rezumat teza doctorat..doc

32
Universitatea Bucureşti Facultatea de Litere REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT EUFEMISME ŞI DISFEMISME ÎN DISCURSUL PUBLIC Coordonator: Prof. univ. dr. Florica Niculescu Doctorand: Cătălina Popescu

Upload: emima-genoveva-andrei

Post on 09-Feb-2016

147 views

Category:

Documents


3 download

DESCRIPTION

Rez

TRANSCRIPT

Universitatea Bucureşti

Facultatea de Litere

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

EUFEMISME ŞI DISFEMISME

ÎN DISCURSUL PUBLIC

Coordonator:

Prof. univ. dr. Florica Niculescu

Doctorand:

Cătălina Popescu

- 2009 -

SUMAR

● ARGUMENT

1. Scopul lucrării

2. Structura lucrării

I. DEFINIREA TERMENILOR

1. Eufemismele

2. Disfemismele

3. Cacofemismele

4. Pseudoeufemismele ironice

5. Ortofemismele

6. X-femismele

7. Disfemismele eufemistice şi eufemismele disfemistice

8. Tabuul

9. Concluzii

II. O PREZENTARE ÎN DIACRONIE ŞI ÎN SINCRONIE A UTILIZĂRII EUFEMISMELOR

1. Prezentarea diacronică. Domeniile de utilizare a eufemismelor

1.1. Interdicţiile religioase

1.2. Interdicţiile sexuale

1.3. Interdicţiile sociale

1.4. Interdicţiile politice

1.5. Concluzii

2. Prezentarea sincronică. Metode de persuadare şi de atenuare prin utilizarea eufemismelor în

anunţurile publicitare, în reclame şi în discursul politic

2.1. Metode de persuadare şi de atenuare prin utilizarea eufemismelor în anunţurile

publicitare

2.1.1. Matrimoniale

2.1.2. Cereri/Oferte serviciu

2.1.3. Vânzări auto/apartamente

2.1.4. Decese/Comemorări

2

2.2. Metode de persuadare prin utilizarea eufemismelor în reclamele publicitare

2.3. Metode de persuadare prin utilizarea eufemismelor în discursul politic

2.4. Concluzii la capitolul O prezentare în diacronie şi în sincronie a utilizării

eufemismelor

III. MIJLOACE DE REALIZARE A EUFEMISMELOR

1. Mijloace lexicale de realizare a eufemismelor

1.1. Procedee interne

1.1.1. Diminutivarea

1.1.2. Deraierea lexicală

1.1.3. Abrevierea

1.1.4. Siglarea

1.2. Procedee externe – împrumutul

1.2.1. Neologismele adaptate

1.2.2. Xenismele

1.3. Procedee mixte – calcul lingvistic

1.3.1. Calcul frazeologic

1.3.2. Calcul semantic

1.4. Concluzii

2. Mijloace semantice de realizare a eufemismelor

2.1. Sinonimia

2.2. Polisemia

2.3. Concluzii

3. Mijloace stilistice de realizare a eufemismelor

3.1. Metafora

3.2. Metonimia

3.3. Metalepsa

3.4. Sinecdoca

3.5. Pronominaţia

3.6. Oximoronul

3.7. Epitetul

3.8. Litota

3

3.9. Circumlocuţiunea

3.10. Ironia

3.11. Antifraza

3.12. Aluzia

3.13 Concluzii

4. Concluzii la capitolul Mijloace de realizare a eufemismelor

IV. ROLUL CONTEXTULUI ÎN TRANSFORMAREA EUFEMISMELOR ÎN DISFEMISME

V. DISFEMISMELE ÎN DISCURSUL PUBLIC

1. Disfemismele în anunţurile publicitare şi în reclame

2. Disfemismele în discursul politic

3. Concluzii

VI. EXPRIMAREA EUFEMISTICĂ ŞI PRINCIPIILE PRAGMATICE

1. Principiul cooperativ

2. Principiul politeţii

3. Concluzii

VII. EUFEMISMELE ŞI CORECTITUDINEA POLITICĂ

1. Promovarea exprimării corecte politic

2. Reacţii negative la exprimarea corectă politic

3. Concluzii

VIII. CONCLUZII

● INDICE DE TERMENI

1. Termeni şi sintagme eufemistice

2. Termeni şi sintagme disfemistice

● BIBLIOGRAFIE, SURSE, ABREVIERI

1. Bibliografie

2. Dicţionare

3. Dicţionare online consultate

4. Ziare, reviste

4

ARGUMENT

Am ales ca temă de cercetare utilizarea eufemismelor şi a disfemismelor în discursul public

deoarece am constatat că relaţiile interumane tind să se schimbe odată cu evoluţia societăţii.

Comunicarea prin cuvânt se transformă într-o falsă comunicare: cuvintele sunt selectate de emiţător

astfel încât să mascheze realitatea, în special când referirile se fac la aspectele neplăcute ale acesteia, şi

nu să o evoce în cel mai clar mod posibil.

Eufemismul este unul dintre mijloacele verbale cel mai des utilizate în comunicare, cu scopul de a

atenua impactul pe care un mesaj îl are asupra receptorului. Eufemismul este „produsul unei

constrângeri” (Seiciuc:2008, p. 22), iar în public emiţătorul îşi selectează termenii în funcţie de grupul

căruia i se adresează, evitând tabuurile acestui grup ţintă.

Tabuuri şi, implicit, interdicţii lingvistice, au existat dintotdeauna, dar evoluţia societăţii a

determinat schimbarea domeniilor în care acestea apar frecvent (conf. şi Galli de’Paratesi: 1964,

Burridge: 2006, DŞL). Am optat pentru analiza exemplelor din presa actuală scrisă şi online deoarece

am considerat că acest domeniu serveşte cel mai bine scopului cercetării noastre. Rolul presei este, prin

definiţie, comunicarea; comunicând, emiţătorul acţionează asupra receptorului, informându-l sau

manipulându-l, dar şi asupra lui însuşi, determinând modul în care este perceput în societate.

Utilizarea excesivă a eufemismului în încercarea nereuşită de a evita o realitate care nu poate fi

anulată a dus însă la degradarea eufemismului şi la transformarea acestuia în disfemism (vezi Hoggart:

1985, Allan & Burridge: 2001), termen ce păstrează tocmai conotaţiile negative şi este folosit în scop

contrar atenuării.

