1. Obiectul stiintei IUSD si locul ei in sistemul stiintelor lumii.Prin ştiinţă se înţelege un ansamblu sistematic de cunoştinţe raţionale referitoare la un obiect determinat. Istoria universală a statului şi dreptului e inclusă în sistemul ştiinţelor sociale, fiind numită, de obicei, istorico-juridică, deoarece ele stabilesc interconexiuni directe şi cu ştiinţa istoriei şi cu ştiinţa despre stat şi drept. Conform caracterului său, ea se manifestă în primul rând ca o ştiinţă juridică (de drept), de aceea intră în numărul principalelor cursuri de instruire, care reprezintă în sine o parte organică şi un element necesar al studiilor superioare juridice, în studierea istoriei universale a statului si dreptului, ca şi a oricărei alte ştiinţe, primul pas constă în stabilirea obiectului ei. Determinarea obiectului unei ştiinţe presupune fixarea sferei fenomenelor cercetate şi precizează din ce unghi şi la ce nivel sunt examinate aceste fenomene.Spre deosebire de istoria generală, ştiinţele istorico-juridice nu cercetează societatea integral, însă îşi au obiectul său de a studia concret: în procesele istorice de evoluţie asupra structurii politico-juridice, reprezentată într-un sistem complex a instituţiilor de stat şi juridice cu referinţă la ţările dezvoltate din Europa, America, Asia, Africa din punct de vedere istoric, în dinamica şi devenirea lor de la origini până în prezent, spre a explica de ce ele au configuraţia şi conţinutul actual.Istoria universală a statului şi dreptului în virtutea atitudinii concret-istorice către manifestările de drept statal şi a proceselor, caracteristice unei sau altei formaţii social economice la o etapă sau alta a evoluţiei sale. Operează cu multitudinea de fapte, evenimente concrete a vieţii politice, activităţii statelor, guvernelor, claselor, partidelor, etc. Însă, istoria universală a statului şi dreptului nu reprezintă, în sine, un simplu conglomerat de informaţii, cunoştinţe despre trecutul statului şi dreptului. Scopul său constituie reflectarea legităţilor concret-istorice a evoluţiei statului şi dreptului.E necesar de remarcat că legităţile concret-istorice ale evoluţiei statului şi dreptului îşi au particularităţile sale specifice în comparaţie cu legităţile evoluţiei societăţii, căci statul şi dreptul ocupă aici un loc de o importanţă extremă, având un caracter relativ independent.Astfel, istoria statului şi dreptului studiază dreptul anumitor ţări ale lumii în procesul apariţiei şi evoluţia circumstanţelor specific concret-istorice, într-o consecutivitate cronologică, în baza descoperirilor, atât a legităţilor general-istorice a acestor procese în limitele uneia sau altei formaţiuni sociale-economice, cât şi a legităţilor ce acţionează în contextul acelor epoci istorice care reprezintă trepte importante în evoluţia social-economică.2. Metodele de studiu ale Istoriei Universale a Statului şi DreptuluiObiectul propriu de studiu este o condiţie necesară, nu însă şi suficientă, pentru ca Istoria universală a statului şi dreptului să devină realmente, o ştiinţă autonomă, în adevăratul sens al cuvântului.Obiect fără metodă poate să existe, dar reciproca nu mai e valabilă, în consecinţă facem concluzia că între obiect şi metodă există o strînsă inter-relaţie. Neexplorat sistematic şi cu metodă ştiinţifică, obiectul rămâne o realitate necunoscută, neconştientizată social. Metoda, la rândul ei, nu se poate constitui şi perfecţiona continuu decât în procesul investigării obiectului dat.Etimologic, cuvântul metoda vine din limba greacă, "methodos" - şi înseamnă "cale", "mijloc", "mod de expunere". Transpus în ştiinţă, termenul de metodă, capătă înţeles de mod (sistematic) de cercetare şi de transformare a realităţii obiective.De obicei, prin metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen.În ştiinţa Istoriei universale a statului şi dreptului, metoda reprezintă un ansamblu de principii, procedee şi tehnici de cercetare menite să ducă la lărgirea orizontului cunoaşterii fenomenului juridic.Metoda se defineşte pe mai multe trepte de generalitate:1) Metode proprii;2) Metode comune mai multor ştiinţe;3) Metode generale.Convenţional putem împărţi toate metodele în două mari grupe:1. Metode de cercetare:Ø Deducţia şi inducţia;Ø Abstractizarea; Ø Analiza; Ø Sinteza.2. Metodele de expunere a rezultatelor cercetării:Ø Metoda istorică;Ø Metoda comparativ-istorică.

1.Metodele de cercetareØ Deducţia şi inducţiaBazele teoriei deducţiei si inducţiei sunt puse de Socrate (469-399 î. de Cr.). Mai târziu Platon (427-347 î. de Cr.), vine cu contribuţii notabile la teoria deducţiei, Aristotel (384-322 î. de Cr.) creatorul logicii formale a descoperit şi a formulat în linii generale teoria deducţiei, pe de o parte, şi teoria inducţiei, pe de altă parte, în epoca modernă, metoda

aristotelică a fost reformată de Francais Bacon (1561-1626) şi de Rene Descartes (1596-1650).Actualmente prin inducţie se subînţelege modul de raţionare de la particular la general, de la faptele reale, concret istorice la gândirea abstractă, la generalizarea ştiinţifică. Inducţia singură nu poate să ne conducă la esenţa şi la legile ei. Ea trebuie dublată de deducţie. Deducţia este modul invers de raţionare, de la general la particular, în general, dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă. Atât în construcţiile sale teoretice - obţinute, cât şi în practica judiciară, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerinţă sine qua non.Ø AbstractizareaEste procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract prin care subiectul cercetărilor separă pe plan mintal, laturile esenţiale, generale, permanente, repetabile şi relativ stabile de cele particulare, neesenţiale, întâmplătoare etc., în scopul de a dezvălui esenţa segmentului de realitatea studiată şi legile ce-o guvernează. Abstractizarea nu se identifică cu abstracţia care este procedeul subiectiv de neluare în considerare a unor laturi, aspecte, date etc., ale realităţii concrete, pe motiv că ele nu sunt absolut necesare cunoaşterii esenţei şi legilor ei obiective.Ø AnalizaEste o metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe descompunerea unui întreg (obiect sau proces) în elementele lui componente şi pe studierea în parte a fiecăruia dintre acestea.Din punctul de vedere al conţinutului, analiza poate fi:1) calitativă şi 2) cantitativă. Analiza calitativă este de neignorat deoarece conduce la generalizări teoretice. Analiza calitativă se cere a fi îmbinată şi completată de analiza cantitativă. Fără determinări cantitative nu-i posibilă analiza calitativă şi până la urmă cunoaşterea ştiinţifică autentică.Ø SintezaEa constă în cunoaşterea obiectelor şi a proceselor pe baza reuniunii mintale sau materiale a elementelor obţinute prin analiză şi prin stabilirea legăturilor dintre aceste elemente. Scopul sintezei este descoperirea legăturilor interne, a legilor care guvernează realitatea studiată. Analiza şi sinteza nu pot fi opuse, separate, deoarece alcătuiesc o unitate de contrarii; una o presupune pe cealaltă şi ambele se presupun reciproc; analiza este momentul prim, iar sinteza secund.

2. Metodele de expunere a rezultatelor cercetării:Ø Metoda istoricăMetoda istorică în cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic rezidă în analiza condiţiilor politice, economico-sociale, a relaţiilor corespunzătoare, la momentul considerării în trecut a unui sistem de drept, completată cu analiza evoluţiei relaţiilor reglementate juridiceşte.Istoria universala a statului şi dreptului prezintă statul şi dreptul în evoluţia lor istorică, studiind în acelaşi timp şi modul de formare a unui şir de categorii precum: organizarea de stal; forma şi funcţiile dreptului etc.Apelând la istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa; cunoscând formele suprapuse de drept, istoria îşi procură statornice modalităţi de atestare documentară. Istoria universală a statului şi dreptului şi ştiinţele juridice de ramură abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile etc.Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual.Ø Metoda comparativ-istorică.Fenomenele statale şi de drept pot fi înţelese mai reuşit şi mai profund numai aplicând un studiu comparat. Ca consecinţă, în modul cel mai pregnant se vor impune concluzii juste şi bine întemeiate.Metoda comparativă, în cercetarea juridică este folosită pentru ca, prin compararea diferitor sisteme naţionale ori instituţii juridice, sau norme juridice, să se constate elementele comune şi cele de diferenţiere în scopul unei mai bune cunoaşteri a sistemelor în discuţie.Metoda comparativă, acceptată de toată lumea, este deosebit de utilă atât în procesul de elaborare a actelor normative cât şi în cel de interpretare a acestora.3. Semnificatia teoretica si practica a studierii IUSD.Importanţa studierii istoriei universale a statului şi dreptului include în sine un bogat arsenal de cognoscibilitate, de informaţii despre formaţiunile social-economice ale ţărilor lumii, în contextul anumitor legităţi istorico-juridice, sisteme de drept, care constituie un izvor inepuizabil de furnizare a proceselor de constituire ale statului şi dreptului pe un itinerar istoric deosebit de lung.Istoria universală a statului şi dreptului e o ştiinţă metodologică ce oferă posibilitatea de a intra profund într-un proces dialectic unic, logic în toată complexitatea sa diversă şi contradictorie a evoluţiei statului şi dreptului.Materialul istorico-juridic se referă la cele mai diverse epoci ale statului şi dreptului şi e sistematizat într-o formă consecutivă, conform evoluţiei istorice, începând cu statele din antichitate şi finalizând cu cele din epoca contemporană, plasat dintr-o prismă cu adevărat ştiinţifică, lipsit de subiectivismul vechii concepţii pseudoştiinţifice — marxism - leniniste.

O contribuţie majoră la confirmarea şi cercetarea istoriei universale a statului şi dreptului au adus savanţii: P.N. Galanza, S.F. Kecekean, V.M. Koreţchi, I.S. Pereterski etc. Ei au fost pionierii, care au lucrat asupra acestui curs, la elaborarea primelor manuale şi indicaţii metodice, la edificarea monumentelor de drept.Destrămarea Imperiului Sovietic a trezit popoarele, mari şi mici, la renaşterea spirituală, la etnogeneza sa, la cultura, obiceiurile şi datinile sale. Dat fiind faptul, că statul şi dreptul sovietic au fost nişte pseudo-creaturi, trecute prin ideologie, partinitate şi genocid, de formare a "poporului sovietic" ca naţiune şi de alte denaturări marxist-leniniste, s-au destrămat atunci, când s-a ajuns la apogeu, anume contradicţia dintre baza economică existentă (proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie cu cele două forme: proprietatea de stat şi cooperatist — colhoznică) şi drept, ca element a suprastructurii.De aceea, statul şi dreptul sovietic n-au putut exista mult, fiind constituite artificial, în pofida legităţilor obiective juridico-istorice de evoluţie a societăţii.Procesele juridico-istorice, care au avut loc în formaţiunile social-economice trebuiesc studiate în conformitate cu adevărul istoric şi nici de cum nu se permite impunerea subiectivismului anumitor persoane.Astăzi, când se derulează procesele complexe de constituire a statului Republica Moldova, care are o istorie denaturată, fiind scindat în mici "knezate", avem nevoie de o tratare obiectivă a evoluţiei istoriei universale a statului şi dreptului. Această problemă e deosebit de stringentă, cu atât mai mult că în cadrul ediţiei ruse a cursului respectiv, n-a intrat niciodată, nici fosta RSSM, nici România.4. Scopul si sarcina, periodizarea IUSD.Sentimentul responsabilităţii şi setea de progres social se formează, se consolidează în baza cunoaşterii trecutului şi a vechilor tradiţii. Este vorba de studierea diferitor state mari, medii, mici şi chiar foarte mici ale Orientului Apropiat, Europei, Americii, unele dintre ele având o istorie de mii de ani, altele apărute în epoca medievală, iar altele - chiar recent. Toate au o istorie bogată, tradiţiile sale, dificultăţile şi nevoile proprii. Ar fi eronat să credem că dezvoltarea societăţii decurgea fără nici o piedică, uniform, în istoria multor state şi în sistemele de drept au fost perioade de stagnare, declin şi chiar mişcare regresivă. Evenimentele cele mai mari şi tragice în istorie au născut tot timpul viziuni opuse, contradictorii. Fiecare generaţie nouă are argumentele sale, viziunea sa. Tot acest masiv, imens, social-politic necesită o studiere atentă şi o consideraţiune deosebită faţă de orice monument, obicei, etc.Scopul disciplinei "Istoria universală a statului şi dreptului" constă în determinarea genezei, constituirii şi dezvoltării mecanismului apariţiei statului şi a principalelor instituţii juridice la diferite popoare în diferite epoci.Studiind disciplina, studenţii urmează să obţină anumite cunoştinţe şi deprinderi referitoare la statele dezvoltate din Europa, America, Asia şi Africa. Studenţii urmează să depisteze procesul de interacţiune şi sinteză în dreptul contemporan, să poată determina normele de drept şi formele de guvernare cu caracter obiectiv, să poată analiza situaţia statului şi dreptului la etapa actuală.O menţiune specială este operată şi în ceea ce priveşte cunoaşterea studiului asupra Istoriei universale a statului şi dreptului, referitor la natura şi modelul experienţei istorice a omenirii, de la cea dintâi apariţie pe glob a formelor de guvernământ, în urma studierii cursului respectiv studenţii trebuie să obţină cunoştinţe profunde privind identificarea tipului de stat naţional suveran, deoarece nu există nici măcar o singură naţiune şi nici măcar un singur stat naţional care să ne poată oferi o istorie ce explică totul prin intermediul propriei existenţe. Istoria universala a statului şi dreptului a cunoscut multe sisteme juridice importante, dar nici unul dintre acestea n-a cristalizat în forme atât de precise şi sistematice normele statale şi de drept, ca cele romane, încât ele să poată rezista până în zilele noastre.Normele juridice romane şi-au păstrat forma, dar au trebuit să-şi modifice conţinutul în conformitate cu legile dialectice, în temeiul acestei legi, formele pot să persiste, dar numai în măsura în care îşi schimbă conţinutul material şi în concordanţă cu transformările social-politice ale epocilor respective.În ceea ce priveşte bibliografia Istoriei universale a statului şi dreptului - aceasta este incomensurabilă, în puţine domenii s-a scris atât de mult ca în istoria universală, încât cercetarea întregii bibliografii necesită o viaţă întreagă de muncă asiduă. Cele mai multe studii s-au scris în limbile ţărilor Europei Occidentale. Nu vom da aici titlurile bibliografice de care s-au folosit savanţii, însă materialul este destinat să fie consultat şi, eventual, aprofundat de toţi cei dornici să se instruiască şi să perceapă totodată unul dintre cele mai caracteristice fenomene din societate.5. Aparitia statului si dreptului egiptean. Organizarea de stat.În prezent ştiinţa nu deţine publicaţii esenţiale a legislaţiei Egiptului Antic. Ceea ce cunoaştem despre codificările egiptene s-a stabilit pe baza fragmentelor păstrate în lucrările autorilor antici egipteni.Diodor atribuie alcătuirea primelor legi scrise legendarului faraon Menes (3 000 î. Cr.), iniţiatorul primei dinastii domnitoare a Egiptului, în literatura egipteană antică există dovezi a unei activităţi active şi a cîtorva faraoni care au urmat după Menes.Deşi practic nu există izvoare pentru o sistematică caracterizare a dreptului de proprietate, totuşi careva trăsături generale pot fi stabilite.Se poate vorbi de următoarele forme de proprietate:a) Proprietatea statului - ceasta avea rolul de a asigura rezerva de stat pentru situaţiile excepţionale, în caz de calamitate, de secetă, război, incendii, dezastre etc.

b) Proprietatea exclusivă a regelui, a caselor sale regale, compusă din moşii uriaşe, ateliere de tot felul în care se produceau bunurile, clădiri, palate, morminte, livezi de pomi şi vii, cirezi nesfîrşite de animale mari şi mici.c) Gospodăriile regale i se opunea averea şi gospodăria marilor demnitari şi a nomarhilor. Averea acestora s-a format din donaţiile regale şi au devenit proprietate personală, astfel aristocraţia putea să o folosească după bunul plac. Vitele ca şi pămîntul puteau fi donate sau transmise prin succesiune.d) Posesiunea templelor s-au constituit tot din donaţiile casei regale. Mai tîrziu casa regală le transformă aceste posesiuni în moşii, vite, păsări şi cantităţi mari de argint, metale preţioase etc.e) Gospodăriile obişnuite ale oamenilor de rînd care stăpîneau pămînturile în obşte, în ceea ce priveşte pămînturile obştilor şi acestea au început să fie transformate în proprietate privată. Pămînturile care se aflau mai sus de revărsarea Nilului şi respectiv după hotarele obştilor puteau fi desţelenite, folosind munca robilor, reuşind să le facă utile pentru agricultură şi creşterea vitelor. Aceste pămînturi constituiau proprietatea privată a ţăranilor care le prelucrau, adică nu erau proprietatea obştească. Ţăranii foarte săraci nu posedau pămînt şi erau nevoiţi să ia în arendă de la latifundiari sau de la temple, cu obligaţia unei plăţi de a zecea parte din recolta anuală pentru cultivarea cerealelor şi a şasea parte pentru vii şi livezi. In fruntea statului egiptean se afla faraonul - reprezentant al intereselor stapinilor de sclavi. El detine o putere despotica fiind considerat zeu. Ordinile lui nu se discuta, atributiunile sale specifice erau de a comanda si de a judeca. Puterea lui era reorezentata orin 2 embleme: psent-coroana Egiptului unit; uraeus-un sarpe brodat pe voalul ce acoperea fruntea si caoul faraonului si simboliza puterea monarhului de a pedepsi cu moarte fulgeratoare.

Faraonul in conducerea afacerilor sale era ajutat de un sfetnic, se mai numea "vizir". Acesta era conducatorul administratiei centrale, el este seful arhivei regale, alaturi de faraon el este si seful justitiei. Un rol important in viata de stat il juca "visternicul" care stringea darile din natura, de aceea a mai fost numit cel ce administreaza ceea ce da cerul, ceea ce produce pamantul si aduce Nilul.

Din punct de vedere a administratiei locale, Egiptul era impartit in mai multe subdiviziuni, denumite "nome". Autoritatea faraonului era reprezentata in fiecare noma de catre preoti si de catre monarh(seful nomei), in orase si sate de catre conducatorul acestora din sectorul respectiv.6. Aparitia statului babilonian.Babilonul a luat ființă în a II-a jumătate a mileniului III î.Hr. pe malul Eufratului, în Mesopotamia centrală. Profitând de o poziție geografică favorabilă, la intersecția unor importante drumuri comerciale, va cunoaște sub prima dinastie amorită (1894 î.Hr.-1595 î.Hr.) o ascensiune politică. Babilonul a dominat Mesopotamia întreagă în cursul domniei regelui Hammurabi (1792 î.Hr.-1750 î.Hr. sau 1730 î.Hr.-1685 î.Hr.) și după prăbușirea statului asirian, în epoca lui Nabucodonosor al II-lea (604 î.Hr.-562 î.Hr.). În epoca domniei lui Hammurabi, rege al Babilonului, s-a elaborat o culegere de legi, păstrată într-o lungă inscripție redactată cu litere cuneiforme și cunoscută ca și Codul lui Hammurabi. Scrierea este alcătuită din 3 părți: un prolog, o grupare de 280 de articole și un epilog. Codul lui Hammurabi a fost descoperit de arheologul J. de Morgan, în apropierea localității Susa, în 1902.1.Prologul codului. Cuprinde declaraţiile lui Hammurabi precum că zeii i-au încredinţat sceptrul şi simbolul justiţiei) şi, în baza acestui temei el promulgă codul " ca să-l nimicească pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab...". Se sfârşeşte prologul cu următoarea afirmaţie a lui Hammurabi: "Eu, rege ce ţin în supuşenie patru părţi ale lumii... am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, lăsând pe oameni să se bucure".2. Articolele codului. Pentru prima dată codul a fost publicat de R.P. Vincent Scheil, membru al expediţiei franceze. Anume el a împărţit convenţional textul codului în 282 de articole.Propunem următoarea împărţire pe articole a textului Codului lui Hammurabi:I. Articolele 1-5 reglementează procedura de judecată.2. Articolele 6-13 reglementează furtul averii proprietarului.3. Articolele 14-25 prevăd astfel de componenţe de infracţiuni precum furtul de sclavi, tăinuirea sclavilor fugari şi kidnappingul.4. Articolele 26-41 consacră drepturile şi obligaţiunile ostaşilor, reglementând în mod deosebit problemele ce ţin de proprietatea lor funciară.5. Articolele 42-47 reglementează arenda funciară.6. Articolele 48-52 fixează drepturile creditorului asupra fructelor de pe ogorul ce i-a fost dat în gaj.7. Articolele 53-56 stipulează pedepsele aplicate celor care nu folosesc canalele de irigare în conformitate cu prevederile fixate de autorităţile publice.8. Articolele 57-66 se referă la dreptul de proprietate asupra grădinilor, reglementând totodată şi drepturile creditorului asupra roadelor livezii debitorului sau.9. Articolele 67-99 - sunt anume acele articole care au fost şterse cu dalta. fiind reconstituite în baza copiilor găsite în biblioteci, s-a putut stabili conţinutul lor, care, în mare măsură reglementează contractul de locaţiune de bunuri imobiliare şi contractul de împrumut.10. Articolele 100-107 se referă la activitatea negustorilor (tamcari).II . Articolele 108-111 se preocupă de cârciumi care serveau totodată şi drept case de toleranţă.12. Articolele 112-116 reglementează contractul de depozit şi de împrumut şi chezăşia datoriilor de către membrii familiei debitorului.

13. Articolele 127-195 înglobează dispoziţii privind organizarea familială.14. Articolele 196-214 prevăd sancţiuni în caz de leziuni corporale.15. Articolele 226-227 apără interesele stăpânilor de sclavi.16. Articolele 228-235 stipulează răspunderea juridică a arhitecţilor şi a constructorilor de vase.17. Articolele 215-225 şi 236-277 conţin prevederi privind contractele de locaţiune.18. Articolele 278-282 cuprind dispoziţii privitor la sclavi. Analizând articolele Codului Hammurabi vom releva că ele sunt alcătuite într-o formă deosebită de cea contemporană. Legiuitorul contemporan se străduie să formuleze norma de drept într-o astfel de formă, ca rămânând concretă, ea totuşi să cuprindă nu numai un caz concret, ci o totalitate de fenomene analogice. Pe când legiuitorul antic formula norma de drept în aşa mod cum se formulează o hotărâre (sentinţă) judiciară: ca o hotărâre a unui caz particular, cazus. Din acest punct de vedere, elementul de sintetizare teoretică rămânea fără semnificaţie pentru legiuitorul babilonian, care, confruntat cu nevoile vieţii de fiecare zi, se menţinea cazuist şi, în consecinţă, departe de preocupările doctrinare. De exemplu: "Dacă un om i-a scos un ochi altui om, atunci şi lui trebuie să i se scoată un ochi". O astfel de formă a expunerii normei de drept se numeşte cazuistică.De asemenea, Legilor Hammurabi le este caracteristică o tehnică juridică primitivă, formalism şi o legătură strânsă cu ritul şi procedura simbolică. De exemplu, în caz de transmitere a proprietăţii funciare, a sclavilor, vitelor mari etc., era obligatorie încheierea convenţiei în formă scrisă şi în prezenţa martorilor. Convenţii puţin mai însemnate trebuiau să fie încheiate în faţa sfatului bătrânilor din cadrul obştii. 7. Organizarea statala a babilonului.Din diverse surse ne este cunoscut faptul că în Babilon existau mai multe genuri de proprietate funciară:1.Proprietatea statului.2.Proprietatea templelor.3.Proprietatea comunităţilor ţărăneşti.4.Proprietatea privată.1.Proprietatea statului:• dată în arendă.Proprietatea funciară a statului, pentru a aduce un venit sporit putea fi dată în arendă. De obicei, arendaşi erau micii agricultori. Ei fructificau fondurile arendate, în schimbul unei cote-părţi din recoltă, care de obicei ajungea la 1/3 din roadă.• ilku.Acestea sunt bunuri de stat concedate ostaşilor pentru serviciu militar, care se făcea în baza unei convenţii dintre redum şi bairum(grad militar) pe de o parte şi statul reprezentat de rege, pe de altă parte. Prin această convenţie militarul se obliga să presteze serviciu militar în folosul statului pe tot parcursul vieţii contra unui fond funciar (ilku), care era concedat adesea cu tot cu construcţii pe el, împreună cu pământurile de arătură, grădini şi inventar corespunzător, şi care revenea înapoi regelui în caz de moarte a militarului sau de reziliere a contractului ori de neîndeplinire a obligaţiunilor contractuale. 2. Proprietatea templelorMultiple înscrisuri ne relatează despre faptul că templele posedau fonduri agricole, edificii, ateliere meşteşugăreşti, prăvălii, turme de animale etc., dispuneau de venituri însemnate obţinute din dijmele percepute de la populaţie şi din ofrandele religioase dăruite de către locuitori. Posedând o parte considerabilă a avutului statului, templele fructificau cu succes fondurile băneşti oferind împrumuturi băneşti cu dobânda. Din aceste considerente, furtul avutului templelor era pedepsit cu moartea.3.Proprietatea comunităţilor ţărăneştiPământul obştii era împărţit, pentru o anumită perioadă, prin tragere la sorţi ţăranilor din comunitate. Totodată existau şi teritorii întinse care erau în proprietate comună (păduri, păşuni, iazuri etc.). Asupra pământului, ţăranii aveau o folosinţă temporară. Ei nu aveau dreptul să-şi vândă parcela, să o dăruiască sau să o lase prin testament. Cu timpul însă, pe măsura descompunerii comunităţilor săteşti, se admite înstrăinarea loturilor funciare în special în folosul regelui, care tinde să acapareze domenii tot mai mari. Dacă ţăranul părăsea comunitatea, atunci el pierdea şi lotul său de pământ.4.Proprietatea privatăSpre deosebire de bunurile ilku , bunurile proprii puteau face obiectul oricăror acte juridice, încă în antichitate se face distincţia dintre bunurile mobile şi imobile. Proprietăţile funciare private erau hotărnicite prin aşa-zisele kudurru, pietre mari ce serveau ca semn de hotar. De regulă, pe aceste pietre erau înscrise blesteme împotriva acelora care ar îndrăzni să le mişte din loc. Proprietatea privată era bine ocrotită de legile statului; alături de drept civil existau şi numeroase mijloace de drept penal care apărau drepturile proprietarului.Codul face distincţie dintre proprietatea regală şi a templelor pe de o parte şi altă proprietate pe de altă parte. Astfel, în cazul unui furt a averii regale şi a templelor, hoţul trebuia să fie ucis. Excepţie de la această regulă era instituită numai pentru hoţii de vite, care trebuiau să plătească o amendă care depăşea de 30 de ori suma averii furate, în caz dacă tot aceste bunuri erau furate de la alţi proprietari, hoţul plătea o amendă care depăşea de 10 ori suma averii furate.8. Dreptul babilonian. Caracteristica generala.

Codul Hammurabi, în ceea ce priveşte regimul pedepselor este o legislaţie foarte dură, caracteristică, de fapt, tuturor statelor Orientului antic. Este suficient să amintim că aproximativ fiecare al optulea articol al Codului stipulează pedeapsa capitală pentru diverse infracţiuni, în total Codul Hammurabi prevede pedeapsa capitală în treizeci şi patru de cazuri. Codul Hammurabi împarte toate infracţiunile în cinci categorii: 1. Infracţiuni împotriva persoanei.2. Infracţiuni împotriva proprietăţii.3. Infracţiuni împotriva familiei.4. Infracţiuni împotriva justiţiei.5. Infracţiuni militare.Pentru infracţiunile săvârşite se instituie diverse pedepse. La o analiză profundă a pedepselor putem conchide că ele se aplică în raport cu poziţia socială a vinovatului şi păgubaşului. Astfel, dacă un om liber (awelum) scoate un ochi sau un dinte unui om liber i se va aplica legea talionului. Dacă însă victima face parte din categoria socială - muşkenum, infractorul va plăti o amendă în mărimea unei mine de argint" sau 1/3 din mina de argint, în fine, dacă victima este un sclav(wardum), se plăteşte numai o despăgubire stăpânului pentru cauzarea prejudiciului adus care se echivalează cu jumătate din costul sclavului.Dacă un chirurg îşi ucise din neglijenţă pacientul său care era awelum, lui i se tăiau degetele. Dacă, însă, pacientul era un sclav ce-i aparţinea unui muşkenum, chirurgul trebuia să-i dea un sclav în locul celui decedat.Deşi reprezintă careva elemente progresiste, normele juridico-penale ale Codului Hammurabi, totuşi relevă numeroase reminiscenţe ale orânduirii gentilice, care continuau să mai persiste. Cu titlu de exemplu putem cita:1. Responsabilitatea colectivă, în cazul când nu este depistat infractorul, locuitorii localităţii unde s-a săvârşit infracţiunea purtau o răspundere solidară faţă de păgubaş2. Responsabilitatea familială. Această reminiscenţă gentilică este folosită pe scară largă:• dacă în rezultatul unei lovituri fiica unui awelum va deceda, trebuia să fie ucisă şi fiica făptuitorului;• dacă un arhitect construia o casă şubredă care s-a dărâmat omorând pe fiul proprietarului, trebuia să fie ucis şi fiul arhitectului;• dacă fiul unui debitor dat drept ostatic creditorului său va fi omorât din cauza unui tratament rău, va trebui să fie omorât şi fiul creditorului.3. Izgonirea infractorului din mijlocul comunităţii. Această pedeapsă se practica de exemplu, pentru săvârşirea incestului.4. Aplicarea talionului. În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau pricinui infractorului un rău mai mare decât fapta comisă de acesta, în Cod sunt prevăzute mai multe cazuri de aplicare a talionului: ochi pentru ochi (art.196), os pentru os (art.197), dinte pentru dinte (art.200).Cu toate momentele negative care pot fi urmărite în politica penală dusă de Hammurabi, Codul totuşi cuprinde şi careva idei moderne în ceea ce priveşte represiunea penală: l . Vinovăţia; 2. Starea de necesitate.Vinovăţia, ne dovedită presupune neexistenţa infracţiunii şi nici a răspunderii penale. Sau, dacă făptuitorul nu-şi putea da seama în momentul săvârşirii faptei - datorită iresponsabilităţii, unei erori, cazului fortuit etc. - de urmările faptei sale, nu există vinovăţie.Starea de necesitate, face parte de asemenea, din cauzele care înlătură responsabilitatea penală. Astfel, dacă soţul nimerea în prizonierat, şi în casă nu rămânea nimic de mâncare, iar soţia intra în casa altui bărbat, ea nu purta nici o vină (art.131) şi nu era pedepsită cu înecul, aşa cum erau pedepsite soţiile care în pofida faptului că aveau de mâncare părăseau casa bărbatului său pentru a convieţui cu altul (art. 132).9. Casatoria, divortul, succesiunea conform dreptului babilonian.Familia se întemeiază pe căsătorie, care este precedată de o logodnă, în vederea încheierii unei căsătorii, tânărul şi părinţii săi se învoiau cu părinţii miresei, în rezultatul convorbirilor se încheia un contract de căsătorie în care îşi puteau găsi stipulaţia diverse momente. Aşa spre exemplu, se indica ce fel de daruri au fost oferite de către tânăr viitoarei soţii (biblu), suma de bani plătită părintelui fetei (terhatum) etc. Dacă încheierea căsătoriei avea loc fără perfectarea unui contract, căsătoria era declarată nulă, neavând deci efecte juridice.Dacă logodnicul strica logodna, el pierdea suma de bani lăsată tatălui fetei. Şi viceversa, dacă tatăl fiicei îi refuza logodnicului să-i dea fiica sa, atunci el era obligat să restituie tânărului suma dublă a darurilor de logodnă. Până la căsătorie femeia urma să se afle în casa părinţilor săi. Căsătoria era considerată încheiată din momentul când soţia intra în casa soţului. Odată cu venirea soţiei în casa bărbatului, ea aducea cu sine o dotă (şerictum). Dota rămânea în proprietatea femeii, bărbatul având numai dreptul de folosinţă a ei.Impedimente la căsătorie: • dacă fata este dedicată templului;• reputaţia proastă a peţitorului;• văduva cu copii minori nu se putea recăsători decât după ce va inventaria averea copiilor şi după ce împreună cu noul soţ îşi va lua obligaţia - în scris - să conserve bunurile acestora până la majorat.Femeia căsătorită dispunea de oarecare capacitate juridică. Ea poate sta în justiţie, poate avea bunuri proprii de care dispunea cum dorea (dota, sclavii etc. ), putea administra în absenţa bărbatului averea familială, dacă nu era un copil

major care să se preocupe de acest lucru. În pofida acestei capacităţi juridice posedate de femeia babiloniană, soţul avea dreptul să-şi dea soţia în calitate de sclavă creditorului său, ca prin munca ei să achite datoriile sale. Este evident că după trei ani de sclavie femeia devenea liberă, în unele cazuri, însă soţul nu putea să-şi dea soţia sa în sclavie pentru achitarea datoriilor sale. Evident că acest moment trebuia să fie specificat în contractul de căsătorie. Femeia, spre deosebire de bărbat, datora fidelitate conjugală. Dacă ea era prinsă în flagrant delict, săvârşind adulter, atunci ea împreună cu complicele său urma să fie înecată, în afară de cazul când soţul o ierta. Dacă însă soţul îşi învinuia soţia de săvârşirea adulterului, ea putea să se dezvinovăţească prin două modalităţi:• prin jurământ "pe numele zeilor";• prin ordalia apei.Familia babiloniană este monogamă, bărbatul având o singură soţie legală. În unele cazuri bărbatul putea să-şi ia o concubină:• Dacă după un oarecare timp de convieţuire, soţia se dovedea a fi sterilă, în acest caz soţul îşi alegea o concubină care nu devenea însă egală soţiei legitime.Legiuitorul prevede posibilitatea alegerii de către soţie a unei concubine pentru soţul său. În acest caz soţul pierdea dreptul de a-şi alege personal o altă concubină. Dacă concubina pretindea bărbatului o tratare egală cu soţia lui, soţia putea să-o readucă în sclavie, şi chiar să-o vândă dacă nu năştea copii.• Dacă soţia se îmbolnăvea de o boală cronică. În acest caz soţul nu putea să-şi repudieze soţia, căpătând însă dreptul de a-şi lua o altă soţie. Prima soţie avea dreptul de a locui şi mai departe în casa soţului său cu obligaţiunea ultimului de a o întreţine în modul cel mai cuviincios până la moarte. Dacă însă, soţia nu dorea să mai convieţuiască sub un acoperiş cu soţul său, ea putea să se reîntoarcă la părinţi, luând cu sine dota adusă la încheierea căsătoriei.Căsătoria putea fi desfăcută prin decesul unuia dintre soţi sau prin divorţ, în caz de deces al soţului, soţia avea posibilitatea de a alege una din două variante:• de a rămâne cu traiul în casa fostului său soţ;• de a se recăsători. Dacă soţii nu avuseră copii, atunci văduva putea să se recăsătorească foarte degrabă. Dacă însă, văduva rămânea cu copii minori, atunci după câte s-a afirmat anterior ea putea să se recăsătorească numai după ce era făcută o inventariere scrisă a bunurilor.Temeiurile divorţului:1. Sterilitatea soţiei - în acest caz căsătoria se desfăcea prin simpla formulă rostită de bărbat: "te repudiez".2. Comportamentul neonest al femeii, când făcea cheltuieli exagerate, era scandaloasă, făcea de ruşine pe soţul său.3. O boală grea, incurabilă a soţiei. Codul lui Hammurabi stipulează, în anumite cazuri, şi posibilitatea soţiei de a cere divorţ, în conformitate cu art. 142 Codex Hammurabi, dacă soţia îi spune soţului "nu te atinge de mine", se iniţiază o cercetare, şi dacă se constată că ea era cinstită, fără de păcat şi soţul o neglija, această femeie era declarată nevinovată şi putea, luându-şi dota să se întoarcă în casa părintească. Dacă însă în rezultatul cercetării se constata că femeia ducea un mod de viaţă indecent, îşi nesocoteşte soţul, ea urma să fie înecată.Dacă din căsătorie nu rezultau copii, soţii puteau adopta alţii, dintr-o familie. Instituţia era foarte răspândită în Mesopotamia şi se practica chiar şi atunci când în familie existau copii legitimi. Se cunosc documente care atestă adoptarea a doi, trei copii, deşi părinţii aveau şi urmaşi legitimi. Explicaţia rezidă în necesitatea de a ridica potenţialul de muncă al familiilor înstărite cu întinderi mari de pământ, ce reclamau cât mai multe braţe de muncă. Adopţiunea se făcea printr-un act scris încheiat între tatăl sau mama adoptivă.Succesiunea. Văduva nu moştenea averea soţului, dar avea dreptul să rămână în casa familială şi să trăiască din veniturile sale dotale. Averea tatălui, era împărţită egal între copiii naturali. La moartea mamei, zestrea urma să fie moştenită de copiii săi, tatăl ei ne având dreptul de a înainta careva pretenţii faţă de dotă. 10. Crime si pedepse conform legilor tarului Hamurabi.Codul Hammurabi, în ceea ce priveşte regimul pedepselor este o legislaţie foarte dură, caracteristică, de fapt, tuturor statelor Orientului antic. Este suficient să amintim că aproximativ fiecare al optulea articol al Codului stipulează pedeapsa capitală pentru diverse infracţiuni, în total Codul Hammurabi prevede pedeapsa capitală în treizeci şi patru de cazuri. Codul Hammurabi împarte toate infracţiunile în cinci categorii: 1. Infracţiuni împotriva persoanei.2. Infracţiuni împotriva proprietăţii.3. Infracţiuni împotriva familiei.4. Infracţiuni împotriva justiţiei.5. Infracţiuni militare.Pentru infracţiunile săvârşite se instituie diverse pedepse. La o analiză profundă a pedepselor putem conchide că ele se aplică în raport cu poziţia socială a vinovatului şi păgubaşului. Astfel, dacă un om liber (awelum) scoate un ochi sau un dinte unui om liber i se va aplica legea talionului. Dacă însă victima face parte din categoria socială - muşkenum, infractorul va plăti o amendă în mărimea unei mine de argint" sau 1/3 din mina de argint, în fine, dacă victima este un sclav(wardum), se plăteşte numai o despăgubire stăpânului pentru cauzarea prejudiciului adus care se echivalează cu jumătate din costul sclavului.

