rezumat teza doctorat tofanmihaela

Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

-rezumatul tezei de doctorat-

Îndrumător de doctorat,Prof. univ. dr. Dan Drosu Şaguna

Doctorand,Tofan Mihaela

Calitatea de membru al Uniunii Europene, calitate pe care România a dobândit-o prin intrarea în vigoare a Tratatului de aderare de la 1 ianuarie 2007, presupune pentru fiecare dintre state drepturi dar şi obligaţii. Beneficiile integrării în plan economic nu pot fi complete fără integrarea în Uniunea Monetară Europeană, deziderat faţă de care trebuie canalizate nu doar eforturi politice şi sociale, cât mai ales economice. Pregătirea oricărui stat membru al Uniunii Europene pentru a pătrunde în zona EURO presupune şi un susţinut efort de modificare şi adaptare a cadrului normativ. Este vorba nu doar de armonizare legislativă prin preluarea aquis-ului european, dar şi de îmbunătăţire cadrului normativ şi instituţional pentru pregătirea transferului de suveranitate în domeniul monetar.

Teza de doctorat cu denumirea Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene analizează cadrul normativ general în domeniul cooperării monetare, începând cu cercetarea apariţiei monedei, a primelor forme de colaborare internaţională în domeniul monetar, a colaborării în plan european şi, nu în ultimul rând, cercetează situaţia particulară a legislaţiei române în domeniu monetar, faţă de dezideratul preluării monedei unice europene.

Lucrarea este structurată pe două titluri. Titlul I, intitulat Cooperarea monetară internaţională, cuprinde trei capitole: „Moneda şi sistemele monetare”, „Apariţia şi evoluţia cooperării monetare internaţionale” şi „Apariţia şi evoluţia Uniunii Monetare Europene”.

Capitolul Moneda şi sistemele monetare face o succintă analiză a apariţiei şi evoluţiei istorice a monedei, de la primele instrumente monetare utilizate o dată cu dezvoltarea comerţului şi până la apariţia instrumentelor monetare în format electronic. De asemenea, este analizată evoluţia monedei în teritoriul românesc, inclusiv particularităţile sistemului monetar român.

1


Secţiunea a II-a a acestui capitol urmăreşte să clarifice conceptul de monedă faţă de noţiunea de bani, analizează funcţiile monedei şi categoriile de monede. În secţiunea finală a primului capitol sunt reliefate aspecte de ordin general despre noţiunea de sistem monetar, elementele sistemului monetar şi clasificarea acestor sisteme.

Generalizarea utilizării banilor cu valoare intrinsecă a condus la instituirea primelor reglementări cu privire la circulaţia monetară şi apariţia sistemelor monetare. Un sistem monetar este alcătuit dintr-un ansamblu de instituţii şi norme adoptate de autoritatea naţională, în vederea facilitării îndeplinirii funcţiilor banilor pe teritoriul său. El trebuie să cuprindă deci elemente referitoare la unitatea monetară de bază, greutatea acesteia, multiplii şi subdiviziunile ei, forma efigiei fiecărei monede, cantitatea emisiunii, punerea în circulaţie, obligaţia acceptării în plată, modalitatea de retragere din circulaţie a acesteia etc.

În ţara noastră, debutul preocupărilor pentru un sistem monetar naţional se fixează la mijlocul secolului XIX. După încercarea nereuşită a lui Alexandru Ioan Cuza de a introduce ca monedă naţională romanatul, Constituţia din 1866 a instituit dreptul suveran al statului de a bate monedă.

Capitolul II se intitulează Apariţia şi evoluţia cooperării monetare internaţionale şi analizează noţiunea de sistem monetar internaţional, sistemul monetar de la Bretton-Woods, precum şi alte instituţii financiar-bancare internaţionale. Este argumentată nevoia unei cooperări în domeniul monetar între statele lumii, modificările de substanţă intervenite în planul cooperării mondiale, funcţie de evoluţia contextului istoric general, influenţa celor două războaie mondiale asupra colaborării internaţionale, în general, şi asupra colaborării în domeniul monetar, în special. Sunt reliefate principalele atribuţii ale instituţiilor de la Bretton-Woods şi activitatea Fondului Monetar Internaţional, prin comparaţie cu instituţiile Băncii Mondiale.

În timpul celui de-al doilea război mondial, în anii `40 ai secolului trecut, John Maynard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter White de la Trezoreria SUA au conceput aproape simultan planuri pentru instaurarea unui sistem monetar nou, menit a stabiliza ratele de schimb şi a propulsa comerţul liber. S-a simţit nevoia unor instituţii permanente, care să coordoneze acest sistem, să acorde asistenţă financiară ţărilor cu probleme în ceea ce priveşte balanţele de plăţi, în ideea că prin acest ajutor financiar ţările respective îşi pun ordine în afaceri şi îşi echilibrează balanţele de plăţi.

Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională din iulie 1944 a urmărit, în principal, stabilirea de reguli pentru funcţionarea viitorului sistem monetar internaţional, instaurarea unui regim de schimb, în măsură să evite

2


dezordinile monetare care au avut loc anterior şi crearea unui organism internaţional care să supravegheze respectarea normelor de conduită monetară. Acordurile semnate la finalul conferinţei au fost rezultatul unui compromis între tezele conducătorilor celor două delegaţii, cu predominarea punctului de vedere american. Finalizarea celor două teorii a generat apariţia Fondului Monetar Internaţional (FMI sau IMF) care îmbină cele două opinii, astfel: masa monetară se crează după metoda lui Keynes, iar sistemul de cooperare între ţările membre este cel promovat de White.

În acest mod, dolarul american a devenit moneda de rezervă a sistemului monetar internaţional, singura considerată egală cu aurul şi declarată convertibilă oricând, fără restricţii, în aur. Deşi la înfiinţare FMI a fost investit ca instituţie garantă a unei noi ordini financiar-monetare, precum şi cu funcţia de catalizator financiar, în vederea obţinerii de noi credite private, în prezent, instituţia financiară internaţională este controversată. Lipsa de preocupare în direcţia dezvoltării armonioase, echilibrate a sistemului monetar internaţional, ca şi aprecierea eronată că pot fi soluţionate dezechilibrele interne în mod izolat, fără a se acţiona asupra dezechilibrelor globale, au favorizat apariţia unor asimetrii insuportabile în cadrul ţărilor industrializate.

Capitolul III din titlul I al tezei de doctorat se intitulează Apariţia şi evoluţia Uniunii Monetare Europene şi debutează cu o scurtă prezentare a apariţiei Uniunii Europene, argumentându-se nevoia unei uniuni monetare în plan european. Apoi este prezentată evoluţia cooperării monetare în plan european, începând cu primele uniuni monetare istorice din Europa, continuând cu Sistemul Monetar European şi cu Institutul Monetar European.

Sunt analizate în detaliu argumentele şi etapele adoptării monedei unice europene, trăsăturile monedei unice, simbolistica acesteia, dar şi mecanismul instituţional care o sprijină. Astfel, secţiunea intitulată Sistemul monetar la nivel european cuprinde descrierea cadrului organizatoric şi funcţional al Sistemului European al Băncilor Centrale, Banca Centrală Europeană, fără a fi neglijat rolul Băncilor Centrale Naţionale. Este descrisă politica monetară la nivelul Uniunii Europene, obiectivele acestei politici şi sunt analizate principalele competenţe ale titularului dreptului de a realiza politica monetară la nivelul UE şi anume Banca Centrală Europeană, prin organele sale de conducere şi decizie.

Colaborarea statelor europene a demarat ca o formă de cooperare la nivel economic, evoluând până astăzi spre dezideratul unei integrări totale, inclusiv în plan politic. De la cele trei comunităţi europene (a cărbunelui, oţelului şi energiei atomice) şi până la Europa unită de astăzi, statele continentului au parcurs un drum lung şi, uneori, anevoios. Toate actele normative comunitare, din 1951, 1957, 1967, 1986, 1992, cu modificările prin Tratatul de la Amsterdam şi

3


Nisa, constituie baza constituţională a ceea ce numim în prezent Uniunea Europeană, stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de relaţiile contractuale de drept internaţional public, în sensul clasic al noţiunii.

În Europa, ideea de integrare monetară nu a fost promovată pentru prima dată de către promotorii Uniuni Europene. Apariţia monedei unice a fost consecinţa firească a unui proces istoric demarat cu mai bine de un secol mai înainte în conştiinţa unor demnitari de stat care au iniţiat o serie de uniuni monetare.

Fiecare dintre uniunile monetare din spaţiul european care au precedat construcţia de astăzi au impus o serie de idei de bază pentru edificarea unei uniuni monetare viabile.

Astfel, experienţa germană a arătat că unificarea monetară poate preceda unificarea politică, aşa cum se întâmplă şi astăzi în zona euro; uniunea latină a dovedit că ţări diferite pot accepta, în urma unor acorduri, monede emise pe teritoriul altor state; uniunea monetară scandinavă a dovedit posibilitatea circulaţiei bancnotelor emise de mai multe bănci centrale într-un areal comun. Uniunea belgo-luxemburgheză a demonstrat plusurile şi minusurile unei asocieri monetare între două ţări de dimensiuni complet diferite. Există totuşi şi o unele asemănări cu uniunea economică şi monetară de astăzi şi se pot trage serie de concluzii.

