Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Filosofie

Teză de doctorat

Rezumat

Coordonator:

Prof. univ. dr. Valentin Mureşan

Doctorand

Florea (Caciuc) Viorica – Torii

Bucureşti

2011

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Filosofie

Teză de doctorat

Etică şi educaţie ecologică – o abordare

interdisciplinară

Coordonator:

Prof. univ. dr. Valentin Mureşan

Doctorand

Florea (Caciuc) Viorica – Torii

Bucureşti

2011

Cuprins

Introducere ............................................................................................................................ 1

Capitolul I Premise etice ale educaţiei ecologice ............................................................... 5

1.1. Problemele mediului înconjurător în contextul problematicii lumii contemporane;

argumente pentru o etică a mediului .............................................................................. 5

1.2. Ce este etica ecologică? ................................................................................................ 16

1.2.1. Scurt istoric ................................................................................................................. 16

1.2.2. Conceptul şi problematica eticii ecologice .................................................................. 19

1.2.3. Concluzii .................................................................................................................... 35

1.3. Tendinţe şi direcţii în etica ecologică contemporană ..................................................... 37

1.3.1. Shallow ecology – ecologia reformistă ...................................................................... 38

1.3.2. Deep Ecology – Ecologia profundă ............................................................................ 51

1.3.3. Concluzii .................................................................................................................... 68

1.4. Etica ecologică - reechilibrare a relaţiilor omului cu natura .......................................... 69

1.4.1. Răul ecologic ca rău moral .......................................................................................... 70

1.4.3. Sursele dezechilibrului dintre om şi natură ................................................................ 77

1.4.4. Rolul şi locul eticii ecologice în reechilibrarea relaţiilor omului cu natura ................ 84

Capitolul II Drepturile animalelor ........................................................................................ 88

2.1. Delimitări conceptuale, teorii cu privire la problematica drepturilor animalelor........... 88

2.1.1. Atitudini faţă de animale ............................................................................................. 88

2.1.2. Etici centrate pe animal ............................................................................................... 97

2.1.3.Concluzii ..................................................................................................................... 111

2.2. Studiu comparativ cu privire la rezolvarea problemelor drepturilor animalelor

în unele state din Uniunea Europeană ............................................................................ 113

2.3. Drepturile animalelor în România (legislaţie şi practică ................................................ 127

2.4. Concluzii şi argumente pentru formularea unor idei şi opinii cu valoare teoreticǎ cu

privire la problematica drepturilor animalelor ............................................................... 140

Capitolul III Educaţia ecologică ........................................................................................... 146

3.1. Locul educaţiei ecologice în curricula românească ........................................................ 146

3.2. Modalităţi de realizare a educaţiei ecologice în şcoala românească .............................. 150

3.2.1 Consideraţii generale privind educaţia ecologică ......................................................... 150

3.2.2. Repere informativ-formative ale educaţiei ecologice ................................................. 152

3.2.3. Strategii educaţionale privind realizarea educaţiei ecologice ..................................... 167

3.2.4. Metode de decizie etică aplicabile în educaţia ecologică ............................................ 172

3.3. Aspecte pozitive şi negative cu privire la realizarea educaţiei ecologice

la nivelul şcolii . ............................................................................................................. 180

3.3.1. Cercetare empirică privind formarea judecăţilor moral-ecologice a copiilor ............. 180

3.3.2. Cercetare empirică privind nivelul de dezvoltare a conştiinţei ecologice a elevilor ... 187

3.3.3. Cercetare empirică privind reflectarea educaţiei ecologice în activitatea cadrelor

didactice ................................................................................................................................ 200

Consideraţii finale ................................................................................................................. 223

Bibliografie ........................................................................................................................... 233

ANEXA 1 .............................................................................................................................. 238

ANEXA 2 .............................................................................................................................. 242

ANEXA 3 .............................................................................................................................. 247

ANEXA 4 .............................................................................................................................. 254

ANEXA 5 .............................................................................................................................. 261

