1

REZUMAT

Teza de doctorat cu titlul „PREJUDICIUL NEPATRIMONIAL”, tratează un subiect încă de actualitate atât în doctrina şi jurispruden'a na'ională cât şi cea interna'ională. Lucrarea este structurată pe 5 Capitole şi 23 de sec'iuni în cadrul cărora sunt abordate atât elemente de generalitate cât şi aspecte concrete şi particulare ale temei abordate.

Lucrarea debutează cu Capitolul I intitulat PREJUDICIUL

NEPATRIMONIAL - NO�IUNE. CLASIFICARE. CONCEPTE DOCTRINARE, structurat pe 3 sec'iuni, respectiv: Sec'iunea 1 Considera�ii introductive, Sec'iunea 2 Prejudiciul nepatrimonial şi domeniul răspunderi juridice civile şi Sec'iunea 3 Prejudiciul nepatrimonial – Concepte doctrinare, împăr'ite la rândul lor pe subsec'iuni.

În cadrul primei sec'iuni, Considera�ii introductive, prin intermediul primelor două subsec'iuni este delimitat domeniul general căruia îi apar'ine prejudiciul nepatrimonial. Sunt prezentate pentru început unele defini'ii ale no'iunii generale de prejudiciu care, fie fac trimitere la calitatea sa de element constitutiv în cadrul angajării răspunderii civile delictuale, fie con'in precizări în privinŃa drepturilor încălcate sau a modului de ocrotire a acestor drepturi. Acestea din urmă sunt cele care eviden'iază existenta prejudiciilor nepatrimoniale, ca specie a prejudiciului civil. Efectuarea clasificării prejudiciului permite reliefarea problemelor întâlnite în doctrină în stabilirea fundamentului unic de diviziune. Dintre criteriile de clasificare luate în considerare o aten'ie deosebită este acordată clasificării prejudiciului după efectul rezultatului negativ al faptei ilicite faŃă de persoana umană sau a bunurilor acesteia şi clasificării realizate în funcŃie de natura drepturilor lezate, patrimoniale şi nepatrimoniale. Aceste două clasificări sunt baza studiului şi prezentării subsec'iunii 1.3. Scurtă definire a prejudiciului

nepatrimonial. Această subsec'iune antamează prezentarea detaliată a unui număr extins de defini'ii date prejudiciului nepatrimonial şi studierea acestora prin gruparea lor pe categorii conceptuale, ce se regăse'te în cadrul Sec'iunii 3 a

2

Capitolului I. Următoarea subsec'iune este dedicată prezentării no'iunilor terminologice ale prejudiciului nepatrimonial regăsite atât în legisla'ia, jurispruden'a şi doctrina na'ională cât şi în cea franceză, germană, italiană, spaniolă. Nu este uitată nici prezentarea no'iunilor specifice sistemului common-law, fiind prezentate terminologiile întâlnite în sistemul englez şi american de drept.

Sec'iunea a 2-a a primului capitol, intitulată Prejudiciul nepatrimonial şi

domeniul răspunderii juridice civile este dedicată legăturii prejudiciului nepatrimonial cu răspunderea juridică civilă. Astfel că primele două subsec'iuni tratează, în ordine importanta prejudiciului în cadrul răspunderii civile, răspunderea civilă sub aspectul no'iunilor generale (sediul materiei, clasificare, defini'ii) şi delimitarea răspunderii civile de răspunderea morală. După un Scurt

istoric al răspunderii civile delictuale, ce se regăse'te în subsec'iunea 2.3, sunt prezentate Elementele (condi�iile) răspunderii civile delictuale, ce fac obiectul subsec'iunii 2.4. În ultima subsec'iune, 2.5. intitulată Principiile răspunderii

civile sunt prezentate şi comentate pe rând: principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul reparării în natură a prejudiciului şi principiul răspunderii pentru culpă. Se subliniază importanta şi suficienta principiul reparării integrale a prejudiciului care permite repararea oricărui prejudiciu identificat şi recunoscut. Principiul reparării în natură aplicat prejudiciului nepatrimonial face necesară prezentarea unui alt principiu, cel al reparării prin echivalent. Este eviden'iată ideea că acestea pot fi considerate principii subsidiare sau forme ale aducerii la îndeplinire a cerin'ei principiului reparării integrale. Se arată că poate fi aplicată ca şi regulă generală ordonarea abordării lor în funcŃie de tipul de prejudiciu ce urmează a fi reparat. Astfel, pentru prejudiciul patrimonial forme ale aplicării principului reparării integrale sunt: repararea în natură şi repararea prin echivalent. Pentru prejudiciul nepatrimonial forme ale aplicării principului reparării integrale sunt: repararea prin compensare sau repararea prin indemnizare, repararea în natură pierzându-şi din importantă, dar nu exclusă. Primordialitatea şi suficienta principiului reparării integrale, rezultă şi din faptul că teza subiectivă a răspunderii devine insuficientă, trebuind să lase loc unei concepŃii mai largi, mai bine adaptate noii societăŃi, în care răspunderea se separă de culpă. Se constată o erodare a principiului pentru culpă prin: 1) intermediul generalizării asigurărilor de

3

răspundere civilă, care devin tot mai indiferente faŃă de culpă; 2) fundamentarea a cât mai multor situa'ii de reparare a prejudiciilor apărute, pe ideea de garanŃie.

În cadrul Sec'iunii 3 Prejudiciul nepatrimonial – Concepte doctrinare prezentarea conceptelor doctrinare asupra prejudiciului nepatrimonial se face prin prisma formulărilor de defini'ie întâlnite pe parcursul studierii unui amplu materialul doctrinar, jurispruden'ial şi legislativ. După prezentarea generală şi enumerarea conceptelor efectuată în cadrul primei subsec'iunii, în subsec'iunea a doua se regăse'te o prezentare a conceptelor ce adoptă formulări negative, iar în subsec'iunea a treia prezentarea conceptelor care prezintă formulări pozitive.

Prezentarea conceptelor ce adoptă formulări negative porne'te de la constatarea că pentru o parte a doctrinei ştiinŃifice, definiŃia prejudiciului nepatrimonial nu se poate enunŃa decât într-o formă negativă, prin contrast cu daunele patrimoniale. În cadrul acestei subsec'iuni formulările care întrunesc caracteristica comună a negaŃiei sunt departajate în trei grupuri conceptuale. Acestea sunt prezentate pe rând: grupul conceptual a cărui formulare negativă Ńine

seama de obiectul daunei morale, grupul conceptual conturat în jurul efectelor

prejudiciului nepatrimonial asupra patrimoniului şi cel de al 3-lea grup conceptual care vizează, cu caracter exclusiv, una dintre notele caracteristice ale acestui tip de prejudiciu: inoportunitatea acordării de compensaŃii băneşti.

În ceea ce prive'te prezentarea conceptelor ce adoptă ca bază formulările pozitive, este efectuată următoarea gruparea a acestora: concep'ii pozitive bazate pe criterii de clasificare a prejudiciului nepatrimonial, urmate de conceptele ce definesc prejudiciul nepatrimonial exclusiv ca o atingere a personalită'ii umane şi conceptele ce adoptă definirea multicriterială a prejudiciul nepatrimonial.

Capitolul II intitulat FORMA PREJUDICIILOR NEPATRIMONIALE

PRIN METODA CLASIFICĂRII, este un capitol amplu, structurat pe 7 subsec'iuni. Este un capitol important al tezei, ce are în vedere tocmai identificarea şi determinarea prejudiciilor nepatrimoniale în baza clasificărilor existente şi propuse în doctrina na'ională şi interna'ională. Sunt subliniate, acolo unde este cazul, aspectele legislative şi jurispruden'iale, precum şi efectele în apari'ia sau desprinderea unor noi tipuri de prejudicii nepatrimoniale. În final se regăsesc două clasificări jurispruden'iale interna'ionale impuse prin decizii ale Cur'ii Supreme de Justi'ie din Moldova şi de Curtea de Casa'ie italiană.

4

Prima sec'iune Diferite clasificări ale prejudiciilor nepatrimoniale are caracter de generalitate, fiind destinată sublinierii necesită'ii şi importanta clasificărilor prejudiciilor nepatrimoniale şi prezentării metodei de abordare a temei. Sunt prezentate în cadrul subsec'iunilor următoarele clasificări:

- clasificarea prejudiciilor nepatrimoniale după cauza juridică a acestora, ce este prezentată în cadrul Subsec'iunii 1.2. Având un caracter de noutate, în cadrul prejudiciilor ce au ca şi cauză juridică neexecutarea unei obliga'ii contractuale este subliniat prejudiciul de mobbing, prejudiciu suferit de către un angajat ca urmare a neexecutării obliga'iilor contractuale de către angajator. Acest prejudiciu se regăse'te în legisla'ia şi doctrina germană, italiană şi spaniolă. Jurispruden'a na'ională încă nu a înregistrat acest tip de prejudiciu iar doctrina îl prezintă tangen'ial.

