autobiografia profesională»: celebra greșeală de tipar.Cu cât se știe mai puțin despre tine, cu atât eroii suntmai... reali, mai convingători. Deși, dacă mă uit în sală,văd destule personaje ready-made. (...)

– Mă mai joc cu biografemele celor din jur, așa-i...”.Rana Magdei Ursache nu se vindecă. Întoarcerile la

acel moment nefast al interdicției care a scos-o pentrutreisprezece ani din literatură, apar mereu, poate, dindorința unei exorcizări, poate a unei clarificări, incluse,de aceea, în discursul altor naratori, aspirând la o lă-murire exoterică. Dumitru Mitrofan se destăinuie: „Ex-cedat de posibilitatea unei greșeli de corectură, am trasdupă mine ușa unde scria Tipar Înalt. (...) Vezi cazulMagdei U., care scăpase în pagină cărcatul. Cuvântull-a grafiat așa Luca Pițu. Povestind întâmplarea, aadăugat (model Jarry, Ubu rege, merdre în loc demerde) cu un r eufonic, pentru cititorii sensibili la vorbaproastă”...

Scrisul nu-i deghizarea perfectă, iar scriitura MagdeiUrsache o dovedește din plin. Personajele sale au

cheia lor tâlcuitoare, au, de asemenea, modele într-orealitate de care Magda Ursache se lovește mereu, li-teratura fiind un mod de a se elibera, printr-un catharsisla îndemână, căci dacă realitatea ne scapă, avantajuloferit scriitorului este acela de a-l domina în/prin creație.

Cele șapte zile ale acțiunii corespund, simbolic, celorșapte zile ale creației. Dincolo de satira implicită a mo-dului defectuos de a stabili ierarhii în lumea literară,există o credință aproape mistică în posibilitatea creațieide a deschide permanent și peste tot ferestre. Cu acestsimbolism: „Începi să dactilezi, ce altceva? Vrei să intriîn starea de scris. Pare că degete nevăzute apasă peclaviatura nemțoaicei. Cuvintele se scriu de la sine:ESTE O FEREASTRĂ. FEREASTRA EXISTĂ”, roma-nul își lasă finalul deschis. Texistența continuă. „Bursade iluzii” nu se epuizează ca însăși viața care, continuu,provoacă spiritul să nu lâncezească.

Fereastra pe care o deschide spre lume Magda Ur-sache are tensiunea și febrilitatea ideii, freamătul nes-tins al existenței și texistenței, cutremurul ființeiconfruntate cu iraționalitatea vieții, cărora autoarea leopune bursa iluziei literare. Fără această iluzie, viața nuar avea sens...

24 decembrie 2019

Scriitor total, dl Horia Gârbea trece dezinvolt şi te-nace prin toate continentele literare: teatru, poezie,proză (unde are Premiul Academiei pentru CădereaBastiliei, un roman scurt, dar cu totul remarcabil), cro-nică literară de excepţie, jurnalism cultural de elită şiartă în administraţia culturii (ICR, USR, TDR). Apasă peumerii scriitorului şi crucea traducătorului din Shakes-peare. Sonetist liric şi absurd, clasic şi novator, dl HoriaGârbea îmbină rima cu versul alb (dominant) şi în noul

său volum lansat la Muzeul Naţional al Literaturii Ro-mâne, în cadrul unei fieste a spiritelor alese.

Scris şi cu rimă pentru a nu rupe cordonul ombilicalvital faţă de marii înaintaşi şi, mai ales, în noul stil epico-filosofic, volumul intitulat animalier-filosofic Pisica dinKavala (Editura Neuma, 2019) conţine o pradă de47 de poeme (originale!), din care numai 4 (superbe!)cu rimă.

Kavala este locul magic unde a poposit pentru prima

Dinu Grigorescu

HORIA GÂRBEA șI TEATRALITATEA POEZIEI

lector


dată apostolul Pavel. Aici a poposit şi Horia Gârbea,atras de istoria locului şi de legendele lui: pisica din Ka-vala / m-a privit cu ochii ei/ rotunzi şi galbeni,/ ca şi cummi-ar fi/ transmis o epistolă/ a apostolului Pavel,/ eraslabă/ ca un sfânt/ pictat de grecul El Greco.

Jocul de cuvinte este una dintre armele scriitoruluipe câmpul de luptă. De ce l-au atras felinele? De exem-plu, în ultima sa carte, Iuda, Amos Oz scrie elogii desprepisici care ar contrazice teoria darwinistă a speciilor prinaceea că, dintre toate fiinţele, numai pisica este obse-dată de curăţenie. Un asemenea animal domestic seaflă şi în familia Gârbea, de unde tragem concluzia căla Kavala nu puteau să nu-i sară în ochi pisicile: tavernalui Ioan/ era pe o fundătură,/ pisicile lui/ se jucau înstradă/ fără primejdia maşinilor// l-am întrebat pe Ioan,/mai cărunt decât mine/ şi mai bronzat,/ dar născut camdeodată,/ în care dintre/ pisicile lui/ s-a cuibărit sufletulfemeii/ creştinate de Pavel

Sacrul şi profanul apar în poezie ca un semnal deînţelegere a stilului.

Poetul sare din Grecia la Constanţa, În piaţa Ovi-diu, unde: se ridicase o lună/ imensă de după minare-tul/ geamiei/ Ovidiu stătea/ cu spatele la mare/ şi priveagânditor/ cu mâna la bărbie/ spre o terasă/ cu pizza şibere,/ vin şi cafea

Foamea de istorie literară este conexă cu setea ob-servaţiei: a trecut ora închiderii/ am muncit toată ziua,/nu mai deschid nici/ pentru mama/ şi mai lăsaţi-l înpace/ pe Ovidiu/ că toată ziua/ au băut cu el trecătorii

Aici, poetul subminează starea poetică prin elimina-rea transei de către patroana ostenită de muncă şiopacă la poezie.

Taverna e o scenă: se lăsa noaptea/ peste tavernalui Valamakis/ Epaminonda cârcotea/ lângă un clondirde vin

Poetul asociază, instantaneu, chipul zeilor cu cel alcârciumarului Vasile de la Olimpul nostru hotelier (VilaScriitorilor e la Neptun). Asocierea este frapantă prinefect. Trecutul mitic şi prozaicul concret se aşază la rân-dul evocării lângă Ovidiu şi poetul nostru imperial: maiîncolo stătea/ Eminescu el cu faţa la mare/ şi la fel detăcut/ sute de catarge/ lăsau malurile sub lună/ ducândvin, şi ulei, şi speranţe// Ovidiu tăcea, se auzea/ numailarma/ negustorilor greci

Aici, poetul este însuşi Ovidiu, dar poezia e veselă,sprinţară, uşor comercială, ce o face savuros comesti-bilă literar: i-am spus fetei/ care ştergea mesele/ şi po-trivea scaunele/ că vreau două pahare/ cu vin/ să beaucu Ovidiu

Viziuni realiste ori legendare se împletesc abil, serostogolesc în valuri către cititorul doritor nu de exoticsau pironit numai în lectură: când sunt la Olimp/ în Ro-mânia/ visez la Olimpul zeilor greci/ şi la Marea Egee/(...) // Poseidon îmi apare/ fără furcă şi barbă

În inima Eladei: când primul soldat/ a plecat de laMarathon,/ bătălia era aproape pierdută/ (...)// al doileasoldat/ a plecat de la Marathon/ când soarta luptei de-venise neclară,/ mesajul lui era complicat/ (...)// al treileasoldat/ a plecat mai târziu/ când încăierarea se înteţise,/nu avea niciun mesaj de purtat/ (...)// un om din suita

regelui s-a desprins/ şi le-a zis – am aflat,/ am învinsIronia este a comediografului. pe masa de operaţie/

a marii literaturi/ stă însăşi/ marea literatură/ cu maţelela vedere// iar eu stau la marginea mesei/ cu gulerulapretat de olandă,/ cu jobenul în mână/ şi cu mâna cea-laltă/ strânsă pe bisturiu/ gata să-mi notez explicaţiile/pe propriul meu hoit// pe masa de operaţie/ a marii lite-raturi/ se întâlnesc toate/ diadele glorioase,/ turcul şi pis-tolul,/ baba şi mitraliera,/ boul şi viţelul,/ leul şi cârnatul,/capra şi varza,/ războiul şi pacea,/ roşul şi negrul,/ liraşi spada (Lecţia de anatomie)

În poezia Glosar transpar ecouri din Moşii luiI.L. Caragiale şi din stilul absurd al mişcării Dada a luiUrmuz: tulpină floare/ frică ridică/ jună rodică/ tinereţeani/ steluţă gintă curcani/ turnuri căţel/ vale mititel/ globaur atârnat/ moarte pat/ lungi şesuri deal/ sara vârfuritrece/ nemuritor rece.

Nu sunt ocolite nici elementele de macabru cotidiancare nu strică poezia, ci o diversifică: merg fără grabă/pe strada Ciumei/ pe lângă fun-park Tristeţea/ spre col-ţul unde/ visul fiecărei prostituate/ este să apară unstrăin/ într-un Rolls Royce negru/ să arunce peste trupulei gol/ cu epilare definitivă/ hârtii însumând un milion dedolari

În definitiv, totul este provizoriu, timpul trece şi nu totce zboară se mănâncă şi ce se scrie place. Dar poetul,stăpân pe arta sa, nu se mai teme de nimic, aşa cumreiese din poemul Sfori şi stele: între o ramură/ şi ima-ginea ei/ un păianjen/ a ţesut o plasă fină,/ dar deasă,/între concept/ şi literele care îl scriu/ s-a împletit/ opânză viu colorată// între artă şi moarte/ e un pod cu ză-brele

Apar şi spaimele omului supus fatalmente neprevă-zutului în Fuga: lasă totul aşa cum este/ şi fugi,/ nu-ţilua bagaje,/ nu-ţi lua obiecte de preţ,/ nu-ţi lua la reve-dere,/ doar fugi// aici vor veni oricum/ catastrofe, cutre-mure,/ tristeţi explozive/ şi bucurii strivitoare,/ aşa căfugi

Ferească-ne Dumnezeu de seisme majore!Realismul împletit cu suprarealismul conferă volu-

mului o puternică originalitate şi modernitate. În fine,maratonistul Gârbea ne invită la o fereastră, la un sonet,la nişte seminţe, căci: ar crăpa coaja timpului/ şi arcădea/ seminţele lui,/ unele ar fi/ ciugulite de păsări/care ar deveni nemuritoare,/ altele ar fi culese de îngeri.

Diavolul scrisului este prezent şi... pe acoperişul detablă fierbinte/ pe care păşesc stingheriţi/ porumbeii/ emult mai departe/ decât lumina stelei ...şi într-o Povestecu o locomotivă: a fost descoperit/ la Pompeii/ un golnou în el,/ se va turna ipsos ca să-l vedem/ pe romanulcuprins de lavă.

Călătoria poetică se desfăşoară la Alicante, peCosta Blanca şi în China, La marea pagodă a gâşteisălbatice, unde: oamenii îl chinuiau cu/ întrebări peXuanzang,/ călugării îl torturau/ pe Xuanzang/ cu între-bările lor,/ trei versuri nu putea/ să traducă Xuanzang/că mai sosea/ unul să-l întrebe/ despre spirit sau desprefiinţe.

Trei poeme cu peşti ne readuc în zona zoologicului,din cele patru minunate poezii cu rimă, de o mare acu-

lector


rateţe şi frumuseţe literară, volumul fiind, de fapt, un ac-variu de fapte şi idei, de meditaţii şi incantaţii, de poveştisublimate, care se citeşte cu mare plăcere, exact pegustul meu.

O dorinţă: o să mă ascund/ într-o scorbură oare-care,/ într-o pădure adâncă,/ sau într-o grotă sub mare,/sau într-o cetate pe stâncă// o să cobor/ sub o boltă zi-dită,/ o să mă caţăr/ într-un stâlp infinit/ de înalt într-ogrotă pitită/ sau într-un labirint/ .e monştri păzit

Horia Gârbea îşi caută pedigriul în marea literaturăfranceză: dintre sute de balene/ gris, sau negre, saubleu-vert/ mie mi-a vorbit odată/ doar balena lui Pré-vert// ce-ai aflat despre balene/ eşuate şi ucise/ dum-

neata ştii de sirene/ şi curvarul de Ulise/ cât de greu etraiu-n mare/ plicticos şi auster/ şi planctonul cum dis-pare/ s-o întrebi de lucruri clare/ pe balena lui Prévert(Balena)

Poezia domnului Horia Gârbea este una expresivă,narativă, subtilă, bazată pe experienţa unor călătorii înspaţii inedite. Poetul notează febril. Proza devine opradă a poeziei şi poezia, datorită caracterului ei dra-matic, trepidant, o formă a teatralităţii cotidiene. Volumulimpecabil editat la Neuma este o pradă a cititorului şiviceversa.

Cu psiho-somatice valențe, umbra auctorială, Bil, e„constrânsă” (de autor, de împrejurări?!) a-și expunereacțiile, Ființa, pentru un studiu de caz (laboratorul fiindalături de o... „gheretă”, plastic „amenajată”, epic). Di-simularea întru cunoașterea de sine (de bine), e mizamoralist-satirică, acut senzorială, observația fiind apli-cată la un fel de regat al Imperatorului cu togă, de-servitde un Scrib, de un militar-fantomă (Generalul), totulieșind din imaginarul formidabil al scriitorului GheorgheFilip, autorul romanului Cercul de frig, un eveniment ve-ritabil, în materie, o meditație stringentă asupra Ființei(Antonie e naratorul).

În-scenarea e fixată în Piața Bil (și-mai-cum?), mo-nosilabic ecou, motivele și simbolurile epice fiind exten-sii onirice, controlate cu luciditate de un romancierprofund, dezagregarea ființei fizice, fără instinct de con-servare (bizar element!?). Sugerând metamorfozele ex-plorării în intersecția spaimelor. Codificate șidestructurate printr-un ochean întors, de fapt memorialui Bil, ironia inducând și compasiune, nu doar cinism.

Săptămâna invocată e una a patimilor. Legile-ordineproclamate în cadru-i (de dictatul – fantoșă, daramenințător) fiind legi parodiate, ridicole, utopice inter-ludii în jocul neoabsurd al dezgolirii de sine. În plan

psiho-anatomo-fiziologic, ca aparență.Coșmarul pare firesc, „portretul” în-carnat și des-car-

nat în grotești analize ambulatorii, ființând și etalând ooglindă revelatorie a ego-ului ostracizat.

Fabulos, ca idee, trimisul auctorial, Bil este purtătorde mesaj, nu doar de toxine, care desfid solitudinea orio amplifică, dincolo de aparențe. Ironia salvează dizar-monia căci Bil a murit, trăiască Bil (l-am imitat pe Io-nescu, desigur!).

Fără anestezie, procesul autoscopic e crud, autorulpornind de la zero cu contra-punctul său, Bil, pentru a-lreduce dar și înălța întru dematerializare și prin cuvânt.Un pariu al comunicării Sinelui, câștigat cu brio de unmare prozator.

Incitantă, formula epică, prin refugii și subterfugii, curepere, simboluri, topos-uri care apropie fabulația dereal, într-un excurs ofensiv întru dezlegarea misteruluiființei proscrise, ne vindecă de convenții, de clișee, mi-zând pe cuvânt și resuscitând un spațiu alsubconștientului căruia doar un as al psihologicului epice capabil a-i etala mișcările. Între Don Quijote și Ulysse,cu o memorie obstinată la detalii, scriitorul GheorgheFilip ne tratează de spaime. Prin Editura Tracus Arte, în2020.

Ştefan Vida Marinescu

UN ROMAN REVELAțIE

lector


După antologia „Timp” din 2018, această ediție nevarietur, cu o prefață de Mircea Braga, aduce în fața ci-titorului „o sută și una de poezii” ale inconfundabiluluipoet Marcel Mureșeanu, care niciodată nu s-a număratprintre cei „loviți de toropeală” și ancorați în scris „caîntr-un port străin” („Cotidiană”). Mai mult un semn alluptei cu timpul, cu schimbările majore pe care trecereaprin clipă, întru dobândirea duratei (cum pertinent îl si-tuează prefațatorul pe poetul clujean) le aduce în dis-cursul liric, decât imersiune în nostalgica meditație petema fugit irreparabile tempus, volumul începe cu douăpoeme din „Pe adresa copilăriei” (1969) și se încheiecu cvintinele din „Teama” (2016): peste patru decenii decreație, 24 de volume din care se face selecția și, indu-bitabil, un regal de poezie autentică, o carte-bijuterie avisătorului de „coliziuni ideale”: „La 11 și 25 noaptea/ceasul cu cer albastru/ pe care se profilează/ o bisericăînaltă/ – adus de mine din Marsilia – / a stat…/ m-am ri-dicat și l-am tras/ acum merge/ dar dacă nu mă puteamridica?/ dar dacă nu-l auzeam/ când nu se mai auzea?”.

Poemele lui Marcel Mureșeanu au, pe lângăcoerență/ fluiditate/ muzicalitate interioară, și o simpli-tate aparentă – aceasta din urmă, mai mult o capcanăpentru cititorul zilelor noastre, obișnuit cu jocurile depuzzle lexical, din care poți înțelege orice (nu neapăratcea mai importantă, dar una dintre mizele „fracturii” tex-tuale). Poetul clujean n-are nevoie de tertipuriante/pos tmoderniste, pentru că poezia vine spre el,pentru că tot ce atinge, vede și simte se transformă înpoezie: „Adie briza, ridică palma mea ca pe-o aripă,/ odesparte de mine,/ sufletul meu nemuritor/ privește dinvăzduh/ omida lungă a fluviului./ Peste puțin vom încre-meni,/ puterile, ca și cum n-ar fi fost,/ totul sfârșit./ Seva vorbi de înecatul de azi-dimineață,/ câteva clipe,

dacă ai aduna toate vorbele la un loc;/ lumea în uriașecizme de aur/ va galopa înainte./ Ochiul meu turnat înapele numite mare/ va sclipi în adânc./ El mergea sprelumină cândva” („Adie briza”). În „satul memoriei”, adicăîn imaginarul poetic, cine intră rămâne nemuritor, pentrucă există o osmoză subtilă între orice „rudă-ndepărtatăa umbrei mele”, zăpezi și sângele care se simte pulsândsub transparența poeziei, pentru că aici se situează an-corele din real, cele de care nu te poți despărți, oricâtde departe ai visa că evadezi: „Eu nu pot fugi de sân-gele meu/ și nu-mi pot crăpa trunchiul oaselor în caremă țin.”. Obsesia acestor ancore este vizibilă mai alesîn volumele de început, în care comunicarea în registrufilosofic de mai târziu este anticipată: „Trece cositul cumtrec toate pe lume,/ numai sămânța lumii nu se pierde,/de sub pragul casei înflorește și umblă/ și se facepajiște verde” („Pasărea zorilor”). Desigur, viziunea asu-pra timpului nu este dintru început marcată de angoasalinearității/ a ireversibilității: „Și cum vorbeau aruncauapă vie/ și pulberi de ierburi pe noi,/ până când, ca uncal speriat,/ timpul găsea drumu-napoi!” („Drumul”). Învolumul „Matineu” (1984), timpul este „rotund”, „singuraformă a timpului,/ el însuși, pururi pur” („Lecturi laechinocțiu), perfecțiunea lui intuită permițând orgolii an-tropocentriste: „Mă golisem de timp/ eram înainte detoate și după toate./ Acum știam cum este acolo/ șiuram pierderea lumii prin noi/ și eram gata să iau totul/de la început” („Noaptea puterii”).

În „Viziune cu porumbei călători” (1988) apare ideeacă, prin scris, poetul poate materializa timpul, deopo-trivă balsam și otravă pentru truditorul asupra versurilor:„Atât de ostenit mă simt acum/ după abia o oră petre-cută/ ștergând podeaua paginii din față,/ încât îmi vinesă strivesc cu dinții/ trupul secundei pline de otravă”(„Însemnare mică”), în timp ce, în volumul următor, „Că-lător în insomnii” (1991), o artă poetică intitulată „Artistturnând în pahare” se conturează, deja, o mitologie în

Valeria Manta Tăicuțu

REGATUL POEZIEI AUTENTICE

*Marcel Mureșeanu, „O sută și una de poezii”, Ed. Acade-miei Române, 2019

lector


care artistul, sub povara timpului, se supune unui rit sa-crificial: „Pereții acestui an sunt plini/ de urme de cuie/ne pozăm lângă luna septembrie/ cu pălării mari debrusture/ se văd crăpăturile zidurilor –/ iedera moartă –/gușa întunecată a pivniței/ secunda surprinsă într-un/lung oftat/ ne vedem pe noi și pe sora noastră maimare,/ noaptea,/ numai fotograful lipsește/ el se as-cunde într-o cută a orei/ el desenează ciclopi”.

Însingurat într-o lume care-o copiază pe cea ideală,a Creatorului divin, poetul nu-și urăște „însihăstrirea”, ciexperimentează, din perspectivă filosofică, mici „bucuriipericuloase”: „fără de taină nu-i taină/ doar știți preabine/ că mereu bem aceeași apă/ și că nesfârșită nu e/decât lumea cea apucată/ a Formelor”. Motivulsingurătății este alăturat (câteodată în același poem)unui alt motiv „clasic”, umbra, într-o încercare poeticăde depășire a stării de angoasă provocată de fuga/as-cunderea de moarte și de timp: „Deasupra-n aer nimeni,gol profund/ doar nori călare peste nori călare/ și-ncetpricep că insu-n alergare/ vrea doar să nu am unde săm-ascund.// Atunci m-opresc și umbra lui mă-nghite/fără a sta din pasul fugii sale/ sunt ochiul lui acum șiprin orbite/ mă văd pe mine-n altă desperare” („În doi”).

