UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LIMBI SI LITERATURI STRAINE

SCOALA DOCTORALA DE STUDII LITERARE SI CULTURALE

VISUALITY, TEXTUALITY AND FEMININITY IN TRACY CHEVALIER’S

FICTION(VIZUALITATE, TEXTUALITATE SI FEMINITATE IN OPERA LUI TRACY

CHEVALIER)

Doctorand: asist. RALUCA MIHAELA POPESCU (căs. GHENŢULESCU)

Coordonator: Prof. Dr. LIDIA VIANU

1

Teza de doctorat intitulată Vizualitate, textualitate şi feminitate în opera lui Tracy

Chevalier (Visuality, Textuality and Femininity in Tracy Chevalier’s Fiction) se

doreşte a fi un proiect interdisciplinar, înscris în sfera Studiilor Culturale şi Literare

Britanice. Principalul său obiectiv este abordarea prozei autoarei britanice contemporane

Tracy Chevalier din trei perspective distincte: studii vizuale, naratologie şi feminism.

Celor trei direcţii principale de abordare li se subsumează alte perspective, bazate

pe cercetare în domenii precum istoria artei, estetica, semiotica sau studiile de gen.

Fiecare dintre acestea oferă o viziune complementară asupra prozei lui Chevalier, în

încercarea de a demonstra că această operă de ficţiune merită un studiu critic aprofundat.

Până în prezent, în ciuda popularităţii de care se bucură la nivel mondial (cele cinci

romane publicate până în prezent s-au aflat mult timp pe lista bestseller-urilor din Statele

Unite şi Marea Britanie şi au fost traduse în douăsprezece limbi), proza lui Tracy

Chevalier nu a făcut obiectul niciunei cercetări de critică literară. În afara unor recenzii

elogioase apărute după publicarea fiecărui roman şi a câtorva pagini dintr-o culegere de

interviuri luate celor mai de seamă autori contemporani (Barbara Baker. The Way We

Write, Londra: Continuum, 2007), autoarea britanică nu a beneficiat de recunoaşterea

criticilor literari, cu toate că, în anul 2000, a primit un premiu Barnes and Noble Discover

(SUA), acordat tinerilor scriitori de succes.

Potrivit Barbarei Baker, principalele calităţi ale lui Tracy Chevalier ca romancieră

sunt abilitatea ei de a crea detalii surprinzătoare şi imagini evocatoare, talentul de a

povesti întâmplări obişnuite dintr-o perspectivă insolită şi capacitatea de a transpune

scene din picturi, tapiserii, gravuri sau sculpturi în scene narrative corespunzătoare.

În România, proza lui Chevalier a fost receptată în mod asemănător celorlalte ţări

în care a fost publicată: cititorii au plasat-o în topul vânzărilor Editurii Polirom, însă, cu

excepţia prefeţei scrise de Mircea Mihăieş la Fata cu cercel de perlă (Iaşi: Polirom,

2003), niciun critic literar român nu i-a dedicat vreun studiu. De aceea, în 2006, am decis

să-mi aleg ca temă a tezei de doctorat opera de ficţiune a acestei scriitoare britanice, cu

care, de altfel, corespondam de mai mult timp.

Originalitatea tezei mele constă, cred, tocmai în această abordare a operei unei

autoare despre care, până în prezent, nu s-a scris aproape nimic. Mai mult decât atât, cele

2

trei direcţii de abordare pe care le-am ales mi-au fost sugerate de către Tracy Chevalier

însăşi, care a dorit, în acest fel, să-şi arate sprijinul faţă de activitatea mea de cercetare.

După cum a mărturisit într-unul dintre interviurile sale, Chevalier a intenţionat

întotdeauna să ofere un cadru textual (i.e. o „ramă”, în termenii lui Mieke Bal) în care să

înscrie operele sale de artă favorite. De aceea, şi-a imaginat Delft-ul secolului al XVII-lea

şi relaţiile dintre pictorii olandezi ai acelor timpuri şi muzele lor, aşa cum reies din

tablouri ca Fata cu cercel de perlă, sau a creat o lume fictivă, populată, însă, cu personaje

istorice reale, pentru a sugera relaţiile de dragoste sau de putere ilustrate în cele şase

tapiserii din seria Doamna şi licornul.