Problemele mediului înconjurător sunt recunoscute ca făcând parte din problematica

lumii contemporane. În fiecare an sute de cercetări sau de publicaţii sunt consacrate acestor

probleme care se impun prin caracterul lor prioritar. Acestea relevă diversitatea punctelor de

vedere şi a poziţiilor teoretice, în ceea ce priveşte identificarea acestora, caracteristicile şi

modul lor de rezolvare. Un număr de specialişti, printre ei aflându-se şi Aurelio Peccei,

fondatorul Clubului de la Roma, şi-au îndreptat atenţia spre totalitatea problemelor, spre

caracterul de sistem al acestora, concluzia fiind că în rezolvarea acestor probleme accentul

trebuie să treacă de pe demersul specific, pe probleme, pe demersul global şi interdisciplinar.

Existenţa unor probleme care privesc întreaga planetă şi a căror soluţionare

corespunzătoare interesează toate ţările, reprezintă o realitate necontestabilă. Sub raportul

conţinutului, întreaga omenire - de la opinia publică şi până la factorii de decizie sau forurile

internaţionale de colaborare şi cooperare – a dobândit reprezentarea clară asupra problemelor

multiple şi complexe pe care le ridică astăzi raporturile omului cu mediul înconjurător, a

importanţei resurselor naturale pentru viaţa şi bunăstarea popoarelor şi a faptului că acestea nu

mai sunt inepuizabile. A devenit din ce în ce mai evident faptul că activităţile umane au

profunde repercusiuni asupra naturii şi a bogăţiilor sale, mai ales în condiţiile în care

influenţele omului asupra mediului înconjurător sunt din ce în ce mai mari ca urmare a

creşterii populaţiei, a aglomeraţiilor umane şi dezvoltării industriilor şi tehnologiilor.

Această viziune globală asupra planetei a condus la numeroase constatări neliniştitoare şi la

atitudini imediate. Astfel, problematica contemporană a mediului, reprezentând un pericol

pentru supravieţuirea şi existenţa vieţii pe această planetă reclamă tot mai mult intervenţia

eticii în soluţionarea lor. În faţa sfidărilor epocii contemporane pot sta inteligenţa responsabilă

şi umanismul aplicat şi, nicidecum îndemnul la virtutea pură. Preocupările şi idealurile

conştiinţei contemporane au trebuit să-şi îndrepte atenţia asupra protecţiei naturii

dezvoltându-se astfel o etică a mediului care să cuprindă noile valori centrate pe natură.

Înmulţirea asociaţiilor de protecţie a mediului şi succesele electorale ale partidelor ecologiste

s-au produs ca urmare a conştientizării în masă a pagubelor produse de catastrofele ecologice.

Datoriile superioare ale omului contemporan au ca obiect natura, protecţia mediului devenind

un obiectiv prioritar de masă. Se impune o redimensionare a responsabilităţii umane care

trebuie extinsă la lucrurile extraumane, să cuprindă dimensiunea întregii biosfere deoarece

omul deţine modalităţile de a pune în pericol viaţa viitoare a planetei. Trebuie redescoperită

demnitatea intrinsecă a naturii, trebuie recunoscută valoarea în sine a ecosferei, independent

de binele omenesc; natura trebuie respectată ca un patrimoniu comun ce trebuie transmis

generaţiilor viitoare. Epoca contemporană reclamă o etică a responsabilităţii pe termen lung,

cu obligaţia necondiţionată de a ocroti existenţa omenirii pe pământ.

Societatea contemporană este încă dominată de hedonismul ecologic, care menţine

dinamica individualistă centrată pe consum. Sensibilitatea ecologică a permis într-o oarecare

măsură moralizarea proceselor de producere şi de consum, orientând cererea şi oferta către

tehnologiile alternative ecologice. Consensul ecologic nu a pus capăt cursei creşterii şi

consumului individualist, ci a dat naştere unei eco-producţii dublate de o ecologie a

consumului. În acest context, se face simţită nevoia de a sprijini morala ecologică, pe care o

promovează etica ecologică, atât prin intervenţia factorilor de decizie politică, dar mai ales a

celor responsabili de educaţia tinerei generaţii, prin formarea unei conştiinţe şi conduite

moral-ecologice care să conducă la ocrotirea vieţii şi a omenirii pe acest pământ.