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze modul în care sunt utilizate eufemismele în discurs,

precum şi efectele în planul lexico-semantic, pragmatic şi al comunicării interpersonale, ale utilizării

eufemismului. De asemenea, vom urmări mecanismele transformării eufemismelor în disfemisme şi

stabilirea situaţiilor în care această transformare este intenţionată sau nu.

Sfera largă de utilizare a eufemismului şi, implicit, de apariţie a disfemismelor, impune alegerea

unor domenii ce vor fi prezentate şi cercetate, urmărindu-se mecanismele de realizare a exprimării

eufemistice, respectiv disfemistice, cauzele, scopurile şi efectele acestei exprimări. Dintre domeniile de

utilizare a eufemismului şi a disfemismului, ne propunem să luăm în discuţie doar câteva; ne vom ocupa

astfel de discursul politic şi de discursul publicitar.

5

Deşi utilizarea eufemismului în presa românească este frecventă, fenomenul nu este analizat şi,

uneori, nici remarcat, atenţia receptorilor fiind atrasă de exprimarea abruptă, nepoliticoasă, trivială

chiar, în special în discursul politic. Considerăm că este necesară urmărirea fenomenului, pentru a se

stabili în ce măsură se pot trasa reguli ale exprimării eufemistice, limite, precum şi pentru a se compara

discursul public românesc cu discursul public internaţional.

STRUCTURA LUCRĂRII

Capitolul I – DEFINIREA TERMENILOR

Cercetările asupra eufemismelor s-au extins în special odată cu impunerea, sub influenţa exercitată

de engleza americană, a limbajului corect politic.

Deoarece relativa noutate a temei propuse impune utilizarea unor termeni dintre care mulţi nu sunt

incluşi în dicţionarele explicative ale limbii române, am considerat necesar să dedicăm primul capitol al

acestei lucrări definirii termenilor. Eufemismul, termen de origine greacă, este un cuvânt sau o expresie

al cărei rol este de a substitui un termen considerat ofensator. Opusul său, disfemismul, are rolul de a

marca tocmai atitudinea ofensivă a vorbitorului. În ceea ce priveşte provenienţa disfemismelor, unele

sunt eufemisme care s-au degradat, altele sunt termeni care au avut dintotdeauna conotaţii negative.

Pe lângă eufemisme şi disfemisme, a căror utilizare va constitui subiectul cercetării noastre, am

definit cacofemismele, pseudoeufemismele ironice, ortofemismele, X-femismele, disfemismele

eufemistice şi eufemismele disfemistice, precum şi tabuul, pentru evitarea căruia se recurge la

eufemisme. Am remarcat că nu toţi aceşti termeni sunt atestaţi în dicţionarele explicative ale limbii

române. Pentru a-i defini, am utilizat dicţionarele explicative ale altor limbi (franceză şi engleză),

precum şi definiţiile date de cercetătorii care i-au impus şi care, în anumite cazuri, i-au creat (ex.

ortofemism şi X-femism, creaţi de Keith Allan şi Kate Burridge, în Allan & Burridge: 2006, p. 29).

Capitolul II - O PREZENTARE ÎN DIACRONIE ŞI ÎN SINCRONIE A UTILIZĂRII

EUFEMISMELOR

În prima parte a acestui capitol am făcut o scurtă prezentare a utilizării eufemismelor din

perspectivă diacronică. Abordarea diacronică a eufemismelor a dus la stabilirea unor cauze ce impun

6

utilizarea eufemismelor. Evoluţia societăţii implică schimbări la nivelul limbii, determinate de

constrângeri, de interdicţii, iar acestea diferă de la o epocă la alta. Interdicţiile religioase, specifice

societăţii primitive (Galli de’Paratesi: 1964) sunt înlocuite de cele sexuale, iar ulterior, în societatea

modernă, de interdicţiile sociale şi politice, culminând cu limbajul corect politic. Interdicţiile religioase

au impus crearea unor termeni eufemistici care, prin frecvenţă, s-au lexicalizat, fiind atestaţi în

dicţionare şi păstrându-şi funcţia eufemistică până în prezent; interdicţiile politice determină crearea

unor termeni cu durată de viaţă redusă, care se substituie frecvent şi care sunt accesibili unui număr

redus de vorbitori. Numărul eufemismelor religioase este finit, iar inovaţiile sunt minime. Eufemismele

sexuale au un grad mare de transparenţă, pentru că interdicţiile sexuale nu mai sunt atât de puternice.

Domeniul politic este cel mai deschis la eufemisme şi cel mai predispus la schimbare. Utilizarea

eufemismelor are ca scop evitarea aspectelor neplăcute ale realităţii, dar, dacă rolul eufemismelor din

domeniul religios şi sexual este de a evoca realitatea, menajând receptorul, eufemismele politice au rolul

de a masca realitatea, de a o falsifica, scopul utilizării lor fiind de a menaja emiţătorul şi de a-l manipula

pe receptor. Deşi funcţia eufemistică se păstrează, intenţia vorbitorului diferă de la o societate la alta: nu

se mai urmăreşte atenuarea impactului pe care mesajul îl poate avea asupra receptorului, ci persuadarea,

emiţătorul încercând să îi impună receptorului să adopte o anumită viziune asupra realităţii.

În partea a doua, destinată prezentării sincronice, ne-am îndreptat atenţia asupra utilizării

eufemismelor în presa scrisă şi online, în societatea actuală. Ca ilustrări am utilizat exemple preluate din

ziare şi reviste, precum şi de pe internet, de pe site-urile de ştiri şi de pe forumuri, folosind motorul de

căutare Google. Într-un număr redus de cazuri, exemplele au fost preluate din ştirile şi din reclamele

difuzate prin intermediul televiziunii. Cercetarea din perspectivă sincronică a eufemismelor a

determinat selecţia unor domenii de utilizare a acestora. Am optat pentru anunţurile publicitare,

pentru reclamele publicitare bazate pe text şi pentru discursul politic, deoarece am remarcat anterior

frecvenţa mare a eufemismelor în aceste tipuri de discurs şi pentru că presa, mijlocul prin care aceste

tipuri de discurs sunt difuzate, este accesibilă tuturor categoriilor de vorbitori şi constituie o oglindă a

societăţii actuale.

Dintre anunţurile publicitare, am optat pentru cele publicate la rubricile Matrimoniale, Cereri/

Oferte serviciu, Vânzări auto/ apartamente, Decese/ Comemorări.

Am constatat că, dintre anunţurile publicitare, cele de la rubrica Matrimoniale abundă în

eufemisme, multe dintre ele clişeizate (bărbat matur, relaţie civilizată, domn/doamnă cu obligaţii etc.)