Ca etape premergătoare ideii de monedă unică europeană, în anul 1955, s-a semnat Acordul Monetar European care impune băncilor centrale europene un sistem de cursuri fixe faţă de dolarul american, cu o marjă de fluctuaţie de +/- 0,75% faţă de paritate, în locul celei de +/- 1% prevăzută prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944.

Prima încercare spre o Uniune monetară în Europa apare o dată cu Raportul Werner, denumit după numele primului-ministru luxemburghez, sub a cărui preşedinţie a fost adoptat la Conferinţă la nivel înalt a CEE de la Haga din 1970. Acest plan schiţează un obiectiv de Uniune monetară pentru 1980; este vorba despre convertibilitatea monedelor, diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la fixarea irevocabilă a parităţilor şi despre liberalizarea mişcărilor de capital.

Realizarea uniunii monetare presupunea, mai întâi, monezi convertibile, cursuri de schimb cu fluctuaţii reduse între monede comunitare, iar în cele din urmă, fixarea lor irevocabilă şi liberalizarea mişcărilor de capital. Deşi nu au fost transpuse în practică până la capăt, din cauza dispariţiei etalonului devize pe care se baza, unele dintre ideile planului de acţiune al ministrului luxemburghez au fost valorificate în conturarea actualei uniuni monetare europene.

4


Premergător monedei unice, în Europa, au existat o serie de unităţi de cont, începând cu UCE, Unitatea de Cont Europeană, prima unitate de cont folosită în Europa comunitară. La începutul utilizării sale, în 1950, ea a fost definită, în mod similar, dolarului, pe baza aceluiaşi conţinut în aur (0,888671 g aur fin). Ulterior este creată a doua unitate de cont europeană, numită Unitatea de Cont Agricolă, iar în anul 1973, este creată UCME, Unitatea de Cont Monetară Europeană, cea de-a treia unitate de cont europeană.

A patra unitate de cont europeană, denumită tot UCE, este definită, începând cu 1975, prin raportare la DST şi a stat la baza creării ECU. Spre deosebire de predecesoarele sale, noua monedă este o monedă coş, la care participă în anumite sume fixe toate monedele comunitare. Ponderea se face şi ea după criterii similare celor adoptate de FMI.

Sistemul Monetar European a început să funcţioneze la 13 martie 1979. La prima vedere, SME reprezintă acelaşi mecanism al “şarpelui monetar”, îmbunătăţit, lărgit şi redenumit. ECU reprezintă unitatea de cont europeană, o monedă coş, continuatoarea UCE, unităţii de cont europene. ECU a reprezentat elementul central al SME, un element de superioritate faţă de şarpele monetar, eliminând raportarea anterioară la dolarul american, dar în acelaşi timp a fost precursorul euro, care l-a înlocuit la paritatea 1:1.

ECU a fost mai mult decât o simplă monedă de cont, a fost o monedă comună folosită în statele CEE. Începând cu 1 ianuarie 1999, o dată cu apariţia euro, SME II înlocuieşte SME I. Acest nou mecanism poate fi adoptat în mod voluntar de către orice ţară UE care nu este membră a zonei euro, cu referire la ţările care au beneficiat de clauza opting-out (de reţinere/menţinere în afara zonei EURO): Danemarca şi Marea Britanie. Decizia de a înlocui SME I cu SME II a fost luată la Consiliul European de la Amsterdam în iunie 1997, pentru a păstra legătura între ţări participante şi monedele ţărilor UE neparticipante. Marja de fluctuaţie a fost păstrată la +/- 15% faţă de paritate.

Suedia şi Marea Britanie nu participă la SME; Suedia însă nici nu beneficiază de clauza opting-out referitoare la neobligativitatea de a trece la EURO; pentru a nu fi forţată să treacă la etapa a treia a UME a evitat să intre în SME II, chiar dacă îndeplineşte toate celelalte criterii din Tratatul de la Maastricht.

Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit că Uniunea Economică şi Monetară va fi creată în trei etape. Trecerea propriu-zisă de la ECU la EURO s-a realizat în baza Regulamentului nr. 1103 din 16 iunie 1997 prin care Consiliul Uniunii Europene a decis că de la data de 1 ianuarie 1999 toate referirile la moneda ECU din contracte şi din alte instrumente juridice erau înlocuite cu referiri la EURO, utilizându-se raportul de 1:1 pentru conversie. S-a hotărât, de

5


asemenea, şi continuitatea contractelor denominate în monedele naţionale ale ţărilor membre participante la EURO, precum şi regulile de rotunjire stabilite pentru exprimarea preţurilor în noua monedă între monedele ţărilor din viitoarea uniune monetară şi euro (ce urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 1999), utilizându-se 6 cifre după virgulă.

