UNIVERSITATEA PETRE ANDREI

FACULTATEA DE ECONOMIE

MASTER OPERAŢIUNI ŞI MANAGEMENT BANCAR

RISCUL DE CREDIT

CUPRINS:

CAPITOLUL I.............................................................................................................................................2

RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE........................................................................................3

1.1 Prezentare generală............................................................................................................................3

1.2. Modalităţi de gestionare a riscului de credit.....................................................................................4

1.3. Indicatori utilizaţi pentru evidenţierea riscului global de credit.......................................................6

CAPITOLUL II...........................................................................................................................................8

REGLEMENTAREA RISCULUI DE CREDIT IN ROMÂNIA................................................................9

2.1 Expunerea la riscul de credit..............................................................................................................9

2.2 Acordurile Basel I şi Basel II..........................................................................................................15

Bibliografie :..............................................................................................................................................18

2

CAPITOLUL I

RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

1.1 Prezentare generală

In întreaga activitate de creditare banca trebuie să respecte întocmai prevederile Legii bancare

nr.58/1998 republicată în Monitorul Oficial partea I nr. 78/24.01.2005, Legii nr. 312/2004 privind

statutul Băncii Naţionale a României, a normelor, instrucţiunilor şi regulamentelor BNR în calitatea sa

de bancă centrală cu atribuţii de reglementare în domeniile monetare, de credit, valutar şi de plăţi,

precum şi propriile norme şi instrucţiuni de lucru.

Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilităţii şi realismul afacerilor în

vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi

lichidităţi ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii. Determinarea capacităţii

de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor financiare şi nefinaciare ale afacerilor, atât din

perioadele expirate cât şi din cele viitoare. Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază

prudenţa bancară principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a bancii.

Activitatea de creditare implică un risc, prin însăşi elementele de anticipare pe care se bazează

decizia de creditare, pentru bancă fiind de maximă importanţă cunoaşterea acestui risc, evaluarea sa cât

mai aproape de realitate şi acceptarea lui în cunoştinţă de cauză.

Riscul unui plasament bancar poate fi definit prin valorile probabile ale rentabilităţii viitoare ale

activului investit, iar managementul bancar, având în vedere complexitatea factorilor economico-sociali,

trebuie să ţină seama de risc si incertitudine ca percepere aproximativă a evenimentelor posibile, gradul

de incertitudine fiind măsurat prin distribuţia de probabilitate fără a se ţine seama şi de probabilităţile de

apariţie.

Riscul de credit – numit şi risc de contrapartidă sau risc de insolvabilitate a clientului este cel

mai important risc cu care se confrunta banca. El constă în probabilitatea de a pierde din nerespectarea

de către clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate să fie totală sau parţială. Acest risc

creşte odată cu numărul de clienţi, cu volumul creditului acordat şi cu nivelul ratei dobânzii. In gestiunea

acestui risc, băncile urmăresc întocmirea şi analizarea unui dosar de creditare, stabilesc reguli de

diviziune a riscului şi caută să-şi diversifice portofoliul de credite.

Riscul de credit înglobează atât riscul în activitatea de creditare propriu-zisă cât şi în alte

tranzacţii iniţiate pentru clienţii băncii, cum sunt: emiterea de scrisori de garanţie,

3

deschiderea/confirmarea de acreditive, avalizarea, scontarea unor efecte de comerţ prezentate de clienţi,

investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare, alte facilităţi acordate clienţilor.

1.2. Modalităţi de gestionare a riscului de credit

Gestiunea riscurilor activităţii bancare de creditare presupune atât identificarea şi analiza riscurilor

şi a factorilor de influenţă, cât şi un studiu statistic de măsurare a riscurilor care afectează activitatea

bancară de creditare. Studiul statistic oferă o imagine completă şi riguroasă a probabilităţii ca

neprevăzutul să se producă, iar activitatea de creditare bancară să devină riscantă.

Gestionarea riscului de credit se poate realiza înainte de a lua decizia de creditare şi spunem că

avem de a face cu o gestionare a priori sau după ce s-a luat aceasta decizie, când gestionarea este a

posteriori.

Gestionarea a priorii a riscului de credit constă în a lua acele măsuri şi a stabili acele criterii de

acordare a creditului astfel încât să se evite pierderile sau acestea să fie minime. In principal sunt vizate

următoarele aspecte:

o falimentul unui debitor să aibă consecinţe minime asupra băncii ;

o plafonarea creditului acordat către un singur client, în funcţie de soliditatea sa financiară.