Dacă un chirurg îşi ucise din neglijenţă pacientul său care era awelum, lui i se tăiau degetele. Dacă, însă, pacientul era un sclav ce-i aparţinea unui muşkenum, chirurgul trebuia să-i dea un sclav în locul celui decedat.Deşi reprezintă careva elemente progresiste, normele juridico-penale ale Codului Hammurabi, totuşi relevă numeroase reminiscenţe ale orânduirii gentilice, care continuau să mai persiste. Cu titlu de exemplu putem cita:1. Responsabilitatea colectivă, în cazul când nu este depistat infractorul, locuitorii localităţii unde s-a săvârşit infracţiunea purtau o răspundere solidară faţă de păgubaş2. Responsabilitatea familială. Această reminiscenţă gentilică este folosită pe scară largă:• dacă în rezultatul unei lovituri fiica unui awelum va deceda, trebuia să fie ucisă şi fiica făptuitorului;• dacă un arhitect construia o casă şubredă care s-a dărâmat omorând pe fiul proprietarului, trebuia să fie ucis şi fiul arhitectului;• dacă fiul unui debitor dat drept ostatic creditorului său va fi omorât din cauza unui tratament rău, va trebui să fie omorât şi fiul creditorului.3. Izgonirea infractorului din mijlocul comunităţii. Această pedeapsă se practica de exemplu, pentru săvârşirea incestului.4. Aplicarea talionului. În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau pricinui infractorului un rău mai mare decât fapta comisă de acesta, în Cod sunt prevăzute mai multe cazuri de aplicare a talionului: ochi pentru ochi (art.196), os pentru os (art.197), dinte pentru dinte (art.200).Cu toate momentele negative care pot fi urmărite în politica penală dusă de Hammurabi, Codul totuşi cuprinde şi careva idei moderne în ceea ce priveşte represiunea penală: l . Vinovăţia; 2. Starea de necesitate.Vinovăţia, ne dovedită presupune neexistenţa infracţiunii şi nici a răspunderii penale. Sau, dacă făptuitorul nu-şi putea da seama în momentul săvârşirii faptei - datorită iresponsabilităţii, unei erori, cazului fortuit etc. - de urmările faptei sale, nu există vinovăţie.Starea de necesitate, face parte de asemenea, din cauzele care înlătură responsabilitatea penală. Astfel, dacă soţul nimerea în prizonierat, şi în casă nu rămânea nimic de mâncare, iar soţia intra în casa altui bărbat, ea nu purta nici o vină (art.131) şi nu era pedepsită cu înecul, aşa cum erau pedepsite soţiile care în pofida faptului că aveau de mâncare părăseau casa bărbatului său pentru a convieţui cu altul (art. 132).Procesul judiciar. Înainte de Hammurabi, funcţiile judecătoreşti aparţineau preoţilor, procesul având loc în temple. Dar din epoca lui Hammurabi, funcţiile judecătoreşti revin unor colegii de judecători compuse din 4, 6, 8, membri. Aceste colegii de cele mai dese ori erau prezidate de guvernatorii regali, sfaturile bătrânilor, primarii oraşelor, însă regele rămânea întotdeauna autoritatea judecătorească supremă. Codul nu face nici o distincţie între procesele civile şi penale. Amenzile întotdeauna erau percepute de victimă sau de rudele acesteia. Sentinţa pronunţată nu mai putea fi revocată de judecător. Codul lui Hammurabi instituie regula că "Dacă un judecător a pronunţat o sentinţă, şi a întocmit un act scris pe lut şi autentificat cu pecetea, iar după aceasta a anulat această hotărâre, atunci acest judecător va fi chemat înaintea judecăţii din această cauză şi va fi obligat să plătească de douăsprezece ori mai mult din valoarea obiectului procesului, va fi îndepărtat de la scaunul său de judecată la care nu se va mai întoarce niciodată, luându-i-se dreptul de a judeca pe viitor alături de alţi judecători".TIPURILE DE PROBE:1. Depoziţiile martorilor.2. Jurământul.3. Ordaliile.1. Depoziţiile martorilor. Martorii trebuiau întotdeauna să spună adevărul, neavând posibilitatea de a se eschiva de la mărturii. Dacă în procesele penale sancţionate cu pedeapsa capitală martorul depunea mărturii mincinoase, el trebuia să fie ucis. În cazul unor procese patrimoniale (al căror obiect îl constituiau cerealele sau banii), martorul ce depunea mărturii false trebuia să fie sancţionat cu o amendă de valoarea sumei litigante.2. Jurământul, în cazul când în proces lipseau probe scrise sau martori, judecătorul recurgea la procedura depunerii jurământului de către una din părţi. La depunerea jurământului se invoca puterea divină a zeilor sau numele regelui. De cele mai dese ori jurământul se folosea pentru dovedirea răspunderii sau exonerării de răspundere în cazurile fortuite sau de forţă majoră:• în caz de furt, când infractorul nu era depistat, victima îşi dovedea paguba prin jurământ, iar comunitatea teritorială în raza cărei s-a săvârşit infracţiunea, îl va despăgubi pe păgubaş";• comisionarul care jura că în călătoria făcută pentru plasarea mărfurilor a fost prădat nu este răspunzător faţă de tamarul care i-a încredinţat bunurile;• dacă soţul îşi învinuia soţia de adulter, fără ca ea să fi fost prinsă în flagrant delict, femeia, jurând că nu este vinovată, se putea întoarce la casa familiei sale, fără a fi pedepsită;• cel care a închiriat un bou pentru muncă va fi exonerat de orice răspundere, dacă jura că animalul a murit datorită unei maladii;3. Ordaliile. Ele sunt ultimul mijloc de dovadă la care judecătorul recurgea în cazurile când lipseau alte probe, în cadrul acestor probe se cerea părerea forţei divine referitor la culpabilitatea unei persoane. Ele aveau un caracter complex, servind concomitent atât ca mijloc de probă cât şi ca sancţiune. Codul prevede folosirea ordaliilor numai în două cazuri:

• în procesele de vrăjitorie (art.2);• în cazul învinuirii de săvârşirea adulterului (art. 132).Persoana supusă probei ordaliei era aruncată în râu; dacă rămânea la suprafaţa apei, era declarată nevinovată, dacă însă se îneca, se considera că forţa divină arată că persoana dată este vinovată şi şi-a primit pedeapsa cuvenită.11. Legile lui Manu.Legile lui Mânu, în sanscrită Manava-Dharma-Sastra, constituie cel mai important cod de legi al Indiei antice atribuit de tradiţia hinduistă lui Mânu. Data precisă când a fost întocmit codul de legi al lui Mânu nu a fost stabilită. Singurul lucru care se poate afirma cu certitudine, este că aceste legi nu-s mai vechi de secolul al XIII-lea î.e.n. şi nu-s mai noi decât sec. II e.n. Dispoziţiile Cărţii Legii lui Mânu poartă un caracter al vieţii religioase, descriind comportamentul public şi privat, raporturile sociale, tradiţiile, morala, datoriile legate de caste, prescripţiile igienice inerente practicii religioase. Termenul „lege" din titlul cărţii nu trebuie luat în înţelesul modern: ca o sumă de dispoziţii sau prescripţii privitoare la o anume problemă, sau ca o normă de conduită într-o direcţie sau împrejurare oarecare, ci ca o normă de principii de teologie, de metafizică şi cosmogonie, precepte de morală, de pedagogie, de economie, de comerţ etc.; reguli pentru îndeplinirea actelor cultului, a datoriilor conjugale şi către rude, prieteni şi străini: datoriile castelor; noţiuni de politică internă şi externă; sfaturi pentru alianţe politice şi militare, apoi amănunţite legi agrare, civile, penale şi comerciale.Forma originală a Legii a fost aceeaşi pe care o are şi azi, adică împărţită în slokas sau stanţe de câte două versuri, sau distihuri. Astăzi, Legea lui Mânu constă din două mii şase sute optzeci şi cinci de stanţe, scrisă în formă de distih (2 versuri) numite şloc; legea conţine 12 capitole, dintre care al 8-lea şi al 9-lea au conţinut juridic.12. Particularitatile dretului in India.Dreptul de proprietate. Pământul se diviza în două categorii, în primul rând, pământul arabil era împărţit între familiile indiene. Din cea de-a doua categorie făceau parte pământurile indivizibile, şi anume: păşunile, pădurile etc. Şeful familiei avea dreptul să înstrăineze lotul de pământ, în acest caz vecinii şi rudele aveau dreptul de preemţiune. Toate loturile de pământ făceau parte din moşia obştii satului. Persoana care procura un lot de pământ sau un oarecare alt imobil devenea în mod automat membru al obştii.Prin urmare, Legea lui Mânu, aidoma Codului lui Hammurabi sancţionează foarte dur orice atentat la proprietate, în principiu, este o trăsătură definitorie a dreptului antic - aplicarea de pedepse dure pentru atentatele la proprietate. Această apărare, aşa cum vom vedea mai târziu, a fost dusă până la extremele sale profund inumane de către atenianul Dracon care sancţiona nemilos orice atentat, oricât de neînsemnat asupra proprietăţii.Dacă o persoană se foloseşte timp de zece ani de un obiect şi această folosire nu este viciată, atunci, proprietarul acestui obiect nu-1 va mai putea revendica.însă nu fiece folosinţă dădea naştere automat dreptului de proprietate, în Lege s-au găsit îngrădiri de două categorii, care apără drepturile proprietarilor, chiar dacă ei nu au avut obiectul în posesiunea sa mai mult de 10 ani.În primul rând, statul apără o categorie de persoane, bunurile cărora nu pot trece în proprietatea altora doar în urma simplei folosinţe. Aceste persoane sunt: minorii (cei sub vârsta de 16 ani) şi persoanele cu handicap mintal. În al doilea rând, o categorie distinctă de bunuri, de asemenea, nu pot deveni proprietatea altor persoane ca consecinţă a folosirii lor neviciate mai mult de zece ani. Aceste bunuri sunt: cele gajate; ogoarele; averea unui copil; depozitul deschis sau pecetluit; femeile; proprietăţile regelui şi ale unui teolog.Legea lui Mânu indică asupra existenţei a şapte moduri legale de dobândire a averii:a) Moştenirea, dăruirea, schimbul şi cumpărarea, care sunt permise tuturor castelor;b) Cucerirea pentru casta militară;c) Împrumutarea cu dobândă, comerţul şi plugăria, pentru casta negustorilor;d) Darurile primite de la oameni vrednici de cinste, pentru brahmani.Relaţiile conjugale şi familiale. Familia indiană se caracterizează prin aceea că toţi membrii familiei înglobând mai multe generaţii locuiesc sub acelaşi acoperiş, supunându-se autorităţii celui mai învârstă bărbat. Legile Mânu acordă instituţiei familiei o importanţă deosebită. Norme privind dreptul familiei au fost înserate în cuprinsul majorităţii capitolelor legii. Importanţa deosebită atribuită de indieni instituţiei căsătoriei rezidă şi în aceea că bărbatul necăsătorit era dispreţuit de toţi, situându-se singur în afara societăţii.Pentru a se putea oficia ceremonia căsătorii, tinerii trebuiau să atingă o anumită vârstă. Vârsta legală de căsătorie, pentru tinere era de opt ani. Tatăl, însă, putea căsători fiica chiar dacă ea nu împlinise încă vârsta de opt ani. Tânăra, care împlinea vârsta de opt ani şi nu era căsătorită de tatăl ei, trebuia să aştepte trei ani şi după aceasta putea ea singură să-şi caute soţ. Ceremonia căsătoriei era precedată de o logodnă.Bărbatul datora respect soţiei sale. Este interesant că Legea obligă nu numai soţii să-şi respecte soţiile; o asemenea obligaţie o au şi taţii, fraţii şi cumnaţii lor.Cu toate acestea, Legea lui Mânu indică că femeia trebuie să se supună într-u totul bărbatului. Femeile nu au dreptul să facă ceva după voinţa lor proprie, nici chiar în casa lor. Această interdicţie este valabilă pe parcursul întregii vieţi deoarece dispoziţiile Legii indică asupra faptului că în timpul copilăriei, femeia trebuie să depindă de tată; în tinereţe depinde de bărbat; dacă i-a murit bărbatul de fii; dacă n-are fii, de rude; motivându-se că o femeie nu trebuie să se conducă după placul său.

Dar, deja în altă Carte a legii se specifică că prin mijloace violente bărbatul niciodată nu va reuşi să-şi ţină femeia în ascultare. În continuare bărbatului i se recomandă ca administrarea veniturilor şi cheltuielilor; curăţarea lucrului; gătirea mâncării şi întreţinerea uneltelor să fie de competenţa soţiei.Bărbaţii aveau dreptul şi să-şi prostitueze soţiile.Legea lui Mânu permite bărbaţilor să se recăsătorească, femeilor li era interzis să se recăsătorească după moartea soţului, sau să trăiască cu alt bărbat. Ea trebuia să ducă doliul pentru sufletul răposatului.Legea Mânu ne oferă detalii privind temeiurile desfacerii căsătoriei. Ele sunt:1. Dacă soţia are semne prevestitoare de rău;2. Dacă soţia este bolnavă;3. Dacă soţia a fost dezvirginată;4. Dacă soţia i-a fost dată bărbatului prin înşelătorie;5. Dacă soţia îşi risipeşte averea;6. Dacă soţia consumă băuturi spirtoase;7. Dacă soţia are obiceiuri urâte;8. Dacă soţia nu-şi iubea soţul, el trebuia să aştepte un an de zile şi numai după aceasta putea să ceară desfacerea căsătoriei. Se cere a face o precizare. Dacă soţia nu-şi iubea soţul din cauza că el era alienat mintal, sau vinovat de mari crime, eunuc sau impotent, soţul nu putea să o părăsească şi să-o lipsească de avere;9. Dacă soţia era sterilă, ea putea fi părăsită doar după expirarea termenului de şapte ani;10. Dacă soţia naşte numai fete, soţul trebuia să aştepte zece ani; 11. Dacă, însă, soţia era certăreaţă, ea putea fi părăsită imediat.Soţia putea cere desfacerea căsătoriei numai în următoarele cazuri, strict reglementate de Lege: - Dacă soţul a plecat pentru a împlini o datorie pioasă, ea trebuie să-1 aştepte 8 ani;- Dacă soţul lipseşte din motive ştiinţifice sau războinice, să-1 aştepte 6 ani; - Ducă soţul lipseşte „de plăcere", să-1 aştepte şi apoi să-l caute.Chiar şi după expirarea acestor termene, soţia trebuia mai întâi de toate să depună eforturi de a-şi căuta soţul şi numai după aceea putea face ce doreşte.Succesiunea. Momente interesante pot fi întâlnite în materia dreptului succesoral indian. Este surprinzător faptul că moartea tatălui nu însemna automat şi partajul averii defunctului. Aceasta era determinat de faptul că de obicei după decesul tatălui, în fruntea familiei se plasa fiul cel mai mare. În cazurile când fraţii mai mici insistau asupra procedurii de partajare, aceasta avea loc în următoarea ordine: averea defunctului era împărţită în mod egal între toţi fraţii. Reieşind de faptul că fratele mai mare se considera continuator al neamului, el putea pretinde la o cotă adăugătoare de succesiune, în afară de fii, averea putea fi moştenită şi de nepoţi. Deoarece fiicele erau excluse de la succesiune, însă fraţii trebuiau să aibă grijă de surorile lor, această grijă materială se exprima prin aceea că fraţii trebuiau să dea câte un sfert din averea sa surorilor nemăritate din aceeaşi mamă, în calitate de zestre. Soţia, datorită statutului său familial inferior nu putea moşteni. Unica privilegie succesorală a ei consta în faptul de a-şi păstra intactă zestrea. Dacă averea era moştenită de către un minor, ea rămânea în paza regală până la atingerea majoratului de către copil ori până la terminarea studiilor.Legea menţionează şase categorii de moştenitori de gradul întâi:1. Fiul bărbatului căsătorit legitim;2. Fiul soţiei şi al fratelui bărbatului;3. Fiul dăruit;4. Fiul adoptat;5. Fiul născut pe ascuns sau al cărui tată nu este necunoscut;6. Fiul lepădat de părinţi.Codul lui Mânu indică asupra unor categorii de persoane care sunt excluse de la moştenire:1. Eunucii;2. Degradaţii;3. Orbii şi surzii din naştere;4. Alienaţii mintal;5. Muţii;6. Schilozii.Dreptul penal şi procesual. Cele mai grave infracţiuni în India antică se considerau a fi:1. Asasinarea unui brahman;2. Consumul de băuturi spirtoase;3. Jefuirea unui brahman;4. Adulterul cu soţia tatălui său fizic sau spiritual. Legea lui Mânu menţionează câteva categorii de infracţiuni:1. Infracţiuni împotriva statului (trădare de patrie; trecerea de partea duşmanului; furtul averii regale);2. Infracţiuni împotriva vieţii şi sănătăţii persoanelor (omorul; răpirea unei persoane; cauzarea de leziuni corporale; calomnia; insulta);

3. Infracţiunii ce atentează la proprietatea persoanelor (distrugerea averii; furtul);4. Infracţiuni împotriva familiei şi a bunurilor moravuri (adulterul; violul);5. Infracţiuni împotriva religiei (părăsirea preotului fără încuviinţa lui);6. Infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere (luarea de mită; abuz de serviciu; pronunţarea de sentinţe ilegale).În Legea lui Mânu se menţionează câteva categorii de pedepse penale:1. Avertizare;2. Mustrare aspră;3. Amendă;4. Privaţiune de libertate;5. Pedepse corporale;6. Tunderea;7. Confiscarea averii;8. Expulzarea din ţară;9. Pedeapsă capitală.O reglementarea minuţioasă Legea oferă modului de executare a pedepselor corporale. Se specifică chiar şi locul pe care ea se poate aplica: organele genitale, burta, limba, mâinile, picioarele, ochii, nasul şi urechile.Printre pedepsele corporale, în India se întâlnesc:1. Tăierea limbii;2. Înfigerea în gură a unui pumnal de fier, încins, lung de zece degete;3. Turnarea de ulei fierbinte în gură şi în urechi ;4. Tăierea acelui membru de care s-a servit omul de naştere umilită spre a lovi pe superiorul său;5. înfierarea pe şold;6. Tăierea buzelor;Cu toate acestea, Legea prevede câteva cazuri când persoana este absolvită de răspunderea juridică. Acestea sunt cazurile de forţă majoră2 şi extremă necesitate.Un loc important în aplicarea şi executarea pedepselor penale o ocupa teoria precum că în viaţa viitoare criminalii se vor reincarna în diferite animale. De exemplu, ucigaşul unui brahman se năştea în trup de câine, de mistreţ, de măgar, de cămilă, de taur, de ţap, de fiară sălbatică.13. Particularitatile aparitiei si dezvoltarii statului sclavagist Chinez.Izvoarele dreptului chinez sunt obiceiul şi legea scrisă. Legile scrise cuprindeau uneori amalgamat chestiuni de drept şi chestiuni religioase. Dintre codurile cele mai importante amintim: Codul penal din sec.VI î.e.n., numit Ta-Tsing-Lu-Li.PROPRIETATEACea mai veche formă de proprietate este cea obştească, alături de ea apare şi proprietatea privată asupra pământului, în cartea Şi-Ţîn se spune: "Să ude ploaia câmpiile noastre comune (hun-team) şi apoi pe cele ale noastre personale (şi)". Interpretând acest citat, un cronicar scrie: "Aşa era învăţat să muncească tot poporul şi el se bucura la început de proprietatea comună şi numai apoi de a sa particulară".Asupra întregului pământ, chiar şi asupra celui obştesc, împăratul avea un drept de proprietate superioară. Cuvântul de huntean (câmp obştesc) înseamnă, în acelaşi timp, "câmp al căpeteniei".Când hun (căpetenia) se transformă în van (împărat) atunci toate pământurile obştilor săteşti devin proprietăţi de stat, controlate de împărat. Multă vreme economia funciară poartă pecetea vechiului sistem de proprietate obştească. Astfel, în sate pământul se împarte în nouă parcele egale, pe care le va prelucra populaţia rurală. Cea de-a noua parcelă va fi administrată, prin clasă, de către tot satul, pentru asigurarea dregătorilor de stat. Asupra întregului pământ împăratul avea un drept de proprietate eminentă, putând dispune după voia sa de el."Aici (în Asia) spune Marx, - statul este proprietarul suprem al pământului. Aici suveranitatea este înţeleasă ca proprietate funciară concentrată pe scara religioasă. De aceea, în cazul acesta, nu există nici un fel de proprietate particulară asupra pământurilor, deşi există o stăpânire şi o folosinţă".Cu toate că împăratul dispunea de un drept de proprietate superioară asupra întregului pământ al statului, el avea totuşi şi domeniile sale imperiale proprii, din care putea face donaţii marilor aristocraţi şi dregătorilor din anturajul său.OBLIGAŢIUNILECu privire la materia obligaţiunilor, dreptul chinez stabileşte unele reguli, care urmăresc să oblige pe debitor la îndeplinirea creanţei. Astfel, debitorul, pentru neplata datoriei răspundea din punct de vedere al dreptului penal, iar uneori creditorul intra în stăpânirea bunurilor debitorului până când acesta returna datoria. Sclavia pentru datorii nu era atestată.Pentru încheierea diferitor operaţiuni comerciale existau nenumăraţi samsari, care, pentru a se ocupa de această meserie, trebuiau să aibă autorizaţie din partea statului, cât şi să ţină anumite registre ce trebuiau înfăţişate lunar.Dobânda era fixată la 30%; dobânda percepută peste acest cuantum era considerată camătă şi pedepsită de lege.FAMILIAFamilia este alcătuită pe baze patriarhale; încă din epoca veche apare cuvântul ti care înseamnă şi sclavă şi concubină.

Familia chineză se caracterizează prin atotputernicia bărbatului şi a tatălui, înrobirea femeii, poligamia şi, în sfârşit, printr-un cult exagerat al strămoşilor.Căsătoria are loc prin următorul ceremonial: logodnicii beau din două pahare ce sunt legate cu sfoară roşie, se beau paharele până la mijloc şi apoi sunt schimbate între logodnici şi golite. De asemeni, logodnicii mănâncă din două farfurii ce, la fel, sunt schimbate între ei. Cu ocazia căsătoriei are loc şi împărţirea unor boabe de cereale.Chinezul se poate căsători cu mai multe soţii, dar numai una este socotită cu adevărat soţie, celelalte femei au calitatea de soţii inferioare.Copilul poartă numele tatălui, pe care-1 ia la naştere; adesea numele este schimbat de chinezi cu ocazia căsătoriei, când devine funcţionar, etc.Poliandria este pedepsită, iar preoţii lui Budha şi Loaţe nu pot să se căsătorească.Căsătoria se poate desface prin despărţenie, dar dreptul de a divorţa aparţine doar bărbatului, care poate invoca diferite motive: lipsa de copii, lăcomia femeii, obiceiul ei de a fura, gelozia, unele infirmităţi, etc. Văduva se putea căsători, dar avea obiceiul să rămânăîn afara căsătoriei; adesea se obişnuia ca văduvă să se jertfească pe mormântul soţului Totodată, se obişnuia să se jertfească pe mormântul bărbatului lucrurile sale şi persoaneli care 1-au servit. Cu timpul, această jertfă a fost înlocuită cu jertfa unor păpuşi sau cartoani de hârtie desenată.în timpul căsătoriei, soţia stătea închisă într-o aripă a casei, într-o veche carte chinez; se spune: "Dacă femeia n-a murit în odaia ei, tăbliţa spiritului ei nu trebuie aşezată alătur de tăbliţa spiritului bărbatului ei". Cea mai gravă învinuire ce se putea aduce unui bărbat era că urmează sfaturile nevestei sale.Puterea părintească este mare şi este sancţionată de forţa coercitivă a statului. Astfel, în decretul emis de împăratul Yuan, se spune: " Supusul nu are în nici un caz dreptul să se plângă împotriva hotărârii şefului său direct, căci dacă lucrul acesta s-ar permite, fiii ar începe să se judece cu părinţii lor şi nu ar mai exista deosebirea necesară între cei mari şi cei mici".Copii deveneau majori la 20 de ani (băieţii) şu fetele la 15 ani. Cu această ocazie are loc un anumit ceremonial: tânărul primeşte dreptul de a purta pălărie. Tinerii nu se puteau căsători, până la această vârstă, se puteau doar logodi, în fapt, ei erau logodiţi de către părinţi, fără ca logodnicii să se vadă anterior. Logodna obligă la căsătorie şi nu poate fi desfăcută decât în caz de comportare nedemnă a unuia dintre logodnici, în caz de despărţire a unuia din logodnici şi când căsătoria este amânată mai mult de cinci ani.SUCCESIUNEADreptul chinez cunoaşte numai succesiunile descendenţilor; dacă nu sunt descendenţi se face o adopţiune, dar trebuie să se aleagă cineva care poartă acelaşi nume de familie (de pildă fiul fratelui). Dacă cineva moare fără copii legitimi sau adoptaţi, are loc o adopţiune post-mortem: Consiliul familial îi dă ca moştenitor, de obicei, o rudă apropiată.CRIME ŞI PEDEPSEPrincipalul izvor al dreptului penal, alături de cutumă, este Codul Ta-Tsing-Lu-Li din secolul VI î.e.n. Acest cod oferă o rezolvare suficient de exactă diverselor instituţiuni juridice de drept penal: instigare, ajutor, complicitate, tentativă, favorizare, etc. Un mare preţ se pune pe auto-denunţare, primeşte o pedeapsă mai blândă.în mod deosebit de aspru sunt sancţionate infracţiunile împotriva împăratului, înalta trădare este pedepsită cu moartea şi, totodată, este pedepsită şi familia delicventului; cine ar tăia doar un copac din jurul mormântului împăratului se pedepseşte cu decapitarea. Falsificarea documentelor publice şi a monedelor, iarăşi este pedepsită cu moartea. Omorul intenţionat este pedepsit tot cu moartea.Interesele patrimoniale ale clasei stăpânitoare sunt ocrotite de lege cu multă severitate. De exemplu, furtul, este pedepsit cu moartea, iar concurenţa neloială - după regulile furtului. Tot cu moartea este pedepsită paguba adusă cu intenţie bunurilor altuia.Drept mijloc de dovadă se foloseşte mai ales tortura. Dreptul chinez păstrează unele resturi gentilico-tribale. "Acela - spune Confucius - căruia i-a fost ucis tata sau mama, trebuie să doarmă pe paie, iar scutul să-i fie pernă. El trebuie să se hotărască cu tărie că nu va trăi sub acelaşi cer cu ucigaşul. Şi dacă îl va întâlni în piaţă sau la curte, să nu alerge după armă, ci să înceapă lupta cu el de îndată."Principiile dreptului chinez s-au transmis şi vechiului drept coreean.14. Statul in Grecia Antica.Grecia Antică ocupă, ca şi Grecia contemporană, sudul peninsulei Balcanice şi insulele din jur. Din punct de vedere statal, Grecia antică cunoaşte o organizare diferită de organizarea statelor pe care le-am studiat până acum. Ea n-a avut niciodată un stat unitar, ci a fost constituită din cele mai vechi timpuri dintr-o serie de state-cetăţi, numite în greceşte polis. Aceste cetăţi s-au constituit în baza vechilor ginţi din epoca de descompunere a orânduirii gentilice. Ţinând cont de numărul, oarecum, redus de membri, care formau o gintă, este firesc că nici aceste polis să nu fie prea mari.Din punct de vedere istoric, la greci, statul-cetate reprezintă sfârşitul unei evoluţii, pe când la romani, cum vom vedea, statul-cetate reprezintă începutul evoluţiunii.Poporul grec, fiind aşezat pe malurile mării şi pe insulele Mediteranei, pe de o parte, iar pe de altă parte la încrucişarea principalelor drumuri comerciale antice, s-a ocupat din vechi timpuri cu comerţul, în cadrul acestei activităţi comerciale, grecii au construit cetăţi, polis-uri, oraşe comerciale pe teritoriul altor popoare şi, în special, pe malurile mării.Din punct de vedere politic, polis-urile greceşti aveau o organizare diferită. Unele din ele cunosc ca formă de stat,

tirania sclavagistă, altele aristocraţia sclavagistă, iar altele, dimpotrivă, cunosc o democraţie sclavagistă. Între izvoarele de cunoaştere ale istoriei statului şi dreptului Greciei antice, în primul rând stau "întemeietorii" ştiinţei istoriei, marii istorici greci: Herodot, Tucidides şi Xenofon. Tot ca izvor de cunoaştere ne pot servi şi filozofii greci: Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, etc. De asemeni, scriitorii greci, prin lucrările lor literare, fac să ajungă până la noi preţioase date în legătură cu instituţiile de drept din Grecia Antică. Trebuie amintiţi aici: Eschil, Sofocle şi Euripide, dar, mai ales, marele Aristofan, care în comediile sale satirizează obiceiurile, instituţiile (chiar şi religia) şi persoanele (sofiştii, Socrate, etc.), punând în discuţie, mai ales, lupta dintre democraţie şi aristocraţie. Un loc de frunte ocupă şi Homer, cu poemele sale istorice.2. Perioada HomericăPrin perioada homerică se înţelege acea perioadă a istoriei Greciei, care ne este prezentă în epopeile lui Homer: Iliada şi Odiseea. Societatea grecească în această perioadă prezintă anumite trăsături caracteristice. Înainte de a trece la această problemă, trebuie să facem o mică introducere, pentru a putea înţelege apoi mai bine cele ce vor urma. Civilizaţia grecească a fost precedată de o altă civilizaţie, premergătoare. Şi anume, încă cu câteva mii de ani î.e.n., în insula Creta şi pe teritoriul continental al Greciei a existat o civilizaţie numită civilizaţia cretană-miceniană. Aceasta era o civilizaţie veche şi influenţată de unele elemente ale civilizaţiei orientale.Anterior, despre această civilizaţie se ştiau prea puţine lucruri, pentru că autorii se bazau doar pe câteva texte, prea puţine, pentru a ne oferi date exacte şi, mai ales, complete asupra acestei străvechi civilizaţii. Dar unele săpături arheologice au scos mai bine la iveală această civilizaţie.Schliemann Heinrich, arheologul german, a făcut săpături la Helespont, unde a descoperit urmele vechii cetăţi a Troiei, sub zidurile căreia s-au desfăşurat o mare parte din evenimentele relatate în Iliada. După câţiva ani de muncă la Helespont, acest arheolog a întreprins săpături în sudul peninsulei Balcanice, la Micene, unde în vremea războiului troian domnise Agamemnon, căpetenia armatelor asediatoare greceşti. Săpăturile de aici au prezentat o serie de urme ale civilizaţiei miceniene: podoabe de aur şi de argint, măşti de aur mortuare, ceramică făcută pentru uzul popular, nu pentru lux, etc. Tot Schliemann a descoperit şi zidurile ciclopice, cât şi alte monumente, în diferite regiuni ale Greciei.După Schliemann, englezul Evans a descoperit în insula Creta urme extrem de importante ale unei civilizaţii şi mai vechi ca cea miceniană, civilizaţia cretană. Şi anume, a descoperit în Creta două mari palate: la Cnossos şi Faistos. Palatul din Cnossos este o construcţie impresionantă, care, conform legendei, a aparţinut regelui Minos. Acest palat are un număr foarte mare de săli, încăperi şi coridoare, în care te puteai uşor rătăci şi care se numeşte Labirint, în Creta s-au mai descoperit ateliere, magazii, morminte, case, vase de lut, statui de bronz, arme, etc. De asemeni, au fost scoase la iveală picturi pe vase, care oferă date despre portul cretanilor şi despre dezvoltarea artei lor şi o serie de inscripţii, încă nedescifrate.Descoperirile din Creta au demonstrat că civilizaţia cretană a suferit o oarecare influenţă din partea civilizaţiilor mai vechi, ale Egiptului. De asemeni, descoperirile arheologice făcute atât în Creta, cât şi la Micene şi în restul Greciei, i-au condus pe savanţi la concluzia că civilizaţia cretană şi civilizaţia miceniană, formează o civilizaţie unică, că între ele există o mare asemănare şi o strânsă legătură, cu toate aspectele lor specifice, cu toate deosebirile dintre ele. Această civilizaţie unică, anterioară civilizaţiei greceşti propriu-zise, a fost denumită civilizaţia cretano-miceniană.Grecii, din istorie, nu sunt băştinaşi ai Peloponezului. Ei au venit aici mai târziu, din regiunile nordice de la Dunăre sau chiar poate mai de la nord de Dunăre. Erau organizaţi în triburi şi au venit să-şi ocupe locul în Peloponez, în valuri succesive. Aceste triburi, numite triburi aheiene, în drumul lor, i-au întâlnit pe băştinaşi, populaţia purtătoare a civilizaţiei cretano-miceniene, care a opus o dârză rezistenţă năvălirii aheienilor. Lupta dintre aceste două forţe s-a sfârşit până la urmă cu supunerea definitivă a autohtonilor de către aheieni. Astfel se explică faptul că în Peloponez sau în Morea întâlnim o populaţie cu situaţie de semi-robie. Această populaţie este predecesoarea populaţiei care înainte stăpânea Peloponezul, populaţie purtătoare de civilizaţie cretano-miceniană, dar care a fost învinsă şi supusă de aheieni (sau greci).Poporul grec, organizat în triburi, după cum s-a văzut, a venit în Peloponez cu vreo 2000 sau 1500 ani î.e.n. această năvălire are efecte şi prin faptul că o parte a populaţiei băştinaşe se vede silită să plece din faţa năvălitorilor şi fiindcă erau corăbieri, pleacă cu corăbiile pe Marea Mediterană spre Asia Mică. Aici ei întâlnesc, desigur, o altă populaţie băştinaşă, care se opune venirii lor şi, de aici, o serie întreagă de lupte între băştinaşi şi greci.Tocmai o astfel de luptă formează şi subiectul primului şi măreţului poem al lui Homer - Iliada. Plecarea populaţiei autohtone din Grecia spre Asia Mică, luptele cu băştinaşii de acolo, peripeţiile corăbierilor în rătăcirea lor pe drumurile mărilor, au fost cântate de poporul grec, s-au fixat în tradiţiile sale orale şi mai târziu au fost culese, sistematizate şi mult înfrumuseţate de geniul lui Homer, în cele două poeme ale sale: Iliada şi Odiseea. Poemele homerice sunt expresia vieţii poporului grec. Ele oglindesc tinereţea acestui popor, obiceiurile sale, concepţia proprie despre lume şi viaţă, organizarea sa socială, lupta pentru o viaţă mai bună, lupta sa cu elementele naturii sau cu alte popoare. Ele zugrăvesc dârzenia omului grec în faţa adversarilor soartei, ingeniozitatea care-1 ajută să depăşească de toate greutăţile, încrederea în puterile şi demnitatea omului care cunoaşte puterea zeilor, dar nu ezită adesea să se măsoare cu ea şi s-o înfrunte. Ele reflectă sentimentele cele mai generale, dragostea de părinţi, de copii, fidelitatea conjugală, prietenia, dorinţa de glorie în simplicitatea şi adâncimea lor.Iliada ne povesteşte ultimul an, cel de-al zecelea al războiului Troici. Evenimentele care provoacă acest război nu se cuprind în Iliada, dar ne sunt cunoscute dintr-o serie de mituri şi legende.

La nunta regelui Peleu cu zeiţa mării Tetis, sunt invitaţi toţi zeii şi zeiţele, cu excepţia, zeiţei Eris, divinitatea discordiei. Ea se răzbună aruncând în mijlocul celorlalte zeiţe "mărul discordiei" pe care scria "celei mai frumoase". Pretendente la măr sunt mai multe, astfel că e nevoie de un arbitru. Zeus renunţă la această slujbă şi trimite pe candidate la un muritor, Paris, fiul regelui troian Priam. Fiecare din cele trei candidate promit câte ceva lui Paris, dar el o alege pe cea mai frumoasă femeie din lume, promisă de Afrodita, căreia îi oferă mărul. Afrodita îşi ţine promisiunea şi îl ajută pe Paris s-o fure pe Elena, soţia regelui grec Menelau, fapt care provoacă războiul dintre greci şi troieni, grecii fiind conduşi de Agamemnon şi Ahile, cel mai viteaz luptător grec. În urma acestei neînţelegeri, Ahile refuză să mai ia parte la lupte, în urma acestui refuz, troienii prind curaj şi obţin o serie de succese, periclitând cu incendierea corăbiilor greceşti. Atunci Ahile, convins de Ulise, permite prietenului său iubit, Patrocles, să îmbrace armura sa şi să pornească la luptă.Troienii luându-1 drept Ahile, o iau la fugă, dar la porţile cetăţii, viteazul Hector, fiul mai mare al lui Priam, îl întâmpină pe Patrocle, îl ucide şi-i ia armura lui Ahile. Acesta din urmă, îndurerat şi înfuriat pe troieni, îşi procură o nouă şi teribilă armură de la zeul fierar Hafaistos, cu care se avântă la luptă. Troienii se retrag în cetate, doar Hector îl întâmpină, dar este ucis şi el. Totuşi, până la urmă, Ahile este ucis de Paris, care-i cunoaşte partea vulnerabilă, călcâiul, de care îl ţinuse mama sa când îl scăldase în apele fluviului subteran Styx, făcându-1 invulnerabil.După moartea lui Hector, troienii se retrag în cetate, pe care grecii nu o pot lua cu asalt. Atunci Ulise, cel mai iscusit, construieşte un cal de lemn în pântecele căruia îi închide pe cei mai buni războinici şi corăbiile greceşti se prefac că pleacă, lăsând calul drept dar adus zeilor. Troienii "adăpostesc" calul în cetate şi benchetuiesc, dar noaptea luptătorii ies din burta calului de lemn, deschid porţile cetăţii şi o incendiază. Întoarcerea grecilor acasă şi peripeţiile lor pe mare, formează obiectul pasionantei Odiseii.15. Dreptul in Grecia Antica.În Grecia, principalul izvor de drept îl constituie obiceiul sau cutuma, la care trebuie să adăugăm legile scrise (ale lui Lycurg, Solon, Dracon, etc.). PROPRIETATEA. La greci, proprietatea imobiliară comportă unele caractere care o apropie de proprietatea din statele orientale: proprietarul este considerat că deţine pământul de la cetate şi în fiecare an trebuie să declare dacă statul menţine pe proprietar în stăpânirea pământului a imobilelor respective. Grecii nici n-au un termen specific pentru a desemna proprietatea, termenul folosit de ei corespunde mai mult românescului avere sau bucate (usia), adică noţiune de patrimoniu.Proprietatea este salvgardată de stat printr-o serie de acţiuni. Astfel, cine este tulburat în proprietate are o acţiune împotriva celui ce-1 tulbură, o acţiune în faţa instanţelor. Există acţiuni prin care cineva cere să i se ocrotească veniturile, altele prin care să i se ocrotească posesiunea şi doar rareori întâlnim cererea de a se recunoaşte proprietatea. Acest din urmă act se numea dike usias (adică plângerea pentru proprietate).OBLIGAŢIUNILE. După cum spune Aristotel în Etica către Nicomah, distingem două surse de obligaţiuni: contractele şi delictele.În epoca homerică dreptul obligaţiunilor se caracterizează printr-un formalism caracteristic popoarelor primitive, formalism pe care îl vom găsi şi la romani în prima fază, în prima fază de dezvoltare a dreptului roman. De aceea, în dreptul grec, o obligaţiune se naşte doar în urma unor formalităţi, rostindu-se o serie de cuvinte solemne. Mai târziu obligaţiunile se eliberează de acest formalism şi în epoca clasică ele se fac fără cuvinte solemne şi fără alte formalităţi, doar prin simplul consimţământ. Cu ocazia încheierii unui astfel de act însă, se face şi un înscris care să concretizeze şi să stabilească în mod exact conţinutul contractului încheiat.În cursul evoluţiei dreptului grec, constatăm o oarecare îmblânzire în privinţa constrângerii debitorului de către creditor, înainte de Solon, debitorul era transformat în sclav, dar conform legilor lui Solon, debitorul nu mai poate fi transformat în sclav, deşi continuă să fie obligat faţă de creditor, explicaţia acestui fapt am expus-o în partea istorică. În dreptul grec atestăm diverse practici juridice utilizate de creditor pentru a-şi asigura plata creanţei, în primul rând avem practica arvunei, care trece şi în dreptul roman. Arvuna este o cantitate de monedă, pe care o parte o acordă celeilalte părţi, ca asigurare, în cazul când partea cealaltă s-ar dezice de contract. Un alt mijloc prin care se asigurau drepturile creditorului, este chezăşia. Aceasta constă în faptul, că: o terţă persoană intervine între părţile contractante şi se îndatorează că, dacă debitorul nu va plăti la scadenţă, va plăti ea pentru el. Pe lângă această chezăşie personală, mai cunoaştem şi o chezăşie reală, care constă în depunerea unui bon la creditor de către debitor, pentru ca acesta din urmă să-1 vândă în caz că cel dintâi nu va plăti la scadenţă. Cunoaştem în dreptul grec şi alte mijloace de asigurare a creditorului, şi anume: instituţia ipotecii, care este tipic greacă şi care denotă o dezvoltare deosebită a dreptului şi a gândirii juridice. Prin ipotecă se înţelege un anumit bun, care este dat drept chezăşie creditorului de către debitor, dar acest lucru nu trece din patrimoniul debitorului în al creditorului, ci rămâne în stăpânirea debitorului, dar la această scadenţă creditorul are dreptul să vândă lucrul ipotecat. Această instituţie este superioară celorlaltor mijloace de asigurare a executării debitorului de către creditor, ţinând cont de faptul că lucrul ipotecat rămâne la debitor, care este stăpânul lui şi se îngrijeşte de el mai bine decât un străin, dar, în acelaşi timp, sunt garantate şi drepturile creditorului, care la scadenţă poate vinde lucrul ipotecat sau se poate sluji în alt mod de el. Drept dovadă a faptului că un teren este ipotecat, se puneau diverse semne pe stâlpii de hotar ai terenului respectiv. Aproape toţi stâlpii de pe ogoarele Atenei erau într-un timp însemnaţi; fapt care reflectă dezvoltarea deosebită a acestei instituţiuni juridice şi existenţa relaţiilor de credit, dovedeşte faptul că mulţi proprietari mici şi mijlocii de pământ erau nevoiţi să facă împrumuturi, înglodarea

micilor proprietari de pământ în datorii faţă de cămătari, a condus la ruinarea acestora şi la îmbogăţirea cămătarilor; dispariţia micilor proprietari, aşa cum s-a văzut, nu a rămas fără rezultat, referitor cu privire la slăbirea democraţiei sclavagiste ateniene.FAMILIA. La greci căsătoria este o sursă a puterii părinteşti. Existau două modalităţi de căsătorii: una care se făcea printr-un contract verbal dintre părinţi, numită enguezia şi alta, care se face în faţa autorităţilor, numită epidicasia.La greci era obiceiul că dacă părinţii au o singură fată, averea s-o moştenească fata prin testament, astfel fata este obligată, prin acelaşi testament, să se căsătorească cu o anume persoană. Pentru a putea să se căsătorească cu altul, fata trebuia să atace testamentul şi doar după ce acesta era anulat de către autorităţi, fata se putea căsători după bunul ei plac.Ceremoniile făcute cu ocazia căsătoriei durau trei zile. în prima zi se trimite un copil, de obicei orfan, ca să aducă apă de la o fântână, anume cu această destinaţie, în apa adusă se scaldă fata, apoi ea se ducea la templu, care se afla într-o pădure şi îşi lăsa acolo toate jucăriile ei din copilărie şi o şuviţă de păr. Apoi, a doua zi, se făcea un ospăţ, condus de un demiurgos. După ospăţ, mireasa urmată de întreg convoiul de nuntă merge la casa bărbatului. La intrarea soţiei în casă, bărbatul o ia în braţe şi o trece peste prag, ca să nu se împiedice. Alături de uşă mai este şi o roată de căruţă ruptă, drept semn că mireasa nu se va mai întoarce niciodată din casa soţului. Tot în această zi, soţul face anumite daruri soţiei, în a treia zi de nuntă se produc alte petreceri, în cadrul cărora invitaţii aduc daruri mirilor (de obicei, obiecte de uz casnic).Căsătoria la greci se face în luna decembrie, de aceea această lună şi se numea luna căsătoriilor (gomeleion), la fel cum luna septembrie era luna apaturiilor sau a naşterilor.La sfârşitul celei de-a treia zi a căsătoriilor, prietenii mai tineri ai mirilor cântă nişte cântece foarte frumoase şi unii dintre scriitorii greci, de exemplu Teocrit, au cules astfel de texte, în care se împleteşte frumuseţea formei cu fineţea sentimentelor exprimate.Poziţia femeii nu este atât de rea ca în dreptul oriental, ci ceva mai bună, cu toate că în unele documente e numită cicurem, adică îngrijitoarea casei. Totuşi, este inferioară bărbatului.La început, autoritatea părintească a tatălui era foarte mare. Tata avea drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor. Până la Solon, s-a păstrat dreptul tatălui de a-şi vinde copiii drept sclavi. După epoca lui Solon, puterea tatălui scade, iar în secolul al V-lea prea puţine prerogative rămân tatălui. Totuşi, tatăl avea putere discreţionară referitoare la dreptul de a recunoaşte sau nu pe copilul său şi să-1 dezmoştenească în anumite cazuri. Pe de altă parte, copiii sunt datori să întreţină pe părinţii lor, ajunşi la sărăcie. Acest drept putea fi valorificat de părinţi înaintea instanţelor judecătoreşti.SUCCESIUNEA. După dreptul grec şi, în special după cel atenian, la succesiunea tatălui participă fiii şi nu fiicele. Numai în cazul când nu sunt fii, vin la moştenire fiicele. Moştenirea se împarte în mod egal între feciori. Testament nu se poate face decât în cazul când nu există moştenitori legali (conform legilor lui Solon). De asemeni, nu pot face testamente minorii, femeile, nebunii, etc. în cazul când nu existau moştenitori masculini, ci doar o fiică sau mai multe, tatăl face testament, în care, pe de o parte arată cum se va împărţi moştenirea, iar pe de altă parte stabileşte şi unele obligaţiuni ale fetei care primeşte moştenirea. De obicei, tatăl prevede prin testament obligaţia pentru fata moştenitoare de a se căsători cu o anumită persoană, indicată în testament, iar în caz că fata nu vrea să execute această doleanţă, are dreptul să se adreseze adunării populare, care o poate absolvi de această obligaţie, lăsându-i, totuşi, moştenirea.CRIME ŞI PEDEPSE. Dreptul penal grec demonstrează în mod clar trecerea de la vechea orânduire primitivă la organizarea statală. Intr-adevăr în dreptul grec, ca şi la romani de altfel, foarte multe delicte sunt urmărite de către victimă şi nu atât de stat. In epoca în care statul abia se formează, pedepsirea este urmărită printr-un proces privat obişnuit, ca şi cum ar fi vorba de o acţiune civilă. Acest lucru se manifestă prin existenţa a doua acţiuni, şi anume, la greci există dike, adică o acţiune prin care victima urmăreşte să obţină despăgubire, şi grafe, adică o acţiune prin care victima solicită pedepsirea infractorului de către stat. Deci, diki urmăreşte despăgubirea şi este exerciţiul unui drept privat lezat, iar grafe este o cerere a victimei faţă de stat, prin care se cere să se pedepsească infractorul.Infracţiunile sunt de diverse categorii. Cele mai grave infracţiuni sunt cele care urmăreau răsturnarea ordinii de stat, înlăturarea religiei de stat, cele care conduc la eliminarea fizică a persoanelor fizice, etc. Pedeapsa care se administra în cazul infracţiunilor mai grele, era cea cu moartea. Această pedeapsă se putea executa în diferite moduri, şi anume: fie prin otrăvirea infractorului, fie prin spânzurarea sau tăierea capului. (Astfel, Socrate, care a fost acuzat că vrea să introducă zeităţi noi, a fost condamnat la moarte, pedeapsă executând-o bând otravă). Uneori, se aplică pedepse mai blânde sau pedeapsa cu moartea este înlocuită cu alte pedepse, ca de exemplu: amenda.O altă pedeapsă este atimia, adică scoaterea celui pedepsit de sub scutul legilor. Respectivul trebuia să se exileze, iar, uneori, când i se confiscă şi averea, el nu mai are dreptul să se întoarcă în patrie; alteori, însă, după un timp limitat, poate să se reîntoarcă în patrie. Dacă, însă, un cetăţean astfel pedepsit se întoarce în ţară înainte de a-şi fi ispăşit pedeapsa, el, nefiind sub scutul legilor, poate fi ucis de oricine.În caz de furt, când infractorul este prins în flagrant poate fi omorât pe loc. Dacă, însă, nu este surprins asupra faptului, şi reuşeşte să fugă fiind prins ulterior, el, nu poate fi pedepsit decât cu amendă până la dublul valorii lucrului sustras.Dreptul penal grec face distincţie între clase la aplicarea pedepselor. Sclavii sunt pedepsiţi mai sever decât oamenii liberi, pentru aceeaşi infracţiune.16. Organizarea judecatoreasca in Grecia Antica.