Orice stat membru al Uniunii Europene care îndeplineşte criteriile de convergenţă poate adera la zona Euro şi nu există o limită prestabilită în ceea ce priveşte numărul de ţări care pot fi integrate în această zonă. Criteriile monetare de convergenţă se referă la rata inflaţiei, dobânda pe termen lung şi rata de schimb. Cele trei criterii de convergenţă de natură monetară se sprijină, în primul rând, pe inflaţie, ceea ce denotă scopul principal al armonizării politicilor monetare, în scopul menţinerii stabilităţii preţurilor. Criteriile bugetare de convergenţă se referă la deficite şi datorie publică, dar şi la dreptul seniorial.

Deşi impuse şi unanim acceptate de statele membre ale Uniunii Europene, criteriile de convergenţă sunt criticabile. Principalele obiective vizate prin criteriile de convergenţă sunt asigurarea faptului că fiecare ţară este responsabilă din punct de vedere fiscal şi că ţările participante sunt suficient de asemănătoare pentru a garanta o singură politică monetară. Statele membre ale zonei euro au realizat eforturi impresionante pentru respectarea criteriilor de convergenţă, cum ar fi reducerea bugetului fiscal, inovarea în domeniul contabilităţii şi utilizarea instrumentelor legislative pentru dezideratul monedei unice.

Avantajele economice fundamentale ale euro (eliminarea riscului legat de rata de schimb, reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparenţei preţurilor şi adâncirea pieţelor financiare) rezultă, în mod inevitabil, din înlocuirea cu o singură monedă a monedelor statelor membre. În plus, euro mai oferă şi o serie de avantaje economice indirecte, cum ar fi stabilitatea macroeconomică, ratele reduse ale dobânzilor, refoma structurală, statutul de monedă de rezervă şi creşterea economică.

Moneda euro configurează o uniune economică, politică şi socială bine definită, în care scopul prioritar urmărit de membri este acela de a construi un viitor comun şi prosper, în conformitate cu respectarea integrităţii mediului natural, conservarea valorilor tradiţionale şi a trecutului istoric, implementarea valorilor moderne în spiritul globalizării mondoeconomice şi a beneficiilor ce decurg din acest proces.

Avantajele indiscutabile ale monedei europene sunt întrucâtva umbrite de riscurile şi incertitudinile monedei unice. Cei care şi-au manifestat, pe baza unor analize judicioase, neîncrederea în viitorul monedei unice (euroscepticii) au pornit de la argumente care ţin de costurile inerente tranziţiei, costurile

6


ocazionale, şocurile economice şi posibilitatea apariţiei unor discordii la nivel politic.

Costurile inerente tranziţiei includ atât la sumele cheltuite pentru modificarea formularelor, listelor de preţuri, etichete, documente tipizate de birou, acte bancare, baze de date, programe software, case de marcat, automate bancare şi chiar contoare computerizate bancare. Numai producerea bancnotelor şi monedelor noi a angajat preţuri de miliarde de dolari, preţul total al tranziţiei fiind de peste 1% din PIB-ul eurozonei.

Şocurile economice se referă la schimbări neaşteptate în mediul macroeconomic al unei ţări sau al unei regiuni care distrug balanţa producţiei, consumului, investiţiilor, cheltuielilor guvernamentale şi comerţului. Cel mai ameninţător tip de şoc economic pentru zona monedei unice este cunoscut ca un şoc asimetric, numit astfel deoarece aceste şocuri afectează ţările în mod diferit.

Totuşi, construcţia europeană a rezistat la numeroase momente de criză, iar stadiul actual al integrării şi dezvoltării europene este rezultatul efortului concertat al statelor membre, ceea ce a recomandat UME drept un proiect viabil.

Sistemul bancar european presupune o organizare a instituţiilor de credit pe trei niveluri: un nivel superior, la care regăsim Banca Centrală Europeană, un nivel intermediar, care include Sistemul European al Băncilor Centrale şi un nivel inferior, care include toate instituţiile de creditare care oferă servicii persoanelor fizice şi juridice.

SEBC este format din BCE şi din băncile centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene şi are drept obiectiv principal menţinerea stabilităţii preţurilor, conform art. 105 paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene. SEBC sprijină politicile economice generale din uniune, pentru a contribui la realizarea obiectivelor comunităţii prevăzute în art. 2 din tratat. SEBC nu are personalitate juridică proprie şi nici organe de conducere proprii, fiind guvernat de organele de conducere şi decizie ale BCE.