La rândul meu, am încercat să înscriu cele cinci romane ale lui Tracy Chevalier

într-un context teoretic unitar, din convingerea că elementele vizuale se întrepătrund cu

cele discursive şi pot fi discutate din perspective feminităţii.

Principalele concepte critice pe care le-am asociat prozei lui Chevalier şi pe care

am încercat să le demonstrez pe parcursul tezei sunt cel de artă-ca-text şi cel de

textualizare iconografică. Primul dintre ele se referă la procesul de „înscriere” a unei

opere de artă într-un text narativ, în timp ce al doilea are ca obiect „transcrierea”

noţiunilor de formă, culoare, lumină/umbră şi textură, a principiilor de trompe l’oeil şi

punere în abis, precum şi a focalizării, în elemente narative.

Conceptul de artă-ca-text pleacă de la principiul că totul în cultură este un „text” şi

se bazează pe modul în care operele de artă (i.e. picturile lui Johannes Vermeer,

tapiseriile din seria Doamna şi Licornul de la Cluny, gravurile lui William Blake şi

monumentele funerare victoriene) sunt transpuse în romane. Chevalier nu se opreşte la

simpla descriere a acestor artefacte, ci merge în profunzime, până la schema lor narativă

implicită (i.e. fabula), transpunând elementele acesteia în elemente narative. În romanul

Doamna şi Licornul (The Lady and the Unicorn), de exemplu, ilustrează fiecare din cele

şase tapiserii cu câte o poveste de dragoste, pentru a explica astfel ce se ascunde în

spatele simbolisticii inorogului sau al chipurilor feminine triste sau fericite. De asemenea,

în Fata cu cercel de perlă (Girl with a Pearl Earring), transpune tablourile lui Vermeer

în secvenţe narative, plasând „personajele” din picturi în anumite contexte care să le pună

în valoare trăsăturile surprinse pe pânză.

3

Ideea de textualizare iconografică se axează pe maniera scriitoarei de a transpune

practicile artistice în practici narative, prin aceea că noţiunile şi principiile de bază din

domeniul artei îşi găsesc corespondent în stilul romanesc. De pildă, albastrul şi galbenul,

culorile dominante în pictura lui Vermeer, sunt aminitite frecvent în Fata cu cercel de

perlă, pentru a sugera diferite trăiri ale eroinei, Griet. Mai mult decât atât, în Doamna şi

Licornul, Chevalier redă textura complicată a celor şase tapiserii, cu multe noduri şi

îmbinări spectaculoase de culori şi modele, printr-o textură narativă similară: o gamă

largă de povestiri la persoana întâi, în care destinele personajelor se întretaie permanent

într-un mod surprinzător.

Cel care ilustrează cel mai bine conceptul de textualizare iconografică este William

Blake, unul dintre personajele principale din Simetrie de temut (Burning Bright). Prin

intermediul său, Chevalier aduce în prim-plan noţiunea de „cuvinte vizuale” (visual

words), menită să redea strânsa legătură dintre vizualitate şi textualitate în cazul poeziilor

lui Blake, prezentate sub formă de gravuri de către însuşi autorul lor.

Principalul suport teoretic folosit pentru a defini şi ilustra cele două concepte critice

amintite mai sus îl reprezintă studiile de naratologie vizuală ale lui Mieke Bal. Potrivit

teoreticienei daneze, vizualitatea şi textualitatea sunt principalele sisteme semiotice

acceptate de paradigma culturii occidentale. Prin îmbinarea lor, se ajunge la un sistem

eficient de reprezentare, ale cărui semne pot fi transferate cu uşurinţă dintr-un mediu în

altul, de pildă din pictură sau sculptură în literatură.