Deşi în ultimul deceniu al secolului trecut în România s-a dezvoltat o întreagă strategie

de protejare a mediului înconjurător – adoptarea legislaţiei pentru protecţia mediului

înconjurător, derularea unor proiecte de prezervare şi ocrotire a mediului natural cu ajutorul

unor fonduri extrabugetare, implementarea unor programe de dezvoltare durabilă, chiar şi

proiecte educaţionale etc. – dar toate s-au realizat fără a se baza pe o etică ecologică

autohtonă, ci doar prin valorificarea teoriilor elaborate de filosofii occidentali.

Având în vedere perspectiva interdisciplinară de soluţionare a problemelor mediului

înconjurător, mi-am propus ca în această lucrare să identific acele modalităţi de abordare

transdisciplinară a eticilor ecologice care să permită reechilibrarea relaţiilor dintre om şi

natură şi care valorificate prin educaţia ecologică să contribuie la o ameliorare a raporturilor

dintre oameni şi natură.

Pornind de la aceste considerente, în lucrarea de faţă îmi propun să precizez

semnificaţia conceptului şi problematica eticii ecologice. Îmi propun, de asemenea, sǎ

demonstrez cǎ etica ecologicǎ este o eticǎ aplicatǎ întrucât reprezintă replica practică la

teoriile abstracte de eticǎ normativǎ, are în vedere aplicarea unei perspective etice în probleme

specifice şi în situaţii practice. Soluţionarea unor controverse privind problemele mediului

presupune un apel la principii care sǎ ofere o orientare moralǎ în acţiunile noastre faţǎ de

naturǎ şi consecinţele acestora (dacǎ mor animale, eroziunea solului, curs de apǎ lipsit de

viaţǎ, generarea unor bogǎţii etc.). Pentru a participa şi evalua fapte sau situaţii ce au ca efect

deteriorarea mediului înconjurător, omul se vede obligat să înveţe să lupte cu complexitatea şi

să facă uz de demersuri interdisciplinare, luând în consideraţie conexiunile cu alte probleme.

Criza ecologică, ca parte a problematicii lumii contemporane, oricât de puternică ar fi

specificitatea ei, nu poate fi analizată şi explicată fără luarea în consideraţie a conexiunilor cu

alte probleme. În contextul actual obiectul eticii ecologice este mai larg decât sfera morală a

umanităţii, extinzându-se la nivelul întregului ecosistem. Îmi propun să precizez că toate

teoriile de etica mediului contribuie la extinderea comuntăţii morale, cuprinzând întreaga

ecosferă, formând aşa numita comunitate a vieţii. Voi preciza că etica ecologică are o

contribuţie majoră la reechilibrarea relaţiilor dintre om şi natură prin reconsiderarea atitudinii

sale faţă de ea, prin revizuirea statutului şi comportamentului său în raport cu natura, pornind

de la o abordare transdiciplinară a consideraţiilor teoretice pentru a creşte sfera

practicabilităţii eticii ecologice în viaţa reală.

În al doilea capitol mi-am propus să găsesc răspuns la una dintre cele mai

controversate probleme ale eticii ecologice, anume dacă animalele pot avea drepturi morale,

asemenea oamenilor şi care ar trebui să fie locul lor în comunitatea vieţii. Drepturile

animalelor vizeazǎ schimbarea completǎ a atitudinii noastre faţǎ de fiinţele nonumane;

încetarea consideraţiei cǎ exploatarea celorlalte specii este naturalǎ şi inevitabilǎ. Aceasta este

vǎzutǎ ca o încǎlcare continuǎ a moralei. Sintagma „drepturile animalelor” rezumǎ ideea cǎ

animalele au dreptul la consideraţie moralǎ. Deşi în România s-au adoptat o serie de convenţii

internaţionale care reglementează raporturile dintre oameni şi animale, rămân o serie de

probleme nerezovate. În aceastǎ parte îmi propun sǎ abordez problema drepturilor animalelor

la nivelul ţǎrii noastre, cum este rezolvatǎ problema prin legislaţie, dar şi în practica de zi cu

zi (de ex. problema câinilor comunitari / pisicilor comunitare). O analiză comparativă a

modului în care alte state membre europene au reuşit să rezolve probleme conflictuale între

unele drepturi ale oamenilor şi unele drepturi ale animalelor pot fi considerate exemple de

bune practici, din care se pot extrage concluzii pentru ameliorarea unor astfel de probleme

existente şi în ţara noastră.