Aici trebuie remarcat că există astfel de norme la nivel macroeconomic, prin care

autorităţile monetare şi de credit plafonează angajamentele băncii în funcţie de fondurile

sale proprii ;

o diversificarea riscurilor pentru ca în cazul în care acestea se manifestă, impactul negativ

la nivelul băncii să fie minim.

Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizează în primul rând urmărirea creditului si în caz

de nerambursare a acestuia, reducerea riscurilor prin valorificarea optimă a garanţiilor. Tot aici putem

include şi furnizarea de informaţii statistice, pentru a ajuta în cazul gestionării a priori, la stabilirea unor

criterii de creditare. Această gestionare creşte în importanţă în cazul acordării creditului sub forma unei

linii de creditare. In acest caz, banca urmăreşte respectarea angajamentelor debitorului şi în baza

acestora permite eliberarea de noi tranşe de credit.

In scopul evaluării şi diminuării riscului în activitatea de creditare se va avea în vedere politicile

generale de diminuare a riscului de credit şi se referă atât la clienţii persoane juridice cât şi la persoanele

fizice sau persoanele aflate în relaţii speciale cu banca, şi privesc, în principal, următoarele:

o Volumul şi structura creditelor (lei/valută, maturităţi) este determinată de volumul şi structura

resurselor de creditare atrase de la clientelă, fiind interzisă acordarea de credite pe termen de

4

peste 90 de zile pe seama resurselor la vedere mai mult de cca 30% din soldul mediu permanent

al acestor disponibilităţi ;

o Limitarea accesului la credite a agenţilor economici cu datorii restante către bugetul statului şi

bugetul asigurărilor sociale de stat al căror mod de plată nu a fost reglementat ;

o Nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii, comunicate

lunar de Direcţia Generală de Metodologie şi Management al Riscurilor unităţilor bancare

teritoriale pentru a fi avute în vedere de acestea în activitatea de creditare ;

o Suma totală a expunerilor mari nu poate depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii; în

vederea stabilirii expunerilor mari, banca monitorizează în permanentă expunerea faţă de clienţii

săi care au calitatea de debitori unici, precum şi expunerea faţă de primii 100 de clienţi ai băncii ;

o Toate creditele, scrisorile de garanţie şi orice alte angajamente în lei şi valută pe termen scurt,

mediu şi lung acordate unui agent economic nu pot depăşi de 12 ori capitalurile proprii ale

agentului economic respectiv. Prin capitalurile proprii ale agentului economic, se intelege

capitalul social si primele legate de capital, diferentele din reevaluare, rezervele, fondurile,

rezultatul reportat din anii precedenţi, rezultatul exerciţiului, subvenţiile pentru investiţii,

provizioanele reglementate, precum şi aportul intreprinzătorului individual (ct.108), dacă există

angajamentul scris, în forma autentică, privind menţinerea acestuia pe toată durata creditării.

o Regiile autonome pot contracta credite în proporţie de cel mult 20% din veniturile brute realizate

în anul precedent sau pot emite titluri negociabile pe piaţă, în aceeaşi limită, pentru acoperirea

cheltuielilor curente, atunci când mijloacele acestora sunt insuficiente în decursul unui an.

o Valoarea totală a împrumuturilor angajate de autorităţile administraţiei publice locale nu poate

depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate de acestea pe durata anului fiscal în care

se face împrumutul (venituri curente, venituri din capital şi venituri cu destinaţie specială).

o In cazul clienţilor incluşi în programe guvernamentale speciale de restructurare, redresare

financiară etc., banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste

programe, cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de organele abilitate.

o Acordarea de credite şi eliberarea de scrisori de garanţie în lei şi valută, pe termen scurt, mediu şi

lung pentru subunităţile fără personalitate juridică, care potrivit actelor de constituire aparţin

unor regii autonome, societăţi comerciale, sau altor unităţi centrale care se constituie ca un singur

debitor, se va efectua de către sucursalele judeţene, sucursalele şi agenţiile băncii în limita

competenţelor stabilite, numai după obţinerea avizului scris de la Direcţia Generală de

Metodologie şi Management al Riscurilor din Centrala băncii, din care să rezulte că sunt

5

îndeplinite condiţiile de acordare, competenţele de semnare a contractului de credite şi de gajare

în favoarea băncii a unor bunuri din patrimoniu economic.

Pentru o mai bună gestionare a riscului în activitatea de creditare, banca îşi stabileşte limite de

risc pentru fiecare client al său faţă de care înregistrează expunere.