Opiniile lui Bal sunt cunoscute în profunzime de către Tracy Chevalier, care a

studiat intens semiotică şi naratologie în timpul masteratului său de Teorie a Literaturii de

la University of East England. După cum declară autoarea într-unul dintre interviurile cu

Barbara Baker, aceste cunoştinţe dobândite în perioada ei de formare ca scriitoare i-au

influenţat profund atât stilul, cât şi tematica abordată. De aceea, anumite pasaje din

romanele sale par o simplă ilustrare la nivel literar a unor concepte teoretice aparţinând

lui Mieke Bal, Roland Barthes, Michael Baxandall, Michael Ann Holly sau Mark Currie.

În concordanţă cu percepţia lui Mieke Bal asupra operelor literare inspirate din

opere de artă, putem privi romanele lui Tracy Chevalier ca nişte exponate într-un muzeu

dinamic, în care imaginile şi textele se îmbină pentru a oferi o perspectivă complexă

asupra unui anumit episod din istoria artei.

4

În maniera lui Gombrich, Chevalier spune o „poveste a artei” în cinci episoade,

ilustrând câte un moment pe care ea îl consideră reprezentativ pentru fiecare secol, de la

Baroc până la arta victoriană: iconoclasmul de factură calvină din secolul al XVI-lea în

Albastru pur (The Virgin Blue), pictura lui Vermeer ca apogeu al Barocului în Fata cu

cercel de perlă şi triumful tapiseriei ca reprezentare artistică în secolul al XVII-lea în

Doamna şi licornul, gravurile lui Blake şi lumea artistică a circului în secolul al XVIII-

lea în Simetrie de temut (Burning Bright), cultul monumentelor funerare bogat

ornamentate în perioada victoriană şi post-victoriană (sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea) în Îngeri căzători (Falling Angels).

Pe lângă valoarea ei documentară, o astfel de proză se remarcă prin capacitatea de a

aduce în prim-plan ideea de dialog între subiect şi obiect. Inspirată de teoriile lui James

Elkins, care, la rândul său, se inspiră din Bakhtin, Chevalier propune, în romanele sale, o

abordare dialogică sau conversaţională a artei. Dialogul, privit în sens larg, ca relaţie de

corespondenţă între entităţi similare, se manifestă la diferite niveluri: între un artist şi

muza lui (e.g. Vermeer şi Griet în Fata cu cercel de perlă), între masculinitate şi

feminitate (e.g. în Doamna şi Licornul, „vocile” narative masculine şi feminine se

înfruntă şi se completează permanent) şi, nu în ultimul rând, între vizualitate şi literatură

(e.g. în Simetrie de temut, William Blake transpune gravurile în poezii şi poeziile în

gravuri).

Una dintre principalele posibilităţi de a face legătura între aceste „dialoguri” aflate

sub semnul vizualităţii şi textualităţii este aceea de a le plasa în sfera feminităţii. În opinia

lui James Elkins, conceptul de „feminitate” este atât de vast încât poate conferi un sens

unitar unor abordări dintre cele mai diferite. Aceasta se datorează faptului că, până în

secolul al XX-lea, sferele de influenţă ale masculinului şi femininului, reduse la opoziţia

dintre public şi privat, s-au bazat pe un eşafodaj de ideologii, practici şi instituţii culturale

care, pentru a favoriza fie o parte, fie cealaltă, au produs un bogat set de materiale vizuale

şi scrise. Considerându-se defavorizate şi dorind să prezinte o imagine completă a

genului lor, femeile au adunat informaţii din diferite domenii de cunoaştere şi, din acest

punct de vedere, perspectiva pe care o oferă asupra studiilor interdisciplinare este una

cuprinzătoare.