- clasificarea efectuată după criteriul felului dreptului încălcat, prezentată în cadrul Subsec'iunii 1.3., vizează problema existenŃei unui raport strict între natura drepturilor încălcate şi natura prejudiciului cauzat. În acest sens este prezentată o privire asupra legislaŃiei şi doctrinei naŃionale care recurg la această clasificare. Deoarece o clasificare exhaustivă a drepturilor de natură nepatrimonială a căror încălcare determină prejudicii nepatrimoniale nu este posibilă, este prezentată şi sus'inută clasificarea lor după următoarele subcriterii: drepturi nepatrimoniale ce privesc integritatea corporală şi/sau sănătatea omului; drepturi nepatrimoniale ce privesc apărarea sentimentelor de afecŃiune şi de dragoste; drepturi nepatrimoniale ce privesc cinstea, onoarea, demnitatea, prestigiul sau reputaŃia unei persoane; drepturi nepatrimoniale ce privesc dreptul persoanei la identitatea sa, cum ar fi numele, pseudonimul, denumirea; drepturi nepatrimoniale ce privesc drepturilor de autor sau inventator. Fiecărui grup de drepturi astfel identificate, ii sunt atribuite prejudiciile specifice. Se prezintă clasificarea în prejudiciile rezultate din

vătămarea integrităŃii corporale sau a sănătăŃii, continuând cu prejudiciile

afective, prejudiciile constând în atingeri aduse cinstei, onoarei, demnităŃii,

prestigiului sau reputaŃiei unei persoane, prejudiciile cauzate prin aducerea de

atingeri dreptului la nume, la pseudonim sau la denumire şi prejudiciile cauzate

prin atingerea, denaturarea sau uzurparea drepturilor nepatrimoniale aflate în

cuprinsul drepturilor de autor sau de inventator. - clasificarea ce ia în considerare cele trei laturi bio-psiho-socială ale

personalităŃii umane, efectuată în Subsec'iunii 1.4., prezintă: prejudiciile cauzate

5

personalităŃii fizice, prejudiciile cauzate personalităŃii afective şi prejudiciile cauzate personalităŃii sociale.

Următoarele cinci sec'iuni sunt destinate studiului grupurilor de prejudicii nepatrimoniale prezentate în cadrul clasificărilor amintite în sec'iunea anterioară.

Astfel sec'iunea a 2-a este destinată studiului Prejudiciile nepatrimoniale

determinate de vătămările aduse integrităŃii corporale sau sănătăŃii (prejudicii corporale). În partea introductivă sunt prezentate unele concepte şi aspecte legislative cu privire la dreptul la integritate fizică şi dreptul la sănătate, cu trimitere la prevederile legisla'iei na'ionale şi interna'ionale. Studiul propriu-zis începe cu Subsec'iunea 2.2. care face prezentarea subclasificării prejudiciile corporale în: prejudicii constând în dureri fizice şi/sau psihice; prejudicii estetice; prejudiciu de agrement; prejudiciu juvenil şi prejudiciu prin pierderea speranŃei de viaŃă. Fiecare din aceste prejudicii sunt studiate în cadrul următoarelor subsec'iuni ale Capitolului II.

În Subsec'iunea 2.3, Prejudiciile constând în dureri fizice şi/sau psihice sunt prezentate ca fiind întreaga gamă de suferinŃe şi de dureri de natură fizică sau psihică, ori deopotrivă de natură fizică şi psihică, pe care le încearcă victima unui fapt ilicit şi culpabil. Se pune accentul pe con'inutul acestor prejudicii şi pe identificarea victimei indemnizabile, pornind de la cazurile clasice la cele ale persoanelor aflate în stare vegetativă cronică sau afectate de probleme mentale. Este prezentată evolu'ia doctrinară a acestui prejudiciu în cazul acestor victime, pornind de la excluderea indemniza'iei, la indemnizarea strict patrimonială pană la indemnizarea prejudiciului care nu Ńine de reprezentarea pe care şi-a făcut-o victima, ci de constatarea imparŃială/obiectivă a judecătorului. Evolu'ia jurisprudenŃei prevalează o concepŃie obiectivă a prejudiciului nepatrimonial care comportă consecinŃe importante în ceea ce priveşte evaluarea despăgubirilor. Este prezentată de asemenea concep'ia conform căreia nu mai este suficientă abordarea acestor prejudicii ca fiind nepatrimoniale, deoarece descoperirile medicale arată că acestea pot fi abordate mai eficient, în sensul obŃinerii unei reparării prompte şi eficiente ca prejudicii materiale. O altă concep'ie prezentată ce abordează ideea excluderii indemnizării acestui tip de prejudiciu nepatrimonial este cea bazată pe ideea că „repararea individuală ar trebui eliminată şi inclusă în celelalte categorii de prejudicii suferite ca urmare a vătămării corporale.”

6

Prejudiciul estetic, care face obiectul Subsec'iunii 2.4., fiind unul cu o largă abordare doctrinară şi jurispruden'ială, este studiat în principal sub aspectul elementelor sale componente. Acestea sunt grupate în două categorii: elemente obiective şi elemente subiective. Elementului obiectiv, este un element observabil, materializat în mutilări, desfigurări, infirmităŃi, cicatrici şi orice alte leziuni care modifică în mod negativ înfăŃişarea, iar elementul subiectiv constând în perceperea de către individ a desfigurării sau cicatricelor, fiind cauza suferinŃelor psihice ale acestuia. O abordare distinctă se face asupra caracterului permanent al prejudiciul estetic, sus'inut de unii doctrinari. Se arată că această cerin'ă nu este echitabilă atât moral cât şi din punct de vedere juridic, deoarece elementele componente ale prejudiciului estetic există şi în cazul unui prejudiciu estetic cu caracter temporar. Se concluzionează că aspectul dat de caracterul temporar sau definitiv poate fi luat ca şi criteriu de evaluare a prejudiciului şi prin urmare de evaluare a despăgubirii. Sunt formulate critici cerin'elor întâlnite în doctrină cu privire la repararea prejudiciului estetic doar după definitivarea caracterelor cicatricei sau după epuizarea tuturor metodelor terapeutice posibil adjuvante în limitarea caracteristicilor defavorabile ale cicatricilor.

Subsec'iunea 2.5 destinată Prejudiciului de agrement, cuprinde pe lângă evoluŃia generală a prejudiciului de agrement şi trecerea de la prejudiciului de agreement la prejudiciul hedonic şi valoarea vieŃii. Actualmente se întâlnesc două grade distincte ale prejudiciului de agrement. Primul înglobând doar prejudiciile aduse bucuriilor normale ale existenŃei, a căror compensare nu ar cere dovezi particulare şi ar fi identice din punct de vedere al vârstei şi al gradului de infirmitate; cel de-al doilea vizând pierderea unei bucurii proprii unei victime care practica înainte un sport anume sau avea o anume ocupaŃie, a cărei dovadă trebuie făcută. Este de asemenea subliniată tendin'a desprinderii de prejudiciul de agrement, a prejudiciului ce constă în atingeri aduse vieŃii sexuale, care actualmente constă nu numai pierderile facultăŃii de a procrea, dar şi pierderea plăcerii actului sexual şi în sfârşit ceea ce francezii numesc ,,prejudiciul stabilirii,,.

Prin prejudiciul hedonic se estimează valoarea pentru pierderea plăcerilor vieŃii, pentru a compensa anumite plăceri intangibile, cum ar fi calitatea educaŃiei şi standardele de viaŃă. Sunt expuse diferite metode de evaluare, care arată că oamenii sunt dispuşi să crească valoarea vieŃii şi implicit ei cresc preŃul pentru a

7

evita pierderea vieŃii sau a plăcerii de a se bucura de ea şi cer compensaŃii băneşti pentru creşterea riscului de moarte.

Prejudiciul juvenil şi prejudiciul prin pierderea speran�ei de via�ă sunt tratate pe scurt în cadrul ultimelor două subsec'iuni, primul fiind prezentat prin specificul vârstei persoanei prejudiciate iar cel de al doilea prin raportarea sa la o anumită durată de via'ă preponderent fericită, determinabilă statistic.

Prejudiciile afective sunt studiate în cadrul sec'iunii a treia-a, în baza clasificării lor în prejudicii afective directe şi prejudicii afective indirecte. După prezentarea unor no'iuni introductive sunt expuse elemente de jurispruden'ă interna'ională şi na'ională care scot în evidentă larga paletă a acestor prejudicii. În ceea ce prive'te prejudiciul afectiv indirect, este prezentată evolu'ia doctrinară şi jurispruden'ială a acestuia, în sensul (in)dependentei sale fată de gradul de vătămare al victimei directe şi al legăturii dintre victima directă şi victima indirectă. Cele sus'inute sunt dublate de prezentarea evolu'iei jurispruden'ei franceze în domeniu şi a unor spete ale jurispruden'ei române'ti.

Sec'iunea a 4-a grupează Prejudiciile nepatrimoniale ce constau în atingeri

aduse cinstei, onoarei, demnită�ii, prestigiului sau reputa�iei unei persoane. Este subliniată importanta acordată acestor valori dar şi limita fragilă dintre respectul acestora şi exercitarea dreptului la exprimare. Se aduce astfel în discu'ie distinc'ia dintre fapte şi judecă'i de valoare şi legătura dintre acestea şi drepturile anterior men'ionate. Un alt aspect relevat este cel al aplicării unei prezum'ii în ceea ce prive'te existenta acestui prejudiciu în anumite situa'ii. Aceste pot fi prevăzute de legisla'ie cum este cazul Spaniei sau sunt determinate de la caz la caz, prin interpretarea situa'iei de fapt, cum este cazul unei spete na'ionale.

Următoarea sec'iune studiază Prejudiciile constând în încălcarea dreptului

la via�a privată. Deoarece noŃiunea de “viaŃă privată” are un conŃinut destul de greu de definit, suscitând discuŃii şi diferende, sunt prezentate în primul rând reglementările naŃionale şi internaŃionale (franceze, germane, italiene, reglementările DUDO şi PIRDCP) privind dreptul la viaŃă privată. Alături de acestea sunt prezentate elementele de jurispruden'ă care au dus la distinc'ia a trei niveluri ale vie'ii private, cu efect asupra protec'iei acestora. Acestea sunt: (1) sfera individuală incluzând activităŃile persoanei şi relaŃiile sale sociale, care nu beneficiază de protecŃie în cazul persoanelor din prima şi a doua categorie; (2) sfera privată care înglobează familia şi credinŃa religioasă, aceasta impunându-se a

8

fi protejata chiar şi în ceea ce priveşte prima categorie de persoane şi (3) sfera intimă, care beneficiază de protecŃie absolută.