În ciuda temelor grave pe care le tratează în volu-mele sale, Marcel Mureșeanu nu poate fi considerat unlucid/pesimist, iar poemele sale, chiar și cele care auca temă „marea trecere”, sunt construite senin, pe o re-torică a acceptării: „delirez/ de la foamea de neastâm-păr îmi vine/ stau între pietre și firele ierbii/ îmi gâdilănările/ gândurile sublime/ sunt mai departe de mine/decât virginala vârstă pierdută/ viața și moartea/ piatrași iarba/ urcă pe trupul meu/ ce va face Dumnezeuacum cu mine?/ trimișii lui îmi ating tălpile/ îmi spală pi-cioarele de pământ…/ nu te speria, zic ei,/ asta e tot!”(„Ontofanie”). În definitiv, spune poetul, „Nu merită săscrii decât despre moarte” („O altă cale”), pentru că scri-sul reprezintă o sumă de călătorii din viață către dincolode viață și înapoi, într-o casă a sufletului: „Doar simțulmăsurii și al timpului/ mă abandonaseră total:/ scriamcu stoluri de păsări,/ eram folosit la dezalcătuirea lucru-rilor./ Apoi sufletul și trupul mi s-au întors/ și a fost bine,/ca o casă cu acoperiș eram” („Călătorii”).

Universul pe care-l creează Marcel Mureșeanu are,în volumele de maturitate, prea puține tangențe cu celreal; ancorele (satul, iarba, pietrele etc.) par să fi fostînlocuite de un cronotop ideal, perceptibil doar cu ochiulinterior, nu și cu cel de carne, și pus la întretăierea adouă simboluri, lumina și întunericul. Poetul nu mai în-cearcă efortul de a da sens miturilor străvechi, de vremece „Alte mituri vin peste noi,/ mereu alte mituri! Ca la-vele unui cosmic vulcan„ („Oracol”, 21): pur și simplu,„Ochiul meu își va asuma lumea și/ va încerca s-oînțeleagă/ înainte ca ea să-și acopere goliciunea./Ochiul meu o va seduce și/ se va bucura de formele ei./Obosit, ochiul meu se va închide./ Pleoapa mea va de-veni lunecoasă și strălucitoare,/ lumina va veni de subea./ ora deschiderii ochiului nimeni n-o va ști” („Oracol”,44).

Din volumul „Cu voia corbului” (2012), poetul a se-lectat un strigăt faustian: „Nu te duce, clipă, în eterni-

tate, sunt atâtea acolo!” („Capătul”) pentru că, în ciuda„lecției” pe care începem s-o învățăm de la naștere („dela o vreme și-ntr-un târziu/ omul se adună-n sicriu,/acolo-i cu moartea alături,/ fără pernă și pături!”), neagățăm de timpul dăruit, tânjim la nemurire: „de multpierdurăm șirul/ faptelor noastre…/ Suntem amforele/în care se învechește/ Gândul!” („Lecție”).

Trăitor în „logoceruri” („În casa conspirativă a poe-ziei, din logocer”), stăpân peste cuvintele care se trans-formă în gest/ ritual poetic, Marcel Mureșeanu seînfățișează ca un poet complet/ complex, când ludic,când grav ori hipersensibil, în permanent dialog cuIdeile și cu o uimitoare forță de a trăi miracolul ființării,de a căuta sensul sacru al lumii și de a și-l asuma prindiscurs liric.

lector


Studiile asupra artei dialogului nu subliniază în sufi-cientă măsură importanța pe care o are precizareapoziției pe care se situează fiecare dintre cei doi parte-neri în desfășurarea și finalizarea operațiunii, precum șidefinirea marii varietăți a formelor dialogului decurgândde aici. În dialogul maieutic, unul dintre parteneri esteneștiutor, se situează pe poziția necunoscătorului su-biectului discutat, iar celălalt pe poziția știutorului, a cu-noscătorului, care îndrumă, dirijează discuția astfelîncât primul să înțeleagă subiectul. Dar dacă ambii par-teneri sunt cunoscători? Atunci dialogul se poartă de pepoziții de egalitate, ambii parteneri sunt activi,informația, ca interogație și răspuns, circulă în ambelesensuri, examinarea temei câștigă în profunzime și ori-ginalitate.

Cronica de întâmpinare poate fi considerată un ast-fel de dialog interactiv în care autorul cronicii și autorulscrierii dialoghează, întreabă și răspund, prin interme-diul cărții „întâmpinate”.

Partenerul meu în această cronică de întâmpinareeste Stan V. Cristea, iar mijlocitoarea dialogului, carteasa Literatură de ieri, literatură de azi. Cronici literare(2013-2019) (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019,314 p.) Debutând cu versuri în ziarul Teleormanul(1968) și în volum cu Vârsta mă arde (1987), StanV. Cristea s-a afirmat ca publicist în Pagini teleormă-nene (1988-1989), a condus, ca redactor-șef, revistaMeandre (1998-2010), iar din 2017 este secretar gene-ral de redacție al revistei Caligraf (Alexandria). Membrual Uniunii Scriitorilor, Filiala de Critică, Estetică și Istorieliterară București (din 2006), Stan V. Cristea a publicatimportante volume de istorie literară în dimensiune zo-nală (Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni– 2005) și națională (Eminescu și Teleormanul – 2000,2004, 2014; Fotografii la periscop. Secvențe de istorieliterară – 2013; Marin Preda. Portret între oglinzi – 2015;Marin Preda. Anii formării intelectuale (1929-1948) –

2016 și 2019). Prin aceste lucrări, ca și prin scrierile salebiobibliografice (Constantin Noica. Repere biobibliogra-fice – 2009 și 2011; Marin Preda. Repere biobibliogra-fice – 2012 și 2017; O revistă din Sud: „Meandre”,1998-2010 – 2018), Stan V. Cristea aduce o contribuțieînsemnată la îmbogățirea tezaurului cultural local șinațional, la amplificarea surselor de informații puse ladispoziția cercetătorilor istoriei literaturii. Trebuie subli-niat faptul că, prin scrierile sale, Stan V. Cristea este oprezență continuă în viața culturală a zonei și a națiunii,satisface principala condiție de a se impune ca voce au-zită și ascultată, atrăgând recunoașterea și recunoștințapasionaților de literatură.

Volumul Literatură de ieri, literatură de azi, ni-l pre-zintă pe Stan V. Cristea în ipostaza de critic literar. Car-tea cuprinde 37 de cronici literare scrise și publicateîntre anii 2013 şi 2019 în revistele Caligraf (Alexandria),Litere (Târgoviște), Banchetul (Petroșani), Pro Saecu-lum (Focșani) și Biblioteca Septentrionalis (Baia Mare).

Încă din Argumentul ce deschide volumul, StanV. Cristea ne dezvăluie „afinitățile elective” ce au guver-nat selecția cărților care constituie obiectul cronicilorsale. O primă categorie au format-o cărțile referitoarela Mihai Eminescu, Constantin Noica și Marin Preda,care „reprezintă constante ale preocupărilor proprii deistorie literară”. În cronicile respective, autorul a valori-ficat propriul tezaur, lucrările sale biobibliografice, ceeace i-a permis să facă ample aprecieri și referiri biblio-grafice, utile atât cititorilor, cât și altor cercetători. Înunele cazuri, autorul a reușit, prin coroborarea surselorsale bibliografice cu cele din cartea comentată, să for-muleze noi interpretări ori noi descoperiri de istorie lite-rară.

Alte criterii de selecție a cărților-obiectiv pentru cro-nicile literare ale lui Stan V. Cristea au fost: „rezonanțaaparte” pe care acesta o are față de scriitori precumGala Galaction, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Horten-

Traian D. Lazăr

DIALOGURI CRONICĂREșTI INTERACTIVE

lector


sia Papadat-Bengescu, Zaharia Stancu, Dimitrie Ste-laru, Nichita Stănescu, ori „comunitatea de zonă geo-grafică” (Iordan Datcu, Mihai Stan, Nicolae Scurtu,Florea Burtan, Iulian Chivu) sau de „interes pentru do-cumentul literar” (Ion Brad, George Corbu-Junior). Sepoate spune că subiectivismul electiv al lui Stan V. Cris-tea se întemeiază pe faptul că, spiritual, structura sa vi-brează la opera anumitor scriitori grație comunității desubstanță și spirit/simț artistic.

În Argument, autorul afirmă că practică o critică im-presionistă. În practică nu face paradă de canoaneleacestui tip de critică, așa cum au fost ele statuate demaeștrii întemeietori, francezi ori români, HippolyteTaine, Eugen Lovinescu, dimpotrivă, dovedește că res-pectă rigorile unui impresionism actualizat, adus la zi,în consens cu normele evoluției științifice și alecerințelor obiectivității.

Pornind de la ipoteza că se adresează unor cititoricare nu au parcurs cartea pe care o comentează, con-sideră necesar a-i prezenta rezumatul și o face corect,dovedind o mare capacitate de sinteză și obiectivitate.Expunându-și impresiile de lector, nu dă frâu libersubiectivității, ci își expune opiniile sobru atrăgândatenția asupra lacunelor de documentare, lipsei de pre-cizie în definirea conceptelor operaționale, spiritului su-biectiv în exprimarea punctelor de vedere, șubrezenieiargumentelor folosite de către autorul cărții comentate.Atunci când este cazul, nu ezită să sublinieze puncteleforte ale cărții, meritele autorului. Totul într-o manierăacademică, cu un limbaj adecvat ilustrând respectul fațăde autorul comentat și implicit față de sine.

Stan V. Cristea precizează în Argument că, prin cro-nicile publicate, „n-am urmărit să dau verdicte... dar amfost interesat să spun lucrurilor pe nume”. Și a făcut-ola obiect: „Cartea fascinează”, scrie Stan V. Cristea, re-ferindu-se la „monografia sentimentală” a lui MarianCiobanu despre „marele singuratic” al literaturii române(p. 150); ediția Rodicăi Pop din scrisorile lui Ion Minu-lescu este „«o secvență de viață privată» a celebruluipoet” (p. 43); cartea lui Săluc Horvat „De la Ion alGlanetașului la Apostol Bologa. Doi eroi, două destine”este „în primul rând, o minuțioasă și atentă analiză acelor două romane clasicizate ale lui Liviu Rebreanu”(p. 51). Asemenea aserțiuni punctează ineditul,contribuția originală, semnificația definitorie a cărțilorrespective. Justificarea și argumentarea lor, autorul oface cu propriile argumente, fără a recurge la opiniilealtora, ca argumente de autoritate.

În consens cu lista canonică actuală a criticii literareromânești, despre care se spune că a fost elaborată deNicolae Manolescu împreună cu alți critici literari, ori căla elaborarea ei Nicolae Manolescu nu are niciun ames-tec, Stan V. Cristea se referă, în cronicile sale, la rapor-turile scriitorilor și ale literaturii cu politica, la problemaautonomiei artei și esteticului.

Comentariile bibliografice privind opera lui Gala Ga-laction atestă modul în care, după 1960, factorul politica dirijat integrarea în literatura română a operei marilorscriitori interbelici. La publicare, primul volum din Jur-nalul lui Gala Galaction, editat în 1976, a fost cenzurat.(p. 35). A fost, deci, o integrare filtrată ideologic.

Zaharia Stancu, prozator de autentică valoare, „careridicase până la universal vuietul pădurii nebune a De-

liormanului”, este azi uitat sau ignorat, numai pentru căpe vremea cealaltă a purtat lauri, a fost apreciat (p. 66).

În vremea regimului antonescian (1940-1944),G. Călinescu a fost „învinuit de exaltarea contribuțieiscriitorilor evrei”, iar în timpul regimului democrat popu-lar (1948-1950) a fost atacat „pentru atitudine antimar-xistă, ca fiind pro legionar și «rasist»” (p. 74).

Cronicarul relevă că scriitorul este incomod și inde-zirabil pentru regimurile politice cărora nu li seaservește și își realizează opera în spiritul Adevărului șiRealității.

În atenția autorului s-a aflat și raportul dintre moder-nitate și tradiție. Intrigat de încercările unor scriitori și is-torici, în principal Lucian Boia, de a opera demitizarealui Eminescu, autorul procedează la o detaliată exami-nare a argumentelor aduse, probează slaba lor docu-mentare, lipsa de precizie a conceptelor folosite,devoalează subiectivismul și grila ideologică aoperațiunii și numește adevărata ei țintă: minimalizarealui Eminescu (p. 14).

Referindu-se la raportul dintre național și universal,autorul arată că cercetarea acestei probleme necesităcunoașterea profundă a operei scriitorului român co-mentat, precum și a literaturii europene sau universale.Comentariul autorului apreciază modul în care criticulliterar Constantin Trandafir a pus în evidență înrudirileneoromantic-simboliste din literatura europeană în poe-zia și proza Hortensiei Papadat-Bengescu, „marea eu-ropeană” a literaturii române (p. 58).

Din lista canonică parcursă în cronicile din volumulanalizat nu puteau lipsi: raporturile scrierii comentate cuetica și cu estetica, biografismul, relația ficțiune-reali-tate, arhitectura scrierii etc.

Biografismul direct este prezent în cărțile ce cuprindcorespondența ori interviurile unor scriitori, ori când estevorba despre interferările cu „ai săi”, cum este cazul„moromeților”, rudele și consătenii lui Marin Preda(p. 157). Asemenea abordări aduc informații suplimen-tare și clarificări la biografia unor scriitori precum GalaGalaction, Dimitrie Stelaru, Marin Preda. Remarcăm, deasemenea, comentariul la un Jurnal de redacție, struc-tură literară insolită, ce dezvăluie „biografia colectivă” aredacției revistei „Jurnalul literar” de la Cluj, în anii1951-1952, când era condusă de Miron Radu Paraschi-vescu.

Biografismul indirect, inclus în creație, este amplucomentat în cronicile consacrate cărților privind viața șiopera lui Marin Preda și I.D. Sîrbu. Interesanteconsiderații face cronicarul în legătură cu biografismuloperei lui I.D. Sîrbu: „Literatura lui I.D. Sîrbu este o lite-ratură suferită, îndurată..., iar „«Textul este înțeles casuferință lucidă a adevărului»”, prin simboluri precum„lupul arhaic” ori „personajul pereche” (p. 218).

Volumul impresionează prin bogăția surselor docu-mentare, precizia și expresivitatea limbajului, obiectivi-tate, claritatea punctelor de vedere și acuratețeaobservațiilor critice, sistematizarea expunerii, elementece definesc stilul criticului literar Stan V. Cristea. Venitdinspre istoria literară, Stan V. Cristea adaugă gustuluiși simțului estetic nativ acumulările acestei specializăriși redactează cronici literare bine echilibrate între im-presionismul receptării și rigoarea științifică obiectivă.

lector


Florin Burtan este un poet cunoscut iubitorilor genu-lui liric, consecvent unui anumit registru tematic și uneianumite opțiuni a reflectării; performer al sonoritățilorclasice, explorator al sensibilităților etern-umane, măr-turisitor sincer al statornicirii netulburate în habitatul idi-lic patriarhal. El rămâne și în proză îndatorat și nucaptiv acelei lumi cu care spiritul său reverbereazăadânc și în care se simte liber să se caute, să se regă-sească, să spere și, totodată, să deznădăjduiască re-semnat.

Cu Răni călătoare (Ed. Neuma, Apahida, 2019), au-torul ne conduce în muzeul memoriei sale în care imor-talizează lumea satului nord-dunărean nu doar maiamenințat de transformări radicale, ci mai sensibil laacestea. Și cu toate că satul din Lunca Dunării se aratămai vulnerabil sub reașezările cărora nu li se poate sus-trage, el rămâne un topos al recurenței, în a căruicenușă autorul caută încă incandescențele dăinuirii. Încele din urmă, proza scurtă din volumul amintit trimitespre o atare cauză doar prin îndatorarea etică a perso-najelor față de origini, față de ascendențe și nu maipuțin față de echilibrele lor lăuntrice.

Cele cincisprezece texte din sumar sunt ordonate totdupă o astfel de traiectorie sentimentală; căutarea dru-mului și reașezarea satului pe alte coordonate sunt de-contate dureros tot dintr-un fond viu al conștientizării desine. Florin Burtan nu instituie aici simboluri noi, ci închip evident le adâncește până la sacralizare pe celeconsacrate deja și face lucrul acesta în lumea și înumbra lui Zaharia Stancu (spiritus loci) prin naturalețeasimțirii și a rostirii în gama în care a reverberat metaforicFănuș Neagu, iar în manifest domină Marin Preda. Dela Moartea fântânii, prin Căderea din cântec ori Fugadin copilărie, către Satul din țărână, cititorul este cu abi-litate reținut în exercițiul consecvent al relevării alego-rice. Uneori, cu distorsionări ale accentuării (Frumoasa

telefonistă), cu sincerități ale mărturisirii halucinante(Până la capătul lumii), cu îndoieli juvenile (Privighetoa-rea), ori cu popasuri lucide în actualitate (O simplă po-veste), Florin Burtan re-creează viața ca percepție șiasumare prin filtrul semnificării. El relatează cunaturalețe momente de vacuitate semiotică precumîntr-un apendice ilustrativ de viață netulburată: ‒ Măneică, era să se înece, ar fi fost mare păcat! Cine a maipomenit fântână înecată? Bine că nu mă brodii beteag,e și ea suflet, sufletul pământului, nu trebuie oropsită,îți aduce secetă și boleșnițe, păi nu?! și continua să li-păie în jurul buduroiului, înălțând un colac de apărare...Uite, zice, cum se înghesuie apa plină de mortăciunisă-i treacă peste ghizduri! (p. 7).

O fântână, în arșița verii și în mijlocul câmpiei, maimult ca oriunde, semnifică prin răcoarea cu care respirăduhul pământului și astâmpără setea, de aceea devinepunct de sprijin în nadir al axei verticale pe care e con-cepută viața între pământ și cer ‒ un mit existențial pecare îl întreține în ideea sacră a purității un bătrân: moșCiucă se mai ține cu sufletul de ea chiar și când de subcoasta crângului au fost captate și aduse în sat izvoa-rele la cișmele ‒ fântâna din câmp trebuie păstrată însemnificația și în menirea ei.

Vatra și fântâna sunt fundamente pe care satul s-astatornicit sub cerul către care și-a urcat nădejdea îndangăt de clopot prin surla bisericii. Și aceste funda-mente spirituale revin frecvent în proza lui Florin Burtande acum, dar și din volumele anterior publicate subaceeași vibrație.

Și de data aceasta, ca și în romanul Atelierul de tâm-plărie (2013), autorul insistă din toate unghiurile asuprafamiliei tradiționale, întemeiere capabilă să afirme valorietice superioare (dăruire, fermitate, dragoste, perpe-tuare, idealuri conjugate armonios), războiul fiind un pri-lej nu numai de adâncă tulburare, ci și de evidențiere a

Iulian Chivu

FLORIN BURTAN –VALENțELE EVOCĂRII

lector


acestor legături (ex. Vorbe de viață), când personajelese înnobilează cu acestea. Cimitirul e plin de crucile lor,de morminte în care se odihnesc tronuri goale, cuveșminte acoperind trupuri de fum. Să aibă unde înge-nunchea, lăcrima și tămâia părinții, frații, surorile, tine-rele neveste, unde să aprindă și ei o lumânare (p. 105).

Aici își sacralizează icoana Maria, venind la mor-mântul gol al soțului său Iosif (în subtilă consonanță cunumele consacrate de evangheliile creștine), pe care îlvede aievea și căruia i se confesează în chip verosimil:‒ Uite, zice, astăzi ți-am făcut pâine caldă, la țest. E dingrâu nou. Ieri am fost la moară, să-l macin. Era gloată,m-am băgat și eu mai în față, creștinii ăia m-aulăsat...(p.102). Femeia nu doar simulează, nu bocește,ci stă aievea de vorbă cu bărbatul ei la mormânt: Omulo așteaptă nerăbdător, deși știe că ea va veni ca de obi-cei, pășind cu sfială, abia atingând țărâna, să nu cumvasă tulbure liniștea dimprejur (ib.). Nu puține sunt prile-jurile de rememorare a tinereții, cu aspirațiile ei, cu re-verii, cu freamătul juvenil al iubirii, cu imagini reîncălziteîn amintiri. De la Fuga din copilărie ‒ naivă, ca in Zbu-rătorul lui Heliade sau La oglinda lui Coșbuc ‒ și pânăla pervertirea lui Maruse (Cu aia la care mă duc desearăbat suta, se lăudă el hăhăind – p. 62), dragostea trecede la candoare la păcat, de la neîmplinire la reprimare(Prin poarta închisă trece doar vântul). O reușită alego-rie a vieții ne oferă Florin Burtan în schița Până la ca-pătul lumii, o transcriere modernă a schematismuluiexistențial, prilejuită de pieirea consăteanului său, Pe-trică Geneva, în atentatele madrilene de la 11 martie2004: ‒ În prima zi de Paști, când se deschid cerurile.O iei spre apus. Avem și o hartă pregătită, nu știu dacăîți va fi de folos. Nici de faruri nu o să ai nevoie; aceldrum e un drum de lumină, care nu se stinge niciodată.Așa ne-a spus Miltiade-orbul, lucru pe care el l-a aflatde la un schimnic de la Muntele Athos, unde a viețuitvreme de șaptezeci de ani (p. 81).