7

şi, chiar dacă nu lexicalizate prin atestarea în dicţionare a sensului care le este conferit în aceste

anunţuri, transparente pentru receptori. Considerăm că explicaţia constă în faptul că interdicţiile ce

impun utilizarea eufemismelor sunt atât sexuale, cât şi sociale. Am constatat aceeaşi diversitate şi

transparenţă a eufemismelor din anunţurile de la rubrica Oferte serviciu prin care se solicită servicii

sexuale (escortă, companie, animatoare, masaj, operatoare videochat adulţi etc.); interdicţiile sunt de

aceeaşi natură ca şi în cazul anunţurilor prezentate anterior, ceea ce ne determină să considerăm că

multitudinea interdicţiilor ce acţionează concomitent asupra emiţătorului determină diversificarea

eufemismelor. Cel mai mare grad de clişeizare îl au eufemismele din anunţurile publicate la rubricile

Decese/ Comemorări.

Ocurenţa eufemismelor în reclamele publicitare este determinată de însuşi scopul reclamelor:

promovarea produsului şi persuadarea receptorului, pentru transformarea lui în cumpărător. Se preferă

termenii cu conotaţii pozitive (maturizarea tenului, în loc de “îmbătrânirea tenului”) şi cei neutri (lichid

în loc de “urină”, obişnuit în loc de “ieftin”). Pentru că există firme specializate în realizarea reclamelor,

ne-am fi aşteptat ca gradul de diversitate şi de originalitate a termenilor cărora li se conferă funcţie

eufemistică să fie mai mare. Am constatat însă că, deşi frecvenţa eufemismelor în reclame este mare,

diversitatea lor nu se ridică la nivelul scontat.

Discursul politic românesc este o sursă inepuizabilă de eufemisme, majoritatea preluate din

discursul politic internaţional. Scopul emiţătorului este de a-şi consolida puterea, de a manipula

receptorul, de a-i impune acestuia propriile opinii şi, de multe ori, de a dezinforma. Frecvenţa şi

diversitatea eufemismelor din acest tip de discurs duc la ermetizarea limbajului politic; receptorul

neavizat este incapabil să decodeze corect mesajul, pentru că nu există un cod comun emiţătorului şi

receptorului. Termenii sunt accesibili, aparent, tuturor categoriilor de vorbitori, dar sintagmele în care

sunt utilizaţi (pagube colaterale, proceduri alternative, operaţiuni de menţinere a păcii, foc prietenesc,

lovitură chirurgicală, creştere negativă, eliberare din funcţie etc.) determină schimbarea sensului lor.

Atenţia receptorului este dirijată dinspre sensul sintagmei, a cărui receptare ar duce la decodarea corectă

a mesajului, către sensul termenilor, aleşi intenţionat dintre cei inofensivi (operaţiune, procedură etc.)

sau pozitivi (prietenesc, pace, eliberare, creştere etc.). Scopul emiţătorului este de a dezinforma, dar în

acelaşi timp de a putea pretinde că a transmis informaţia. Diversitatea eufemismelor politice, durata de

viaţă scăzută şi rapiditatea cu care se substituie unele pe altele sunt rezultatul presiunilor

extralingvistice.

8

Capitolul III - MIJLOACE DE REALIZARE A EUFEMISMELOR

Exprimarea eufemistică implică atât apariţia unor noi cuvinte, cât şi modificări semantice

(generalizări sau restrângeri de sens) ale termenilor deja existenţi în limbă. Mijloacele de formare a

acestor cuvinte şi sensuri sunt diverse, încât ne-am propus o analiză şi o clasificare a acestora.

Am distins mijloacele lexicale de cele semantice şi de cele stilistice; pentru exemplificare am

utilizat atât enunţurile ce au servit ca texte-suport în capitolele precedente, cât şi exemple noi.

Prima parte a acestui capitol a fost consacrată mijloacelor lexicale de realizare a eufemismelor.

Termenii noi sunt creaţi prin procedee interne, externe şi mixte.

Dintre procedeele interne, am constatat că mai productive sunt diminutivarea şi deraierea lexicală

(prin comparaţie cu abrevierea şi siglarea).

Prin diminutivare se obţin termeni specifici registrului colocvial. Chiar şi atunci când contextul este

unul oficial (emisiuni televizate, articole ce conţin interviuri cu medici, cu nutriţionişti), prin utilizarea

eufemismelor în discurs se stabileşte o relaţie apropiată între participanţii la dialog, diferenţele de statut

social sau profesional fiind intenţionat ignorate sau atenuate. Diminutivele exprimă “o nuanţă de

simpatie şi de familiaritate din partea subiectului vorbitor” – DŞL). Rolul utilizării diminutivelor ca

eufemisme este acela de a atenua ideea că obiectele/persoanele/calităţile despre care se discută ( prostuţ,

plinuţ, grăsuţ, obrăznicuţ etc.) ar fi prezentate într-o lumină negativă. Familiaritatea astfel creată

accentuează ideea de toleranţă, de simpatie. Unele diminutive s-au lexicalizat ca disfemisme, exprimând

desconsiderarea, dispreţul, iar prin utilizarea lor se minimalizează valoarea referentului şi se creează o

familiaritate nepotrivită (ingineraş, scriitoraş, poetaş etc.).

Prin deraiere lexicală se obţin în special eufemisme disfemistice (pană, puşcă, pisici, pui etc.),

termeni care, prin forma lor, nu sunt ofensivi, dar care ofensează prin atitudinea vorbitorului şi prin

referentul la care trimit (organul sexual). Atât iniţiala , p, cât şi contextul (în special posesivele care le

determină) şi intonaţia garantează recuperarea sensului termenilor, de către receptor.

Împrumutul este procedeul extern prin care intră în limba română foarte multe cuvinte utilizate cu

funcţie eufemistică. Explicaţia constă în faptul că utilizarea eufemismelor, mai ales în scopul unei

exprimări corecte politic, este efectul influenţei străine asupra limbii române. Odată cu această influenţă,

este firesc să fie preluaţi chiar termenii care funcţionează ca eufemisme în celelalte limbi, în special în

limba engleză.