Se cunoşteau cîteva vechi instanţe de judecată:a) Areopagul, care se ocupă de judecarea crimelor de omor şi de alte crime grave, care sunt comise în mod voluntar. Dacă cineva devine victima unei astfel de infracţiuni, făcea o cerere la arhontele basileus care efectua o primă cercetare şi, după aceasta, stabilea ce instanţă trebuie să judece cazul respectiv. Dacă era vorba de o crimă gravă, făcută în mod voluntar, judeca chiar Areopagul. Şedinţele se ţineau sub cerul liber, fiind publice; hotărârea era luată doar de membrii areopagului, fără a se ţine seama de alte considerente, decât acelea ale democraţiei sclavagiste ateniene.b) Altă instanţă de judecată este instanţa efeţilor, care judecă, la fel, infracţiunile grele, dar care nu s-au comis intenţionat: omoruri, în caz de legitimă apărare, prin imprudenţă, etc. Cazurile de legitimă apărare nu sunt pedepsite. Tot instanţa efeţilor mai judecă şi pe cei care, expulzaţi fiind din Atena, săvârşesc unele infracţiuni, în astfel de cazuri, infractorul este adus cu corabia în portul Atena şi aici este judecat, neavând dreptul să mai calce pământul patriei.c) Mai există şi instanţa celor unsprezece, care se ocupă de judecata infracţiunilor minore, excrocherii de tot felul, etc. Tot aceşti 11 judecători se ocupă şi de executarea pedepselor şi hotărârilor emise de diferite instanţe, fiind şi inspectori ai închisorilor.d) Instanţa celor patruzeci era un fel de instanţă populară a demos-urilor, care judeca infracţiunile mici de pe teritoriul lor, ca şi diverse conflicte apărute între cetăţenii demos-ului respectiv. Hotărârea luată de instanţă a celor patruzeci era supusă apelului, pe care îl judeca instanţa dieteţilor.Cea mai înaltă instanţă de judecată este helia, care era compusă din vreo 6000 de membri, dintre care participau la judecată 501 (pentru a evita paritatea). (Era un fel de curte cu juri). Judecata la helia se făcea în felul următor: se făcea o plângere din partea reclamantului, numită grafe. Pârâtul, de asemeni, face (dacă vrea) o contestaţie, care dacă era aprobată, procesul nici nu se mai judeca. Dacă, însă, contestaţia nu era aprobată, procesul se judeca. Se aduceau probe de către cele două părţi: martori, înscrisuri, etc.: se pun toate aceste probe într-un fel de casetă, care se închide, se oferă cuvântul reclamantului, apoi pârâtului şi, în sfârşit, se intră în deliberare, după care se emite hotărârea. Această instanţă se pronunţă doar dacă respectiva persoană este vinovată sau nu, şi doar atunci când pedeapsa era prevăzută de lege, se stabilea şi cuantumul pedepsei.17. Oranduirea social-politica in Roma Antica.După o idee acceptată de cercetători, Roma s-a întemeiat în anii 754-753 î, Hr. prin fuziunea a 3 triburi de origine latină, sabelică, etruscă. .Organizarea statului Roman în decursul evoluţiei istorice a cunoscut următoarele forme:- regalitatea ( 754-509 î. Hr. ), în cadrul căreia putem vorbi de existenţa democraţiei militare,- republica (509-27 î. Hr.), care la rîndul ei a fost împărţită în următoarele etape: l .Republica aristocratică ( 509-300 î. Hr. )2. Republica democratică ( 300-133 î. Hr. )3. Perioada războaielor civile ( 133-27 d. Hr. )- imperiul ( 27-476 d. Hr. ) care se divizează în 2 perioade:21.Perioada principatului ( 27 284 d. Hr. )22.Perioada dominatului ( 284-476 d. Hr. )Prima formă de conducere a fost regalitatea, în perioada regalităţii ( 754-509 î. Hr.) societatea romană era condusă de adunarea poporului (comitia curiata ), rege şi senat.Comitia curiatala care participau patricienii aflaţi sub arme, se aduna pe curii (curia cuprindea un număr de 10 ginţi). Ea avea dreptul de a-1 alege pe rege, de a declara război, de a declara pace.Puterea regelui ( rex ) era limitată de autoritatea senarului şi adunarea poporului. Regele era un magistrat numit de comitia curiata pe viaţă, avînd atribuţii de judecător suprem, de şef militar, precum şi atribuţii de ordin administrativ şi executiv, în treburile publice regele era ajutat de un sfat format din reprezentanţii ginţilor - senatul.Senatul avea ca atribuţii să confirme hotărîrile adunării poporului şi să-1 consulte pe rege în probleme importante. Organizarea politică în epoca regalităţii este specifică perioadei democraţiei militare. Spre sfirşitul perioadei regalităţii este creată funcţia de prefectus urbis ( prefect al Romei), ce conducea oraşul.Organizarea statului conform reformei regelui Servius TulliusRegele Servius Tullius (578-534 î. Hr. ) a dat Romei o nouă organizare leritorială şi militară, care a stat la baza unei reforme politice şi fiscale. Se consideră că reforma regelui Servius Tullius constituie momentul fondării starului roman. Pe lîngă comitia curiata, rege şi senat, apare comitia centuriata - principalul organism legislativ, în comitia centuriata votarea se făcea pe centurii în condiţiile în care se asigura majoritatea celor mai bogaţi, Iar reforma socială iniţiată de Servius Tullius a avut o serie de urmări de ordin politic şi militar.Republicaîn 509 î. Hr. a fost instaurată o nouă formă de guvernare republica (509-27 î. Hr.). Perioada republicii a durat circa 500 de ani. în general, în această perioadă organele statului cu senatul şi adunările poporului se menţin, însă, în locul regelui, în fruntea statului apar doi consuli.MagistraturileCei doi magistraţi supremi ai Republicii numiţi consuli aveau atribuţii judecătoreşti, administrative şi militare. Rolul consulilor era de a convoca şi prezida senatul, dar şi adunările populare.

în general, magistraţii deţineau puterea executivă şi erau aleşi pe o perioadă de un an. La intrarea în funcţie magistraţii publicau un program de activitate cunoscut sub denumirea de edict. Pentru a fi magistrat, trebuia să fi ocupat anterior în ierarhie un tip de magistratură inferioară. Puterea lor se diviza în: supremă şi potestas. Puterea supremă aparţinea consulilor, pretorilor şi dictatorului. Potestas aparţinea celorlalţi magistraţi. Funcţia de magistrat era onorifică. Iniţial consulii erau aleşi numai dintre patricieni, iar din 367 î.Hr. şi dintre plebei. Consulii aveau atribuţii militare şi deţineau puterea supremă civilă. Următorii în ierarhia magistraţilor erau pretorii, questorîi, cenzorii, edilii curuli, tribunii. După perioada războaielor civile, prin Caesar se instaurează dictatura militară. Caesar în conducerea statului se baza pe forţa militară, în perioada dictaturii militare magistraturile republicane au fost menţinute, dar pe cele mai importante le deţinea personal împăratul roman (imperator ).SenatulPuterea acestuia era considerabilă. Senatul devenise o instanţă supremă datorită rolului său politic foarte important. De competenţa sa era administrarea finanţelor, fapt care îi asigura supremaţia asupra tuturor magistraturilor statului roman. De asemenea aproba legile votate de adunările poporului, dirija diplomaţia, dădea ordine consulilor etc. Senatul era o adunare permanentă, aleasă dintre foştii magistraţi. Numărul membrilor era în creştere continuă: 300 la început, 1000 -în secolul I î.Hr.Adunările populareExistau trei tipuri de adunări:1. Adunarea curiata ( comitia curiata) -îi confirma pe preoţi în funcţii, treptat, însă îşi pierde din importanţă.2. Adunarea tributa (comitia tributa) - îi alegea pe questori, tribuni, edili şi pe magistraţii de rang inferior. Textele ce erau votate de Adunarea tributa aveau valoare de lege. De fapt, competenţa legislativă o dobîndeşte din 287 î.Hr. În general, comitia tributa era adunarea în cadrul căreia votarea se făcea după criteriul circumscripţiilor electorale. Fiecare unitate administrativă avînd un vot. De asemenea era competentă să judece unele procese ca instanţă de apel.3. Adunarea centuriata (comitia centuriata): cetăţenii în cadrul adunării centuriate erau reprezentaţi în funcţie de avere, în materie judiciară, ţinea locul decurte de apel.Spre sfîrşitul republicii Octavianus adoptă titulatura de „princeps senatus", primul dintre senatori. Noul regim, deşi păstra cîteva aparenţe republicane, era un veritabil regim imperial.Imperiul ( principatul 27-284 d. Hr.; dominatul 284-476 d. Hr.)În această perioadă se stabileşte definitiv monarhia. Se menţin şi organele de stat ale republicii, supuse însă puterii împăratului, în perioada principatului, în aparenţă împăratul guvernează împreună cu senatul. Principele era preşedintele senatului (princeps senatui). De fapt, împăratul reprezenta autoritatea supremă în stat. Competenţa consulilor, pretorilor, questorilor se restrînge. După o perioadă de anarhie militară, însoţită de războaie civile, criză politică, economică şi militară, împăratul Diocleţian înlocuieşte în 284 principatul cu o nouă formă de guvernare numită dominatul, în această perioadă sfatul imperial (consistorium sacrum) substituie senatul, iar importanţa magistraţilor se diminuează. Cancelaria imperială era compusă din departamentul de finanţe şi a recensământului oficial, departamentul averii personale a împăratului şi departamentul judecătoriei imperiale, în general, funcţionarii imperiului sunt clasificaţi în 2 categorii. Funcţiile cele mai înalte se numeau dignitates, iar celelalte numite oficia, în perioada dominatului se consolidează puterea centrală, împăratul purtînd numele de dominus et deus ( monarh absolut şi zeu ). Magistraturile se menţin onorifice, iar importanţa politică a senarului scade, în scopul asigurării succesiunii la tron Diocleţian a creat tetrarhia, adică guvernarea în patru, în vederea consolidării forţei politice, economice şi militare a Imperiului Diocleţian a iniţiat mai multe reforme.18. Organizarea statala in Roma Antica.După o idee acceptată de cercetători, Roma s-a întemeiat în anii 754-753 î, Hr. prin fuziunea a 3 triburi de origine latină, sabelică, etruscă. .Organizarea statului Roman în decursul evoluţiei istorice a cunoscut următoarele forme:- regalitatea ( 754-509 î. Hr. ), în cadrul căreia putem vorbi de existenţa democraţiei militare,- republica (509-27 î. Hr.), care la rîndul ei a fost împărţită în următoarele etape: l .Republica aristocratică ( 509-300 î. Hr. )2. Republica democratică ( 300-133 î. Hr. )3. Perioada războaielor civile ( 133-27 d. Hr. )- imperiul ( 27-476 d. Hr. ) care se divizează în 2 perioade:21.Perioada principatului ( 27 284 d. Hr. )22.Perioada dominatului ( 284-476 d. Hr. )Prima formă de conducere a fost regalitatea, în perioada regalităţii ( 754-509 î. Hr.) societatea romană era condusă de adunarea poporului (comitia curiata ), rege şi senat.Comitia curiatala care participau patricienii aflaţi sub arme, se aduna pe curii (curia cuprindea un număr de 10 ginţi). Ea avea dreptul de a-1 alege pe rege, de a declara război, de a declara pace.Puterea regelui ( rex ) era limitată de autoritatea senarului şi adunarea poporului. Regele era un magistrat numit de comitia curiata pe viaţă, avînd atribuţii de judecător suprem, de şef militar, precum şi atribuţii de ordin administrativ şi executiv, în treburile publice regele era ajutat de un sfat format din reprezentanţii ginţilor - senatul.

Senatul avea ca atribuţii să confirme hotărîrile adunării poporului şi să-1 consulte pe rege în probleme importante. Organizarea politică în epoca regalităţii este specifică perioadei democraţiei militare. Spre sfirşitul perioadei regalităţii este creată funcţia de prefectus urbis ( prefect al Romei), ce conducea oraşul.Organizarea statului conform reformei regelui Servius TulliusRegele Servius Tullius (578-534 î. Hr. ) a dat Romei o nouă organizare leritorială şi militară, care a stat la baza unei reforme politice şi fiscale. Se consideră că reforma regelui Servius Tullius constituie momentul fondării starului roman. Pe lîngă comitia curiata, rege şi senat, apare comitia centuriata - principalul organism legislativ, în comitia centuriata votarea se făcea pe centurii în condiţiile în care se asigura majoritatea celor mai bogaţi, Iar reforma socială iniţiată de Servius Tullius a avut o serie de urmări de ordin politic şi militar.Republicaîn 509 î. Hr. a fost instaurată o nouă formă de guvernare republica (509-27 î. Hr.). Perioada republicii a durat circa 500 de ani. în general, în această perioadă organele statului cu senatul şi adunările poporului se menţin, însă, în locul regelui, în fruntea statului apar doi consuli.MagistraturileCei doi magistraţi supremi ai Republicii numiţi consuli aveau atribuţii judecătoreşti, administrative şi militare. Rolul consulilor era de a convoca şi prezida senatul, dar şi adunările populare.în general, magistraţii deţineau puterea executivă şi erau aleşi pe o perioadă de un an. La intrarea în funcţie magistraţii publicau un program de activitate cunoscut sub denumirea de edict. Pentru a fi magistrat, trebuia să fi ocupat anterior în ierarhie un tip de magistratură inferioară. Puterea lor se diviza în: supremă şi potestas. Puterea supremă aparţinea consulilor, pretorilor şi dictatorului. Potestas aparţinea celorlalţi magistraţi. Funcţia de magistrat era onorifică. Iniţial consulii erau aleşi numai dintre patricieni, iar din 367 î.Hr. şi dintre plebei. Consulii aveau atribuţii militare şi deţineau puterea supremă civilă. Următorii în ierarhia magistraţilor erau pretorii, questorîi, cenzorii, edilii curuli, tribunii. După perioada războaielor civile, prin Caesar se instaurează dictatura militară. Caesar în conducerea statului se baza pe forţa militară, în perioada dictaturii militare magistraturile republicane au fost menţinute, dar pe cele mai importante le deţinea personal împăratul roman (imperator ).SenatulPuterea acestuia era considerabilă. Senatul devenise o instanţă supremă datorită rolului său politic foarte important. De competenţa sa era administrarea finanţelor, fapt care îi asigura supremaţia asupra tuturor magistraturilor statului roman. De asemenea aproba legile votate de adunările poporului, dirija diplomaţia, dădea ordine consulilor etc. Senatul era o adunare permanentă, aleasă dintre foştii magistraţi. Numărul membrilor era în creştere continuă: 300 la început, 1000 -în secolul I î.Hr.Adunările populareExistau trei tipuri de adunări:1. Adunarea curiata ( comitia curiata) -îi confirma pe preoţi în funcţii, treptat, însă îşi pierde din importanţă.2. Adunarea tributa (comitia tributa) - îi alegea pe questori, tribuni, edili şi pe magistraţii de rang inferior. Textele ce erau votate de Adunarea tributa aveau valoare de lege. De fapt, competenţa legislativă o dobîndeşte din 287 î.Hr. În general, comitia tributa era adunarea în cadrul căreia votarea se făcea după criteriul circumscripţiilor electorale. Fiecare unitate administrativă avînd un vot. De asemenea era competentă să judece unele procese ca instanţă de apel.3. Adunarea centuriata (comitia centuriata): cetăţenii în cadrul adunării centuriate erau reprezentaţi în funcţie de avere, în materie judiciară, ţinea locul decurte de apel.Spre sfîrşitul republicii Octavianus adoptă titulatura de „princeps senatus", primul dintre senatori. Noul regim, deşi păstra cîteva aparenţe republicane, era un veritabil regim imperial.Imperiul ( principatul 27-284 d. Hr.; dominatul 284-476 d. Hr.)În această perioadă se stabileşte definitiv monarhia. Se menţin şi organele de stat ale republicii, supuse însă puterii împăratului, în perioada principatului, în aparenţă împăratul guvernează împreună cu senatul. Principele era preşedintele senatului (princeps senatui). De fapt, împăratul reprezenta autoritatea supremă în stat. Competenţa consulilor, pretorilor, questorilor se restrînge. După o perioadă de anarhie militară, însoţită de războaie civile, criză politică, economică şi militară, împăratul Diocleţian înlocuieşte în 284 principatul cu o nouă formă de guvernare numită dominatul, în această perioadă sfatul imperial (consistorium sacrum) substituie senatul, iar importanţa magistraţilor se diminuează. Cancelaria imperială era compusă din departamentul de finanţe şi a recensământului oficial, departamentul averii personale a împăratului şi departamentul judecătoriei imperiale, în general, funcţionarii imperiului sunt clasificaţi în 2 categorii. Funcţiile cele mai înalte se numeau dignitates, iar celelalte numite oficia, în perioada dominatului se consolidează puterea centrală, împăratul purtînd numele de dominus et deus ( monarh absolut şi zeu ). Magistraturile se menţin onorifice, iar importanţa politică a senarului scade, în scopul asigurării succesiunii la tron Diocleţian a creat tetrarhia, adică guvernarea în patru, în vederea consolidării forţei politice, economice şi militare a Imperiului Diocleţian a iniţiat mai multe reforme.19. Continutul si evolutia istorica a izvoarelor dreptului roman.În această perioadă Jurisprudenţa înregistrează o decădere în evoluţia sa. De regulă, se cita în faţa judecătorilor din operele jurisconsulţilor clasici. Şi astfel, se dădea cîştig de cauză celui care aducea mai multe texte în favoarea

situaţiei sale. De multe ori se citau texte falsificate în faţa judecătorilor, fapt ce a determinat apariţia în 426 d. Hr. a Legii citaţiilor. Această lege a consfinţit autoritatea a 5 jurisconsulţi ( Papinianus, Caius, Paulus, Ulpianus şi Modestinus), indicîndu-se că numai ei pot fi în faţa judecătorilor citaţi, în perioada lui Iustinian legea a fost abrogată. Dintre codificările de bază deosebim: codul lui Grigorian, codul lui Teodosie, codul lui Iustinian etc. în general opera legislativă a lui Iustinian cuprinde: Codul. Digestele, Institutele, Novelele şi a fost alcătuită în anii 528-534 (cu excepţie Novelele). Codul ( codex) a apărut în 2 ediţii: codul vechi ( codex vetus ) şi codul reînnoit (codex repetitai epraielectionis). Codul se referă la constituţiile imperiale din perioada principatului şi dominatului şi cuprinde 12 părţi. Partea I reglementează dreptul canonic, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor de stat. Părţile 2-8 reglementează dreptul privat. Partea a 9-a - dreptul penal Părţile 10-12 - dreptul administrativ.Digestele (Digesta) reprezintă cea mai importantă operă a lui Iustinian şi este o culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor. Digestele conţin 50 de cărţi , care au fost împărţite în titluri, iar titlurile în fragmente. Fragmentele sunt împărţite în 4 categorii:1. Masa sabiniană ce conţine extrase din libri ad Sabinum şi Digestele lui Servius Iulianus.2. Masa edictală reprezintă fragmente din libri ad Editum.3. Masa papiniană conţine extrase din lucrările lui Papinian.4. Apendicele sunt extrase din diverse opere.Institutele - reprezintă un curs de drept pentru studenţi. Institutele lui Iustinian spre deosebire de Institutele lui Gaius, sunt o operă legislativă , deoarece li s-a dat putere de lege. Conţin 4 cărţi: cartea I este consacrată justiţiei, statului, persoanei, familiei şi căsătorie. Cartea a II-a se referă la bunuri şi modurile de dobîndire a lor, inclusiv testamentul. Cartea a III-a conţine titlurile ce se transmit prin succesiunea legală şi obligaţiile ce rezultă din contracte. Cartea a IV-a conţine obligaţii ce rezultă din delicte. Novelele conţin consultaţiile date de Iustinian în anii de domnie. Interpelaţiile sunt modificările constituţiilor imperiale şi a operelor jurisconsulţilor făcute de specialişti în scopul punerii în concordanţă cu realităţile perioadei. Mai sunt cunoscute şi glosele ca modificări realizate din greşeală odată cu transmiterea operelor jurisconsulţilor.20. Procedura de judecata in Roma Antica.PROCESUL DE JUDECATĂ. În această epocă se aplicat procedura extraordinară, în sistemul procedurii extraordinare procesul se desfăşura într-o unică fază, în faţa magistratului, care era un funcţionar imperial. De aici, decurge o altă trăsătură: procedura extraordinară se afla sub autoritatea statului, părţile jucînd un rol secundar. Noua procedură încetează a mai fi gratuită şi orală. Magistraţii judecători sunt funcţionari administrativi şi-n fruntea ierarhiei era împăratul-judecător suprem, prefecţii pretorului, vicarii şi guvernatorii în provincii. În dreptul roman, procedura extraordinară cunoaşte succesiv 2 forme normale: a) procedura prin notificare, în cadrul căreia se expuneau pretenţiile reclamantului şi invitaţia adresată pîrîtului şi b) procedura prin libel, care de fapt era o cerere cu pretenţiile reclamantului adresată instanţei în scopul obţinerii permisiunii de citare a pîrîtului. în procedura extraordinară sentinţa se stabileşte chiar asupra bunului ce făcuse obiectul procesului.DREPTUL PENAL ŞI PROCEDURA PENALĂ. Se acordă posibilitate victimei de a opta în toate situaţiile între actio iniuriarum, ce consta într-o amendă variabilă şi o pedeapsă corporală, în consecinţă, ideea de pedeapsă publică se impune faşă de noţiunea de răzbunare privată, care de fapt era la originea delictului de iniuria.Se stabilesc anumite reguli cu caracter permanent în cadrul proceselor penale:- în unele cauze se permitea reprezentarea injustiţie,- dacă acuzatul nu depunea o garanţie şi nu promitea că se va prezenta la proces era arestat pînă la data judecăţii, executarea pedepselor purta caracterul diferenţierii sociale: pentru cei avuţi pedepse mai blînde, iar pentru cei săraci pedepse mai aspre.21. Familia romana: incheierea si desfacerea casatoriei. Formele casatoriei.La Roma, întemeierea familiei era un eveniment de importanță deosebită. Cu toate acestea, despre instituţia căsătoriei ne-au parvenit puține documente. În afară de câteva fragmente lacunare din operele lui Gaius şi ale lui Ulpian, nu au ajuns până astăzi alte detalii cu privire la aspectul juridic al căsătoriei.Izvoarele vremurilor se referă în special asupra ceremonialului căsătoriei şi asupra relaţiilor dintre soţi, așa cum rezultă din menţiunile autorilor antici. Cert este că în primele timpuri ale Republicii dar și mai înainte, căsătoria nu era lăsată la bunul plac al tinerilor care urmau să își unească viața, cuvânt hotărâtor avea pentru fiecare din ei pater familias. Acest lucru era dus atât de departe încât nu se ținea seama de dorințele tinerilor, de cele mai multe ori nici nu erau întrebați cu privire la căsătorie.În toate societățile primitive femeia se găsea într-o stare de inferioritate față de bărbat, în primul rând din cauza slăbiciunii fizice. Această particularitate se întâlnește și la romani. Femeia era supusă unei tutele perpetue, puterea părintească nefiind decât o variantă a acestei tutele bărbatul devenind în mod natural tutorele femeii. La romani tutela femeii a degenerat repede dispărând încă din primele secole ale Imperiului. La o anumită epocă apar anumite incapacități speciale menite să pună frâu influențelor exagerate exercitate de femei, urmărind să le mențină în rezerva cuvenită sexului lor357. Incapacitățile de care vorbim lovesc toate persoanelede sex feminin. Au existat și alte restricții speciale pentru anumite categorii de persoane de sex feminin mai cu seamă în ce privește moralitatea și religia358.Înainte de încheierea căsătoriei, la romani s-a păstrat obiceiul care-l întâlnim şi astăzi la multe popoare, să aibă loc o

promisiune de căsătorie, o logodnă denumită sponsalia. Această denumire este legată de verbul spondeo (promiți) pe care viitori soţi îl întrebuinţau cu ocazia logodnei359. La rândul lor, tinerii logodiți poartă denumirea de sponsi, consponsi. Uneori logodnica este cunoscută prin expresii de genul: pacta, sperata, destinata.Forme de căsătorieÎn dreptul roman, au existat de-a lungul vremii mai multe forme de căsătorie însă nu au ajuns toate până la sfârșitul Imperiului roman. Unele au evoluat și au parcurs întreaga perioadă a dreptului roman, altele au dispărut în raport denoile cerințe ale vremurilor. Menționăm principalele forme de căsătorie cunoscute în dreptul roman.Manus este expresia prin care romanii desemnau mâna, ceea ce sugerează aici situaţia de drept dobândită de bărbatul care „punea mâna” pe femeie. Evident, sensul expresiei manus vine să arate puterea bărbatului căsătorit asupra soției dar mai ales puterea șefului de familie asupra noului membru din familie care era femeia căsătorită. Ea trebuie să se supună tuturor regulilor din familia în care a intrat368.În căsătoria cum manu puterea maritală a bărbatului exercitată asupra femeii are ca efect ruperea legăturilor agnatice cu familia sa de origine. Măsura atrage implicit cădea femeii sub puterea (manus) noului şef de familie sub care se afla sotul ei. Dacă bărbatul cu care intra în căsătorie era sui iuris, femeia intra direct în puterea soțului.Căsătoria cum manu asigura prerogative întinse asupra femeii mergând până la dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque). Soţia intra într-o adevărată supușenie faţă de capul familiei având poziţia juridică a descendenţilor aflaţi sub puterea părintească. Intrând în familia soţului, femeia dobândea drepturi specifice dintre care pe prim plan se află dreptul la rudenie civilă şi agnaţiune. Cu toate acestea, femeia căsătorită cum manu nu putea fi dată în adopţie şi nici nu putea fi emancipată.Căsătoria cum manu se putea realiza în trei moduri diferite.La Roma a existat şi o altă formă de căsătorie cunoscută sub denumirea de căsătoria sine manu prin care soţia nu intra în puterea totală a bărbatului. În ce condiţii și la ce epocă a început să apară această formă de căsătorie? Este posibil să fi apărut odată cu descentralizarea familiei romane din momentul în care au fost admise căsătoriile mixte dintre patricieni şi plebei (secolul V î. Hr). Legea celor XII table amintește despre uniuni matrimoniale care legitimau voința soților fără îndeplinirea unor formalități civile sau religioase, elemente care se apropie într-o mare măsură de căsătoria sine manu376.Scrierile autorilor antici menționează noul rol al femeii-soție prin căsătoria sine manu. Din perioada în care s-a admis căsătoria fără manus, femeia începe să dețină anumite drepturi în familie377. Femeia nu trece sub puterea soţului, rămînând pe mai departe sub puterea tatălui din familia de unde provine, dar are obligația să locuiască în casa soțului. Acest lucru se produce cel puțin din punct de vedere teoretic378. Adeseori puterea tatălui era înlocuită printr-un tutore legitim. Din perioada împăratului Octavian August, legislația scutește integral de tutelă femeile căsătorite sine manu dacă aveau trei copii.După unii autori se pare că bărbatul putea să fie absent la încheierea căsătoriei sine manu pe când absenţa femeii era un impediment major având drept consecință imposibilitatea încheierii căsătoriei379. Soțul păstra în întregime gestiunea asupra zestrei femeii căsătorite, iar soția era liberă să administreze și să dispună de bunurile sale.Nu sunt necesare formalități deosebite pentru a încheia căsătoria sine manu. Pentru existența ei se impunea să fie îndeplinite două elemente: affectio maritalis și honor matrimonii. Prin affectio maritalis se înțelege intenția reciprocă a viitorilor soți de a încheia căsătoria iar honor matrimonii este convețuirea efectivă a celor doi380.Odată încheiată căsătoria sine manu, soţul nu are autoritate asupra soţiei, legătura dintre cei doi apare mai mult ca o uniune legitimă (o iustae nuptiae, iustum matrimonium). Copii născuţi sunt consideraţi copii legitimi intrând sub puterea tatălui, în raport cu mama lor se găsesc doar în poziţia unor rude de sânge.Căsătoria sine manu prezintă elemente mai evoluate decât căsătoria cum manu. În raporturile dintre soți, căsătoria fără manus a promovat tendința de egalitate a soților în locul omnipotenței soțului381.Indiferent de tipul de căsătorie, pentru încheierea ei valabilă sunt necesare întrunirea anumitor condiții fără de care nu poate să existe. Aceste cerințe obligatorii poartă denumirea de condiții de fond ale căsătoriei și erau în număr de trei: conubium, vârsta şi consimţământul.Începînd cu perioada veche la Roma căsătoria, de regulă, era indisolubilă. Pe lângă situațiile inevitabile ce puteau să apară sub durata căsătoriei (moartea unuia dintre soți, captivitate etc), s-au admis la un moment dat și moduri voluntare pentru desfacerea ei.În raport de cele menționate, se poate vorbi despre desfacerea forțată sau despre desfacerea voluntară a căsătoriei:406a) Desfacerea căsătoriei în mod forțat are loc prin următoarele moduri: - prin moartea oricăruia dintre soţi;- prin pierderea libertăţii unuia sau ambilor soţi;- prin pierderea cetăţeniei cel puțin a unuia din soți;- prin pierderea drepturilor de familie, dacă fiul a fost căsătorit cum manu şi a fost dat în adopţie.În caz de moarte a soţiei, bărbatul se putea căsători imediat iar dacă soţul a decedat, soţia avea dreptul să încheie o nouă căsătorie numai după 10 luni de la moartea soţului. Perioada de văduvie a soției se aplica atât în cazul morții soțului dar și în caz de divort. Prohibiția recăsătoriei soției în intervalul de 10 luni are două aspecte: pe de o parte este motiv de pietate și decență publică iar pe de altă parte, dacă s-ar permite femeii să încheie o nouă căsătorie într-un interval mai scurt, s-ar putea naște un copil a cărui paternitate nu se poate stabili cu certitudine (perturbatio sanguinis).b) Desfacerea voluntară a căsătoriei are loc în mod diferit în raport de modul cum a fost încheiată.

- în cazul căsătoriei cum manu încheiată prin confareatio, desfacerea intervine printr-un procedeu invers denumit difareatio. Soţii care urmau să se despartă apăreau pentru ultima dată împreună în faţa vetrei sacre în prezenţa martorilor şi a unui sacerdot oficial. Turta de grâu oferită era refuzată de ambii soţi şi rosteau, spune Plutarh, cuvinte înspăimântătoare şi ciudate. Prin difareatio femeia pierdea și dreptul la cultul religios al soțului.- în cazul căsătoriei coemptio desfacerea intervine printr-o mancipatio. Cumpărarea fictivă se putea anula printr-o răscumpărare a soţiei. - la căsătoria încheiată prin uzu desfacerea avea loc prin mancipatiola fel ca în cazul căsătoriei coemptio.- căsătoria sine manu se putea desface prin voinţa oricăruia dintre soţi, dar putea fi desfăcută şi prin simpla voinţă a unuia din cei doi pater familias ai soţilor.22. Aparitia statului la franci. Trasaturi esentiale ale dezvoltarii.Pentru Galia cel de-al V-lea secol s-a perindat sub semnul unor profunde transformări socio-economice. Fiind cea mai bogată provincie a Imperiului Roman (cu teritoriul aproape egal cu cel actual al Franţei), ea a suferit cel mai mult în urma crizei ce a cuprins Imperiul.Au devenit mai frecvente răscoalele sclavilor, ale colonilor, ţăranilor, ale orăşenilor săraci. Roma nu-şi mai putea apăra frontierele de năvălirile triburilor străine şi, în special, de cele ale germanilor - ale vecinilor din Est al Galici.în rezultat, cea mai mare parte a statului a fost ocupată de vestgoţi, burgunzi, franci (salici şi ripuari) şi alte triburi. Dintre toate acestea cel mai puternic s-a dovedit a fi cel al francilor salici (probabil numele e împrumutat încă din antichitate de la unul dintre lacurile actualei Glande). Acestora le-au fost necesare mai mult de 20 de ani pentru ca la sf. sec. V - înc. sec. VI să ocupe cea mai mare parte a ţării.Apariţia societăţii stratificate în clase la franci, semnalată încă până la mutarea pe noi pământuri, s-a intensificat în procesul ocupării Galiei.Fiecare expediţie nouă extindea bogăţiile aristocraţiei militare tribale.Când se împărţea prada de război ea obţinea cele mai bune pământuri, o parte importantă de coloni, vite etc. Aristocraţia s-a detaşat simţitor de francii simpli, deşi cei din urmă continuau să-şi păstreze libertatea personală şi nici nu simţeau încă intensificarea dominaţiei economice.Aceştia s-au instalat pe pământurile patriei lor noi în mărci. Marca era considerată proprietarul tuturor pământurilor obşteşti, aici fiind incluse şi pădurile, fâşiile preştii, cât şi cele arabile. Ultimele erau împărţite în parcele şi au fost imediat repartizate în folosinţa familiilor distincte.Galo-romanii au devenit o populaţie ocupată, depăşind, în acelaşi timp, de câteva ori numărul francilor.Cu toate acestea aristocraţia galo-romană şi-a păstrat parţial bogăţiile. Unitatea intereselor de clasă a pus începuturile apropierii dintre aristocraţii franci şi cei galo-romani, dar primii erau cei ce domină. Şi aceasta s-a accentuat în timpul formării noii puteri prin intermediul căreia s-ar fi putut conserva dominaţia asupra ţării ocupate, asupra colonilor şi sclavilor.Acest lucru nu s-ar fi putut realiza prin organizarea tribală anterioară, bazată pe rudenie.Şi astfel, s-a impus o nouă organizare cu un conducător militar - rege.Aceasta din urmă, împreună cu apropiaţii săi, soluţionau de facto cele mai importante probleme ale statului, deşi se mai păstrau adunările populare şi câteva alte instituţii ale orânduirii anterioare a francilor. Se formează o nouă "putere publică", care nu mai este reprezentată de toată populaţia.Ea consta din oameni înarmaţi, care nu depindeau de civili şi de instituţii ce exercitau constrângerea asupra celor ce încalcă legea, instituţii inexistente în orânduirea obştească tribală.Afirmarea puterii publice noi e legată de introducerea diferenţierii teritoriale a populaţiei.Pământurile ocupate de franci se categoriseau astfel în "pagii" constituite din unităţi mai mici - "sute".Conducerea celor ce le populau era încredinţată unor persoane împuternicite special în acest sens de împărat.În sudul Galiei, unde mai continua să domine numeric populaţia anterioară, se păstra divizarea administrativ-teritorială romană. Dar şi aici numirea persoanelor oficiale depindea de rege. Statul francilor a apărut repede, în cursul vieţii unei generaţii.Acest proces era precipitat de multiplele cuceriri şi în rezultat - de rapida diferenţiere de clasă a societăţii francilor.Apariţia statului la franci e legată de numele unuia dintre conducătorii militari, Clovis (486-511) din neamul Merovingilor. Sub conducerea lui a fost cucerită cea mai mare parte a Galiei.Un pas inspirat al lui Clovis a fost introducerea, împreună cu drujina sa, a creştinismului.Astfel, el şi-a asigurat susţinerea aristocraţiei galo-romane şi a Bisericii creştine, dominante în Galia.23. Particularitatile statului feudal englez. Oranduirea statala.În secolul XII continuă să se consolideze puterea regelui. Regele se bucura de susţinerea tuturor păturilor sociale, care erau cointeresate, fiecare în felul său, de faptul ca puterea regală să crească.însă astfel nu putea dura mult. Noii baroni, după ce şi-au fortificat poziţiile de proprietari ai pământului, au început să manifeste tendinţe de independenţă. Prima manifestare a baronilor contra puterii regale s-a desfăşurat în timpul domniei lui Henric I (l 100-1135), care a fost nevoit să cedeze baronilor carta libertăţilor, punând începutul schimbărilor constituţionale în statul englez feudal. Puterea regală a făcut mari concesii, cu preţul cărora s-a asigurat o linişte relativă în ţară.Pe timpul domniei acestui rege a fost perfecţionat considerabil aparatul central de stat. Curia regală s-a divizat în

consiliul mare şi curia mică (un organ permanent de guvernare). Consiliul mare era convocat de 3 ori pe an (de Crăciun, Paşti şi Sfânta treime) în componenţa demnitarilor regelui, principalii lui consilieri şi ai reprezentanţilor de vază ai aristocraţiei ţării, în competenţa acestui organ intra: a da regelui sfaturi în privinţa tuturor chestiunilor discutate, cât şi a audia deciziile şi actele legislative regale. Recomandările consiliului nu aveau valabilitate obligatorie, însă regele era cointeresat în activitatea instituţiei respective, fiindcă prin ea îşi putea asigura susţinerea de către feudalii influenţi, a acţiunilor sale politice.Curia inferioară executa puterea supremă judiciar-administrativă şi financiară, în componenţa ei intrau demnitarii regali: lord-cancelar, lord-vistiernic, camerdiner, stiardul curţii, păstrătorul ştampilei personale a regelui, lucrătorul curţii, cât şi prelaţii şi baronii invitaţi în mod special. Pe timpul lui Henric I_această curie s-a divizat în curia propriu-zisregală ce îndeplinea funcţia organului judiciar-administrativ suprem şi curtea de conturi (paiaţa "tablei de şah"), ce se ocupa de chestiunile financiare ale regelui. Şedinţele curiei erau prezidate de însuşi regele, iar în lipsa acestuia - de justiţiarul suprem. Un loc de va; în conducerea curiei îl deţinea cancelarul, ce juca rolul secretarului de stat, şi vistiernicii ce se ocupa de caznaua regală, şi conducătorul paiaţei "tablei de şah". Elitei conducătoare a demnitarilor îi aparţineau, de asemeni, contabilul şi mareşalul (primul realiza jurisdicţia oraşelor militare, iar al doilea participa la întrunirile vistieriei şi la şedinţele judiciare a curiei).Concomitent cu fortificarea aparatului central în vremea lui Henric I s-a consolidat puterea locală. Această activitate era efectuată de şerifi.Aparatul de stat creat de Henric I, a cunoscut o dezvoltare ulterioară în timpul domnii lui Henric II (l 154-1189).24. Reformele lui Henric al II-lea.Direcţia magistrală a activităţii reformatoare a lui Henric II viza consolidarea jurisdicţiei statale din centru, limitarea puterii judiciar-administrative a marilor proprietari de pământ.Reforma judiciară (cea mai relevantă pentru istoria ulterioară a Angliei) era promovată de Henric al II-lea în mod treptat, prin luarea anumitor cauze din judecăţile senioriale şi trecerea lor în instanţele judecătoreşti ale curiei regale. Regele a emis în diferite perioade de timp assize (assizele erau denumite atât acţiunea, cât şi dispoziţia despre decesul predecesorului, assiza despre o nouă cucerire, assiza despre ultima prezentare la vistierie), în toate aceste cazuri este vorba despre pământ - aceste assize sunt funciare.Conform Marii assize, partea cointeresată avea dreptul să-şi transfere acţiunea referitoare la stăpânirea liberă din judecătoria loială în curia regală, achitând pentru asta o sumă corespunzătoare.Prin assizele lui Henric al II-lea din jurisdicţia seniorială au fost excluse toate dosarele penale, cât şi o parte considerabilă a acţiunilor despre proprietatea funciară seniorială. Prin acestea a fost aplicată o lovitură serioasă privilegiilor imunitare ale magistraţilor feudali. De serviciile judecăţilor regale se puteau folosi toţi oamenii liberi, doar ei păstrându-şi dreptul de a apela, ca mai înainte, şi la judecătoriile teritoriale.Judecătoria regală, deşi era cu plată, avea evidente priorităţi, în ea se utilizau practicile inchiziţiei (examinarea prealabilă a acţiunilor), spre deosebire de judecăţile obişnuite, unde stabilirea adevărului în cazul unor suficiente depoziţii ale martorilor era realizată cu ajutorul ordaliilor (încercărilor). E firesc, deci, că oamenii preferau să se adreseze în judecata regală şi jurisdicţia seniorală a oamenilor se reducea permanent.Curia regală, devenită organul judiciar suprem permanent, era formată la întruniri din 5 jurişti - 3 mireni şi 2 clerici. Ea se ocupa de dosarele ce implicau nivelul casaţional, cât şi anumite categorii ale acţiunilor patrimoniale, în competenţa ei se aflau toţi vasalii nemijlociţi ai vasalilor. La începutul secolului al XIII-lea curia regală s-a divizat în judecata scaunului regal, care se ocupa de dosare şi de analiza apelaţiilor, plus judecata afacerilor generale, care examina cauzele de ordin general.În a doua jumătate a secolului al XII-lea s-a constituit institutul judecătorilor călători Deplasările reprezentanţilor curiei regale pentru controlul activităţii judiciare a şerifilor se practica încă de pe vremea lui Henric al II-lea.Din 1176 judecătorii regelui au început să se deplaseze în regiuni judiciare pentru a examina acţiunile, legate mai ales de interesele coroanei (aşa-numita "cauze ale coroanei"), în afară de aceasta ei supuneau revizii conducerea locală.Un alt pas în dezvoltarea jurisdicţiei regale 1-a constituit crearea institutului învinuitorilor juraţi.Conform asizelor, în fiecare sută erau 12 oameni cu puteri şi drepturi depline şi, în afară de aceasta, 4 oameni liberi din fiecare sat, care sub jurământ erau obligaţi să indice şerifului sau judecătorului regal pe toţi războinicii, hoţii, criminalii, falsificatorii de bani, cât şi pe toţi ajutorii lor ce se aflau în localitatea respectivă. Judecătorii regali şi şerifii formulau, în baza celor expuse, verdictul.Juraţii din timpul lui Henric al II-lea nu sunt propriu-zis judecători, ci doar oameni informaţi, ce oferă sub jurământ date despre drepturile vecinilor săi, care se judecau. Ei erau, fie martori ai celor întâmplate, fie aveau despre acestea date argumentate, aflate de la alţi martori, în timp juraţii devin judecători, ce pronunţă verdictul, iar funcţia lor trece la alte persoane. Principiul de cercetare prin juraţi a fost aplicat de Henric al II-lea şi la dosarele penale şi civile.În a doua jumătate a secolului al XII-lea a fost efectuată reforma militară. Esenţa reformei consta în faptul că pentru feudali, în locul serviciului militar, a fost fixat un impozit, perceput de la cavaleri de fiecare dată când se planifica vreo campanie militară. Aceşti "bani de scut" erau folosiţi pentru întreţinerea armatei de mercenari. Pe de altă parte, Henric al II-lea a reînfiinţat oştirea populară, care se afla în declin, în conformitate cu asiza despre armament toată populaţia liberă a Angliei se obliga să-şi procure arme, după posibilităţi, în rezultatul reorganizării efectuate a forţelor militare s-a diminuat dependenţa puterii regelui de voinţa feudalilor în domeniul militar, fapt care a condus la