Cu privire la aspectele de noutate ale prejudiciilor privind încălcarea dreptului la via'ă privată sunt prezentate aspectele jurispruden'iale care aduc în discu'ie dreptul la via'ă privată şi identitatea sexuală, mai ales în cazurile tratamentelor medicale, licite al transsexualilor. Pornind de la o cauză dedusă în fata CEDO, şi anume cauza Rotaru împotriva României, sunt puse în discu'ie încălcările dreptului la via'a privată prin evidentele sistemului de securitate na'ională, prin invocarea scopului legitim al acestor măsuri şi eventuala extindere a cuprinsului no'iunii de via'ă privată.

Prejudiciile nepatrimoniale specifice domeniilor personalită�ii, sunt studiate în cadrul Sec'iunii 6. După o privire generală asupra no'iunii de personalitate, aceasta este studiată sub raport juridic, deoarece dreptul nu studiază omul în integralitatea lui, adică sub aspect fizic, biologic sau psihologic, şi nici în întregime sub aspect filozofic, ci numai omul ca participant la relaŃiile sociale, la acele raporturi sociale care formează obiect de reglementare juridică. Stabilind cele trei domenii ale personalită'ii, sunt exemplificate prejudicii cauzate personalită'ii fizice, prejudicii cauzate personalită'ii afective şi prejudicii cauzate personalită'ii sociale. Insistând asupra acestora din urmă, relevăm necesitatea construirii unui drept general al personalită'ii.

Ultima sec'iune a acestui capitol prezintă două clasificări jurispruden'iale impuse de Curtea Supremă de Justi'ie din Moldova si Curtea de Casa'ie din Italia.

În prima prezentare se face referire la Hotărârea Plenului CurŃii Supreme de JustiŃie a Republicii Moldova nr.9 din 09.10.2006, care a luat în considerare aplicarea în mod diferit de către instanŃele de judecată a legislaŃiei ce reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial. După enumerarea bazei legislative, sunt prezentate şi discutate criteriile de clasificare a prejudiciilor nepatrimoniale impuse de către Curtea Supremă de Justi'ie din Moldova. Unele dintre acestea sunt specifice, cum ar fi prejudiciile nepatrimoniale ce au ca sursă “un izvor de pericol sporit”.

În cea de a doua parte sunt studiate ultimele decizii ale Cur'ii de Casa'ie din Italia, cuprinse în perioada 2003-2007, care au culminat cu sentin'ele din 2008 ce au determinat recunoa'terea la acest moment al următoarelor prejudicii

9

nepatrimoniale: (1) prejudiciul moral subiectiv reprezentat, în mod tradiŃional, de o suferinŃă psihologică sau de o perturbare tranzitorie provocată de o faptă ilicită; acesta a fost considerat dintotdeauna exemplul tipic (şi odinioară unic) de prejudiciu nepatrimonial; (2) prejudiciul biologic reprezentat de compromiterea gravă, a integrităŃii psihico-fizice a persoanei. În general se consideră necesar ca această compromitere să fie însoŃită de pierderea sau reducerea funcŃiilor vitale, chiar dacă nu pe termen definitiv; (3) prejudiciul existenŃial ce presupune o înrăutăŃire a calităŃii vieŃii persoanei lezate, urmată de modificarea radicală a obiceiurilor sale şi a raporturilor personale şi familiale.

Capitolul III, intitulat „EVALUAREA PREJUDICIILOR

NEPATRIMONIALE” este structurat pe 5 sec'iuni: Sec'iunea 1 Aspecte

generale privind determinarea prejudiciilor nepatrimoniale, Sec'iunea 2 Prezentarea criteriilor de determinare şi evaluare a prejudiciilor rezultate din

vătămarea integrită�ii corporale sau a sănătă�ii, Sec'iunea 3 Criterii de

determinare a întinderii prejudiciilor cauzate personalită�ii sociale, Sec'iunea 4 Criterii de determinare a întinderii prejudiciilor cauzate personalită�ii afective şi Sec'iunea 5 Rolul instan�elor în determinarea prejudiciului nepatrimonial.

În cadrul primei sec'iuni sunt în primul rând explicate şi delimitate no'iunile de determinare a prejudiciului şi de determinare a reparaŃiei. Se arată că determinarea şi evaluarea prejudiciului sunt operaŃiuni distincte şi anticipate determinării reparaŃiei şi că aceste activităŃi se succed şi se află în strânsă interdependenŃă. Determinarea corectă a reparaŃiei este precedată de determinarea corectă a prejudiciului şi evaluarea sa. Aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea “preŃului” suferinŃelor fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinŃelor negative ale prejudiciului şi a implicaŃiilor acestora pe toate planurile vieŃii sociale ale persoanei vătămate. Greutatea evaluării unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi o cauză a eliminării cerinŃei de determinare a acestuia.

În continuare se încearcă un răspuns asupra dilemei determinării in abstracto sau in concreto a prejudiciului nepatrimonial, a unor reguli şi criterii care să evite arbitrariul, adesea invocat în evaluarea prejudiciilor nepatrimoniale. Sunt prezentate aspectele pozitive şi negative a ambelor metode de evaluare, ajungând la concluzia că îmbinarea acestor două metode este cea mai recomandată,

10

permi'ându-se ca întrun interval de barem stabilit (in abstracto) sa se aplice evaluarea in concreto.

Următoarele subsec'iuni tratează acele elemente generale ale determinării prejudiciului nepatrimonial care nu ridică dificultă'i, nici doctrinare şi nici jurispruden'iale, cum ar fi: momentul evaluării prejudiciului, posibilitatea determinării sale pe cale conven'ională şi baza legală a determinării. Per a

contrario, cerin'a administrării de probe pentru dovada prejudiciului, determină solu'ii jurispruden'iale diferite. Liberalismul jurisprudenŃei referitor la constatarea daunelor este remarcabil. Fără nici un dubiu se cere, în general, ca victima să facă dovada prejudiciului de care se plângea. Dar această dovadă este administrată liber, în principiu, în caz de litigiu. Elementele furnizate de cele două părŃi sunt supuse aprecierii suverane a instan'elor de fond, ele având singura rezervă a controlului exactităŃii, al suficienŃei (probelor) şi al caracterului non contradictoriu al motivelor invocate. În practica judiciară s-au întâlnit situaŃii în care probatoriul existentei prejudiciilor nepatrimoniale a fost redus la maxim, instanŃele de judecată aplicând prezumŃii de existenŃă a acestora.

Sec'iunile 2-4, pentru coerentă, urmează structura capitolului II, în sensul prezentării criteriilor de determinare şi evaluare a prejudiciului nepatrimonial conform ordinii de prezentare a clasificării acestora.

Astfel, criteriile de determinare şi evaluare a prejudiciilor rezultate din vătămarea integrită'ii corporale sau a sănătă'ii, sunt identificate şi grupate pe două categorii: criterii generale, deoarece îşi găsesc aplicabilitate la oricare dintre prejudiciile acestei categorii şi criterii specifice unuia sau mai multor dintre prejudiciile amintite. În cadrul categoriei criteriilor generale distingem: elemente de fapt şi de stare a sănătăŃii ce pot fi furnizate prin raportul de expertiză medico-legală; materialitatea leziunilor ce pot fi dovedite cu certificatul medical sau prin raportul de expertiză medico-legală; infirmitatea. În cadrul categoriei criteriilor specifice fac parte intensitatea durerii şi criteriile diagnostice.

Pentru criteriile de determinare a prejudiciului estetic, se arată că făcând parte din categoria prejudiciilor corporale, pe lângă criteriile anterior enun'ate trebuie luate în considerare cele referitoare la sex, vârstă, stare familială, condiŃie socială şi profesională a victimei prejudiciului, alături regiunea corpului uman unde se află leziunea. Sunt prezentate de asemenea criteriile de evaluare bazate pe metoda

11

estetimetrică şi criteriile lui Hodin, ca metode de evaluare utilizate de speciali'tii medico-legali în activitatea acestora.

Criteriile specifice de determinare a prejudiciului de agrement sunt mai dificil de stabilit, deoarece sunt strâns legate de interpretarea şi cuprinderea dată acestei forme a prejudiciului nepatrimonial. Dintre criteriile specifice identificate amintim: practicarea unui sport anume, sau a activităŃilor sportive în general; stabilirea la specificul persoanei prejudiciate a “activităŃii normale” a standardelor acestuia de viaŃă; stabilirea viitoarelor “activităŃi normale” care sunt legate strict de persoana prejudiciată, cum ar fi activitatea educativă pentru o persoană care încă mai este inclusă, sau va fi inclusă în sistemul de învăŃământ, s.a.

Considerând că prejudiciul juvenil este prejudiciului de agrement suferit de o fiinŃă tânără, aflată în situaŃia de a-şi vedea suprimate ori diminuate speranŃele de viaŃă sau aptitudinea de a desfăşura anumite activităŃi agreabile, cel mai important criteriu este cel al vârstei persoanei prejudiciate. Acest aspect ridică o altă problemă, şi anume aceea a determinării înŃelesului juridic al noŃiunii de „persoană tânără”. Din acest punct de vedere se disting două posibilităŃi: (1) dacă noŃiunea se suprapune cu noŃiunea de persoană minoră, palierul de vârstă admisibil pentru acest prejudiciu ar fi restrâns la vârsta la care se atinge majoratul, iar (2) dacă noŃiunea are un sens mai larg, cuprinzând referirile legale întâlnite în Legea tinerilor nr. 350 din 2006, conform căreia prin termenul şi expresia “tineri” se înŃeleg - cetăŃenii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 35 de ani, sau prevederile art. 1 alin. (1) din Legea 15 din 2003 conform căreia prin tineri se înŃeleg persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani, palierul de vârsta se poate extinde până la maximul prevăzut de lege, şi anume 35 de ani.