5

Relaţia dintre vizualitate, textualitate şi feminitate este ilustrată pe deplin în operele

lui Tracy Chevalier, unde elementele vizuale duc la crearea unei anumite structuri

narative, iar principalele concepte ale feminismului contribuie la crearea unei imagini

unitare. În cele mai multe cazuri, personajul principal feminin deopotrivă facilitează

interpretarea diferitelor opere de artă (picturi, tapiserii, sculpturi) de către cititori şi se

află în centrul universului romanesc, narând la persoana întâi, ca narator-personaj. Astfel,

Chevalier reuşeşte să plaseze opere de artă binecunoscute într-o lumină aparte,

prezentându-la ca fiind văzute prin ochii unor „receptori” neavizaţi. De exemplu,

interpretarea tablourilor lui Vermeer din prisma unei slujinice analfabete sporeşte efectul

de insolitare şi contrazice orizontul de aşteptare al cititorului, obişnuit cu interpretările

alegorice tradiţionale.

Procedeul narativ prin care artişti şi opere celebre sunt priviţi dintr-un unghi cu

totul nou apare în majoritatea romanelor autoarei britanice, îndreptăţind afirmaţia că unul

dintre principalele ei scopuri este acela de a scrie alt tip de roman istoric sau biografic. În

locul datelor certe şi al interpretărilor consacrate, Chevalier preferă să ofere propria ei

versiune, punându-l pe cititor în postura de a nu mai şti exact care este hotarul dintre

realitate şi ficţiune (sau „fabulaţie”, aşa cum o numeşte Damisch).

Luând în considerare toate aceste aspecte referitoare la modul în care Chevalier

valorifică potenţialul vizualităţii, textualităţii şi feminităţii, am oferit, pe parcursul întregii

lucrări, numeroase analize critice menite să ilustreze trăsăturile specifice acestui tip de

proză. Cu un termen din fotografie, am numit aceste fragmente „duble expuneri”,

deoarece, pe de o parte, ele au rolul de a pune în evidenţă anumite procedee literare (e.g.

punctul de vedere multiplu, stilul indirect liber, tehnica reflectorilor etc.), iar, pe de altă

parte, fac trimitere la diferite tehnici artistice din pictură sau tapiserie (e.g. trompe l’oeil,

punere în abis, perspectivă multiplă etc.). În ansamblu, teza se prezintă ca un permanent

„dialog” între opiniile critice personale sau preluate de la diverşi teoreticieni şi

fragmentele extrase din romane cu scopul de a ilustra aceste teorii.

Primul capitol al lucrării, intitulat „Vizualitate în opera lui Tracy Chevalier”, se

axează pe ideea că materialele vizuale şi scrise sunt deopotrivă „texte” culturale şi pot fi

analizate cu aceleaşi mijloace. Pe parcursul celor zece subcapitole, am subliniat modul în

care această autoare reuşeşte să creeze o direcţie nouă în proza contemporană britanică,

6

transferând imagini din pictură sau tapiserie în metafore vizuale şi transformând portrete

feminine în personaje romaneşti verosimile. Faptul că demersul ei a funcţionat este

relevat de apariţia unor epigoni asemeni lui Kelly Jones, care, în romanul său, Al şaptelea

licorn (Humanitas, 2007), preia şi dezvoltă tema centrală a romanului lui Chevalier,

Doamna şi licornul.

De-a lungul acestui capitol, am încercat să argumentez că totul în opera lui Tracy

Chevalier, de la sursa de inspiraţie şi până la figurile de stil folosite, se bazează pe vizual.

De altfel, autoarea însăşi a declarat într-un interviu că întregul proces de creare a

romanelor sale s-a axat pe contactul permanent cu o anumită operă de artă. Într-o primă

fază, ea a recunoscut potenţialul narativ al respectivei opere, schema narativă din spatele

imaginilor. Apoi, a creat un cadru verosimil în care să înscrie respectiva schemă, iar

ulterior a adăugat detalii semnificative, care să dea credibilitate întregii poveşti şi să o

facă atractivă pentru cititori. Potrivit mărturisirilor autoarei, această manieră de a crea

bazându-se pe principii solide, fără a se lăsa în voia inspiraţiei, cu multă răbdare şi o

uimitoare atenţie la detalii, i-a fost inspirată de către artistul ei preferat, Johannes

Vermeer – protagonistul celui mai cunoscut roman al ei, Fata cu cercel de perlă. Pictorul

obişnuia să pornească de la o pată de culoare care să atragă atenţia şi să adauge tuşe

succesive unui prim contur slab trasat.