consolidarea centralizării statului.În 1164 Henric al II-lea a întreprins o încercare de a anula privilegiul clerului în domeniul juridic. Dispoziţiile din Clarendon limitau prerogativele judecătorilor bisericeşti şi măreau dependenţa bisericii de stat. Deşi aceste dispoziţii n-au fost realizate din cauza rezistenţei ostile din partea cercurilor conducătoare ale clerului, regele a reuşit să-şi adjudece în competenţa sa numirea episcopilor şi să limiteze parţial jurisdicţia bisericii în chestiunile ce vizau crimele de stat ale feţelor religioase.25. Marea carta a libertatilor din 1215 in Anglia.În secolul al XIII-lea în Anglia s-a desfăşurat o crâncenă lupta politică, care a determinat dezvoltarea ei politică ulterioară, în opoziţie cu consacrata putere regală se profilează stările sociale în devenire.Acesta e timpul înfloririi orânduirii feudale, în Anglia s-a constituit centralizarea relaţiilor economice, nespecifice pentru condiţiile feudalismului occidental european al perioadei. Puterea regală exercita dominaţia politică asupra unei părţi considerabile a populaţiei. Adversarii acestei puteri erau magnaţii feudali care, chiar dacă nu dispuneau în Anglia de puterea pe care o aveau în statele continentale, puteau, totuşi, să contracareze acţiunile regelui. Astfel, în timpul domniei lui Ioan cel Fără de Pământ (1199-1216) lupta baronilor a obţinut un caracter naţional şi s-a bucurat de susţinerea şi altor forţe politice active ale ţării: a nobilimii şi a cercurilor înalte din oraşe, în ţară s-a constituit un front general anti regal, condus de baroni şi înaltul cler. Situaţia se agrava şi din cauza politicii interne şi externe ineficiente. Ioan ducea cu Franţa un război tară perspective intrând în conflict şi cu influentul Papa de la Roma, care l-a învins, în ultimă instanţă. Nemulţumirea mai era alimentată şi de plăţi numeroase, percepute în pofida obiceiurilor feudale.În asemenea condiţii, baronii împreună cu cavalerii şi conducerea Londrei 1-au obligat pe rege să semneze la 15 iunie 1215 Marea Cartă a libertăţilor. Drept exemplu pentru aceasta a servit carta libertăţilor lui Henric I, dar conţinutul documentului din 1215 era mai vast şi mai bogat.Locul central în Cartă îl ocupă articolele ce reflectă interesele baronilor, care conduceau mişcarea. Posesiunile baronilor au fost declarate proprietăţi liber moştenite. Regele nu avea dreptul de a cere de la un tânăr baron mai mult decât era stabilit de dreptul de tutore asupra baronilor minori. Carta restabilea unele drepturi seniorale ale baronilor, lezate în rezultatul extinderii jurisdicţiei regale - se interzicea transferul prin hotărârea regelui a cauzelor de proprietate din curia baronului în cea a regelui. Regele a promis, de asemeni, să nu comită abuzuri în timpul stabilirii impozitelor pentru baroni. Doar în 3 cazuri baronii erau obligaţi să ofere regelui un ajutor bănesc moderat: la eliberarea regelui din captivitate prizonierat, la investirea fiului său mai mare şi la nunta fiicei sale mai mari de la prima căsătorie.Pe lângă acestea, unele prevederi ale cartei apăra şi interesele altor participanţi la mişcare. Se stipulează privilegiile şi libertăţile anterioare ale bisericii şi clerului, în particular - libertatea alegerilor bisericeşti.Referitor la cavaleri în cartă era specificată promisiunea baronilor de a nu percepe orice taxe de la vasalii lor fără acordul acestora (în afară de obişnuitele plăţi feudale), cât şi a nu-i obliga pe ei să presteze mai multe lucruri decât sunt consfinţite prin tradiţie.În cartă sunt stabilite libertăţile antice ale Londrei şi ale altor oraşe, cât şi dreptul negustorilor, inclusiv a celor străini, de a pleca liber din Anglia şi a reveni, ducându-şi negustoria fără oarecare constrângeri, în cartă au fost determinate unităţile de lungime şi cântar, necesare pentru comerţ.Ţăranilor liberi li s-a promis că nu vor fi îngreunaţi în taxe, şi sărăciţi prin amenzi.Unele indicaţii ale cartei permit evidenţierea rolului important al acestui act în evoluţia politică a Angliei.E vorba, în primul rând, despre articolele 12 şi 14. în primul se arată "Nici banii de scut, nici o oarecare altă taxă nu trebuie să fie luate în regatul nostru în alt chip decât prin sfatul general al regatului nostru". Articolul 14 determină componenţa acestui consiliu: "Iar pentru ca să avem un sfat comun al regatului pentru stabilirea impozitelor în alte cazuri, în afară de cele numite mai sus, sau pentru determinarea "banilor de scut", noi vom porunci să fie chemaţi arhiepiscopii, abaţii, cnejii şi cei mai mari baroni ai noştri prin scrisori pe fiecare parte şi, afară de aceasta, vom porunci să-i chemăm, prin şerifi, pe toţi cei care ţin de noi nemijlocit". Astfel, consiliul regal este adunarea tuturor vasalilor regelui, care pot fi consideraţi drept prototip al viitoarei palate a lorzilor. Dacă la această adunare a vasalilor regelui am adăuga reprezentanţi din regiuni şi oraşe, vom avea parlamentul englez medieval, în asemenea mod, Marea cartă a libertăţilor a fost prologul istoriei parlamentului englez.O mare atenţie merită articolele 39 şi 40 ale cartei. Prima din ele sună în felul următor: "Nici un om liber nu va fi reţinut sau închis în închisoare, sau lipsit de avere, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau prin oarecare alt fel obijduit şi noi nu ne vom duce contra lui altfel decât cu sentinţa legală a egalilor cu el şi după legea ţării". La acea vreme în noţiunea "omul liber" intra feudalul, însă mai departe prin "omul liber" se înţelegea formal orice locuitor liber al Angliei. Conţinutul articolului 39 al cartei a fost mai departe dezvăluit în ''Petiţia despre drepturi" din 1628 şi Habeas Corpus (1679).Articolul 20 al Cartei care spune: "Nimănui nu-i va fi vândută dreptatea şi jurisdicţia, nimănui nu-i va fi ea refuzată şi tărăgănată" este strâns legată prin esenţa sa de art. 39.Ioan cel Fără de Pământ, cedând forţei militare a vasalilor săi, mai târziu s-a dezis de cartă. Iarăşi a început lupta militară, însă moartea lui Ioan (1216 s-a împiedicat să se ajungă la vreun rezultat determinat).26. Statul si dreptul medieval in Franta. Oranduirea sociala si statala.Orânduirea feudală a ajuns la cea mai mare dezvoltare în Franţa. "Centru al feudalismului în evul mediu, ţara clasică a monarhiei constituţionale unite în perioada renaşterii, Franţa a dărâmat feudalismul prin marea revoluţie şi a dat

imperiului burghezimii un caracter de puritate clasică pe care nici o ţară din Europa nu l-a mai atins".Orînduirea socială. Potrivit documentelor medievale, populaţia ţării se împărţea în trei categorii: oratores, belatores şi laboratores. Prima categorie o formau cei ce se roagă, adică clerul, în categoria a doua intrau cei ce se luptă, adică cavalerii, iar laboratores (cei ce munceau) formau restul populaţiei.Clasa stăpânitoare era compusă, în primul rând, din clerici. Aceştia deţineau aceeaşi poziţie socială ca şi nobilii, dar se bucurau totuşi de unele privilegii speciale. Astfel, aveau privilegium canonis, în baza căruia nu puteau fi judecaţi decât de anumite instanţe. Clerul constituia un punct de sprijin al regelui, fiind interesat în întărirea regalităţii şi slăbirea puterii feudalilor.A doua pătură a clasei stăpânitoare o formau nobilii. Denumirile pe care le purtau nobilii erau variate: duci, conţi, viconţi, baroni etc. În documentele latine ei se numeau optimates, proceres, principes etc. Nobilimea era organizată ierarhic, pe trepte. Marii conţi şi duci, la rândul lor vasali cu titlul de seniori de rangul II, aceştia aveau la rândul lor vasali cu titlul de seniori de rangul III ş.a.m.d. La baza acestei piramide ierarhice stăteau cavalerii, ultimii vasali, dar nobili şi ei. Astfel, un teritoriu feudal era controlat de mai mulţi nobili, fiecare deţinându-1 de la superiorul (suzeranul) său.Între suzeran şi vasal existau raporturi stabilite în baza contractului de vasalitate: când nobilul inferior, adică vasalul, primea feuda de la senior venea în faţa suzeranului în genunchi şi-i declara credinţă şi ascultare: suzeranul îl ridica şi-i dădea un baston sau un inel drept semn al puterii ce i-o acorda asupra feudei respective etc. Toate aceste ceremonii concretizau contractul de suzeranitate care se încheiase.Deşi organizarea feudală era piramidală, domnea totuşi principiul că "vasalul vasalului meu, nu-mi este şi mie vasal", ceea ce însemna că raportul contractului era limitat numai la cele două persoane în cauză. Urmează pătura socială numită roturiers '("mojicime", oameni de rând). Aceştia se împart în două: o parte din ei locuiau în creşe (burg) şi se numeau burghezi, iar cealaltă parte se numeau Villani, pentru că locuiau la ţară (villa). Care este poziţia lor socială? Aceşti roturiers se bucurau de libertatea personală, puteau stăpâni o bucată de pământ numită censivă (pentru că după ea se plătea un impozit zis cens), puteau să se ocupe de comerţ şi meşteşuguri etc.Ultima clasă socială o alcătuiau les serfs sau iobagii. Aceştia nu au libertate personală, nu se pot muta de pe o moşie pe alta şi nu posedă pământ, lucrând pământul altora. Les erfs provin din vechii sclavi romani, fie din liti germani (persoane cu o situaţie semiliberă). Iobagii erau de două categorii: unii erau legaţi de pământ, încât dacă plecau puteau fi aduşi cu forţa înapoi, iar ceilalţi dacă fugeau de pe moşia stăpânului nu puteau fi aduşi înapoi. Prima categorie este cu mult mai numeroasă.Organizarea statală. Regele este primul dintre feudali, iar teoretic, autoritatea lui se întindea asupra întregului teritoriu al Franţei, ceea ce rezultă din datarea documentelor, care se făcea în toată Franţa după domnia cutărui sau cutărui rege.Regele este considerat "reprezentantul" puterii divine pe pământ. Cu toate acestea regele Franţei n-a recunoscut făţiş autoritatea Papei, în sensul de a se considera subordonat direct al acestuia cum era cazul regilor Spaniei, Ungariei etc.Regii Franţei au căutat, totodată, să promoveze o politică de independenţă faţă de Sfântul Imperiu Roman-German pentru a asigura integritatea statului francez.La început regele era ales. Cu timpul principiul elecţiunii decade şi este înlocuit cu principiul masculinităţii. Tot timpul cât a domnit familia capeţienilor tronul a fost dat fiului mai mare şi probleme mai complicate n-au apărut, deoarece regii capeţieni au avut grijă să procure urmaşi tronului Franţei.În activitatea sa, regele era ajutat de funcţionari şi de membri ai familiei regale. Astfel, fiul mai mare era asociat la domnie, iar când, regele moare şi fiul era nevârstnic, mama conducea statul în numele fiului (o dată cu încoronarea regelui se încorona şi regina).În fruntea dregătorilor regali se găseau seneşaiul major domus: deoarece acesta dobândea la un moment dat o putere mare în stat, regele a lăsat multă vreme această demnitate vacantă ca nu cumva seneşaiul să devină rival al regelui, cu atât mai mult cu cât acesta se alegea aproape întotdeauna din aceeaşi familie, încât funcţia devenise ereditară.O altă dregătorie de seamă era aceea de cancelarius. Acesta avea în subordine mai mulţi notari. Urmează, comes stabuli, mai marele grajdurilor - cu timpul şef al cavaleriei - camerarius un fel de "cămăraş" al regelui şi, în sfârşit, pivnicierul. Toţi aceşti dregători formează ministerium regale, un fel de consiliu al curţii.Pe lângă consiliu, regele consulta şi curia regis sau curtea regească, adunare alcătuită din nobili ecleziastici şi laici.Când regele redacta un act mai important, dregătorii coroanei trebuiau şi ei să-i semneze, iar când regele emitea ordonanţe care trebuiau să posede eficacitate asupra întregului teritoriu al Franţei, trebuia să fie de faţă şi să-şi dea consimţământul întreaga curte regească. Organizarea locală priveşte diferite unităţi administrative şi diferite servicii administrative care funcţionau pe domeniile regale, căci domeniile marilor feudali se aflau sub administrarea acestora.în domeniile regale, monarhul avea funcţionari luaţi dintre oameni de condiţie inferioară, credincioşi regelui, numiţi Prevots: aceştia dispuneau de funcţiuni administrative şi unele judecătoreşti, în timp regele numeşte peste ei un fel de inspectori (bailli şi seneşali). Mai târziu aceşti funcţionari au fost supuşi şi ei unui control din partea reprezentanţilor regali numiţi inquisitores.Tot acest mecanism administrativ era controlat din punct de vedere financiar de curtea de conturi care, în numele regelui, verifica întreaga gestiune financiară.27. Formarea statului medieval in Germania. Sfantul Imperiu roman de origine germana.

Orînduirea socială. în anul 843, potrivit tratatului de la Verdun, din componenţa Imperiului Franc este desprins statul independent Germania. Statul german nu reprezenta decât o totalitate de ducate autonome: Alemania (Şvabia), Saxonia, Tiuringia etc.În plan economic, Germania rămânea unul din cele mai sărace state din Europa. Relaţiile feudale apar aici mult mai târziu ca în Franţa, aproximativ în sec. XI.Societatea germană se diviza în două clase sociale predominante: clasa militarilor ducii şi clasa supusă - ţăranii. Această divizare socială se datora reformei regelui Henric I "Vânătorul de păsări", sec. X. Reforma respectivă era condiţionată de necesitatea formării cavaleriei pentru a lupta împotriva agresiunii maghiare. Potrivit acestei reforme, toţi cei care puteau lupta călare se atribuiau stării militarilor, toţi ceilalţi - stării ţăranilor.Clasa militarilor, însă, nu era omogenă. Cu excepţia marilor latifundiari, nobili şi clerici, în componenţa ei intrau cavalerimea mică şi mijlocie, destul de numeroasă.Clasa ţărănimii se diviza în ţărani liberi şi dependenţi. De asemeni, printre ţărani se cunoşteau de mult timp, proprietarii funciari liberi. Ţăranii dependenţi erau argaţii şi şerbii.Orăşenii erau proprietari de pământ, negustori şi meşteşugari. Ei nu puteau fi consideraţi drept o stare socială supusă, căci obligaţiunea de a plăti impozite cădea în seama oraşelor şi nu a locuitorilor, în parte, în secolul XII în Germania s-au consolidat stările feudale, graţie triumfului sistemului de lenne.Structura clasei feudale se determina conform relaţiilor proprietăţii funciare. Regele era cel mai mare proprietar latifundiar. Dar domeniul regal era supus de multe ori unor schimbări. Pe de o parte, regii distribuiau din domeniile lor fâşii de pământ bisericii şi nobilimii, pe de altă parte, ei anexau la domeniul lor teritorii cucerite şi confiscate din interiorul statului de la feudalii lenni.O mare parte din pământurile Germaniei, către sec. IX-XII aparţineau nobilimii feudale. Afară de rege, cei mai mari proprietari de pământ erau ducii, marcconţii şi pfalţconţii. După ei se situau "oamenii liberi" - în persoanele conţilor şi fogţilor. Mai jos se situau cavalerii, la care se situau toţi cei liberi, apţi de a purta arme.Concomitent cu nobilimea se situau feţele bisericeşti: arhiepiscopii, episcopii şi abaţii.Relaţiile dintre feudali se bazau pe sistemul de lenne şi constituiau o scară ierarhică, şi totuşi, în unele cazuri se păstra subordonarea directă a feudalilor - proprietari funciari faţă de rege, ceea ce este caracteristic pentru statul feudal timpuriu. Ierarhia feudală a secolului XII o reprezintă "Oglinzile" prezentată în zerţalele Şvabiei şi Saxoniei drept ierarhie a şapte scuturi militare. De aici rezultă că ierarhia respectivă purta un caracter militar. Totodată ea se prezenta şi ca o formă de organizare statală a feudalilor germani. Printre scările ierarhiei se desprindeau funcţiile de stat care, luate împreună, formau sistemul statutului de lenne.Caracterul de particularitate a relaţiilor de vasalitate în Germania, se reduce la edificarea latentă a relaţiilor de lene, la diversitatea decurgerii acestui proces în ducate, luate în parte, şi relativa centralizare a sistemului de lenne.O bună parte a ţărănimii dependente o constituiau liţii şi colonii. Cei mai asupriţi se considerau şerbii. O categorie distinctă o constituiau argaţii regelui şi ai fiscillor, concomitent cu argaţii bisericeşti. Această diferenţă a statutului juridic era în funcţie de diferite forme ale dependenţei faţă de feudal. Destul de mult timp existau şi ţărani liberi.Orînduirea statală. În secolul ÎX - X, în Germania se observă o consolidare a puterii regale, condiţionată f de necesitatea proprietarilor de aloduri de a cere ajutor regilor în acapararea pământurilor | obştii şi supunerea membrilor liberi a ei, o mână forte a regelui era prielnică feţelor bisericeşti, J cointeresată în amplificarea domeniilor clericeşti, unificarea politică a Germaniei era dictată de pericolul din exterior (din partea normanilor şi a maghiarilor).Aceste premise obiective de centralizare a puterii regale în Germania au fost utilizate de regii dinastiei saxonieine, iar reprezentanţii acesteia din urmă, Henric I şi Otto I, practic pun bazele statului feudal timpuriu - Germania.În lupta lor cu conţii, regii încercau să conteze pe influenţa bisericii. Astfel, Otto I a emis aşa-numitele "privilegii" în scopul diminuării puterii conţilor, esenţa cărora se reducea primordial la extinderea imunităţilor bisericeşti, cu referire doar la domeniile clerului, dar şi la întreaga regiune în care ele erau amplasate. Pe de altă parte, imunităţile bisericeşti se lărgeau după conţinutul lor: deţinătorul de imunitate obţinea posibilitatea justiţiei penale, atât la nivel superior, cât şi interior în propria regiune. Drept rezultat, în limitele teritoriului ducatelor au fost constituite regiunile bisericeşti autonome legate nemijlocit de puterea regală: regele impunea direct impozite domeniilor clerului, obţinea venituri din funcţiile bisericeşti vacante. Justiţia în regiunea "imunităţilor" era realizată de reprezentantul regelui - fogtul bisericesc, aflat în subordonarea directă a guvernului central.Întărindu-şi influenţa, împăratul Otto I întreprinde în mijlocul sec.X o tentativă de a supune Italia. Otto I planifică să obţină titlul de împărat în scopul supunerii ducilor germani. Mai mult decât atât, Italia deschidea noi posibilităţi de cucerire a pământurilor şi bogăţiilor pentru feudalii germani, în fine, cucerirea Italiei presupunea dominaţia asupra Papei. O dată cu întărirea puterii regale peste episcopi. Papa de la Roma, la rândul său, avea nevoie de susţinerea regelui german, căci feudalii autohtoni au cucerit puterea la Roma. în anul 962 Otto I este încoronat de către Papa de la Roma, iar Imperiul nou a obţinut denumirea de "Sfântul imperiu Roman de noţiune germană", sfânt căci în fruntea Imperiului trebuia să fie Papa şi împăratul cu predominarea ultimului, "Roman" - pentru că se punea accentul pe continuitatea Imperiului Roman de Apus, "De naţiune germană" - pentru că se punea scopul - unirea Germaniei şi Italiei sub dominaţia Germaniei.Centrul puterii legale se considera Curtea regală, care conţinea în sine membrii familiei regale, slugile lor, ministerialii şi slujbaşii de origine liberă, care formau aparatul de conducere, între aceşti slujbaşi şi slugile personale regale nu se

fixa o distincţie riguroasă, căci funcţiile lor, de multe ori, se încrucişau. La curtea regală deseori erau prezenţi nobili şi înalţi clerici. Din rândurile lor proveneau marii dregători: stolnicul, paharnicul, cameramanul, mareşalul, cappelanul, curteanul, cancelarul. Cancelarul poseda cea mai înaltă funcţie de gestiune. Funcţia cancelarului (majordomului) se reducea la trebuinţele interne ale curţii. Personalul de deservire se compunea din ministeriali care de fapt nu se limitau doar la serviciul de pe lângă curte. Fiindcă o altă putere executivă nu exista, ministerialii gestionau afacerile administraţiei şi, în curând, îi înlocuiesc pe dregătorii.În viaţa politică a statului, un rol important continuau să-1 exercite adunările feudalilor. Fiind un organ suveran, la aceste adunări de multe ori se destituiau de la putere regii, iar în perioada dintre guvernările regale adunarea denumea competenţa regilor, emitea acte legislative, participa la negocierile cu Papa, numea în funcţii înalte ale statului, acorda lenne.La începutul sec.XI pe lângă rege se formează consiliul celor mai înalţi reprezentanţi ai nobilimii (goftagul), cu avizul căruia regele examina cele mai importante afaceri.În Germania existau mult timp ducate autonome, în secolele X-XI, sub influenţă creşterii posesiunii feudale şi în rezultatul încrucişării etnice a populaţiei, organizarea feudală timpurie se destramă. Ducatele se transformă în cnezate teritoriale, care reprezentau formaţiuni politice închise, ce deţineau practic suveranitatea totală, supunându-se doar simbolic suzeranităţii regale. Transformarea feudalului în cneaz s-a realizat concomitent cu constituirea dreptului de proprietate asupra tuturor pământurilor cuprinse în propriul teritoriu şi obţinea "privilegii regale".La sfârşitul secolului XI renasc principiile monarhiei electorale. Alegerea regelui de către cneji constituia un act juridic. Cel ce nu putea participa la alegeri se considera liber de puterea regală.28. Legea salica la franci. Caracteristica generala.Procesul de formare a statalităţii triburilor france a fost însoţit de apariţia dreptului. Procesul avea loc prin intermediul înscrierii obiceiurilor germane străvechi. Astfel, au apărut: dreptul salic, ripuar, burgund şi alte drepturi ce constituiau Dreptul Bavar. Cea mai veche culegere de drept a germanilor este dreptul salic, creată între anii 507-511 e.n., în ultimii ani de viaţă a primului rege franc, Clovis. Textul original nu s-a păstrat, pe parcursul a mai multor secole această culegere a fost completată şi modificată; drept rezultat a fost apariţia mai multor variante a dreptului salic. Cea mai apropiată variantă a textului antic se consideră manuscrisul de la Paris. Dreptul salic se caracterizează prin lipsa unor noţiuni generale şi a unor acţiuni abstracte, îi este propriu caracterul cazual al reglementării. Actele şi acţiunile de drept descrise se deosebesc prin formalism. Conţinutul de bază al dreptului salic îl constituie normele procesului judiciar şi amenzile aplicate pentru diferite încălcări de drept. Normele dreptului civil, fiind trecute pe plan secund, totuşi, oferă posibilitatea de a urmări procesul de evoluţie a dreptului de proprietate asupra pământului.Masa majoritară a oamenilor liberi din statul franc îl formau agricultorii. În pofida faptului că în această perioadă se mai păstrează proprietatea colectivă, totuşi are loc apariţia proprietăţii individuale. Perioada de trecere de la prelucrarea colectivă a pământului la obşti, se manifestă prin faptul că imobilele şi loturile de pe lângă ele se aflau în proprietate individuală a familiei. Pământul arabil continua să aparţină obştii, dar se afla în folosinţa unor familii, care obţineau acest drept prin moştenire. Reîmpărţirea anuală a loturilor nu se mai făcea. Loturile de pământ ce aparţineau unor familii se delimitau de restul terenului. După colectarea recoltei toate loturile de pământ arabil se transformau în păşuni comune, în această perioadă erau scoase toate îngrădirile, marcajele, gardurile. Cât erau marcaje, garduri încălcarea lor atrăgea după sine răspunderea. Dreptul de a utiliza în mod liber loturile aparţinea doar obştii. Astfel de teritorii: pădurile, mlaştinile, sărăturile, păşunile, drumurile rămâneau în proprietatea obştii şi fiecare membru avea o cotă egală cu restul membrilor în utilizarea lor. În dreptul Salic nu este indicată o oarecare modalitate de înstrăinare a pământului, adică: vânzarea, donaţia, transmiterea în baza testamentului etc.O mare parte a obştii erau militarii. Un loc deosebit ocupau slugile regelui. Statutul deosebit al nobilimii regale se manifesta prin faptul că pentru omorul unuia dintre aceştia, amenda era de 3 ori mai mare, decât pentru omorul unui om simplu (liber).Dreptul salic vorbeşte despre existenţa robilor liberi şi despre o categorie socială numită liţii, statutul de drept al ambelor categorii era egal, dar originea liţilor nu este identificată până în prezent. Ambele categorii au fost obligate să presteze munci, să achite plata impusă de stăpânul lor, totodată, având dreptul la proprietate privată, dreptul de a încheia afaceri, de a participa în procesul de judecată, de a se căsători.În a doua jumătate a secolului VI în societatea francilor survin schimbări majore.Prin edictul regelui Hilperic a fost stabilit şi permis faptul, ca în cazul lipsei unui fiu pământul să fie moştenit de fiică, fratele sau sora persoanei ce a decedat, dar "nu de vecini". Astfel, apare o modalitate de înstrăinare a proprietăţii funciare (individuale), pământul devenind proprietatea unor familii mici şi separate. Din acest moment pământul devine obiect al moştenirii, donaţiei, contractelor de vânzare-cumpărare şi schimb.Raporturile obligaţionale sunt puţin reglementate, acest lucru se aplică prin dezvoltarea slabă a relaţiilor economice şi a proprietăţii private.Însă, sunt menţionate contractele: vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul, arendarea şi împrumutul.Căsătoria avea loc prin procedura de răscumpărare a miresei de către mire; răpirea fetei de a se căsători se pedepsea cu amendă.Căsătoria nu putea avea loc în următoarele cazuri: existenţa unei alte căsătorii, dorinţa de a se căsători cu o rudă apropiată, aflarea unei persoane în afara legii, în cazul situaţiei obligaţionale a unei persoane. Dreptul salic nu vorbeşte

despre divorţ. La încheierea căsătoriei mirele în calitate de răscumpărare prezenta un dar. După moartea unuia din soţi darul se păstra şi se transmitea copiilor.Proporţional descompunerii familiilor mari se dezvolta dreptul succesoral. Existau două feluri de moştenire: testamentară şi legală. Moştenirea conform legii se producea diferit, în dependenţă de caracterul bunului (mobil-imobil).Bunurile mobile se moşteneau în modul următor: în primul rând copiii, apoi mama, fraţii, surorile tatălui, cele mai apropiate rude. Modalitatea de repartizare a proprietăţii preponderent pe linia femeilor este un ecou al matriarhatului. La moştenirea proprietăţii imobile femeile erau excluse. Pământul se transmitea doar bărbaţilor.2. Caracterizarea generală a legii SaliceLegea salică este divizată în mai multe zeci de capitole. Fiecare capitol este structurat, la rândul său, în mai multe paragrafe. Materia legii analizate este deosebit de variată, referindu-se la probleme de drept penal, drept civil, drept funciar, drept al familiei etc. După dispoziţia, care cuprinde un asemenea caz, este oferită soluţia juridică corespunzătoare, în Legea Salică lipseşte o sistematizare, în funcţie de categoriile infracţionale.Printre infracţiunile contra proprietăţii, prevăzute de Legea Salică, trebuie menţionate: furtul, jaful, atacarea averii, nimicirea averii, incendierea, într-un mod foarte detaliat, chiar cazuist, este reglementată materia furturilor. Sunt prevăzute mai multe tipuri ale acestuia, în funcţie de obiectul material sau de subiect. Efracţia este considerată distinctă de cea de furt. Se prevede răspunderea penală pentru coparticipare la furt.Faptul că pe lângă pedeapsa penală (amendă) este prevăzută şi sancţiunea de drept civil (repararea prejudiciilor) e justificat prin circumstanţa că francii au recepţionat parţial conceptul de delict privat de la romani. Lipsa unei sistematizări în legiuirea examinată este dovedită de faptul că în Capitolul X se revine asupra problemei furtului, de această dată a furtului de sclavi. Normele penale din cadrul acestui capitol nu se referă doar la acest tip de faptă, în §1 cuprins în el se prevede: "Dacă cineva va fura un sclav, un cal sau un animal bun de înhămat, să fie condamnat la plata a 1200 dinari, ceea ce constituie 30 solizi".Pentru a sesiza diferenţa care exista între condiţia juridică a sclavului şi condiţia juridică a unui om liber, este util a reproduce stipulaţiile: "Sclavul regal său litul regal (adică omul semiliber), care a răpit o femeie liberă, merită moartea".Legii Salice conţine reglementarea răspunderii penale pentru infracţiuni cu un grad mai mare de pericol social decât furtul, şi anume: jaful şi atacarea. Respectiv, şi pedepsele aplicate se agravează.În conformitate cu § l, "dacă cineva a jefuit un om liber, atacându-1 în mod surprinzător, şi a fost demascat, să fie condamnat la achitarea a 2500 dinari, ceea ce constituie 63 solizi". Potrivit prevederilor §2 al aceluiaşi capitol, regula de mai sus era folosită şi în situaţia când vreun roman îl jefuia pe un barbar salic. Atunci, însă, când un franc îl jefuia pe un roman, el era condamnat la o amendă de 35 solizi. Este uşor de observat că prin această inegalitate în aplicarea sancţiunilor se "contribuia" la persecutarea celor recent înfrânţi în luptă - a romanilor.Jefuirea celor morţi era pusă în acelaşi rând cu infracţiunile contra proprietăţii, gravitatea pedepsei, în comparaţie cu cazurile de jefuire a celor în viaţă, este o dovadă a importanţei care o acordau francii cinstirii cultului celor defuncţi.Legii Salice este reglementată răspunderea penală pentru furtul gardului. Dacă cineva a tăiat 2 sau 3 nuiele care leagă sau stăvilesc gardul în partea de sus a acestuia, sau dacă cineva a rupt s-au smuls 3 pari, el trebuie să plătească 600 dinari, adică 15 solizi. Se pare, că în concepţia legiuitorului franc fapta menţionată echivala cu desfiinţarea semnelor de hotar, deci cu tulburarea de posesie.Legea Salică prevede şi furtul de cai. Dacă cineva fura un cal de atelaj şi era demascat, se condamna la plata a 1800 dinari (45 solizi) şi, în plus, recuperarea costului celor furate şi repara prejudiciile. Doar la plata amenzii (în sumă de 1800 dinari) era condamnat cel care a furat un mânz şi a fost demascat.Drept o dovadă a spiritului progresist al Legii Salice este faptul că în cuprinsul ei este sancţionată şi coparticiparea la furt. Astfel, a fost pusă în aplicare concepţia, potrivit căreia, nu doar fapta autorului infracţiunii prezintă pericol pentru societate, dar şi fapta instigatorului.Procesul în judecată purta un caracter competitiv. Nu exista delimitarea dreptului în penal şi civil. Procesul se desfăşura identic în ambele cazuri.Dosarul se începea doar în cazul adresării unei cereri din partea pătimaşului. Părţile dispuneau de drepturi egale, procesul avea loc într-o formă de competiţie, oral, deosebindu-se printr-un formalism strict.Dreptul salic conţine trei categorii de mărturii ce puteau fi utilizate în proces:• Depoziţiile juraţilor, care, de obicei, erau rudele sau prietenii şi care mărturiseau cu buna credinţă a învinuitului şi respect faţă de acesta;• Depoziţiile martorilor oculari;În calitate de dovadă erau utilizate, la fel, şi ordaliile, învinuitului i se oferea posibilitatea să se răscumpere de acestea.Litigiile se soluţionau la adunările oamenilor liberi sub preşedinţia unui judecător ales - tunghium, sentinţa fiind pronunţată de oamenii aleşi, numiţi - rahinburgi. Instanţa supremă de judecată era judecata regelui.29. Izvoarele dreptului medieval in Franta si Anglia.Dezvoltarea relaţiilor feudale a cauzat o diminuare a puterii izvoarelor de drept ce funcţionau în sec. VI-IX e.n. inclusiv şi a celor barbare.Cel mai important rol l-au exercitat normele tradiţionale, în Franţa aceste obiceiuri purtau denumirea de "cutumă".

Cutumele funcţionau în diferite regiuni, dar aveau trăsături comune, fapt condiţionat de modelul relaţiilor feudale şi influenţa surselor de drept în trecut.Franţa a cunoscut două modalităţi de expunere a normelor de drept. Sudul Franţei era numit "ţara dreptului scris", iar nordul Franţei "ţara dreptului tradiţional (nescris)". În componenţa Imperiului Roman, dreptul roman fiind păstrat şi aplicat în continuare. Păstrarea formei scrise a dreptului se explică prin existenţa unor relaţii economice mai avansate, dreptul roman fiind factor de unificare concomitent cu dreptul roman funcţionând o mulţime de cutume.În Germania medievală nu exista un sistem judiciar unic, populaţia Germaniei tranşa litigiile conform unor culegeri de drept particulare. Din cauza lipsei unui sistem de drept unic a rezultat haosul, fapt ce a permis, mai târziu, implementarea dreptului roman. Procesul judiciar în evul mediu fiind foarte riguros şi încetinit, se complica şi mai mult în lipsa unor surse scrise.Începând cu sec. al XIII-lea apar primele încercări de a perfecta nişte culegeri de drept ce ar conţine toate obiceiurile, făcute de jurişti practicieni.În Franţa, cele mai renumite culegeri particulare erau: "Marea culegere a obiceiurilor normane" 1255; "Marea culgere a obiceiurilor Franţei" 1389 şi "Cutumele Boveze" 1282 alcătuitorul cărora este considerat primul teoretician al dreptului francez.În sec. XIV-XV culegeri particulare de drept apar în toate provinciile, în Germania, la fel, au fost elaborate culegeri particulare de drept, numite "Cărţile de drept". Cea mai renumită era "Oglinda Saxonă" apărută la începutul sec. al XIII-lea, însă nu a purtat un caracter obligatoriu, deci legile nu erau oficiale şi impuse.O dată cu unificarea politică a Franţei şi întărirea puterii regale, tot mai mult devine evident faptul necesităţii reglementări detaliate şi oficiale. Se face o încercare de a corecta situaţia printr-o redactare oficială, în a II-a jum. a sec. XV şi sec. XVI au apărut mai multe lucrări a unor astfel de "culegeri de cutume oficiale". Cele mai importante şi renumite sunt "Cutumele Parisului", dar acestea nu au avut un caracter obligatoriu. Concomitent cu fortificarea puterii regale o mare importanţă au obţinut-o ordonanţele, adică ordinele regilor ce erau valabile pe întreg teritoriul ţării. Paralel cu ordonanţele regale funcţionau şi cele ale marilor seniori, numiţi "avizi".În Germania puterea legislativă a împăraţilor se manifesta foarte slab. Dreptul german se referea doar la unele momente: soluţionarea litigiilor între feudali, organizarea puterii regale, privilegiile anumitor persoane etc. O dată cu dezvoltarea oraşelor au apărut şi judecătoriile orăşeneşti, în jurisdicţia cărora, cu timpul, au intrat toţi locuitorii oraşelor. În unele oraşe sfatul orăşenesc hotăra înscrierea normelor pentru ca locuitorii oraşului să facă cunoştinţă cu acestea, în unele oraşe se practica documentarea practicii juridice. A existat, la fel, şi dreptul canonic. Dreptul canonic reglementa organizarea şi funcţionarea bisericii catolice, dar, totodată, conţinea un set de reglementări ce au exercitat o mare influenţă asupra evoluţiei dreptului civil, în special asupra dreptului familiei. Dreptul canonic a constituit unul din factorii de bază ce au unificat obiceiurile diferitor regiuni.Apogeul în studierea dreptului roman în Franţa revine sec. XVI, când a apărut aşa numita "şcoală istorică", care a încercat să argumenteze istoric unele instituţii ale dreptul, roman, în baza datelor de care dispunea. Autoritatea dreptului roman, cât şi popularitatea acestuia nu a eliminat delimitarea dreptului: în drept scris şi nescris. La Sudul Franţei "Codul lui Iustinian" era privit ca o relatare a obiceiurilor în formă scrisă. La nordul Franţei dreptul roman era considerat un drept ce completează dreptul francez cutumiar.În Germania dreptul roman devine răspândit, având rădăcini adânci, în sec. XVI dreptul roman devine izvorul principal al normelor de drept, în special al celor ce vine în toate judecătoriile germane. Cea mai renumită codificare este cea a Prusiei, din 1794. În Germania nu a existat o reglementare generală şi unificată a dreptului civil.În perioada Evului Mediu în Anglia a fost creat un sistem de drept numit "drept comun". Dreptul comun a început să se formeze în secolul XII, când judecătoriilor regale li s-a conferit o superioritate faţă de cele feudale etc. Judecătoriile regale nu au avut la dispoziţie surse scrise şi au rezolvat problema utilizând dreptul cutumiar. Se considera că judecătorii cunosc dreptul ţării sale şi îl reflectă în decizii, în activitatea lor judecătorii utilizau hotărârile precedente ale judecătorilor, cât şi hotărârile din ordinele regale drept surse de drept.Către sec. XIII toate "decretele" au fost adunate într-un "Registru de decrete" ce se prezenta ca o lucrare explicativă neoficială a dreptului comun, formând precedentul, dar totuşi izvorul principal constituiau hotărârile judecătoreşti.Pe lângă precedent au apărut şi legi. O activitate largă în crearea legilor au avut-o regii: Henrick I, Eduard I. Un rol mare în evoluţia dreptului a exercitat activitatea legislativă a Parlamentului, care era obligatorie pentru judecători şi care completa, modifica dreptul comun.30. Statul feudal in Bizant: organizarea statala.În fruntea statului se găsea un împărat (basileus). Împăratul purta denumirea de împărat al romanilor, deoarece în concepţia timpului imperiul bizantin era continuarea imperiului roman. O regulă precisă cu privire la succesiunea la tron nu există.Se folosea în practică sistemul asocierii la domnie: împăratul îşi asocia fiul sau o altă persoană în scopul de a-1 legitima drept succesor. Acest domn asociat se numea symbasileus, adică rege co-părtaş la putere. Împăratul era şeful puterii administrative şi şeful armatei. Împăratul era ajutat în îndeplinirea atribuţiilor sale de un Senat. Pe lângă Senat se găsea şi un consiliu de stat, format din oamenii intimi ai împăratului, care îl consultau în chestiuni mai importante.Alături de împărat se găseau doi prefecţi: unul al Orientului şi altul al Iliriei (imperiul roman fusese împărţit în patru

prefecturi: Orientul, Iliria, Galia şi Italia; primele două continuă să existe şi în timpul imperiului bizantin). Apoi găsim un şef al palatului imperial şi un questor care are calitatea de conducător al consiliului de stat. Existau, apoi, mai mulţi comiţi ce se ocupau de vistieria statului şi administrarea averii împăratului şi o serie de funcţionari numiţi magistri, care, erau, mai ales, şefi militari etc.Această organizare a suferit schimbări în epoca izauriană, când apar vreo 60 de grade diferite de funcţionari, toţi purtând numele de logofeţi.Organizarea locală. Am arătat că organizarea imperiului bizantin constă din două prefecturi conduse de către un prefect. Prefecturile erau împărţite în dieceze, în fruntea fiecăreia fiind un vicar. Apoi, diecezele erau împărţite în provincii, fiecare provincie având în frunte un guvernator de provincie numit şi rector. Provinciile erau împărţite în comunităţi, adică organizaţii de tip local care se conduc după necesităţile locale respective.31. Statul feudal in Bizant: oranduirea sociala.Clasa stăpânitoare este aceea a nobililor feudali. Ei erau mari proprietari de pământ, bucurându-se de dreptul de imunitate feudală.A doua pătură a clasei stăpânitoare este acea a micilor nobili (numiţi în greceşte mesoi, burghesioi sau curiali). Aceştia formau o pătură mijlocie înstărită, se îndeletniceau cu comerţul sau agricultura şi ocupau diferite funcţiuni administrative în oraşe.Altă pătură a clasei stăpânitoare este cea a clerului. Clerul avea în societate o poziţie înaltă, deţinând funcţiuni de răspundere. El era scutit de obligaţiunile "murdare" pe care le deţineau clasele inferioare, de pildă, cărăuşia, munca de întreţinere a căilor de comunicaţie, de transport a materialelor de construcţie etc.În ordinea ierarhiei sociale urmau negustorii, în imperiul bizantin negustorii erau numeroşi, fiind organizaţi în corporaţii sau colegii. Din aceeaşi categorie socială făceau parte şi meşteşugarii, organizaţi tot în bresle. O altă pătură socială importantă şi complexă din punct de vedere a structurii şi înfăţişării este ţărănimea, în primul rând, avem o categorie de ţărani dependenţi, numiţi, unii mistotoi sau coloni, iar alţii - enapografoi sau adscriptici, adică legaţi de pământ. Care era deosebirea?Ambele categorii lucrează pe pământul stăpânilor, dar colonii posedă uneltele lor şi gospodăria proprie, pe când ceilalţi nu aveau unelte şi gospodărie, acestea aparţinând stăpânilor.Urmează ţăranii iobagi în adevăratul înţeles al cuvântului, deoarece, de fapt, ţăranii dependenţi erau mai mult decât iobagi, erau quasi-sclavi. Ţăranii iobagi se numeau mortiti, pentru că dădeau o zeciuială numită morţi.Pe lângă aceste categorii există şi o ţărănime liberă. Ţăranii liberi se numeau koinonoi, adică oameni care trăiesc în comunităţile teritoriale. Ţăranii liberi lucrau pământul singuri, iar alteori îl dădeau pentru a fi lucrat cultivatorilor liberi şi fără de proprietate, cu care împărţeau veniturile în jumătate.În sfârşit, în rândurile ţărănimii întâlnim şi pe foştii combatanţi, care după ce-şi îndeplineau serviciul militar primeau un lot de pământ numit stratiototopia, adică pământ ostăşesc.Ultima categorie socială o constituie sclavii, care sunt pe cale de dispariţie, căci economia sclavagistă este înlocuită de economia feudală. Aşa se explică de ce mulţi sclavi sunt eliberaţi de stăpânii lor şi devin lucrători liberi sau iobagi pe moşia acestora.32. Izvoarele dreptului in Bizant.Izvoarele dreptului. Prima codificare de drept roman şi bizantin, care reprezintă un punct final pentru dreptul roman şi un punct iniţial pentru dreptul bizantin este codificarea lui Iustinian. Iustinian a fost ajutat în munca sa legislativă de către Tribonian, care a reuşit "sa"adune la un loc legile mai importante şi să elaboreze "Corpus Iuris Civilis". în timpul - izaurienilor s-au promulgat mai multe legi, dintre care prima este Ecloga 739-740, după alţii, la 726. Această lege s-a folosit în mai multe ţări din sud-estul Europei, existând şi o adaptare rusească, numită Kormciaia kniga.Tot din epoca izauriană datează şi nomos ghiorghicos (legiuirea agrară). Această lege prezintă infracţiunile pe care ar putea să le comită sătenii şi cum trebuie ei pedepsiţi în asemenea cazuri.Alt cod este aşa-numitul nomos nautikos sau legea maritimă, care se ocupă de problemele de drept maritim: responsabilitatea maritimă, împărţirea pagubelor în caz de naufragiu etc.Ultima lege din această epocă este legea militară (nomos stratiotikos) care se ocupă de infracţiunile pe care le pot comite militarii. Această codificare a fost folosită probabil pe meleagurile noastre în epoca fanariotă.Din epoca macedoniană datează o lucrare de mare importanţă juridică şi anume "Cartea Prefectului", în ea se vorbeşte de atribuţiunile prefectului oraşului, făcându-ni-se cunoscut câteva probleme privind organizarea breslelor.Spre sfârşitul domniei macedonienilor legislaţia este adânc impregnată de lupta dintre săraci şi bogaţi, adică dintre dynatoi şi penetas. Din anul 922 datează celebra novelă (lege) a lui Roman Lecapenul, care stabileşte că atunci când cineva vinde un fond trebuie să întrebe mai întâi rudele şi vecinii şi numai dacă aceştia nu vor să cumpere, pământul poate fi vândut unui străin. Acesta este dreptul de protimisis.Scopul acestei novele era de a pune o piedică dezvoltării marii proprietăţi, conferind dreptul rudelor sau vecinilor de a se opune vânzării pământului către un bogat. Tot Roman Lecapenul emite în anul 934 o novelă prin care stabileşte că săracii care şi-au vândut pământul, constrânşi fiind de nevoi, pot să-şi ia terenul înapoi. Şi această novelă urmăreşte susţinerea micilor proprietari în lupta împotriva marilor latifundiari.Ultima lege bizantină mai importantă este Hexabiblul lui Harmenopol. Această lege a fost adoptată în feudalism de foarte multe ţări balcanice.