Criteriile care pot fi luate în considerare la determinarea întinderii prejudiciului prin pierderea speran'ei de via'ă sunt bazate pe specificitatea acestuia, şi anume suferinŃa pe care o încearcă victima prin înŃelegerea faptului că i-a fost redusă speranŃa de viaŃă. De aici rezultă o primă dificultate, şi anume aceea a determinării unei speranŃe de viaŃă normale şi a măsurării acesteia în bani. Criterii ce pot fi luate în considerare în vederea determinării şi evaluării prejudiciului sunt: (1) o anumită durată în timp a vieŃii, care poate fi determinată pe baze statistice, dar corectată cu (2) capacitatea obiectivă a victimei de a întrevedea perspectiva unui viitor fericit.

12

Stabilirea Criteriilor de determinare a întinderii prejudiciilor cauzate

personalită�ii sociale, prezentate în Sec'iunea 3 porne'te de la premisa că

aceste prejudicii apar ca urmare a încălcării valorilor nepatrimoniale ale unei persoane, valori ce constau în cinste, demnitate, onoare, prestigiu, reputaŃie şi alte asemenea valori. Luând în considerare specificul pur moral al acestor prejudicii, gravitatea suferinŃei persoanei lezate, se arată că determinarea întinderii prejudiciului se poate realiza după următoarele criterii: profesia victimei; elemente privind viaŃa socială; starea familială; situaŃia socială; influenŃa pe care o are vătămarea asupra elementelor anterior menŃionate; atitudinea victimei raportate la viaŃa socială, familială şi personal, criterii care sunt luate în general în considerare de către instanŃele de judecată.

În sec'iunea a 4-a Criterii de determinare a întinderii prejudiciilor cauzate

personalită�ii afective, se porne'te de la clasificarea acestora în prejudicii directe şi prejudicii prin rico'eu. Se prezintă astfel ca şi criteriu general de evaluare sentimentele de afecŃiune ale persoanei prejudiciate sau ale persoanei prejudiciate fată de victimă (persoană decedată sau care a suferit grave prejudicii fizice şi/sau psihice iar ca şi criterii specifice sunt prezentate propunerile doctrinare şi prevederile Legii 287 din 2009 Codul civil. Acestea prevăd acordarea de despăgubiri ascendenŃilor, descendenŃilor, fraŃilor, surorilor şi soŃului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenŃa unui asemenea prejudiciu.

Sec'iunea 5 Rolul instan�elor în determinarea prejudiciului nepatrimonial

se bazează pe studiul efectuat asupra jurisprudenŃei, cu privire la evaluarea prejudiciilor nepatrimoniale şi acordarea de compensaŃii pentru repararea acestora. Se eviden'iază două tendinŃe: (1) o tendinŃă caracterizată prin faptul că instanŃele de judecată motivează care sunt criteriile şi modul de evaluare a cuantumului de compensare a prejudiciilor nepatrimoniale, şi (2) o a doua tendinŃă caracterizată prin absenŃa sau insuficienta motivare a instanŃelor de judecată privitor la criteriile şi modul de evaluare a cuantumului de compensare a prejudiciilor nepatrimoniale şi de faptul că, în mod paradoxal, se invocă doar aplicarea principiului reparării integrale.

Prima subsec'iune prezintă studiul efectuat asupra evaluării prejudiciilor de către instanŃele de judecată naŃionale, bazat pe un număr de 50 de decizii ale I.C.C.J. pe perioada 2002-2008. Pentru o evaluare pertinentă a jurispruden'ei

13

na'ionale şi o evaluarea comparativă a acesteia cu cea europeană, în spe'ă cea franceză şi cea italiană, am ales un singur domeniu de pronun'are, şi anume cel al prejudiciilor morale determinate de erorile judiciare. Au fost determinat şi urmărite următoarele elemente de compara'ie: terminologia utilizată; temeiul legal invocat pentru răspundere; temeiul legal invocat pentru acoperirea prejudiciului; definiŃia data prejudiciului nepatrimonial şi conŃinutul acestuia; criteriile de evaluare a prejudiciului şi criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirii/indemnizaŃiei.

Privind terminologia utilizată se remarcă inconsecventa instan'elor în a utiliza un anumit termen, la care se adaugă utilizarea aceleia'i no'iuni în mai multe sensuri, uneori chiar în cadrul aceleia'i sentin'e. Nici stabilirea temeiul legal invocat pentru răspundere şi pentru acordarea de despăgubiri nu este lipsit de dispute. Majoritatea deciziilor studiate arată ca temei art. 504 C.pr.pen., al cărui scop este acela de a materializa principiul constituŃional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal. Astfel legea internă este în concordanŃă cu prevederile art.5, paragraful 5, din ConvenŃia Europeană a Dreptului Omului. O altă decizie dezvoltă problema preeminenŃei actelor normative internaŃionale ratificate de România, care producându-şi efectul în baza art. 11 alin.2 din ConstituŃie, arată că

“statul are răspundere pentru eroarea judiciară nu în temeiul art. 504 C.proc.pen., ci în baza art.5 alin.5 din ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului, şi în baza art.11 alin.2, art.20 alin.2 şi art.52 din ConstituŃia României.” În fine o a treia pozi'ie este cea care susŃine complementaritatea dispoziŃiilor art. 998 şi urm. ale Codului civil cu cele ale codului de procedură penală.

În ceea ce prive'te stabilirea unor criterii de evaluare a prejudiciului şi a despăgubirii, se constată existenta unei plaje foarte largi, de la solicitarea unor multiple argumente, indicii şi dovezi la aplicarea unei prezum'ii a existentei prejudiciului. Deciziile pot fi considerate contradictorii şi sub un alt aspect, şi anume acela al perioadei pentru care se acordă despăgubiri. În unele decizii perioada avută în vedere este numai cea privativă de liberate, altele luând în considerare şi perioada ulterioară celei privative de libertate. În această din ultimă situaŃie nu se specifică care ar fi momentul final sau modalitatea de calcul a perioadei luată în considerare. Neexistând o coerenŃă a diferitelor aspecte ale

14

prejudiciului nu poate fi relevată nici o coerenŃă a probatoriului. Astfel că doar sunt prezentate diferite aspecte a le probatoriului administrat în cauzele studiate, poziŃia părŃilor faŃă de acesta şi concluzia instanŃelor.

Subsec'iunea a 2-a este destinată Studiului evaluării prejudiciilor de către

instanŃele de judecată franceze, italiene şi spaniole. Studiul de practică judiciară asupra rolului CurŃii de CasaŃie franceze în

evaluarea prejudiciului nepatrimonial relevă că acesta se manifestă în mod indirect prin controlul respectării principiului reparării integrale şi a unui control disciplinar privind absenŃa sau insuficienŃa motivaŃiei cu privire la determinarea prejudiciului. Concluziile acestui studiu arată că atunci când se verifică aplicarea corectă a principiului reparării integrale, din cadrul hotărârilor supuse controlului, reies cinci tendinŃe. O primă tendinŃă a judecătorilor de fond este aceea de a motiva evaluarea şi repararea prejudiciilor întro manieră prea generală prin luarea în considerare a motivelor de echitate, fără luarea în considerare a importanŃei prejudiciului. O a doua tendinŃă este aceea a evaluării daunelor de către judecătorii de fond pe considerente străine de măsura unui prejudiciu. Astfel este cazul deciziilor care invocă motive relative la gravitatea faptei sau caracterul intenŃionat al faptei

comise. Cea de a treia tendinŃă este caracterizată printro altă practică des întâlnită cu privire la repararea prejudiciului moral. Aceasta constă în acordarea unei reparaŃii de principiu, prin simbolismul unei singure unităŃi monetare, în situa'iile în care judecătorii de fond întâmpină dificultatea sau imposibilitatea evaluării unui prejudiciu. În al patrulea rând, se constată că practica este plină de decizii care, pe motivul absenŃei obligaŃiei judecătorilor de a individualiza şi distinge evaluarea pe fiecare tip de prejudiciu ce se cere a fi reparat sau indemnizat, aceştia acordă o reparare în ansamblu, globală. Problema de fapt a acestei modalităŃi de evaluare globală, constă în aceea că nu este tocmai clar în ce măsură de fapt judecătorul a reŃinut toate elementele de determinare a prejudiciilor şi care sunt sumele acordate pentru indemnizarea prejudiciilor reŃinute, pentru a vedea dacă acestea sunt sau nu pe deplin indemnizate. O ultimă apreciere asupra rolului CurŃii de CasaŃie în vederea respectării principiului reparării integrale şi a regulilor de evaluare ce decurg din acesta, este făcută cu privire la evaluarea in concreto a prejudiciilor. Sub acest aspect studiul relevă elemente importante arătând că operaŃiunea de “compensare se poate face numai după evaluare şi evaluarea se face de la caz la caz, pentru fiecare daună suferită, Ńinând cont de circumstanŃele personale şi

15

individuale ale victimei şi exclude în principiu orice barem abstract şi impersonal de evaluare şi o evaluare bazată pe criterii pur obiective.”

Practica arată că Curtea de CasaŃie franceză admite şi referirea la criteriile obiective, când acestea există şi când judecătorii de fond au luat în considerare aceste criterii dar le-au aplicat circumstanŃele proprii cazului, determinând astfel în mod concret valoarea de evaluare a prejudiciului. În această situaŃie se consideră că baremul aplicat nu încalcă aprecierea in concreto a prejudiciului, el arătând doar o scală în interiorul căreia judecătorul Ńine cont de specific şi, prin urmare, el poate să individualizeze evaluarea prejudiciului.

Studiul evaluării prejudiciilor de către instanŃele de judecată italiene, porne'te de la un caz concret aspra căruia instan'a s-a pronun'at în 2005. Tema studiului – reparaŃia autonomă a prejudiciului existenŃial rezultat din privarea de libertate personală – a impus însă analizarea şi a unor aspecte relevante în materie de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale în general şi a categoriilor de daune care se consideră în mod normal ca făcând parte din această categorie de daune. Această temă a suferit, în ultimii ani, o evoluŃie jurisprudenŃială deosebit de accelerată, care prezintă dificultăŃi majore teoretice şi reconstructive faŃă de prejudiciul patrimonial. Elementul de noutate este dat de discuŃiile asupra prejudiciilor nepatrimoniale cunoscute de doctrina şi jurisprudenŃa italiană sub denumirea de “prejudicii existenŃiale”. Sunt studiate: criteriile legale şi cele utilizate de judecător în evaluarea compensării prejudiciului suferit prin detenŃie nedreaptă; aplicabilitatea altor criterii de reparare a erorii judiciare şi a detenŃiei nedrepte; elemente de legătură între prejudiciul existenŃial, prejudiciul pentru detenŃia injustă şi prejudiciul pentru eroarea judiciară şi natura juridică a reparaŃiei.