9

Este evident că, vorbind despre împrumuturi, ne referim la cele recente, iar acestea, la rândul lor, în

funcţie de gradul de adaptare la sistemul limbii române, se împart în neologisme care s-au adaptat

regulilor limbii române (reguli fonetice, ortografice, morfologice) şi în xenisme. Majoritatea

neologismelor adaptate sunt utilizate cu funcţie eufemistică în referirile la categoriile defavorizate

(instituţionalizat, dizabilitat etc.) sau la apartenenţa etnică (afro-american/ afroamerican). Tendinţa de a

păstra forma neadaptată se constată mai ales în cazul denumirilor profesiunilor care se bucură de un

prestigiu deosebit în ultimul timp, fără ca acest prestigiu să fie susţinut de studii sau de poziţia socială

(hairstylist, babysitter, chef, pentru “frizer/coafor”, “dădacă”, respectiv “bucătar”) şi în cazul termenilor

utilizaţi pentru referirile la aspecte intime (referitoare la igiena sexuală sau la servicii sexuale: safe sex,

safer sex, video chat). În aceste situaţii, xenismele au funcţie eufemistică, deoarece forma neadaptată

permite emiţătorului să îşi manifeste consideraţia faţă de referent/ receptor sau să atenueze impactul pe

care termenul românesc l-ar avea asupra participanţilor la actul de comunicare.

Calcul frazeologic (traducerea termenilor unei sintagme, cu preluarea sensului acesteia) şi calcul

semantic (atribuirea unui nou sens unui cuvânt) sunt procedee lexicale mixte prin care se obţin frecvent

eufemisme, dat fiind că termenii calchiaţi/sintagmele calchiate au deja funcţie eufemistică în limba din

care provin.

Productivitatea obţinerii de eufemisme prin calc frazeologic este datorată şi preferinţei pentru

exprimarea perifrastică, pentru circumlocuţiuni, atât în limba din care provine sintagma, cât şi în cea în

care este calchiată. Această preferinţă nu se constată doar în ceea ce priveşte calcurile. În general, cu cât

o unitate frazeologică este compusă din mai mulţi termeni, cu atât creşte şansa ca aceasta să aibă funcţie

eufemistică, pentru că efortul pe care îl face receptorul spre a recunoaşte referentul este mai mare. Cele

mai multe sintagme sunt preluate din limba engleză, limbă care influenţează limbajul politic românesc1:

proceduri alternative (engl. alternative proceeding), pagube/pierderi colaterale (engl. collateral

damage), lovitură chirurgicală (engl. surgical strike), creştere negativă (engl. negative growth), axa

răului (engl. axis of evil), discriminare pozitivă (engl. positive discrimination), foc prietenesc (engl.

friendly fire), cu nevoi speciale (engl. with special needs)2.

Aceste sintagme nu există doar în uz, ci sunt atestate în dicţionarele limbii engleze (cele recente,

doar în dicţionarele online, dar multe dintre ele şi în dicţionarele tipărite). Pentru unele este menţionată

1 „În plan politic şi social, principala explicaţie (asupra influenţei limbii engleze în terminologia politică românească – n.n.) vizează statutul englezei de lingua franca sau “limbă a globalizării”, demonstrat cu argumente ştiinţifice, politice, statistice şi sociolingvistice în lucrări consacrate special acestui subiect (sau procesului de globalizare în general).” (Stoichiţoiu – Ichim: 2003, p. 300)2 Pentru aceste exemple şi pentru altele, vezi şi Stoichiţoiu- Ichim: 2003, p. 299-322

10

funcţia eufemistică, aceste eufemisme fiind deja lexicalizate; altele îşi actualizează această funcţie doar

în context.

În a doua parte a acestui capitol am analizat mijloacele semantice de realizare a eufemismelor şi am

constatat că, substituindu-se frecvent unele pe altele din cauza presiunilor extralingvistice, a

interdicţiilor sociale şi politice, eufemismele creează serii sinonimice (ex.: infirm – handicapat – cu

dizabilităţi – cu nevoi speciale – provocat – diferit). Totuşi, nu doar proprietăţile semantice ale

termenilor determină perceperea sensului lor, ci şi contextul în care sunt utilizaţi, adică funcţiile lor

pragmatice. În timp, prin uz, eufemismele se degradează şi se transformă în disfemisme, accentuând

tocmai acel aspect care iniţial se dorea evitat. Astfel, se stabileşte, pe lângă relaţia de sinonimie, relaţie

logică, deoarece toţi termenii unei serii denumesc acelaşi referent, una de antonimie, între termenul

neeufemistic şi cel eufemistic, deoarece intenţiile vorbitorilor sunt opuse (conf. şi Ungurean : 2007).

Numărul de termeni dintr-o serie sinonimică este determinat nu numai de imaginaţia vorbitorului, ci şi

de realitatea extralingvistică. Cu cât presiunile societăţii sunt mai mari, cu atât termenii se substituie mai

des, seria sinonimică este mai mare, iar transformarea eufemismelor în disfemisme, mai rapidă.

Partea a treia a acestui capitol a fost consacrată analizei mijloacelor stilistice de realizare a

eufemismelor. Dintre figurile de stil, metafora este menţionată frecvent ca mijloc de exprimare

eufemistică, chiar dacă exemplele date de autori nu sunt întotdeauna metafore propriu-zise. Nancy

Huston (Huston:1980) afirmă că eufemismele pot fi ori metafore, ori termeni tehnici3. Despre transfer

metaforic vorbeşte şi Joseph William (William: 1957) citat de Judith Neaman şi Carole Silver (Neaman

& Silver: 1990, p. 9). Metafora este considerată de Nora Galli de’Paratesi (Galli de’Paratesi: 1964, p.

41) cel mai productiv dintre mijloacele de exprimare eufemistică4. Metaforice sunt şi mijloacele

nonverbale la care recurge emiţătorul când vrea să evite tabuurile: “Tabuul lingvistic se manifestă uneori

prin suprimarea totală a mijloacelor verbale şi înlocuirea acestora prin gesturi, prin evitarea pronunţării

cuvintelor care să declanşeze dezastrul (…). Considerăm că toate aceste mecanisme sunt metaforice.”

(Constantinescu: 2007, p. 273).

Prin generalizare, orice figură de stil poate fi considerată metaforă (conf. şi DEX2). O analiză

sistematică duce însă la concluzia că figurile de stil prin care se realizează eufemismele sunt mult mai

3 “(…)l’euphémisme (…) est soit une métaphore, soit une terme technique” (op. cit., p. 66)4 “ Metafora. É una figura su qui è modellata una gran parte del vocabolario e quindi è anche la piu produttiva tra le sostituzioni eufemistiche.“(op. cit., p. 41)

11

variate: metafora, metonimia, metalepsa, sinecdoca, pronominaţia, oximoronul, epitetul, litota,

circumlocuţiunea, ironia, antifraza, aluzia.