BCE veghează ca sarcinile încredinţate SEBC să fie îndeplinite prin propriile sale activităţi. BCE şi-a început activitatea în mod oficial în iunie 1998, înlocuind Institutul Monetar European. Cele trei organe de decizie şi conducere ale BCE sunt Consiliul executiv, Consiliul guvernatorilor şi Consiliul general.

Consiliul executiv poartă şi denumirea de Consiliul director, Comitet director sau Directorat – Executive Board – şi este alcătuit, conform art. 11 din Statutul BCE, din şase membri, un preşedinte (Jean-Claude Trichet), un vicepreşedinte (Lucas D. Papademos) şi patru membri (Gertrude Tumpel-Gugerell, Lorenzo Bini Smaghi, José Manuel González-Páramo, Otmar Issing).

Membrii Consiliului Executiv sunt numiţi de Consiliul European, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene, după consultarea Parlamentului

7


European şi a Consiliului Guvernatorilor BCE. Mandatul tuturor membrilor este de opt ani, nereînnoibil, măsură luată pentru asigurarea independenţei Băncii Centrale Europene. La numirea primilor membri, cu excepţia preşedintelui, s-a adoptat un sistem de numire pe perioade diferite: vicepreşedintele a fost numit pe patru ani şi ceilalţi membri au un mandat între cinci şi opt ani. Reînnoirea parţială treptată a fost gândită pentru a asigura atât continuitatea, cât şi independenţa Consiliului Executiv în acţiune.

Consiliul Guvernatorilor este alcătuit, conform art. 101 din Statutul SEBC şi al BCE, din membrii Consiliului Executiv şi din cei 15 guvernatori ai băncilor centrale din zona euro. Este organul suprem de decizie al SEBC şi al BCE. Consiliul se întruneşte de cel puţin zece ori pe an, la sediul BCE din Frankfurt, iar deciziile sale sunt anticipate, de obicei, de pieţele financiare globale.

Întrucât din cei 21 membri ai Consiliului Guvernatorilor, 15 sunt reprezentanţi ai băncilor centrale, iar deciziile se iau cu majoritate simplă, rezultă că băncile naţionale au un cuvânt greu de spus în deciziile de politică monetară.

Al treilea organ de decizie al BCE îl formează Consiliul General, alcătuit conform art. 45.2 din statut, din preşedintele BCE, vicepreşedintele BCE, guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene (toate cele 27). Opţional, pot participa la întrunirile acestui consiliu extins şi cei patru membri ai Consiliului Executiv, fără a avea însă drept de vot.

În momentul în care toate ţările vor fi adoptat euro drept monedă unică, funcţionarea Consiliului General nu se va mai justifica, el confundându-se în acel moment cu actualul Consiliu al Guvernatorilor. Consiliul General este o formulă menită să ofere un rol în politica monetară şi statelor care nu fac parte deocamdată din eurozonă. El a fost creat ca o soluţie de compromis, între ideea de excludere completă a guvernatorilor băncilor centrale care nu participă la uniunea monetară şi ideea de a participa la Consiliul Guvernatorilor, dar fără drept de vot.

Băncile centrale naţionale ale statelor în afara eurozonei au un rol marginal în procesul decizional legat de politica monetară, atribuţiile Consiliului General fiind mai mult consultative.

Conform Tratatului de la Maastricht, obiectivul principal (final) al politici monetare avut în vedere de Banca Centrală Europeană trebuie să fie stabilitatea preţurilor, definită ca o creştere anuală a Indicelui Amortizat al Preţurilor de Consum (IAPC) pentru zona euro mai mică de 2%.

Chiar dacă deciziile de politică monetară se iau la nivelul BCE, gestionarea politicii monetare unice este descentralizată, intrând ca şi înainte de 1999, în sfera atribuţiilor băncilor centrale naţionale. Pentru a putea aplica, în

8


mod unitar, deciziile de politică monetară în întreaga zonă euro, au fost avute în vedere exigenţele egale pentru toate ţările în ceea ce priveşte instituţiile de credit care colaborează cu SEBC, activele eligibile în operaţiunile specifice şi implementarea unui sistem de plăţi uniform interbancar pe piaţa financiară europeană.

Titlul II al tezei de doctorat, Modificarea cadrului normativ în vederea integrării României în Uniunea monetară europeană, este structurat pe două capitole.

Capitolul I al titlului II din teza de doctorat, Noţiunea de integrare în Uniunea Europeană, analizează conceptul de integrare, politica de extindere a Uniunii Europene, dar şi poziţia României în sistemul european.