Un al 3-lea studiu este cel al evaluării prejudiciilor de către instanŃele de judecată spaniole. JurisprudenŃa spaniolă a fost în acest sens categorică şi constantă, rezervând jurisdicŃiei de fond competenŃa de a stabili suma de bani care poate să compenseze prejudiciile nepatrimoniale. Însă subiectivitatea în fixarea cuantumului indemnizaŃiei şi competenŃa sa exclusivă instanŃei de fond, au dus la următoarele consecinŃe: (1) diferenŃe, adesea vizibile, între diversele rezoluŃii judecătoreşti în ceea ce priveşte fixarea cuantumului compensaŃiei în cazuri asemănătoare; (2) deficienŃe în desemnarea titularilor specifici ai dreptului compensatoriu; (3) lipsa delimitării conceptuale a indemnizaŃiei însăşi. S-a întâmplat adesea să se amestece sau să se includă într-un singur concept de

16

indemnizaŃie a daunei morale atât compensaŃia acestei daune per se cât şi prejudiciile de natură materială care derivă din aceasta. Aceste tendin'e au încercat a fi corectate prin sentin'e ale Tribunalului Suprem Spaniol, care a impus că instan'ele „trebuie să declare în sentinŃele lor nominatum şi pe cât posibil, persoanele cărora trebuie să li se plătească indemnizaŃia, dar şi valoarea acesteia, şi cota parte care revine fiecărui beneficiar” şi a criticat ca fiind „evidentă greşeala absenŃei unei delimitări clare şi precise între daune şi prejudicii”.

Capitolul IV REPARAREA PREJUDICIULUI NEPATRIMONIAL,

debutează cu Sec'iune 1 Considera�ii introductive, în care sunt prezentate corela'ia prejudiciu – răspundere civilă şi condi'iile în care prejudiciul angajează răspunderea civilă. Pornind de la afirma'ia că prejudiciul este elementul care determină obligaŃia de reparaŃiune, se stabilesc condiŃiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul nepatrimoniale pentru angajarea răspunderii. Acestea sunt: (1) condiŃia ca prejudiciul să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim; (2) condiŃia ca prejudiciul să fie cert; (3) condiŃia legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită şi (4) condiŃia ca prejudiciul să nu fi fost reparat.

Relativ la prima condi'ie, este studiată problema exercitării abuzive a drepturilor şi a intereselor legitime prin prisma angajării răspunderii civile delictuale ca urmare a apari'iei unui prejudiciu. Sunt relevate asemănările şi deosebirile între delictul civil şi abuzul de drept, şi efectele acestora pe tărâmul răspunderii juridice. Privitor la a doua condi'ie, în privinŃa prejudiciilor morale, caracterul cert al acestora nu poate fi examinat în mod identic cu cel al prejudiciilor materiale. Prejudiciu nepatrimonial, actual sau viitor, este întotdeauna cert chiar dacă cerinŃa privind evaluarea sa este mai dificil, sau imposibil, de realizat cu adevărat. CerinŃa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, se consideră a fi impusă de către art. 998 C. civ., potrivit căruia, răspunderea este angajată pentru fapta omului care “cauzează altuia un prejudiciu”, precum şi de către art. 999 C. civ. conform căruia răspunderea este angajată nu numai pentru “prejudiciul cauzat prin fapta sa”, ci şi prin “neglijenŃa sau imprudenŃa sa.” Conform noilor prevederi cuprinse în cadrul art. 1.370 din Legea 287/2009, “Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acŃiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu

17

putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faŃă de victimă.” Şi jurispruden'a relevă necesitatea şi importanta acestei condi'ii, fiind prezentate diverse formulări cu privire la cerin'a existentei legăturii de cauzalitate, unele cu caracter direct, altele cu caracter indirect.

Sec'iunea a 2-a, Principiile reparării prejudiciului, readuce în discu'ie principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul reparării prompte şi principiul reparării în natură. Deoarece asupra acestora s-a făcut discu'ie şi în cadrul Capitolul II, în această sec'iune sunt reiterate doar acele aspecte referitoare la importanta fiecărui principiu şi preeminenta sau legătura dintre ele.

Considera�iile asupra naturii juridice a prejudiciilor nepatrimoniale şi a

repara�iei, sunt cuprinse în sec'iunea 3-a Capitolului IV. Studiind evolu'ia doctrinară şi jurispruden'ială na'ională a reparării prejudiciilor nepatrimoniale, se constată că nu a fost nicicând pusă la îndoială natura juridică de obligaŃie civilă de reparare a prejudiciului atât pentru repararea prin măsuri nepatrimoniale cât şi pentru repararea prin măsuri patrimoniale. Ceea ce a suscitat discuŃii a fost finalitatea îndeplinirii obligaŃiei de repararea a prejudiciului nepatrimonial prin măsurile patrimoniale. Doctrina străină sesizează însă, că deşi indemnizaŃia stabilită de instanŃele de judecată este concepută ca o reparaŃie şi nu ca o pedeapsă, totuşi analiza jurisprudenŃei demonstrează o tendinŃă netă de a mări cuantumul despăgubirilor în cazul actelor săvârşite cu intenŃie, în raport cu cele în care este vorba de o culpă uşoară. Doctrina europeană începe să acorde importanŃă doctrinei şi jurisprudenŃei americane, şi astfel să ridice problema răspunderii civile sub aspectul pedepsei civile (în franceză - „peine privee”, în engleză - „punitive

damages”). Acest aspect al doctrinei şi jurispruden'ei americane coincide funcŃiei punitive, care în sistemele europene de drept aparŃine sferei penalului. Acreditarea teoria pedepsei private pentru suma de bani acordată victimei nu ar mai permite încadrarea acesteia în natura juridică a reparaŃiei ci a pedepsei. Mai mult, dacă s-ar acorda numai această sumă nu ar mai fi vorba de o reparaŃie a prejudiciului suferit ci despre echivalentul unei compensaŃii morale că autorul prejudiciului a fost pedepsit.

Sec'iunea a 4-a, intitulată Măsurile de reparare a prejudiciului

nepatrimonial, este mai amplă şi cuprinde subsec'iuni care tratează pe rând: evoluŃia măsurilor de reparare a prejudiciului nepatrimonial, studiul asupra

18

măsurile nepatrimoniale şi patrimoniale de reparare, modalită'ile de aplicare a acestora şi problema coexistentei lor.

Caracteristic legislaŃiei actuale este faptul că deşi în multe acte normative se prevede şi se recunoaşte dreptul celui prejudiciat la despăgubiri acordate pentru prejudicii nepatrimoniale, aproape nici unul dintre acestea nu stabileşte criteriile după care pot fi evaluate şi nici modalităŃile de reparare. Există totu'i, unele excep'ii în care se prevede explicit modalitatea de repararea, însă aceasta face trimitere cu preponderentă la o modalitate nepatrimonială. Acestea sunt cazurile prevăzute de Legea 11/1991 privind combaterea concurenŃei neloiale, Legea 48/1992 privind regimul audiovizualului, Legea 8/1996 privind dreptul de autor, Legea 64/1991 privind brevetele de invenŃii. Disputele cu privire la măsurile de reparare patrimonială încep cu no'iunile terminologice variate acordate acestei metode. Se întâlnesc următorii termeni: indemnitate sau indemnizare, despăgubire sau compensaŃie, dezdăunare sau despăgubire sau chiar termenul de daună morală. Acestea sunt urmate de argumentele date în favoarea tezei reparării băneşti a daunelor nepatrimoniale şi de argumentele date împotriva tezei reparării băneşti a daunelor nepatrimoniale. Argumentele care pot fi aduse în favoarea tezei reparării băneşti a daunelor nepatrimoniale sunt argumente de text şi argumente de echitate iar celelalte nu mai prezintă interes decât sub forma informării complete a evoluŃiei admiterii şi reparării prejudiciilor nepatrimoniale. Însă ceea ce ar prezenta interes sunt argumentele privind arbitrarietatea indemnizaŃiei pecuniare şi ideea că indemnizarea prejudiciului nepatrimonial ar presupune o îmbogăŃire fără just temei. Ambele afirma'ii işi găsesc contraargumentul care le anulează.

Primului argument i se opune funcŃia banului dată în aceste cazuri, care nu este aceea de a face să dispară prejudiciul, ci de a-i asigura persoanei vătămate alte bucurii. Astfel, problema se reduce la fixarea sumei necesare pentru găsirea acestei satisfacŃii compensatorii, ceea ce este diferit. În mod evident, deoarece nu ne găsim în faŃa unei probleme de echivalenŃă, indemnizaŃiei îi va lipsi exactitatea pe care aceasta o presupune. Dar, dacă judecătorul nu poate acorda o compensaŃie exactă nu înseamnă că nu trebuie să acorde deloc compensaŃii.

Fată de cea de a doua situa'ie invocată, prejudiciul pe care avutul autorului daunei morale este nevoit să-l suporte este justificat de obligaŃia de a satisface, pe cheltuiala proprie, o daună juridică întâmplată din vina sa. Dacă aceasta implică

19

mărirea avutului material al victimei, este doar pentru posibilitatea de a compensa prejudiciului nepatrimonial pe care victima a suferit-o şi pentru a se supune principiului reparării integrale a daunei cauzate.