Alături de legile scrise un alt izvor important de drept îl constituie obiceiul sau cutuma.33. Codificarea lui Iustinian.34. Statul si dreptul feudal polonez. Caracteristica generala.Triburi ale slavilor de răsărit populează din sec. VI-VII teritoriul Poloniei. Prin unificarea micilor principate feudale ia fiinţă, în a doua jumătate a sec. X, statul polonez în frunte cu Mieszko I (cea 960-992) din dinastia Piastilor, care adoptă în 966 creştinismul în haină latină. Fiul său Boleslaw I cel Viteaz (992-1025) îşi extinde autoritatea în Sud (anexând Silezia, Cracovia, Sandomir) şi în Est (teritoriile de pe Bugul Superior), iar în 1025 ia titlul de rege. În secolul următor puterea centrală decade, fărâmiţarea feudală se concentrează, permiţând în secolul al XIII-lea pătrunderea Ordinului Cavalerilor teutoni în ţară. Invazii mongole pustiesc în sec. XIII, în repetate rânduri, Polonia. (1241-1242, 1259, 1287). Procesul de reunificare a statului se încheie în secolul XIV sub regii Vladislav I cel Scurt (1306-1333) şi Cazimir III cel Mare (1333-1370).În 1364 este fondată universitatea din Cracovia. Unirea Poloniei şi Lituaniei sub acelaşi sceptru (1385) permite, în bătălia de la Grunwald (1410), îngenuncherea Ordinului Teutonic, care recunoaşte prin Tratatul de la Thorn (1466) suzeranitatea regatului polon. Legăturile personale dintre Polonia şi Lituania sunt transformate prin Uniunea de la Lublin (1569) într-o uniune regală, care facilitează o politică expansionistă în Răsărit. Marii magnaţi ai regatului, reuniţi într-un Seim, deposedează în 1505 autoritatea regală de atribuţiile legislative şi impun, după stingerea dinastiei lagellonilor (1572), dreptul de a alege suveranul, ceea ce transformă statul polonez într-o republică nobiliară ("Rzeczpospolita Polska").Frecventele războaie din sec. XVII-XVIII purtate împotriva Rusiei, Suediei, Imperiului Otoman, slăbirea autorităţii centrale prin Liberam veto al nobililor aprofundează criza economică, socială şi politică a statului, care alunecă pe panta unui declin inexorabil, accelerat de imixtiunea puterilor străine în viaţa politică internă.Nici curentele reformiste de la jumătatea sec. al XVIII-lea nu mai pot stăvili acest proces, în 1772 are loc prima împărţire a Poloniei, care pierde 1/4 din teritorii, încercările de adoptare a unei constituţii progresiste (3 mai 1791) duc, prin conflictul intern pe care-1 declanşează, la a doua împărţire (1793), iar în 1795, după înfrângerea răscoalei naţionale conduse de Tadeusz Kosciuszko, are loc cea de-a treia împărţire, prin care Polonia, dispare, pentru mai bine de un secol, ca stat de pe harta Europei, fiind divizată între Prusia, Austria şi Rusia ţaristă (care ocupă 1/2 din fostul regat).35. Instantele si procedura de judecata in statul polonez.Puterea judecătorească supremă se afla în mâna cneazului, care o exercita prin dregătorii săi.Ţara era împărţită în mai multe circumscripţii judecătoreşti. Hotărârea era pronunţată de mai mulţi judecători, iar când cneazul se găsea în una din aceste circumscripţii el era acela care prezida instanţa de judecată, în capitală se găsea o instanţă a curţii (indicium cruiale): de asemeni puteau organiza instanţe şi pronunţa hotărâri şi dregătorii feudali mai importanţi (voievozi, castelani etc.).Chemarea la judecată se făcea oral: numai în sec. XIII apare citarea în scris a pârâtului. Pârâtul era citat de trei ori consecutiv şi dacă nu se înfăţişa la judecată după a treia oară era condamnat în lipsă, înaintea judecăţii reclamantul trebuia să-şi dovedească pâra, în afară de cazul dacă pârâtul nu recunoaşte justeţea reclamaţiei. Dovada se făcea prin martori, jurământ, cojurători, ordalii, duel etc. Hotărârea se pronunţa oral de judecător şi era repetată de atâtea ori până părţile o înţelegeau.Cel ce fusese condamnat trebuia să plătească pe loc persoanei ce câştigase procesul sau să dea chezăşie că va plăti într-un termen scurt.Dacă patrimoniul celui ce pierduse procesul nu era suficient pentru a satisface pe creditori, atunci cel dintâi putea fi pus în lanţuri şi închis.36. Dreptul feudal rus.Dreptul rusesc, în comparaţie cu cel occidental, a trenat ceva mai mult în etapa primitivă a dezvoltării sale, în ciuda influenţei bizantine din epoca postantică şi începutul Evului Mediu, în special, în regiunile care, mai târziu, formaseră partea vestică a Rusiei. Dar orânduirea statală din Rusia, care a început să se dezvolte din timpurile Marelui Cnezat din Kiev şi care a fost continuată sub conducerea Marelui Cnezat din Moscova, a fost întreruptă la sfârşitul epocii Evului Mediu prin cotropire, apoi, fiind constituită pe o perioadă de mai mult de două secole (1240-1480) - sub jugul tătarilor. Acest eveniment a cauzat o dezorganizare majoră a societăţii; dar pe lângă toate acestea, s-a reflectat asupra destrămării sistemului de drept al ţării. Anterior, Rusia se dezvolta, în principal, în cadrul orânduirii feudale, în care pot fi distinse multe trăsături comune cu condiţiile Europei Occidentale. Tătarii au distrus sistemul reglementării de drept a ordinii sociale. Ei nu urmăreau scopul de a cotropi totalmente ţara, pentru a se instala în ea. Tătarii s-au mulţumit cu faptul că şi-au stabilit reprezentanţii săi pentru a-i supraveghea foarte strict, pe marii feudali. Iar cel mai strict, în acel control se urmărea respectarea plăţii impozitelor excesive, necesare tătarilor. Ca şi în Europa Occidentală, sistemul feudal din Rusia se constituia în baza contractelor bilaterale între seniori şi vasali. Jugul permanent al tătarilor a distrus acest sistem, care, de fapt, s-a transformat într-o organizare perfecţionată a exploatării. Cnejii ruşi, supunându-se acestui sistem, totuşi continuau practica asupritorilor săi, chiar şi după căderea jugului tătar.După eliberarea de sub jugul tătarilor, ţarii ruşi trec la implementarea tipului autoritar de conducere al marilor hani tătari. Deşi în sfera ideologiei de stat încearcă să ţină cont de tradiţia bizantină (tar-kesar). însă subjugarea maselor largi populare se intensifica şi mai mult. Deoarece în acel timp în Rusia exista un număr mic de oraşe (pe lângă

aceasta, ele nu aveau o situaţie atât de liberă şi stabilă, comparativ cu marele oraşe comerciale din Europa Occidentală), nu exista în acea epocă a Evului Mediu stratul populaţiei înstărite şi independente din punct de vedere politic, care ar fi putut să echilibreze dominaţia ţarului şi a marilor feudali. Aceste condiţii au determinat dezvoltarea socială a Rusiei până în timpurile lui Petru cel Mare. Chiar şi până la revoluţia din 1917 ele continuau să influenţeze în multe privinţe societatea rusă.Cel mai important izvor de drept din această epocă este obiceiul pământului (obiciai, poşlina, pokon, zakon etc.) ale cărui dispoziţii s-au păstrat în hotărârile judecătoreşti ale timpului şi în actele legislative, care, în mare parte, se inspiră din dreptul obişnuielnic.Dintre cele mai vechi monumente juridice trebuie să amintim tratatele şi contractele, forma contractuală fiind folosită nu numai între persoanele private, dar şi de monarhii ruşi în raporturile lor cu împăraţii bizantini şi cu germanii. Textele vechi denumesc tratatele şi contractele: riad, mir, svescianie etc. Cele mai vechi tratate sunt cele încheiate cu împăraţii bizantini. Primul tratat a fost parafat în anul 907, între Oleg şi împăratul Leon şi Alexandru, iar cel de al doilea tratat - între aceleaşi persoane în anul 911. Acesta din urmă stabileşte o serie de norme comune pentru relaţiile dintre ruşi şi greci, împrumutate, în mare parte, din obiceiurile ruseşti, în acest tratat se vorbeşte despre infracţiunile contra persoanelor şi contra bunurilor, despre măsurile de salvare a navelor, despre extrădarea infractorilor etc. Al doilea tratat datează din anul 945 şi este încheiat între cneazul Igor şi împăraţii Roman, Constantin şi Ştefan. Acest tratat îl confirmă pe cel anterior şi prevede modurile în care urmează a fi rezolvate diferitele probleme ce s-ar putea ivi între resortisanţii celor două părţi contractante. Al patrulea tratat s-a încheiat în anul 971 de către Sveatoslav şi împăratul grec loan Ţimiskes. Este vorba de un tratat de pace şi de alianţă defensivo-ofensivă. De asemeni, s-au păstrat numeroase tratate încheiate cu germanii. Acestea sunt convenţiuni încheiate de oraşele şi teritoriile ruseşti cu diverse oraşe germane, începând din secolul al XII-lea. Cel mai vechi dintre aceste tratate este cel încheiat de oraşul Novgorod cu locuitorii oraşului Visby din insula Gotland.37. Rusia in perioada faramitarii feudale.în secolul al XII-lea tot pământul rusesc era împărţit în mai multe cnezate independente. Cele mai importante dintre ele erau: Kievul, Cernigovul, Haliciul, Smolenskul, Rostovul şi Suzdalul, Novgorodul, etc. Deşi cnezatul din Kiev era considerat şeful tuturor cnejilor, totuşi, după moartea lui Vladimir Monomahul cnezatele locale deveniră cu totul independente. Datorită acestei fărâmiţări Rusia Kieveană a slăbit foarte mult. Luptele dintre diferite cnezate şi atacurile neîncetate ale cumanilor au condus la decăderea totală a statului rus. Greutăţile prin care a trecut poporul rus în perioada fărâmiţării feudale sunt zugrăvite cu mult talent în opera "Cuvânt despre oastea lui Igor", scrisă la finele secolului al XI-lea. Totodată această operă scoate în evidenţă necesitatea unirii pentru salvarea pământului rusesc, căci cnejii ruşi se duşmăneau şi nu voiau să lupte împreună împotriva primejdiei din afară.în partea de Sud-Vest a Rusiei s-au format, tot în secolul al XII-lea, două cnezate şi anume a Haliciului şi a Volhiniei. Cnezatul Haliciului, zdruncinat de luptele din interior, a fost cucerit până la urmă de cneazul Volhimiei, Roman Mstislavici. Astfel, s-a format cnezatul Haliciului şi Volhiniei, care în secolul al XIII-lea ajunge la o mare înflorire, în secolul al XlV-lea Haliciul a fost ocupat de Polonia (1349), iar Volhinia împărţită între Polonia şi Lituania (1382).în regiunile de Nord-Est ale statului Kievean, în ţinutul dintre Volga şi Oka, s-a format în secolul al XII-lea cnezatul Rostovului şi Suzdalului. La o mare putere a ajuns acest cnezat sub cneazul Andrei Bogoliubski (1157-1174). Acesta luă cu asalt Kievul pe care îl supune şi îl devastează în 1169; de asemeni Novgorodul se afla sub autoritatea lui. Deoarece Andrei Bogoliubski urmărea să concentreze toată puterea în mâinile sale şi să pună stăpânire pe pământurile cele mai fertile, el a intrat în conflict cu marii feudali, fiind omorât de aceştia. După lupte interne s-a urcat pe tron fratele lui Andrei, Vsevolod Iurevici, sub a cărui domnie oraşul Vladimir deveni capitala acestui cnezat, care lua şi denumirea de cnezatul Vladimirului. În secolul al XIII-lea acest cnezat cade sub stăpânirea mongolă, de care se va elibera la finele secolului al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea.În părţile nordice se afla Ţara Novgorodului, care se despărţise de cnezatul Kievului în secolul al XII-lea. Novgorodul era unul dintre cele mai vechi oraşe slave. Datorită comerţului l pe care îl practica şi a regiunilor pe care le cucerise, Novgorodul s-a îmbogăţit rapid. Boierii şi negustorii bogaţi au îngrădit puterea cnezatului de Novgorod. Marii cneji ai Vladimirului au încercat să supună de mai multe ori Novgorodul, dar toate aceste tentative au rămas fără rezultat (începutul secolului XIII). Novgorodul avea sub puterea sa mai multe oraşe, dintre care cel mai de seamă era Pskovul.în secolul al XIII-lea ţările ruseşti au fost cucerite de mongoli. După moartea lui Genghis-Han (1227) s-a întemeiat un mare stat mongol cunoscut sub numele de Hoarda de Aur. condus de Batu-Han. Cnejii ruşi au fost obligaţi să plătească mongolilor (tătarilor) tribut şi să le acorde ajutor militar. Batu-Han dădea fiecărui cneaz iarlâcuri, adică acte de confirmare a stăpânirii cnezatelor lor.O luptă grea - concomitent cu acea împotriva tătarilor - au trebuit să ducă ruşii contra suedezilor şi germanilor. Novgorodul şi Pskovul au dobândit succese în această privinţă.în perioada fărâmiţării feudale contradicţia de clasă s-a accentuat şi mai mult în statul kievean. În urma războaielor duse de feudali cel mai mult sufereau smerzii. Adesea, nobilii învingători ridicau pe smerzii ce locuiau în cnezatele învinse şi-i aduceau pe pământurile lor, silindu-i să lucreze pentru ei. Totodată, feudalii răpeau în propriile lor cnezate pământurile ce aparţineau smerzilor şi transformau în iobagi. Din acea epocă a rămas zicala: "Nu-ţi face casă lângă curtea cneazului, nu-ţi aşeza satul lângă satul cneazului: vătaful cneazului e ca focul, iar slugile lor ca scânteia. Dacă scapi de foc, apoi de scânteie nu mai scapi". Exploatarea noblililor şi pustiirile duşmanilor au determinat fuga ţăranilor

smerzi, mai ales din regiunile Rusiei Kievene.în ţara Haliciului şi Volhiniei feudalii - boieri şi episcopi au luat în stăpânire de timpuriu cele mai bune pământuri. Datorită acestui fapt ei au dobândit o mare putere politică, putând oricând să destituie pe cnezii lor şi să-i înlocuiască cu cei ce le erau pe plac. Oraşele din Halici şi Volhinia s-au dezvoltat, în special, în secolul al XIII-lea având o populaţie formată din meşteşugari şi din negustori de origine foarte pestriţă.în cnezatul Rostovului şi Suzdalului organizarea ghentilică se afla în descompunere în secolul al XII-lea. Treptat, cnejii ruşi, boierii şi autorităţile bisericeşti şi-au atribuit pământurile comunităţilor locale, ai căror membri au fost transformaţi în oameni dependenţi.în Ţara Novgorodului clasa stăpânitoare o formau boierii şi negustorimea bogată; boierii erau proprietari de mari domenii, pe care le prelucrau cu ajutorul ţăranilor şi a robilor. Ţăranii dependenţi se numeau polovniki, adică erau îndatoraţi să dea stăpânilor jumătate din recoltă. O altă pătură a clasei stăpânitoare o alcătuia negustorimea bogată. De negustorii bogaţi depindeau micii negustori, meseriaşii şi prostimea. Puterea politică se afla concentrată în mâna clasei stăpânitoare. Fiecare cneaz nou ales trebuia să se înţeleagă cu boierii şi cu negustorii bogaţi, care cereau să le fie respectate privilegiile şi libertăţile. Aceste înţelegeri purtau denumirea de read. Cneazul nu avea dreptul să pună biruri noi, nici să dobândească moşii. De asemeni, nu putea înlătura fără motiv pe nici un dregător din cetate. Vecea. adică adunarea clasei privilegiate alegea un posadnik, care ajuta pe cneaz în treburile administrative şi judecătoreşti. La rândul său, posadnikul era ajutat de un miaş, ce avea menirea de a fi şef al oştirii din oraş. Totodată, avea şi unele atribuţiuni de jurisdicţie comercială. Puterea supremă aparţinea vecei, care putea oricând să destituie pe cneaz. Tot de competenţa ei ţinea alegerea dregătorilor orăşeneşti, cât şi jurisdicţia supremă. Prin organizarea lui, Novgorodul (ca şi Pskovul, de altfel) se asemăna cu oraşele libere din apusul Europei Medievale.După năvălirea tătarilor cnejii ruşi deveniră tributarii acestora. Fiecare cneaz trebuia să se înfăţişeze hanului, ca să obţină iarlâc, adică confirmarea stăpânirii cnezatelor lor. Intrând în cortul hanului cneazul trebuia să se închine până la pământ şi să stea în genunchi cât vorbea cu acesta, în oraşele mai importante, tătarii au pus oameni de-ai lor (baskaci), care aveau îndatorirea de a strânge birurile. De plata dărilor erau scutiţi doar cnezii şi clerul. Greutatea birurilor a provocat dese răscoale populare, dar mulţi cneji ruşi - de frică să nu-şi piardă stăpânirea cnezatelor - luptau alături de tătari împotriva răsculaţilor, în urma stăpânirii mongole s-a modificat întreaga viaţă a societăţii ruse. Birurile şi prădăciunile tătarilor au ruinat poporul rus, torpilând dezvoltarea economică a ţării. Totuşi, conştiinţa naţională a poporului n-a fost înăbuşită, iar eliberarea de sub stăpânirea mongolă nu întârzie să se realizeze.38. Pravila rusa - monument al dreptului medieval.Tot prin izvoarele dreptului vechi rus trebuie să punem şi "constituţiunile" cnejilor, adică decretele ce reglementau raporturile între puterea de stat şi supuşii statului, în special cu privire la impozite şi alte îndatoriri de acest fel. Textul acestor "constituţiuni" ne este cunoscut indirect, prin câteva menţiuni de cronică şi din câteva texte din "Pravila Rusă".După creştinarea ruşilor au început să pătrundă pe teritoriul Rusiei şi cărţi de drept canonic.Documentul juridic cel mai important din această perioadă este "Pravila Rusă" (Ruskaia Pravda). Acest cod a fost promulgat - după părerea unora - de către cneazul Iaroslav, fiul lui Vladimir. După alţi cercetători, codul cuprinde un material juridic adunat între secolele XI-XIII de diferiţi particulari, la care au fost adăugate câteva decrete emise de cnejii ruşi şi unele dispoziţiuni din dreptul bizantin (două articole sunt luate din legiuirea bulgară. "Lege pentru judecata mirenilor"). Astfel, cercetătorii deosebesc trei redactări ale "Pravilei Ruse": una sub Iaroslav, alta - sub urmaşii acestuia; cea de a treia redactare nu prezintă decât o importanţă de ordin lingvistic şi nu juridic.39. Aparitia Califatului Arab, oranduire statala si sociala.În secolul al VII-lea în triburile arabe, s-a început procesul de descompunere a orânduirii tribale de neam. S-a definitivat cel patrimonial, iar, mai apoi, şi diferenţierea socială. Şeicii (conducătorii triburilor) şi saizii (capii tribali) ocupă cele mai bune terenuri, în proprietatea acestora trece un mare număr de vite. În această perioadă apar sclavii. Dreptul de a ocupa funcţii în cadrul obştii a devenit un privilegiu ereditar a celor mai bogate familii.Descompunerea relaţiilor tribale de neam s-a realizat cel mai complex în Hidjaz (o regiune de pe coasta Mării Roşii). Aici, în jurul oazelor, s-au concentrat triburile semi-sedentare, care se ocupau, nu doar cu creşterea vitelor, dar şi cu prelucrarea pământului, în această regiune se aflau oraşele comerciale şi meşteşugăreşti, ca Mekka, Iasrib, prin care trecea marele drum al caravanelor de la sud la nord. În aceste oraşe, puterea dominantă o deţineau bogaţii negustori cămătari. Deşi ei s-au izolat drept clasă privilegiată, nu rupeau totuşi, legăturile de neam cu anumite triburi şi grupări privilegiate. Treptat, se ruinau relaţiile, legăturile şi tradiţiile seculare de ajutor reciproc, care cândva realizau conexiunea dintre membrii triburilor. Un adevărat dezastru pentru oamenii simpli a fost atacurile militare, permanente care se soldau cu omucideri, furtul de oameni şi vite.Astfel, într-o situaţie de o criză social-economică profundă, apăreau germenii unei societăţi noi (de clasă). Şi, la fel, cum a decurs şi la alte popoare, ideologia mişcării sociale, care în mod obiectiv se pronunţa pentru un nou tip de societate, a îmbrăcat o formă religioasă.Apariţia unei religii noi - Islamul, este legată indisolubil de numele lui (Muhammad) Mahomed (aproximativ anii 570-632). Mahomed proclama necesitatea unei orânduiri noi, care ar fi eliminat conflictele anterioare dintre triburi. Toţi arabii, indiferent de apartenenţa lor la un anumit trib, au fost chemaţi la realizarea unui singur popor. Conducătorul lor trebuie să fie Profetul - „trimisul lui Dumnezeu pe pământ". Unica condiţie de aderare la această uniune era recunoaşterea noii religii şi îndeplinirea strictă a prescripţiilor sale.

Caracterul de masă a mişcării iniţiale a speriat, la un moment dat, pe cei bogaţi, dar nu pe mult timp. Urmărind activităţile adepţilor religiei islamice, aristocraţia a început să realizeze faptul că noua religie nu contravine intereselor sale primare, în curând, reprezentanţii elitei triburilor de neam şi elita comercială au intrat în componenţa mişcării musulmane de conducere.Statul recent apărut rezolva una din problemele majore - învingerea separatismului inter-tribal. La mijlocul sec. al VII-lea unificarea Arabiei a fost, în principiu, definitivată.2. Orânduirea socială şi statală a Califatul Arab în secolele VII-XMoartea lui Mahomed a actualizat întrebarea despre succesorii săi la postul de conducător spiritual suprem al musulmanilor. Pe atunci, rudele sale cele mai apropiate şi camarazii săi de luptă (aristocraţia tribală de neam şi cea comercială), s-au consolidat în clasa privilegiată. Din mediul acesteia, au început să fie aleşi noi conducători ai musulmanilor - califii („înlocuitorii profetului").Sub conducerea acestora, în secolele VII-VIII au fost cucerite teritorii imense, inclusiv Orientul Apropiat şi îndepărtat, Africa de Nord şi alte regiuni. Unul din principalele stimulente ale mişcării arabilor spre noile teritorii reprezenta excesul relativ de populaţie în Arabia. Locuitorii autohtoni ai pământurilor ocupate, aproape că nu opuneau nici o rezistenţă veneticilor, ei aflându-se şi înainte sub ocupaţia altor state, care le exploatau în modul cel mai crunt. Deci, nu erau cointeresaţi să apere domnitorii anteriori şi prescripţiile acestora. Drept rezultat, pe pământurile ocupate a apărut un mare stat nou - Califatul Arab, în componenţa acestuia a intrat şi Arabia.Pătrunzând în regiunile culturii antice (Mesopotamia, Siria, Egipt), ei s-au aflat sub puterea unei transformări sociale profunde, aflate în curs de dezvoltare, direcţia de bază a căruia era formarea feudalismului. Sub influenţa acestei transformări, procesul de descompunere a orânduirii primitive de obşte la arabi s-a finalizat într-un ritm avansat. Nivelul de dezvoltare a feudalismului în anumite regiuni ale Călifarului Arab era divers. Acest nivel se afla în dependenţă directă faţă de nivelul social-economic de dezvoltare al regiunilor până la cucerire. Dacă, de exemplu, în Siria, Irak, Egipt, feudalismul a dominat completamente societatea, atunci în majoritatea regiunilor din Arabia s-au păstrat multe rămăşiţe ale orânduirii tribale de neam.Aparatul de stat al Califatului a fost destul de centralizat. Aceasta se datora, în mare parte, concentrării în mâinile capului statului a unui imens fond funciar al ţării. Puterea supremă: religioasă (imamat) şi laică (emirat) - se afla la discreţia califului. Primii califi se alegeau de aristocraţia musulmană din rândurile acesteia, însă, în scurt timp, puterea califului devine ereditară. Statul Arab a obţinut forma unei monarhii centralizate teocratice. Puterea califului era în principiu, nelimitată, însă de facto, el trebuia să ţină cont de feudalii cei mai mari mai puternici din ţară, care, deseori, organizau lovituri de stat, detronând conducătorii nefavorabili lor. Organele centrale ale conducerii de stat erau următoarele instituţii (divanuri):1) Divanul-al-Djund, care se ocupa de echiparea şi înzestrarea armatei.Sub controlul acestuia, activau funcţionari, ce perfectau listele cu ostaşi voluntari, mercenari. Tot ei determinau mărimea salariului şi rapoartele funciare pentru serviciile militare prestate.2) Divanul-al-Haradj, controla activitatea organelor financiare centrale, care se ocupau de evidenţa veniturilor pe impozit, cât şi a altor venituri în trezorerie. 3) Divan-al-Barid - dirijarea drumurilor şi a poştei, conducea, de asemeni, lucrările de construcţie a drumurilor, fântânilor, etc. Fiind de fapt unica organizaţie, capabilă să transmită cât mai rapid informaţia. Această instituţie de stat realiza şi urmărirea secretă a activităţii şi orientării politice ale autorităţilor şi populaţiei autohtone. Aceasta şi determinându-i importanţa. Funcţionarii aproape că nu se supuneau de loc persoanelor împuternicite din provincii.41. Dreptul Califatului Arab(particularitati generale).O dată cu apariţia Califatului s-a format şi dreptul acestuia - şariat (şaria - din arabă -„calea de urmat"). Dreptul era, iniţial, ca cea mai importantă parte componentă a religiei. Izvoarele sale de bază erau:Coranul - cartea sfântă a Islamului. Prescripţiile din această carte poartă caracterul unor dispoziţii de ordin moral-religios. Islamul, de la rădăcina "selam" supunere faţă de Dumnezeu - este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o civilizaţie.Avem de-a face cu un sistem juridic complex, cu o serie de reguli de comportament desprinse, drept sursă fundamentală, din Coran, cartea sfântă a musulmanilor, reguli care poartă un pregnant caracter religios. De aceea, sancţiunea nerespectării regulii de drept nu este niciodată înscrisă în cartea cea sfântă: ea este stare de păcat în care cade musulmanul ce nu respectă poruncile divinităţii.Ce prezintă Coranul? învăţăturile profetului Mahomed au fost adunate de unul din discipolii acestuia, pre nume Zaid, Said. Într-o carte, cu denumirea de Coran, termenul ar putea fi tradus prin cuvântul "istorisire" devenită cartea sfântă a lumii mahomedane. Din cele peste 6200 de versete pe care le cuprinde volumul, împărţite în 114 capitole, un număr de la cinci până la şase sute pot servi drept material din care pot fi extrase reguli de comportament, decizii de speţă, diverse consultaţii pentru a preveni unele dificultăţi.Există versete ce se contrazic, însă, faptul nu pare să fi neliniştit prea mult pe juriştii musulmani, căci în Coran este scris că Dumnezeu a renunţat, el însuşi, la unele din hotărârile sale. Coranul este un instrument legislativ incomplet. Lacunele de reglementare se cereau completate cu alte izvoare. Arhanghelul Gabriel, inspiratorul profetului, a admis unele completări, prin dispoziţii ce nu sunt de natură divină.

Completările la Coran şi-au găsit fundamentul în tradiţie. Corpul de reguli, care o exprimă, poartă numele de Sunna. Prin Sunnă musulmanul înţelege tradiţia legată de viaţa şi activitatea lui Mahomed. Cu alte cuvinte, ea cuprinde comportările, gesturile, spusele sau chiar tăcerile profetului, care pot servi drept principii de credinţă. Fiecare dintre principiile de credinţă cuprinse în Sunna formează obiceiul unui Hadith.Sunna - o totalitate de datini (cadisuri) despre faptele şi spusele lui Mahomed, expuse de către adepţii săi. Aceste datini se compun, în mare parte, din prescripţii referitor la dreptul succesoral-familial şi penal, în secolele ulterioare atitudinea lumii musulmane faţă de acest izvor s-a modificat. Musulmanii-şiiţi nu recunosc toate cadisurile.Indjma - hotărârile expuse de juriştii cu autoritate în lumea musulmană asupra problemelor, ce nu au fost abordate în izvoarele expuse mai sus şi primind mai târziu aprobarea teologilor-jurişti remarcabili. Se presupune că Mahomed era adeptul liberei gândiri a judecătorilor. Conform mitului, Mahomed a spus: „Dacă judecătorul a emis hotărârea după propria viziune şi a avut dreptate, atunci el trebuie să fie remunerat dublu, iar dacă el a judecat după propria gândire şi a greşit, atunci el primeşte doar o singură remunerare".Fetva - constatările în formă scrisă a autorităţilor superioare religioase despre hotărârile autorităţilor puterii aristocratice privitor la anumite probleme din viaţa socială, în perioada următoare, o dată cu răspândire a Islamului, au apărut şi alte izvoare de drept: ucazurile şi dispoziţiile califilor, obiceiurile locale ce nu contravin religiei islamice, etc.42. Importanta istorica a revolutiei burgheze in Anglia sec XVII.Revoluţia burgheză în Anglia a lichidat absolutismul şi multe forme feudale, însă n-a fost dusă la bun sfârşit. Ea n-a anulat dependenţa feudală a ţăranilor de moşieri şi nu i-a transformat pe ţărani în proprietari deplini asupra pământurilor.În orânduirea de stat, în pofida faptului că domina parlamentul, de-asemeni, s-a păstrat o bună parte din sechelele epocii precedente: biserica de stat, camera succesorală a lorzilor, deosebirile dintre stările sociale, titlurile şi proprietatea funciară a nobilimii, în parlament predomina aristocraţia funciară. Rolul decisiv revoluţionar îl exercita burghezia şi nobilimea nouă în lupta cu puterea regală. Conducea mişcarea revoluţionară şi beneficia de roadele ei nobilimea nouă, adică înburghezită, în alianţa cu burghezia. Acest fapt a condiţionat caracterul limitat al revoluţiei şi al rezultatelor ei.Totuşi, revoluţia a comportat o importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea ulterioară a Angliei şi a contribuit la instaurarea orânduirii capitaliste în cursul istoriei mondiale. Cu toate că puterea politică în Anglia a rămas în mâinile aristocraţiei funciare, o parte din ea era legată de nobilimea noua şi de burghezie.Pentru a deţine marilor probleme sociale, parlamentul a devenit organul principal al puterii statale. Politica burgheziei stimula tot mai mult dezvoltarea ţării pe calea capitalistă. Anglia a întrecut în secolul al XVIII-XIX celelalte ţări şi s-a transformat în primul mare stat capitalist industrial, în 1707 are loc unirea definitivă a Scoţiei cu Anglia în Regatul Unit al Marii Britanii.În anii '70 ai secolului al XVII-lea clasa dominantă din Anglia s-a divizat în două partide, mai târziu ele devenind politice - torii şi vigii. Aceste partide nu erau formate după principiul organizatoric, nu se convocau la congrese, nu dispuneau de statute, însă în parlament exercitau influenţă, în pofida faptului că încă nu se numeau membri ai acestor partide, astfel-zis erau reprezentanţi sau simpatizanţi.Apariţia lor a determinat temelia formării sistemului bipartid în Anglia - ulterior, - conservatorii (foştii tori) şi liberalii (foştii vigi).În 1679, vigii fiind în opoziţie, folosindu-se de o situaţie favorabilă, învingând alegerile din parlament şi rapid introduc pe ordinea de zi un proiect de legi numit "Habeas Corpus Act", care a fost adoptat imediat. El a devenit o parte importantă a constituţiei nescrise a Angliei.Scopul, ca nimeni sa nu fie samavolnic arestat. Legea cu privire la interzicerea arestărilor samavolnice, care cerea ca fiecare arestat să fie trimis neîntârziat în judecată, pentru a se clarifica motivele şi temeinicia arestării.43. Oranduirea statala in Anglia din sec XVII.Pe parcursul secolului al XVIII-lea puterea reală trece de la rege în beneficiul parlamentului, care era format, ca şi înainte, din camera lorzilor şi camera eligibilă a comunelor. Legile adoptate de parlament erau obligatorii pentru toţi, inclusiv şi pentru rege.Treptat, spre sfârşitul secolului, s-au stabilit noi rânduieli. Pentru acest lucru au fost adoptate şi promulgate peste 1500 de legi de parlamentul ţării.Aşa-numitul "Act de trei ani" (1694) presupunea: parlamentul să se convoace cel puţin o dată în trei ani, competenţa parlamentului fiind tot de trei ani, adică, mandatul parlamentului dura tot trei ani.În 1701 actul "despre cârmuire" numit şi lege despre moştenirea tronului prevedea că guvernul purta răspundere în faţa parlamentului şi nu în faţa regelui.Mai târziu, regele era obligat să numească miniştri din partidul care avea majoritatea în parlament. Dacă partidul pierdea majoritatea, guvernul îşi da demisia, adică în Anglia s-a instaurat monarhia parlamentară, guvernul purtând răspundere în faţa parlamentului.Însă, supremaţia parlamentului nu presupune puterea poporului. Dominaţia politică rămânea în mâinile aristocraţiei funciare, deşi o parte din ea era legată strâns de interesele comerciale şi industriale. Poporul era lipsit de drepturi politice şi nu putea interveni în hotărârile parlamentului. Din 5 mln de locuitori, cât era populaţia ţării în sec. XVIII, dreptul la vot îl aveau mai puţin de 250 mii oameni.Muncitorilor li s-a interzis să creeze sindicate în 1824. Pe atunci trade-unioanele au cunoscut o dezvoltare ascendentă,

în 1825 Parlamentul a promulgat o lege care interzicea participarea la greve sub ameninţarea închisorii. Legislaţia parlamentului provoca nemulţumirea profundă a micii burghezii şi a muncitorilor.Modernizarea sistemului politic al M. Britanii în sec. XIX-lea s-a finalizat, prin instaurarea dominantă a Parlamentului în relaţiile cu Guvernul şi transformarea Parlamentului într-un organ, care determină politica statului în ultimul sfert al sec. al XIX-lea.44. Imperiul colonial al Marii Britanii. Caracteristica generala.În decursul secolelor XVIII si XIX, mizând pe capacitatea sa industrială şi financiară, Anglia continua sa-şi consolideze dominaţia în colonii şi să-şi extindă posesiunile pe alte continente. Către mijlocul secolului al XIX-lea Anglia a devenit cel mai mare stat colonial. Victorioasă în secolul al XVII-lea în lupta pentru hegemonia maritimă cu Olanda, Marea Britanic devine pentru două secole principala putere maritimă a lumii. După ce înfiinţează în secolul al XVII-lea primele colonii pe teritoriile Americii de Nord, (Războiul de 7 ani (1756-1763)) Marea Britanie elimină Franţa de pe continentul nord-american şi, totodată, din India. La sfârşitul secolului al XVIII-lea Marea Britanie începe colonizarea Australiei îi îşi extinde factoriile în Africa. Războiul de independenţă a coloniilor americane (1775-sprijinite de Franţa şi Spania, se încheie cu apariţia unui nou stat - SUA. Marea Britanie este iniţiatoarea şi principala organizatoare a coaliţiilor îndreptate împotriva Franţei revoluţionare şi napoleoniene (1789-1815). Prin revoluţia industrială din secolul XVIII-XIX, M. Britanie devine principala putere industrială a lumii, şi totodată, din epoca Victoria (1837-1901), prima putere colonială a lumii. Cele două războaie ale Opiumului (1840-1842 şi 1856-1860), determină pătrunderea mărfurilor Marii Britanii în China, ea abţinând controlul Canalului de Suez (1875), ocupă Ciprul (1878), Egiptul (1882), Birmania şi Republicile Bure din Africa de Sud (1902). La începutul secolului al XX-lea Marea Britanie pierde în favoarea SUA şi a Germaniei locul de primă putere industrială mondială. Acordurile cu Franţa ("Entente cordiale", 1904) şi cu Rusia (1907) stabilesc bazele Antantei, alianţa opusă blocului Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria), confruntarea dintre ele dezlănţuind prima conflagraţie mondială (1914-1918). Prin tratatele de la Versailles (1919) şi Sevres (1920), Marea Britanie ocupă coloniile germane în Africa de Est, Togo, Camerun şi, spre administrare, ca teritoriu sub mandat al Ligii Naţiunilor, - fostele provincii ale Imperiului Otoman - Palestina, TransIordania şi Iraq. După 1945, sistemul colonial, care reprezenta la sfârşitul primului război mondial 1/4 din suprafaţa globului, se destramă.Dominaţia sa asupra sutelor de milioane de locuitori ai popoarelor din colonii erau asigurate de cercurile conducătoare ale Angliei nu numai prin arme, adică ocupând punctele de sprijin pe căile maritime, care întretăiau mări şi oceane, dar şi prin intermediul unui sistem abil de manevre diplomatice şi politice:1. Speculau conflictele inter-tribale şi confesionale incitau vrajba la popoarele Orientului (India, Birma, Afganistan, Iran.)Ei au creat o întreagă castă de funcţionari coloniali, administratori, care au studiat minuţios condiţiile şi obiceiurile locale, au deprins să îmbine iscusit cruzimea rece şi micile concesii, acţionând după principiul "împarte şi domină" (dived et impera).2. Aşa-numitelor colonii albe sau de migraţie li se acorda o mare atenţie. Colonii "albe" erau numite teritoriile din America, Africa, Australia unde s-a stabilit cu traiul populaţia migratoare din Marea Britanie. Crearea lor contribuia la rezolvarea multor probleme economice şi politice. Crearea coloniilor de migranţi era însoţită de nimicirea barbară a populaţiei locale, erau exterminate fizic ginţi şi popoare întregi. Astfel s-a procedat şi cu aborigenii din Australia.3. În Noua Zelandă, teritoriul căreia a început a fi valorificat o dată cu Australia, ginţile locale au opus o rezistenţă puternică cuceritorilor, în această colonie a scăpat de la moarte o parte din populaţia locală, deci ea nu era o colonie pură de migranţi, dar nici colonie de tipul Indiei, unde aborigenii formau masa principală a populaţiei. Iată specificul Noii Zelande. De acest tip este şi Irlanda.În Canada, preluată prin cucerire de la Franţa în secolul al XVIII-lea, puterea aparţinea nobilimii latifundiere, înaltei preoţimi, marilor negustori locali. După cum se ştie, această putere, deşi era realizată de parlamentele locale, era extrem de limitată. Cuvântul decisiv în orice problemă aparţinea guvernatorului, numit de Londra.În pofida faptului că burghezia engleză se străduia să limiteze prin toate mijloacele dezvoltarea industriei, ca să nu-şi creeze noi concurenţi, totuşi acest proces continua. S-a declanşat revoluţia industrială în Canada, Australia. Aceste teritorii au obţinut o vastă independenţă, dreptul de a realiza reforme democratice. Au avut loc răscoale în Canada -1836-1837, Australia - 1854. Cercurile guvernante din Marea Britanie, dotate cu o bogată experienţă politică, au acceptat unele concesii. Au fost introduse elemente de autoguvernare, dar sub controlul strict al guvernatorului englez.Tratativele interminabile cu Canada au determinat adoptarea "Actului cu privire la America Nord Britanică", în esenţă, aceasta era Constituţia Canadei unificate. A apărut primul Dominion (l 867).Legile parlamentului canadian urmau să fie confirmate de Anglia. Cetăţenii Canadei se considerau supuşi ai coroanei engleze. Canada era lipsită de dreptul de a stabili relaţii diplomatice cu alte state.Treptat, au obţinut dreptul de autoguvernare Noua Zelandă, Australia de Sud, Victoria, Tasmania. În cazul acestor colonii o mare importanţă l-a exercitat actul din 1865, "Despre legile adoptate în colonii".Prin această lege Anglia recunoaşte că legile adoptate de parlamentele coloniilor migrante pot fi revăzute doar într-un singur caz, când ele nu vor corespunde legilor Marii Britanii, direct adoptate pentru aceste colonii.45. Dreptul englez(epoca moderna).Ceea ce caracterizează, în primul rând, dreptul englez este succesiunea vechilor norme feudale în care s-a turnat un

conţinut nou - burghez. Au fost păstrate în întregime practica judiciară şi formalismul dreptului englez. În al doilea rând, dreptul englez din perioada modernă, deşi a reflectat în conţinutul său dezvoltarea relaţiilor capitaliste, în exprimarea lui a menţinut limbajul arhaic, greoi, feudal.În perioada modernă, izvoarele dreptului civil englez sunt: Common Law (dreptul comun general), Equity Law (dreptul echităţii) şi Statute Law (dreptul statutelor).Common Law. Dreptul comun general este dreptul nescris. Judecătorii exprimă acest drept în sentinţele lor. Aşa dar, o hotărâre judecătorească nu este o simplă părere a judecătorului, ci o exprimare a dreptului comun general.După cum a fost menţionat în capitolul despre statul şi dreptul feudal englez, dreptul comun a apărut în sec. al XlV-lea, când hotărârile date de tribunalul de la Londra, au început a fi aplicate în întregul stat. De atunci, sistemul precedentelor s-a generalizat, a cuprins un cerc mare şi a devenit aplicabil pentru cazurile similare. De notat, că normele dreptului comun nu sunt obligatorii pentru judecător. Acesta poate deroga de la ele, pronunţând o hotărâre cu un conţinut nou. Această împrejurare dă dreptului comun general elasticitatea de care am amintit. Dreptul comun general este rezultatul activităţii de sute de ani a juriştilor care au adaptat vechile norme de drept la cerinţele vieţii.Dar, trebuie reţinut că posibilitatea acordată judecătorului de a proceda după cum crede interpretativ, după părerea lui într-o speţă, lasă mult loc arbitrului şi nesiguranţei. De aceea, în articolele sale de bază, dreptul comun general este destul de nesigur.Equity-Law. Al doilea izvor al dreptului, dreptul echităţii, s-a format tot în secolul XIV. Persoanele care nu-şi aflau dreptate în aplicarea normelor dreptului comun general, se puteau adresa regelui, iar mai târziu cancelarului, cu cererea de a fi apărate pe baza unor dispoziţii speciale.Statute Law. Sub această denumire sunt cunoscute legile adoptate de parlament; în decursul secolelor, Parlamentul a votat mii de legi care nu au fost codificate, în secolul al XIX-lea, existau peste 2.000 asemenea legi care îşi aflau aplicarea. Deşi, multe căzuseră în desuetudine, totuşi, ele nu erau abrogate. Aceasta a făcut ca legislaţia engleză să fie extrem de contradictorie.O importanţă deosebită asupra dezvoltării sistemului precedentelor o are Legea din 1854 cu privire la procedura dreptului comun. Prin respectiva lege a fost reconfirmat faptul aplicării precedentelor, fiind stabilite anumite reguli:• Instanţele de judecată superioare, în activitatea sa sunt independente de deciziile instanţelor de judecată inferioare;• Orice instanţă de judecată, în activitatea sa este obligată să se conducăde deciziile instanţelor judiciare superioare.În fine, prin reformele judiciare din 1873-1875 s-a efectuat unificarea celor două sisteme de drept: dreptul comun general şi dreptul echităţii.Prin urmare, la finele sec. XIX, au fost puse bazele doctrinelor fundamentale ale sistemului de drept englez:1. Doctrina precedentului judiciar, prin care s-a statuat că deciziile instanţelor judiciare superioare sunt obligatorii, devin precedente judiciare pentru instanţele judiciare inferioare, în caz de contradicţii între precedentele dreptului comun general şi precedentele dreptului echităţii, prioritate au ultimele.2. Doctrina supremaţiei dreptului (rule of law). Aceasta îşi găseşte expresia în faptul că deasupra oricărei legi trebuie să se afle însăşi „ideea legii" care rămâne „a fi relevată" în practica judiciară. Doctrina „supremaţiei" sau „dominaţiei" dreptului (rule of law) a devenit echivalentul unei concepţii mult mai extinse a statului de drept.46. Dreptul penal englez sec XVII.În secolul al XVII-lea se constată o intensă activitate legislativă în domeniul dreptului penal.Noţiunea de crimă de stat şi de înaltă trădare, capătă un larg domeniu de aplicare, ca de exemplu:• exportul de arme pe continent;• plecarea şi întoarcerea în/din Franţa;• falsificarea de monedă.Legea engleză cunoaşte cumulul de pedeapsă. Explicaţia rezidă în faptul că legea nu fixează minimumul de pedeapsă. Ea nu aplică, în caz de cumul de infracţiuni, cea mai mare pedeapsă cuvenită celei mai grave dintre infracţiuni. Legea engleză pedepseşte fiecare infracţiune în parte, către infracţiuni, atâtea condamnări.Legea din 4 iunie 1870 a abolit prevederea confiscării averii pentru crimă, cu excepţia cazurilor în care cel în cauză a fost în afara legii.Legea de mai sus declară expres că: „nici o condamnare pentru crimă, nu va duce la moarte civilă, pierderea drepturilor de rudenie, confiscarea bunurilor, numai dacă cel în cauză a fost în afara legii".Persoanele condamnate nu mai pot ocupa funcţii publice. Statul desemnează un administrator al bunurilor celui condamnat din care sunt satisfăcuţi creditorii sau se achită indemnizaţiile cuvenite familiei celui prejudiciat, de către cel condamnat, în cazul în care statul nu a desemnat un asemenea administrator al bunurilor celui condamnat, magistraţii pot din oficiu să instituie un curator.Legea penală engleză a menţinut, şi în această perioadă, pedeapsa biciuirii, pentru adolescenţii între 16-20 ani. Pedeapsa cu biciul se aplica şi minorilor închişi, precum şi unei categorii de criminali ce au săvârşit fapta cu violenţă.Către începutul sec. XIX, pedeapsa capitală era prevăzută pentru circa 200 de infracţiuni. La începutul sec. XIX, Parlamentul englez a întreprins acţiuni în sensul adoptării legilor de natură a reduce pedepse pentru infracţiuni, în anii 1817-1827 au fost abolite un şir de pedepse grave, iar în perioada anilor 1826-1861 numărul componenţelor de infracţiuni, pentru care era stipulată pedeapsa capitală, a fost redus de la 200 la 4.