În cel de-al treilea capitol, pornind de la chestiunile teoretice prezentate mai sus

doresc sǎ cercetez în ce mǎsurǎ ele se regǎsesc în curricula româneascǎ şi maniera în care se

realizeazǎ educaţia ecologicǎ în şcoala româneascǎ. Deşi curricula românească a creat toate

premisele abordării educaţiei ecologice prin toate patru tipuri de demersuri – infuzional,

modular, disciplinar şi transdisciplinar -, realizarea obiectivelor acestei educaţii rămâne încă

la alegerea şi la decizia cadrelor didactice. Se pune problema în ce măsură sunt pregătite

cadrele didactice să realizeze educaţia ecologică prin demersurile mai sus amintite, cu

rezultate eficiente în plan cognitiv şi atitudinal, şi în ce măsură o consideră o problemă

prioritară în formarea şi dezvoltarea personalităţii tinerei generaţii.

Pentru a participa şi evalua fapte sau situaţii ce au ca efect deteriorarea mediului

înconjurător, omul se vede obligat să înveţe să lupte cu complexitatea şi să facă uz de

demersuri interdisciplinare, luând în consideraţie conexiunile cu alte probleme. Importanţa

abordării interdisciplinare a eticii ecologice şi a legăturilor sale cu alte domenii, în special cu

educaţia ecologică, reprezintă o necesitate în contextul societăţii contemporane, în vederea

sporirii rolului şi contribuţiei sistemului educaţional la ameliorarea problematicii mediului

înconjurător, prin reconsiderarea poziţiei şi raporturilor umanităţii faţă de natură. Natura este

obiectul de studiu atât al ştiinţelor naturii cât şi al ştiinţelor socio-umaniste. Se poate vorbi

despre o schimbare a reprezentărilor despre natură care nu sunt, întotdeauna, rezultatul unor

descoperiri ale ştiinţelor naturii, ci expresia unor înţelegeri de sine schimbate a omului.

Concepţiile fundamentale despre natură se află în strânsă legătură cu imaginea despre sine pe

care omul şi-a proiectat-o privitor la menirea sa în lume.

Contribuţia eticii ecologice este semnificativă pentru a înţelege diferite situări,

reconsiderări valorice şi concepte ale naturii în contextul raporturilor omului cu mediul său

înconjurător. Ca parte a naturii, omul împărtăşeşte aceeaşi soartă ca şi celelalte fiinţe naturale:

se nasc, ating apogeul evoluţiei lor şi apoi mor. Schimbări au suferit şi plantele, şi animalele,

şi peisajele naturale, dar chiar şi culturile, în diferite epoci, au avut acelaşi destin, respectând,

parcă, legile naturii.

După cum am văzut reprezentările faţă de natură s-au schimbat şi ele, nu numai

datorită descoperirilor ştiinţifice ale ştiinţelor naturii, cât mai ales înţelegerii de sine a omului

şi a menirii lui în această lume, făcându-l să-şi construiască şi să-şi reconsidere mereu poziţia

şi relaţia sa în raport cu natura.

De-a lungul istoriei s-au conturat trei mari poziţii faţă de natură, recunoscute de toţi

eticienii ecologişti, şi anume eticile centrate pe om, eticile centrate pe fiinţele nonumane,

respectiv ecocentrismul. Eticile centrate pe om în care consideraţia morală este acordată doar

fiinţelor umane şi care a dezvoltat o mentalitate de exploatator, superior faţă de toate celelalte

fiinţe vii nonumane, dar şi faţă de entităţile nevii aparţinătoare mediului natural, printr-un

comportament distructiv şi consumatorist. Se regăsesc aici concepţii precum: a) credinţa

iudeo-creştină, care a influenţat, de la o vârstă fragedă, în mod sistematic, mentalitatea