Cu privire la modalită'ile de aplicare a metodei de reparare patrimonială, în

practica judiciară se regăsesc cazuri în care instanŃele de judecată au acordat despăgubiri patrimoniale pentru daune morale fie sub forma unei sume globale, fie sub forma unei prestaŃii periodice, fie prin combinarea celor două modalităŃi. Sunt eviden'iate şi opiniile doctrinare care sus'in indemnizarea diferită, funcŃie de felul prejudiciilor nepatrimoniale, de starea materială a autorului prejudiciului sau de abordarea unor criterii func'ionale.

Concluziile ce se pot desprinde din argumentele exprimate în doctrină cu privire la aplicarea uneia sau alteia dintre măsurile de reparare a daunelor morale şi din studierea jurisprudenŃei în materie, alături de unele norme cuprinse în acte normative, sunt următoarele: (1) măsurile de natură nepatrimonială nu sunt îndestulătoare pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale, şi prin urmare, (2) repararea bănească a prejudiciilor nepatrimoniale este o cerinŃă a realizării depline a răspunderii civile.

Penultima sec'iune, intitulată ConsideraŃii privind semnificaŃia actuală a

compensării prejudiciilor nepatrimoniale; FuncŃia de satisfacŃie în cazul

indemnizării pecuniare, pune în discu'ie o nouă abordare a compensării băne'ti a prejudiciilor nepatrimoniale. Abordarea porne'te de la realitatea că orice persoană confruntată cu producerea unui prejudiciu, recurgând la prevederile legale, constată că legea îi dă voie să reacŃioneze într-unul din aceste două moduri: fie să solicite repararea însăşi a obiectului sau bunului prejudiciat fie, în lipsa acestei posibilităŃi, să solicite repararea prin intermediul acordării unei sume de bani. În acest fel, compensarea unei daune poate prezenta modalităŃile de reparare: in natura sau specifică şi a aşa numitei despăgubiri prin echivalent, sau compensare.

Repararea in natura este aceea care are ca finalitate repunerea persoanei prejudiciate întro stare echivalentă cu cea pe care o avea anterior situaŃiei vătămătoare. Toate modalită'ile aferente reparării în natură îşi îndreaptă atenŃia direct asupra obiectului prejudiciat având un veritabil caracter restitutoriu. Însă, în ceea ce priveşte dauna morală, fără îndoială că însăşi natura bunurilor afectate presupune o anumită dificultate în aplicarea reparării în natură. Totuşi repararea în

20

natură îşi află locul în unele cazuri de daune morale, şi în măsura în care acestea pot fi reparate în acest fel, este necesar să o acceptăm. Imposibilitatea de a proceda la repararea în natură a unui bun prejudiciat determină recurgerea la bani ca element compensatoriu. Compensarea este acea modalitate prin care se judecă bunul prejudiciat nu în vederea reabilitării sale, ci pentru a-l înlocui cu o valoare pecuniară. În cazul prejudiciilor patrimoniale, compensarea – suma bănească în care se traduce aceasta - are o netă funcŃie de echivalentă, calitate conferită de valoarea economică pe care o au bunurile sau drepturile încadrate în sfera materială a subiectului. Suma de bani care se acordă cu titlul de contravaloare a bunului prejudiciat nu compensează bunul în sine, ci echilibrează valoarea patrimoniului material micşorat prin acŃiunea vătămătoare. Aşadar, interesul patrimonial al titularului asupra obiectului prejudiciat nu este propriu-zis satisfăcut prin reparaŃie, ci compensat. În ceea ce priveşte prejudiciile nepatrimoniale, poziŃiile contrare indemnizaŃiei pecuniare provin din faptul că se pretinde a i se atribui acesteia exclusiv funcŃia de echivalenŃa economică. Plecând de la acest principiu, este evident că prejudiciul nepatrimonial, prin însăşi natura sa, nu ar putea să fie compensat deoarece este imposibil să se stabilească o sumă de bani care să corespundă contravalorii bunului prejudiciat. Prejudiciile nepatrimoniale se produc în principiu asupra bunurilor care, străine fiind de sfera materială, sunt lipsite per se de valoare economică apar'inând sferei pur personale a subiectului de drept. Rezultă astfel că acest criteriul al valorii echivalente a banului în relaŃie cu bunul prejudiciat este lipsit de orice sens. Din punctul de vedere al echivalenŃei economice sau pecuniare, prejudiciul nepatrimonial şi banul nu pot fi puse în legătură unul cu altul. Apare drept răspuns teoria compensaŃiei în funcŃia sa satisfactorie. Teoria compensaŃiei prejudiciului nepatrimonial bazată pe această nouă funcŃie a indemnizaŃiei pecuniare reprezintă rezultatul efortului realizat de gândirea juridică pentru a evita problema compensaŃiei prejudiciilor nepatrimoniale. Actualitatea acestei teorii este acceptată de aproape întreaga doctrină modernă şi sprijinită de jurisprudenŃă, atât în România cât şi în străinătate. Viziunea noii realităŃi furnizate de funcŃia satisfactorie a banului – ca instrument mediat pentru obŃinerea de bunuri morale – a servit la acceptarea sa în cadrul instituŃiei juridice a compensaŃiei daunelor ca mod de reparare a lezării acestor bunuri. DiferenŃa care separă funcŃia echivalentă a banului în compensarea prejudiciului patrimonial de funcŃia satisfactorie în compensarea prejudiciului

21

nepatrimonial constă în faptul că funcŃia banului din punct de vedere exclusiv juridic se epuizează în sine. Adică, banul acŃionează ca scop, căci ceea ce interesează din punct de vedere al dreptului este faptul că valoarea sa economică ajunge să echilibreze diminuarea valorii suferite. Astfel rezultă că compensarea pecuniară în daunele morale este materială ca mijloc, nu ca scop. CompensaŃia operează prin aceea că aduce această satisfacŃie ca o contrabalansare a senzaŃiei negative apărute în sfera morală a victimei. Este important să subliniem funcŃia de simplu instrument pe care o îndeplineşte banul, deoarece înŃelegerea sa greşită poate duce la deformarea compensării. Valoarea compensatoare a banului nu se află în el însuşi, ci în faptul că banul este instrumentul folosit pentru achiziŃionarea acelor lucruri care realizează propriu-zis funcŃia compensatorie, îi anume un alt bun moral. Dacă banul poate face ca acest alt bun moral să fie accesibil concluzia clară este afirmarea şi recunoaşterea oportunităŃii acordării indemnizaŃiei pecuniare şi a moralităŃii acesteia.

Este relevat şi un alt curent doctrinar care atribuie o dublă funcŃie, punitivă şi satisfactorie, sumei de bani acordate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial. Baza acestei concepŃii se găseşte în obiecŃia adusă funcŃiei compensatorii arătând că menŃinerea acestui criteriu ar face ca cel obişnuit cu un nivel economic înalt în propria-i viaŃă să solicite o indemnizaŃie mai mare decât ar face-o o persoană cu venituri medii. Atribuirea banului funcŃiile punitivă şi compensatoare în toate cazurile de daună morală ar aduce cu sine anularea posibilităŃilor pe care le oferă funcŃia satisfactorie. Prin introducerea acestui element subiectiv al culpei operante, se modifică cantitatea de bani în toate acele situa'ii în care banul are o veritabilă şi exclusivă funcŃie satisfactorie şi compensatoare. Pe de altă parte, modificarea sumei de bani pentru intervenŃia elementului de culpă a agresorului determină incompatibilitatea ambelor caractere care se încearcă a fi puse în legătură. Adică, funcŃia punitivă şi compensatoare se exclud reciproc, deoarece suma de bani acordată nu poate fi considerată în acelaşi timp atât o echivalentă a daunei şi a culpabilităŃii. În măsura în care se ia în calcul culpa ca element pentru determinarea cantităŃii indemnizaŃiei, va fi mereu în detrimentul funcŃiei compensatorii sau satisfactorii. Abia în acest ultim sens este vorba de o autentică pedeapsă privată.

Sec'iunea 6, intitulată Prezentarea unor studii statistice privind repararea

prejudiciilor nepatrimoniale, continuă în prima sa parte seria studiilor efectuate în

22

capitolul IV, prin referirea la repararea prejudiciilor suferite prin deten'ii, în Fran'a. Aceste studii privesc reparările acordate în anii 2006, 2007 şi 2008 efect al noilor prevederi în domeniu. În parte a doua a sec'iunii este prezentată repararea prejudiciilor nepatrimoniale suferite prin acte medicale, în Spania. Studiul relevă cre'terea ponderii litigiilor care au ca obiect tragerea la răspundere civilă a medicilor şi a personalului sanitar, remarcând existenŃa a mai multor cauze concurente care explică acest fenomen. Studiul analizează cele mai recente tendinŃe ale jurisprudenŃei spaniole în această materie, scoŃând în evidenŃă nu numai aspecte inedite, ci şi liniile directoare ale doctrinei tribunalelor în această privinŃă. Dintre multiplele aspectele analizate în cadrul studiului sunt prezentate elemente de larg interes în abordarea naŃională a acestor prejudicii, şi anume: (1) distincŃia dintre medicina curativă şi medicina voluntară şi relevanŃa sa în determinarea obligaŃiei medicului; (2) răspunderea civilă subiectivă a personalului medical; (3) obligaŃia de a acŃiona în conformitate cu lex artis; (4) datoria de a-l informa pe pacient; (5) elementele care favorizează poziŃia procesuală a reclamantului.