Tratatul de aderare al ţărilor central şi est-europene a prevăzut clauze derogatorii cu privire la moneda euro, în aproximativ aceleaşi condiţii ca şi clauza aplicabilă României şi Bulgariei, conform Tratatului de aderare al României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Adoptarea monedei unice rămâne, aşadar, doar o chestiune de timp pentru aceste state nou intrate în uniune, ca şi în ipoteza României şi Bulgariei.

În mod cert, trecerea la moneda unică implică un anumit grad în care suveranitatea statului este pierdută, cedată în favoarea unor organisme decizionale comunitare. Integrarea într-o piaţă monetară unică oferă valenţe noi conceptului de drept internaţional privat lex monetae, sensul tradiţional fiind integral abandonat. Cu toate acestea, avantajele deja dovedite de utilizare a monedei unice pentru întreaga zonă euro confirmă creşterea economică generală şi dovedesc justeţea celor care au susţinut proiectul monetar european. Moneda unică nu are doar o dimensiune de ordin economic, ci şi una politică pentru Europa în construcţie, ceea ce impune euro drept a doua monedă cu valoare internaţională, concurând, din acest punct de vedere, dolarul SUA.

Calitatea de membru al Uniunii Monetare Europene depinde, în primul rând, de dobândirea calităţii de membru al Uniunii Europene. Abia după obţinerea calităţii de stat membru al Uniunii Europene se poate pune problema calităţii de membru al Uniunii Monetare Europene (UME), în condiţiile şi cu respectarea etapelor şi procedurilor indicate în Tratatul de la Maastricht.

Participarea României la UEM este condiţionată de adoptarea acquis-ului specific pieţei unice şi, în particular, de adoptarea acquis-ului aferent liberei circulaţii a capitalurilor, aşa cum a fost cazul tuturor statelor membre. Aderarea României presupune recunoaşterea eforturilor făcute în direcţia integrării financiare şi monetare.

Capitolul II se numeşte Armonizarea legislaţiei din România cu legislaţia europeană în domeniul bancar şi este structurat pe şapte secţiuni.

9


Prima secţiune abordează problema legislaţiei uniforme în domeniul bancar la nivel european şi se continuă cu o analiză a prevederilor cadrului normativ român în acest domeniu. Sunt prezentate modificările intervenite asupra statului juridic al băncii centrale din România, în vederea integrării în eurozonă, pornind de la atribuţiile BNR, relaţiile internaţionale ale BNR, conducerea, organizarea şi reprezentarea BNR, schimbul de informaţii. Este, de asemenea, analizată politica monetară a BNR, ţintirea inflaţiei drept strategie de politică monetară şi modalităţile concrete de realizare a politicii monetare.

Sunt analizate în continuare modificările legislative aduse cadrului normativ privind instituţiile de credit, legislaţia aplicabilă cooperativelor de credit şi stadiul actual al uniformizării legislaţiei instituţiilor bancare din România. Este analizat în detaliu cadrul normativ cu privire la regimul valutar, pornind de la drepturile rezidenţilor şi nerezidenţilor, autorizarea prealabilă şi controlul valutar, cerinţele formale privind regimul valutar.

De asemenea, acest capitol tratează adaptări ale legislaţiei falimentului instituţiilor de credit şi legislaţia privind privatizarea instituţiilor de credit cu capital majoritar de stat.

Pregătirea României în vederea aderării a impus şi realizarea unui sistem bancar competitiv, stabil şi eficient, care să asigure o intermediere pe piaţa de capital pe criterii de eficienţă şi să genereze încredere în rândul publicului.

Conform obiectivelor urmărite în domeniul integrării europene, Banca Naţională a României a acţionat în concordanţă cu demersurile susţinute ale României privind ajustarea instituţională, structurală şi operaţională a economiei româneşti la cerinţele comunitare. BNR a continuat să acorde o atenţie deosebită reformei sistemului bancar şi accelerării procesului de integrare financiară, în conformitate cu normele şi principiile aflate la baza politicilor europene.

Procesul de “dezetatizare” a monedei nu presupune pierderea prerogativelor statale în domeniul emisiunii şi circulaţiei băneşti, o componentă a suveranităţii unui stat, ci eliminarea formelor de subordonare a monedei intereselor statului.

Conform angajamentelor asumate prin documentele de negociere aferente Capitolului 11 - Uniunea Economică şi Monetară, Statutul Băncii Naţionale a României a fost armonizat cu prevederile următoarelor acte normative comunitare: Tratatului privind înfiinţarea Comunităţii Europene, Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene, precum şi ale celorlalte reglementări comunitare privind activitatea băncilor centrale din statele membre ale Uniunii Europene.