Petru, nume și el consacrat, devine o călăuză a su-fletelor, un Caron care trece Stixul spre lumină. A con-tinuat să adune de pe marginea drumului atâtea suflete,încât abia de mai încăpeau în lunga sa mașină (p.84),o Arcă a lui Noe sui generis. Câți ani să fi trecut de cândse aflau în mijlocul acestei lumi? Destui. S-au urcat înmașină și s-au înscris pe același drum de lumină. Cucât înaintau, cu atât se îndesea coborârea pasagerilor,în ordinea în care urcaseră (...) Și Petru înțelese de cei se interzisese să se dea jos din mașină: ar fi devenitși el țărână (p. 86), ca în basmul Tinerețe fără bătrânețeși viață fără de moarte.

Excursul său sentimental în lumea satului bulversatde agresiunea globalizării, zdruncinat în echilibrele salepatriarhale, finalizează cu imaginea lumii care se aratăla orizont amenințătoare, nudă, impetuoasă, greu deasimilat: Puțin mai încolo, au sosit și cei așteptați: se-natorul Simionescu, prefectul Mițulescu (a nu se citi alt-fel! n.n.), procurorul Manciu, Diniță, șeful poliției dinTurnu (p. 141). Până la prânz, au umplut remorca: ie-puri, fazani, porci mistreți, un căprior. Jaf, măcel, nu alt-ceva (ib.). Autorul nu rămâne doar în simplă incidențăcu realitățile zilei și consemnează (p. 32) numele prima-

rului Drăgușin tăind panglica, ținând cuvenitele discur-suri, ale altor notabilități, dar scapă un nume ce treceîn tabu pentru teleormăneni sub teama cu care se în-conjoară încă un leu mort.

Altfel, despre numele care populează proza lui Flo-rin Burtan, ele însele comunicând un anume mediu cul-tural, un biotop spiritual, se poate face remarca unuitopos viu, cu îndătinări convenționale care vibrează înasonanțe și consonanțe un puritanism agreabil alreciprocitățiilor autentic rurale de la nume la cognomen:Odadida, Gederică, Țâțai, Firci, Turnagiu (personalizatela limita peiorativului), la Valică, Sică, Sandalache, Fane(comune, lipsite de strălucire), până la Daria, Olia, Zina,Visarion, Nifonie (ale diferențierii).

Nu întâmplător am ținut să remarc la urmă că autoruldă strălucire lumii sale de suflet învăluind-o în tonuri liricpastelate și o comunică întocmai după ce și-a asumat-ope de-a-ntregul în poezia cu care îmbrățișează un spec-tru larg de sentimente: Venise războiul peste lume.Floarea satului a trebuit să plece, chemată de goarnastăpânirii (p. 71); Bărbile albe se mutau pe Dealul La-crimilor, să-și doarmă somnul cel nesfârșit (p. 54); Șisalcâmii erau plini de brebenei, mamă, și brebeneiim-au plouat și m-am îmbrăcat în mierea lor albă, pânăla călcâie (p.65); Seara se așternea lin, năucită de stelepicotind în depărtări albastre. Mirosea a frunză de nucpălmuită de soare, a struguri călcați în picioare de feteneprihănite, a gutui adâncite în somnul lor auriu (p. 60);Ochi mari și uimiți, de adolescentă întârziată, fermecatăde freamătul însorit al vieții (p. 14) și atâtea altele careîi prilejuiesc cititorului cu generozitate o satisfacție totmai împuținată în proza noastră de astăzi.

lector


Prozatoarea și criticul literar Lina Codreanu adunăîntr-o carte bilanţ (Semnale critice, Editura Alfa, Iași,2019), la această vârstă de aur a vieții – 70 –, onorurilepe care mulți confrați i le-au dedicat cu multă generozi-tate amicală pentru primele opt scrieri ale sale: TheodorCodreanu. Bibliografie critică, Viața ca o poveste, lagă-rul – un coșmar, Poștalionul, Studii și interpretări, Pro-prietarii de amintiri, Chemarea apelor, Răsfrângericritice și Costache Olăreanu. Arhitecturi ludice. Fiecaredintre produsele literare ale Linei Codreanu s-a bucuratde o critică de întâmpinare elogioasă, selecția făcută deautoare fiind o dovadă în acest sens. Ca urmare, în-semnările noastre nu vor relua opiniile critice ale unorprestigioase condeie privind una sau alta dintre cărțileLinei Codreanu, ci vor portretiza pe omul și creatorul li-terar Lina Codreanu, cu referințe asupra întregii creațiia acesteia.

Lina Codreanu este „un om cu har”, o doamnă „exi-gentă și energică” (Petruș Andrei), „are o mână sigură,care atestă o bună știință a strategiilor epice vechi șimai noi” (Constantin Trandafir), dă dovadă în prozelesale „de calități și resurse narative de invidiat”, scrierilesale reprezentând „o certă reușită, o rupere a unor ză-gazuri” (Mihaela Grădinaru). Același Constantin Tran-dafir este tranșant: „Lina Codreanu este un bunprozator”, confirmat prin „observarea minuțioasă a de-taliilor unei realități cotidiene și interioare, precum și co-muniunea cotidianului cu straniul... Prozatoarea arepreocupări pentru atmosferă, fixează situații și compor-tamente, schițează portrete – totul în favoarea dobân-dirii unei valori simbolice”, în vreme ce Adi GeorgeSecară, ca și Tudor Nedelcea (Lina Codreanu este „unscriitor autentic”, „o prezență tot mai activă și pregnantăîn peisajul literaturii contemporane”) consideră că LinaCodreanu este deja „o cunoscută prozatoare”, ce po-sedă „un stil cu totul remarcabil”, care povestește „cumigala și înțelepciunea coregrafului ori a creatorului dearabescuri”, iar Valeriu Rață este impresionat de „admi-

rabila colecție de nuvele” a autoarei, care are „o pa-siune deosebită pentru detalii”. Prozele Linei Codreanusunt „triste, dramatice, savuroase, optimiste, romantice,satirice, melancolice, încântătoare, așa cum este viațaînsăși” (Nicolae Busuioc).

Apreciatul critic literar tecucean Ionel Necula se bu-cură că în vitrina sa cu cărți a așezat la loc de cinste unnou volum al Linei Codreanu, o creație literară „elabo-rată, plină de sens, de substanță analitică, de conținut”.Lina Codreanu trece nonșalant „de la o ispravă literarăla alta”, surprinzându-și cititorii „prin realismul său cla-sic, prin stilul său sprințar și zglobiu și prin dialogurilevii, alerte și seducătoare”, că autoarea „și-a găsitvocația, că chiar are ceva de spus în proza noastră con-temporană”. În aceeași tonalitate se înscriu șiconsiderațiile Rodicăi Lăzărescu: „Lina Codreanu are oscriere când realistă, când fantastică, încărcată de poe-zie, învăluită într-un halou sadovenian și totuși purtândputernica amprentă a originalității”.

Referindu-se la una dintre lucrările Linei Codreanu,„Proprietarii de amintiri”, academicianul Mihai Cimpoiconchide: „Volumul ne convinge că în literatura noastrăa venit o prozatoare de talent, iar Ion Brad apreciază căLina Codreanu este „o scriitoare cu daruri alese”. Inspi-rat de aceeași carte a Linei Codreanu, Constantin Dramnotează: „Recentul volum are darul de a convinge – dinnou – asupra calităților scriitoricești ale autoarei”. Refe-ririle elogioase continuă: autoarea „a cumulat lecturi so-lide”, are „o bună știință a observării/ înregistrării/decelării și interpretării pe măsură a lumii până la detalii;în plus, autoarea distinge între nuanțele fine și foartefine și știe să pătrundă în profunzimea taineloromenești, evidențiindu-se astfel mâna sigură a unui pro-zator stăpân pe tehnicile scriiturii”.

Volumele de proză ale Linei Codreanu sunt „cărțigrele de scris”, stilul lor fiind „acela al baladelor de curtedin Moldova medievală” (Nicolae Dan Fruntelată).Acesta dă un titlu savuros uneia dintre cronicile sale:

Ghiţă Nazare

O CARTE BILANț

lector


„Lina Codreanu – o prozatoare sud-americană de laValea Macului”, dar face asta tocmai pentru a atrageatenția cititorului că autoarea „are forța acelora carene-au împodobit tinerețea cu sufletul marquezian alunei lumi”. Vasile Spiridon apreciază că autoarea „știesă motiveze acțiunile personajelor acaparate de pro-bleme existențiale și că poate contura cu siguranță at-mosfera din locuri în care aparent nu se întâmplănimic”. „Particularitățile de exprimare artistică ale doam-nei Codreanu sunt multiple și pe de-a dreptul fericite.Cuvinte și expresii plasticizate, metafora și comparațiase coagulează într-un tot unitar, alert, expresiv, puternicindividualizat, iar paleta lexicală, prin care conglomera-tul capătă chip, este vastă, cuvântul, mustind deînțelesuri, fiind plasat exact acolo unde trebuie”, scrieIon Gheorghe Pricop cu referire la stilul și limbajul folo-site de Lina Codreanu în cărțile sale. Aceleași cuvinte

catifelate au despre autoare Teodor Pracsiu (Lina Co-dreanu „a demonstrat până acum reale capacități crea-tive și disponibilități literare multiple”) și Adrian DinuRachieru, care apreciază că prozatoarea este „îndato-rată realismului clasic, filtrat prin lecturi metabolizate”.

Remarcabil este și faptul că cele peste 50 de cronicila cărțile Linei Codreanu au apărut în prestigioase re-viste literare, de cultură și de educație, precum: „Con-vorbiri literare”, „Cronica veche”, „Pro Saeculum”,„Literatura și arta”, „Ateneu”, „Detectiv cultural”,„Oglinda literară”, „Plumb”, „Bucovina literară”, „Revistanouă”, „Axis Libri”, „Porto-Franco”, „Hyperion”, „Tribunaînvățământului”, „Școala gălățeană” etc.

De asemenea, se cuvin apreciate și meritele EdituriiAlfa, Iași (director Nicolae Panaite), care a reușit o cartede referință, realizată cu acuratețe, în producția edito-rială din România.

Și zeilor le place o glumă bună, spunea Platon.Umorul este nu doar o dovadă de inteligenţă, cum s-arputea crede, ci şi de forţă interioară. Nu este uşor săsusţii un punct de vedere, uneori în contradictoriu cucele ale majorităţii, doar făcând o glumă. Și nu toţi oa-menii suportă adevărul, mai ales atunci când nu con-cordă cu imaginea pe care şi-au creat-o în faţa celorlalţi.

A râde este o formă certă de libertate de expresie,iar a provoca râsul înseamnă capacitatea individului dea se detaşa de propria persoană, de nevoile sau de pro-blemele lui, fie pentru a face lumea mai frumoasă, maiblândă (să nu uităm excepţionalul film La vita è bellaal lui Roberto Benigni), fie în scop terapeutic, cunos-cându-se multiplele binefaceri ale râsului, fie – numindsub formă de glumă adevăruri care deranjează – pentrua îndrepta lucrurile şi pentru a salva, în ultimă instanţă,lumea în care trăieşte.

Neobosiţii membri ai Clubului Umoriştilor Constăn-ţeni au revenit pe scena Casei de Cultură din Con-stanţa, la finele lui decembrie 2019, pentru a prezenta

unui public numeros şi într-o atmosferă plăcută noua lorcarte colectivă: Satiră şi umor cu vânt bun din pupa(Ed. Ex Ponto, 2019). Este contribuţia literară a şapte-sprezece autori cunoscuţi, mulţi dintre ei, prin cărţile in-dividuale şi prin premiile valoroase obţinute laprestigioasele festivaluri de literatură umoristică ori degrafică satirică. Reprezintă realităţi stilizate după canoa-nele satirei şi umorului, cei şaptesprezece magnifici în-trecându-se în a developa tarele şi mentalităţile lumiicontemporane. Ei măsoară, acolo unde e cazul, prostia,orgoliile nejustificate, deşertăciunea, lăcomia, min-ciuna/înşelăciunea etc. şi traduc totul în epigrame, ron-deluri, shaltiniene, fabule, parodii, sonete, senryu şi altepoezii vesele, caricaturi şi proze scurte umoristice.

Florin Alexandru, poliţist şi autor de romane detecti-vistice, are în cele câteva proze scurte un personajcomun, pe detectivul Florance Bebe Hogeac, care în-cearcă să înţeleagă şi să soluţioneze cazuri hilare, ui-mitoare, ce-l pun şi pe el, cu toată experienţa sa, înîncurcătură. Traian Brătianu, jurnalist, doctor în istorie,

Diana Dobriţa Bîlea

SĂNĂTATE CURATĂ!

lector


scrie cu uşurinţă atât proză, cât şi poezie umoristică.Poantele sale ironice sunt savuroase: „Degeaba tu nuai trăit/ Precis în lumea asta,/ Căci m-ai făcut om fericit/Când mi-ai luat nevasta” (Mulţumiri); „Marea învolburatăm-a scăpat,/ vara aceasta,/ de câţiva creditori”; „O cân-tăreaţă a făcut un turneu/ prin ţară/ a ieşit cu cântec”(Senryu). Petru Brumă, profesor de fizică, distins cupeste 25 de premii la festivalurile şi concursurile naţio-nale de umor, este prezent în această carte cu shalti-niene, sonete, parodii, epigrame. Scrierile saleimpresionează nu doar prin calitatea umorului, ci şi prinstructura prozodică. Iată cum parodiază, de exemplu, opoezie scrisă de Miron Radu Paraschivescu, Nevastamincinoasă: „O credeam de fel cinstită/ şi la trup nepri-hănită./ [...]/ – N-o să-ţi fur, a spus, nimica./ Dar m-a pă-călit gagica.// Mi-a luat pe rând, în porţii/ tihna zilei,somnul nopţii,/ din speranţe cât se poate/ şi iluziiletoate./ Și-uite-aşa mă perpeleşte/ şi mă joacă-n vârf dedeşte/ [...]// Mă visam sub clar de lună/ atingându-icoapsa jună,/ sânul lunecos ca napul/ fără să mă doarăcapul./ Iar acum de vovidenii/ am migrene şi vedenii.../Mintea mi-am pierdut, cuponul/ ca să-i mângâi silico-nul.// [...]// Ieri mă ameţise zborul.../ Azi, abia îmi trag pi-ciorul/ de aşa democraţie - /câte mi-a făcut ea mie!/Fufă, hoaţă, nevricoasă/ plece unde-o vrea, nu-mipasă./ Dar mă-ntreb, mânca-i-aş gura:/ E mai bună dic-tatura?” (Democraţie mincinoasă). Florentina LoredanaDalian, poetă şi prozatoare răsplătită cu o mulţime depremii literare, inclusiv pentru proză umoristică, parti-cipă acum, îndeobşte, cu proze scurte spectaculoase,dar şi cu o parodie şi cu mai multe epigrame. Satiri-zează apetitul nostru pentru o tehnologie pe care nureuşim s-o stăpânim şi, pentru o mai bună relaţionareautor-cititor, preferă naratorul autodiegetic drept in-stanţă fictivă. Iată un fragment din textul în care se po-vestesc păţaniile unuia ce şi-a cumpărat robot pentrua-i face treburile casei: „Într-o vreme, mai aduceam şieu câte-o femeie acasă. Le-a pus pe fugă pe toate, căba erau geloase, necrezând că e doar un robot, ba erauderanjate de indicaţiile pe care mi le dădea în timp ce…mă-nţelegeţi, că mi se ducea tot cheful când începeacu latitudinea, longitudinea, unghiul şi alte măscări ase-menea. L-a speriat şi pe părintele […] văzându-i jumă-tatea de ţeastă împânzită cu circuite, când s-a aplecat,respectuoasă, să-i sărute mâna, de-am resuscitat la elo juma’ de oră” (Roboţica Andra-Gina). Ananie Gagniuc,fost şef al Cercului Militar Constanţa, fost redactor-şefla revista Marina Română, fost director al Editurii Mili-tare, în prezent amiralul umorului românesc, cum i semai spune, autorul multor cărţi de umor, dar şi a şaptespectacole de comedie prezentate la teatre de revistădin ţară, scrie savuros orice gen umoristic ar aborda.Redau doar începutul unei proze scurte, toate textelelui fiind scrise în această manieră: „Dimineaţa, când mătrezesc, în primul rând… mă mir că mai trăiesc! Apoimă ridic din pat şi, cu asta, termin gimnastica de învio-rare. La toaletă nu mă uit în oglindă, să nu-mi stricziua…” (O zi din viaţa unui umorist). Constantin Gornea,ofiţer militar, îi satirizează pe oamenii politici arătând căşi unul de-alde Lălălău poate ajunge ministru, chiar

dacă din greşeală, doar pentru că tatăl lui avuseseideea să-i pună numele… Ministru. Iar într-o altă prozăscurtă critică atitudinea iresponsabilă a mămicilor carecumpără fiicelor pentru banchet, la absolvirea şcolii pri-mare, rochii scumpe şi sofisticate, pantofi şi alte acce-sorii asemenea şi le trimit la coafor, cosmeticiană etc.Constantin Iordan, profesor de matematică, autorul a15 cărţi de matematică pentru elevi, face şi glume (înversuri) bune: „De când vaporul, cu chemarea/ l-a-mbol-năvit, fără remediu,/ Se culcă zi de zi cu marea/ Iar cunevasta… în concediu” (Fidelitate). Liviu Kaiter, ofiţerde marină, este prezent în carte cu numeroase epi-grame: „Multe guverne-n timp s-au străduit,/Să-nceapă-autostrăzi – povară grea –/ Iar după licitaţii-au reuşit/ Să facă drumuri… pân’ la DNA.” (Guverne şiautostrăzi). Caricaturistul Leonte Năstase deţine optdistincţii internaţionale, obţinute la saloane de umor or-ganizate în diverse ţări. În 2002, la Saint-Just le Martel(Franţa), primeşte Grand Prix de Public la Festivaluldesenului de presă. Revista Moftul Român i-a acordatun premiu şi l-a declarat Cetăţean de onoare al umoru-lui românesc (2003). I s-a conferit medalia Meritul Cul-tural clasa I de către preşedintele României (2004) etc.Aşadar, un caricaturist cu care se mândreşte nu numaiDobrogea, ci întreaga ţară. Dan Norea, inginer IT, a ob-ţinut numeroase premii la concursuri de epigramă, poe-zie, proză umoristică, haiku şi senryu şi este autorul maimultor cărţi de umor. În prozele scurte, arată că proştii,cu mintea lor odihnită, cu ticurile şi cu deficienţele lor,pot supravieţui unor savanţi şi nu-i iartă pe scriitoriiagramaţi şi inculţi. Nici în poeziile sale vesele nu-i uităpe cei certaţi cu şcoala: „La şcoală-s greu românii depornit,/ Cultura generală-i în scădere,/ Iar agramaţii ces-au înmulţit/ Aplică ridicarea la putere” (Probleme dematematică). Ion Ruse, ofiţer militar, preferă epigrama,deşi scrie şi alte tipuri de poezie umoristică. Nu pierdenicicum din vedere dinamica realităţilor vremii: „Suntslabi profesorii, pe bune,/ Elevii sunt admişi, cu stolul,/Și Anton Pann, de ei, ar spune:/ La fel ca turcu-i şi pis-tolul! (Realitate românească); „Un senator sau deputat/Corupt, din ţară de la noi,/ Ar vrea să scape, achitat,/De Judecata de Apoi” (Prin ordonanţă de urgenţă). Lu-miniţa Scarlat, care pictează pe piatră, pe marmură şipe lemn, realizatoarea unor ilustraţii şi coperte pentrucărţi destinate copiilor, de umor, de versuri, este în ace-laşi timp şi o bună creatoare de poezie umoristică (fa-bule, balade), preferându-le textelor în proză. Este unbun portretist: „Matilda… zici că-i tanc, nu fată mare/ Șiface gropi la fiecare pas./ Ea poartă 44 la picioare/ Șiare un dovleac în loc de nas.// De buze… se vorbeşte-n toată zarea/ Stârnesc furtuni şi valuri, vijelii,/ Iar guraei ar înghiţi şi marea/ Dacă vreodată asta şi-ar dori”(Matilda se mărită!). Liliana Stoica, inginer navalist, deşie la început, scrie… cu umor proză şi epigramă: „Che-mat urgent de firma de transport,/ Tănţica pân’ la uşă îlpetrece,/ Cu lacrimi pentru-al ei consort,/ Însă… de bu-curie c-o să plece!” (Disimulare). Ion Tiţa-Călin, cunos-cut jurnalist constănţean, autorul multor cărţi de umor(dar nu numai), premiat la mai multe festivaluri naţionaleşi internaţionale ale umorului, satirizează realităţile so-

lector


ciale, politice etc. nefireşti folosind cu abilitate hiperbola.Titlurile cărţilor/ textelor sale au o mare putere de su-ge stie şi stârnesc şi ele râsul. Iată două dintre titlurileprozelor din acest volum colectiv: „Doctoratul se cum-pără cinstit, iar meseria se fură!”; „Ţară avem, doarpopor ne mai trebuie!” Ionuţ-Daniel Ţucă, procuror, au-torul câtorva cărţi de umor şi distins cu mai multe premiinaţionale, scrie rondeluri şi epigrame şi face deliciul în-tâlnirilor culturale cu ironia sa fină: „Ţi-am înghiţit, băr-bate, multe:/ Bătăi, scandal, beţii, insulte;/ Și-n minecui-bărit-ai teama/ Că… poate n-o iubeşti pe mama”(Violenţă domestică). Gabriela Vlad, inginer, membră a

Uniunii Scriitorilor din România, scrie romane, poezieminimalistă şi texte umoristice. Cele trei proze prezenteîn volumul de faţă sunt inspirate din lumea marinarilor.Roland Voinescu, marinar, autor a cinci piese de teatruşi autor de literatură umoristică, este prezent în cartecu o proză scurtă, în care îi satirizează pe protestatariice-şi doresc dărâmarea guvernului din motive străinede vinile adevărate ale cârmuirii.