Diversitatea mijloacelor stilistice de realizare a eufemismelor a dovedit că actualizarea sensului

figurat al termenilor şi varietatea stilistică nu sunt caracteristici exclusive ale limbajului artistic, poetic,

ci că sunt frecvente în toate tipurile de discurs.

Analizând mijloacele de realizare a eufemismelor, am constatat diversitatea acestora, precum şi

rolul exprimării eufemistice în îmbogăţirea vocabularului limbii române. Am remarcat şi o anumită

specializare a mijloacelor de realizare a eufemismelor: procedeele interne duc în special la crearea de

eufemisme impuse de restricţii interioare vorbitorului (respectul sau teama faţă de divinitate, pudoarea,

dorinţa de a menaja receptorul sau de a exprima simpatia), iar procedeele externe şi mixte sunt rezultatul

restricţiilor impuse de societate, scopul fiind, în general, exprimarea corectă politic.

Capitolul IV – ROLUL CONTEXTULUI ÎN TRANSFORMAREA EUFEMISMELOR ÎN

DISFEMISME

Atât eufemismele, cât şi disfemismele, îşi actualizează sensul la nivelul contextului. Funcţia

eufemistică şi cea disfemistică nu sunt trăsături intrinseci ale cuvintelor (Allan, Burridge: 1991, p. 205 ;

Galli de’Paratesi: 1964, p. 9) ci sunt determinate de modul în care cuvintele sunt utilizate, de societatea

care impune restricţiile ce fac necesară existenţa unui limbaj eufemistic, de intenţia vorbitorului şi de

aşteptările receptorului, ca să enumerăm doar câteva dintre cauze.

Cuvintele devin eufemisme prin uz, dar, tot prin uz, (de fapt prin abuz), se degradează,

transformându-se în disfemisme. Procesul este normal, dacă avem în vedere faptul că rolul

eufemismelor este să prezinte aspectele neplăcute ale realităţii în cel mai agreabil mod cu putinţă (vezi şi

Cobb: 1985, p. 51); oricât de agreabil ar fi acest mod, eufemismul va trimite în final la aceeaşi realitate.

Chiar dacă, iniţial, eufemismele vor fi termeni goliţi de sens (vezi şi Benveniste: 2000, p. 255), prin uz

acestea vor recupera în totalitate sensul termenilor pe care i-au înlocuit. Acestui sens i se va adăuga şi

intenţia vorbitorului de a evita realitatea, iar gradul în care receptorul este ofensat va fi chiar mai mare

decât dacă s-ar fi utilizat ortofemismul.

Pentru a stabili care dintre termenii unei serii de alofemisme sunt eufemisme, care sunt ortofemisme

şi care sunt disfemisme, este necesară o analiză a lor atât în plan diacronic, cât şi în plan sincronic. Un

5 “(…) is not just property of the word itself, but of the way it’s used.”

12

termen poate avea funcţie eufemistică într-o epocă şi funcţie disfemistică în alta, iar, într-o epocă dată,

poate fi eufemism pentru un vorbitor şi disfemism pentru altul (Allan & Burridge: 2006, p. 546 ).

Un termen din domeniul presei, care s-a discreditat şi a devenit disfemism, este tabloid. Definit în

DEX2 drept “TABLOÍD, -Ă, tabloizi, -de, adj. (Despre publicații) Cu formatul de dimensiuni reduse

față de cel obișnuit. – Din engl. tabloid, fr. tabloïde.”, cuvântul are acum conotaţii negative, fiind

utilizat pentru referirile la ziarele de scandal.

Urmărind evoluţia diacronică a termenilor, observăm că procesul se poate desfăşura şi invers:

disfemismele dintr-o epocă redevin termeni neutri sau, mai rar, eufemisme. De obicei, însă, acest proces

presupune utilizarea lor în alt spaţiu cultural (substantivul negru nu a fost perceput ca disfemism în ţările

Europei în acelaşi grad în care echivalentul său, black, a fost perceput în Statele Unite). Frecvenţa

acestui tip de transformare este însă mult mai scăzută decât cea a transformării eufemismelor în

ortofemisme şi apoi în disfemisme.

Astfel, pentru a afirma dacă un termen are sau nu funcţie eufemistică, trebuie să ne raportăm în

primul rând la epoca în care s-a utilizat, deci să privim diacronic.

Capitolul V – DISFEMISMELE ÎN DISCURSUL PUBLIC

Frecvenţa disfemismelor în presă diferă de la un tip de discurs la altul, precum şi de la o publicaţie

la alta.

Analizând textele anunţurilor publicitare şi ale reclamelor, am constatat că nu conţin disfemisme,

dat fiind că prezenţa acestora ar ofensa receptorul şi ar anula intenţia persuasivă a emiţătorului.

Abaterile de la exprimarea politicoasă în discursurile politice şi, în general, în limbajul

politicienilor, au o frecvenţă îngrijorătoare pentru un domeniu în care exprimarea diplomatică, deci

politicoasă, ar trebui să fie obligatorie. Presa preia aceste abateri şi, sub pretextul că citează, publică

texte ce conţin termeni care îi discreditează şi pe cei care i-au utilizat iniţial, şi pe cei care i-au preluat şi

au publicat discursurile. Uzul disfemismelor în discursul politic românesc transformă scena politică

românească într-un câmp al luptei pentru putere, în care obiectivul este denigrarea adversarului politic.

Dacă pentru referirile la aspectele sociale politicienii recurg la eufemisme al căror scop este de a

menaja receptorul sau de a-l dezinforma şi de a-l manipula, pentru referirile la adversarii politici şi chiar

la colegii de coaliţie, termenii selectaţi se apropie de argou mai mult decât de limbajul diplomatic. În

6 “(…) one person’s euphemism is another’s dysphemism.”

13

presa scrisă există ziare şi reviste care abundă în disfemisme (schizofrenic, prostănac, fătălău, poponar,

Liicheanu, dictachior etc.), autorii articolelor trecând de la discriminări la deformarea numelui sau a

denumirii funcţiei.