Este de remarcat concordanţa deplină între formularea obiectivului fundamental al BNR (art. 2 din statut), pe de o parte, şi prevederile art. 2 şi art.

10


3.3 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Central Europene (Protocol on the Statute of ESCB and ECB). Pentru adoptarea actualului statut al BNR, a fost o prioritate absolută adaptarea prevederilor interne la prevederile europene în materie de legislaţie bancară.

Un principiu fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale este reprezentat de independenţa absolută a Băncii Centrale Europene şi băncilor naţionale, principiu afirmat şi respectat atât în colaborare cu instituţiile comune la nivel european, cât şi în colaborarea cu autorităţile naţionale centrale şi cu cele organizate la nivel local sau regional.

Banca Naţională a României poate încheia acorduri de colaborare care se referă la schimbul de informaţii şi cu autorităţile competente din terţe ţări sau cu alte autorităţi sau organisme din terţe ţări, în condiţiile în care informaţiile furnizate sunt supuse unor cerinţe referitoare la păstrarea secretului profesional.

Relaţiile internaţionale ale BNR sunt reglementate în articolul 4 din lege, care priveşte, aşadar, alte categorii de parteneri, nu pe cei din Uniunea Europeană. Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a României poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora. Începând cu data aderării României la Eurosistem, Banca Naţională a României poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora, fără a contraveni prevederilor art. 6 alin. (2) din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene. Banca Naţională a României poate participa, în nume propriu sau în numele statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare, de curs de schimb şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit.

Conform statutului, conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administraţie, compus din nouă membri, iar conducerea executivă a BNR se exercită de către guvernator, prim-viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori. Membrii Consiliului de administraţie al BNR, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiţi de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului de administraţie, completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectivă pe întreaga durată a mandatului. Revocarea din funcţie a oricărui membru al consiliului de administraţie se face de către Parlament, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

Actualul statut al BNR cuprinde dispoziţii de completare a sarcinilor şi prerogativelor guvernatorului BNR. Este o noutate legislativă posibilitatea ca

11


Guvernatorul să emită ordine şi decizii şi să reprezintă Banca Naţională a României în relaţiile cu terţii, semnând, direct sau prin persoane împuternicite de el, toate tratatele sau convenţiile încheiate.

Situaţiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor şi regulilor contabile prevăzute de standardele internaţionale de contabilitate, aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrală Europeană şi trebuie să cuprindă: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi notele explicative. Acestea sunt supuse auditării de către auditori financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România, selectaţi de către consiliul de administraţie, pe bază de licitaţie.

Procesul de tranziţie la economia de piaţă a presupus, în mod firesc, şi mutaţii semnificative în politica monetară promovată de BNR. Ca urmare a inflaţiei ridicate, agravate în contextul liberalizării în etape a preţurilor din economia românească, politica monetară promovată de BNR a avut un pronunţat caracter restrictiv (mai ales, în perioada 1993-1997).

Pe ansamblul perioadei 1993-1998, eficienţa politicii monetare promovată de BNR a fost scăzută, mai ales ca urmare a întârzierii reformelor structurale. În condiţiile predominării întreprinderilor şi băncilor cu capital de stat, rezultatele accentuării restrictivităţii politicii monetare au fost contrare aşteptărilor.

Politica monetară restrictivă promovată de BNR a avut rezultate pozitive, în special, cu începere din anul 2000, în contextul reformelor întreprinse în economie. Procesul de dezinflaţie şi creşterea competiţiei pe piaţa bancară din România au determinat instituţiile de credit să reducă atât dobânzile active şi pasive pentru operaţiunile în lei, cât şi marja dintre acestea.

Legislaţia instituţiilor de credit din România (legea bancară) a fost adoptată după 1990, deodată cu adoptarea cadrului reglementativ pentru organizarea şi funcţionarea băncii centrale. Astfel, statutul BNR şi legea bancară au primit reglementări normative prin legi speciale în anul 1991, care au fost modificate funadamental în 1998 şi apoi în 2004.

Modificarea Legii nr. 58/1998 - Legea bancară, s-a realizat prin Legea 485 din 2003, în scopul alinierii activităţii bancare, cel puţin din punct de vedere normativ la prevederile imperativ privind UME.