Ca şi celelalte cărţi colective ale C.U.C.-ilor, şiaceasta, făcându-ne să râdem, ne face şi clipa mai fru-moasă. O doză bună de umor e sănătate curată!

Uimire şi nerăbdare. Locul geometric al cunoaşteriie în mintea omului eliberat de locuri comune, aflatmereu la intersecţii de sens, la răspântii de idei şi la răs-cruci de uimiri. Toate converg spre un centru de undepoeta priveşte şi primeşte confirmări. Ea e stăpâna, pri-veşte de sus, şi nimic nu o împiedică să coboare, ur-când. Abisuri sunt pretutindeni, în orice colţ pierdut dinvedere sau chiar în preajma orbitoare a nimicului. Prinsimpla enumerare şi trecere de la o treaptă la alta, amputea să înţelegem succesiunea clipelor şi moartea tim-pului. Cunoaşterea poetică e însoţită permanent de oacută notă gravă, de a nu rămâne la pragul cel de jos,afectiv, ci să-l depăşim, fie prin detaşare de ale noastrepatimi, fie prin actualizare a clipei eterne: Orice mânăserioasă/ are o ocupaţie,/ chiar şi după ce a epuizat/toate mângâierile.

Caligrafii interioare. Poetica Elenei Bostan-Delavi-cov e una a cunoaşterii de sine, prin partituri diafane,pe cât de simple, pe atât de accentuate în vibrarea lorînaltă. Cum putem rămâne senini în faţa evidenţei, care

ne arată blocaţi în indeterminare, fără chip şi fără nume,anonimi şi înstrăinaţi într-o lume care nu-şi pune între-bări cu privire la sensul vieţii, acesta e răspunsul poetical autoarei din Bucovina. Omul e singur şi singular, unic,prin darul cuvintelor şi victimă, prin uzura vorbelor:Nu-mi va cere nimeni/ să dovedesc/ dreptul la proprie-tatea/ proprie-mi priviri,/ aşa că/ pot să mă extind/ lacâte stele pot cuprinde/ şi la câte frunze pot număra./Acum ştiu/ câte cuvinte pot ucide (Dreptul la proprie-tate). Cele mai multe poeme pornesc de la ceva comunşi simplu, de la obişnuinţe, rutine şi inerţii lexicale, pecare puţini le înţeleg prin noima lor interioară. În felulacesta, dubitativ, euristic, poeta îşi găseşte un punct dereper în chiar sufletul ei, însetat de adevăr. Adevăr,compus caligrafic, ca un desen al unui maestru anonim,fie şi în marginea nemărginirii firii noastre: Văd/ cum subfiecare roată de olar/ se naşte un cuvânt/ de lut, deiarbă,/ de mână tandră./ Aici/ aerul ia forma zveltă/ a ul-cioarelor/ şi roata soarelui se sărută/ cu cea a olarului(Marginea. Bucovina). Prin rotire şi nesfârşire, roataolarului e roata soarelui, şi marginea devine centrul uneialte mişcări, de data aceasta, o adâncire, o coborâre,până în văzduhul Putnei, cu vibrări de clopot, sau până

Gheorghe Simon

EVADĂRI, EVAZIUNI șI EFUZIUNI POETICE*

*Elena Bostan-Delavicov, Evadări multiple, Bacău, Editura„Ateneul scriitorilor”, 2018

lector


acasă, în pragul părintesc al iubirii.Evadări, evaziuni, efuziuni. Evadările pot fi depă-

şite prin evaziuni interioare, cu amprente personale,conturate prin adâncimi de suflet şi abisuri de gând. Prinmultiplicare şi uniformizare, evaziunile pot fi la fel deuşor şi de repede subminate de expresii evazive, fărăasumări dureroase, temeinice. Întrucât suntem lăsaţi învoia noastră şi nu încercăm să ne desprindem de efe-merul comod al cotidianului. Nicio umbră nu pare a co-pleşi condiţia umană a pământeanului, supustergiversării. Poemele putnene sunt arcane nevăzuteale firii şi ale nemărginirii. Ele au ponderea unei îngân-durări şi expresia lejeră a unei pagini de jurnal. Reflexivşi dubitativ, spiritul Elenei Bostan-Delavicov e unul alcunoaşterii primare, cu invocări simple, dar teribil de tul-burătoare când ne sunt adresate. Până şi poezia i separe prea uşoară eliberare, prin cuvinte: Mi se pare sim-plu/ să gândeşti/ fără cuvinte/ şi să mergi drept, cu pasegal/ şi fără mască./ Aripile poeţilor/ cresc pe nesimţite,/dar n-au destul cer să se înalţe/ şi nici destulă lume/ să-iprimească./ E vina lor/ că au furat şi risipit/ prea multecuvinte/ şi au umplut lumea (Poeţii). Temeinică e doarîntruparea duhului nevăzut al tăcerii mântuitoare. Chiariubirea presupune un timp de aşteptare, şi nu de grăbirea împlinirii unei dorinţe.

Energii lăuntrice. Cele două grupaje de poemesunt cele două praguri de întâmpinare a Verbului, în ceamai limpede şi clară expresie a ceea ce nu poate ră-mâne ascuns, relevat, adecvat, prin expresie poeticăprinciară: unul al interogaţiei şi al mirării unitare, uimi-toare, iar cel de-al doilea, amprentă a chipului senin, cu

răspândiri în fiecare clin al colinei bucovinene. Poetacultivă arta discreţiei cu îndemânare de bijutier, îşi cu-noaşte limitele şi e liberă de conjecturi facile, de forţarea limitelor, încât să se ajungă la rupturi de ritm sau lapoticniri mecanice. Efectul poetic e cel al neaşteptării.Când versificarea e una pur tehnică, se pierde efectulimprevizibil al neaşteptării. Doar când nu ştim cum vaarăta semnul poetic, abia atunci semnificarea are sorţide izbândiri expresive şi de biruinţe asupra câmpuluipoetic întregitor.

Semn şi semen. De două ori i se întâmplă poeteisă repete aşteptarea unui semn, cum ar aştepta unsemn de la Dumnezeu, confirmare poetică, noetică, aunei cunoaşteri fără de împiedicări inutile, iar la capătnu e niciun semn; e doar semenul, ca oglindire a sufle-tului ei, instanţă şi prestanţă a vieţii fără de moarte. Fiede sus, fie de jos, privirea nu e vinovată de ceea ce i searată; mai grave i se par trecerea cu vederea, simulareaa ceva care ne conţine şi ne-ar putea priva de ceea cee unic în sufletul omului: De când mă ştiu/ caut tonuripotrivite/ şi semne/ ca să descriu lumea,/ dar setea decandoare/ nu mă înalţă,/ ci mă coboară/ în straturilecele mai adânci ale Cuvântului,/ care sună a taină (Cu-vinte).

Am admirat în fiecare poem fineţea şi simplitatea ex-presiei care nu mai suportă alternative sau echivalenţe,ci surprind direct persoana umană, menajând-o de cru-zimi care ne pot trece prin minte, fără gesturi mari, cidoar raze care converg spre un centru şi, imediat, prindcontur poetic, prin citire iscusită, cognitivă, în planuldivin al cunoaşterii contemplative.

Vrancea literară


***hangape partea cealaltă paltonul merge singur pestradă pe bulevardul gării până la șosea și apoiîn sus la cimitir paltonul se leagă cu fularul depălărie și gesticulează cu mănușa stângă dinmănușa dreaptă iese bastonul tovarăș cu bo-cancii haos haos parahaos hao ha... hanga

…haosul era personificarea abisului, a spațiului nelimi-tat care, în concepția grecilor, ar fi existat înainte decrearea lumii…

în spatele paltonului strâmbături zâmbete șifuga teama alungă copiii... bastonul e gros pal-tonul merge singur genunchii juliți și sandalelese ascund după copaci copacii nu-s preagroși... paltonul n-aude nu vede rezolvă radicalistabilește orbita terestră pe tabla cerului cubastonul... hanga

…galaxia noastră are forma unei spirale uriașe…planetele dansau pe tablă pe orbite de cretăochii priveau uimiți corpurile cerești profesorulținea globul într-o mână pălăria fix în cealaltăpălăria era soarele... la ea se uită ca la soarela mireasa lui în rochie albă cu trenă voalul lungfoșnește ușor spre altar inima lui se rotește debucurie se-înalță aproape de cer... și...

...corpurile cerești dansează în jurul soarelui...bufff... trena rochia voalul se-mprăștie pe josuniversul cade și el fix în moalele capului seînfig cioburi în creierul buimăcit cioburi de stelecioburi de întuneric ce-i asta la altar ea nici n-aajuns nici n-a spus da nici nu a spus nici nu a...întuneric haos haos

...astronomia e o știință care se ocupă cu stelele, cu pla-

netele, cu galxiile, cu universul...s-a destrămat voalul fulgii albi plutesc în jurulei mâinile reci mângâie obrajii reci… haos haosnuuu ceva negru bulgări negri un hârleț cenușiuscârțâie ninge e frig e doar în rochie… o păturăo pătură i-e frig i-e frig n-o lăsați dezvelită o pă-tură o pătură… cioburi de întuneric prin creierhaos haos hao ha… hanga

…centrul galaxiei este format tot din stele, din stele bă-trâne, care vor muri…

din când în când câte un ciob de luminătrezește creierul ea nu este nicăieri întunericulroade mintea… se plimbă printre stele mercurși venus se țin de mână ea nu este nicăieri în-tunericul sfredelește nervii e iarnă e frig o pă-tură o pătură mormântul ăsta e atât de recehaos haos… hanga

…stelele tinere iau naștere permanent din materia unornori de gaze și pulbere numite nebuloase... în cimitir nu e nimeni doar frigul se plimbă de colo colomormântul se culcușește sub pătură ea e doar în rochiade mireasă i-e frig așa acum e bine pătura e de lânăține de cald lacrimile curg și îngheață prin barbă acumn-o să mai tremuri și totuși... e haos haos ha hanga...cimitirul e grădina morților...

hanga are baston copiii stau la distanță chico-tesc merg în urmă ei nu intră în cimitir seopresc la poartă vine vine copiii se ascundhanga nu-i vede se ceartă cu gerul se ceartăcu vântul copiii nu-l urmăresc nuuu copiii sedau și ei cu sania în urma lui așaaa mai ladistanță și-i haos

...a înnebuni – a-și pierde facultățile mintale, a se aliena,a deveni nebun; durerea l-a înnebunit...***vulpea

iarna e zăpadă... teiul cu scorbură e acolo lașosea vulpea își încălzește puii ei nu se aud

Fevronia Spirescu

BRUFLIT* CU ECOU PE STRADA MARE

(de ce le mai scoţi la lumină de aia)

*Bruflit – sunet produs de ștergerea prafului de pe o idee –„Câteva posibile nume de sunete”, Dan Stanciu, Dilemaveche, nr. 422, 15-21 martie 2012)

Vrancea literară


nu se văd sunt acolo... dacă te duci la gară veziscorbura de lângă parc și pe hanga pe parteacealaltă... vorbește cu mercur vorbește cuvenus se ceartă cu haosul da cum face elmereu... cu vulpea nu vorbește nimeni doar euștiu de ea

...vulpea este un animal omnivor, e mai mică decât câi-nele, mai mică decât lupul…

vulpea e acolo în scorbură doarme cu puii înbrațe e roșie e deșteaptă e șireată o simt ni-meni nu știe unde e nimeni nu o vede doar euo văd în mușchiul cald... hanga n-o vede elvede stelele planetele orbitele și ochii albaștriînchiși voalul alb și frigul... da și frigul el vedefrigul

...vulpea detectează prada chiar și fără să o vadă (dupămiros sau după sunet)…teiul e gros crengile-i ating pământul vara sunt frunzedoar iarna poți intra în vizuina vulpii printre crengi mamaare guler de vulpe… hanga are guler de lup năpârlitspune tata vara nu se poartă lup nici palton nici mănușinici fular hanga poartă... iarna hanga poartă și păturăpentru cimitir…vulpea nu aleargă după pradă, ci sare asupra sa, culabele din față, precum pisicile…iarna mergem și la țară drumul gâfâie prin zăpada albăprin parc până la gară la tei își trage sufletul uite urmede pași or fi ieșit puii de vulpe... vulpea e plecată dupăhrană stați cuminți nu ieșiți așa stați acolo mă duc lațară nu fugiți venim înapoi după anul nou...vulpea mănâncă cele mai mici mamifere: șoareci de

câmp, popândăi, iepuri, găini, cocoși, rațe...

***măcelăria13. lângă gară e casa cu carne și cu etaj în jurulei zăpada e roșie ca vulpea mea înăuntru mi-roase a sânge a măcelărie zice tata măcelarulare șorț alb bonetă albă numai dimineața dupăaceea are șorț pătat cu roșu în lighean areinimă ficat rinichi toate sunt roșii tata cumpărărasol pentru supă supa este bună supa nu eroșie

... măcelărie – locul unde se taie și se vinde carne ...14. la etaj stă proprietarul ce înseamnă astastăpânul casei soția lui pleacă la plimbare numai vrea roșu la măcelărie e mult roșu are pal-ton alb pălărie și mănuși albe așa da nu mai mi-roase a roșu nu se mai vede roșu are și voaletăzice mama cu perluțe ele sunt alb si-de-fa-te

...voaletă – țesătură foarte fină și rară, voal care sepune drept garnitură la pălăriile de damă pentru a aco-peri fața sau doar jumătate din față...

15. strada e aproape gri copiii sunt colorațitrece și trăsura calul este roșcat hanga vinedinspre parc el e mereu negru soția proprieta-rului trece strada nu mai vrea gri nu mai vrearoșu vrea alb trotuarul de dincolo e alb aaașase confundă cu el și dispare celelalte culori aurămas cu ochii în alb după ea

...albul – culoarea miresei, a purității, a sincerității, acurățeniei și a liniștii...

(volum de prozopoeme în lucru)

DOAR UNEORI, DESTUL DE RAR

Cu mare umilință vă mărturisesc:nu orice searbădă înșiruire de cuvintepe albul imaculat al hârtiei(care oricum suportă orice!)înseamnă Poezie...Doar uneori, destul de rar,îți bate Dumnezeu la ușăși-apoi pleacă: fără să așteptesă-i deschizi.Trebuie să înțelegi că este un semn: e cazul

Paul Spirescusă închizi repede toate ferestrelepână când geamurile lor se vor acopericu un strat gros de zăpadă.Asta-i Poezia pe care ți-a dăruit-ochiar El.Cu mare umilință vă mărturisesc!

FAPTUL DIVERS

Ceva-ceva urmează totuși să se întâmple-aici în casădeja perdelele sunt trase și candelabrele sunt stinsepesemne că la miezul nopții, cu brațe reci și pleteninseîmi va suna discret la ușă neîmblânzita mea mireasăîn curte explodează bombe și țăcănesc mitraliereși eu aștept cu disperare s-o văd intrând dar ea nuvinezăpezi de ger siberiene mi se așează pe retineși-mi trec prin creier gloanțe oarbe și am în gură gustde fiereașa că pendulez bezmetic între-întuneric și luminăfluturii-mi îngrădesc intrarea spre estuarul dinspre apeși nici singurătatea parcă de-o vreme nu mă mai în-capeși doar copoii destrămării îmi mai aleargă prin gră-dină...

Vrancea literară


SINGURăTATEA AbSOLUTă

Nu poți, n-ai dreptul să scrii despre singurătatedacă n-ai experimentat-o pe propria ta pielede atâtea și atâtea ori;dacă încă n-ai ajuns să urăști toate valizelecare se pregătesc de o altă și o altă plecare,dacă întinzi mâna prin somn și simți, năucitor,cum se lărgește golul peste tine...Și nici atunci, nici măcar atuncin-ai dreptul să scrii despre singurătate.Gândiți-vă numai la bunul Dumnezeuși la singurătatea LuiAbsolută!

TE-AşTEPT, DACă TE-AşTEPT LA GARă

Vin mâine, doamnă, să te-aștept la gară:de nu ajung, să știi că sigur am murit.N-ar fi nimic: schimbăm o floare de granitcu-o palidă și simplă floare funerară.Să iei taxiul: nu cumva să mergi pe joscărând poverile pe care le-ai cărat de-o viață-întreagăși nu era mai nimeni dispus să înțeleagăcum se petrece răstignirea lui Hristos...Dar sper s-ajung, sper totuși să ajungîn încă toiul toamnei noastre, nibelung...

ERAM UN CAVALER REbEL

Eram un cavaler rebel cu pletele în vântfierbea ceva în mine între drăcesc și sfântcântam și-atunci când nimeni nu mă lăsa să cântazi nu mai sunt decât un petec de pământaveam și eu un Cer, un Iad și-un Paradisaveam accesul meu la Taină și la Visazi toate porțile mi s-au închisparcă sunt mort, parcă m-am sinuciseram un cavaler rebel, călare pe un îngerazi sunt bolnav, neputincios și sânger...

APOI

Îmi vântur sufletul printre copaci bolnavide frunze goiși-apoi va plânge vântul sălbaticprintre ploiapoi cădea-vor constelațiiletoate-n noicu fulgere cu trăsneteși cu strigoiși-apoi nu va mai finiciun Apoi...

TRISTă RUGăCIUNE

Și te-aș ruganu mai visaîn viața tași-n moartea meala flacăra iubiriiși la urăcând ești atinsde necuprinsde-un clopot ninsfără speranță ori măsurăaș bănuică-n zori de zine vom trezine vom iubiprintre lumineși ți-aș juracă-n lumea tași-n viitoarea lume-a meae cel mai bine...

SINGURăTATEA NOPŢII

De asta vă spun că-mi place noaptea:ziua e dăruită cu lumina soarelui.Noaptea nu are decât luminasingurătății meleabsolute.Tocmai de asta o iubesc!Mai mult decât pe mine însumi!

Vrancea literară


Am împrumutat în titlu articolului același stil cronică-resc, pe care-l adoptă, cu autoironie, autoarea și citez:mi-a fost greu, iubite cetitorule (na! – că deja am căpătatdeprinderi de cărturar trudind la ăl Letopiseț...) zic, l-amîmprumutat pentru același motiv. Și anume, cel de cap-tatio benevolentiae, lucru pe care-l știe orice profesoradevărat, când intră la clasă. Scriitoarea Valeria Manta-Tăicuțu a fost și este un profesor adevărat, căci „me-tehnele” nu se uită prea ușor și acestea se trag și eledintr-un șir lung de „principii de bază ale retoricii”: Dacănu poți să fii simpatic, măcar zi ceva interesant; dacănu poți să zici ceva interesant, măcar fii simpatic; dacăpoți să fii simpatic și să zici ceva interesant, atunci feli-citări, ai captat bunăvoința publicului. Eu am căutat săcaptez atenția, urmărind doar să fiu simpatică (nu-mipropun să spun și lucruri interesante), dar autoarea, Va-leria Manta-Tăicuțu, poet bine cunoscut și recunoscut,a captat atenția fiind simpatică și spunând și lucruri ab-solut interesante în cartea sa Moștenirea lui Mamin(Editura Editgraph, Buzău, 2019).

Cartea de față este o continuare, la un deceniu dis-tanţă, a volumului Mamin din 2010. Delicata, sensibila,autentica poetă, analista lucidă a textului celuilalt, pa-sionata făcătoare a revistei „Spații culturale”, cum o ştimpe Valeria Manta-Tăicuţu, îmbracă din nou cămaşapamfletarului (să nu uităm avertismentul de atunci:„Această carte este un pamflet. Aşadar, orice asemă-nare cu fapte ori persoane reale este întâmplătoare”).Mai mult sau mai puţin întâmplătoare, oricum, ceva cei-a stârnit mânia…

Volumul începe palpitant ca un adevărat romanpolițist. Totuși, ceva te pune-n gardă. Nu, nu e (doar) un

roman polițist scris cu un umor incitant, persiflant. Edespre altceva, e despre viață, despre viața adevăratăsau falsă? (doar autoarea pare să știe ceva) careforfotește în jurul ei. Undeva, într-o cronică a lui RaulPopescu la romanul „Nepotul lui Dracula” de AlexandruMușina, am găsit o formulă care pare să surprindăexact ce-am simțit când am citit romanul acesta: „reali-tatea este încapsulată în text”. Exact, viața din ținuturilesfinte ale Mărunțeștilor, unde se petrece acțiunea ro-manului, este complicată, este derutantă, este extremde complexă, începând de la cea aproape politică, pânăla cea aproape literară.