Prin legea din 1870 a fost anulată confiscarea averii persoanei condamnate pentru comiterea infracţiunilor grave. În anul 1885 sunt adoptate prevederi cu caracter penal, este vorba de Criminal Law Amendment Act. Prin această lege a fost ridicat plafonul răspunderii penale de la 13 la 16 ani. A fost înăsprită legislaţia penală în materia sancţionării prostituţiei, iar relaţiile homosexuale au fost puse în afara legii.47. Dreptul civil englez sec XVII.În dreptul de proprietate s-a păstrat împărţirea medievală în: reală şi privată.În proprietatea reală includea: pămîntul, vegetaţia, clădiri, etc., se recunoştea şi proprietatea personală – dreptul la acţiuni, dr. de autor, etc.În 1808 Parlamentul englez a adoptat actul cu privire la companiile de consolidare, care determina 2 tipuri de companii:- Publice – care puteau să majoreze nelimitat capitalul propriu prin emisia şi vinderea acţiunilor, dar sunt obligaţi regulat să facă dări de seamă în mod public.- Particulare – puteau angaja nu mai mult de 50 de lucrători, nu erau în drept să vîndă cotele sale persoanelor străine şi nu erau obligaţi să facă dări de seamă în mod public.Dr. familiei. Întreaga legislaţie a familiei, a suferit influenţa puternică a dreptului canonic care are o mulţime de formalităţi, neîndeplinirea cărora atrage nulitatea actului. Legislaţia engleză din această perioadă, cu privire la familie, se bazează pe două principii:• supremaţia soţului asupra soţiei;• formalismul.În problema căsătoriei, legea engleză distingea două feluri de contractări - căsătoria religioasă şi cea civilă, acestea influenţându-se reciproc.În cazul în care una din părţi este minoră, trebuie să existe consimţământul părinţilor (tatăl, mama, tutore) sau să jure că nu are pe nimeni să i-l dea.Legea engleză era foarte aspră pentru acei care neglijau îndeplinirea formalităţilor, pedepsindu-i cu privaţiune de libertate. Căsătoria religioasă se celebra în prezenţa autorităţii civile. Actul de căsătorie se păstra atât la parohie, cât şi la starea civilă. Căsătoria civilă se efectua cu respectarea formalităţilor specificate mai sus, în faţa unui registrator. Nulitatea căsătoriei este cauzată de următoarele:• neobservarea condiţiilor prescrise de lege;• necelebrarea căsătoriei la locul indicat;• celebrarea ei de către o persoană care nu avea calitate pentru aceasta;• dacă s-a celebrat căsătoria religioasă, fără a fi asistat ofiţerul stării civile.Desfacerea căsătoriei a fost reglementată foarte restrictiv. Englezii, sub influenţa dreptului canonic, au reglementat numai separaţia de corp, neadmiţând divorţul. Separarea de corp este decretată de către tribunalele bisericeşti numai în anumite cazuri, ca de exemplu:• adulterul;• părăsirea îndelungată a domiciliului;• boală incurabilă.Divorţul putea totuşi să fie pronunţat printr-un act al Parlamentului, dar numai după ce tribunalul bisericesc a pronunţat separarea de corp şi după ce complicele de adulter a fost condamnat de către tribunal, pe baza dreptului comun, la despăgubire faţă de soţul ofensat.48. Procedura de judecata in Anglia sec XVII.Secolul XVII aduce schimbări radicale în ce priveşte efectuarea justiţiei. Sunt desfiinţate, prin actele Parlamentului cel Lung, toate instanţele excepţionale din timpul feudalismului: Camera înstelată (1641) şi înaltul Consiliu. A fost întărit, în schimb, rolul şi importanţa instanţei denumite „Curtea de Juri" ca organ judecătoresc obişnuit.A fost recunoscută inamovibilitatea judecătorilor (care nu poate fi destituit sau mutat din funcţia pe care o deţine), acestora li s-a fixat un salariu, în locul taxelor ce se încasau de la părţi.În schimb, instanţele locale, au rămas cu competenţă restrânsă, încercarea de a obţine o competenţă lărgită în vederea descentralizării, a eşuat.Printr-un şir de legi, adoptate în perioada anilor 1873-1875, are loc o reorganizare fundamentală a sistemului judecătoresc. Din anul 1875 începe să funcţioneze Curtea Supremă a Marii Britanii.Cât priveşte drepturile inculpatului şi a acuzatului, în procesul penal, legislaţia a stabilit următoarele:• dreptul de a primi în prealabil o copie după actul de acuzare;• dreptul de a cunoaşte lista juraţilor;• dreptul de a prezenta martori, spre a fi interogaţi după depunerea jurământului;• dreptul la confruntarea martorilor acuzării;• dreptul de a avea un apărător în cazurile de înaltă trădare (ulterior s-a dat acest drept tuturor inculpaţilor);• au fost luate măsuri contra arestărilor abuzive (în primul rând prin adoptarea Habeas Corpus Act).Dreptul procesual penal englez acordă o mare libertate de acţiune judecătorului. Legea engleză fixează numai un maximum de pedeapsă, peste care judecătorul nu poate trece, dar el are toată libertatea de apreciere, în trecerea de la maximum de pedeapsă la minimum.

Juriul poate cere judecătorului să pronunţe o sentinţă mai blândă cu un grad, iar judecătorul poate pronunţa, o sentinţă mai blândă sau mai aspră, chiar cu două grade. De notat că, în dreptul penal englez nu se cunoaşte instituţia circumstanţelor atenuante acordate din oficiu.49. Aparitia SUA. Declaratia de independenta din 4 iulie din 1776.În jurul anului 1000, vikingii, veniţi din Islanda au populat teritoriul nord-american, ating coastele răsăritene (New England şi Newfoundland în Canada).În epoca columbiană, teritoriul nord-american a fost colonizat de europeni în secolul al XVI-lea şi anume, în 1565 spaniolii întemeiază prima aşezare europeană permanentă, Sf. Augustin-Florida, iar englezii, în 1607- localitatea Jamestown-Virginia. Treptat au apărut şi celelalte colonii engleze pe ţărmul Oceanului Atlantic: Massachusetts, Maryland, Pennsylvania ş.a.Cea mai mare parte a coloniilor au fost la început "colonii proprietare"; coroana britanică acorda unui "proprietar" terenuri în America cu dreptul de a coloniza şi guverna în numele regelui, contra unei plăţi.Astfel, prima colonie în America de Nord, Virginia, cu capitala la Lanes Town, a fost fondată în 1607, iar ultima - Georgia, în 1720. În acest interval de timp s-au format toate coloniile, dintre care, în final, un număr de treisprezece au devenit state independente.Înainte de cîştigarea independenţei, coloniile erau guvernate separat de către Imperiul Britanic. Astfel, au existat guverne separate ale coloniilor (devenite apoi state) şi, înainte de aceasta, guvernele comitatelor şi unităţilor administrative mai mici. Una dintre primele sarcini îndeplinite de coloniştii britanici a fost crearea unor unităţi guvernamentale pentru micile colonii pe care le-au întemeiat de-a lungul coastei Atlanticului.Pe măsură ce noua naţiune înainta spre vest, fiecare post de frontieră îşi crea un guvern care să-i reprezinte interesele.În preajma războiului de independenţă, situaţia politică şi economică a coloniilor engleze din America de Nord se prezenta astfel:a) o parte din colonii, ca de ex., New-York, Virginia, Georgia se aflau sub controlul direct al coroanei engleze, în aceste colonii, ce aparţineau în mod nemijlocit coroanei britanice, aceasta numea pe guvernatori.b) unele colonii, precum Rhode-island, se aflau sub conducerea unor societăţi, care primiseră din partea regelui întinse teritorii sub formă de concesiuni. Conducerea acestor colonii se alegea de către vîrfurile birocraţiei locale.c) în fine, alt grup de colonii, ca de exemplu Pennsylvania, Maryland etc., fusese acaparat de marii proprietari de pămînturi şi întreprinderi, în aceste colonii guvernatorii erau numiţi direct de către marii proprietari de pămînt sau societăţi.Astfel, regimul politic al celor 13 colonii din America de Nord era deosebit şi respectiv conducerea politică a acestora era în funcţie de cei trei factori expuşi mai sus care numeau sau alegeau pe guvernator.În ceea ce priveşte situaţia economică a coloniilor engleze din America de nord putem menţiona următoarele aspecte:a) Grupul coloniilor din nord începuse să se dezvolte mai de timpuriu pe calea capitalismului, respectiv se dezvolta industria forestieră, extractivă de construcţii navale, meşteşugurile şi manufacturile.b) în grupurile de colonii din centru se practica mai mult agricultura, pe calea specifică americană.c) Grupul de colonii din sud, era cunoscut prin cultura plantelor industriale, ca bumbacul, tutunul, indigoul.Cu un an înainte de proclamarea independenţii, în 1775, izbucnise Războiul între colonii şi Marea Britanie, război de independenţă ce a durat şase ani (1775-1781) şi care a dus la ruperea relaţiilor cu Marea Britanie şi formarea unui stat de sine stătător.Declaraţia de independenţăCele 13 colonii britanice, înşirate de-a lungul ţărmului estic al teritoriului ce constituie astăzi Statele Unite, nemulţumite de dominaţia britanică şi-au trimis delegaţi la Congresul Continental de la Philadelphia în 1776.Congresul a proclamat oficial independenţa Statelor americane la 2 iulie 1776, iar la Independence Hali la data de 4 iulie 1776, cu ocazia celui de al doilea congres continental, Declaraţia de Independenţă a fost adoptată.Independenţa a fost declarată, dar trebuia acum, cel mai important moment, şi obţinută.Astfel izbucnirea conflictului armat a avut drept consecinţă precizarea poziţiei coloniilor. Ea s-a cristalizat prin acţiunea energică a unor personalităţi precum Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Patrick Henry şi a unor asociaţii ("Societăţile de corespondenţă", "Fiii libertăţii" etc.), fiind încununată de Declaraţia de independenţă.Astfel, esenţa democraţiei americane este conţinută în Declaraţia de Independenţă, în această propoziţie răsunătoare: "Toţi oamenii se nasc liberi" şi specificările care urmează, că anume "Creatorul i-a înzestrat cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii".Deşi, aceste principii de înaltă umanitate nu au fost aplicate întregii populaţii, totuşi, pentru perioada de atunci, declaraţia a constituit un document progresist şi mobilizator.În 1778 la 6 februarie sunt semnate tratate franco-americane. Prin tratatul de comerţ şi prietenie se prevedea recunoaşterea oficială de către Franţa a Statelor Unite ale Americii. Iar în 1779 între Spania şi SUA este semnată o convenţie, prin care Spania recunoştea independenţa SUA. În iunie 1781 Congresul american alege o comisie pentru negocierile de pace, în cadrul căreia intrau Thomas Jefferson, J.Adams, John Jay. În 1782 martie Parlamentul englez adoptă o rezoluţie prin care se cerea terminarea războiului şi recunoaşterea independenţei "coloniilor". Peste trei săptămîni guvernul britanic a răspuns prin tratatul de pace de la Paris din 3 septembrie 1783, Anglia recunoaşte independenţa Statelor Unite ale Americii şi le dăruia uriaşa regiune de dincolo de

Alleghany, pînă la Mississippi, ţinuturile din sud, ţinuturile nordice pînă la Canada.În această ordine de idei trebuie să menţionăm, că războiul de independenţă a legitimat dreptul la autodeterminare naţională, a legiferat drepturile omului şi a creat o societate nouă.Faptul că George Washington (1732-1799) a fost ales în unanimitate ca prim preşedinte (1789-1797) nu a constituit o surpriză pentru nimeni, ca de altfel nici alegerea lui John Adams din Massachusetts în postul de vicepreşedinte. Cu toată ingeniozitatea cu care fusese concepută Constituţia, controversele asupra drepturilor statelor au continuat să se manifeste pînă cînd, trei sferturi de secol mai tîrziu, în 1861, a izbucnit un război care a durat patru ani, între statele de nord şi cele din sud, cunoscut sub numele de Războiul Civil, sau Războiul de Secesiune, problema conflictuală de bază fiind dreptul guvernului federal de a reglementa sclavia în statele mai noi ale Uniunii. Nordiştii susţineau că guvernul federal avea acest drept, în timp ce sudiştii insistau că sclavia era o chestiune pe care fiecare stat trebuie să o decidă cu de la sine putere. Cînd un grup de state sudice au început să părăsească Uniunea, a izbucnit războiul, în care s-a luptat pentru păstrarea republicii. Prin înfrîngerea statelor sudice şi reintrarea lor în Uniune, a fost reafirmată supremaţia federală şi abolită sclavia, ce a asigurat o rapidă dezvoltare economică.50. Constitutia SUA din 1787. Declaratia drepturilor omului.În februarie 1787, Congresul Continental, corpul legislativ al republicii, a lansat o chemare tuturor statelor de a trimite delegaţi la Philadelphia pentru revizuirea Articolelor Confederaţiei, ce nu mai corespundeau noii situaţii. Adunarea Constituţională, sau Federală, s-a întrunit la 25 mai 1787, la Independence Hali, unde, cu 11 ani înainte, la data de 4 iulie 1776, fusese adoptată Declaraţia de independenţă. Cu toate că delegaţii fusese împuterniciţi doar cu amendarea Articolelor Confederaţiei, ei au făcut abstracţie de ele şi au procedat la alcătuirea unei carte pentru o formă complet nouă, mult mai centralizată, de guvernămînt. Noul document, Constituţia, a fost finalizat la 17 septembrie 1787 şi adoptat oficial la 4 martie 1789.Autorii Constituţiei au păstrat structura stratificată în ceea ce priveşte organizarea de stat. Cu toate că au acordat supremaţie forurilor federale, ei au recunoscut cu înţelepciune necesitatea unor guverne care să se afle într-o legătură mai directă cu populaţia şi care să fie deci mai receptive la cerinţele acesteia. Constituţia din 1787 a consfinţit crearea unei organizări statale mai puternice -existenţa unei republici federative, proclamîndu-se SUA stat federal. Principiul de bază fiind separarea puterilor în stat.Dintre aceste prevederi putem menţiona următoarele:- inviolabilitatea persoanei,- libertatea presei şi întrunirilor,- inviolabilitatea proprietăţii private.Constituţia poate fi înţeleasă numai examinînd cum a fost ea interpretată şi aplicată în anii ce au urmat adoptării sale. Fiecare funcţionar al puterii legislative, executive sau judecătoreşti trebuie să interpreteze Constituţia ca să determine limitele autorităţii sale. Judecătorii, de altfel, au analizat Constituţia pentru a avea puterea de a determina constituţionalitatea actelor legislative şi executive în cursul judecării proceselor şi, ca urmare a hotărîrilor lor, în special a celor ale Curţii Supreme a Statelor Unite, şi-au asumat o importanţă deosebită în a stabili ce vrea să spună Constituţia.Declaraţia Drepturilor OmuluiCele mai radicale schimbări ale Constituţiei SUA s-au făcut în primii doi ani de la adoptarea ei. În acea perioadă s-a adăugat primele 10 amendamente, cunoscute şi drept Declaraţia drepturilor omului.Deşi Constituţia a dat administraţiei federale doar împuterniciri limitate, convenţiile de ratificare ale statelor au exprimat mari temeri că administraţia federală ar putea să abuzeze de autoritatea sa. Pentru a calma aceste nelinişti, în 1789, în unul din primele sale acte, Congresul a propus 12 amendamente în decurs de 2 ani, care au devenit primele zece amendamente ale Constituţiei. Cu toate că amendamentele au fost aprobate împreună de către Congres în septembrie 1789, abia către sfîrşitul anului 1791 au fost ratificate de 11 state.Primul amendament garantează libertatea religioasă, a cuvîntului şi a presei, dreptul la adunări paşnice şi dreptul de a face apel la guvern pentru ultragii. Al doilea garantează dreptul catăţenilor de a purta arme. Al treilea amendament stipulează că trupele nu vor fi încartiruite în locuinţe particulare fără acordul proprietarului. Al patrulea apără individul împotriva percheziţiilor nejustificate, arestărilor şi confiscării proprietăţilor. Al cincilea interzice judecarea pentru o crimă majoră, fără punerea sub acuzare de către un juriu; interzice judecări repetate pentru aceeaşi faptă, pedepsirea fără procedură judecătorească conform legii şi garantează că o persoană acuzată nu e obligată să depună mărturie împotriva ei însăşi. A1 şaselea garantează o judecare publică promptă pentru delicte penale şi cere judecarea de către un juriu imparţial, garantează dreptul la apărare legală pentru acuzat şi prevede ca martorii să fie obligaţi să ia parte la proces şi să depună mărturie în prezenţa acuzatului. Al şaptelea asigură acuzarea de către juriu în cazuri civile, introducînd aici tot ce valorează la mai mult de 20 dolari americani. Al optulea interzice amenzi excesive şi pedepse crude sau neobişnuite. Al nouălea declară că enumerarea drepturilor individuale nu se vrea exhaustivă, că oamenii au şi alte drepturi care nu sunt în mod deosebit specificate în Constituţie; al zecelea prevede ca puterile pe care Constituţia nu le conferă guvernului federal şi nu le interzice statelor să fie rezervate statelor ca atare sau poporului.De asemenea, important este să menţionăm şi faptul că accesul liber la tribunal este una din garanţiile fundamentale specificate în Declaraţia Drepturilor Omului.51. Organizarea judecatoreasca(epoca moderna).

Sistemul federal de justiţie a S.U.A. constă din două categorii de tribunale: tribunalele federale şi tribunalele statelor, conduse de Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite.Curtea Supremă de Justiţie este cel mai înalt for judecătoresc al Statelor Unite şi singurul stipulat în Constituţie. Potrivit Constituţiei: "Puterea judecătorească a Statelor Unite va fi exercitată de o Curte Supremă şi de judecătorii care vor fi instituite şi stabilite din cînd în cînd de către Congres."La început, Curtea Supremă a fost compusă dintr-un preşedinte şi cinci judecători asociaţi, în următorii 80 de ani, numărul judecătorilor a variat, pînă cînd în 1869, efectivul Curţii Supreme de Justiţie a fost fixat la un preşedinte şi opt judecători asociaţi.Congresul are puterea de a fixa numărul judecătorilor ce vor face parte din Curtea Supremă şi, limitat decide natura cazurilor pe care aceasta le va audia, dar nu poate modifica puterile conferite Curţii Supreme de către Constituţie. Constituţia nu menţionează calităţile pe care trebuie să le aibă un judecător. Nu este specificat faptul că judecătorii trebuie să fie foşti avocaţi, deşi, de fapt, toţi judecătorii federali sunt foşti membri ai Baroului.În hotărîrea luată în acest caz, Curtea Supremă a hotărît că "un act legislativ contrar Constituţiei nu este o lege" şi a observat mai departe că "este în mod insistent de domeniul şi datoria departamentului judiciar să hotărască ce anume este lege". Preceptul a fost apoi extins pentru a cuprinde activităţile guvernelor statale şi locale. Deciziile Curţii Supreme nu trebuie să fie unanime; o majoritate simplă este suficientă, cu condiţia ca la luarea deciziei să participe cel puţin şase judecători - cvorumul legal. De asemenea, trebuie să menţionăm faptul, că Curtea federală a contribuit foarte mult la consolidarea puterii centrale şi, în special, a executivului.Curţile de apel Al doilea nivel din ierarhia judiciarului federal este alcătuit din curţile de apel, create în 1891 pentru a facilita distribuirea cazurilor şi uşurarea atribuţiilor Curţii Supreme. Statele Unite sunt împărţite în 11 zone de apel, fiecare deservită de o curte de apel cu 3 pînă la 15 judecători permanenţi.Curţile de apel revizuiesc hotărîrile tribunalelor districtuale (tribunale de primă instanţă cu jurisdicţie federală) în cadrul zonelor lor.Tribunalele districtuale Din 1789 există tribunale federale - tribunale districtuale ale Statelor Unite, care sunt inferioare curţilor de apel. Cele 50 de state sunt divizate în 89 de districte, pentru a deservi cît mai bine părţile aflate în litigiu.Ca şi Congresul, tribunalele federale au doar autoritatea care le-a fost acordată prin Constituţie. Cea mai importantă împuternicire a lor este să judece "cazuri" şi "controverse", adică procese. Majoritatea cazurilor şi controverselor audiate de aceste tribunale implică daune federale, cum sunt: violarea corespondenţei, furt din avutul federal, încălcarea legilor privind puritatea alimentelor, activităţi bancare şi cazuri de falsificare. Acestea sunt singurele tribunale federale în care marele juriu incriminează în faţa instanţei pe cei acuzaţi de delicte, iar juriile hotărăsc asupra cazului. Potrivit Constituţiei Congresul poate, de asemenea, să le autorizeze să numească "funcţionari inferiori" care altfel ar trebui să fie numiţi de preşedinte cu aprobarea Senatului. În tribunalele districtuale lucrează l pînă la 27 judecători.Nu orice proces poate fi judecat de tribunalele federale; autoritatea lor este limitată la anumite tipuri de controverse pe care autorii Constituţiei le-au considerat subiecte de interes naţional, cele mai importante dintre aceste cazuri implicînd Constituţia însăşi, legile federale şi tratatele.Tribunalele speciale Pe lîngă curţile federale cu jurisdicţie generală, a fost necesară şi formarea unor tribunale pentru scopuri speciale. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de tribunale "legislative", deoarece sunt create prin acţiune congresională.În această ordine de idei, important este să menţionăm şi faptul că sistemul juridic al SUA se bazează, pe serviciul cetăţenilor ca membri ai juriilor în tribunalele federale, statale şi locale. Orice american care a împlinit vîrsta prevăzută de lege poate să îndeplinească funcţia de jurat, în afara cazului în care poate dovedi că această îndatorire ar constitui un prejudiciu personal foarte grav. În genere, sistemul juridic american se bazează pe credinţa în egalitatea tuturor indivizilor, inviolabilitatea drepturilor omului şi supremaţia legii. Nici un individ sau grup, indiferent de avere, putere sau poziţie socială, nu poate încălca aceste principii. Nici unei persoane nu i se poate refuza protecţia legii, din nici un motiv.52. Dreptul in SUA(epoca moderna).Dreptul Statelor Unite ale Americii face parte din marea familie de common-law, fiind rezultatul transplantării dreptului englez pe continentul american. Structura izvoarelor, principalele instituţii, chiar acel mod de a raţiona ce caracterizează pe juriştii englezi, sunt asemănătoare.Analizînd evoluţia dreptului american începînd din perioada colonială trebuie să remarcăm faptul, că coloniile engleze se bucurau de o adevărată autonomie juridică, ce le-a permis să creeze variante locale de drept. Astfel, iniţial se aplicau normele dreptului comun englez completate cu unele cutume locale.Problema dreptului aplicabil în coloniile engleze s-a pus pentru prima dată în anul 1608, în legătură cu rezolvarea cazului Calvin. S-a statuat cu acest prilej că dreptul englez urmează pe supuşii britanici atunci cînd se stabilesc pe teritorii ce "n-au fost stăpînite pînă atunci de naţiunile civilizate". Aceasta însă numai în măsura în care normele ce ar fi aplicate sunt potrivite cu condiţiile de viaţă existente în aceste teritorii.Dobîndirea independenţei în 1776 a marcat momentul de naştere a dreptului american. Odată cu formarea dreptului american contactul cu practica judiciară engleză a slăbit. Acest fapt, a avut consecinţe serioase, şi anume, că unele

reglementări medievale ce erau demult depăşite, în timp ce în Anglia nu se mai aplicau de la mijlocul secolului al XIX-lea, în S.U.A. au reuşit să se menţină pînă în secolul XX. Treptat au fost făcute o serie de încercări, menite a se codifica, dreptul obişnuielnic (cutumiar) local, deoarece între el şi cel englez se produsese o diferenţiere apreciabilă în decursul timpului. Primele încercări au fost făcute în statul Louisiana (fostă provincie franceză) instituindu-se codul napoleonian. Astfel, a fost sistematizat dreptul în vigoare, s-a alcătuit codul de procedură penală şi s-a elaborat un cod penal. Acţiunea de codificare întreprinsă în acest stat a avut o influenţă pozitivă şi în celelalte state, care au limitat gestul statului Louisiana, trecîndu-se la codificare, avînd drept model legislaţia Franţei.În a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt înregistrate încercări în vederea elaborării codurilor civile după modelul codurilor europene, care urmau să se aplice, cel puţin, în unele state.Astfel, în statul New-York a fost codificat dreptul în vigoare sub influenţa puternică a legilor engleze şi olandeze, codul de procedură civilă a statului New-York, care a fost adoptat ulterior de alte state (Missouri, Kentucky, Indiana). În anul 1860, juriştii din statul New-York, au elaborat un cod civil şi penal (adoptate în anul 1871). Deşi codul civil a fost adoptat de două ori cu modificările respective, autoritatea centrală a statului - guvernatorul, a refuzat sancţionarea lui, astfel că se aplica mai mult cutuma, în ultima perioadă a secolului al XIX-lea, s-a generalizat aplicare codurilor civil şi penal.Astfel, principalele instituţii ale dreptului civil, penal şi procesual sunt reglementate diferit de la un stat la altul. Cu toate acestea fiecare stat a dobîndit un sistem de precedente specifice, care în esenţă, sunt diferite, deşi sub mai multe aspecte este unul şi acelaşi în toate statele.În S.U.A jurisprudenţa a fost şi continuă să fie considerată un izvor de drept. Dreptul comun (Common Law) fiind alcătuit din obiceiuri juridice şi hotărîri judecătoreşti. Jurisprudenţa sau practica judecătorească (precedentul judiciar) este dată de totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, pe baza interpretării şi pentru aplicarea legii. În acest sens vom cita din lucrarea "American Law and Legal Systems" semnată J.Calvin, S.Coleman: "Ce monstruoasă încurcătură încă domneşte acolo, atît în exerciţiul justiţiei, cît şi în dreptul însuşi, ne spun cunoscătorii acestora. Ei observă mai ales împrejurarea că, întrucît legea aceasta necesară este cuprinsă în deciziile curţilor de justiţie şi ale judecătorilor, judecătorii sunt continuu chemaţi legifereze, prin aceea că ei sunt deopotrivă ţinuţi să se refere la autoritatea predecesorilor lor, care nu au făcut decît să pronunţe legea nescrisă dar totodată şi liberă să nu se refere la această autoritate întrucît ei înşişi au în ei legea nescrisă, şi pe acest temei au dreptul de a se pronunţa asupra deciziilor anterioare, dacă ele sunt sau nu în acord cu această lege."În ceea ce priveşte dreptul comercial, ţinînd cont că în S.U.A. dreptul are un caracter cutumiar (common-law), regulile sale se aplică atît necomercianţilor, cît şi comercianţilor. Există însă tendinţa de a adopta legi speciale, care reglementează instituţii fundamentale ale dreptului comercial precum societăţile comerciale, falimentul etc. Mai mult, în S.U.A. a fost adoptată o reglementare cu caracter federal, Codul comercial uniform.53. Codurile negre SUA.54. Istoria dreptului SUA.55. Revolutia franceza din sec XVIII si formarea statului modern francez.Formarea statului francez-burghez în legătură cu evenimentele care au rămas în istorie ca marea revoluţie franceză, au fost contradicţiile acute dintre sistemul politic feudal dominant, relaţiile de proprietate şi forţele de producere burgheze care se dezvoltau. În 1789 regele Ludovic al XVI-lea a ordonat convocarea stările generale, care nu se mai întruniseră din 1614 (timp de 175 de ani). Însă stările generale au intrat în conflict de le început cu puterea regală; bineînţeles că regele a poruncit să fie închisă sala de şedinţe, însă starea a III-ea s-a convocat din nou. Adunarea Naţională s-a proclamat Adunarea Constituantă la 9 iulie 1789, asumîndu-şi dreptul de a institui un nou sistem statal. Drept răspuns la planurile lui Ludovic al XVI-lea masele s-au răsculat. La 14 iulie 1789 o mulţime de oameni înarmaţi au încercuit Bastilia şi au început asaltul. Cucerirea Bastiliei a constituit începutul revoluţiei, absolutismul a fost răsturnat, monarhia a devenit constituţională. Etapele revoluţiei:I. 14 iulie 1789-10 august 1792 –instaurarea monarhiei constituţionale.II. 10 august 1792- 2 iunie 1793 – orânduirea republicanelor.III. 2 iuni3 1793-27 iulie 1794 –dictatura iacobină.În tabăra antidemocratică erau trei grupe:I. Foliantinii- reprezentau interesele marilor burghezii şi nobilimii liberale.II. Gerondimii- reprezentau burghezia comercială, industrială şi burghezii mijlocii.III. Iacobinii- reprezentau interesele burgheziei mici şi mijlocii (meseriaşii şi ţărănimea).O etapă importantă pe parcursul fărmării statului burghez a devenit declaraţia a drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26 august 1789, compusă dintr-un preambul şi 17 articole, în care au fost formulate principiile de bază ale viitoarei orînduiri social-politico-juridice. Şi în 1791 la 3 septembrie a fost adoptată prima constituţie franceză, iar peste câteva zile regele a depus jurământ de respectare a constituţiei. Prin această constituţie: 1.Franţa devine monarhie constituţională; 2. organul suprem devine Adunarea Naţională alegîndu-se pe un termen de 2 ani şi nu putea fi dizolvată de rege. Puterea legislativă era încredinţată Adunării Naţionale; puterea executivă era atribuită regelui; puterea judecătorească aflîndu-se în mîinile judecătorilor care erau

aleşi de către popor pe un termen nelimitat şi puteau fi destituiţi foarte rar. Dreptul electoral - de la 25 ani cu cens de avere şi reşedinţă, nu posedau dreptul de vot servitorii şi ostaşii aflaţi în garda naţională.La 10 august 1792 – circa 20 000 au încunjurat palatul regal. Adunarea legislativă sub presiunea maselor care au luat cu asalt palatul, a fost forţată să-l lipsească pe rege de putere şi să-l întemniţeze împreună cu toată familia regală. Forţa politică conducătoare a Adunării legislative au devenit gerondimii. Convenţia naţională s-a deschis la 21 septembrie 1792, iar peste o zi Franţa a fost proclamată Republică.La 2 iunie 1793 puterea gerodină este înlăturată şi se instaurează guvernarea iacobină. Unul din cele mai mari merite ale iacobinilor a vizat satisfacerea necesităţilor imperioase ale ţărănimii şi au lichidat sclavia în colonii. 56. Formarea statului modern francez.Formarea statului francez-burghez în legătură cu evenimentele care au rămas în istorie ca marea revoluţie franceză, au fost contradicţiile acute dintre sistemul politic feudal dominant, relaţiile de proprietate şi forţele de producere burgheze care se dezvoltau. În 1789 regele Ludovic al XVI-lea a ordonat convocarea stările generale, care nu se mai întruniseră din 1614 (timp de 175 de ani). Însă stările generale au intrat în conflict de le început cu puterea regală; bineînţeles că regele a poruncit să fie închisă sala de şedinţe, însă starea a III-ea s-a convocat din nou. Adunarea Naţională s-a proclamat Adunarea Constituantă la 9 iulie 1789, asumîndu-şi dreptul de a institui un nou sistem statal. Drept răspuns la planurile lui Ludovic al XVI-lea masele s-au răsculat. La 14 iulie 1789 o mulţime de oameni înarmaţi au încercuit Bastilia şi au început asaltul. Cucerirea Bastiliei a constituit începutul revoluţiei, absolutismul a fost răsturnat, monarhia a devenit constituţională. Etapele revoluţiei:I. 14 iulie 1789-10 august 1792 –instaurarea monarhiei constituţionale.II. 10 august 1792- 2 iunie 1793 – orânduirea republicanelor.III. 2 iuni3 1793-27 iulie 1794 –dictatura iacobină.În tabăra antidemocratică erau trei grupe:I. Foliantinii- reprezentau interesele marilor burghezii şi nobilimii liberale.II. Gerondimii- reprezentau burghezia comercială, industrială şi burghezii mijlocii.III. Iacobinii- reprezentau interesele burgheziei mici şi mijlocii (meseriaşii şi ţărănimea).O etapă importantă pe parcursul fărmării statului burghez a devenit declaraţia a drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26 august 1789, compusă dintr-un preambul şi 17 articole, în care au fost formulate principiile de bază ale viitoarei orînduiri social-politico-juridice. Şi în 1791 la 3 septembrie a fost adoptată prima constituţie franceză, iar peste câteva zile regele a depus jurământ de respectare a constituţiei. Prin această constituţie: 1.Franţa devine monarhie constituţională; 2. organul suprem devine Adunarea Naţională alegîndu-se pe un termen de 2 ani şi nu putea fi dizolvată de rege. Puterea legislativă era încredinţată Adunării Naţionale; puterea executivă era atribuită regelui; puterea judecătorească aflîndu-se în mîinile judecătorilor care erau aleşi de către popor pe un termen nelimitat şi puteau fi destituiţi foarte rar. Dreptul electoral - de la 25 ani cu cens de avere şi reşedinţă, nu posedau dreptul de vot servitorii şi ostaşii aflaţi în garda naţională.La 10 august 1792 – circa 20 000 au încunjurat palatul regal. Adunarea legislativă sub presiunea maselor care au luat cu asalt palatul, a fost forţată să-l lipsească pe rege de putere şi să-l întemniţeze împreună cu toată familia regală. Forţa politică conducătoare a Adunării legislative au devenit gerondimii. Convenţia naţională s-a deschis la 21 septembrie 1792, iar peste o zi Franţa a fost proclamată Republică.La 2 iunie 1793 puterea gerodină este înlăturată şi se instaurează guvernarea iacobină. Unul din cele mai mari merite ale iacobinilor a vizat satisfacerea necesităţilor imperioase ale ţărănimii şi au lichidat sclavia în colonii. 57. Lovitura de stat a generalului Napoleon Bonaparte si Constitutia din 1799.Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul şi a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia şi-a consolidat puterea şi au fost salvate cuceririle revoluţiei franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franţei. Prin măsurile luate, corupţia şi nesiguranţa cetăţenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franţa a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învăţământului modern, religia reintrându-şi în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franţei a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo din anul 1800. El cucereşte Belgia (zone de la Rin şi Italia). Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obţinut supremaţia asupra Italiei. În 1802, Franţa a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perptuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franţa renunţă la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul razboaielor anterioare.58. Revolutia din februarie 1848 in Franta. Imperiul al II-lea. Constitutia din 1852.Revoluția franceză de la 1848, care a fost prima dintre revoluțiile europene de la 1848, a izbucnit în Franța, la 22 februarie 1848. Era cea de a doua revoluție franceză din secolul al XIX-lea, după cea din iulie 1830.Această revoluție s-a declanșat în februarie 1848 la Paris, datorită exceselor exercitate de „monarhia din iulie”. La 25 februarie a fost proclamată republica și s-a format un guvern provizoriu, în care intrau printre alți reprezentanți ai

revoluției:poetul Alphonse de Lamartinesocialistul Louis Blancmuncitorul AlbertA fost aleasă o adunare constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă aparținea guvernului provizoriu, iar puterea legislativă, adunării naționale. Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile cetățenești. Atunci când adunarea națională a hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu.Al Doilea Imperiu Francez (franceză Le Second Empire français), sau Al doilea Imperiu, a fost regimul bonapartist imperial al lui Napoléon al III-lea, ființând din 1852 până în 1870, între a doua Republică și a treia Republică Franceză. Deși Președinte al francezilor, Louis-Napoléon Bonaparte nu se bucura de sprijinul adunării parlamentare conservatoare, motiv pentru care organizează lovitura de stat din 2 decembrie 1851 care îi permite să impună o nouă constituție și să proclame Imperiul Francez, zis și al doilea pentru a-l distinge de Imperiul Francez al unchiului său, Napoléon I. Prima jumătate a acestui al doilea Imperiu este cunoscută în istorie ca 'Imperiul autoritar', în vreme ce a doua este numită 'Imperiul liberal'. Războiul franco-prusac din 1870, prost gestionat de partea franceză, duce la o înfrângere militară în fața Germaniei lui Bismarck și la sfârșitul celui de-al doilea Imperiu francez.Constituţia franceză din 14 ianuarie 1852, instituită de Napoléon al III-lea era în linii mari inspirată de cea din anul revoluţionar VIII (9 noiembrie 1799). Dreptul de vot universal pentru bărbaţi este reinstaurat, însă puterea executivă este concentrată în mâinile şefului statului. Acesta poate numi membrii Consiliului de stat, a cărui responsabilitate era să pregătească legile, şi membrii Senatului, un corp indisolubil şi parte integrantă a Imperiului. Corpul legislativ, camera inferioară a parlamentului, era ales pe baza dreptului de vot universal pentru alegătorii de sex masculin, dar nu avea drept de iniţiativă legislativă, puterii executive revenindu-i şi această atribuţiune. Legile trebuiau însă a fi votate de parlament. Această schimbare politică avu în scurt timp aceleaşi consecinţe ca şi proclamarea primului Imperiu.Printr-un referendum organizat pe 21 noiembrie 1852, aceste modificări sunt aprobate de o largă majoritate, 7.824.000 alegători votând pentru şi doar 253.000 împotrivă, deşi o importantă minoritate , numărând două milioane de votanţi, a preferat să se abţină. Demnitatea imperială este restabilită în favoarea lui Louis-Napoléon Bonaparte, numit de la această dată Împăratul Napoléon al III-lea.59. Revolutia din 18 martie 1871 si proclamarea Comunei din Paris.Comuna din Paris (în franceză La Commune de Paris, pronunțat API: /la kɔmyn də paʁi/) a fost un guvern care a condus Parisul începând cu 28 martie și până la 28 mai 1871. El a existat înaintea rupturii dintre anarhiști și marxiști, și ambele grupuri o consideră prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluției Industriale. Discuțiile privind politicile și urmările Comunei au contribuit la ruptura dintre cele două curente politice.Comuna din Paris a acționat doar ca autoritate locală, exercitând puterea în Paris timp de două luni în primăvara lui 1871. Condițiile în care s-a format, decretele sale controversate și sfârșitul violent au făcut, însă, din ea unul dintre cele mai importante episoade politice ale vremii.Încă din primele zile care au urmat după proclamarea Comunei din Paris, Marx culege şi studiază cu atenţie toate ştirile referitoare la activitatea ei: materiale din ziare franceze, engleze şi germane, informaţii cuprinse în scrisori sosite din Paris ş.a.m.d. La 18 aprilie 1871, în cadrul şedintei Consiliului General, Marx a propus să se trimită o Adresă către toţi membrii Internaţionalei în legătură cu „tendinţa generală a luptei“ din Franţa. Consiliul General l-a însărcinat pe Marx cu pregătirea acestei Adrese. Marx a început după 18 aprilie şi a continuat toată luna mai să lucreze la această Adresă; el a scris prima şi a doua ciornă ale „Războiului civil din Franţa“, care reprezintă variante pregătitoare ale acestei lucrări (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 521-641), după care a trecut la întocmirea textului definitiv al Adresei. La 30 mai 1871, două zile după ce ultima baricadă din Paris a căzut, Consiliul General a aprobat în unanimitate textul finit al „Războiului civil din Franţa“ citit de Marx.60. Sistemul de drept in Franta si dezvoltarea lui in sec XIX-XX.Dreptul de proprietate. Codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept ca originea oricăror libertăţi individuale. Codul consacră concepţia romană clasică asupra proprietăţii: proprietatea este dreptul de a uza, folosi şi dispune de un lucru în mod absolut, exclusiv şi perpetuu. În primul rând, Codul civil împarte bunurile (averea) în bunuri imobile şi bunuri mobile, determinând strict ambele categorii de bunuri.Alături de aceste reguli Codul civil preia o regulă din "Declaraţia despre drepturile omului şi cetăţeanului" şi anume că "nimeni nu poate fi impus de a se dezice de proprietatea sa, dacă aceasta nu se face pentru folosul obştii şi nu se răsplăteşte drept şi preliminar".Relaţiile de proprietate sunt foarte amănunţit reglementate de Codul civil, mai ales în ceea ce priveşte proprietatea asupra bunurilor imobile, care, în principiu, sunt cele mai valoroase, în schimb, în privinţa bunurilor mobile vedem o mai mare libertate în modul de a obţine şi de a poseda aşa bunuri, ele mai uşor trec de la un proprietar la altul, spre deosebire de bunurile imobile.