Limita de risc reprezintă nivelul maxim potenţial la care se poate expune banca faţă de un singur

debitor, provenind din credite, scrisori de garanţie, avaluri, efecte de comerţ scontate, investiţii în acţiuni

şi alte valori mobiliare, alte facilităţi, fiind stabilită de bancă pe baza tuturor informaţiilor financiare şi

nefinanciare disponibile în raport cu debitorul respectiv.

Limita de risc are caracter confidenţial, utilizându-se numai pentru uzul intern al băncii, de către

persoanele autorizate, în contractele de credite/garanţii care se incheie între bancă şi clienţii săi

înscriindu-se datele aferente tranzacţiilor aprobate în cadrul limitelor de risc stabilite.

Stabilirea limitelor de risc se face pe baza analizei interdependente a aspectelor financiare şi

nefinanciare care caracterizează activitatea clientului, a reputaţiei de care acesta se bucură în

comunitatea de afaceri internă şi internaţională.

Stabilirea limitelor de risc are la bază analiza cash flow-ului previzionat, fundamentat pe baza

contractelor certe şi potentiale, cât şi pe capacitatea de rambursare a clienţilor.

In activitatea de acordare a creditelor şi eliberare a scrisorilor de garanţie bancară pentru

operaţiuni comerciale şi/sau necomerciale care privesc afaceri cu parteneri străini, banca va urmări

încadrarea în limita de expunere stabilită în raport cu riscul de ţară.

Din acest punct de vedere tarile au fost impartite in grupe de risc în funcţie de situaţia politică şi

economică recunoscută pe plan mondial.

La calculul cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de credit, instituţiile de credit pot

utiliza, pentru determinarea valorii ponderate la risc a expunerilor, abordarea standard sau, cu aprobarea

Băncii Naţionale a României, abordarea bazată pe modele interne de rating.

Analiza expunerii la riscul de credit se desfăşoară atât la nivelul global al portofoliului de credit,

cât şi la nivelul dosarelor de credit şi urmăreşte identificarea problemelor specifice activităţii de

creditare atât din punct de vedere al managementului de sucursală (organizare, orientare comercială,

expunere la riscul de credit) cât şi din punct de vedere executiv (profesional şi procedural).

6

1.3. Indicatori utilizaţi pentru evidenţierea riscului global de credit

Evidenţierea riscului global de credit se poate realiza cu ajutorul unor indicatori. Aceştia pot da

informaţii cu privire la calitatea portofoliului de credite şi la evoluţia acestuia.

Indicatorii de măsurare a riscului global de creditare cuprind indicatori de structură, de dinamică şi

indicatori relativi.

Indicatorii de structură sunt exprimaţi procentual şi cuprind :

structura activelor bancare (SAB) se determină după relaţia:

SAB=TA

PA /*100 (2.6)

unde:A - active;

P - plasamente;

TA - total active.

ponderea creanţelor totale (PCT) în total active:

PCT= 100*TA

CT (2.7)

unde:CT - creanţe totale;

TA - total active.

pondrea creditelor (PC) dintr-un anumit tip în total active:

PC= 100*TA

CI (2.8)

unde:CI - credite de investiţii

TA - total active.

ponderea creditelor restante (PCR) sau neperformante în total credite sau total active:

PCR= 100*TA

CR (2.9)

unde:CR - credite restante;

TA - total active.

gradul de îndatorare pe termen lung (GI) :

GI= 100*CP

PT (2.10)

unde:PT - pasive totale;

CP - capital propriu.

7

Indicatorii dinamicii calculaţi ca raport între două nivele înregistrate la momente diferite se

utilizează pentru caracterizarea în timp a variaţiei medii relative. Se calculează dinamica fondului de

rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite care exprimă modul în care sunt anticipate

evoluţia expunerii la riscul de creditare astfel cu cât creşterea rezervelor planificate pentru care se

constituie provizioane este mai mare cu atât banca anticipează pierderi mai mari iar calitatea

portofoliului de credite se diminuează. Se mai poate calcula şi dinamica activelor, a creditelor totale

interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creştere accelerata.

Indicatorii relativi corelează activele bancare cu capitalul şi fondurile bancare dând o expresie

cantitativa raportului dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei expuneri astfel :

ponderea profitului net (PPN) în total credite neperformante :

PPN= 100*CN

PN (2.11)

unde: PN - profit net;

CN - credite neperformante.

ponderea fondului de rezervă (PFR) în total credite neperformante:

PFR= 100*CN

FR (2.12)

unde: FR - fond de rezervă;

CN - credite neperformante.