majorităţii oamenilor din vest, fiind religia dominantă în ţările occidentale, permiţând

dezvoltarea unei mentalităţi de exploatator al naturii plecând de la ideea de separare a

umanităţii de restul creaţiei şi conferirea unui statut special, de superioritate faţă de celelalte

entităţi ale acesteia, creaţia fiind dată în stăpânirea oamenilor; b) poziţia carteziană, după care

natura, inclusiv regnul animal, este în întregime privată de drepturi reprezentativă fiind

concepţia mecanicistă a lui Descartes datorită căreia omul nu poate fi tras la răspundere

pentru faptele sale în raport cu natura, din punct de vedere moral; c) poziţia republicană şi

umanistă, având ca reprezentanţi de seamă pe Rousseau şi Kant, care rămâne în sfera

antropocentrismul cartezian, susţinând că omul este legat de natură şi de animale, în mod

special prin anumite obligaţii,căci, chiar dacă omul dispune de animale şi plante, nu o poate

face după bunul plac, abuziv; d) perspectiva utilitaristă care depăşeşte sfera

antropocentrismului, prin promovarea ideii că omul nu este singurul deţinător de drepturi, ci,

împreună cu el, orice fiinţă susceptibilă de a simţi plăcerea şi suferinţa, deoarece au interese

proprii şi demne de luat în seamă. Eticile centrate pe fiinţele nonumane (extensionismul)

extinde importanţa morală şi drepturile morale asupra fiinţelor vii nonumane, prin cele două

faze ale sale: prima – ce are în vedere considerabilitate morală pentru animalele cu

sensibilitate (P. Singer – eliberarea animalelor) sau care pot fi subiect al unei vieţi (T. Regan –

drepturile animalelor); a doua – etica bazată pe principiul vieţii, care extinde valoarea morală

asupra tuturor fiinţelor vii (P. Tayler - biocentrismul). Ecocentrismul este o concepţie mai

radicală, conform căreia considerarea morală este acordată ecosistemului ca întreg, dar şi

variatelor sale subsisteme, la fel ca şi fiinţelor umane sau celor nonumane luate separat.

Interdisciplinaritatea dintre etica şi educaţia ecologică constă în aceea că etica

ecologică este cea care poate furniza structura şi fondul sistemului filosofic din perspectiva

dezvoltării durabile, iar educaţia ecologică este cea care - l poate implementa la nivelul

fiecărui individ, căci prin educaţie se produce schimbarea mentalităţii şi a comportamentului.

Alături de sistemele educaţionale, etica ecologică poate interveni ameliorativ în formarea şi

reconsiderarea comportamentului uman faţă de natură, prin regândirea sistemului filosofic al

fiecărui individ dar şi a unei filosofii care să ghideze ştiinţa şi tehnica în viitoarele lor strategii

de dezvoltare. Etica ecologică poate fi o sursă inepuizabilă de îmbogăţire a conţinutului

educaţiei ecologice prin problematica pe care o poate aborda.

În primul rând etica ecologică oferă o perspectivă şi o delimitare mai clară a unor

concepte cu care educaţia ecologică vehiculează în discursul său, cum ar fi de exemplu cel de

rău ecologic asupra naturii, privit ca un rău moral, deoarece distrugerea echilibrului ecologic

al planetei este considerată un mare păcat al omenirii, drepturile animalelor care vizeazǎ

schimbarea completǎ a atitudinii noastre faţǎ de fiinţele nonumane înţelegând cǎ animalele au

dreptul la consideraţie morală, dar şi concepte precum drepturi morale, drepturi legale,

bunăstarea animalelor, biocentrism, ecocentrism etc. (pe care nu le mai reluăm aici), precum

şi interdependenţele dintre acestea.

Pe de altă parte etica ecologică precizează şi ajută la înţelegerea surselor

dezechilibrului dintre om şi natură care trebuie căutate în modul cum este privită şi raportată

natura la religie, cultură, ştiinţă, tehnică, progres. Omul în progresul său cultural a plătit cu

preţul înstrăinării de propria sa natură. Întrucât cultura este propria sa creaţie, nimeni, în afară

de el, nu poate fi răspunzător de propria sa înstrăinare. Efectele unei societăţi consumeriste

sunt influenţate mai mult de politică şi de economie, decât de ştiinţă, tehnologie şi de religie.