DistincŃia dintre cele două tipuri de activităŃi medicale, curativă şi voluntară, este relevantă nu numai sub aspectul caracterizării juridice, care este diferită (una este înŃeleasă ca o prestare de servicii, cealaltă ca o prestare de lucrări) ci şi sub aspectul stabilirii parametrilor legali cu privire la responsabilitatea medicului. DiferenŃa esenŃială constă în proba legăturii de cauzalitate între acŃiunea medicului şi rezultatul vătămător, care acreditează culpa. În cazul obligaŃiei de mijloace, se probează cauzalitatea sau lipsa acesteia sau se aplică doctrina rezultatului disproporŃionat. În cazul obligaŃiei de rezultat, este suficient ca activitatea medicală să nu fi produs rezultatul prevăzut, jurisprudenŃa aplicând obligaŃia de reparare, compensare. Este subliniată opinia curŃii spaniole în ceea ce priveşte exigenŃa culpei sau neglijenŃei care continuă să apară ca o conditio sine qua non pentru evaluarea răspunderii medicale, contrar celor ce se întâmplă în alte cazuri de răspundere civilă unde are loc o înclinare în favoarea obiectivizării acesteia. Această culpă sau neglijenŃă se traduce în nerespectarea tehnicilor medicale sau ştiinŃifice obligatorii pentru medic sau chirurg, cunoscuta lex artis ad hoc. În unele din sentinŃele analizate se remarcă unele idei care, în ciuda rigidităŃii doctrinei care nu permite obiectivizarea responsabilităŃii medicale, deschid căi pentru a facilita poziŃia pacienŃilor. Una dintre aceste căi este dată doctrina proporŃionalităŃii

23

situaŃilor, a rezultatului disproporŃionat sau culpei virtuale care intervine în proba prezumŃiei şi în criteriul facilitării probatoriului. În sentinŃele citate se explică sensul şi originea acestei doctrine. Ea se bazează pe aşa numita “daună disproporŃionată”, din care se desprinde vinovăŃia autorului (…), care corespunde: (1) regulii res ipsa loguitur (lucrul vorbeşte de la sine) care se referă la o evidenŃă care creează o deducŃie de neglijentă şi care a fost tratată abundent de către doctrina anglo-americană, (2) regulii Anscheinsbeweis (aparenta vinovăŃie) din doctrina germană şi, de asemenea, (3) doctrinei franceze a faute virtuelle (culpa virtuală).

Ultimul capitol al tezei, Capitolul V, tratează PROBLEME ACTUALE ÎN

DOMENIUL PREJUDICIILOR CORPORALE. Abordarea debutează cu o Privire

asupra reparării prejudiciilor nepatrimoniale aduse integrită�ii fizice şi a

sănătă�ii în sistemele europene suprana�ionale, unul reprezentat de Consiliul Europei şi ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului şi altul constând în Uniunea Europeană şi Tratatele constitutive. Prezentate reglementările în materie ale Consiliului Europei, se face prin trimitere la rezolu'iile şi recomandările acestuia, în special la Rezolu'ia 75-7 din 1975. Cu privire la reglementările Uniunii Europene, este subliniat faptul că între cele două "sisteme", iniŃial independente, există acum un punct de legătură. Acesta este art. F, alin. 2 din Tratatul de la Maastricht care prevede că "Uniunea respectă drepturile fundamentale garantate prin ConvenŃia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi care rezultă din tradiŃiile constituŃionale comune ale statelor membre, deoarece acestea sunt principiile generale ale dreptului comunitar.” Deşi necesitatea ocrotirii dreptului la sănătate este solemn afirmată în cadrul reglementărilor europene, de fapt, suntem încă departe de a fi în măsură să afirmăm că suntem în prezenŃa unei legislaŃii europene cu privire la încălcarea acestui drept prin vătămare corporală. Aceasta deoarece: "Comunitatea acŃionează în limitele competenŃelor care îi sunt conferite prin prezentul tratat. În domeniile care nu sunt de competenŃa sa exclusivă, Comunitatea, în conformitate cu principiul subsidiarităŃii, intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acŃiunii nu pot fi realizate suficient de către statele membre şi, prin urmare, din cauza dimensiunilor sau efectelor acŃiunii, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar. AcŃiunea ComunităŃii nu depăşeşte ceea ce

24

este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat". Sunt amintite unele tentative de a face unii paşi înainte, cum ar fi: rezoluŃia A3-0329/94, a Parlamentului European prin care s-a solicitat elaborarea unui cod european de drept privat şi conferinŃa de la Treviri din 2000, cu tema "Rationalisation de la constatation médico-légale de l’atteinte non patrimoniale à la personne". Această conferin'ă s-a finalizat cu o Recomandare a Comisiei Europene, Parlamentului European şi Consiliului, prin care se propunea introducerea unei compensări armonizate bazate pe o scară de compensare, exprimată în puncte, care să permită fiecărui stat membru să traducă evaluarea medicală a prejudiciului în valoare economică.

Sec'iunea 2, Privire asupra prejudiciilor suferite prin accidente, după ce stabile'te elemente necesare unei priviri generale asupra prejudiciilor nepatrimoniale efect al nerespectării obligaŃiei de securitate din contractele de transport, cuprinde un Studiu privind acordarea de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de victimele accidentelor rutiere în sistemul legislativ spaniol. Acest studiu se face prin prisma prezentării Legii nr. 30 din 1995 cu privire la responsabilitatea civilă şi securitatea circulaŃiei vehiculelor cu motor, act normativ cuprinde în anexele sale, sub formă de tabele, sistemul pentru evaluarea daunelor şi prejudiciilor cauzate persoanelor în accidentele de circulaŃie. În primul tabel sunt prezentate indemniza'iile de bază pentru deces, inclusiv daune morale, pe 5 categorii de persoane prejudiciate, beneficiare ale indemniza'iei. Cel de al doilea tabel cuprinde unii factori de corec'ie pentru indemniza'ia de bază în caz de deces, corec'ia fiind prevăzută pentru circumstan'e familiale speciale şi pentru victimele însărcinate şi care au pierdut sarcina ca urmare a accidentului. Ace'ti factori sunt procentuali şi merg până la 100%. Următorul tabel este destinat special indemniza'iei de bază pentru leziunile permanente (inclusiv daunele morale), evaluarea fiind făcută în func'ie de punctele acordate leziunii şi vârsta victimei. Şi acest tabel este urmat de unul ce cuprinde factori de corec'ie, pentru diferite situa'ii strict identificate. Ultimul tabel cuprinde modalitatea de calcul a indemnizării pentru incapacită'i temporare, compatibile cu alte indemniza'ii. Sunt prevăzute atât indemniza'iile de bază cât şi factorii de corec'ie.

Un alt studiu efectuat, în cadrul acestei sec'iuni, prive'te acordarea în sistemul francez a compensaŃiilor pentru victimele accidentelor colective. Studiul a pornit de la realitatea că anual, aproximativ 235000 de cetăŃeni ai ComunităŃii mor

25

în urma unui accident sau a unui act de violenŃă. MulŃi dintre supravieŃuitorii unor vătămări grave capătă deficienŃe permanente. Accidentele şi vătămările constituie cauza principală a invalidităŃii cronice în rândul celor mai tineri şi conduc la pierderea, considerabilă şi în mare parte evitabilă, a unor ani de viaŃă în condiŃii de bună sănătate şi atrag o sarcină financiară imensă. În continuare este prezentat rolul organizaŃiilor de specialitate în repararea prejudiciilor în cazul accidentelor colective în promovarea necesită'ii şi importanŃei apropierilor în domeniul despăgubirilor daunelor morale în cazuri de accidente colective. Şi aceasta mai ales atunci când suntem în prezenŃa accidentelor cu victime de naŃionalităŃi diferite. Deşi există o oarecare proliferare a sistemelor şi procedurilor de despăgubire, diferenŃele de compensare pentru prejudiciile nepatrimoniale acordate victimelor sunt foarte mari. SuferinŃa nu este cuantificabilă, dar are un cost, „şi cum i se poate spune unui copil sloven, de exemplu, că el se confruntă cu un prejudiciu nepatrimonial cauzat de moartea tatălui său de 2 ori sau de 10 ori mai mic decât cea a unui copil de altă naŃionalitate, francez, de exemplu? Oare conform DeclaraŃia Universală a Drepturilor Omului, oamenii nu sunt născuŃi egali? şi atunci unde este egalitatea şi demnitatea în acordarea de despăgubiri? Şi dacă tot vorbim de Europa, de ce să nu armonizăm!”. Acest pas înainte a fost făcut în FranŃa prin intermediul asociaŃiilor victimelor accidentelor colective, prin realizarea de convenŃii cadru care să simplifice acordarea de despăgubiri, dar cu specificaŃia că victima are libertatea de a accepta sau nu acest mod de reparare convenŃională.

Ultimul studiu al capitolului prive'te răspunderea medicală şi accidentele medicale, prin expunerea a 2 cazuri; unul renumit, dedus în faŃa instanŃelor franceze (cazul Perruche, din 1982) şi altul mai puŃin cunoscut, dar de aceeaşi factură dedus judecăŃii în faŃa instanŃelor spaniole (SentinŃa Tribunalului Suprem spaniol, din 18 decembrie 2003). Acestea aduc în discutie prejudiciile „wrongful

conception”, „wrongful birth” şi „wrongful life”. Sub aspectul defini'iilor, la început exista o confuzie asupra terminologiei 'i cuprinsului acestor prejudicii, dar care s-a clarificat printro serie de sentin'e ale instan'elor de judecată. Dacă primele două prezintă o oarecare în'elegere, prejudiciul „wrongful life” a suscitat vii şi aprinse discu'ii. Dezbaterile jurispruden'iale şi doctrinare, atât cele franceze cât şi cele spaniole, tratează această problemă ca fiind una de eugenie. Dacă în cazurile tradiŃionale de răspundere civilă, evaluarea prejudiciului se face

26

prin raportarea la starea anterioară, acŃiunea în wrongful life impune criteriul normalităŃii biologice care acordă o valoare pozitivă morŃii şi una negativă vieŃii cu capacităŃi reduse. Logica acŃiunii în wrongful life de a considera naşterea unui copil handicapat drept un prejudiciu ignoră principiul fundamental al demnităŃii umane şi al respectării dreptului la diferenŃă. Impunerea unei ierarhii între vieŃi, care sunt toate unice şi nesusceptibile de a fi reduse la o anume stare biologică, înseamnă că atât existenŃa cât şi non-existenŃa pot fi evaluate în funcŃie de utilitatea lor socială. Pe scurt, că fiin'ele umane pot fi considerate simple lucruri. Curtea de CasaŃie a dat însă următorul răspuns retoric: “Unde este veritabilul respect faŃă de persoane şi de viaŃă? În refuzul abstract al oricărei indemnizaŃii sau, din contră, în admiterea ei, care va permite copilului să trăiască, cel puŃin din punct de vedere material, în condiŃiile cele mai conforme cu demnitatea umană, fără a fi abandonat riscurilor ajutorului familial, privat sau public?”. Este prezentată şi opinia conform căreia problema nu ar fi atât de gravă pe cât pare, dacă facem distincŃie între eugenismul statal (organizat după un plan rasial şi ideologic omogen, de esenŃă totalitară şi deci impus femeilor împotriva voinŃei lor) şi eugenismul individual sau familial (care se înscrie în libertăŃile recunoscute femeilor: dreptul la avort, dreptul la contracepŃie, adică, dreptul de a nu avea copii nedoriŃi, handicapaŃi sau nu).