Identificarea depăşirii limitelor pentru unii din aceşti indicatori ca urmare a monitorizării atente a

acestora face posibilă semnalizarea în avans a apariţiei unor probleme pe parcursul procesului de

creditare.

8

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA RISCULUI DE CREDIT IN ROMÂNIA

2.1 Expunerea la riscul de credit

Creditele şi plasamentele se clasifica în următoarele categorii:

- standard;

- în observaţie;

- substandard;

- îndoielnic;

- pierdere.

Această clasificare se realizează aplicând simultan criteriile:

a) serviciul datoriei : capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată ca

număr de zile de întârziere la plata de la data scadenţei.

b) performanţa financiară : reflectarea potenţialului economic şi a solidităţii financiare a unei

entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (lichiditate,

solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi (calitatea managementului, a acţionariatului, a

garanţiilor). Categoriile de performanţă financiară sunt notate de la A la E în ordinea descrescătoare a

calităţii acesteia.

c) iniţierea de proceduri judiciare : hotărârea de către instanţă a începerii procedurii de faliment

sau declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoane fizice sau juridice.

9

Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea provizioanelor specifice pentru riscul

de credit, aplicând următorii coeficienţi de provizioane:

Standard In observaţie Substandard Indoielnic Pierdere

0 0,05 0,2 0,5 1

Aceşti coeficienţi se aplică la o baza de calcul determinată prin deducerea din expunerea băncii

faţă de debitor a garaţiilor accceptate de către BNR, însă deducerea se calculează doar dacă nu s-au

iniţiat proceduri judiciare, iar serviciul datoriei este sub 90 de zile.

Coeficienti de deducere din expunerea băncii faţă de entitatea de risc :

0,5 pentru :

- ipoteci în favoarea băncii de ranguri superioare ipotecilor instituite în favoarea altor creditori,

asupra locuinţelor care sunt sau vor fi ocupate de debitor sau care sunt date în chirie de către acesta ;

0, 8 pentru :

- garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor de dezvoltare multilaterala sau ale

Băncii Europene de Investiţii ;

- titluri emise de către băncile de dezvoltare multilaterala sau de către Banca Europeană de

Investiţii;

- garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor locale din România, ale

administraţiilor regionale sau locale din ţările din categoria A ;

1 pentru :

- garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiei publice centrale de specialitate

a statului român sau ale BNR ;

- titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a statului român sau de BNR ;

- garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor publice centrale, băncilor

centrale din ţările din categoria A sau ale Comunităţilor Europene ;

- titluri emise de administraţiilor publice centrale, băncile centrale din ţările din categoria A sau

ale Comunităţilor Europene ;

- depozite colaterale plasate la banca însăşi ;

- certificate de depozit sau instrumente similare emise de banca însăşi şi încredinţate acesteia.

10

Pe baza coeficienţilor de deducere se determină expunerea ajustată( expunerea băncii faţă de

debitor din care se scade valoarea garanţiilor).

Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit, BNR impune

următoarele limite în procesul de acordare a creditelor:

- nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a

expunerilor mari nu va putea depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii;

- suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca nu poate

depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii;

- suma totală a împrumuturilor nete acordate de banca personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia,

nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.

Prin expunere se înţelege orice angajament asumat de bancă faţă de un singur debitor, în lei şi

valută, indiferent dacă este efectiv sau potenţial, evidenţiat în bilanţul contabil sau în afara bilanţului,

încluzând, fără a se limita la acestea:

- credite;

- efecte de comerţ scontate;

- investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare;

- efecte de comerţ avizate;

- garanţii emise;

- acreditive deschise sau confirmate;

- plafoanele de expunere aprobate pentru operaţiunile de factoring în lei;

- alte angajamente.

In conformitate cu prevederile Legii bancare nr.58/1998, "la acordarea creditelor, băncile

urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenţă. In acest scop,

băncile cer solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare".

Dupa natura lor, garanţiile pot fi:

a) Garanţii reale;

b) Garanţii personale ;

c) Garanţii intrinseci.

Garanţiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unui bun al

debitorului în vederea asigurării executării obligaţiei asumate. Bunul constituit drept garanţie este

protejat de la urmărirea celorlalţi creditori chirografari - a căror creanţa nu este însoţită de nici o formă

11

de garanţie reală sau personală, sau garanţia are un grad de prioritate inferior celui al băncii - fiind, deci,

destinat urmăririi şi satisfacerii cu prioritate a creanţei garantate.