Capitolul VI - EXPRIMAREA EUFEMISTICĂ ŞI PRINCIPIILE PRAGMATICE

Pragmatica studiază “relaţiile dintre semne şi cei care le interpretează” (Morris, 1938, p.6, apud

Ionescu-Ruxăndoiu: 2003, p.10), mecanismele care permit “să se comunice mai mult decât se spune de

fapt” (Green: 1989, p. 2, apud Ionescu- Ruxăndoiu: 2003, p.17), iar rolul eufemismelor este tocmai de a

transmite, pe lângă sensul textului, luat ad litteram, şi atitudinea emiţătorului, şi anume intenţia lui de a

menaja receptorul, de a atenua impactul pe care mesajul îl are asupra acestuia sau aspectele neplăcute pe

care le evidenţiază textul emis. Mesajul transmis nu se opreşte la nivelul frazei, al cuvintelor; receptorul

decodează textul, îl interpretează, pe baza cunoştintelor pe care le are, iar cu cât fondul de cunoştinte

comun emiţătorului şi receptorului este mai mare, cu atât intenţia emiţătorului va fi mai accesibilă

receptorului. Pe baza acestor observaţii, Grice va defini şi implicaturile conversaţionale: "one may

distinguish, within the total signification, between what is said (in a favored sense) and what is

implicated" (Grice: 1989, p. 41). Selecţia pe care o operează emiţătorul depinde nu de sensul termenului

ales, căci relaţia semantică ce se stabileşte între cuvintele ce aparţin unei serii de eufemisme este

sinonimia şi toţi termenii vor trimite la acelaşi referent, ci de relaţia dintre emiţător şi receptor, de

imaginea pe care emiţătorul doreşte să o lase receptorului, de felul în care emiţătorul doreşte să

colaboreze cu receptorul, de fondul comun de cunoştinte.

Relaţia dintre pragmatică şi exprimarea eufemistică este aşadar evidentă. Uzul eufemismelor

impune o interpretare pragmatică a textului; relaţia nu este însă biunivocă: interpretarea unui text din

punct de vedere pragmatic nu presupune obligatoriu existenţa eufemismelor în text, receptorul având

libertatea de a utiliza alte mărci pragmatice, pe care nu ne-am propus să le analizăm în această lucrare.

Principiile pragmatice guvernează şi textele ce conţin eufemisme, dat fiind că aceste principii

“fundamentează cele mai diverse tipuri de activităţi care presupun colaborarea între indivizi, inclusiv

comunicarea prin limbaj”. (Ionescu-Ruxăndoiu, op. cit., p. 43)

Dintre principiile pragmatice, ne oprim asupra celor cu care au fost de acord cei mai mulţi

cercetători ai acestei discipline: principiul cooperativ, cu cele patru maxime formulate de Grice (în

14

Logic and Conversation, 1975, apud Ionescu- Ruxăndoiu: 2003): maxima cantităţii, maxima calităţii,

maxima relevanţei şi maxima manierei, şi principiul politeţii, dezvoltat de Lakoff (Lakoff: 1977), Leech

(Leech: 1983) şi apoi de Brown şi Levinson (Brown &Levinson: 1978, 1987).

Analizând din punct de vedere pragmatic enunţurile în care sunt utilizate eufemisme, am constatat

că principiilor pragmatice li se acordă importanţă diferită de către participanţii la comunicare.

Dintre maximele principiului cooperativ, se încalcă flagrant (şi obligatoriu) maxima manierei.

Transmiterea mesajului în modul cel mai clar este tocmai ceea ce vrea să evite emiţătorul care recurge la

eufemisme. Recuperarea sensului mesajului este rolul receptorului şi presupune nu doar recuperarea

informaţiei, ci şi a intenţiei emiţătorului. Celelalte maxime ale principiului cooperativ sunt încălcate în

diferite grade, în funcţie de context.

Dacă maximele principiului cooperativ sunt încălcate tocmai pentru ca emiţătorul să îl implice pe

receptor în decodarea mesajului, strategiile politeţii sunt întotdeauna aplicate în exprimarea eufemistică.

Strategiile alese diferă de la context la context. În comunicarea formală, în special în discursul politic,

domină strategiile politeţii negative. În situaţiile în care distanţa socială dintre participanţii la

comunicare este nesemnificativă, emiţătorul poate să adopte şi strategiile politeţii pozitive.

Capitolul VII - EUFEMISMELE ŞI CORECTITUDINEA POLITICĂ

Legătura dintre exprimarea eufemistică şi limbajul corect politic, încă nelegiferat în ţara noastră,

precum şi reacţiile la acest tip de exprimare, au constituit tema capitolului al şaptelea.

Corectitudinea politică este o tendinţă a comunicării publice şi în special politice, specifică epocii

contemporane. Fenomenul se manifestă diferit de la o societate la alta şi este perceput diferit de

diversele categorii de vorbitori.

La nivel lingvistic, corectitudinea politică se manifestă prin exprimarea eufemistică şi prin

transformarea sintagmelor “corecte politic” în şabloane, în clişee, astfel încât efectul scontat, şi anume

atenuarea impactului pe care un mesaj îl are asupra destinatarului, este dublat de un alt efect: crearea

unui nou “limbaj de lemn”(Thom: 2005).

Reacţiile la limbajul corect politic sunt diferite: constau fie în aprobarea exprimării politicoase,

distante, non-ofensive, opuse limbajului trivial sau ameninţător, fie în evidenţierea pericolului pe care îl

prezintă acest limbaj “al ipocriziei” (Holder: 2003, pag.VIII) asupra relaţiilor interumane.

15

Reacţiile faţă de corectitudinea politică şi faţă de exprimarea eufemistică sunt, cum este şi firesc în

cazul unei noi orientări, diferite şi uneori generatoare de conflicte.

Măsurile luate de autorităţi (nu şi în România, deocamdată) pentru evitarea discriminărilor sunt

salutare, de aceea am ales ca exemple publicaţii în care recomandările rămân în limita bunului-simţ.

Politeţea se învaţă, iar un ghid al manierelor civilizate şi al limbajului adecvat în diverse situaţii este

binevenit. Dicţionarele trebuie să atragă atenţia asupra faptului că unii termeni sunt ofensatori, pentru ca

utilizatorii să-i selecteze în cunoştinţă de cauză. Este ceea ce considerăm că realizează Encarta World

English Dictionary, Watch your language!: a guide to gender-neutral speech and writing şi What did I

say: A guide to using non-discriminatory language. Scoaterea cuvintelor din dicţionare este o măsură pe

cât de extremă, pe atât de inutilă. Dicţionarele nu impun vocabularul, doar îl inventariază. Cuvintele

obscene, chiar dacă nu au fost incluse în dicţionare, au rezistat şi se utilizează în continuare, fără să îşi

piardă sau să îşi modifice sensul. Vor rezista şi cuvintele incorecte politic, riscând chiar să devină mai

ofensatoare decât sunt.