Germenul viitorului tablou sau roman, Gestalt, cum îl numeşte Chevalier, se

transformă treptat, sub ochii privitorului sau ai cititorului, într-o operă bine structurată, în

care fiecare detaliu se potriveşte cu ansamblul. Corespondentul literar al petei de culoare

folosite de Vermeer este nucleul narativ al fiecărui roman al lui Chevalier. Scriitoarea îşi

începe fiecare operă cu o scenă aparent nesemnificativă, la care revine pe tot parcursul

romanului, adăugându-i câte un detaliu care schimbă complet perspectiva din care fusese

privită anterior. De exemplu, în Fata cu cercel de perlă, este prezentată o scenă în care

Griet aranjează legumele pentru supă în funcţie de culoarea şi forma lor. Chiar în acel

moment, este surprinsă de Vermeer, care venise să o angajeze ca slujnică şi care observă

imediat talentul artistic al fetei. Această primă întâlnire a celor doi protagonişti

marchează momentul în care pictorul hotărăşte să o aleagă pe Griet ca muză şi ca asistent,

această decizie a lui fiind ulterior comentată în roman din diferite puncte de vedere.

7

Un alt aspect al relaţiei dintre elementul vizual şi cel textual din romane este rolul

jucat de diferite vise şi amintiri ale personajelor principale. Chevalier reuşeşte să

personalizeze o anumită experienţă artistică punând-o în legătură cu amintirile, senzaţiile

sau stările onirice pe care opera respectivă i le-a indus unui anumit personaj, de cele mai

multe ori feminin, aşadar perceput de către cititori ca un alter ego al autoarei. Astfel,

romanele apar nu doar ca un corespondent literar al unor opere de artă, ci şi ca o

reflectare a unui anumit tip de conştiinţă artistică într-un univers narativ inspirat de o

imagine vizuală.

În afară de această direcţie fundamentală a prozei lui Chevalier, cele zece

subcapitole ale primului capitol aduc în discuţie diferite concepte teoretice ale studiilor

vizuale, cum ar fi expresivitatea prezentaţională, distincţia dintre iconologie şi

iconografie, interpretarea pictorială sau pictografică. Toate acestea au rolul de a oferi

fundamentul teoretic pe care se bazează propriile mele opinii critice cu privire la impactul

elementului vizual asupra prozei scriitoarei studiate.

În cel de-al doilea capitol, „Textualitate în opera lui Tracy Chevalier”, accentul

cade pe ilustrarea cu exemple din romane a diverselor concepte de naratologie vizuală şi

culturală. Termenul de „textualitate” este definit din perspectiva lui Jonathan Culler, ca

proces de construire a sensului în scrierile narative. Provenind din latinescul texere (a

ţese), acest termen se referă la împletirea firelor narative într-o structură coerentă. Modul

în care sunt redate aceste sensuri „textuale” în operele de ficţiune este analizat de

naratologie, definită ca ştiinţa textului narativ.

O astfel de abordare naratologică este esenţială în cazul operei lui Tracy Chevalier,

deoarece această autoare este, în acelaşi timp, editor, critic literar şi profesoară de

creative writing, iar proza ei este profund influenţată de toate noţiunile de naratologie

studiate de-a lungul timpului.

Pe parcursul celor şapte subcapitole, pe lângă noţiuni ca perspectiva sau

reprezentarea, sunt avute în vedere conceptele naratologice specifice lui Mieke Bal (i.e.

fabula şi focalizarea), care au avut cea mai mare înrâurire asupra prozei lui Chevalier,

precum şi opiniile Lindei Hutcheon cu privire la metaficţiunea istoriografică – un gen

literar pe care autoarea britanică l-a abordat cu succes, în special în romanele Doamna şi

licornul şi Îngeri căzători. Caracterizate în recenzii drept opere care re-creează trecutul,

8

aceste romane oferă informaţii istorice autentice îmbinate cu date inventate de autoare,

împletind astfel adevărul istoric cu ficţiunea, într-o manieră atât de convingătoare încât

cititorului îi este greu să separe faptele istorice de cele imaginare.