Deciziile politice şi crizele economice pot influenţa negativ bunăstarea omenirii, contribuind

la accentuarea problematicii mediului înconjurător.

Etica ecologică fiind o ramură a eticii aplicate are oportunitatea aplicării şi adaptării

unor metode şi instrumente etice în analiza unor situaţii şi fapte de conservare sau de

distrugere a echilibrului ecologic al naturii şi de luare a unor decizii adecvate soluţionării

acestora. Etica aplicată propune o serie de metode de decizie etică cum ar fi: testul utilitarist

binivelar al lui R.M. Hare, cazuistica, principiismul, matricea etică.

Pentru a se putea realiza o schimbare profundă în fomarea tinerelor caractere este

imperios necesară formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice din perspectiva eticii şi

educaţiei ecologice, tocmai pentru a se preveni cazurile în care formatorii sunt puşi în situaţia

de a pleda pentru o cauză care e în contradicţie cu mentalităţile şi credinţele lor. Conturarea

unui set de valori, care să-i confere naturii şi componentelor sale un caracter axiologic, nu se

poate realiza fără implementarea în cultura generală, de specialitate şi cea psihopedagogică a

cadrelor didactice a elementelor de etică ecologică. Doar aşa, educatorii vor reuşi să formeze

personalităţi care să acorde atenţie şi respect naturii, care vor putea lua decizii precute, în

folosul nu doar a generaţiilor prezente, ci şi a celor viitoare, chiar dacă programele şcolare

prevăd realizarea educaţiei ecologice într-o manieră implicită.

Având în vedere nobleţea şi amploarea misiunii pe care o au educatorii, aceea de a

forma tineri capabili să se integreze activ în viaţa socială prin exercitarea unor profesii, prin

aplicarea unor valori şi reguli morale în conduita lor, ca cetăţeni şi membri ai unei comunităţi

aflate în continuă transformare, putem aprecia măsura responsabilităţii sociale pe care o au. În

contextul creşterii calităţii actului didactic, cercetarea raportului dintre cauzele şi finalităţile

care dinamizează contextul educaţional, tentaţiile reducţioniste şi modalităţile de evitare a lor,

constituie o prioritate a ştiinţelor educaţiei. Calitatea prestaţiei didactice reiese, de cele mai

multe ori, din competenţa cu care cadrele didactice reuşesc să obţină rezultate care corespund

scopurilor propuse, în cadrul unor activităţi organizate şi desfăşurate intenţional. Eficienţa şi

eficacitatea cu care educatorul realizează unitatea dintre cele trei activităţi fundamentale ale

procesului educaţional – predare, învăţare, evaluare -, nu reflectă doar competenţele şi

măiestria pedagogică de care acesta dispune, ci şi calităţile morale de care dă dovadă. Astfel,

în activitatea educatorilor se reflectă, pe de o parte, caracterul normativ al acesteia, care reiese

din aplicarea principiilor didactice în procesul instructiv – educativ, iar pe de altă parte,

caracterul deontologic, care este dat de acele principii care îi ghidează din punct de vedere

moral.

Angajamentul faţă de elevi reprezintă un principiu cu mare încărcătură filosofică, căci

conform acestuia „Cadrul didactic se străduieşte în permanenţă să ajute elevii cu care lucrează

pentru a-şi dezvolta potenţialul de care dispun, pentru o completă integrare în viaţa şcolară şi

socială. În acest sens, el este preocupat continuu de a stimula spiritul de investigaţie al

elevilor, de a încuraja achiziţia cunoaşterii, realizarea înţelegerii şi dezvoltarea scopurilor

personale pe termen scurt şi lung” (v. Codul deontologic al profesiunii de educator). Se

resimte influenţa principiului kantian al autonomiei. Astfel, educatorul trebuie să lase elevului

libertatea de a-şi formula şi prezenta opinii personale, de a acţiona independent în realizarea