Am constatat că reacţiile negative faţă de corectitudinea politică sunt determinate de exagerările

adepţilor acestei ideologii şi se manifestă prin ridiculizarea acestui mod de exprimare. De remarcat şi de

apreciat este faptul că în limbajul celor care îşi exprimă dezacordul faţă de corectitudinea politică nu se

găseşte niciun termen ofensator, ceea ce dovedeşte că opusul corectitudinii politice nu este trivialitatea,

ci limbajul dictat de bunul-simţ. Am ales, printre alte exemple, articolele publicate în România Literară

(nr. 51-52/ 28dec. 2005 – 10 ian 2006, p. 23-26), sub titlul Parodii originale. Corect politic despre

corectitudinea politică, de Ioana Pârvulescu, Sorin Lavric, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea – Enache,

Tudorel Urian şi Adriana Bittel, pentru umorul sănătos cu care autorii tratează exagerările “prea-

corecţilor politic” (Pârvulescu: 2005, p. 23).

Capitolul VIII – CONCLUZII

Exprimarea eufemistică este o caracteristică a comunicării interumane şi este determinată de

dorinţa emiţătorului de a menaja receptorul şi de a-şi menţine propria imagine (vezi şi Ionescu-

Ruxăndoiu: 2003, p. 74).

16

Comunicarea interumană constituie o temă de studiu vastă, iar cercetarea schimbărilor ce se produc

la nivelul limbii nu se poate opri asupra unui singur aspect, astfel încât, într-o lucrare de acest tip, atât

domeniile analizate cât şi concluziile la care am ajuns vor fi, în oarecare măsură, limitate.

În urma analizei întreprinse, am constatat că această exprimare caracterizează toate tipurile de

discurs, iar impactul utilizării eufemismelor asupra limbii române se manifestă la toate nivelurile:

lexical, semantic, stilistic, pragmatic.

Efectele sunt pozitive, dacă avem în vedere dezvoltarea limbii, deschiderea spre asimilarea de noi

termeni, capacitatea de a exprima mesaje complexe, dar există pericolul degradării relaţiilor interumane

tocmai din cauză că termenii pentru care optează emiţătorul în intenţia de a evita aspectele neplăcute ale

realităţii vor constitui un blocaj în comunicare.

17

BIBLIOGRAFIE

Adams: 1985 – Robert M. Adams, Soft Soap and the Nitty-Gritty, în Fair of Speech. The Uses of Euphemism,

coord. D.J. Enright, Oxford, Oxford University Press, 1985, p. 44 – 55.

Allan & Burridge: 1991 – Keith Allan & Kate Burridge, Euphemism and Dysphemism. Language Used as

Shield and Weapon, New York, Oxford, Oxford University Press, 1991.

Allan & Burridge: 2006 – Keith Allan & Kate Burridge, Forbidden Words. Taboo and the Censoring of

Language, Cambridge, Cambridge University Press, 2006.

Beciu: 2000 - Camelia Beciu, Comunicare politică, Bucureşti, comunicare.ro, 2000.

Benveniste: 1966 – Émile Benveniste, Problèmes de linguistique générale, 1, Paris, Éditions Gallimard, 1966.

Berdoll: 2003 – Linda Berdoll, Very Nice Ways to Say Very Bad Thing: The Unusual Book of Euphemisms , Del

Valle, Texas, Library Congress Cataloging-in-Publication Data, 2003.

Bidu-Vrănceanu: 2003 - Angela Bidu-Vrănceanu, Dinamica sensurilor cuvintelor româneşti din 1990 până în

2002, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, vol. II, coord. Gabriela Pană-Dindelegan,

Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.

Bidu-Vrănceanu & Forăscu : 2005, - Angela Bidu-Vrănceanu , Narcisa Forăscu, Limba română contemporană.

Lexicul, Bucureşti, editura Humanitas Educaţional, 2005.

Bittel: 2005 – Adriana Bittel, Ca babă mă simt vexată, dar…, în România literară nr. 51-52/28 dec 2005 – 10

ian 2006, p. 24.

Brown & Levinson: 1987 - Penelope Brown & Stephen Levinson, Politeness: Some Universals in Language Use,

Cambridge, Cambridge University Press, 1987.

Burridge: 1999 - Is Political Correctness a Euphemism for Euphemism?, interviu din 20.03.1999,

http://www.abc.net.au/rn/arts/ling/stories/s21564.htm.

Burridge: 2006 - Kate Burridge, Taboo, Euphemism and Political Correctness, în Encyclopedia of Language and

Linguistics, 2006, Elsevier Ltd.

Candrea: 1974 - I. A. Candrea, “Tabu” în limbă. Nume interzise, în Dimitrescu, Florica - I.A. Candrea –

Lingvist şi filolog, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p.101-108.

Cobb: 1985 – Richard Cobb, Euphemism and Argot in France, în Fair of Speech. The Uses of Euphemism, coord.

D.J. Enright, Oxford, Oxford University Press, 1985, p. 72 – 78.

Constantinescu: 2007 – Mihaela Constantinescu, Obedienţa publică versus obedienţa privată – modalităţi de

evitare a încălcării tabu-ului politic (1965 – 1989), în Studii lingvistice (Omagiu profesoarei Gabriela

Pană Dindelegan, la aniversare), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 265 – 274.

Cornea: 2003 – Andrei Cornea, Cuvintelnic fără frontiere. Eufemismul, în Observator cultural, nr. 63, mai 2003.

18

Cristea – Enache: 2005 – Daniel Cristea - Enache, Cartoful alternativ, în România literară nr. 51-52/28dec. 2005

– 10 ian 2006, p. 26.

Fraser: 1990 – Bruce Fraser, Perspectives on Politeness, în Journal of Pragmatics, nr. 14/1990, Elsevier Science,

p. 219 – 236.

Galli de’Paratesi: 1964 - Nora Galli de’Paratesi, Semantica dell’eufemismo; l'eufemismo e la repressione verbale

con esempi tratti dall'italiano contemporaneo, Torino, G. Giappichelli, 1964.

Garner: 2005 – James Finn Garner, Poveşti corecte politic de adormit copiii, Bucureşti, Humanitas, 2005.

Goffman: 1967 – E. Goffman, Interaction Ritual. Essays in Face- to- Face Behavior, Garden City, New York,

Doubleday et CO, 1967.

Grice: 1989 – Herbert Paul Grice, Studies in the Way of Words, Cambridge, Cambridge University Press, 1989.

Hoggart: 1985 – Simon Hoggart, Politics, în Fair of Speech. The Uses of Euphemism, coord. D.J. Enright,

Oxford University Press, 1985, p. 174 – 184.