De ce „aproape”? Pentru că totul pare o punere înscenă, toți protagoniștii joacă parcă într-o piesă bufă,toți vor să fie altceva decât sunt. Primarul comuneiMărunțești, Ioan Celmare (ce nume mai potrivit ar puteaavea?) este mai totdeauna beat și, deși ar trebui să știecâte ceva, acesta habar n-are despre „cadavrele din de-bara”, din debaraua primăriei (mă rog, din arhivă!)spune autoarea. El e cu gândul doar la sex, bani șimâncare, dar prieten de interese cu Manea Carcalet,om de litere care scoate cinci monografii, patru alma-nahe și două letopisețe pe lună, toate copiate cuvântcu cuvânt din lucrări mai vechi, descoperite în arhivelefostei securități și la care el, ca fost agent și apoirevoluționar cu certificat și bonificație, are acces. Fiindel un așa prieten cu cealaltă personalitate aMărunțeștilor, asta până la împărțirea pumnilor, căci ceidoi mari și importanți bărbați ai regatului și ai comuneisunt imprevizibili și nu știi niciodată cu ce încep și cumse termină ce-au început (iar eu nu știu de ce, dar totmă duc cu gândul la „Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu),

Fevronia Spirescu

MAMIN (sau două letopiseţe despre dispariţia celor

44 mucenico-scriitori, loco și a celor aflaţi în vizită prinţinuturile sfinte ale Mărunţeștilor, de când peste ele s-a abătut

discordia poeticească și până mai deunăzi)

Vrancea literară


primarul se hotărăște să scoată și el un letopiseț. Laaceastă treabă o înhamă pe secretara sa Messalina,cum îi spune șeful, căci s-o pricepe ea la așa ceva, doare fată cu talent nativ... și apoi să nu-ndrăznească a re-fuza, căci, decretează primarul: „Te controlez: un capitollunar, că și salariul îl iei tot lunar...”. La ce-i trebuie pri-marului un letopiseț? – nu mă-ntrebați, dar la urmă varezulta letopisețul de care vorbim.

Celelalte personaje: Mitea Kalașnicov, Minea Mor-covici, Ioan Caplan, Maria-îngrijitoare și farmacistă na-turistă, părintele Cornel, Moni, Mamușca Măgălie –poeta cu cele 70 de volume, Miki – psihiatrul de la Sa-natoriul Crenguța, toată această galerie de personaje-caricaturi au veleități literare sau legături cu literatura șicu moștenirea lăsată de Maiestatea Sa, regele Mamin.Nici de Mamin nu știu prea multe, doar că-și lăsase re-gatul literar fără moștenitor. Taberele își arogă drepturide continuatori, de legatari ai acestei moșteniri, dreptcare se află într-un continuu război prin toate mijloaceleși cârciumile botezate cu nume care mai de care maipitorești: La geamuri late, Mobilă și durere, Centaur FanClub, Scapă porcu etc. Toate astea până când în arhivaprimăriei se descoperă cadavrul poetei Mamușca Mă-gălie și capul poetului Moni. Se deschide, cum e și fi-resc, o caricatură de anchetă, din care nu rezultă nimic,dar, în buna tradiție locală, începe altă dispută între ta-bere, pentru moștenirea celor doi decedați din arhivă,de astă dată, poeții mai sus pomeniți și uciși.

Cei din Mărunțești probabil că se vor recunoașteprintre „încapsulații” din textul primei părți, Letopisețuldupă Messalina, letopiseț scris cu un umor savuros, puspe liric-break de cele două schițe: Schița Smarandei(Smaranda Sandu, alias Messalina, de unde aflăm cineeste Moni) și de Schița lui Moni (Simion Mărunțeanu,alias Moni, de unde aflăm cine este Messalina).

Partea a doua, Letopisețul după Simion, va sur-prinde călătoria și aventurile scriitorilor neamului (cei dela centru, evident), care sunt îmbarcați într-un autocarși porniți într-o frumoasă zi de august spre comunaMărunțești, unde urma să se desfășoare, la inițiativa pri-marului, mare amator de lirism concentrat, o șezătoareliterară. Tot aici aflăm că nu numai cel dintâi edil era unmare liric în viață, dar și cumnatul său Caplat Ioan,polițistul satului, era poet și prozator cu acte în regulă,mai ales după ce Mitea Kalașnicov, scriitor cu greutateîn uniunea de la centru, a fost salvat de acesta de osuspendare de permis auto.

Din această uniune de interese comune a ieșit șiinvitația marilor literați de la centru la mai sus pomenitașezătoare literară. În cursul călătoriei și prin pauzele ex-cursiei aflăm multe dintre cancanurile literare ale celorde la centru, prezenți cu multe și diferite ocazii prinzonă. După un accident de autocar, momentele poeticeprin căminele culturale și prin casele memoriale, dupămesele și degustările de vin prin viile și pivnițele dinzonă toți au început să dispară: unii cu damigenele pline

în pelerinaj, la mormântul unui confrate dispărut mai demult și veșnic pomenit în cercul marilor dispăruți, niștepoete găzduite pe acasă pe la cel dintâi edil, sunt trans-formate în patru sălcii plângătoare, alții mor trași de caipe ulițele satului, cei zece plecați în pelerinaj sunttransformați în zece statui în jurul mormântului mareluipoet dispărut, unii sunt găsiți adormiți pe veci în lanuride maci înfloriți prin minune în afara timpului, unii sea-mănă cu cei optsprezece pitici din gradina vrăjitoareiCarmen etc. Pe scurt au dispărut, murit, decedați,spânzurați, cum vreți s-o luați. Și astfel cei 44 de scrii-tori, invitați să recite din creația proprie într-o comunăuitată de Dumnezeu, și-au dat obștescul sfârșit prin co-tloanele nebănuite și neștiute ale locului.

În vidul de putere instalat după această mare trage-die, câțiva scriitori, dintre cei aflați în opoziție (cei dincenaclul Mobilă și durere, și dintre cei rămași în viațădin tabăra cu cenaclul literar, pomenit mai sus), au reîn-ceput lupta pentru umplerea golului și a funcțiilor deconducere. Au încercat, au analizat, au convocat pecine au știut ei, au apelat și la vrăjitorul Merlin, pânăcând, purtătorul de cuvânt al regelui, de la centru, seînţelege, a venit pe neanunțate, i-a amenințat cu exclu-derea și toți s-au făcut mici, mici și au dispărut, să nu-lsupere pe Excelența Sa. Excelența Sa a râs ca de oglumă bună când a aflat toată tărășenia și cei mici, miciși-au venit încet, încet, în fire, ridicând din ce în ce câteo gură mare, mare, să se facă din nou auziți.

La final, aș îndrăzni să spun că, pe lângă exercițiulde a descoperi „încapsulații” din text, m-a captivat stilulpe care tot autoarea îl descrie și la care subscriu (bu-curoasă că m-a scutit de propriul efort): un adevăratspectacol lingvistic, în care eleganța, cursivitatea și so-brietatea alternează cu argoul, ironia și exprimareabășcălioasă, și unde scenele tensionate, centrate peanaliza psihologică a încordării dintre personaje și lume,sunt în majoritatea cazurilor urmate de relatări burlești(...conturând un univers absurd), în care cititorii campierdeau din vedere cealaltă scriere, ascunsă sub tea-trul umbrelor și al aparenței...

Cartea Valeriei Manta-Tăicuțu este o ficțiune peschelet alegoric, letopiseț (așa cum singură o intitu-lează, letopiseț ludic, aș adăuga eu), sub care se as-cunde un fragment, o secvență a vieții literare dinprezentul și din preajma autoarei. Termenii nu se batcap în cap, pentru că, așa cum recunoaște romanciera,nu trebuie pierdută din vedere cealaltă scriere. Scrisăcu umor, cu ironie, cu sarcasm uneori, parodiind stilulcronicăresc, cartea face o critică dură a mediului scrii-toricesc ce se simte sub pânza umbrelor, ca în faimosulteatru chinezesc.

Moștenirea lui Mamin este o carte pe care mulțiși-ar fi dorit s-o scrie și pe care şi mai mulți și-ar dori s-ocitească (asta dacă încă ne amăgim cu ideea că astăzi,totuşi, se citeşte mai mult decât se scrie!).

cărțile Vrancei


19 povestiri, frumos „ambalate” între două copertesugestive – ambele mizând pe faima podgoriilor de aici(prima, o fotografie din 1936, cu un butoi şi lăutari înprim-plan, ultima cu Rondelul vechilor podgorii) – con-stituie sumarul volumului memorialistic Odobeştii din su-fletul meu (Editura Terra, Focşani, 2019), al profesoruluiIonel Mony Constantin.

Asemenea unui alt vrâncean, profesorul GheorgheMoldoveanu, recent mutat în lumea de Dincolo (semnaGh. Molodeanu când scria proză), născut şi crescut laCâmpineanca, la o azvârlitură de băţ de Focşani, pro-fesorul Ionel Simion Constantin (pe numele real) se în-toarce în anii copilăriei, scufundându-se în trecutprecum în alt veac humuleşteanul Ion Creangă.

„Învăluite într-o ceaţă nostalgică”, amintirile acoperăaproximativ perioada anilor 1953-54, începând cu ceiai şcolarităţii mici (când ele, amintirile, prind contur maisigur) până către 1965, când deja terminase liceul şi erastudent la istorie.

Este aceeaşi copilărie a copilului universal, indiferentde realităţile crude în care trăieşte şi pe care le con-ştientizează la maturitate: copil „fără o copilărie adevă-rată”, purtând stigmatul de „pui de viperă chiaburească”,ale cărui „amintiri din copilărie au fost furate, sau falsi-ficate, în numele unor idealuri despre care ni se spuneacă reprezintă viitorul luminos al omenirii, comunismul”,pentru care „am adunat fier vechi şi borcane, alături demaculatură, fără alegere, distrugând în inconştienţanoastră de «goeringi» în miniatură capodopere ale şti-inţei şi literaturii universale”. Dar, vorba humuleşteanu-lui, ce-i pasă copilului…

Prima povestire, un fel de preambul, pare un anunţvictorios: „A sosit un ţânc pe lume”, într-o iarnă vifo-roasă, premoniţie pentru viaţa celui născut cu un defectfizic („cu labele picioarelor strâmbe”), dar şi într-o epocăistorică la fel de strâmbă, perioada imediat următoare

încheierii celei de-a doua conflagraţii mondiale. Aminti-rile propriu-zise încep cu un fel de „predoslovie, aşacum m-a învăţat bunul Ion Creangă” (de la care împru-mută şi mottoul acestei povestiri, deşi citatul ar fi pututfi, la fel de potrivit, întregii cărţi), cu care se identifică înrostul povestitului: „pentru a fi de folos posterităţii”, darşi din „olecuţă” de „vanitate personală”.

Asemenea lui Creangă, cele dintâi povestiri reînvieprimii ani de şcoală. Şi tot ca la Creangă, timpul a ştersasperităţile, îndârjirea, oricât de dure ar fi fost întâmplă-rile (şi uneori sunt tragice!), autorul îşi retrăieşte copilă-ria cu nostalgia vârstei de aur: „O parte s-au alteratdatorită trecerii timpului, sau sunt învăluite într-o ceaţănostalgică, cum sunt aproape întotdeauna astfel deamintiri”.

„Începutul” (titlul povestirii) marchează şi începutulpropriu-zis al amintirilor, dar şi începutul vieţii copilului,început aşezat sub semnul cărţii. Copil „neastâmpărat”,„veşnic iscoditor de tot soiul de năzbâtii inspirate din ro-manele de aventuri”, „devorează cu pasiune” cărţi„bune” şi cărţi „poliţiste”, cărţi de aventuri, poveşti,„setea de lectură” fiindu-i „alimentată” de toţi cei care-lînconjurau. Limba şi literatura rusă îi sunt însă „odioase”(cu excepţia povestirilor lui Gogol), de unde şi „o efe-meră corigenţă la rusă”, îi poartă însă „o imensă recu-noştinţă” lui Nicolai A. Kun pentru Legendele şi miturileGreciei antice. Mai târziu intră sub zodia Cireşarilor,apoi a lui Radu Tudoran, în vreme ce la şcoală „dândabrupt din coate realismul socialist îşi făcea loc în ma-nualele noastre şcolare, iar Silvester Andrei cu ajutorulsubstanţial al poetului Alexandru Toma se chinuia săsalveze abatajul”. Alte povestiri se constituie într-un„exerciţiu de recunoştinţă şi admiraţie” pentru dascăliisăi, într-un elogiu adus „idolului” său, profesorul de is-torie, dar şi prieteniei şi prietenilor constituiţi în „asocia-ţia secretă «Broscoiul»”.

Dora Lazăr

„LA ODOBESCI ÎN CRUGUL VERII…”

cărțile Vrancei


O povestire este dedicată iernilor „cu zăpada scâr-ţâind sub tălpile pâslarilor”, iernilor „mirosind a şorici şicozonac şi a vin fiert”. „Oraş de podgoreni înstăriţi, Odo-beştii, după o toamnă bogată, cu vinul pus la adăpostîn budane, intra într-o prelungă şi fericită sărbătoare.”Ca în Humuleştii de altădată, şi la Odobeşti „se făceauvizite […] aniversări, nunţi şi cumetrii, pomeniri, toateerau un prilej de petrecere”.

Este imaginea (idilică) a târgului din primii ani de re-publică populară, fără blocuri, în care încă se mai audzurgălăii de la săniile trase de cai, conduse de birjari fa-buloşi, cu sania primăriei ce trăgea un fel de plug dedeszăpezire, chiar şi cu un primar „zelos” care îndemnaodobeştenii să iasă în faţa porţilor şi să facă „pârţi”!

Găsim în aceste pagini „un mirabil Odobeşti al Vran-cei, care nu mai există”, cu grădina sa fermecată, bă-trânul parc al urbei, căreia îi este închinată opovestire-poem, cu gara sa – „o clădire minunată ră-masă aproape neschimbată”, pe frontispiciul căreia lo-calnicii orgolioşi precizaseră că aparţine „Odobescilor”,cu trenurile şi trăsurile sale, cu sărbătorile de iarnă că-rora le este dedicată o povestire. Oraşul viilor domneştitrece însă curând prin mari şi dramatice schimbări, pecare copilul de atunci nu le recepţionează ca ataredecât treptat şi prin experienţe personale – „în martie1959 MAN votase desfiinţarea exploatării muncii omuluide către om în agricultură, ceea ce în târgul nostru apus capăt prosperităţii noastre tradiţionale bazată pe vi-ticultură. Nouă copiilor nu prea ne păsase de «deschia-burire» […] şi ne-am văzut mai departe de alenoastre… ” Însă furatul cireşelor nu se mai întâmplă cape vremea lui Nică humuleşteanul, din pomul mătuşii,căci „nu mai e via voastră, mă, […] din martie e proprie-tatea GAC-ului, bun al întregului popor”. Copilul nu maidibuie pupăza, ci umblă prin sat făcând chetă pentru„ajutorarea poporului-frate coreean”, iar la moartea Tă-

tucului nu e lăsat să depună lângă tabloul „legat de gar-dul monumentului” bucheţelul de ghiocei şi albăstreleculese din pădure: „Voi nu meritaţi nici măcar să treceţiprin dreptul tovarăşului Stalin, pui de vipere chiabureştice sunteţi…” Începe „să-i miroasă a catrinţă”, evident,într-o tabără şcolară, unde li se vorbea despre „influenţadecadentă a dansului şi muzicii occidentale asupra ti-nerilor americani”… Copilăria copilului universal se des-făşoară în alte condiţii, într-o altă realitate.

Parcă pentru a spăla tot răul şi a-şi lăsa amintirilecurăţite şi luminoase, ultima povestire este o evocare a„râului amintirilor”, o altfel de Ozană nelipsită din peisa-jul oricărei copilării. Milcovul este evocat asemeneaunui personaj, pe seama lui se spun poveşti care pentrucopil par adevărate legende (dacă îi urmai firul, ajungeai„în creierul munţilor într-un loc misterios de unde ies flă-cări din pământ”), capătă dimensiuni de Mississippi, iarcopilul devine un Tom Sawyer autohton, ce caută co-morile ascunse ale Crăciunei, pe podul de peste râusimte primii fiori erotici recitând câteva versuri uneifete... „Am văzut Milcovul în toate anotimpurile şi întoate ceasurile zilei sau ale nopţii, la vreme de arşiţăsau furtună, îngheţat bocnă sau abia trăgându-şi sufle-tul cu firul apei nu mai înalt de genunchiul broaştei…”

Carte evocatoare a unui Odobeşti ce-a fost şi nu maieste, inevitabil idilic în amintirile copilului de atunci, sco-ţând din uitare locuri şi obiceiuri, oameni şi tradiţii, scrie-rea profesorului Ionel Mony Constantin este prilej dereîntoarcere a fiecăruia dintre noi în anii vârstei de aur,dar şi o lecţie de istorie vie, spusă de un martor, pentrucei care nu au trăit vremurile de atunci. Păcat căaceastă lecţie nu s-a bucurat de atenţia unui redactorde carte, a unui corector, că greşelile impardonabile deortografie şi punctuaţie anulează practic tot efortul au-torului.

info cultural


Ardealul literar

– Stimată doamnă Mariana Pândaru-Bârgău, înacest început de primăvară, mai precis în cea de-a şap-tea zi a lui Mărţişor, Valeriu Bârgău ar fi împlinit 70 deani. Fiindcă ştim că (citându-i primul vers din Jurnal des-pre mine) nu pot să-mi retrăiesc biografia, v-aş ruga, laînceputul dialogului nostru, să schiţaţi dumneavoastrăun profil al omului şi scriitorului plecat spre Marea Lu-mină devreme, mult prea devreme…

– Omului şi Scriitorului... îngăduiţi-mi să continui totcu vesurile lui Valeriu Bârgău: Unit cu evenimentele.../Bietele mele hotărâri şi pasiuni/ Vuiau de sinceritate./Mă întrebau cât mai rezist. Să retrăiesc evenimenteleimportante/ Disciplinele rigide ale istoriei personale./Atacurile/ poeziei moderne/ asupra firii mele de urs bla-jin/ încăput în vizuina nelu-minată a realităţii.(Hotărârea mea de a retrăievenimentele).

Da, aşa era Valeriu Bâr-gău, un „urs blajin”, la primavedere inabordabil pentrucine nu-l cunoştea şi nu in-tuia omul din carapaceaaparentă pe care şi-o construise întru apărarea agre-siunii dinafară. Crescut de bunica maternă (după dece-sul mamei şi abandonul tatălui), absolvent al unei şcoliimilitare, apoi exclus din armată pentru poziţia îndrăz-neaţă luată împotriva aşa-numitelor Teze ale lui Ceau-şescu, din iunie 1971 şi trimis la munca de jos, ajuns sălucreze ca muncitor necalificat în Combinatul SiderurgicHunedoara... Sunt doar câteva borne din destinul aces-tui om încercat de viaţă. De fapt, era un sensibil, un su-fletist, un familist convins, un tată ireproşabil, un soţ fărăegal. Acestea sunt doar câteva tuşe din portretul omuluispecial, care a fost Valeriu Bârgău, alături de care euam avut şansa să-mi petrec 35 de ani din viaţă. Şi nu

pot decât să-i mulţumesc pentru că m-a primit în desti-nul său.

Ca scriitor – Cu talentul, Bârgău vine de la sine deacasă... Într-o descendenţă oarecare din Whitman, cuatât mai convingător cu cât relegă artificiile... ValeriuBârgău comentează, descrie, divide în nuanţele ei des-tule, ascultă şi psihanalizează materia. (Ion Caraion)....putem vorbi la Valeriu Bârgău despre o modelare asensibilităţii în aşa fel încât aceasta să funcţionezeîntr-un chip specific... (Gheorghe Grigurcu). Am ales sădau aceste citate din două voci marcante care s-au ex-primat despre creaţia lui Valeriu Bârgău.

Ce mai vreau eu să adaug este că în urma sa arămas o impresionantă arhivă de manuscrise. Iar miemi-a revenit datoria să-i întregesc opera, publicând pos-tum, până acum, opt dintre volume (poezie, interviuri,

romane). Şi misiunea meaîn acest sens nu s-a termi-nat încă.

– Permiteţi-mi să conti-nui tot cu nişte versuri:Viața ne închide în cutia eineagră/ unde nu se maiaud tramvaiele și strigătele/vânătorilor de capre negre/

pe crestele Carpaților;/ Cântecul, ah! Cântecul/ și norulde ploaie de deasupra/ orașului… În afară de cântec şide norul de ploaie, deasupra oraşului Deva continuă săse „audă”, graţie domniei voastre, şi o revistă. În cutiileînvechite/ ale memoriei luminăm… Cum, cât „lumi-nează” spiritul lui Valeriu Bârgău această publicaţieajunsă în al XXIV-lea ei an de apariţie neîntreruptă?