învăţării, de a parcurge sau frecventa discipline, respectiv programe de studiu, care să-i

permită progresul individual, în conformitate cu interesele personale, fără a-i îngrădi accesul

la acestea şi fără a face nici o discriminare între aceştia din nici un fel de motiv (rasă, religie,

sex, vârstă, etnie, vederi politice, statut social, etc). Asta ar însemna că pentru profesor, toţi

elevii au aceeaşi importanţă, binele fiecărui elev este la fel de important. Judecăţile morale ale

educatorului trebuie să fie susţinute de bune temeiuri pentru a evita discriminarea elevilor în

cadrul procesului de învăţământ. În felul acesta, cerinţa imparţialităţii ar trebui să funcţioneze

ca o regulă, care interzice educatorilor să trateze un elev în mod „diferenţiat”, dacă nu are

motive întemeiate să o facă - ca de exemplu discriminarea pozitivă (clase sau locuri speciale

pentru copiii de etnie rromă) – acordând, în acelaşi timp, valoare egală intereselor fiecărui

elev, în efortul de îndrumare a comportamentului moral al elevilor. Respectând acest criteriu

al imparţialităţii, înseamnă că în relaţiile sale cu elevii, educatorul trebuie să se raporteze la

aceştia mereu ca la un scop şi niciodată ca la un mijloc. Astfel, din această perspectivă, elevii

reprezintă scopul activităţii educaţionale a cadrelor didactice, ceea ce presupune că datoria

educatorului faţă de elevii săi se concretizează în promovarea bunăstării lor, în respectarea

drepturilor lor, în a evita să le facă rău, în genere, în a contribui la realizarea ţelurilor acestora.

Este vorba despre o altă formă de discriminare, şi anume una ocazionată de modul de

proiectare curriculară şi de modalitatea de implementare a conţinutului domeniului respectiv.

Nu mă refer aici la altceva decât la modul de implementare şi de realizare a educaţiei

ecologice. Maniera intelectualistă de realizare a educaţiei ecologice se limitează doar la

cunoaşterea normelor şi valorilor ecologice, norme care nu sunt asimilate şi nu transpar în

acte comportamentale. Altfel spus, orice om ştie că trebuie să ocrotească natura dar nu o face

din proprie convingere şi iniţiativă. Fără a fi însoţită de o etică nouă – etica ecologică – bazată

pe respectul omului faţă de natură, fără folosirea unei strategii educaţionale adecvate şi a unor

dileme ce includ în conţinutul lor fapte sau situaţii ce au ca efect deterioarea mediului

înconjurător, care să permită exersarea competenţelor de evaluare şi de luare a unor decizii

responsabile de ocrotire a naturii, educaţia nu reuşeşte formarea conştiinţei ecologice şi a

competenţelor etice la tânăra generaţie.

Afirmaţia făcută ar putea părea dură şi maliţioasă, dar în condiţiile în care unii elevii

sunt privaţi de dreptul lor la o educaţie completă şi complexă, incluzând aici şi educaţia

ecologică, atunci acest lucru se reflectă şi la nivelul conştiinţei şi conduitei ecologice a

elevilor respectivi. La această concluzie am ajuns şi în urma realizării unei cercetări

constatative, de natură filosofică şi pedagogică, ce a avut ca scop observarea şi măsurarea

unor parametri ai conştiinţei ecologice e elevilor din învăţământul preuniversitar. Astfel, cu

cât elevii erau mai mici, adică la ciclul primar, cu atât cotele răspunsurilor corespunzătoare

unor atitudini pozitive, precum: decizia morală, respectarea regulilor, consistenţa conştiinţei

morale etc., erau mai mari, pe când cu cât elevii erau mai mari, adică la ciclul liceal, cu atât

cotele răspunsurilor corespunzătoare unor atitudini negative erau mai mari.