Garanţiile reale conferă creditorului garantat:

- dreptul de preferinţă în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului respectiv

se va asigura mai intai satisfacerea integrală a creditorului garantat şi numai ceea ce prisoseşte va servi

satisfacerii pretenţiilor celorlalţi creditori;

- drept de urmărire, în temeiul căruia creditorul va putea urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla,

în măsura necesară satisfacerii creanţei garantate.

Garanţiile reale sunt:

- garanţii reale mobiliare (gajul propiu-zis - ce poate fi la rândul sau cu deposedarea debitorului

de bunul afectat drept garanţie sau ţară deposedarea acestuia de bunul adus în garanţie);

- garanţii reale imobiliare (ipotecă);

Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin care una sau mai multe

persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plăteasca acestuia datoria

debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el insuşi.

Formele de garanţii personale aplicabile conform reglementărilor în legislaţia românească, sunt:

- fidejusiunea (cauţiunea) ;

- garanţiile prezentate sub formă de scrisori de garanţie emise de bănci, instituţii financiare şi de

asigurări şi autorităţi administrative (ministere), companii inter(naţionale) ce au această competenţă;

- garanţiile personale reglementate de legi speciale, dar care se întemeiază pe ideea de

fidejusiune (de exemplu: garanţia constituită de o terţă persoană pentru acoperirea eventualelor pagube

ce ar fi cauzate unui agent economic de către un gestionar .

Garanţiile intrinseci se referă la garanţiile incluse în caracteristicile operaţiunii înseşi şi care nu

fac obiectul înregistrării în posturile în afara bilanţului( de exemplu : valorile primite în pensiune simplă,

titluri primite în pensiune livrată, etc).

Cesiunea de creanţă - deşi nu face parte din categoria garanţiilor reale sau personale - întrucât

este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor, se constituie pentru garantarea propriu-zisa a

creditelor acordate de bancă şi a dobânzilor aferente. Prin rezultatul sau, cesiunea de creanţă asigură, ca

orice garanţie, recuperarea creanţelor băncii, dacă aceasta a fost constituită cu respectarea întocmai a

prevederilor legale în vigoare.

12

Pentru aplicarea permanentă a prudenţei bancare, ca principiu fundamental ce caracterizează

activitatea băncii, unităţile bancare teritoriale vor accepta, în funcţie de situaţia concretă a fiecărui

solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multor garanţii (mix de garanţii) dintre cele prezentate:

- garanţii necondiţionate de la Guvernul Romaniei ;

- garanţia bancară;

- depozitul bancar (cash-ul colateral);

- contractul de asigurare pentru neplată ratelor de credit şi a dobânzilor aferente (asigurarea de

risc financiar);

- cesiunea de creanţă;

- ipotecă;

- contractul de garanţii reale mobiliare, reglementat de Legea nr.99/1999;

- fidejusiunea (cauţiunea);

- garanţia de firmă (companie);

- planul de afaceri;

- alte garanţii.

La gestiunea globală a riscului de credit un rol important este jucat de existenţa şi respectarea

unor reglementari de prudenţă bancară în domeniul angajării băncii în operaţiuni de plasament şi, în

special, în operaţiuni de creditare. Principalele aspecte vizate de aceste reglementari sunt:

1. expunerea maximă faţă de un singur debitor – în conformitate cu normele româneşti, o bancă poate

să acorde credite unui singur client în limita maximă a 20 % din fondurile sale proprii (mai mult în

ţări dezvoltate). Această reglementare actionează în sensul limitării pierderilor băncii în cazul în care

clientul devine insolvabil.

2. expunerea maximă agregată – încadrează volumul creditelor mari acordate de bancă la maximum 8

ori fondurile sale proprii. Se consideră credit mare atunci când totalitatea angajamentelor faţă de un

singur debitor depăşeste 10 % din fondurile proprii ale băncii.

3. constituirea provizioanelor specifice de risc în funcţie de calitatea creditelor acordate – băncile sunt

obligate să-şi constituie comisioane la un nivel procentual faţă de valoarea creditului în funcţie de

calitatea creditelor. Pentru a stabili calitatea creditelor se folosesc două criterii de apreciere:

performanţele financiare ale debitorului şi serviciul datoriei.