Dreptul familiei şi succesoral. Codul civil francez în reglementările sale cu privire la familie se bazează pe principiul hegemoniei bărbatului asupra soţiei şi asupra averii ei. Bărbatul este capul familiei şi deţine în mîinile sale toată averea familiei. Familia se constituie prin căsătorie, considerată o instituţie civilă. Bărbatul pînă la 18 ani, iar femeia pînă la 15 ani nu puteau încheia căsătorie, dar şi după această virstă, pînă la 25 de ani pentru bărbat şi 20 de ani pentru femeie nu se permitea încheierea căsătoriei fără acordul părinţilor. Codul prevede imposibilitatea căsătoriei dacă: existenţă o căsătorie anterioară valabilă, termenul de văduvie, rudenia de sânge sau prin alianţă, interdicţia de căsătorie între soţul adulter şi complicele său şi între cei care au divorţat.Despre egalitate între soţi nu putem vorbi. Soţia era obligată să locuiască împreună cu soţul său şi să-l urmeze, dacă acesta îşi schimba locul de trai. (art. 214). Ea nu putea înstrăina sau dobîndi avere şi să ia cuvîntul în judecată fără permisiunea soţului. Dar această ultimă interdicţie putea fi înlăturată de judecată. Unicul act pe care soţia îl putea săvîrşi era întocmirea testamentului.Căsătoria se poate desface prin moartea unuia din soţi, prin nulitatea acesteia declarată de o instanţă judecătorească sau prin divorţ.Laic în structura sa, Codul civil a prevăzut pentru catolici (a căror religie interzice divorţul) aşa-zisa separaţie de corp (art. 306-311).Divorţul era admis numai în cazuri strict determinate: infidelitatea conjugală a unuia dintre soţi; insulte grave; condamnarea unui dintre soţi la o pedeapsă penală pentru o infracţiune. În afară de motivele menţionate la început, în cod s-a păstrat posibilitatea de divorţ prin acordul comun al soţilor, introdus în timpul revoluţiei, cu toate că în acest caz există o procedură complicată. Dar această modalitate de divorţ a fost abrogată în 1815.Codul nu apără copii din afara căsătoriei. Numai în cazul dacă tata şi mama copilului din afara căsătoriei se căsătoresc ulterior, el va avea aceleaşi drepturi ca şi un copil din căsătorie, dacă a fost recunoscut în mod legal pînă la căsătorie sau în actul de căsătorie. Tata poate recunoaşte copilul din afara căsătoriei, dar nu poate fi obligat la aceasta: "stabilirea paternităţii este interzisă" (art. 340). În schimb, stabilirea maternităţii era permisă (adică declararea de către judecată a unei femei ca mamă a copilului) (art. 341).Copiii sunt obligaţi să se supună părinţilor şi se află sub puterea tatălui pînă la majorat, neputînd pînă atunci părăsi casa părintească. Dacă tata este nemulţămit de purtarea copilului său în mod întemeiat, el poate cere de la tribunal un ordin de arest pentru întemniţarea copilului pe un termen de pînă la o lună, dacă copilul n-a împlinit 16 ani sau pe un termen de pînă la 6 luni, dacă copilul a împlinit 16 ani.Dreptul succesoral (pînă la revoluţia din 1789) cu toate încercările de unificare a celor două sisteme, succesiunea a rămas reglementată în mod diferit în diferite părţi ale Franţei.În domeniul moştenirii testamentare codul a lărgit drepturile moştenitorilor in comparaţie cu legislaţia din timpul revoluţiei. Dacă testatorul avea un copil, el putea să dispună prin testament de 1/2 din avere, dacă avea doi copii —de 1/4 din avere. Dacă testatorul nu a lăsat urmaşi, dar are ascendenţi pe o singură linie (maternă şi paternă), el poate dispune 3/4 din avere, dacă are pe ambele linii de 1/2 din avere. Drepturile moştenitorilor legali se recunoşteau de cod plnă la un grad foarte îndepărtat: plnă la gradul 12 inclusiv. Abia în 1912 cercul moştenitorilor legali a fost limitat pînă la gradul 6 de rudenie.Copiii din afara căsătoriei, recunoscuţi de tata, au drept de moştenire limitat: lor le revine 1/3 din cota copilului din căsătorie şi ei nu moştenesc nici după rudele pe linia dreaptă, nici după rudele colaterale.În domeniul moştenirii prevederile codului au rămas nemodificate, cu unele excepţii (de exemplu, cu privire la dreptul de moştenire a copiilor din afara căsătoriei), ceea ce ne demonstrează profunzimea şi progresivitatea reglementărilor codului în această materie.Dreptul penal. Dreptul penal francez îşi are propria istorie a evoluţiei. Fiind formulate pentru prima dată principiul prezumţiei nevinovăţiei, egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii — principii ce sunt şi astăzi importante, fiind consolidate de „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789”, acest act servind ca bază a evoluţiei atît a dreptului penal francez, cît şi a celui european.Declaraţia Drepturile omului şi cetăţeanului din 1789 consolidează principiile de bază ale dreptului penal:1. Interzicerea de către legislator a faptelor ce prezintă pericol pentru societate, (art. 5: legea este în drept să interzică doar acţiunile ce prezintă pericol pentru societate").2. Imposibilitatea atragerii la răspundere în afara legii (art. 7: "nimeni nu poate fi învinuit, reţinut sau arestat decît în baza legii şi în formele prevăzute de ea.")3. Sancţiunea este prevăzută numai de lege.4. Umanismul sancţiunii penale (art.8 — "legea urmează să stabilească pedepse indiscutabile necesare.")5. Principiul neretroactivităţii legii (art.8 — "persoana poate fi atrasă la răspundere şi sancţionată pînă la momentul săvîrşirii infracţiunii."Codul penal din 1791 conţinea o structură simplă, fiind compus din 125 articole structurate In două părţi. Prima parte "despre persoane" reglementa în detaliu sancţiunile, ce au fost permise in Franţa In corespundere cu principiul "nulla poena sine lege". Codul a anulat mutilarea şi a limitat aplicarea pedepsei capitale. Partea a doua "despre crime şi pedepse" enumera acţiunile, care se considerau a fi infracţiuni, rezultînd din principiul "nullum crimen sine poena legali". Au fost excluse infracţiunile contra religiei. Totodată sancţiunile se aplicau în dependenţă de infracţiunile comise.

Fiind adoptat în condiţiile revoluţiei Codul penal a Franţei din 1791 s-a dovedit a fi de scurtă durată, în anul 1810 se adoptă un nou Cod penal.Ca structură Codul penal din anul 1810 se identifică cu structura Codului penal din 1791. Codul era compus din patru cărţi. Cartea I —a şi II —a erau dedicate problemelor generale de drept penal: pedepse, tipurile de pedepse, răspunderea penală. Ele formau partea generală a Codului penal, expunînd concepţiile de bază şi principiile dreptului penal.În Cod se menţionează despre răspunderea participanţilor la infracţiune şi anume: persoanele care au comis infracţiuni în stare de afect sau fiind constrînse spre a le comite erau absolvite de răspundere. A aplica o pedeapsă mai blînda se permitea numai în cazul prevăzut de lege.Infracţiunile contra intereselor publice erau după importanţă situate pe locul întîi, fiind sancţionate în majoritatea cazurilor cu pedeapsa capitală şi erau clasificate în trei grupe. Primul grup îl forma infracţiunile contra statului. Aceste infracţiuni , de asemenea erau pedepsite cu pedeapsa capitală sau cu pedepsele cele mai aspre. Al doilea grup îl formau infracţiunile contra Constituţiei (atentate la exercitarea liberă a dreptului electoral, infracţiuni comise de funcţionari), ele fiind pedepsite cu sancţiuni de intimidare. Al treilea grup îl formau infracţiunile şi delictele contra lumii private: fals de acte, confecţionarea monedelor false, luarea de mită, depăşirea împuternicirilor de serviciu.Codul Penal din 1810 a avut o influenţă deosebită asupra codificării şi dezvoltării dreptului penal în Europa în sec. XIX, datorită noilor principii ale doctrinei penale, noii clasificări al infracţiunilor şi sistematizării pedepselor, în special, Codul Penal corespundea ideii egalităţii tuturor în faţa legii şi individualizăriiPrivitor la pedepse Codul Penal din 1810 înregistra un regres în comparaţie cu Codul penal din 1781. Sancţiunile puteau fi divizate în 2 categorii: principale şi complementare (suplimentare). Condamnarea pe viaţă la munci silnice, pedeapsa capitală, îmbinată cu tăierea anticipată a mîinii, deportarea în colonii, degradarea civilă - erau considerate pedepse principale. Amenda, privarea temporară de unele drepturi politice, civile, familiale, privaţiunea de libertate erau considerate sancţiuni suplimentare. Pedeapsa capitală se executa prin decapitare (ghilotina).Deportarea era considerată cea mai grea pedeapsă. Locul deportării erau teritoriile ne-continentale ale imperiului francez (Madagascar, Noua Caledonie) teritorii cu o climă nefavorabilă şi rar cine rezista mai mult de 10 ani. Deportarea se aplica pe viaţă, evadarea şi întoarcerea samovolnică se aplica ca sancţiune catorga.În 1809 a fost adoptat Codul de procedură penală. El a introdus în Franţa procesul mixt format din două etape: Cercetarea cazului şi judecarea cauzei penale. Cercetarea cazului era efectuată de judecători speciali, cu atribuţii vaste. Judecătorul era abilitat să elibereze o ordonanţă de prezentare a inculpatului la investigaţie, de prezentare forţată sau arest. El efectua interogarea inculpatului, martorilor, efectua cercetarea la locul infracţiunii, precum şi alte acţiuni de cercetare. Partea finală a procesului o constituia judecarea cauzei penale. Procesul se baza pe principiile publicităţii şi contradictorialităţii. Codul de procedură penală prevedea delimitarea cercetării de învinuire. Acuzarea era susţinută în instanţă de procuror. Apărarea era asigurată de avocat, care putea răspunde la replicile procurorului.Sub influenţa sistemului judiciar englez, legislatorul francez a instituit judecata cu juraţi şi se pronunţa referitor la vinovăţia persoanei, anunţînd sentinţa prin simpla majoritate. Conform Codului de procedură penală, judecătorul ce prezida procesul avea posibilitatea de a influenţa juraţii. El se adresa juraţilor printr-o cuvîntare, în care făcea rezumatul cauzei, se formulau întrebările la care juraţii trebuiau să răspundă. Această adresare, uneori se transforma în cuvîntare de acuzare, de aceea în anul 1881 a fost anulată.Pe parcursul sec. XIX de normele Codului Penal şi Codului de procedură penală s-au folosit guvernele ce s-au succedat la putere, în scopul menţinerii ordinei publice. Legislaţia procesual-penală franceză din sec. XX a suferit schimbări esenţiale, în 1958 unde s-a adoptat un nou cod de procedură penală.61. Codul civil Napoleonian din 1804.Codul porneşte de la împărţirea dreptului privat în: drept civil şi drept comercial. Ultimul reglementează relaţiile dintre comercianţi (negustori), contractele comerciale speciale, chiar dacă una din părţile acestor contracte nu are calitatea de comerciant. Dreptul comercial nu este reglementat de codul civil, ci de un cod aparte —Codul comercial.Aşa dar, Codul civil cuprinde numai raporturile juridice dintre persoane, în sens restrîns, adică numai acele raporturi care nu sînt comerciale. Codul civil francez este compus din introducere (despre publicarea, intrarea în vigoare şi acţiunea legilor) şi trei cărţi. a. Cartea întîi este dedicată persoanelor. Aici găsim reglementările generale cu privire la capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice, actele de stare civilă, căsătoria, divorţul, relaţiile dintre părinţi şi copii, în cod nu găsim reguli generale cu privire la persoanele juridice.b. Cartea a doua conţine prevederi despre avere şi diferite modificări a proprietăţii.c. Cartea a treia ocupă un volum deosebit, 2/3 din cod, şi reglementează modurile de obţinere a proprietăţii: moştenirea testamentară şi legală; contractele (aici se expun şi relaţiile patrimoniale dintre soţi, relaţii ce decurg din contractul matrimonial); obligaţiile extracontractuale ( de exemplu, cele rezultate din delicte şi quasidelicte).Codul este scris într-o limbă clară şi simplă. Prin formulări concise, ce nu permit o dublă interpretare, codul consolidează relaţiile noi apărute: proprietatea privată nelimitată şi libertatea contractuală. Total codul conţine 2281 de articole.Codul civil francez deosebeşte trei situaţii: capacitatea de exerciţiu deplină; capacitatea de exerciţiu restrînsă; incapacitatea.

Capacitatea deplină de exerciţiu, conform Codului civil, persoanele o dobîndese de la vlrsta de 21 ani. Începlnd cu această vîrstă, persoanele pot încheia acte juridice personal.Capacitatea de exerciţiu restrînsă, conform Codului civil francez, se dobîndeşte de la vîrsta de 18 ani (cu unele excepţii), între 18 şi 21 ani persoana poate încheia acte juridice, dar numai cu consimţămîntul părinţilor sau tutorelui.Incapabilii sunt de două categorii:minorii pînă la 18 ani şi cei declaraţi astfelde instanţa de judecată ca urmare a unor boli psihice. Aceste persoane pot încheia acte juridice, numai prin reprezentant (tutore, curator).Deci, după cum vedem, Codul civil francez reglementează detaliat statutul juridic general al persoanelor pe tot parcursul vieţii, apărînd cu stricteţe drepturile civile ale persoanelor fizice, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea — excepţia.62. Organizarea statala in Germania pana la unificare.Acest imperiu, având o experienţă mai mult nominală, fiind marcat din temelii de războaiele napoleoniene, în timpul cărora, la 12 iunie 1806, este substituit printr-o aşa-zisă Confederaţie a Rinului, formată din 16 State Germane sub protectoratul lui Napoleon I. La 6 august 1906, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană îşi încetează în mod oficial existenţa, iar Francisc II, ultimul rege, este obligat de împăratul francez să renunţe la coroana imperială, rămânând doar monarh al Austriei, sub numele de Francisc I.Epoca războaielor napoleoniene este marcată de o serie de reforme burgheze. După înfrângerea Prusiei în războiul cu Franţa din 1807, Prusia cedează 1/2 din teritoriile sale, fiind obligată să achite o importantă contribuţie şi promovând un set de reforme cu caracter burghez. Cea mai importantă reformă s-a produs în 1807 - anularea dependenţei personale a ţăranilor şi introducerea vânzării-cumpărării libere a pământului, în 1811 a fost adoptat Decretul cu privire la răscumpărarea "plăţilor şi a prestaţiilor ţăranilor" şi a boierescului, care nu a fost anulat în 1807. Ţăranii nu mai erau şerbi, dar pretutindeni erau obligaţi să plătească mari prestaţii în bani moşierilor. Ţăranii au primit dreptul să se elibereze de prestaţii prin răscumpărare. Condiţiile erau extrem de dificile, ţăranul trebuind să plătească moşierului dintr-o dată o sumă de 25 ori mai mare decât toate plăţile anuale luate la un loc. Nobilimea a primit dreptul de a se ocupa cu activitatea antreprenorială.Transformările în economie s-au produs concomitent cu modificările mecanismului de stat: introducerea ministerelor, divizarea teritorială în provincii etc. A fost reorganizată şi armata: în instituţiile militare au fost admise şi persoane fără viţă nobilă, în 1814 în Prusia a fost introdus serviciul militar general obligatoriu.După înfrângerea imperiului lui Napoleon (1814-1815) la Viena s-a convocat congresul statelor europene, învingătorii divizau harta Europei după bunul lor plac. Germania, după acest congres, nu mai era atât de fărâmiţată, în baza Actului unional din 1815, adoptat de congresul de la Viena de către statele învingătoare, în locul celor peste 200 state mici a fost creată Uniunea germană compusă, în afară de Austria şi Prusia, încă din 35 de monarhii suverane (mai apoi - 32) regate, knezate şi 4 oraşe libere, între ele nu existau nici puternice - relaţii economice, nici un spaţiu legislativ comun, nici finanţe comune şi nici serviciu diplomatic pentru a influenţa în chestiuni internaţionale.Hotărârea Seimului (care era format din reprezentanţii guvernelor care constituiau Uniunea Germană) cerea acordul unanim al tuturor membrilor, ceea ce paraliza activitatea lui. Şi, totuşi, cel mai puternic stat din Nordul Germaniei era regatul Prusia, revenindu-i regiunea Renană şi Vestvalia - provincii cu o economie dezvoltată, unde s-au conservat unele rânduieli burgheze introduse de Napoleon.Actul unional din 1815 indica nu numai forma relaţiilor între statele germane, ci şi viitorul organizării statale a acestor state în baza constituţiilor elaborate de păturile reprezentative.În majoritatea statelor germane domina monarhia absolută, însă, în timpul acesta, sub influenţa Revoluţiei burgheze-franceze în Germania apare o tendinţă de stabilire a organizării statale constituţionale.63. Primele consitutii ale statelor germane.Statul german începându-și existența sub formă de imperiu, poporul german a fost la început organizat în principate de sine stătătoare - în urma Păcii Westfalice din 1648 -, care mai târziu s-au reunit în jurul Prusiei pentru a forma în final Republica Federală Germania. Prima formă de constituție pe care au avut-o statele germane a fost elaborată după modelul Cartei Constituționale franceze în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.Un alt moment constituțional important este dat de constituția de la Weimar, adoptată în urma primului război mondial, pentru a reglementa Republica de la Weimar, cu denumirea oficială de Deutsches Reich.Actuala constituție a Germaniei a fost adoptată în 1949 când, după al doilea război mondial, Aliații au propus celor 11 Landuri să creeze o republică federală a statelor germane de vest. Acestea au acceptat propunerea numai ca soluție termporară, până la unificarea tuturor Landurilor. De aceea constituția adoptată atunci nu a purtat numele de Verfassung (constituție), ci Grundgesetz (lege fundamentală), pentru a sublinia caracterul ei provizoriu.Republica Federală Germania, la care în 1990 a aderat și RDG-ul de până atunci, și-a păstrat legea fundamentală drept constituție pentru că aceasta își dovedise eficiența de-a lungul unei jumătăți de secol de la adoptare. Totuși în decursul vremii starea de fapt a impus unele modificări.64. Influenta revolutiei din 1848 asupra constitutionalitatii in Germania.Începând cu 6 martie, se organizau numeroase reuniuni ale tinerilor, studenţilor, muncitorilor, meşteşugarilor, micilor negustori din Berlin. Aceştia cereau egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertăţi politice, convocarea parlamentului german, amnistia deţinuţilor politici. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea, susţinut de comandamentul

militar prusac, refuză să îndeplinească cerinţele poporului. Ca urmare, la 13 martie s-au produs ciocniri cu armata. Un demonstrant a fost omorât, iar mai mulţi au fost răniţi. În zilele următoare au continuat confruntările cu armata. La 16 martie berlinezii au aflat despre revoluţia din Austria şi căderea lui Metternich. Poporul se pregătea pentru acţiuni hotărâte. Spre dimineaţa zilei de 19 martie devenise clar că oştirile n-au sorţi de izbândă. Atunci regele a publicat un manifest, şi a ordonat armatei să părăsească oraşul, dacă insurgenţii vor pleca de pe baricade. Totodată, a fost emis decretul despre înarmarea detaşamentelor de burghezi. La 22 martie regele a fost nevoit să publice proiectul unei legi ce prevedea libertatea persoanei, a adunărilor, responsabilitatea miniştrilor în faţa Landtag-ului, curtea cu juraţi, inamovibilitatea judecătorilor, desfiinţarea poliţiei şi a jurisdicţiei moşierilor. Ca răspuns, la mitingul de la 23 martie, muncitorii Berlinului au cerut; sufragiul universal, desfiinţarea Adunării stărilor sociale şi convocarea reprezentanţei populare. La 26 martie, muncitorii au organizat un alt miting, la care au formulat noi cerinţe: majorarea salariului şi micşorarea zilei de muncă până la 10 ore. Regele a conştientizat necesitatea de a încheia un compromis cu liberalii. La 29 martie el a format un nou guvern, în frunte cu liderul liberalilor. Problema centrală a revoluţiei era unificarea Germaniei. Cu scopul realizării acestui deziderat, a fost convocată, la 31 martie, Adunarea Reprezentanţilor Statelor Germane, numită Preparlament. Majoritatea deputaţilor acestei adunări au respins propunerea unei grupări radicale de a proclama Germania republică şi au hotărât, în urma unui acord cu monarhii germani şi cu seimul unional, să aleagă Adunarea Constituantă a Germaniei. Revoluţia de la 1848 din Germania s-a îmbinat cu lupta pentru eliberarea naţională a popoarelor asuprite. Ştirea despre revoluţia din februarie din Franţa şi răscoala din Berlin au activizat într-o mare măsură procesele revoluţionare din Silezia şi Poznan, care au avut un larg ecou în Europa în decursul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea. In primăvara anului 1848 au avut loc alegerile în parlamentul care şi-a deschis lucrările la 18 mai în Frankfurt pe Main. Majoritatea parlamentară o alcătuiau liberalii şi intelectualitatea burgheză. Din 831 de parlamentari numai unul era meşteşugar, iar 4 erau ţărani. În parlament au fost aleşi numai 85 de nobili, dar ei aveau o mare influenţă asupra altor categorii. Un segment important al parlamentarilor reprezenta Prusia - cel mai reacţionar stat german. În organul legislativ activa o grupare însemnată (150 de membri) ce milita pentru republica federală germană. Totuşi, parlamentul admitea păstrarea orânduirii monarhice într-un şir de state. Parlamentul din Frankfurt pe Main trebuia să proclame unificarea şi suveranitatea poporului german, să adopte constituţia şi să formeze guvernul întregii Germanii. Însă prin acţiunile sale acesta a demonstrat că se teme mai mult de masele populare decât de comploturile contrarevoluţionare. Astfel, n-a susţinut lupta voluntarilor din Main, Ulm, Friedberg împotriva oştirilor prusace. În acelaşi timp, parlamentul a luat o poziţie reacţionară faţă de mişcările naţionale din Germania şi Austria. Democraţii revoluţionari cereau restabilirea Poloniei şi independenţa popoarelor slave şi a italienilor din Austria. Liberalii tindeau să menţină în componenţa Germaniei toate teritoriile locuite de alte naţionalităţi. Parlamentul a aprobat astfel represaliile guvernului prusac împotriva polonezilor din Poznan; el a salutat înăbuşirea răscoalei din Praga de către Windischgraetz şi acţiunile sângeroase ale lui Radetzky în Italia. Astfel, parlamentul din Frankfurt a trădat interesele revoluţiei din Schleswig şi Holstein. Numai în toamna anului 1848, când forţele restauratoare au învins în centrele principale ale revoluţiei—Paris, Berlin şi Viena, parlamentul a iniţiat discuţii pe marginea constituţiei, care trebuia să rezolve chestiunea unităţii Germaniei. Acest document, adoptat la 28 martie 1848, recunoştea egalitatea tuturor locuitorilor Germaniei, indiferent de apartenenţa lor la un anumit stat german, desfiinţa păturile sociale şi toate titlurile nobiliare, introducea serviciul militar obligatoriu pentru toţi cetăţenii, proclama inalienabilitatea personalităţii şi a locuinţei, anula pedeapsa cu moartea în timp de pace, pedepsele corporale, decreta libertatea presei şi a adunărilor.65. Constitutia Imperiului German din 1849.66. Constitutia Prusiei din 1850.67. Constitutia si organizarea statala a Imperiului German 1871.68. Dreptul in Germania. Sistemul si continutul Codului civil german.Dreptul German în perioada 1640-1870.Dreptul penal. Prima încercare de a elabora un Cod penal al statele germane din a fost făcută în sec. XVIII în Statul Prusac, prin aplicarea a 2 coduri penale:1. Criminal - Ordnung vor die Chur - und - Neumarc, din 7 iulie 1717.2. Verbessertes Lancrecht des Konigreichs Preussen, din anul 1721.Anul 1751 este marcant pentru legislaţia penală bavară, deoarece în acest an a fost publicat Codul penal, cunoscut cu denumirea de „Codex juris bavarici criminalis", iar în anul 1768, în Austria intră în vigoare Constituţia criminalis Theresiana.O dată cu apariţia acestor coduri, sunt derogate vechile izvoare de drept penal, ca: dreptul canonic şi dreptul roman, Codul penal al lui Carol al V-lea, legile locale, aşa-numita practică judiciară, precedentul judiciar şi doctrina.Dar, după conţinut, aceste noi coduri au aceleaşi neajunsuri: baza lor constituind-o acelaşi drept german vechi, îndeosebi, Codul penal al lui Carol al V-lea. Prevederile acestor culegeri de legi nu corespundeau cerinţelor societăţii respective, de aceea ele au fost înlocuite cu Codul penal din 1 iulie 1851 din Prusia şi Codul penal din 27 mai 1852 din Austria.Codul penal al Prusiei din l iulie 1851.Pe 14 aprilie 1851 a fost publicat noul Cod penal, care a intrat în vigoare la l iulie al aceluiaşi an. Convenţional, codul este divizat în 3 părţi:

1. Partea I, cuprinde dispoziţii generale privind aplicarea sancţiunilor pentru săvârşirea infracţiunilor şi delictelor.2. Partea II, cuprinde dispoziţii speciale privind aplicarea sancţiunilor pentru săvârşirea infracţiunilor şi delictelor (Vergehen).3. Partea III, cuprinde dispoziţii privind aplicarea sancţiunilor pentru săvârşirea contravenţiilor (Uebertrelungen).Sistemul pedepselor se împart în 2 tipuri:1. Penale2. PoliţieneştiDin cadrul pedepselor penale fac parte: a) Pedeapsa cu moartea, prin tăierea capului, se aplica în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni:• Trădare de patrie (art. 61, 67, 68, 69);• Omor premeditat (art. 172);• Deteriorarea căilor ferate (art. 290) etc.b. Privaţiune de libertate, care este de 3 tipuri:1. Ţinerea într-un ospiciu (casă de nebuni) pe termen de la 2 ani la 20 de ani sau pe viaţă. Totodată, persoana care a comis infracţiunea este lipsită de unele drepturi, şi anume: dreptul de a se folosi de titluri de distincţie, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a ocupa posturi publice, dreptul de a-şi satisface serviciul militar.2. Deţinerea în cetăţi sau în alte instituţii asemănătoare (Einschliessung) pe o perioadă de 20 ani.3. Deţinerea în închisoare pe un termen de, cel mult, 5 ani.3. Amendă, cel puţin, 1 taler.4. Confiscarea averii. Se supun confiscării numai lucrurile personale, nu toată averea (art. 19).5. Aflarea sub supravegherea poliţiei pe un termen de la l an la 10 ani. Pedepsele poliţieneşti pot fi aplicate sub formă de:• Arest, pe un termen de, cel puţin, 1 zi, dar nu mai mult de 6 săptămâni (art.334);• Amendă: de la 10 monede la 50 de taleri (art. 335);• Confiscarea parţială a averii (art. 333).Deşi, în unele cazuri fapta include trăsăturile unei infracţiuni, ea nu poate fi considerată infracţiune, având în vedere motivul care se află la baza acestei fapte, scopul urmărit de cel care săvârşeşte şi de alte împrejurări, şi anume:- când fapta este săvârşită de un bolnav ce suferă de deficienţe mintale;- sub ameninţare;- legitima apărare;- extrema necesitate;- când fapta este săvârşită de un minor.Sistemul judecătoresc în temeiul legii din 2 ianuarie 1849, instanţele judecătoreşti sunt:1. Judecătoriile de circumscripţie şi orăşeneşti;2. Curtea de Apel;3. Curtea Supremă de Justiţie.Judecătoria de circumscripţie. Se instituie pentru localităţile cu un număr de locuitori de la 40 la 70 şi, cel mult, până la 50 mii. Este condusă de un director şi 6 membri(consultanţi şi asistenţi), în localităţile cu o populaţie de la 50 mii şi mai mult, în afară de judecătoria orăşenească, se înfiinţează judecătoria specializată .Curtea de Apel. Judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de judecătoriile de circumscripţie şi orăşeneşti şi supraveghează activitatea acestora.Curtea Supremă de Justiţie include:• Curtea de Casaţie;• Curtea Supremă Secretă, cu sediul în or. Berlin.Preşedintele şi consilierii Curţii Supreme de Justiţie şi ai Curţii de Apel, directorii şi consilierii judecătoriilor de circumscripţie şi orăşeneşti sunt numiţi de rege; iar asistenţii, avocaţii (Rechlsanwalte), notarii - de către Ministrul Justiţiei.Codul penal al Austriei din 27 mai 1852. Codul penal are următoarea structură:1. Dispoziţii despre infracţiuni şi sancţiuni penale.2. Pedepse aplicate în cazul săvârşirii delictelor (Vergehen) şi contravenţiilor (Uebertretungen).În Codul penal infracţiunea este definită ca faptă ce atentează la drepturile cetăţenilor şi ale statului, care prezintă pericol social şi este pedepsită penal.Delictele şi contravenţiile sunt fapte mai puţin periculoase din punct de vedere social decât infracţiunile.Una şi aceiaşi faptă poate fi calificată diferit în funcţie de circumstanţele şi împrejurările săvârşirii ei.Sistemul de pedepse. În cazul infracţiunilor penale se aplică 2 tipuri de pedepse:a) Pedeapsa cu moartea, prin spânzurare, este aplicată în cazul săvârşirii infracţiunilor de: trădare de patrie, atentatul la viaţa, sănătatea, libertatea şi drepturile regelui, omor premeditat (art. 136), chemări la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a formei de guvernământ etc.b) Deţinerea în închisoare, deţinere care este de 2 tipuri:

1. Pe viaţă, în cazul săvârşirii infracţiunilor de: deteriorare a proprietăţii străine, tentativă de omor, jaf etc.2. Pe un anumit interval de timp:a. de la 10 la 20 de ani pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:- instigarea şi participarea la acţiuni revoltătoare;- răpirea de oameni;- pentru falsificarea şi răspândirea hârtiilor devaloare etc. b. de la 5 la 10 ani în cazul infracţiunii de:- tentativă de falsificare a hârtiilor de valoare şi participarea la răspândirea lor;- falsificarea banilor etc. c. pe un termen de la l la 5 ani, pedeapsă prevăzută în aproximativ 50 de paragrafe; d. Deţinerea în închisoare de la 6 luni la l an.Instituţiile penitenciare după regimul de deţinere sunt de 2 tipuri:• închisori cu regim normat (Kerker).• închisori cu regim strict (Schwerer kerker).Instanţele judecătoreşti penale, se împart în 3 categorii:1. Judecătorii separate (Bezirksamter), au competenţa de a judeca faptele contravenţionale;2. Judecătorii colegiale de circumscripţie (Bezirksgerichte) şi Camerele penale (Gerichtshofe), care mai sunt numite Landes - Kreis - Comitals - Gerichte, judecă faptele de infracţiune şi delictele grave;3. Înaltele judecătorii teritoriale (Oberlandesgerichte);4. Curtea Supremă de Justiţie.Pe lângă Camerele penale activează procurorul, iar pe lângă înaltele judecătorii teritoriale - ober-procurorul, ambii subordonaţi Ministrului Justiţiei. Revocarea procurorului nu se permite.Persoana bănuită în săvârşirea unei infracţiuni grave, supuse pedepsei capitale sau deţinerii în închisoare pe termen de, cel puţin, 5 ani are dreptul obligatoriu, să i se numească un apărător.Dreptul German în perioada 1870-1914. Dreptul civil. Până la unificare, în Germania nu se putea vorbi de un sistem general de drept. Fiecare stat îşi avea propriile norme juridice, influenţate de dreptul german, de dreptul roman şi cel canonic, în statele din sud-vest era puternic resimţită influenţa Codului napoleonian.După unificarea Statului German, la ordinea de zi, apare problema unificării legislaţiei. Aceasta deoarece normele de drept ce erau aplicate în diferite state germane nu mai corespundeau realităţilor. Noile raporturi sociale necesitau noi norme de drept.În anul 1874 - a intrat în vigoare legea prin care se stabilea competenţa autorităţii imperiale în vederea elaborării legislaţiei unice, în acest scop, a fost numită o comisie a Bundesrathului care să elaboreze un proiect al de Cod civil pentru întreaga Germanie. Primul proiect a fost supus dezbaterilor publice, în mod vădit s-a observat intenţia autorilor proiectului de a menţine o serie de norme feudale, fapt ce a nemulţumit burghezia.În 1890 - o nouă comisie a fost desemnată pentru a elabora un al doilea proiect, lucrările ei durând cinci ani. Noul proiect a fost supus discuţiilor în Reichstag şi Bundesrat, aducându-i-se alte modificări, după care a fost aprobat pe 18 august 1896, intrând în vigoare în 1900. Astfel, după tergiversări de ani de zile, Germania a obţinut un Cod civil.Normele expuse în cod au un conţinut greoi, prolix (detailat). Spre deosebire de Codul civil francez, a cărui terminologie este precisă, codul german abundă într-o mulţime de noţiuni, susceptibile la interpretări şi trimiteri. El lasă o mare libertate de acţiune interpretării. Paragrafe lungi, greoi interpretate, terminologie specială, menţiunea trimiterilor de la un articol la altul, toate acestea sunt specifice dreptului civil german.Codul civil german cuprinde cinci părţi:1. Prima: este partea generală, ea se referă la normele şi principiile dreptului civil privitor la persoane (fizice şi juridice), contracte, termene, prescripţie, asigurarea şi exercitarea drepturilor.2. Partea a 2-a: este consacrată dreptului obligaţiilor. Ea tratează obligaţiile în general, raporturile survenite din obligaţii, obligaţiile născute din prejudicii etc.3. Partea 3-a: se referă la bunuri (posesiune, proprietate, ipotecă etc.).4. Partea 4-a: este consacrată dreptului familiei.5. Partea 5-a: se referă la succesiuni.O dată cu codul a fost promulgată „Legea cu privire la intrarea în vigoare a codului civil". Această lege ridică probleme de drept internaţional privat referitoare la cauzele ivite în străinătate, ce puteau fi soluţionate în Germania, precum şi cazurile în care legea germană poate fi folosită în raporturile juridice ale cetăţenilor germani în străinătate. Tot în această lege au fost prevăzute unele modificări ale legislaţiei imperiale în vigoare, în scopul ajustării lor la prevederile noului cod. Acest lucru fusese, de altfel, prevăzut şi în noul cod care enumără cazurile în care se aplică în continuare legile vechi sau legile statelor federale.Dreptul de proprietate. Definirea dreptului de proprietate, în codul civil german, este asemănătoare cu cea din Codul civil francez. Şi aici, este făcută distincţie între bunurile mobile şi imobile. Trecerea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, de la o persoană la alta se face numai dacă bunul imobiliar respectiv a fost trecut într-un registru de carte funduară; în acest registru sunt înscrise toate aspectele juridice care grevează bunul imobil. Cât priveşte bunurile

mobile, codul precizează numai acordul părţilor (art. 929).Dreptul familiei. Codul civil german se referă la instituţiile familiei în cartea a patra, articolele 1303 - 1708. Condiţiile încheierii căsătoriei:— Vârsta admisă pentru căsătorie: este de 21 de ani pentru bărbaţi şi 16 anipentru femei;După cum vedem, censul de vârstă este ceva mai ridicat decât în cazul Codului civil francez (comp.: pentru bărbaţi-18 ani, pentru femei - 15 ani). Aceasta nu are însă o importanţă deosebită, dacă avem în vedere că întreaga legislaţie burgheză privind familia, urmăreşte acordarea dispensei de vârstă (şi codul german nu face excepţie), în vederea trecerii fetei din puterea paternă în puterea maritală.— Acordul tatălui dacă nu au împlinit vârsta de 21 ani, în cazul copiilor legitimi, iar în situaţia existenţei copiilor legali, acordul mamei;— Faţă de alte coduri (ex. cel italian), codul german consacră căsătoria civilă şi dorinţa părţilor de a se căsători.Raporturile dintre soţi sunt bazate pe subordonarea soţiei soţului. El dirijează menajul, stabileşte domiciliul familiei, are obligaţia de a administra averea adusă în căsătorie de către soţie (art. 1363). Copiii rezultaţi din căsătorie se află sub tutela şi autoritatea părintească. Mama poate exercita această funcţie decât în cazul când tatăl este condamnat pentru o faptă infamă (josnică, nedemnă), ceea ce atrage după sine decăderea în drepturi, în situaţia dată, mama exercită acest drept asistată de un consilier. Codul civil german relevă un aspect al lipsei de capacitate de exerciţiu al femeii, practicat în societatea burgheză.Autoritatea părintească este foarte imensă. Codul permite tatălui - în virtutea dreptului de a educa copiii - aplicarea măsurilor de corecţie (art. 1631). Copiii sunt obligaţi potrivit legii să presteze muncă în gospodăria părinţilor atâta timp, cât sunt întreţinuţi de părinţi şi se află sub acoperământul lor.Cât priveşte divorţul, codul prevede următoarele cazuri:— dacă unul din soţi atentează la viaţa celuilalt;— părăsirea domiciliului;— adulterul - purtarea imorală;— dacă unul din ei suferă de o boală incurabilă;Codul reglementează restrictiv divorţul. Astfel, acţiunea de divorţ poate fi intentată numai după trecerea termenului de 6 luni de la ivirea motivului de divorţ, în felul acesta se urmărea ca, prin trecerea timpului să dea posibilitate soţilor de a se împăca.Dreptul succesoral. Ceea ce caracterizează Codul civil german în materia succesiunilor, este lipsa unei gradaţii succesorale, în cazul unui deces, dacă cel decedat nu are rude apropiate, sunt chemate la succesiune cele mai îndepărtate rude, chiar dacă persoana decedată nu le-a cunoscut. Această prevedere are drept scop menţinerea averii, cu orice preţ, în cadrul aceleiaşi familii. Există două tipuri de succesiune:1. Succesiunea legală, aşa cum este reglementată în cod, prevede ca succesori - în primul rând, pe copiii celui decedat, în lipsa acestora, sau dacă ei au decedat înaintea tatălui, dreptul la succesiune îl au rudele, succesorii de gradul 2 sau părinţii defunctului şi ascendenţii acestora. Copiii moştenesc averea în mod egal. Soţul supravieţuitor moşteneşte după lege astfel:• în rând cu rudele – 1/4 din moştenire;• cu succesorii de gradul 2 - 50% din moştenire;• dacă nu sunt rude de gradele l şi 2 sau părinţii defunctului - moştenirea trece în totalitate soţului supravieţuitor.2. Succesiunea testamentară nu obligă pe decedat să ţină seama de ordinea legală a succesiunii. El poate singur să-şi determine moştenitorii. Este adevărat că el nu poate dispune de întreaga avere; o cotă-parte anumită se stabileşte pentru soţul supravieţuitor şi părinţii decedatului.Dreptul penal. În 1871 a fost elaborat Codul penal imperial menţinându-se până la mijlocul sec. XX. Codul penal german oglindea, în conţinutul său, statul german - poliţienesc, cu sistemul de guvernare semi absolutist.Dacă am analiza prevederile codului, am putea spune că el ocroteşte proprietatea privată sub toate formele existente. Infracţiunile îndreptate contra statului sunt clasificate şi reprimate cu cele mai aspre pedepse, inclusiv cea capitală. Legislaţia penală avea drept scop pedepsirea oricărei tentative de a schimba autoritatea existentă, în acest context, între anii 1878-1890, au intrat în vigoare un şir de legi îndreptate împotriva socialiştilor şi anarhiştilor. Astfel, prin legea din 19 octombrie 1878, sunt interzise orice asociaţii, organizaţii şi întruniri cu caracter socialist pe o perioadă iniţială de 2,5 ani, ulterior termenul fiind prelungit. Prin legea din 1884 a fost interzisă purtarea unor substanţe explozibile, care puneau în pericol viaţa, sănătatea sau averea persoanelor. Pedeapsa era munca silnică pe viaţă sau moartea.69. Revolutiile din sec XVII-XVIII si rolul lor in formarea dreptului de tip nou.Constituirea dreptului contemporan este un proces istoric îndelungat care cuprinde câteva secole şi care s-a început în epoca timpurie medievală. El se dezvolta mai lin şi evoluţionist decât procesele respective din domeniul politicii s: a starului, unde deseori purtau o formă de cataclism.Rădăcinile istorico-culturale ale dreptului contemporan s-au constituit ;-baza recepţiei dreptului roman, a dreptului urban, dreptului comerţului internaţional şi au fost suficient de adânci şi puternice, însă sistemele de drept în epoca medievală nu erau atât de desăvârşite, iar multe norme blocau dezvoltare; democraţiei politice şi a antreprenoriatului