Holder: 2003 - R.W. Holder, Dictionary of Euphemisms: How Not to Say What You Mean, Oxford, Oxford

University Press, 2003.

Hristea: 1968 – Theodor Hristea, Probleme de etimologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.

Huston: 1980 – Nancy Huston, Dire et interdire. Éléments de Jurologie, Paris, Payot,1980.

Ionescu- Ruxăndoiu: 2003 – Liliana Ionescu- Ruxăndoiu, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică

lingvistică, Bucureşti, All Educational, 2003.

Jakobson: 1976 - Roman Jakobson, Six leçons sur le son et le sens, Paris, Les Éditions de Minuit, 1976.

Kerbrat - Orecchioni: 2001 – Catherine Kerbrat-Orecchioni, Les actes de langage dans le discours. Theorie et

fonctionnement, Paris, Nathan, 2001.

Lakoff: 1977 - Robin Lakoff, What you can do with words: Politeness, pragmatics and performatives, în

Proceedings of the Texas Conference on Performatives, Presuppositions and Implicatures, ed. R. Rogers,

R. Wall & J. Murphy, pp. 79-106. Arlington, Va.: Center for Applied Linguistics, 1977.

Lavric: 2005 – Sorin Lavric, Camil cel incorect, în România literară nr. 51-52/28dec. 2005 – 10 ian 2006, p. 26.

Leech: 1983 - Geoffrey Leech, Principles of pragmatics, London, Longman, 1983.

Levinson: 1983 – Stephen Levinson, Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press, 1983.

May: 1985 – May Derwent, Euphemism and the Media, în Fair of Speech. The Uses of Euphemism, coord. D. J.

Enright, Oxford, Oxford University Press, 1985, p. 122 – 134.

Mihăieş: 2005 – Mircea Mihăieş, Deşuchierea competitivă, în România literară nr. 18, 11-17 mai 2005, p. 2.

Muscan: 2004 – Muscan, Maria, Eufemismul politic, Ovidius University Annals of Philology, volume XV, p.

129-141, 2004. (www.univ-ovidius.ro/litere/Anale/Fisiere).

Neaman & Silver: 1990 – Judith Neaman & Carole Silver, Kind words. A Thesaurus of Euphemisms, New York,

Avon Books, 1990.

19

Papadima: 1991 – Daniela Papadima, Limba de lemn – un antilimbaj (I), în LLR, nr. 4/1991, p. 14-16.

Pârvulescu: 2005 – Ioana Pârvulescu, Ce nu înţeleg prea-corecţii politic, în România literară nr. 51-52/28dec.

2005 – 10 ian 2006, p. 23.

Reboul & Moeschler: 2001 – Anne Reboul & Jacques Moeschler, Pragmatica, azi. O nouă ştiinţă a comunicării,

Cluj, Echinox, 2001.

Rovenţa – Frumuşani: 2000, Daniela Rovenţa – Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Bucureşti, All,

2000.

Sala: 2006 – Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, II, Bucureşti, ed. Univers Enciclopedic, 2006.

Sălăvastru: 2003 - Constantin Sălăvastru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Polirom, 2003.

Seiciuc: 2008 – Lavinia Seiciuc, Eufemismul în română şi în alte limbi romanice (teză de doctorat - manuscris),

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008.

Slama – Cazacu: 2000 – Tatiana Slama – Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Polirom,

2000.

Sperber & Wilson: 1986 – Dan Sperber & Deirdre Wilson, Relevance: Communication and Cognition, Oxford,

Blackwell, 1986.

Stoichiţoiu – Ichim: 2003 - Adriana Stoichiţoiu – Ichim, Influenţa engleză în terminologia politică a românei

actuale, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, pag. 299-322, Bucureşti, Editura Universităţii

din Bucureşti, 2003.

Ştefănescu: 2003, Loara Ştefănescu, Discursul politic contemporan – parametri lingvistici şi retorica

argumentaţiei, Universitatea din Bucureşti, 2003 (teză de doctorat).

Ştefănescu: 2005 – Alex Ştefănescu, Un apologet al hărţuirii sexuale: Eminescu, în România literară nr. 51-

52/28dec. 2005 – 10 ian 2006, p. 24-25.

Thom: 2005 - Françoise Thom, Limba de lemn, Bucureşti, Humanitas, 2005.

Ungurean: 2007 – Ioan-Sorin Ungurean, Semantica şi pragmatica fenomenului „Corectitudine politică”, teză de

doctorat, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu,

http://litere.ulbsibiu.ro/cat.engleza/downloads/ungurean_doctorat/Ungurean_Rezumat.

Urian: 2005 – Tudorel Urian, Un scriitor cu probleme: Slavici, în România literară nr. 51-52/28dec. 2005 – 10

ian 2006, p. 25.

Vizental: 2002 - Adriana Vizental, The Pragmatics of Advertizing, Arad, “Vasile Goldiş” University Press, 2002.

Volkoff: 2000 – Vladimir Volkoff, Dezinformarea, armă de razboi, Bucureşti, ed. Incitatus, 2000.

Volkoff: 2001 – Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice, Filipeştii de Târg, Prahova, Antet, 2001.

Vulpe: 2004 – Magdalena Vulpe, Fişe pentru un dicţionar al limbajului de lemn: a epura, a comprima, a

restructura, în Opera lingvistică, I (Dialectal. Popular. Vorbit), Cluj, Clusium, 2004, p. 260-262.

20

Zafiu: 2001 – Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din

Bucureşti, 2001.

Zafiu: 2007 - Rodica Zafiu, Limbaj şi politică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.

Zafiu: 2007 - 2 – Rodica Zafiu, Între privat şi social, în Dilema veche, anul IV, nr. 176, 10 noiembrie 2007.

Zafiu: 2008 – Interviu cu filologul Rodica Zafiu despre cuvinte la modă, snobism şi clişee, de Lucian Popescu,

HotNews.ro, marţi, 24 iunie 2008, (http://student.hotnews.ro/stiri-intalniri_online-3344522-interviu-

filologul-rodica-zafiu-despre-cuvinte-moda-snobism-clisee.htm).

*** - Watch your language! : a guide to gender-neutral speech and writing , Melbourne, 1987.

(http://www.hr.unimelb.edu.au/__data/assets/pdf_file/0003/87501/Watch_Your_Language.pdf)

*** - What did I say: A guide to using non-discriminatory language , The State of Queensland (Dept. of

Education), 2002 (http://education.qld.gov.au/workforce/diversity/equity/pdfs/what-did-i-say.pdf)

21