13

Limitarile cu privire la expuneri nu se aplică potrivit legii valorii calculate ca diferenţa între

valoarea expunerii instituţiei de credit faţă de debitor şi produsul între valoarea expunerii şi următoarele

procente :

0% pentru :

- expuneri din activul bilanţier şi din afara bilanţului ale instituţiei de credit faţă de

administraţiile centrale şi băncile centrale ale ţărilor din zona A( ţările membre ale

OECE şi România) şi faţă de Comunităţile Europene ;

- elemente din activul bilanţier şi din extrabilanţ garantate de administraţiile centrale şi

băncile centrale ale ţărilor din zona A şi de Comunităţile Europene ;

- expuneri din activul bilanţier şi din afara bilanţului ale instituţiei de credit faţă de

administraţiile centrale şi băncile centrale ale ţărilor din zona B( ţări care nu sunt în zona

A), exprimate şi finanţate în moneda naţională a împrumutatului ;

- elemente din activul bilanţier şi din extrabilanţ garantate cu titluri emise de

administraţiile centrale şi băncile centrale din zona A sau de Comunităţile Europene sau

sub formă de depozite colaterale în numerar plasate de instituţia împrumutatoare,

certificate de depozit sau instrumente similare emise de instituţia de credit şi încredinţate

acesteia.

20% pentru :

- expuneri din activul bilanţier şi din afara bilanţului ale instituţiei de credit faţă de

administraţiile locale şi regionale şi instituţiile de credit( sume care nu constituie fonduri

proprii ale acestor instituţii de credit) din ţările din zona A ;

- elemente din activul bilanţier şi din extrabilanţ garantate de către administraţiile locale şi

regionale şi instituţiile de credit din ţările din zona A ;

- expuneri din activul bilanţier şi din afara bilanţului ale instituţiei de credit faţă de

administraţiile locale şi regionale şi instituţiile de credit( sume care nu constituie fonduri

proprii ale acestor instituţii de credit) din ţările din zona B cu scadenţa reziduala < = 1 an

de zile.

50% pentru :

- împrumuturi garantate cu ipoteci în favoarea instituţiei de credit de ranguri superioare

ipotecilor instituite în favoarea altor creditori asupra unor proprietăţi rezidenţiale ;

- împrumuturi garantate în opinia BNR cu participaţii în societăţi finlandeze din domeniul

locativ.

14

100% pentru :

- elemente din activul bilanţier şi din extrabilanţ ale instituţiei de credit altele decât cele

menţionate mai sus.

După primul criteriu, performanţele financiare ale debitorului, creditele pot fi încadrate într-una

dintre următoarele cinci categorii:

o categoria A – performanţele financiare sunt foarte bune şi permit rambursarea şi plata

dobânzilor la scadenţă.

o categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar fără certitudinea

că acestea pot fi menţinute în viitor;

o categoria C – performanţele financiare sunt satisfacatoare, dar prezintă o tendinţă de

înrăutăţire ;

o categoria D – performanţele financiare sunt reduse şi cu o tendinţă de ciclicitate ;

o categoria E – performanţele financiare arată pierderi şi incapacitate de rambursare.

Performanţele financiare ale unui debitor pot fi evidenţiate şi prin rating. Ratingul reprezintă o

apreciere sub forma unei note sau a unui calificativ, acordată debitorului în baza unei analize

economico-financiare efectuată de agenţia de rating.

Al doilea criteriu, serviciul datoriei, poate fi apreciat ca:

o bun – daca ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă sau cu întârzieri de maxim 7 zile ;

o slab – daca ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere cuprinsă între 7 si 30 zile ;

o necorespunzător – daca ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 zile.

2.2 Acordurile Basel I şi Basel II

Primul acord Basel a fost instituit în 1988 pentru a coordona reglementările globale din sectorul

financiar - bancar şi pentru a institui cerinţele minime de capital în scopul eliminării ameninţărilor venite

din partea băncilor  cu politici de capital instabile.

De la introducerea primului acord, activităţile din sectorul bancar (prin prisma practicilor de

management al riscului sau abordările privind supervizarea şi pieţele financiare) au trecut printr-o serie

de transformări majore. Tehnicile avansate de management al riscului au evoluat spre soluţii mai

specializate de tratare a riscurilor. Un punct slab al primului acord Basel este relativa inflexibilitate în

adresarea acestor noi provocări. In încercarea de a elimina limitările acestui acord, Comitetul Basel a

decis conceperea unei noi versiuni: Basel II.

15

Cele patru obiective principale din spatele Basel II sunt:

o Asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar la nivel global;

o Ajungerea la un nivel de competitivitate egală;

o Furnizarea unei abordări mai competitive pentru abordarea riscurilor şi promovarea celor

mai bune practici în managementul riscurilor;

o Furnizarea unei abordări aplicabile la nivel global în procesul de evaluare a capitalului.