– Se plăteşte greu un bilet de călătorie în vreme –spunea tot Valeriu Bârgău. Mai întâi, de unde a pornitideea unei reviste literare la Deva? Veneam şi eu şi Va-leriu Bârgău din interiorul lumii literare, cu o activitateîncepând de prin anii ’75. Făcusem parte din cenaclulliterar „Flacăra” Hunedoara în care activau scriitori cu-

Dora Lazăr

REVISTA REVISTELOR

info cultural


noscuţi precum Neculai Chirica, Iv Martinovici, DanConstantinescu, Victor Isac – mentorii noştri – şi mai ti-nerii Eugen Evu, Ioan Evu, Valeriu Bârgău, MarianaPândaru, Nicolae Crepcia ş.a., perioadă în care se vor-bea tot mai mult de „şcoala de literatură de la Hune-doara”. „Flacăra” Hunedoara era un cenaclu riguroscare funcţiona sub binecunoscuta deviză francezăaboptată de „Junimea” – „Intră cine vrea, rămâne cinepoate”. Şi pentru că în spaţiul hunedorean exista o forţăscriitoricească însemnată, după ’89 se simţea tot maimult nevoia unei reviste care să întreţină această fla-cără a cuvântului scris. Aşa s-a născut ideea acestei re-viste literare, facilitând ieşirea în lume a scriitorilorhunedoreni, consacraţi şi debutanţi. Dar până în 1994,când proiectul a prins viaţă, el s-a dezvoltat în ideea cărevista nu trebuie să aibă doar o deschidere locală sauzonală. Ea trebuie să fie deschisă tuturor scriitorilor ro-mâni.

Valeriu Bârgău şi-a lăsat o amprentă puternică asu-pra acestei publicaţii. Spiritul lui e aici, între noi, şi acum.El luminează ca o torţă, de la început şi până astăzi,această revistă care a fost, după cum mărturisea, su-fletul lui. De când a plecat dintre noi, adică din 2006,n-a existat nici un număr de revistă în care el să nu fieprezent cu pagini din manuscrisele sale. Şi de fiecaredată când încheiem un număr stau şi mă întreb dacă elar fi mulţumit de rezultatul muncii noastre. Iar faptul căpe frontispiciul ei stă scris: Director fondator Valeriu Bâr-gău, ne obligă să ţinem cont în primul rând de criteriulvaloric atunci când alegem materialele, aşa cum făceael: cu seriozitate şi intransigenţă.

Iată cum se plăteşte „biletul de călătorie în vreme”.Am constatat-o şi eu când, în 2006, a trebuit să pre-

iau destinele revistei noastre „Ardealul literar”. Nu a fostdeloc o responsabilitate uşoară. Dintr-odată coborâserăpeste mine atâtea griji, că nu ştiam dacă voi putea facefaţă. Dar, după o respiraţie adâncă, mi-am adunat totcurajul şi mi-am spus că nu am dreptul să abandonezacest proiect, să înşel aşteptările lui Valeriu, căruia îipromisesem că voi duce mai departe revista şi editura.Întâia mea grijă a fost ca spiritul lui să înnobileze şi pemai departe paginile publicaţiei noastre. Şi, după cumam spus, asta am făcut! Am avut un mentor foarte bun– pe el – care m-a pregătit pentru ce va să vină, şi m-aînvăţat să nu mă sprijin decât pe propriile mele forţe, şicând e vorba de creaţie să o socotesc un dar de laDumnezeu şi s-o respect.

Apoi să nu uităm: redacţia noastră se află la poaleleCetăţii Deva şi nu departe de Sarmizegetusa şi de ce-lelalte Cetăţi Dacice. În inima Daciei, deci! Cum să nubeneficiem de sprijinul atâtor spirite bune şi curate aleneamului nostru? Influenţa benefică a lor se simte şi înviaţa şi în faptele noastre.

– Să punctăm şi istoria acestei publicaţii, care, de laînfiinţare, şi-a schimbat de vreo două ori titulatura. Săle luăm pe rând! „Constelaţia Dragonului” – ce era acestdragon, fiinţă mitologică încărcată de atât de diverse şicontradictorii simboluri? Vă amintiţi primul număr? Cestătea scris în articolul-program (presupunând că aexistat unul!)? Era (relativ) la puţin timp după schimba-rea de regim, ce se spera/aştepta de la o nouă publica-

ţie literară?– „Constelaţia Dragonului” apare în martie 1994.

Răspunsul la întrebarea dumneavoastră îl aveţi chiar înarticolul-program, din primul număr, semnat desigur deValeriu Bârgău, din care citez:

„Constelaţia Dragonului” EXISTĂ!Niciodată nu a fost nevoie mai mare de literatură ca

acum. Şi scriitorul, şi literatura lui fără o revistă, fărăcărţi, nu există. Ori dacă există, nu-l ştie nimeni şi e ace-laşi lucru cu a nu exista. De aceea pornim azi, după olungă chibzuinţă, o revistă. Ea se numeşte „ConstelaţiaDragonului” şi se adresează tuturor oamenilor care auinimă şi suflet, care nu au renunţat să creadă că omulnu este o maşină infernală, un perpetuum mobile.

Istorici îndrăzneţi spun că Marea Cetate Regală dela Sarmizegetusa Regia, din Munţii Orăştiei, a fost con-struită sub Constelaţia Dragonului şi că noi, românii,trăim sub această îndrăzneaţă, misterioasă şi fantasticăConstelaţie.

Tot pe prima pagină se mai află: Urare pentru revista „Constelaţia Dragonului”:Vă urez zbor înalt, de şoim, sub „Constelaţia Drago-

nului” şi existenţă durabilă în peisajul revistelor literare.Drum bun! Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriito-rilor din România.

Pe frontispiciul revistei stă scris şi un motto: Puter-nicul şi minunatul Dragon nu încetează niciodată să în-cânte sau să stârnească imaginaţia...

Tot pe prima pagină mai semnează: Grigore Vieru,Ion Mircea, Dan Constantinescu (poezie), Mircea Cio-banu (interviu).

Toate acestea demonstrează, încă de la primulnumăr, hotărârea noastră de a depăşi graniţele locului.Colectivul de redacţie era: Valeriu Bârgău, Neculai Chi-rica, Ion Drăgănescu, Eugen Evu, Ctin Gavrilă-Gafco,Gligor Haşa, Dumitru Hurubă, Victor Isac, Mariana Pân-daru, Miron Ţic, Ioan Vasiu.

– Dragonul a lăsat apoi locul „Ardealului literar şi ar-tistic”. Cât timp a apărut sub acest generic şi, mai ales,de ce s-a simţit nevoia restrângerii denumirii?

– Da. Din 1997 devine „Ardealul literar şi artistic”. Semăreşte numărul de pagini, colectivului de redacţie i sealătură: Dumitru Dem Ionaşcu, Ioan Octavian Rudeanu,Petrişor Ciorobea, Paulina Popa, George Miţin Varie-şescu (Sydney-Australia). Motivul schimbării numelui?Se doreşte o definire mai clară a locului de unde venim.Sub acest generic apare până în 2003. Şi pentru că pepiaţă apăruse şi suplimentul „Adevărul literar şi artistic”,în 2004, pentru a evita confuzia, am „scurtat” denumireadevenind „Ardealul literar”, denumire sub care aceastărevistă continuă să apară şi astăzi.

– Un punct dificil în istoria unei publicaţii, peste carese trece cu greutate sau, mai rău, nu se trece deloc, îlreprezintă „plecarea” conducătorului ei. (Vorbesc în cu-noştinţă de cauză, „Pro Saeculum” având două astfelde cumpene.) Ne-aţi spus mai înainte cum aţi depăşitmomentul, aş insista întrebându-vă dacă aţi înfruntatsingură acest moment.

– Cunosc bine lumea literară şi tot ce se află în sferade cultură, de creaţie; am păstrat întotdeauna respectpentru colegii mei, pentru legăturile de prietenie şi co-

info cultural


legialitate cu ei, iar atunci când am rămas singură, eimi s-au alăturat, m-au încurajat, mi-au dat sentimentulcă ei sunt acolo să mă ajute, să mă sprijine. De aceeacred că ei au fost cei care mi-au insuflat încrederea înmine şi curajul de a merge mai departe. Aveam pe cinesă mă bazez, să mă sprijin. Nu eram singură! Şi aşa,datorită lor, revista „Ardealul literar” îşi continuă şi astăzidrumul, păşind cu onoare în cel de-al XXIV-lea an. Fărăei, nu aş fi reuşit, oricât mi-aş fi dorit acest lucru.

– Vă rog să vorbim despre „Ardealul literar” de as-tăzi! Periodicitatea apariţiei, redactori, colaboratori şi ci-titori… Finanţare şi distribuţie… Rubrici…

– Astăzi pot să spun cu bucurie că „Ardealul literar”se află printre revistele apreciate în peisajul revuistic ro-mânesc. Se vede acest lucru şi prin semnăturile carese găsesc în paginile ei. Din colectivul redacţional facparte: Anca Sârghie, Passionaria Stoicescu, IonP. Iacob, Miron Ţic, Mircea Moţ, Marin Iancu; colabora-tori permanenţi ne sunt Liviu Ioan Stoiciu, GheorgheGrigurcu, Daniel Corbu; colaboratori externi: TheodorDamian (SUA), Mariana Zavati Gardner (Anglia). Tre-buie să subliniem şi faptul că toţi aceştia colaboreazăla revista noastră făcând voluntariat şi le mulţumescpentru gestul lor nobil. Nu beneficiem de o altfel de fi-nanţare decât din partea propriei noastre edituri „Că-lăuza” cu ajutorul căreia reuşim să plătim tipărirearevistei. Distribuţia? Avem abonaţi, iar la întâlnirile noas-tre cu cititorii o dăruim gratis. Sunt vremuri în care a in-vesti în cultură este un gest nerentabil, pentru cei careau bani şi vizează doar câştigul, afacerea. Dar mai sun-tem şi dintre cei care aruncă în jur seminţele faptelorbune, fără vreun interes material. Angajaţi voluntar şinesiliţi de nimeni, să ducă în lume din tainele spirituluiromânesc, din cultura şi literatura noastră. „Ardealul li-terar” este o revistă semestrială, din cuprinsul căreia aşremarca rubrici precum: Portrete critice, Meridiane,Restituiri, Poezie, Proză, Interviu, Critică literară, Eseu,Note de călătorie...

Trebuie să mai adaug că în 2016, când revista noas-tră a împlinit 20 de ani de la apariţie, a primit din parteaUniunii Ziariştilor Profesionişti din România, într-uncadru festiv, „Diploma de excelenţă” – „reuşind cu suc-ces proiectul de promovare a culturii şi a creaţiei literareromâneşti, atât la nivel naţional cât şi internaţional”,după cum se apreciază în această diplomă.

– Gândindu-mă la numele revistei, v-aş întreba câtde confortabil vă simţiţi în ecuaţia Centru-Margine.

– Vă rog să nu o luaţi ca pe o trufie, dar nu am avutniciodată sentimentul că mă aflu la margine. Am ştiutîntotdeauna că de mine depinde unde mă aşez şi maiales cum îmi asum responsabilităţile muncii mele. Şimai ştiu ceva. Dacă ai complexe de... margine, acolovei rămâne. Dacă însă te dăruieşti cu totul în activitateape care o desfăşori, dacă ai conştiinţa că „luminezi”(cum spuneţi dumneavoastră) locul unde te afli, atunci,pentru tine acela e centru. De-acolo porneşti cu măsu-ratul. Dar repet, totul depinde de tine. Şi vă spun sincer,pe mine nu m-a preocupat niciodată această ecuaţie.Am avut doar convingerea că trebuie să investesc totce am eu mai bun în rolul pe care mi l-am asumat înviaţa aceasta. Iar când văd că vin spre redacţia noastră

materiale din toată ţara, dar şi din Republica Moldova,Anglia, Germania, Turcia, Slovacia, Letonia, Spania, Is-rael, ba chiar din America, Australia sau Canada, înţelegşi mai bine unde este, pentru mine, acel centru: aici,unde m-a aşezat viaţa şi mi-a dat această „dulce po-vară” – revista „Ardealul literar”. Adică la poalele CetăţiiDeva. De aici transmit, după măsura mea, toate sem-nalele luminoase către lume.

– Dar cu aşa-numitul genius loci în ce raporturi văaflaţi?

– Desigur, la fiecare număr al revistei mă preocupăşi acest aspect. Se poate urmări în cuprinsul revistelornoastre pagini cu materiale şi autori care transmit acestspirit al locului. Cred că aceasta este şi obligaţia uneireviste, să aducă în faţa cititorilor şi aspecte din viaţaculturală a zonei în care apare. De acest lucru nu uit ni-ciodată. De ce să nu recunosc: trăiesc în minunatul Ar-deal, cu atâta istorie, viaţă culturală, spirit înalt, înaintaşicare au făcut cinste neamului nostru, încât nu avemdreptul să-i neglijem, cu atât mai trist, să-i uităm. Avemînsă şi astăzi continuatori de înaltă ţinută care publicăîn revista noastră. Trecut şi prezent se îngemăneazăîntru genius loci.

– Dacă ar fi să caracterizaţi revista pe care o con-duceţi în trei cuvinte – care ar fi acestea? Ce o faceunică în peisajul destul de bogat al publicisticii literareactuale?

– Eu nu investesc trăire „la rece” în ceea ce priveşteaceastă revistă. Trăiesc „naşterea” ei cu toată combus-tia. Aşa că mi-e dificil să restrâng caracterizarea ei doarîn trei cuvinte. Aş sublinia totuşi grija cu care ne alegemcolaboratorii, atenţia cu care ne raportăm la fenomenulliterar din ţară şi din străinătate şi faptul că revista areşi un blog (http://ardealul-literar.blogspot.ro) unde se gă-seşte întreaga colecţie, începând din 2011.

– Fiindcă anul trecut s-a iscat un început de discuţieprivind revistele literare româneşti – cărora un distinsintelectual de la Oradea le cerea pur şi simplu dispariţia–, v-aş ruga (menţinându-ne tot la numărul magic!) săne daţi trei argumente pro sau contra acestei opinii!

– Nu pot avea argumente pro. Distinsul filolog, criticliterar, profesor universitar şi redactor (culmea!) la o re-vistă literară, aţi văzut că a stârnit o serie de discuţii cuprivire la opinia exprimată în articolul său despre revis-tele literare româneşti, din prezent. Personal cred că ar-ticolul a fost de-a dreptul agresiv şi a lovit pe nemeritateîn toţi cei care sunt implicaţi în destinul şi existenţa re-vistelor literare româneşti. Ele trebuie să existe! Doartimpul îşi va spune cuvântul...

– Stimată doamnă Mariana Pândaru-Bârgău, vămulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi răspuns în-trebărilor noastre şi vă doresc, dumneavoastră şi revis-tei, viaţă lungă şi luminoasă.

– Eu vă datorez mulţumiri. Fiindcă aţi dorit să ne cu-noaşteţi mai bine munca şi truda în această nobilă mi-siune pentru a edita o revistă literară, fără nicio altăaşteptare decât aprecierile celor care ne citesc. Dorescşi eu revistei dumneavoastră vânt potrivit în deschide-rea ei spre lume, dar şi multă sănătate şi bucurie celorcare îi veghează destinele.

info cultural


Raymond Jean, profesor la catedra de literaturăfranceză a Universităţii din Aix-en- Provence, a publicatpeste 25 de cărţi. Amintim aici: Transporturi, Un portretal lui Sade, Regele gunoiului, Aurul şi mătasea, Dom-nişoara Bovary. Romanul Cititoarea/La lectrice este odeclaraţie de dragoste adresată cărţilor/lecturii, scriito-rilor.

Personajul cărţii se numeşte Marie-Gonstance. Are34 de ani şi într-o zi îşi dă seama că ar putea deveni ci-titoare la domiciliu, întrucât are o voce minunată. Şi uite-aşa, Constance se plimbă pe la diverse persoane şiciteşte. Ceea ce pare incredibil: Raymond Jean creeazăsuspans din actul lecturii. Diverse fragmente literare în-trerup povestirea propriu-zisă. Suspansul cunoaştedouă direcţii: continuarea lecturii începute, plus urmareapoveştii lui Constance. Fiecare lectură (alt autor)creează efecte diferite. De la Maupassant la Marx, dela sala de reanimare la o manifestaţie de stradă. Con-stance se consultă cu fostul ei profesor de literatură înprivinţa cărţilor pe care le-ar putea citi. Cum se ames-tecă ficţiunea cu realitatea? Nu cumva sunt două ficțiuniimperceptibile? Se agravează consecinţele lecturii şise conturează ideea lecturii „periculoase”.

Se poate face un film după romanul La lectrice? Mi-chel Deville l-a realizat (Franţa, 1988), distribuindu-i peMiou-Miou, Christian Ruche, Maria Casares, PierreDux. Amintim câteva filme realizate de Deville: Femeiaîn albastru, Ape adânci, Noapte de vară în oraş, O lumeaproape paşnică etc. Riscul acestui film era de a eli-mina literatura, care înseamnă tema primordială, ori dea recurge la vocea din off. Primele secvenţe ne-o pre-zintă pe Constance stând în pat, alături de iubitul ei, ci-tind romanul... La lectrice de Raymond Jean.Constance se decide să facă acelaşi lucru ca şi perso-najul cărţii. Din clipa aceea vieţile celor două femei se

contopesc. Chiar dacă mersul vioi al lui Miou-Miou fas-cinează, filmul lui Deville nu-şi justifică cele opt nomi-nalizări la Premiul Cesar.

Elogiul făcut literaturii ne trimite şi la Balzac şi MicuţaCroitoreasă de Dai Sijie, însă acolo literatura trebuie săsupravieţuiască în condiţii de dictatură. De altfel, înorice situaţie actul scriptic produce efecte focalizate.

Romanul Cititoarea, publicat la Editura Univers în1966, a fost tradus de Muguraș Constantinescu. Tradu-cătorul a păstrat umorul şi ironia deliciului intertextual,a punerilor în abis. Constance e conştientă că practicăo „activitate vinovată”, care constă în ”a citi cu voce tareceea ce este destinat tăcerii”. Atunci cum să faci un filmextraordinar după Cititoarea? Dacă în roman amplitudi-nea scriiturii e tutelară, în ciuda umorului, filmul se mul-ţumeşte cu un slalom printre secvenţe facile, corectrezolvate, fără pretenţia că ar putut egala spiritul cărţii.O scenă mi s-a părut magistrală: aceea în care Michelse pregăteşte să treacă la fapte. Nu mai vrea să audăfrazele lui Perec, ci vrea să facă dragoste cu Con-stance. Hainele cad, apa curge în baie, se trage per-deaua... Constance reia lectura, dar Michel smulgecartea şi o sărută pe Constance cu o lăcomie înspăi-mântătoare. „Mă paşte, mă soarbe cu demenţă.” Un firde pe sexul ei i s-a lipit lui Michel de limbă, i-a intrat pegât. Totul se întrerupe şi amândoi revin la realitate. Eltuşeşte, ea vrea să-l ajute. Raymond Jean reuşeşteperfect să ocolească penibilul situaţiei, salvând genialo scenă cantonată într-o ipostază care ar fi putut eşuaîn vulgaritate.

Constance nu mai poate trăi ca înainte. Un vertij tex-tual i-a schimbat viaţa. Pe buze are „frânturi, fragmente,cioburi din lucrurile citite”, conştientă că ar trebui să leînveţe pe de rost, dacă ar vrea să dea profesiei sale mai„multă strălucire, ușurință și diversitate”.

Alexandru Jurcan

CIOBURI DIN LUCRURILE CITITE

info cultural


Reaşezarea sacrului în demersul artistic este unadintre achiziţiile fundamentale ale artei contemporaneromânești, care, astfel, își regăsește drumul de la carearta modernă, părea că se îndepărtase în vâltoarea ex-perimentală propusă de impresioniști și continuată demajoritatea direcțiilor artistice până spre finele secoluluiXX. Arta modernă şi postmodernă propun o lărgire con-tinuă a orizontului, dar, după cum observăm cu ușurință,nu s-au raportat niciodată cu adevărat la universulsacru.

Expozițiile organizate la Focșani de Centrul CulturalVrancea sub egida Consiliului Județean Vrancea, demai bine de un deceniu, doresc să aducă în atențiaspecialiștilor, dar și a publicului larg căutările cele maireprezentative ale artiștilor români contemporani peaceastă temă. Semne, texte, imagini, moduri și instru-mente pentru fixarea unei experiențe cognitive ne con-feră nouă șansa de a fi părtași la aceste simțiri șidiscursuri personale.

Expoziţia Renașterea deschisă, în luna decembrie2019, la Galeriile de Artă, parte a ciclului de expozițiidedicate interpretării actuale a relației dintre imagineaartistică și fondul de sacralitate, a prezentat fondul dereferință al imaginilor dominant de creștinism, cu icono-grafia și cu sistemul său mitologic.