Dacă ar fi să analizăm doar din punct de vedere formal legea bancară, varianta cu modificări este aproape de două ori mai voluminoasă decât în varianta iniţială. Amendamentele aduse variantei iniţiale asigură armonizarea legislaţiei bancare naţionale cu prevederile Directivei 2000/12/CE, ale Directivei 2000/28/CE şi ale Directivei 2000/46/CE. De asemenea, sunt preluate şi

12

http://www.bnr.ro/Ro/Legi/L_bancara/


prevederile Directivei 2001/24/CE referitoare la situaţiile de lichidare a băncii dispuse de banca centrală sau lichidare a băncii la iniţiativa acţionarilor.

A doua etapă de modificare a legii bancare s-a realizat la sfârşitul anului 2004, prin emiterea Legii nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară.

Banca Naţională a României a demarat un proiect de modernizare a activităţii Centralei Riscurilor Bancare ce s-a concretizat în Regulamentul BNR nr. 4/2004 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, care a intrat în vigoare la data de 1 septembrie 2004. La elaborarea acestei reglementări, s-au avut în vedere modificările aduse legislaţiei bancare, necesitatea de a asigura o mai mare flexibilitate în transmiterea şi procesarea informaţiilor de risc bancar, precum şi dezvoltarea bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare, prin includerea de noi informaţii de risc bancar.

Legislaţia cu privire la activitatea instituţiilor de credit se completează cu prevederile normative în ceea ce priveşte cadrul de reglementare aplicabil organizaţiilor cooperatiste de credit.

Progrese semnificative au fost înregistrate ca urmare a emiterii Legii nr. 122/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit. În acest sens, au fost eliminate barierele referitoare la cetăţenia conducătorilor şi a administratorilor, precum şi la naţionalitatea auditorilor.

Cu privire la libera circulaţie în domeniul capitalurilor şi a activităţilor financiare, în general, articolul 56 din Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene interzice orice restricţie privind mişcările de capital între statele membre sau între statele membre şi terţe ţări. Cu toate acestea, statele membre pot menţine unele limitări în relaţiile cu ţările din afara UE.

Pentru aplicarea în practica românească a acestor prevederi, au fost modificate prevederile regimului valutar conform unui calendar de aliniere a legislaţiei, începând cu anul 1997 şi până în 2005.

România nu dispune de un regim valutar reglementat prin lege, ci prin Regulament valutar emis de BNR. În prezent, regimul valutar din România este prevăzut în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005. Acest regulament detaliază drepturile rezidenţilor şi nerezidenţilor, stabileşte liberul acces pe piaţa valutară, dar menţine autorizarea prealabilă de către BNR pentru operaţiunile valutare pe piaţa de capital. Regulamentul valutar detaliază condiţiile în care se pot derula încasările şi plăţile între rezidenţi, în monedă naţională sau în altă monedă. Regulamentul valutar prevede şi o serie de măsuri de salvgardare la care poate apela BNR dacă fluxul de valută pe termen scurt de o amploare

13


deosebită exercită presiuni puternice asupra pieţei valutare şi provoacă perturbări grave în aplicarea politicii monetare şi a cursului de schimb.

Concluzionând, alinierea la legislaţia UE în materia reglementărilor valutare a presupus definirea operaţiunilor valutare curente şi de capital, precum şi nomenclatorul acestora, care sunt armonizate cu directivele UE. Definirea operaţiunilor curente este în linii generale pusă de acord cu prevederile art. XXX din Statutul FMI. Prin hotărârile Consiliului de administraţie al BNR din iulie 1999 şi februarie 2001, s-a instituit un calendar ferm de liberalizare a mişcărilor de capital, care a constituit baza negocierilor cu UE pentru încheierea documentului de poziţie pentru Capitolul 4 - Libera circulaţie a capitalurilor.

Lucrarea de doctorat cu titlul Integrarea României în structurile Uniunii monetare europene se finalizează cu prezentarea concluziilor asupra nevoii de cooperare în domeniul monetar şi asupra modalităţilor concrete de transpunere în practică, cel puţin din punct de vedere normativ, a colaborării în vederea preluării monedei unice europene. Lucrarea reliefează stadiul în care se află România în direcţia preluării cadrului normativ necesar monedei unice, punctând câteva aspecte contradictorii asupra mecanismelor juridice ale integrării în plan monetar.

Sintetizând, apreciem că modificările operate asupra cadrului normativ în domeniul bancar, în ţara noastră, pregătesc integrarea în Uniunea Monetară Europeană, dar nu impulsionează ritmul previzionat. Această strategie se fundamentează pe ideea că adoptarea rapidă a euro ar avea certe avantaje de ordin politic şi financiar, dar măsura trebuie judecată şi din perspectiva economică şi socială, pentru care ar constitui echivalentul unei terapii de şoc.

14

rezumat teza doctorat tofanmihaela

Documents