Evaluarile BRI şi CE au stabilit ca Basel I reprezintă un cadru insuficient de flexibil pentru a

surprinde întreg spectrul profilului de risc al instituţiilor de credit, deoarece:

o utilizează un număr relativ restrâns al ponderilor de risc de credit pentru expunerile băncilor

(0%, 20%, 50% şi 100%) ;

o instrumentele de diminuare a riscului de credit sunt insuficient de dezvoltate (nu se recunosc ca

diminuatoare de risc de credit garanţiile oferite de administraţiile locale şi regionale, entităţi din

sectorul public sau alte entităţi cu rating ridicat, utilizarea instrumentelor derivate) ;

o Basel I nu prevede modalităţi şi proceduri complexe de supraveghere a instituţiilor de credit.

Basel II reprezintă o provocare pentru sistemul bancar european. In condiţiile în care Basel I este

depăsit de realităţile prezentului, BCBS (Basel Committee on Banking Supervision) a sesizat necesitatea

unui nou acord, şi a intrat în rolul său de promotor al stabilităţii bancare, reglementând situaţia.

Sistemul bancar, deseori zguduit de crahuri, a simţit nevoia să se autoprotejeze încă din deceniul

al treilea al secolului XX, dar numai după ce fenomenul globalizării economiei mondiale şi-a înteţit

ritmul dezvoltării şi, sub influenţa apariţiei petrodolarilor, s-a reuşit constituirea unui for colocvial, care

să deţină o autoritate larg recunoscută.

            In 1974 a avut loc la Basel prima reuniune a comitetului pentru supraveghere bancara – BCBS –

Basel Committe on Banking Supervision, organism constituit din reprezentanţii băncilor centrale şi

forurilor de reglementare din SUA, Japonia, Canada, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia (adică

grupul G7) + Elveţia, Suedia, Olanda, Belgia şi Luxemburg.

            Primele reglementări au avut un caracter mai mult de împărţire regională a sferelor de influenţă,

ceea ce a condus la o nemulţumire cvasi-generală, ajungându-se în 1988 la un prim acord de

reglementare propriu-zisă a pieţei monetare.

            Acordul Basel I (1988)  a stabilit o cuantificare a riscului de expunere a băncilor, cea mai

importantă reglementare fiind aceea de stabilire a unui prag de 8% pentru raportul dintre capitalul

propriu şi expunerea unei bănci. Practic s-a pus problema performanţei în gestionarea portofoliului de

credite.

16

In contextul maturizării metodologiilor de calcul al riscului şi a ignorării riscului operaţional în

Acordul Basel I, dar şi a dezvoltării de către marile consorţii bancare a unor soluţii proprii de evaluare a

riscurilor bazate pe metode probabilistice, care estimează pierderile potenţiale aferente riscului de credit,

de piaţă şi operaţional, s-a ajuns la necesitatea unui nou acord. După consultarea instituţiilor bancare

direct vizate de noul acord timp de câţiva ani, la sfârşitul anului 2003 a apărut Acordul Basel II.

Basel II permite băncilor să opteze între un model de bază - în care calculul porneşte în principal

de la factori cantitativi – şi mai multe modele avansate care pun accentul pe factorii calitativi ai

portofoliului şi permit adaptarea în funcţie de necesităţi pentru fiecare bancă în parte. Concomitent

acordul presupune şi modificarea organizării interne, prin stabilirea de noi proceduri şi prin definirea

nivelelor de responsabilitate.  

            Acordul Basel II utilizează un concept bazat pe trei piloni (“three pillars”): cerinţe minime de

capital, supravegherea sistemului şi disciplinară bancară, cu scopul de stabilitate financiară a sistemului.

            Primul pilon are în vedere majorarea capitalului băncii în concordanţă cu trei elemente

principale ale riscului: riscul de creditare, riscul operaţional şi riscul de piaţă. La acest nivel se iau în

considerare doar aceste trei riscuri, apreciindu-se că restul riscurilor nu pot fi cuantificate.

            Al doilea pilon – supravegherea sistemului – oferă băncilor centrale mai multe instrumente de

lucru faţă de cele din acordul precedent. Deasemenea se reglementează cadrul pentru celelalte riscuri la

care trebuie să faca faţă băncile, precum riscul de lichiditate, riscul legislativ, etc.