Acest nou mod de a scrie aşa-zise romane istorice sau biografice i-a fost inspirat lui

Chevalier de către mentorul ei, Rose Tremain, care a iniţiat acest procedeu al îmbinării

adevărului cu „fabulaţia” în opere aflate la limita dintre romanul istoric şi cel de dragoste.

Atât Tremain, cât şi Chevalier preferă finalurile fericite sau, cel puţin, clare, iar, atunci

când istoria le oferă poveşti fără happy end sau cu un sfârşit care lasă loc îndoielilor, ele

inventează o soluţionare favorabilă a conflictelor – procedeu definit de Hayden White

drept „încheiere narativă” (narrative closure).

În afară de acest procedeu al inventării unui final diferit de cel cunoscut din istorie,

Chevalier, în calitatea ei de profesor de creative writing, încurajează şi alte practici

narative, cum ar fi transpunerea unor noţiuni teoretice în episoade romaneşti. De aceea,

multe pasaje din propria ei operă pot fi considerate o simplă ilustrare la nivel literar a

unor teorii naratologice aparţinând lui Bal, Bakhtin sau Genette. Din perspectiva lui Ihab

Hassan, o astfel de prezentare a unor concepte pur teoretice într-un stil facil, de roman de

dragoste, este o trăsătură a post-postmodernismului, în care se înscrie şi proza lui

Chevalier. Post-postmodernsimul sau „postmodernismul încrederii”, aşa cum îl numeşte

Hassan, presupune stabilirea unei relaţii bazate pe încredere între scriitor şi cititor. În

cazul lui Chevalier, această încredere este totală, cititorii ajungând să creadă mai mult

situaţiile imaginate de scriitoare decât adevărul istoric însuşi.

Alături de trăsături ale post-postmodernsimului, în opera lui Chevalier se regăsesc

şi aspecte ale prozei de tip Desperado, care a fost teoretizată de către Lidia Vianu. Astfel,

plăcerea de a povesti şi preferinţa pentru eroi aparte (odd heroes) sunt trăsături ale

generaţiei Desperado, împărtăşite şi de către Chevalier. În ciuda organizării cronologice

tradiţionale, intriga romanelor ei pare fragmentată, asemeni celei din romanele scriitorilor

Desperado, din cauza numărului mare de naratori care prezintă, la persoana întâi, acelaşi

incident, din perspective diferite sau chiar diametral opuse, aşa cum se întâmplă în

Doamna şi licornul şi Îngeri căzători.

Cel de-al treilea capitol al tezei, intitulat „Feminitate în opera lui Tracy Chevalier”,

prezintă aspecte legate de studiile de gen, reflectate în opera prozatoarei britanice.

9

Dihotomia dintre „feminism” şi „feminitate”, precum şi cea dintre „scriitura feminină” şi

scrierile de factură feministă sunt ilustrate cu exemple din romane şi din interviurile

autoarei.

Această tendinţă de a include noţiuni ale studiilor de gen în opere de ficţiune a fost

definită de către Alice Jardine drept gynesis – un termen intraductibil, care face referire la

puternica influenţă pe care problemele propriului gen o au asupra creativităţii femeii în

literatură. Atunci când scriu despre femei asemeni lor, prozatoarele adoptă de obicei,

involuntar sau deliberat, o poziţie fermă, adesea ofensivă, de critică a practicilor sociale şi

politice din epocile trecute, în care femeile erau ţinute deoparte de sfera culturală.

Conform propriilor sale declaraţii, Tracy Chevalier se consideră binecuvântată să se

fi născut într-o perioadă în care scriitoarele au acces la aceleaşi informaţii ca şi autorii de

gen masculin. Datorită acestui privilegiu, obţinut cu greu de către femei asemeni

sufragetei Kitty Coleman, protagonista romanului Îngeri căzători, autoarele

contemporane pot oferi o reprezentare corectă şi completă a genului lor, în încercarea de

a face dreptate generaţiilor trecute.