Expoziţia a cuprins lucrări ale unor artişti ataşaţi di-rect universului sacru, aşa cum sunt Marin Gherasim,care a evidențiat un elocvent material simbolic, Gheor-ghe Zărnescu, un sculptor fascinat de puterea de ex-presie a volumului, Liviu Mocan și Onisim Colta, mereuinteresați de morfologii şi discursuri literare purtătoarede conţinuturi sacre. Aurel Vlad a reunit în lucrarea saÎnger tema vulnerabilității trupului uman, a actului cul-tural/artistic, încercând să impună actualitatea sacruluiîn gesturile și faptele actualității. Ilie Boca în lucrărilesale a suprapus universului rural imaginea îngerilor, aserafimilor, ale căror chipuri aproape realiste aparținaceluiași univers. Sub semnul aceleași familiarități pro-tectoare angelice a pus Reka Csapo expresia imagis-tică a unei lumi populare contemporane, urbane, într-unjoc al aproprierii, aducând în galerie mai multe reliefuri

cu temă religioasă (madone) așezate ritmat pe o struc-tură metalică. Extrem de interesante au fost șiexperiențele figurative, cu numeroase trimiteri la real,întreprinse de Zamfira Bârzu, Mihai Chiuaru, Dana Con-stantin, Liviu Bumbu, Iurie Cojocaru, Titi Ceară, DarieDup, Petru Leahu, Liviu Nedelcu, Atena Simionescu –artişti care contribuie la redimensionarea artei româ-neşti, în ceea ce are ea fundamental sacru.

Titlul expoziției a amintit mitul renașterii, al reînvierii,al refacerii unei existențe marcate de erori, al reluăriiunor experiențe esențiale dintr-un punct paradiziac, așacum observa și criticul de artă, Constantin Prut, înprefața catalogului expoziției:

Renașterea este un concept ce se așază firesc înordinea expozițiilor pe care, la Focșani, le consacrămsacrului, la fiecare sfârșit de an, la fiecare moment derenovare a ciclului temporal. Sensurile pe care artiștiiprezenți la expozițiile noastre le acordă acestui feno-men sunt multiple, și ele poartă amprenta timpului pecare societatea românească a traversat-o. Sunt identi-ficabile, de bună seamă, în aceste creații, și ecourileevoluției stilistice din arta lumii, dar, în sintezele pe carele propunem, urmărim în primul rând să subliniemaceastă trăire originală a timpului istoric.

Liviu Nedelcu

SACRALITATEA șI ARTA

Constantin Prut

info cultural


Artiștii plastici vrânceni, membri ai Filialei Vrancea aUAP din România, și-au prezentat creațiile la Galeriilede artă din Focșani, în ziua de 18 decembrie 2019. Eve-nimentul a fost organizat de Consiliul Județean Vran-cea, Centrul Cultural Vrancea și Filiala Vrancea a UAPdin România, curatori fiind Liviu Nedelcu și Ștefan Du-mitru, și a fost prezentat de criticul de artă Luiza Bar-can.

În cuvântul de deschidere, LiviuNedelcu, managerul Centrului Cultu-ral Vrancea și președintele FilialeiVrancea a UAP, a spus că expozițiileanuale au o importanță deosebită,reprezintă „oarecum, un bilanț, o în-cununare a activităților dintr-un an”.Prezentând-o publicului, vorbitorul aţinut să precizeze că doamna LuizaBarcan „ne-a sprijinit și încurajat tot-deauna, în situația zbuciumată aartei din lumea de azi”. Pictorul LiviuNedelcu a precizat apoi că laexpoziție participă și doi membri fon-datori al filialei Vrancea, pictorulMihai Chiuaru și sculptorul Gheor-ghe Zărnescu, alături de cei treispre-zece vrânceni: GabrielaArghirescu-Popa, Elena Bârhală-Pascu, Laura Elena Dumitru, ȘtefanDumitru, Rodica Gherghinoiu, Viori-cas Oana Kalany, Liviu Nedelcu,Laurențiu Nistor, Laurențiu Păun, Nicolae Rădvan,Elena Stoiciu, Monica Turcu, Monica Voicu.

În cuvântul său, Luiza Barcan a spus că „fiecareexpoziție de la Focșani reprezintă pentru mine o bucuriea sufletului pentru că revăd artiști responsabili, devotațiartei lor. Spun tuturor că la Focșani se lucrează cu dă-ruială, cu perseverență, chiar cu îndârjire.” Criticul de

artă a mai remarcat că această anuală coincide cu douăevenimente importante pentru noi, românii: Sfintele săr-bători ale Crăciunului și împlinirea a trei decenii de laRevoluția din decembrie 1989, unele lucrări sugerândaceste fapte. Apoi, a mai adăugat că „de fiecare datăse simte o formă de dialog dintre cei doi invitați de laBacău și cei de la Focșani, precum și faptul că întâlnirea

dintre generații (la filiala Vrancease regăsesc șapte generații deartiști) nu reprezintă un contraststrident, cu un acord vizual”.

Continuându-şi discursul, aprecizat că „nu voi analiza acumfiecare creator în parte, îi cunoscfoarte bine, le-am urmăritevoluția artistică în timp. Nu voiface decât remarca: de fiecaredată seniorii prezintă lucrări noi,perseverează, nu se dau bătuți.Le urez ca în viitorul an să lu-creze cu aceeași dăruire, să fiemereu inspirați și cu putere demuncă”. Apoi a remarcat și forțacu care lucrează cei dingenerațiile mai tinere, cei caredeja și-au găsit propriul stil șipropria viziune, subliniind căeste dificil să alegi lucrări cu teh-nici, viziuni, abordări diferite șisă reușești să creezi un tot co-

erent, unitar și expresiv, meritul fiind pentru reușitaexpoziției al curatorilor.

Mulțumind pentru „bucuria de a vedea lucrări noi,public tânăr și dornic de frumos”, vorbitoarea a urat tu-turor artiștilor „putere de creație și sănătate pentru anulcare începe, sperând la bucuria de noi întâlniri”.

Expoziția a putut fi vizitată până la finele anului 2019.

Elena Stoiciu

ANUALA 2019 A ARTIșTILOR PLASTICI VRÂNCENI

info cultural


Data naşterii: 5 aprilie 1959, Dor Mărunt,•Călărași.

Studii: 1980-1984 – Academia de Artă din Iași,•Secția pictură

Activitate didactică: 1993–1997 – Profesor aso-•ciat al Universității Naționale de Artă din București

Burse •1986-1988 – Bursa „Theodor Aman” pentru pictură,

București1986 – Bursa Uniunii Artiștilor Plastici pentru pictură

Premii și distincții •2014 – Premiul pentru pictură al Uniunii Artiștilor

Plastici 2011 – „Premiul onorific” al Centrului Cultural Malo-

polska SOKOL, Nowy Sącz, Polonia2010 – „Marele Premiu pentru Pictură al Municipiului

București” în cadrul Festivalului Artelor2006 – Premiul juriului, Biennial Exhibition, Nowy Sącz,Polonia

2005 – „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, acordatde Președintele României

2003 – „Marele Premiu pentru Pictură” la SaloaneleMoldovei, Chișinău1995 – „Premiul Municipalității pentru Tineri Artiști”,București

1992 – „Premiul pentru tineret al Uniunii ArtiștilorPlastici”1991 – Premiul „Dominus” pentru pictură,București

1990 – Premiul pentru pictură la „Expoziția tineretu-lui”, Artexpo, București

Expoziții personale•2019 – Hangar Art Center, Bruxelles, Belgia 2017-2018 – Centrul Cultural Palatele

Brâncovenești, Mogoșoaia, România2017 – Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, România;

Institutul Cultural Român, Londra, Marea Britanie 2016 – Institutul Cultural Român, Viena, Austria; Ga-

leria Annart, București, România; Galerie Arielle d’Hau-terives, Bruxelles, Belgia; Muzeul Național de Artă,Chișinău, Republica Moldova

2014 – Muzeul de Artă, Timișoara, România; GaleriaAnnart, București, România

2013 – Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, România2011 – Muzeul Național de Artă, Cluj-Napoca, Ro-

mânia2010 – Galeria Arcade24, Bistrița, România; Biserica

evanghelică, Herina, județul Bistrița-Năsăud; ArthusGallery, Bruxelles, Belgia

2008 – Centrul Cultural Palatele Brâncovenești,Mogoșoaia, România

2007 – M.I.A. „One Woman Show”, Milano, Italia 2004 – Galerie Het Dijkstoelhuis, Wageningen,

Olanda; Arthus Gallery, Bruxelles, Belgia; Galeria Si-meza, București, România

2002 – Galerie Het Dijkstoelhuis, Wageningen,Olanda; FNV Kiem, Amsterdam, Olanda

2001 – Arthus Gallery, Bruxelles, Belgia 2000 – Galerie Lamber, Valkenswaard, Olanda

1999 – Arthus Gallery, Bruxelles, Belgia; MuzeulNațional de Artă, București, România

1997 – Galeria Artexpo, Etaj 3/4, București, Româ-nia

1996 – European Commission (Rotonde), Bruxelles,Belgia; Pictură murală, Granvillar, Franța

1992 – Galeria Căminul Artei, București, România

Aprecieri critice•

Paradoxal, invocând umbra umanului, marile suitepictural-obiectuale ale Floricăi Prevenda stau mărturiedespre capacitatea-i stoică și poetică de retragere dinmundan. Dăruirea pasionată se descarcă în elaborareamaterială a corpului picturalității inventate: densitățiistratificate, urme colorate în depuneri de relief modelatcu degetele, afânate, toarse, întrețesute, încasetate.„Într-o surdină de tocată pentru orgă”, notam cândva,aud materia germinând pe brazde și traiecte ce invocă,mandalic, schema chipului. De fapt, este o procesuali-tate „plastică” de interogații cu spiritul unui timpamenințat de reificare și depersonalizare consumistă.

Aurelia Mocanu

FLORICA PREVENDASAU RETRAGEREA

DIN MUNDAN

info cultural


Florica Prevenda lucrează în serii conceptuale, dez-voltând tema antropomorfă pentru a problematiza iden-titatea individului în context contemporan.Încadrându-se într-o concepție transgresivă a umanului,corpurile Floricăi Prevenda surprind modul în care noiletehnologii intervin în stadiile de dezvoltare ale subiec-tului uman, modificând dinamica proceselor psihice.

În Umbrele prezentului (2001-2004) și Net people(2000-2001), artista folosește reprezentarea corpuluipentru a pune în scenă acea etapă din formareaidentității care precede identificările proiective din sta-diul oglinzii, etapă caracterizată de trăiri fragmentare șipulsiuni agresive. Acoperite cu fragmente de coduri,corpurile reprezentate sugerează trăirile fragmentareale postmodernului, care se branșează pulsional și si-multan la straturi diferite de realitate. Procesul de decor-poralizare provocat de adaptarea la mediul digitaldevine vizibil prin tema umbrei, a corpului contur,

schematizat, fragilizat. Perfectibilitatea corpului, aso-ciată în prezent cu „îmbunătăţirile” tehnologice, con-duce la tema corpului mutant, android. Seria de busturidin plastic ne prezintă un fel de cyborgi cu alură de zeiantici, strămoși mitici, totemici pentru o umanitate careanulează dinstincția dintre organismul biologic și meca-nismul cibernetic.

Seriile Facebook Obsession (2011-2015) și Anony-mous (2017-2018) problematizează organizarea narci-sică a eului și pun în scenă stadiul oglinzii înțeles caproces structural cu rol în formarea subiectivității, me-canism psihic care funcționează de-a lungul întregiivieți. În etapa narcisismului secundar omul caută înceilalți o imagine ideală a sinelui și se identificăinconștient cu această imagine. Succesul rețelelor desocializare, demonstrând nevoia de comunicare și dereprezentare de sine a omului contemporan, transformăstadiul oglinzii așa cum este descris de studiile de psi-

Magda Predescu

IMAGINEA CORPULUI ÎN OPERA FLORICĂI PREVENDA

info cultural


hanaliză. Funcționând ca o oglindă deformantă în iden-tificarea proiectivă și în procesul de structurare a sinelui,identitatea din mediul virtual este un obiect de proiecțienarcisică. Ilustrând fantasmele, proiecțiile, versiunileideale ale sinelui, această imagine cu efect hipnotizantcapturează subiectivitatea într-o identificare alienantă.Îndrăgostit de propria imagine din mediul virtual, subiec-tul trăiește o nevroză narcisică, devenind incapabil sătreacă în etapa narcisismului secundar, care presupunecomunicarea, îndrăgostirea și identificarea cu un celă-lalt real. Seria Facebook Obsession, construită pornindde la tema identităților virtuale, pune în scenă chipurileavatarului: fizionomii schematice, cărora culoarea leadaugă o tușă de cochetărie, frivolitate, derizoriu. Ani-hilarea identităților sub impactul noilor tehnologii ale co-municării este tema seriei Anonymous. Sărăcireaidentitară este sugerată prin capete schematice deadolescenți, văzute din spate, deci lipsite de chip. Într-olume în care comunicarea este instantanee și în rețea,oamenii întemnițați în imagine par terminale conectatela un computer central. Internetul este un instrumentim ersiv care creează un spațiu public al singurătății. Co-municarea cu celălalt real nu mai pare posibilă. Acestaeste la rândul lui o mască, un avatar. Mediul virtual per-mite un dialog al măștilor, nu al chipurilor, pentru că nuputem deveni chip decât în prezența celuilalt real carene confirmă.

Proiectând modelul antropomorf asupra universuluivizual pe care îl construiește, artista ajunge la ocorespondență între imaginea corpului și corpul imagi-

nii, ca și cum ar exista o identitate structurală între cor-pul uman și opera de artă. Materia capătă densitate,prin stratificări sugerează o geografie epidermică. Flo-ricăi Prevenda îi place să creeze volumetrii, iar pentruasta apelează la diverse tipuri de hârtie, pastă de relief,tifon, pânză, ceară, elemente vegetale, rumeguș, cuie,sârmă, aluminiu. Când suprafața nu se extinde învolum, până la obiect, se extinde în profunzime. Avem,uneori, senzația, de pătrundere în corpul lucrării, ca șicum artista l-ar deschide pe o masă de disecție. Privimla microscop diverse grade și scări de organizare a ma-teriei: țesuturi, forme alveolare, casetoane. Detaliile, su-pradimensionarea unor elemente susțin privirea tactilă.Dimensiunea haptică este introdusă și de culoareacare, prin contrast puternic, creează senzația de relief.Artista este atentă la valorile culorilor, la efectele decontrast (vertical-orizontal, suprafață-linie,transparență-opacitate, întins-rugos). Alternanța textu-rilor, plierea materialelor ritmează suprafața lucrărilor.Colajele lamelare din tipărituri presate introduc lucrărileîntr-o zonă de baroc contemporan. Pe de altă parte,există simetrie, proporție, ritm ordonator, eleganța griu-rilor și transparențelor, un echilibru subtil între texturi,rafinamentul construcției, o atenție acordată detaliilor.În general folosește materiale sărace, unele trimit înmod voit la societatea de consum, par deșeurile lumiicontemporane, însă în travaliul artistic acestea trecprintr-un proces de sublimare, fiind distilate până laobținerea frumosului obiect de artă.

info cultural


INIMă zIDITă îN POEMPoezia Emiliei Poenaru Moldovan este un cântec

trist şi totodată un strigăt – uneori înfundat şi reţinut, al-teori ironic, drastic, sentenţios, atoateiertător totuşi –către semeni, din care răzbat, ocupând pe rând loculdin prima linie, viziunea apocaliptică asupra prezentuluiomenesc, lipsa de speranţă în mai bine şi de aici aş-teptarea cu înfrigurare a viitorului, ratările succesive înîncercările de identificare a iubirii, dezamăgirea con-stantă, eşuarea iniţiativelor de ordin afectiv, social, cul-tural, religios. De altfel, poemul cu care se deschidecartea Cineva ca mine (Ed. Colorama, Cluj-Napoca,2019) anunţă nu un scepticism care să lase loc unei mi-nime speranţe în privinţa posibilităţii de salvare a lumiiprin puterea artei, ci deja certitudine, poemul fiind el în-suşi bolnav din naştere, „autist/ cu priviri îndreptate spremiezul găunos/ [care] se leagănă ca un copil neglijat demic/ înainte şi înapoi” (La primul spasm al umbrelor).Nici n-ar putea să fie altfel din moment ce fiinţele umaneau devenit nişte „umbre”, libertatea de mişcare a aces-tora fiind practic nulă, gesturile înscriindu-se în catego-ria spasmelor, imposibil de controlat, de coordonatîntr-un sens sau în altul în vederea împlinirii unui scopanume. Omenirea este asemănată acum cu „un imperiupierdut”. Într-un astfel de spaţiu, unde nu pare să maifuncţioneze niciun centru nervos, nicio sinapsă, undeinima e prinsă în laţul unui „teatru chinezesc”, fără sin-ceritate, fără afecte aşadar, ce şansă ar mai putea aveao fiinţă necontaminată de alienarea generală să punăbazele unei resurecţii indispensabile, obligatorii? Poetaalege să fie „cineva ca mine”, o entitate umană fărănume, fără o identitate, păstrează o anumită discreţie,distanţă pe care şi-o ia pentru a acţiona salvator în nu-mele unui oarecare anonimat, din modestie sau pentrua ascunde trăiri puternice, adesea paroxistice.

Viaţa pe care o descoperă actantul liric plecat la unrăzboi despre care mai are şi dubii că ar trebui să fie alsău, de unde şi ezitarea, „mlaştini[le] de nehotărâre”,

este o minciună frumoasă. Strategiile de luptă sunt di-verse, în funcţie de ofertele „puzzle”-ului zilei. Din mo-ment ce „mon semblable mon frère” este absent, cuinima şi cu mintea, de la desfăşurarea prezentului, ră-mâne eului liric libertatea de decizie, astfel că prima din-tre alegeri este salvarea cel puţin a aparenţei armonieiîn lume cu ajutorul poeziei, singura armă posibil efi-cientă de care dispune: „şi peticesc armonia/ cu scrisoripline de mici neadevăruri/ sclipitoare de frumuseţe” (Înlipsa ta). Lipsa iubirii, avertismentele spiritelor din pă-durea Hoia aflată în proximitatea poetei, relevarea decătre acestea a neîmplinirii relaţiei personale cu un el,cu un „cineva” care s-o considere „motiv” de dragosteşi de viaţă, îi pot diminua entuziasmul, cerbicia, încrân-cenarea, dar ea preferă să rămână surdă la orice încer-care de a fi îndepărtată de lume, unica scenă unde sepoate manifesta ca om conştient de misiunea sa supe-rioară.

Iubirea apare în mai multe ipostaze. Visul de iubireare ca protagonişti „două păpuşi goale şi cuminţi/ încre-menite în desfăşurarea de forţe/ a unei fericiri/ cu ţepiiadânc înfipţi în carne” (Printre privirile noastre) pentrucă raţiunea anulează eurile senzoriale şi le separă pro-iectându-le existenţa către poli opuşi. Iubirea ia uneorichipul poetei, oglindă care permite bărbaţilor să se vadănu aşa cum sunt, ci aşa cum îşi doresc ei să fie, fapt cele alimentează narcisismul şi face să se nască/ să seconsolideze zidul dintre ea şi el/ei. Muzica trupului, defapt participarea cu toate simţurile la muzica iubirii, dez-văluie sublimitatea raportului corp-suflet, autoportretulcu inedite elemente sonore având, pe lângă compo-nenta estetică, şi un rol persuasiv, de (re)cucerire a iu-bitului: „cum aş putea să-mi opresc/ trupul să cânte/ ocaroserie cu vertebre de fier/ prin care trec nobile venealbastre/ şi fire de plasmă stelară/ naşte muzici/ din celemai săltăreţe// iubesc iubesc/ iubesc/ psalmodiază ciliidin cord/ intraţi în vibraţie nestăpânită/ [...]/ o simfonieperfectă/ a trupului meu/ în osmoză cu tine” (Simfonie).

Diana Dobriţa Bîlea

BREVIAR EDITORIAL

info cultural


Imaginea lui este cea a unui Don Juan, de unde şi im-posibilitatea împlinirii iubirii, a configurării perechii fireşti,generatoare de fericire, de cămin şi familie: „vorbe po-liticoase/ aşchii de gheaţă/ grimase de donjuan tatuat/cu un smile prefăcut/ tu nărui castele ca regii barbari/[...]/ hun ce încă păstrezi/ [...] trupul meu fără suflare”(Stihii); „inima ta – han de la răspântii/ le primeşte petoate/ le leagănă să adoarmă/ în primul al doilea/ al trei-lea/ şi al patrulea iatac” (Trecători). Dorinţa de a trăi pa-siunea iubirii este atât de puternică, încât eul liric semulţumeşte uneori şi cu rămăşiţele banchetului. Fiepentru a obţine inspiraţia necesară revelării/ scrierii poe-ziei („locul unde calmul/ şi scânteia poeziei/ stau la tai-fas fără vreun rictus violent”), fie pentru a experimentade la distanţă „răvăşitoarele pasiuni din jur”, poeta ex-plorează şi exploatează „bucăţi[le] desprinse din cer”,locurile magice revelate eului superior, creator.