            Al treilea pilon – disciplină bancară - obligă băncile la o transparenţă superioară, fiind creat

pentru a permite sistemului bancar să aibă o mai bună reprezentare a situaţiei generale a băncii din punct

de vedere al riscului total la care este expusă. Informaţiile care sunt obligatorii de publicat vor fi exacte

şi detaliate. Metodele de raportare se vor uniformiza prin întroducerea la nivelul sistemului bancar a

Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară.         

Schimbările sunt fundamentale, Basel II reprezintă un moment de cotitură atât în practică, cât şi

în teoria managementului de risc. Noul acord desfiinţează graniţele naţionale, reglementând la nivel

global şi eliminând tentaţia - şi poate tendinţa - băncilor de a avea un portofoliu de o calitate mai redusă.

Pentru aplicarea modelelor mai avansate este necesar că băncile să aibă la dispoziţie baze de date

pe perioade mai lungi de timp, care să stea la baza fundamentării indicatorilor. De exemplu, pentru

metoda IRB utilizată pentru evaluarea riscului de credit, pentru calculul PD (probability of

default/probabilitatea de neplata), băncile au nevoie de date pentru 5 ani, iar pentru LGD (loss given

default/pierderea datorata neplatii) sau EAD (exposure at default/expunerea la neplata) date pentru 7

ani.           

17

            Aplicarea noilor reglementări necesită însă investiţii. Conform unui studiu realizat de firmă de

consultanţă Ernst & Young împreună cu revista The Economist asupra a peste 300 de banci europene

(din care trei româneşti), costul mediu al implementării va fi de 70 milioane de dolari. Băncile mici, care

nu vor opta pentru modelul de bază vor cheltui mai puţin, probabil sub 50 milioane de dolari, fiind dat

de exemplu un grup bancar din Grecia care a estimat costurile undeva între 25 şi 35 de milioane dolari.

            Problema costurilor este însă foarte complexa, implicând pe de o parte investiţii continue în IT,

dar şi de şcolarizarea personalului în managementul riscului.

Basel II se aplică începând cu 1 ianuarie 2007. Totuşi, pentru anul 2007 băncile pot să exercite

opţiunea de a aplica în continuare Basel I, termenul limită fiind aşadar 1 ianuarie 2008.

Băncile au deja în desfaşurare proiecte de implementare a noilor reglementări, care se desfăşoara

cu maximă atenţie, ştiind foarte bine ca autorităţile de supraveghere – am numit aici BNR în cazul

României – vor sancţiona prompt orice derapaj. In fapt acestea nu sunt posibile, activitatea fiecărei bănci

fiind auditată de firme cu renume internaţional.  

Este evident că Basel II are o influenţă importantă a supra viitorului economic al ţării, în primul

rând printr-o creditare corectă, productivă. Dar acesta reprezintă doar unul dintre noile instrumente care

vor acţiona asupra României având rolul de însănătoşire a creşterii economice.

Florin Georgescu, prim-viceguvernatorul Băncii Naţionale a României (BNR), a declarat că

dezvoltarea fondurilor de garantare şi aplicarea regulamentului Basel II vor determina reducerea

costurilor de finanţare atât pentru bănci cât şi pentru beneficiarii împrumuturilor.

"Provizioanele pe care le constituie băncile vor scadea pentru că se aplică principiul substituirii bonităţii

beneficiarului cu cea a garantului. De asemenea, cerinţele de capital ale băncilor se vor reduce ca urmare

a calităţii de diminuator de risc de credit a garanţiilor emise de fond", a precizat Georgescu la un

seminar pe tema fondurilor de garantare. Prim-viceguvernatorul a adăugat că, în baza garanţiilor oferite

de fonduri, se vor reduce provizioanele constituite de bănci şi cerinţele de capital.

Reglementările Basel II recunosc garanţiile în funcţie de calitatea emitentului şi de contractul de

garantare, care nu trebuie să conţină clauze potrivit cărora fondurile de garantare să poată reduce

valoarea garanţiei, să o anuleze sau să crească nivelul costurilor. Spre deosebire de Basel II,

reglementările Basel I, aflate în vigoare în prezent, nu recunosc garanţiile oferite de fonduri.

Implementarea Basel II va conduce la:

• dezvoltarea pieţei agentiilor de rating;

• dezvoltarea bazelor de date statistice şi a metodelor econometrice pentru fundamentarea

modelelor interne ale băncilor.

18

Bibliografie :

1. Dedu Vasile, ’’Gestiune bancara’’, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

2001

2. www.bnro.ro

3. www.cadranpolitic.ro

19