Ultima sec'iune a Capitolului V, prezintă ultimul act legislativ francez prin care sunt stabilite bareme de evaluare şi indemnizare a prejudiciilor patrimoniale şi nepatrimoniale suferite ca urmare a accidentelor medicale. Este vorba de baremul utilizat de ONIAM (Oficiul NaŃional de Indemnizare a Accidentelor Medicale) începând cu 1 iulie 2009. Structural, actul normativ, este format din două mari capitole: indemnizarea victimelor directe şi indemnizarea victimelor indirecte.

În cadrul capitolului destinat indemnizării victimelor directe, se distinge indemnizarea pentru prejudiciile patrimoniale şi indemnizarea pentru prejudiciile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, conform traducerii fidele). La indemnizarea prejudiciilor nepatrimoniale directe, se iau în considerare trei categorii: (1) prejudiciile nepatrimoniale temporare (în sensul de existenŃa a lor până la consolidarea definitivă a prejudiciului); (2) prejudiciile nepatrimoniale permanente (după consolidarea prejudiciului) şi (3) prejudiciile nepatrimoniale evolutive.

În ceea ce prive'te indemnizarea prejudiciilor nepatrimoniale indirecte, se iau în considerare două categorii: (1) prejudiciile nepatrimoniale în caz de deces al

27

victimei directe şi (2) prejudiciile nepatrimoniale în caz de supravie'uire a victimei directe.

Dintre prejudiciile indemnizate amintim: Prejudiciul funcŃional temporar şi permanent, SuferinŃele îndurate, Prejudiciul estetic temporar şi permanent, Prejudiciul de agrement, Prejudiciul sexual, Prejudiciul de stabilitate, Prejudiciul permanent excepŃional, Prejudiciul de d’accompagnement, Prejudiciul de afecŃiune. Structura prejudiciilor nepatrimoniale indemnizate este una uşor de înŃeles şi de asimilat de către diferitele sisteme de reparare sau de compensare, prezentând un schelet de lucru adaptabil necesităŃilor actuale. Clasificările sunt bine alese, evită clasificările clasice ale doctrinei şi jurisprudenŃei pe criteriile domeniilor personalităŃii sau a drepturilor lezate, cantonându-se pe elemente cu importanŃă în evaluare cum ar fi timp, stabilitate sau evoluŃie. Un inconvenient al acestei clasificări, dar numai din punct de vedere procedural, este acela că unele dintre prejudicii, şi anume cele permanente pot fi solicitate numai după „consolidare”. Acest moment diferă de la o victimă la alta, funcŃie de capacitatea de recuperare a acesteia, şi de asemenea de complexitatea prejudiciului. Astfel că solicitarea şi obŃinerea unei reparaŃii complete nu poate fi realizată decât după trecerea unei perioade îndelungate de timp, sau se pot introduce acŃiuni diferite, funcŃie de momentul declarării medicale a unui prejudiciu ca fiind consolidat. Ca şi noutate este prejudiciul d’accompagnement, care prin interpretare ne arată, prin comparaŃie cu prejudiciul de afecŃiune, că poate fi recunoscut şi acordată compensarea sa şi altor persoane decât celor care au avut „legături de uniune”, şi de asemenea poate fi compensat alături de prejudiciul de afecŃiune.

Aceste tabele de compensare, pornind de la accidentele medicale, acoperă aproape în mod exclusiv prejudiciile corporale, cu excepŃia prejudiciilor „personalităŃii afective” ale victimelor indirecte, însă pot fi un exemplu de concentrare practică a prejudiciilor nepatrimoniale pe alte baze decât cele cu care s-a lucrat până acum. Dacă la acestea s-ar adăuga şi componenta prejudiciilor „personalităŃii sociale” am fi în prezenŃa unei scheme adaptabile şi viabile a compensării prejudiciilor nepatrimoniale.

CONCLUZIILE generale ale tezei eviden'iază tendinŃa generalizată de a

extinde acoperirea a cât mai multor riscuri şi folosirea de mecanisme, ce nu sunt tocmai simple prin amestecul a mai multor instituŃii de drept, cum ar fi:

28

responsabilitatea, asigurarea şi solidaritatea. Se poate observa o evoluŃie spre o mai mare "socializare a riscului", care foloseşte concepte lărgite pentru noŃiunea de solidaritate. Socializarea riscului nu înseamnă dispariŃia conceptului de vină, şi nici de responsabilitate. Ea răspunde, în cele mai multe cazuri, atunci când se constată necesară nevoia de indemnizare rapidă a victimei, fără a exclude, ulterior, căutarea responsabilităŃii. Responsabilitatea pentru fapta ilicită este de multe ori întemeiată pe considerente de echitate. Teza subiectivă a răspunderii devine insuficientă, trebuind să lase loc unei concepŃii mai largi, mai bine adaptate noii societăŃi, în care răspunderea se separă de culpă. Chiar şi ideea de risc, în sine, se schimbă în timp. Schimbarea are loc asupra percepŃiei sale, asupra cererii de mărire a acoperirii sale şi, prin urmare, se lărgeşte aria de responsabilitate. NoŃiunea de risc acceptabil s-a schimbat. Sentimentul că orice daună poate şi trebuie să fie atribuită uneia din răspunderile publice sau private, şi trebuie, chiar dacă este sau nu cazul, să se asigure despăgubiri, devine din ce în ce mai răspândit. PercepŃia asupra riscului este accentuată şi de către mass-media, care în mod just aduce la cunoştinŃă efectele dezastrelor majore (Seveso, Cernobal, AZF…). Acestea insuflă teamă faŃă de accelerarea progresului ştiinŃific şi tehnic ce poate aduce ameninŃări la adresa sănătăŃii. NoŃiunea de prejudiciu, în sine, a evoluat. Acceptarea compensării prejudiciilor are o cuprindere din ce în ce mai mare: de la prejudicii

corporale, cu toate formele sale actuale, la prejudicii afective şi chiar la prejudiciul

suferit prin pierderea de şansă. În domeniul medical, în special, noŃiunea de risc este din ce în ce mai greu acceptat. Iar în cele din urmă, s-a extins atât categoria persoanelor îndreptăŃite la despăgubire, cât şi consecinŃele pentru care acestea solicită compensarea. Confruntându-se cu aceste evoluŃii, regimurile de răspundere sunt ele însele în schimbare. Dintre cele trei condiŃii, necesare angajării răspunderii civile: prejudiciul, vinovăŃia şi legătura de cauzalitate, ultimele două tind să treacă în fundal. NoŃiunea de gre'eală a evoluat, trecând prin toate formele sale până la prezumŃia de vină şi de responsabilitate. Astfel, acolo unde culpa a devenit tot mai greu de dovedit, ea a fost prezumată, pentru a uşura situaŃia injustă a victimei, ce se află în situaŃia aproape imposibilă de a face dovada, mergând chiar până la prezumŃii absolute de culpă sau de răspundere. În această evoluŃie, legiuitorul şi judecătorul au un rol complementar. Pe parcursul secolului al XX-lea, au apărut regimuri legislative speciale de compensare, iar jurisprudenŃa a jucat un rol mare în consacrare compensării prejudiciilor nepatrimoniale suferite prin încălcarea

29

drepturilor şi intereselor persoanelor. Dar trebuie subliniat că în acest proces, judecătorul are responsabilitatea de a restabili un echilibru în echitate, atunci când se produce o încălcare a drepturilor şi astfel un prejudiciu, legislatorul fiind acela care face apel la solidaritate naŃională în compensarea victimelor.

Putem afirma că funcŃiile răspunderii civile delictuale, au fost în permanentă schimbare în ceea ce priveşte întâietatea lor. EvoluŃia constatată este cea a schimbării subordonării concepŃiei clasice moralizatoare la cea a subordonării imperativului reparaŃiei, cochetând cu cea punitivă.

De aceea, comparaŃia dintre regimurile de răspundere şi de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, consacrate în diferite state ale Europei, nu este uşoară, deoarece după cum am observat, în afara conceptului de bază, exprimat în majoritatea legislaŃiilor, prin care se instituie răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate, aproape totul diferă de la un regim la altul. În primul rând, conceptele de bază a prejudiciilor nepatrimoniale sunt diferite, prin: definire, cuprindere, existenŃa chiar. Apoi diferenŃele se accentuează în ceea ce priveşte: evaluarea, compensarea, acceptarea reparării, metodele de reparare. În acest context, sumar jalonat, se avansează următoarea întrebare: ce este mai important, astăzi, pentru ordinea de drept, din perspectiva dreptului civil – sancŃionarea autorului vinovat sau protecŃia victimei inocenŃa, căutarea vinovatului sau reparaŃiunea prejudiciului injust? Răspunsul ar fi, reanalizarea instituŃiei, găsirea unor fundamente viabile, actuale evoluŃiei societăŃii, astfel încât să se evite „măcar parŃial, controversele doctrinare şi jurisprudenŃiale.”