Poezia şi religia sunt instanţele care pot asigurareuşita fugii de apocalipsă, de realitatea lipsită de oriceorizont. Locul de la Fatima este văzut drept „un templuantiatomic”, Iisus, care de peste două mii de ani se lasăcontinuu răstignit pentru noi e mai puternic în amintiredecât în viaţa prezentă („pe drumul îngust unde am sim-ţit/ presiunea mulţimilor/ şi a negustorilor de cruci/ pecare era bătut Isus/ în cuie mici chinezeşti// [...]/ am co-borât osteniţi spre poarta oilor/ cu schije din crucea păs-torului cel bun/ rămase undeva/ în copilăria fermecatăde acasă” – Via Dolorosa), Dumnezeu e tangibil prin in-termediul gândului („gândul/ se agaţă/ de breteleleDomnului” – 4), deşi un alt gând, nesupravegheat, Îlpoate alunga („relaţia mea/ cu Dumnezeu/ s-a răcit/ cealtă dovadă/ decât această infernală zăpadă” – 6). Cutoate că poezia nu e un spaţiu tocmai comod („stau încuvinte ca într-o ocnă/ păpuşă de sare”; „stau în cuvinteca pe o stradă pustie/ ca într-un tren hibernal” – Cu apacoastei tale), deşi poemul e un bumerang care se în-toarce să lovească, nu să aline după cum fusese scris,deşi poezia e contestată azi de „conclavul on line aldactilografelor de versuri” şi de „corul bărbătesc”, decă-zută din drepturile fireşti, interzicându-i-se motive lite-rare precum îngerii, fluturii, iubirea, păsările, dorul, deşiazi e schimonosită de un curent nou, gol, dar implacabilpentru că nu mai recunoaşte valorile poetice trecute,aceasta, poezia, este visul care întreţine iluzia vieţii, afaptului că gândim cu mintea noastră şi simţim la justaînălţime a sensibilităţii noastre: „aştept seara/ insinuan-tul cittavrti/ cântat de poporul de greieri/ prins în chi-hlimbarul scalpului” (Cittavrti).

Tonul de pe urmă al poeziei acestui volum pierde dinscepticism, din tristeţe, din notele de dor şi de jale. Op-timismul vine din întrezărirea unui orizont propice poe-ziei („cuplu indestructibil/ eu şi cititorul meu” – 12), dinînţelegerea şi transmiterea mai departe a lecţiei despreacceptarea, iertarea şi iubirea greşiţilor noştri („rana/ s-omângâi s-o săruţi/ de la rădăcini până-n clipa de-acum/numai aşa te vindeci/ de tot” – 13), din fentarea cu inte-ligenţă a destinului şi mai ales din renunţarea la iluzianemuririi oferite de postura de poet-creator: „să trăiescveşnic?/ cine sunt eu să stric/ prietenia la cataramă/ din-tre viaţă/ şi moarte” (16). Astfel interpretat discursul liric

al cărţii „Cineva ca mine”, am putea afirma că volumulde faţă are un rol profund cathartic. Este notabilă matu-ritatea artistică prin tendinţele de esenţializare şi prinmânuirea cu abilitate atât a limbajului metaforic, cât şia celui simplu, frust-confesiv. Avem în faţă un discursliric modern, cu o certă distincţie şi cu o puritate a ver-sului marca Emilia Poenaru Moldovan.

CÂNTARE DE DRAGOSTE şI DE UMILINŢăAutoare a zece cărţi de poezie şi două de proză,

Emilia Dabu ne propune cel de-al unsprezeceleavolum al său de versuri, Portalul iubirii (Ed. Ex Ponto,Constanţa, 2018). Iubirea, tema centrală a cărţii, estede altfel tema predilectă a acestei poete extrem de sen-sibile, în a cărei inimă uriaşă încap toţi semenii, Dum-nezeu, cosmosul întreg şi unde o iubire de demulttrăieşte încă şi provoacă o fericire atipică atunci cândnu este identificată drept suferinţă cumplită. EmiliaDabu îşi poartă iubirea cu smerenie, iar suferinţa, într-ocontinuă cântare de dor şi de umilinţă. Orgoliul nu estepropriu acestui eu pur, după cum tonul acuzator nuexistă nici măcar în formă incipientă, ca insinuare.

Portalul iubirii este însăşi poeta, poartă principalăîntre om şi Dumnezeu, între el (iubitul din amintire, dinvis, din iluzie, din dor, din dorinţa de a iubi în mod ab-solut) şi ea (actantul subisant!), între prezent şi trecut,între cer şi pământ, între stea şi firul de nisip, între soareşi lună etc. Pe cât de mare este iubirea, pe atât de mareeste suferinţa. Dar neîmplinirea fizică a iubirii nu maicontează în momentele înalte, când sentimenteleumane se aseamănă celor divine şi aduc linişte euluiliric, re-purificare, eliberare de karmă. Sentimentul purde iubire sublimează eul liric, transformându-l în esenţăuman-divină. De altfel, instanţa divină este refugiul per-fect când suferinţa (din iubire) devine imposibil de su-portat, dar mai este şi aliat, cale, nădejde, motiv defericire, prieten, eliberator, părinte, uneori chiar tovarăşde suferinţă.

Poeziile acestui volum au în general o structură cla-sică. Rimele, ritmul, măsura asigură poemelor o muzi-calitate ce vine din vremuri mai vechi, au iz incantatoriuşi de slovă, devin cântece de dor, de jale, de dragostefără leac, rugăciune, descântec, cântec ritualic. Evanes-cenţe din poezia de tip popular, din Alecsandri, Emi-nescu, Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu, EmilyDickinson se topesc în versuri elegante şi pline de sen-sibilitate, în care primează emoţia, unde universul liricînglobează motive literare precum inimă, dor, zbor, lu-mină, singurătate, nelumesc, soare, iarnă, toamnă, târ-ziu, vis, iluzie, trecere, desăvârşire ş. a. Nelumesculrevine obsesiv în poezia Emiliei Dabu, în circumstanţediferite: „Și te iubesc atât de nelumesc de tot” (Târziu şitârzie poveste), „Imagini nelumeşti de fericire” (Recu-noaştere divină), „Drumul din sufletul spre casă/ Azi ne-lumeşte pare de frumos” (În sufletele noastre nascîngerii frumos), „Două inimi ţâşneau din acelaşi izvor/Renăscând prin puterea nelumescului dor” (Izbăvire defrumos). Purificat prin suferinţă, eul superior aspiră lao continuă desăvârşire a lumii sale: „Și Dumnezeu prinîngeri ne sărută/ Căci ne-a creat desăvârşiţi, nemuritori”

info cultural


(Trăind în viitor); „Hristoşi desăvârşiţi, Luceferi vii lamasă/ Sperau tăceri semeţe să mă întorc acasă” (Ne-îmblânziri); „Cerul ne-a permis desăvârşirea” (Templularmoniei).

Poeta nu-şi petrece viaţa doar între a iubi, a suferişi a măsura cu amintirea cât de mult a fost iubită, ci esteînsetată de cunoaştere şi de înţelegere a lumii în caretrăieşte, de chintesenţa acesteia. Precum Gaugain carese întreba De unde venim?, Cine suntem?, Încotro neîndreptăm?, actantul liric este măcinat de angoase ase-mănătoare: „Ce-i al nostru în astă lume, cine ştie al tăudestin/ Roşu cine-l dă la sânge, cine ne dă vieţile/Cine-n ochi albastru strânge anii care trec ori vin,/ Depurtăm totuşi un nume, cine ne dă morţile” (Tăceri ocro-titoare); „Oare noi cum vom mai fi/ Peste lume, noapte,zi/ Și ce suflet vom purta/ Și ce stele vom avea?” (Tai-nele iernii).

În ceea ce poate fi considerată o ars poetica, eul liricîşi recheamă semenii la trezirea spirituală prin interme-diul cunoaşterii şi prin mijlocirea ştiinţei, promiţându-lenemurirea: „Sperând că voi învinge a timpului tăcere/Căci nu e dat oricui a zborului putere/ Din tot ce alţii vor,eu nu-mi doresc nimic/ Căci până la final mai e un veacmai mic.// Știinţa e tăria de-a fi, de a cunoaşte/Treziţi-vă, e vremea de-a crede, de-a renaşte/ Ca libersă respiri mereu să poţi trăi/ Prin firul cel de iarbă, prinverbul a iubi// Am învăţat durerea când nu ştiam a scrie/Tristeţea de atunci e astăzi poezie/ [...]// Port iarna cape-un câmp de secetă cuprins/ Și nimeni azi nu-mi ştiesupremul manuscris,/ Chiar mâinile devin o pagină decarte” (Neumblate cărări).

Iubirea predispune adesea la reflecţie sau îi suscităstări de uimire, de melancolie etc.: „Nemuritori şi totuşiatât de efemeri/ În elixirul vieţii suntem plăpânde zări/Simţind desăvârşirea ca pe-o sărmană floare/ Căci Uni-versul însuşi abia-i o sărbătoare/ [...]/ De-atâta aştep-tare chiar visul s-a sfârşit/ [...]/ mai strigi şi-acum cu dordin răni nevindecate/ Că mă iubeşti enorm în aspra-ţi li-bertate/ De-ai revenit târziu şi tragic şi plecat/ Din veaculce părea de tine vinovat/ [...]/ Și tu-mi ceri totuşi parcămai mult să te iubesc?” (Atotcuprinzătoarea iubire).Deşi neîmplinită ori rămasă în inimă cu un răspuns ma-nifestat în trecut, iubirea este adesea totemică: „Cu su-fletul, cu-ntregul cer crescut/ În inimă, în lipsa ta.../Ninsorile din mine, însă/ De tine, cel de semeni subju-gat,/ Mereu, cu fiecare fulg, m-au apărat” (Necuprinderisupreme). Portretul – realizat cu gingăşia şi cu profun-zimile simţirii şi după conştientizarea timpului scurs fărămilă („Drumul de dor a-ncărunţit”), purtând unele tuşeale sentimentelor proprii, care nu ţin de arta portretului,ale celei ce ţine în mână penelul cuvintelor – îl puneîntr-o lumină favorabilă pe iubit, eul liric fiind incapabilde minime pizme ori dojeni: „Între a ierta şi a uita doarchipul tău:/ Pădurea mea, tu zestrea mea celestă/ Mi-reasmă de răşină, de ghiocei, brânduşe/ Nefericireacumpărându-şi noi hotare/ Și-o dublă oglindire a nopţilorîn zile/ Ieri visul tău frumos cu ochi pustii, amari/ Ţipătşi rugă, uitări, apocalipse/ Târziul şi târzia înveşnicită/Însinguratul cel pribeag şi-ndrăgostit/ Iluminatul cel dedor plângând” (Dublă oglindire).

Elegiile îşi înmoaie tonul spre finalul din care răzbatesperanţa, văzută nu ca o împlinire a iubirii, ci mai de-grabă ca vindecare de suferinţă, ca izbăvire, resemna-rea neştirbind din sentimentul de dragoste: „În portulviselor e seară/ Plâng gândurile/ Trece viaţa, sorb unpahar cu apă divină/ [...]/ Plâng stelele, cerul suspină/[...]/ Plâng visele peste nemărginirea pustiului/ Trec zbo-ruri capricioase, confuze/ Lacrimi răsfaţă inorogii desă-vârşirii/ Furtuna însingurării se porneşte/ Gheaţa cadedin cer, pier oamenii/ Zorii se scutură de nori, ca o pisicăde ploaie/ Cămaşa purităţii străluceşte/ Plâng trudnicşi-mi este bine” (Prin suflet blând, toamna trecea); „Dis-trugere în toate, dar e şi vindecare” (Anotimpuri de dor);„Mari viscoliri fără sfârşit/ Din suflet aspru nelumesc/Nu-l pot opri pe cel dorit/ Cereşti sunt cei ce mult iu-besc” (Din sufletul rămas întreg); „De-atâta dor am obo-sit/ De ierni zadarnice, ninsori,/ Nici visul nu l-amspovedit/ De taine alungate-n zori// [...]// Dar ca o tainădespărţirea/ Prin sângele iubirii viu/ Aduce-n zori nemăr-ginirea/ Și-alungă viscolul pustiu” (Drumul ocrotit deflori).

Cântare de umilinţă aduce poeta Emilia Dabu aces-tei zeiţe supreme, Iubirea. Îşi antrenează virtual cititoriifideli cu un exerciţiu de trăire a iubirii celei mai pure şicu orice preţ, scopul final nemărturisit fiind împăcareaomului cu omul şi cu Dumnezeu întru desăvârşirea tim-pului ce va veni: nemurirea. Poeta este o poartă (un alt-fel de răstignit) prin care omul simplu, trecând, poate săse înveşnicească. Povara/bucuria iubirii poate cădea,toată, pe umerii sisifici ai Emiliei care mai strigă uneoriEli, Eli, Lama Sabactani!, dar, citindu-i cartea, nu ai cumsă nu devii parte, în carne, oase şi suflet, din acelaşiportal al dragostei.

O NOUă PUNTE îNTRE CULTURILE ROMÂNă şITURCO-TăTARă

O carte foarte elegantă din toate punctele de vedere– designul copertei şi al fiecărei pagini, calitatea hârtiei,formatul, ilustraţiile color din interior – şi tipărită în Turciaîn limba română, la Ankara, în 2018, sub egida AkhmetYassawi University poartă numele unui poet, mistic şifilosof turkistan: Hogea Ahmed Yesevi (editor: NegidetTosun). Traducătoarea este infatigabila tomitană GünerAkmolla, care dăruieşte astfel publicului românescpoeme scrise cu opt sute de ani în urmă de cătreAhmed Yesevi (născut la Sayram, Kazahstan, în 1093şi decedat la Turkistan, Kazahstan, în anul 1166).

Înainte de antologia poemelor lui Ahmed Yesevi, car-tea cuprinde un cuvânt înainte al preşedintelui Univer-sităţii „Akhmet Yassawi”, prof. dr. Musa Yildiz, o prefaţărealizată de către editorul Negidet Tosun şi un ampluarticol ce conţine viaţa, opera, legendele din jurul per-sonalităţii lui Ahmed Yesevi, date interesante despreteoria filosofiei sale şi despre educaţia mistică pe careo propunea. Toate aceste evocări îl familiarizează pe ci-titorul de astăzi din România cu o personalitate careprintr-o activitate prodigioasă a răspândit în rândurilepoporului său valorile islamului şi filosofia mistică,Hogea Ahmed Yesevi fiind un discipol al celui care apus bazele şcolii mistice din întreaga zonă a Asiei Cen-

info cultural


trale, Yusuf Hemedani. Ahmed Yesevi a înfiinţat o şcoală de propovăduire

religioasă unde şi-a susţinut ideile şi preceptele; a scrispoezii, numite şi înţelepciuni, prin care a propovăduit iu-birea pentru Allah, pentru cei săraci, pentru orfani, i-acriticat pe cei îndărătnici şi pe cei necredincioşi, a re-flectat asupra vieţii şi morţii şi în general asupra temelorspiritualităţii neamului său. Citez din carte: „Ahmed Ye-sevi este calif şi Musulmanul cel Ales”; „Prin opiniile saledin înţelepciuni, prin întreaga sa activitate, mai ales prinlegendara sa viaţă, Ahmed Yesevi rămâne cel mai marefilosof mistic al Asiei Centrale” (p. 22).

Poeziile din cartea pusă acum în discuţie fac partedin mai multe volume: 1. „Divan-î Hikmet” (Cartea În-ţelepciunii sau Culegere de poezii, editat în multeexemplare şi în alfabet vechi şi nou); 2. „Fekrname”(Cartea nevoiaşilor); 3. „Risale der Adab-Î Tarîkat”(se referă la morala şi la autoritatea musulmană, insis-tându-se asupra cunoaşterii lui Allah şi a imnurilor reli-gioase); 4. „Risale der Makamat- Î Erba’ în” (cuprindedoctrina, preceptele, educaţia şi referinţele la realitateaînconjurătoare) şi, ne spune editorul cărţii, „au un rolunificator pentru popoarele turce”. Se aduce însă la cu-noştinţa cititorilor faptul că nu există o certitudine legatăde autorul tuturor acestor scrieri, unele dintre poezii/ în-ţelepciuni fiind transmise şi pe cale orală şi suferind mo-dificări în timp sau fiind atribuite, poate eronat, luiAhmed Yesevi. Cert este că acestea sunt cunoscute desecole în stepa kazahă, în satele din Uzbekistan şi Kîr-gîzistan. Mai mult decât atât, printre kîrgîzi există cre-dinţa că Ahmed Yesevi îi va ajuta pe podul Sîrat, latrecerea lor în lumea de dincolo. Iar în Kazahstan eraun oraş unde miresele se duceau să se roage la mor-mântul celui care a răspândit morala islamică în AsiaCentrală. Ahmed Yesevi a învins, prin activitatea sa spi-rituală, moartea-i fizică, timpul.

Iată două dintre poeziile pe care cercetătorii de launiversitatea amintită le oferă cititorilor, adunându-lesub titlul „Nelinişti metafizice sau Înţelepciune”:

Păcatul meu crescând mereu, mereu, a devenit preamare,

În ziua judecăţii să nu mă faci nevolnic ori om fărăsuflare.

Când voi fi pe patul morţii, cu capul pe pernă şi su-fletul mă va părăsi,

Când trupul meu va zace în mormânt, la Tine voiveni.

Când voi traversa podul numit Podul Sirat-ului,Alla, nu mă pierde, nu mă face de ruşine în faţa sfâr-

şitului.

Dacă nu eşti capabil să faci fapte precum făcurăsfinţii,

Nu te poţi integra rugilor musulmane sau să deviiomul credinţii,

Să ceri ajutorul benefacerii prin rugă tu nu te poţi în-vrednici,

Robii aleşi nu ştiu ce fel de rugă să-ţi închine pentrua străluci.

Felicitări traducătoarei Güner Akmolla, care nu obo-seşte să construiască între culturile română şi turco-tă-tară punţi de o inestimabilă valoare!


la închiderea ediției

Constantin Călin, Centenarul. Lecturi particulare,Editura Babel, Bacău, 2019

Iordan Datcu, M-au onorat cu epistolele lor, RCREditorial, Bucureşti, 2019

Ioan Adam, Duiliu Zamfirescu – faţa din umbră, Edi-tura Academiei Române, Bucureşti, 2019

***Biserica armeană din România. Istorie şi patrimo-niu, Editura Paidea, Bucureşti, 2019

Ion Tudor Iovian, şi omul n-a mai scos niciun cu-vânt, Tipo-Moldova, Iaşi, 2019

Victoria Milescu, Şlefuitorul de lacrimi, Editura Bis-cara, Bucureşti, 2019

S. Mehedinţi, Caiete, IV, Editura Terra, Focşani,2019

S. Mehedinţi, Aforisme, Editura Terra, Focşani,2020

Georgeta Adam, Sintagme la zi, RawexComs, Bu-cureşti, 2019

Negidet Tosun (editor), Hogea Ahmed Yesevi,trad. Güner Akmolla, Ankara, 2018

***Marin Preda. El însuşi. Reflecţii, opinii literare,confesiuni şi pilde morale, selecţia textelor, cuvânt îna-inte şi indice tematic de Marin Iancu, Editura Editgraph,Buzău, 2019

Marin Iancu, Evocări şi comentarii critice, EdituraEditgraph, Buzău, 2019

Marin Iancu, Cronicar de ocazie. Poezie şi proză,Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2019

Constantin Cubleşan, Poeţii Stelei. 70, EdituraŞcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019

Cornel Galben, Convorbiri fără adiţionale, II, EdituraStudion, Bacău, 2019

Săluc Horvat, Interviuri, Editura Acteon Books, BaiaMare, 2020

Constantin Arcu, File de altădată, Editura Eikon,Bucureşti, 2019

Virgil Raţiu, Schiţe poemadice. Lungi, scurte, foartescurte, linii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019

Angela Martin, Conştiinţă şi cuvânt. Eseuri despreromanele lui Augustin Buzura, Editura Şcoala Arde-

leană, Cluj-Napoca, 2019Constantin Severin, Bibliotecarul infernului, Cartea

Românească Educaţional, Iaşi, 2019Loredana Tuchilă, Patrick şi prietenii/Patrick et ses

amis. Patrick şi Crăciunul/Patrick et Noël, Bucureşti,2019

Lucian Badea, Teatru scurt, Editura Acuma, Bucu-reşti, 2019

Grigore Codrescu, Serghei Esenin. Din tenebrelemorţii, spre glorie universală, Rovimed Publishers,Bacău, 2019

***Lina Codreanu – 70. Semnale critice, Ediţie alcă-tuită de Teolin şi Dragoş Codreanu, Editura Alfa, Iaşi,2019

*** O viaţă printer cărţi. Andrei Moldovan – 70 , Ediţieîngrijită de Menuţ Maximinian, Editura Napoca Star,Cluj-Napoca, 2019

Mihaela Oancea; Dumitru Hurubă, Adagio, EdituraLimes, Floreşti, 2019

Ioan F. Pop, Solilocvii inutile, Caiete Silvane, Zalău,2019

Antonia Bodea, Prin defileul verbelor, Editura Ava-lon, Cluj-Napoca, 2019

Marin Moscu, Între două capete de lumină, EdituraStudiS, Iaşi, 2019

Lina Codreanu, Costache Olăreanu Arhitecturi lu-dice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2019

Adrian Lupescu, Aici începe altceva, Ecou Transil-van, 2020

Mariana Zavati Gardner, Patagonia o sută de ani...,Tio-Moldova, Iaşi, 2019

Flavius Maxim, Ultimele poezii comuniste,Ed. Semne, Bucureşti, 2019

Ştefan Vida Marinescu, Anti-scleroza Metaforei,Ed. Semne, Bucureşti, 2019

Ştefan Vida Marinescu, Post-Scripta, Ed. Semne,Bucureşti, 2020

Nicolae Enescu, Memoria lacrimii, Tiparg, 2020Gheorghe Filip, Cercul de foc, Ed.Tracus Arte,

2020

CĂRțI PRIMITE LA REDACțIE

rodica lăzărescu - pro saeculum

Documents