capitalist. Aceste particularităţi ale sistemelor de drept medievale, deosebindu-se şi prin lipsa unităţii interne, creau obstacole în calea modificării progresive a dreptului.Un rol important în reformarea dreptului vechi feudal pe o bază nouă revine revoluţiei din Anglia din secolul XVII şi revoluţiei franceze din secolul XVIII. Aceste revoluţii, mai ales cea franceză, au constituit un experiment serios a to: ce a rămas din suprastructură în dreptul medieval. Ca orice cataclism social-po-litic, aceste revoluţii au contribuit mai mult la distrugerea nedreaptă a construcţiei de drept, creată timp de secole, la prăbuşirea culturii juridice tradiţionale, la nihilismul în drept şi la voluntarism.Cum a demonstrat experienţa istorică a Franţei şi Marii Britanii, constituirea noului drept s-a produs nu numai în anii mişcărilor revoluţionare, ce din contra, în anii care se caracterizau printr-o stabilitate politică a spiritului conservator. într-o perspectivă istorică vastă revoluţiile, punând începutul reconstrucţiei, schimbărilor în domeniul economic şi al structurilor politico-statale, au contribuit, în consecinţă la schimbări esenţiale în domeniul dreptului, la constituirea a noii ordine de drept, determinând dezvoltarea rapidă a capitalismului.Limitele intervenţiilor revoluţionare din dreptul medieval, ritmul ineditului şi al reconstrucţiei sistemului de drept depindea mult de condiţiile istorice concrete ale diferitor state.Acolo unde conflictul dintre interesele întreprinzătorilor şi ale societăţii cu ansamblul de norme de drept feudal cunoştea forme tensionate, unde în lupta cu regulile arhaice feudale se implicau activ elementele plebeiene ale păturilor sociale, substituirea sistemului de drept medieval cu un drept nou (cum denotă exemplul Franţei) a avut loc mai rapid şi în forme mai radicale. Acolo unde revoluţia nu a contribuit direct la dominaţia politică a burgheziei care râvnea puterea pe o cale lungă şi prin multiple compromise cu proprietarii funciari mari (aici vom cita exemplul Marii Britanii), dreptul post-revoluţionar era pătruns de elementele sistemului de drept medieval şi conserva spiritul tradiţiei.Astfel, dreptul contemporan în statele occidentale (în primul rând Marea Britanic şi Franţa) s-a constituit şi s-a dezvoltat ca o continuare logică a sistemelor de drept apărute în epoca medievală (de exemplu, "dreptul comun" - "common law" şi a dreptului antic roman). Dreptul nou nu putea fi în esenţă altceva decât cel premergător, pentru că în dezvoltarea sa - dreptul a asimilat, păstrat şi folosit multe elemente constructive social-utile.Gradul preluării de către dreptul contemporan a diferitor elemente din dreptul epocilor precedente (de exemplu, dreptul roman, cutuma) a fost atât de sporit, că în esenţă, nicăieri sistemele de drept prerevoluţionare nu au dispărut fără urme. O mare parte au intrat într-o formă reînnoită în dreptul contemporan, s-au transformat în norme ale dreptului nou, căci dreptul medieval funcţiona într-o societate care cunoştea proprietatea privată, relaţiile de piaţă şi un nivel avansat al tehnicii juridice. Negarea dreptului medieval pe parcursul revoluţiilor din secolele XVII-XVIII şi în perioadele ulterioare s-a produs în mare parte fără acele norme de drept, care ignorau interesele proprietarilor şi care complicau evoluţia ulterioară şi reacordarea internă a sistemului de drept, veneau în contradicţie cu necesităţile economice şi politice ale capitalismului.Constituirea dreptului contemporan a presupus un mare progres în istoria societăţii. Acest proces avea loc nu numai pe calea negării şi lichidării institutelor de drept medieval în economie şi politică. Dreptul a devenit un mare potenţial creativ, contribuind la crearea unui teren mare pentru creşterea producţiei mărfurilor şi a comerţului, susţinerea iniţiativei proprii, satisfacerea ascendentă a necesităţilor calităţii în dezvoltare.La această treaptă nouă de dezvoltare dreptul a demonstrat un set de calităţi. Dreptul contemporan, spre deosebire de cel de până la revoluţie, care era dispersat, caracteristic perioadei particularismului în drept "pretutindeni apărea într-o formă integrată a sistemului de drept naţional. Anume capitalismul, desfiinţând stările şi grupurile sociale, diferite bariere vamale, comerciale, a contribuit nu doar la crearea statelor naţionale, ci şi a sistemelor naţionale de drept.În sistemele noi de drept apare acel nivel de dezvoltare, când statului îi revine rolul principal în crearea imaginei sistemului de drept. Sistemul de drept obţine o nouă calitate, o nouă modalitate de existenţă - sistemul legislativ şi sistemul de drept care practic a existat în epoca antică şi medievală, însă numai într-o stare incipientă.Sistemele naţionale de drept, spre deosebire de sistemele de drept fărâmiţate ale epocii medievale, beneficiază nu numai de o putere generală statală, dar şi de un conţinut nou.Sistemele contemporane de drept au contribuit la apariţia şi existenţa formelor inedite ale dreptului, care au provenit, în majoritatea cazurilor, nu în baza cutumei sau a practicii judiciare, ci în baza actelor legislative şi normative. Începutul dominant, într-un fel nucleul dreptului constituţional statal, public baza căruia s-a construit dreptul în orice societate.Dreptul contemporan s-a format sub influenţa constituirii capitalismului care avea nevoie de un sistem de drept adecvat, de un spaţiu de drept unic. Un loc important în cristalizarea sistemelor de drept contemporan revine legislaţiei. Condiţionat, istoria dezvoltării dreptului poate fi divizată în două mari epoci: cea antică şi medievală dreptul se dezvolta în general, nu în baza dispoziţiilor statului, ci din relaţiile reale existente şi recunoscute de societate.În epoca contemporană dreptul reflectă necesităţile interne ale societăţii şi modificările condiţiilor de viaţă. Însă, concomitent cu dezvoltarea şi începuturile constituţionale, legislaţia devine izvor de drept. Anume legislaţia, şi nu mijloacele regulatoare, devine trunchiul sistemului de drept, un factor creator al dreptului, imprimându-i unitatea, toate elementele acestui ansamblu de legi - care formează sistemul dreptului contemporan.În epoca antică şi medievală, chiar şi cele mai ample acte legislative (exemplu: Codificarea lui Iustinian etc.) niciodată nu exprimau o totalitate de norme generale, se deosebeau de normele cazuale. Normele de drept în epoca respectivă se

constituiau în baza obiceiurilor populare şi ale practicii judiciare. Doar în epoca contemporană, îndeosebi în secolul XX dreptul, păstrând valoarea civilizaţiei cuprinsă în expresia doctrinei "supremaţia legii" este exprimat prin prescripţiile organelor statale.Sistemele de drept, formate după revoluţiile burgheze şi dezvoltându-se în continuare concomitent cu principiul "dominaţia dreptului", "supremaţia legii", cuprind şi alte principii de bază.Dreptul contemporan, spre deosebire de cel medieval, se bazează pe principiile individualismului, reflectând descătuşarea personalităţii, eliberării stărilor feudale de legăturile corporative. Acestea şi-au găsit expresia în primele acte constituţionale şi legislative ale revoluţiei franceze (Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului etc.). în centrul sistemelor de drept contemporane a fost plasat omul, personalitatea, şi nu formaţiunile corporative ale stărilor. De aici şi drepturile omului au fost elucidate în documentele juridice ca fiind naturale, sfinte şi inalienabile, în această ordine de idei ele se extindeau printr-un set de drepturi ale omului în domeniile publice şi particulare.Un principiu de o valoare importantă a sistemului de drept a devenit libertatea. Ea a reprezentat nu doar expresia idealului uman al omului, ci şi exprima elementul de bază al societăţii civile, cu toate atributele sale: libertatea antrepre-noriatului, libertatea comerţului, libertatea concurenţei şi ale libertăţii economice şi sociale, care sunt de neconceput fără libertatea politică.La fel de important în epoca contemporană devine principiul egalităţii, care a exprimat o politică egalitaristă în societate, în sens juridic libertatea a devenit un element indispensabil sistemului antreprenorial, căci egalitatea este plasată la baza tuturor relaţiilor contractuale, chiar şi a celor de muncă.După cum denotă procesul constituirii dreptului după revoluţiile burgheze, principiile indicate anterior şi tradiţiile dreptului post-revoluţionare nu puteau fi asigurate fără o ordine de drept bine organizată, în special activitatea antrepre-norială avea nevoie de stabilitate şi reglementare. De această valoare era legată ideea despre o ordine civilizată. De aceea, alt principiu al dreptului contemporan devine legalitatea. Ea a constituit una din condiţiile realizării drepturilor civile şi politice, garanţia instituţiilor democratice ale puterii, cât şi un factor al stabilităţii circuitului economic.70. Formarea sistemelor de drept anglo-saxon si continental.În secolele XVIII-XIX, în legătură cu formarea unor state noi în America (SUA) şi în Europa (Belgia, Italia etc.) şi sfârşitul împărţirii teritoriale a lumii, formării imperiilor coloniale, apariţiei structurilor de piaţă pe tot cuprinsul Ter-rei, capitalismul - transformat într-un sistem mondial a determinat dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei umane. Internaţionalizarea vieţii economice şi politice s-a soldat cu o creştere a interacţiunii sistemelor de drept a diferitor state, depăşirea izolaţionismului local.Destul de pronunţat influenţează dreptul celor mai avansate state ale lumii (în primul rând al Marii Britanii şi Franţei) asupra vieţii juridice a statelor, care ulterior au ales calea constituirii societăţii capitaliste. Interacţiunea sistemelor de drept, în asemenea condiţii aspre şi sub diverse forme, însă asemănarea lor devine tot mai pronunţată. Aceasta a contribuit la prelucrarea vastă a sistemelor naţionale de drept, în totalitate, introducerea forţată a sistemelor străine şi implementarea lentă a principiilor dreptului unor state în sistemele de drept ale al tor state. A influenţat asupra proceselor de interacţiune şi impactul unor sisteme naţionale de drept, a diferitor state, la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX, care au înfiinţat şi posibilităţile tehnice contemporane ale capitalismului - mijloacele contemporane de transport, legătură, informaţie etc.Concomitent cu procesele vaste ale recepţiei şi a implimentării dreptului, în baza sistemelor de drept naţionale ale Marii Britanii şi Franţei, s-au format aşa-numitele sisteme de drept - anglosaxon şi continental (romano-german). Aceste structuri reprezentau două grupări mari ale sistemelor de drept naţionale, deose-bindu-se prin structura internă şi caracteristicile juridice exterioare.Fiecare din aceste sisteme are "codul său genetic", rădăcinile sale istorice. Sistemele de drept, englez şi francez, au rădăcini adânci încă din epoca medievală, iar apariţia sistemelor de drept contemporane este legată tocmai de procesul constituirii capitalismului. Dominaţia acestor state, în domeniul dreptului, determina şi faptul că în secolul XIX ele au fost cele mai bogate şi mai dezvoltate, transformându-se în cele mai mari state coloniale.Coroborată îndeosebi cu politica colonială este constituirea sistemului de drept anglo-saxon. O importanţă deosebită a factorului colonial în istoria acestui sistem este determinat în mare parte de faptul că dreptul englez, având un potenţial pentru a se dezvolta irndependent, a fost destul de tradiţional, cu elemente naţionale, fiind greu şi complicat pentru a fi preluat, pentru a fi mai vast răspândit în alte state. De aceea familia sistemului anglo-saxon de drept s-a transformat într-un siste-mondial nu în rezultatul recepţiei grele de a asimila, percepe sistemul anglo-saxon de drept, ci pe calea implementării sau prin intervenţia forţată a dreptului în procesul expansiunii coloniale.La etapa iniţială a expansiunii coloniale engleze au fost elaborate două doctr-ne judiciare, care au contribuit anume la implementare şi nu la recepţia dreptului englez. Conform prevederilor primei doctrine, englezul plecând peste hotare "păstra cu sine dreptul englez". Astfel, instanţele judiciare engleze garantau englezului care se afla în coloniile engleze ("peste mări"), păstrarea tuturor libertăţilor 5 institutelor democratice, care exista în metropolă. Această doctrină s-a construit în urma generalizării experienţei în domeniul dreptului, extrase în primele acte coloniale regale. Astfel Carta regală a Virginiei din anul 1606 afirma că toţi supuşii regatului luaţi împreună şi fiecare în parte vor avea şi se vor folosi de toate libertăţile şi imunităţile în orice posesiune a noastră, sub toate înţelesurile şi a ponderii lor, cum ar fi: să se nască şi să trăiască pe teritoriul regatului englez.

Conform doctrinei a doua, formulată în 1693 de judecătorul Holtom, în caz de asimilare de către britanici a pământurilor "nepopulate" ale - indienilor sau a populaţiei aborigene nu putea fi luată în consideraţie ca fiind "necivilizată", în aceste colonii erau în vigoare toate legile britanice. Prin termenul "legile Angliei" în practica colonială se preluau nu numai statutele şi dreptul comun "common law" şi dreptul precedentului, care se implementa în judecătoriile create de coloniştii britanici.Introducerea regulilor dreptului britanic în coloniile imigraţionale se realiza nu numai în baza doctrinelor juridice indicate mai sus, dar şi pe calea adoptării legilor speciale de către rege şi a actelor legislative, de către parlament. De exemplu, în Carta elaborată de Carol II companiei din Ost-India în 1683 se arată că judecătorii în exercitarea activităţii lor, se conduceau în corespundere cu normele common law, deci practic în corespundere cu dreptul precedentului britanic.Prin acte speciale dreptul britanic a fost extins în coloniile engleze din America de Nord, ulterior au fost introduse în Canada (cu excepţia provinciei Que-bec, în care s-a conservat acţiunea dreptului francez), Australia, Noua-Zeelandâ. Africa de Sud, în baza cărora au fost constituite ulterior dominioanele britanice. Cu ajutorul actelor normative se introducea dreptul englez de rege "de sus" şi în coloniile noi din Asia şi Oceania. La sfârşitul secolului XIX, în legătură cu împărţirea definitivă a Africii de către marile puteri, legile engleze, cât şi dreptul precedentului au fost extinse cu ajutorul actelor speciale, guvernamentale, în coloniile din Africa (1874-în Ghana, 1880 - în Siera-Leone, în 1897 - în Kenia etc).În secolul XIX, legislaţia cu ajutorul căreia se implementa în colonii dreptul britanic, reglementa detaliat în hotarele exercitării izvoarelor de drept. Astfel, ordonanţa din 1874 pentru Coasta de Aur (Ghana) a stipulat că în această colonie sunt în vigoare "dreptul comun, dreptatea şi statutele cu caracter comun, care erau în vigoare în Anglia la data de 24 iulie 1874, adică până la momentul adoptării ordonanţei.". Tot aici era indicată şi regula că în toate cazurile în care se atestă starea de conflict, o discordanţă între normele dreptului comun şi normele dreptăţii referitoare la acelaş caz, aviz favorabil se atribuie normelor dreptăţii. Reguli similare erau prevăzute şi în Legislaţia destinată şi pentru alte colonii, în Liberia populată de negri-emigranţi din SUA, dreptul comun britanic a fost preluat de la început în varianta americană, în legea din anul 1820 se prevedea că în ţară se introduce "dreptul comun în acea redacţie, care era reînnoită şi acţiona în SUA". De menţionat că în anul 1824, într-o lege nouă se prevedea deja acţiunea "dreptului comun şi al obiceiurilor judecătoriilor din Marea Britanie şi Statele Unite", iar în 1839 a fost stabilit că în Liberia sunt în vigoare "acele reguli ale dreptului comun, care sunt cuprinse în "Comentariile" lui Blackston, în măsura în care pot fi aplicate în condiţiile acestui popor".De obicei britanicii nu desfiinţau în colonii dreptul tradiţional local (de exemplu, dreptul induşilor, musulmanilor şi dreptul comun) prin faptul că era imposibil, însă aceste reguli de drept puteau fi aplicate doar în măsura stabilită de legislaţia britanică sau de administraţia colonială, în aceste condiţii, apăreau şi sisteme de drept mixte, constituite din elemente ale dreptului englez şi ale normelor de drept ale originarilor (de exemplu, dreptul anglo-indus). Dreptul tradiţional sau local reglementa de obicei relaţiile de familie şi conserva faţă de dreptul englez o stare de subdominaţie, care determina dezvoltarea sistemelor de drept în aceste ţări. În coloniile şi protectoratele Angliei din Asia de Sud-Vest (Malaesia, Syngapore, Hong-Kong, Brunei) dreptul britanic se împletea cu elementele dreptului induşilor şi al chinezilor, care acţionau în localităţile populate de indieni şi chinezi, de care se conduceau şi comercianţii locali, cât şi de normele dreptului musulman, concomitent cu extinderea religiei islamice, în coloniile engleze din Africa (mai ales, în relaţiile de familie, de moştenire şi altele) activau legile dreptului cutu-miar, însă influenţa legilor britanice se dezvolta ascendent.De menţionat că în a doua jumătate a secolului XX, când s-a derulat procesul decolonizării imperiului britanic, statele noi apărute în baza coloniilor engleze, au nimerit practic în sfera de influenţă şi acţiune a sistemului anglo-saxon de drept. Original s-a constituit sistemul de drept şi în coloniile britanice din Africa de Sud. Aceste colonii se extindeau concomitent cu cuceririle republicilor bure, în care acţiona dreptul olandez (aşa numitul drept roman-olandez). Particularităţile acestui drept au fost determinate în secolele XV-XVIII. De menţonat că în Olanda, la începutul secolului XIX dreptul a fost reconstruit după modelul francez (în baza codurilor napoleoniene, însă în colonii (Indonezia, Africa de Sud) dreptul şi-a conservat structura iniţială. Administraţia Olandeză, în caz de apariţie a unui vid în legislaţia colonială accepta referinţe chiar şi la izvoarele dreptului roman.Britanicii, consolidându-şi dominaţia în coloniile africane de sud, au conservat acţiunea unor cutume locale cât şi dreptul roman-englez. în anul 1857 o comisie specială care a cercetat starea dreptului în pământurile Capului, scria în raport că „dreptul romano-olandez... constituia cea mai mare parte a dreptului colonial". Actul constituţional cu privire la formarea Uniunii Africane de Sud (1909), stipula că dreptul unor colonii, care era în vigoare la momentul creării Uniunii este valabil până nu va fi examinat de parlamentul Uniunii sau de consiliile provinciale, însă pe tot parcursul secolului XIX şi începutul secolului XX dreptul african de sud era modernizat, perfectat conform jurisprudenţei brita -nice, în consecinţă, conform afirmaţiilor juriştilor din Africa de Sud s-a format din sisteme de drept - hibrid, în care se împleteau strâns elementele dreptului olandez cu cele ale dreptului britanic.Acest drept specific a fost implementat de britanici şi în alte posesiuni în sudul continentului african (Rodezia de Sud - 1889, Svazilend - 1907 etc). După sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, dreptul Uniunii Africane de Sud a fost extins şi în teritoriile din Africa de Sud-Vest.Un sistem de drept similar, cu o nuanţă mai pronunţată a doctrinelor dreptului britanic, s-a format din punct de vedere

istoric şi în alte posesiuni coloniale britanice: în Ceylon (dreptul romano-olandez-britanic, pe insula Mauritania (dreptul anglo-francez), în India de Vest (dreptul englezo-spaniol).De la sfârşitul secolului XIX dreptul britanic influenţează tot mai mult sistemele de drept din următoarele state, care oficial îşi păstrau independenţa, dar de facto erau influenţate de Anglia - Egiptul, Afganistanul etc. Un sistem special mixt de drept a apărut istoriceşte şi pe insulele britanice - în Scoţia. Aici, încă din epoca medievală se aplicau unele institute din dreptul roman, completate de instanţele judecătoreşti scoţiene care nu au acceptat în totalitate sistemul "dreptului comun".Însă, după adoptarea actului din 1707, referitor la "Unirea Angliei şi Scoţiei", cu toate că s-a păstrat un statut special, dreptul se apropie tot mai mult de modelul englez. La definitivarea poziţiilor mondiale ale dreptului britanic a contribuit şi faptul că dosarele examinate de judecătoriile supreme din colonii puteau fi contestate în comitetul judiciar al Consiliului tainic din Londra. În coloniile cu un regim de administrare s-a conservat orientarea dreptul englez şi după adoptarea în 1865 de parlamentul englez a "Actului cu privire la legile adevărate coloniale". Formarea în dominioane a sistemului de drept naţional se baza pe principiile sistemului de drept anglo-saxon, deci pe precedentul judiciar şi pe dreptul comun.Dreptul britanic a constituit baza codificării unor ramuri şi instituţii de drept, care s-au efectuat în colonii. De menţionat că în India deja în anii '30 ai secolului XIX o comisie specială, condusă de cunoscutul jurist englez Macolei a elaborat un proiect al codului penal. Acest cod a fost adoptat de Consiliul legislativ de pe lângă vice-regele Indiei abia în anul 1860, după înăbuşirea răscoalei naţionale din 1857, în legătură cu aspiraţiile britanicilor de a consolida ordinea colonială. Acest cod penal a suportat şi influenţe ale legislaţiei franceze, preluând unele reguli din dreptul musulman şi indus, însă în general, spiritul acestui cod corespundea perfect sistemului anglo-sanxon.În anul 1859 a fost adoptat codul de procedură civilă, iar în anul 1861- codul de procedură penală ale Indiei, în anii '60 în India a fost adoptat un set de acte codificate în domeniul dreptului civil (Actul despre moştenire din 1963, Actul privitor la contracte), în baza dreptului britanic (proiectul lui Stofen) a fost adoptat în anul 1892 codul penal al Canadei. La finele secolului XIX - începutul secolului XX codurile coloniale indiene au fost extinse de Anglia într-un şir de colonii (Aden, în coloniile din Vestul Africii, Somaly, Kenia etc).În pofida varietăţii sistemelor de drept, apărute în baza fostelor posesiuni coloniale britanice comportă similitudini în multe principii de bază ale structurii interne şi a mentalităţii juridice.În baza particularităţilor sistemului anglo-saxon care constituie un catalizator al acestui sistem de obicei în literatura de specialitate este numită "familia dreptului comun", în această familie prevalează concepţia pragmatică a dreptului, conform căreia norma de drept comportă nu numai un compartiment abstract, dar şi o modalitate a examinării litigiilor judiciare.De menţionat că un loc important este atribuit precedentului judiciar, dreptului judecătoresc, pentru care momentele procesuale de procedură ale dosarelor penale, deseori au o importanţă mai însemnată decât procedura "vîiasnenia istinî".Astfel, dreptul în familia anglo-saxonă obţine un caracter de procedură ca-zuală, dar nu un sistem logic-legislativ.Refuzul de la o recepţie vastă a dreptului roman în această familie vizează multiple noţiuni juridice, construcţii şi termeni, care au rădăcini în istoria dreptului englez. Sub influenţa practicii sistemului judiciar, în familia anglo-saxonă de drept, o mare importanţă se atribuie apărării drepturilor persoanei de abuzul statului şi al societăţii.71. Formarea sistemelor de drept continental.A apărut spre deosebire de cel anglo-saxon sub influenţa directă a sistemului de drept al Franţei şi în mod special al codificării napoleoniene, realizată la începutul secolului XIX.Termenul de sistem continental de drept a intrat în circuit la sfârşitul secolului XIX. Acest termen, ca şi sistemul anglo-saxon de drept, s-a dovedit a fi destul de condiţionat, căci nu în totalitate reflecta situaţia reală a lucrurilor. Iniţial, acest sistem întrunea mai multe sisteme de drept ale statelor europene, care au moştenit noţiunile de bază, construcţiile şi chiar spiritul dreptului roman. Acestei familii se alăturau sistemele de drept a unor state: Franţa, Olanda, Belgia, Spania şi Italia.Din această familie face parte şi Germania, unde influenţa dreptului se observă asupra sistemului continental la finele secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Factorul german care exprima sinteza dreptului barbar (german) şi a dreptului roman a devenit atât de esenţial, încât sistemul continental a început să se numească romano-german.Sistemul continental de drept în dezvoltarea sa timpurie a parvenit din spaţiul continentului Europei. In baza tradiţiei romano-spaniole de drept, în secolul XIX acest sistem de drept a fost deja preluat aproape de toate republicile latino-americane, în care receptarea dreptului francez şi roman a fost destul de profundă. Elementele esenţiale ale structurii şi unele reguli separate din sistemul continental au fost implementate în secolul al XIX-lea începutul secolului XX în multe colonii ale Franţei, Belgiei, Olandei şi ale Germaniei din Africa şi Asia. în a doua jumătate a secolului XX, când aceste colonii au obţinut independenţa, sistemele de drept au fost "legate" de familia romano-germană de drept.De menţionat că influenţa sistemului de drept continental se observa la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX în codificările nipone în dreptul Imperiului Otoman, în dreptul Egiptului etc. Astfel, sistemul continental de drept s-a transformat la finele secolului XIX - începutul secolului XX într-un sistem de drept mondial. Sistemul de drept romano-german (continental) are un şir de particularităţi structurale şi tehnico-juridice, care parvin din timpul dreptului roman şi al tradiţiilor de drept din epoca medievală, în statele de pe continent, spre deosebire de Anglia, rolul

decisiv în constituirea dreptului 1-a exercitat nu practica judiciară, ci actele legislative şi normative ale regilor, multe bazate pe dreptul roman. Revoluţiile care s-au desfăşurat pe continentele American şi European la sfârşitul secolului XVIII- începutul secolului XIX, au contribuit la creşterea autorităţii legii. Legea devine izvorul principal al dreptului şi a devenit unicul factor creator al sistemului continental de drept. Anume legea şi nu practica judiciară a contribuit în calitate de instrument la formarea unui sistem unic de drept naţional şi al unui regim legal unic.În ţările sistemului continental s-au format construcţii juridice speciale, care asigură supremaţia legii, ea fiind calificată în acest sistem drept un act al puterii supreme, înzestrată cu puterea de a stabili norme, care vor avea putere superioară juridică, în baza constituţiei se constata ierarhia tuturor actelor normative, în funcţie de puterea lor juridică, în Franţa sec. XIX, ca şi în sistemul continental, s-a creat o regulă, pe care juriştii francezi au numit-o "Fetişizarea legii scrise".Din punct de vedere juridic, sistemul continental de drept, prevede că orice hotărâre a judecăţii trebuie să se bazeze pe dreptul scris, pe lege, şi nu în baza hotărârilor precedente ale judecătoriilor. Judecătorii, în spaţiul sistemului con -tinental, puteau doar să aplice dreptul, nu să îl creeze cum procedau colegii lor britanici. De menţionat că articolul 5 din Codul Civil al Franţei prevedea: "judecătorilor li se interzice pronunţarea hotărârilor legate de examinarea cazurilor în formă de dispoziţie generală". Articolul 4, denotă: "Judecătorul care va refuza să examineze cauza din motiv de tăcere, întuneric sau insuficienţa legii, poate fi supus urmăririi şi învinuit de refuzul de a judeca fapta".Şi mai concret principiul legăturii judecătorului de pronunţare a hotărârii judecătoreşti este formulat în articolul 3 din Codul Civil al Italiei din 1865: "aplicând legea, judecătorului i se interzice de a modifica sensul ei, decât aceea care reiese din însemnătatea proprie a cuvintelor în legătura reciprocă şi reie-şind din năzuinţele legislatorului". Aproximativ aceeaşi modalitate a perceperii raportului dintre lege şi practica judiciară, "dreptul judecătoresc" a fost stipulat şi în legislaţia latino-americană. În Argentina, de exemplu, a fost stabilit concret că precedentul judiciar constituie ajutoare în procesul interpretării legilor, însă din cauza lipsei puterii obligatorii nu sunt izvoare de drept.Un alt aspect specific al sistemului de drept continental este codificarea care presupune o condiţie obligatorie în organizarea normelor ramurale. în codificările efectuate în secolul XIX în spaţiul sistemului continental de drept a fost realizată doleanţa lui Voltaire, expusă de el în secolul XVIII "Să facem ca legile să fie clare, precise şi uniforme", în lucrările codificate a fost elucidat deosebit de clar liberalismul politic şi cel economic, caracteristic secolului XIX, care iniţial presupunea constituirea unor standarde generale ale sistemului de drept, iar ulterior - intervenţia minimă din partea statului în sfera dreptului privat. Codurile, conform conceptelor juriştilor din secolul XIX trebuiau să stabilească hotarele interzisului şi a permisivităţii.Sistemul continental de drept se deosebeşte de cel anglo-saxon nu numai prin izvoarele sale, dar şi prin structura internă, institutele principale de drept, tehnica juridică. Norma de drept este prezentată ca o înscriere abstractă, ca o regulă superioară de comportare a cetăţenilor şi ale organelor statale. Multe particularităţi structurale ale dreptului sistemului continental parvin din normele de drept romane, preluate şi acomodate condiţiilor noi. Astfel, pentru statele sistemului continental, cât şi pentru dreptul roman, este caracteristic structurarea în dreptul public şi cel privat. Primul este legat de interesele publice, civice, unind persoanele private sub egida puterii statale într-un colectiv unic "pentru binele întregii societăţi". Al doilea este orientat spre indivizi separaţi şi uneşte cetăţenii în procesul apărării intereselor personale, fără intervenţia statului în această sferă de activitate.72. Izvoarele si sistemul dreptului contemporan.Pentru perioada contemporană a istoriei sunt specifice nu numai modificările esenţiale ale sistemului de drept, constituite în dreptul constituţional (de stat) al societăţii contemporane, ci şi o evoluţie pronunţată a întregului sistem de drept.Transformările care s-au produs în dreptul statelor occidentale în secolul XX, mai ales în a doua jumătate a secolului au revocat schimbări radicale, nu doar formale şi ale conţinutului. Ele au conferit dreptului o perspectivă nouă şi posi -bilităţi de a influenţa viaţa socială. Aceste transformări sunt strâns legate de procesele aprofundate ale dezvoltării capitalismului contemporan, care intră într-o fază postindustrială. în condiţiile epocii contemporane dreptul este aplicat într-o măsură mult mai profundă pentru soluţionarea obiectivelor sociale curente, care sunt determinate de dezvoltarea rapidă a progresului informaţional, tehnico-ştiinţific, de modernizarea complexă a economiei, de identificarea soluţiilor pentru examinarea problemelor tradiţionale vechi, cât şi a noilor contradicţiii sociale, apărute în epoca contemporană.Procesul dezvoltării dreptului în unele state se caracterizează printr-un grad avantajos al asimilării dreptului, iar în altele - acest proces s-a încununat cu mari reforme legislative, în general pentru toate sistemele de drept ale lumii occidentale este specifică creşterea bruscă a sferei relaţiilor sociale, care impune reglementarea juridică, ascensiunea activităţii legislative ale organelor statale, amplificarea rolului relaţiilor sociale juridice, orientarea spre drept ca spre o valoare unanim recunoscută şi independentă (ideea statului de drept).Dreptul din ţările occidentale în secolul XX demonstrează un nivel mai avansat (în comparaţie cu sistemele politice şi de stat) al gradului de stabilitate şi asimilare, se evidenţiază printr-o armonizare, capabilă să reglementeze relaţiile sociale ale diferitelor regimuri statale şi în condiţiile unor manevre radicale în politica claselor conducătoare a unor state.73. Dezvoltarea dreptului contemporan.Pentru perioada contemporană a istoriei sunt specifice nu numai modificările esenţiale ale sistemului de drept,

constituite în dreptul constituţional (de stat) al societăţii contemporane, ci şi o evoluţie pronunţată a întregului sistem de drept.Transformările care s-au produs în dreptul statelor occidentale în secolul XX, mai ales în a doua jumătate a secolului au revocat schimbări radicale, nu doar formale şi ale conţinutului. Ele au conferit dreptului o perspectivă nouă şi posi -bilităţi de a influenţa viaţa socială. Aceste transformări sunt strâns legate de procesele aprofundate ale dezvoltării capitalismului contemporan, care intră într-o fază postindustrială. în condiţiile epocii contemporane dreptul este aplicat într-o măsură mult mai profundă pentru soluţionarea obiectivelor sociale curente, care sunt determinate de dezvoltarea rapidă a progresului informaţional, tehnico-ştiinţific, de modernizarea complexă a economiei, de identificarea soluţiilor pentru examinarea problemelor tradiţionale vechi, cât şi a noilor contradicţiii sociale, apărute în epoca contemporană.Dreptul statelor occidentale la etapa actuală de dezvoltare a societăţii reflectă şi schimbările în coraportul dintre forţele democratice şi cele reacţionare de pe arena mondială, politica regională şi procesele integratoare din domeniile economiei şi politicii, care se amplifică.În dreptul statelor occidentale se conturează un set de particularităţi noi care nu erau caracteristice etapei iniţiale ale dezvoltării capitalismului. În acelaşi timp se produce o modificare lentă a unor principii clasice şi a unor postulate, care în secolele XVII-XVIII păreau naturale, unice posibile şi inalienabile, astfel, principiul individualismului, atât de caracteristic dreptului din secolul XVIII, cunoaşte forme politice, social-juridice puternice.În condiţiile contemporane dreptul are misiunea nu numai de a salvgarda structurile socio-politice, care în fond s-au format la etapele precedente ale dezvoltării capitalismului, prin faptul de a conserva această societate cu toate tradiţiile democratice deja formate şi să le transforme astfel, ca să fie comode necesităţilor sociale noi. Iată de ce schimbările în sistemele de drept ale statelor occidentale, la etapa contemporană, se manifestă nu atât în funcţie de clasă, ci mai întâi de toate, în funcţie de dreptul reglementării relaţiilor sociale, strâns legate de elucidarea în conţinutul dreptului a formelor mai avansate a mentalităţii societăţii şi a producerii, cu necesităţile ocrotirii mediului şi a luptei împotriva bolilor şi a criminalităţii, cu rezolvarea politicii demografice.Modificarea dreptului (în special în jumătatea a doua a secolului XX) a statelor industrial-dezvoltate denotă o capacitate mai mare decât anterior în realizarea politicii sociale. De remarcat că în condiţiile actuale dreptul îşi păstrează experienţa proprie pe de o parte, iar pe de alta - ţine cont de realizările civilizaţiei mondiale în special în domeniile relaţiilor de proprietate şi ale reglementării economiei de piaţă.Procesul dezvoltării dreptului în unele state se caracterizează printr-un grad avantajos al asimilării dreptului, iar în altele - acest proces s-a încununat cu mari reforme legislative, în general pentru toate sistemele de drept ale lumii occidentale este specifică creşterea bruscă a sferei relaţiilor sociale, care impune reglementarea juridică, ascensiunea activităţii legislative ale organelor statale, amplificarea rolului relaţiilor sociale juridice, orientarea spre drept ca spre o valoare unanim recunoscută şi independentă (ideea statului de drept).Dreptul din ţările occidentale în secolul XX demonstrează un nivel mai avansat (în comparaţie cu sistemele politice şi de stat) al gradului de stabilitate şi asimilare, se evidenţiază printr-o armonizare, capabilă să reglementeze relaţiile sociale ale diferitelor regimuri statale şi în condiţiile unor manevre radicale în politica claselor conducătoare a unor state.74. Modificarile esentiale in izvoarele dreptului contemporan.Schimbările rapide de creştere a materiei normative juridice, tendinţele noi în dezvoltatea sistemelor de drept au contribuit la operarea modificărilor şi în izvoarele dreptului. Codurile vechi, mai ales cele adoptate în secolul XIX, au beneficiat de multiple amendamente, într-un şir de state, codurile vechi au fost schimbate cu coduri noi care corespundeau mai mult necesităţilor capitalismului contemporan.Creşterea imensă a legislaţiei, destul de complicată, apariţia unui număr mare de acte juridice normative a contribuit la efectuarea unor imense lucrări de codificare, însă în unele state s-au produs aşa-numitele "decodificări", care s-au manifestat prin faptul că o parte impunătoare din normele codurilor a fost substituită sau suprimată de legislaţia curentă.Schimbări esenţiale a comportat structura imensă a legislaţiei, în materialul juridic extrem de masiv s-a accentuat greutatea specifică ale actelor puterii executive. La aceste schimbări referitoare la coraportul dintre legile adoptate de organele legislative şi actele normative adoptate de guverne au contribuit, într-un şir de state, şi constituţiile, care au limitat împuternicirile legislativului prin anumite restricţii (de exemplu art. 34 din Constituţia Franţei din anul 1958). Uneori legile adoptate de parlamente exprimă voinţa legislatorului într-o formă concentrată, care necesită o concretizare normativă curentă.Decretele, ordonanţele şi regulamentele preşedinţilor guvernelor şi ministerelor, ca şi alte acte administrative, în toate statele occidentale, fără excepţie au devenit un mijloc important al adaptării practice a conţinutului dreptului la condiţiile sociale rapid schimbătoare. Procesul intensificării rolului actelor guvernamentale şi a altor acte administrative (a comisiilor specializate, a agenţiilor "independente" etc.) se declara în cazurile când se diminua importanţa sistemului parlamentar, nesubordonarea aparatului executiv organelor reprezentative, în statele fasciste (Germania din timpul lui Hitler, Italia lui Musoline, Cile - Pinocet, etc.), cât şi în timpul altor regimuri totalitare, guvernele uzurpau împuternicirile legislative ale organelor reprezentative, eliminând sau modificând, prin actele sale, nu numai actele parlamentelor, ci şi normele constituţionale.

Creaţia guvernelor, referitor la actele normative adoptate s-a dezvoltat într-o formă de "Legislaţie delegată", adoptarea căreia se efectua de către guverne cu abilitarea şi sub controlul oficial al parlamentelor.În ultimele decenii în mai multe state concomitent cu intensificarea rolului puterii guvernamentale şi a birocraţiei, un caracter normativ, inclusiv a actelor normative administrative a obţinut şi practica administrativă. Hotărârile administraţiei şi ale guvernelor, a altor organe ale puterii executive au contribuit în unele cazuri la apariţia precedentului administrativ, recunoscându-se practic puterea normativă.În conţinutul altor izvoare de drept se observa creşterea rolului practicii judiciare. O influenţă pronunţată a practicii judiciare a început să contribuie la dezvoltarea unor instituţii de drept, chiar şi în statele sistemului continental de drept, în care precedentul judiciar pe parcursul istoriei nu era recunoscut drept izvor de drept, dar hotărârile judecătoriilor supreme, conform destinaţiei lor, obţineau tot mai mult calităţile precedentului. Un loc deosebit în influenţa asupra dezvoltării dreptului îi revine precedentului juridic referitor la interpretarea legilor.De un loc distinct printre izvoarele dreptului contemporan au beneficiat hotărârile Curţilor Constituţionale, formate sub influenţa SUA în perioada postbelică în multe state europene şi asiatice (Italia, Japonia, RFG, India etc.). În pofida unor hotărâri antidemocratice adoptate sub presiunea forţelor conservatoare în anii 40-50 ai secolului XX, în general instituţia controlului constituţionalităţii legilor şi constituirea, în timpul procesului de realizare al acestuia, a doctrinelor constituţionale au contribuit la dezvoltarea şi consolidarea dreptului şi principiilor democratice ale vieţii politice.75. Evolutia sistemelor de drept contemporan.Dezvoltarea procesului reglementării economiei din partea statului se consolidează mai ales în anii 30-40, fapt ce a determinat aprofundarea intervenţiei guvernamentale în diferite sectoare ale vieţii cotidiene, contribuind la diferenţierea sistemului legislativ şi la desfiinţarea mai multor ramuri ale dreptului (drept civil, adminstrativ etc.). În rezultatul modificării unor instituţii tradiţionale au apărut noi ramuri legislative: dreptul familial, bancar, de autor, al asigurării etc.S-a reliefat şi o altă tendinţă - implementarea strânsă a metodelor dreptului civil (dispozitive) cu cele administrative (imperative) ale reglementării juridice.Aceasta a presupus dispariţia unor particularităţi între dreptul civil şi cel administrativ şi, în consecinţă, a diminuării deosebirilor dintre dreptul public şi cel privat. În unele state dispare şi dualismul dreptului privat exprimat prin dezvoltarea independentă a dreptului civil şi a celui comercial (de exemplu, în Italia din anul 1942 este în vigoare un cod civil unic, care cuprinde tot dreptul privat).Necesitatea reglementării uniforme a tuturor relaţiilor economice complicate a contribuit la apariţia unor noi ramuri.În literatura de specialitate apar un şir de construcţii juridice noi: dreptul antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul afacerilor, dreptul circuitului comercial etc.Dezvoltarea rapidă a legislaţiei a contribuit nu doar la complexarea sistemelor de drept naţionale, dar şi a influenţat reglementarea reciprocă a relaţiilor între sistemele contemporane de drept ale diferitor state, îndeosebi în domeniul legislaţiei economice şi al unor forme separate (din domeniile investiţiilor, valu-tar-bancare, impozitare etc). Aceste tendinţe de armonizare a diverselor sisteme de drept reflectă necesităţile obiective ale dezvoltării economiei mondiale, şi în special interesele companiilor transnaţionale. Companiile de acest gen îşi desfăşoară bussinesul sau concomitent în mai multe state ale lumii şi sunt interesate în armonizarea legislaţiei şi reglementarea analogică a relaţiilor economi -ce. Procesele integraţioniste în economie contribuie direct la constituirea unor norme unice în dreptul diferitor state, conduc la dispariţia vechilor deosebiri şi contraste între sistemele de drept continental şi cel anglo-saxon.Una dintre particularităţile evoluţiei dreptului în perioada postbelică, în unele state devine creşterea influenţei (spre deosebire de epoca precedentă) a normelor dreptului internaţional asupra dreptului intern. Această tendinţă cuprinde atât legislaţia constituţională, cât şi sistemul de drept în totalitate. De remarcat, că în ultimul timp se observă o creştere a numărului normelor de drept internaţional, care vizează relaţiile comerciale şi economice între state. Apare în consecinţă o ramură nouă în ştiinţa dreptului - dreptul internaţional economic. Specific normelor dreptului internaţional este faptul că în procesul armonizării se implementează în conţinutul normelor de drept din interiorul statelor.Implementarea normelor dreptului internaţional se operează prin diverse metode. Aceasta poate fi ratificarea şi publicarea tratatului internaţional respectiv, are loc, de exemplu în Franţa şi în alte state. De menţionat că în Marea Britanie implementarea normelor de drept internaţional are loc prin adoptarea actelor normative speciale. Constituţiile unor state occidentale, adoptate în perioada postbelică, vizează principiul supremaţiei tratatului internaţional ratificat asupra legislaţiei naţionale interne.Ţinând cont de faptul că aceste state sunt membre ale multor convenţii internaţionale, ce reglementează diverse transportări marine, aeriene, auto, căi ferate, cât şi relaţiile creditar-financiare etc., aceasta a contribuit la introducerea multiplelor modificări în legislaţiile interne ale statelor.Un loc deosebit în procesul unificării şi armonizării legislaţiei revine comunităţilor internaţionale economice, comunităţilor politice ale statelor europene. "Piaţa comună" în cadrul căreia se elaborează tratate multilaterale, de exemplu, convenţiile privitor la recunoaşterea reciprocă a companiilor (1968), despre patente pentru "Piaţa comună" (1975) etc., în baza cărora statele participante la tratate adoptă sau redactează legislaţia naţională respectivă (dreptul acţionarului, dreptul antimonopol etc.). Normele fondatoare ale comunităţilor internaţionale politice, economice

deseori devin parte componentă a dreptului naţional al statelor membri şi, fără adoptarea actelor normative respective, în baza procedurii de ratificare a tratatelor (de exemplu Tratatul de la Roma, din 1957 referitor la fondarea Comunităţii Economice Europene).