La nivel simbolic, prezenţa slujnicei Griet, care, în Fata cu cercel de perlă, are

aceeaşi pondere ca prezenţa lui Vermeer, sugerează că acum se poate scrie şi despre

muzele şi asistentele pictorilor celebri, nu doar despre maeştri, aşa cum s-a întâmplat

secole de-a rândul. Ca rezultat al acestei schimbări de perspectivă, vizualitatea a devenit

o abordare complementară a problemei feminităţii de-a lungul timpului.

Îmbinând teoriile feministe cu semiotica şi studiile vizuale cu naratologia, Mieke

Bal, ale cărei opinii sunt ilustrate de Chevalier la nivel literar, arată că femeia ca simbol

cultural a fost fie demonizată (de aici, imaginea presupusei vrăjitoare din Albastru pur),

fie asimilată, supusă în întregime dorinţei bărbatului (asemeni lui Génévieve de Nanterre

din Doamna şi licornul).

Principala operă în care sunt redate pe larg opiniile lui Chevalier cu privire la rolul

femeii în istorie, artă, viaţa socială şi politică este romanul Îngeri căzători, axat pe

mişcarea sufragetelor de la începutul secolului al XX-lea. Simbolurile tuturor celor trei

ipostaze feminine – feminin, feminitate şi feminism (femaleness, femininity and

feminism, conform schemei tripartite a lui Toril Moi) – sunt analizate în detaliu, cu accent

10

pe preferinţa scriitoarei faţă de simbolurile multivalente (de exemplu, urna, care

simbolizează deopotrivă pântecele matern şi mormântul).

Pe parcursul celor trei subcapitole, împărţite, la rândul lor, în numeroase sub-

subcapitole, am încercat să ilustrez la nivel literar, cu exemple din romanele lui

Chevalier, diferite aspecte ale femininului, feminităţii şi feminismului, menţionând, în

fiecare caz, suportul teoretic pe care autoarea l-a avut la dispoziţie. Deşi se declară o

scriitoare „feminină” şi nu „feministă”, Chevalier aplică multe dintre teoriile studiilor de

gen, formulate în ultimele două decenii, ceea ce sugerează preocuparea ei faţă de

aspectele iconologice şi textuale ale feminităţii, în spiritul îndemnului Lindei Hutcheon

de a face dreptate femeilor din trecut printr-o reprezentare corectă şi unitară.

Valorificând potenţialul artelor vizuale, al istoriei, naratologiei şi feminismului,

Tracy Chevalier a reuşit să creeze o proză care, la prima vedere, este greu de încadrat

într-un anumit gen literar. Prin prezentarea unor concepte teoretice complicate într-un stil

simplu, prin combinarea datelor istorice şi a detaliilor biografice cu elemente pur

conjecturale, precum şi prin plasarea în acelaşi cadru narativ a unor personaje reale şi

fictive, Chevalier a trasat o nouă direcţie în proza contemporană britanică. Maniera ei de

a scrie, transpunând tehnici artistice în procedee narative şi îmbinând elemente

documentare cu simple presupuneri, s-a dovedit a fi un demers viabil.

Studierea unui astfel de demers literar mi-a oferit posibilitatea de a analiza întreaga

operă a unei autoare contemporane din perspectiva a trei direcţii de abordare, fiecare

dintre ele reuşind să scoată la iveală o dimensiune nouă, nebănuită, a unei proze aparent

facile. În mod evident, există numeroase alte aspecte ale acestei proze pe care nu le-am

avut în vedere, însă care ar putea face obiectul unui alt studiu. De aceea, în opinia mea,

criticii literari şi cercetătorii din domeniul studiilor literare şi culturale ar trebui să acorde

mai multă atenţie unei scriitoare ca Tracy Chevalier, care, probabil, în viitor, îşi va

dezvălui adevărata forţă creatoare.

11