Ori tocmai acest fapt, şi anume că educaţia ecologică este mai bine reflectată în

programele şcolare de la ciclul primar, comparativ cu cele de la nivelurile gimnazial şi liceal,

de ponderea mult mai mică a curriculumului la decizia şcolii din programele şcolare aplicate

în anul şcolar 2009 - 2010 (de 1 oră la liceu), faţă de programele şcolare din anii anteriori, pe

de o parte, iar pe de altă parte, e vorba de prioritatea pe care o acordă cadrele didactice acestei

problematici, reflectată la nivelul mentalităţii, a competenţelor, a măiestriei pedagogice cu

care trezesc interesul şi motivaţia elevilor pentru problemele mediului înconjurător, se poate

explica prin faptul că în acest context se impune realizarea unei educaţii ecologice care să aibă

în vedere dezvoltarea simţului responsabilităţii şi solidaritatea între indivizi, ţări şi regiuni,

indiferent de nivelul lor de dezvoltare, pentru păstrarea şi ameliorarea mediului. Maniera de

realizare a documentelor şcolare care s-au aplicat începând cu 2009, ne-a readus în situaţia

descrisă de George Văideanu în lucrările sale publicate la sfârşitul anilor 80ۥ ai secolului

trecut, când abordarea demersului disciplinar al educaţiei ecologice – de altfel şi cel mai

eficient – conducea la supraîncărcare şi suprasolicitare.

Am considerat necesară o astfel de temă de cercetare întrucât tendinţa sau preocuparea

de a asimila educaţia ecologică este în creştere, dar decalajul dintre recomandările, rezoluţiile

şi studiile realizate la nivel internaţional sau naţional şi practica educaţională rămâne încă

mare.

În concluzie se recomandă realizarea şi derularea unor proiecte educaţionale şi a unor

activităţi de perfecţionare care să valorifice toate demersurile de implementare a educaţiei

ecologice în procesul de învăţământ, nu doar la nivel preşcolar şi primar, care reprezintă baza

/ „temelia” pe care ar trebui să se construiască şi să se dezvolte personalitatea tinerei generaţii,

ci şi la cele gimnazial şi liceal, unde accentul ar trebui pus pe abilitarea cadrelor didactice în

formarea judecăţilor ecologice şi competenţele etice ale elevilor. Elaborarea documentelor şi a

materialelor curriculare bine întocmite, reprezintă o mare necesitate în vederea realizării

acestui scop. Poate că introducerea obligativităţii studierii şi examinării educaţiei ecologice, la

sfârşit de ciclu şcolar – aşa cum se întâmplă în Marea Britanie – ar determina toate categoriile

de resurse umane implicate în actul educaţional să acorde o mai mare atenţie naturii şi

protejării sale. Aşa cum am mai subliniat, la nivelul învăţământului preşcolar şi primar,

educaţia ecologică se realizează în mai mare măsură decât la nivelele superioare. Lipsa

comunicării şi cooperării dintre profesori pe de o parte, dar şi structura programelor şcolare în

care elementele de educaţie ecologică sunt plasate la nivelul curriculumului extins, situaţie în

care foarte puţine şcoli abordează şi acest tip de curriculum, face ca educaţia ecologică a

elevilor să se realizeze sporadic şi în salturi. Chiar dacă acest lucru poate fi suplinit, dacă

profesorii acordă destulă importanţă acestei noi educaţii, încercând să infuzeze mesajele şi

finalităţile ecologice ori de câte ori li se iveşte ocazia şi nu doar în lecţii şi capitole de sine

stătătoare, finalităţile educaţiei ecologice ar trebui să se regăsească la nivelul competenţelor

cheie ce stau la baza proiectării curriculei româneşti, iar conţinuturile sale specifice

îmbogăţite cu elemente de etică ecologică, care să confere o orientare ecocentrică acestora, să

facă parte din curriculumul nucleu al disciplinelor ce au ca obiect studiul naturii. Dar în

contextul social-economic actual, când profesorii sunt demotivaţi moral şi pecuniar, nu se mai

acordă atenţia necesară implementării obiectivelor şi conţinuturilor educaţiei ecologice.

Faptul că programele şcolare sunt realizate în maniera lipsită de interdependenţă şi

complementaritate, abordarea educaţiei ecologice rămâne la decizia individuală a profesorilor.

Şi pe bună dreptate, profesorii nu pot fi traşi la răspundere.