Categoria VII - STUDII DE FEZABILITATE

17.La nivel strategic, ce presupune o investiţie de dezvoltare?

Investitii de dezvoltare (extindere) constau in cheltuielile ce se fac in vederea maririi capacitatii de productie, depozitare etc, prin supraetajari, noi spatii adaugate celor existente…

19.Ce presupune o investiţie de modernizare?

Managementul investitiilor presupune programarea, organizarea,coordonarea, decizia, actiunea si controlul tuturor activitatilor pentru realizarea unei investitii, incepand de la proiectare si pana la receptia finala.Prin aceasta, consultantul preia practic atributiile de prevedere, organizare,coordonare si control ale investitorului.

Corelaţia dintre investiţii şi modernizare este fundamentală pentru orice activitate economică, indiferent de ramura în care se desfăşoară. Scopul urmărit prin activitatea de modernizare este întotdeauna creşterea eficienţei economice în sectorul în care s-a realizat, a economiei naţionale în ansambluşi o mai bună folosire a factorilor de producţie. Procesul investiţional este obiectul de studiu al disciplinei Eficienţa investiţiilor şi cuprinde studiul repartizării investiţiilor pe domenii de activităţişi categorii de obiective în funcţie de cerinţele pieţei, evaluarea şi analiza variantelor tehnologice şi constructive posibile pentru edificarea proiectului,alegerea variantei optime prin determinarea eficienţei financiare şi economice, precum şi proiectarea şi executarea obiectivului. De asemenea,cursul analizează căile şi metodele de creştere a eficienţei investiţiilor,elaborând mecanismele de folosire a pârghiilor economice în vederea fundamentării deciziilor pentru atingerea scopului la nivelul, calitatea şi termenul stabilite. Totalitatea activităţilor utile din societate, efectuate pentru expansiunea,modernizarea, reutilarea şi restructurarea activelor fixe reprezintă procesul investiţional. În cadrul procesului sunt alocate resursele (I), care trec prin faza de investiţii neterminate (IN), pentru ca în final să capete forma de active fixe

(AF):I→IN→AFStructura procesului investiţional cuprinde trei faze, care se subdivid în mai multe etape

reprezentând principalele activităţi impuse de elaborarea şi realizarea unui proiect de investiţii.Faza pre investiţională, cuprinde activităţile ce se desfăşoară în cadrul procesului, începând cu identificarea proiectelor cu rentabilitate mare şi terminând cu luarea deciziei de investiţie. Este faza de concepţie şi cercetare în care se caută şi se analizează posibilităţile de a investi, se definesc obiectivele proiectului şi căile de materializare a acestora, se fac calcule şi nalize preliminare, se elaborează variante de realizare a proiectului, dintre care se va alege varianta optimă.-

Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa eficient investiţiaeste o etapă fundamentală pentru asigurarea valorificării superioare a investiţiilor. În ţările dezvoltate, identificarea acestor domenii este o acţiune a mediilor de afaceri publice şi private. Organismele guvernamentale, departamentale, au obligaţia să-şi elaboreze programe de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Aceste programe pot furniza informaţii detaliate pe baza cărora să fie orientate investiţiile spre sectoarele prioritare,cu eficienţă şi dintre care se va alege varianta optimă.-

Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa eficient investiţiaeste o etapă fundamentală pentru asigurarea valorificării superioare a investiţiilor. În ţările dezvoltate, identificarea acestor domenii este o acţiune a mediilor de afaceri publice şi private. 

Organismele guvernamentale, departamentale, au obligaţia să-şi elaboreze programe de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Aceste programe pot furniza informaţii detaliate pe baza cărora să fie  orientate investiţiile spre sectoarele prioritare,cu eficienţă şi viabilitate ridicate. Asemenea situaţii pot fi întâlnite în Japonia,Franţa şi alte ţări care au organisme de planificare orientativă în economie. În ţările cu un mecanism de piaţă foarte liberal, ministerele publică frecvent liste cu domeniile în care se pot face investiţii. Pornind de la această ofertă de proiecte se întocmesc studii de oportunitate prin care se analizează viabilitatea proiectelor.

Aprecierea viabilităţii se face în funcţie de posibilităţile de asigurare cu resurse naturale din ţară şi din import, mărimea prezentă şi viitoare a pieţelor de desfacere, concurenţii interni şi externi,condiţii de cooperare pe plan intern şi internaţional ori de integrare în amonte şi în aval, politica de investiţii şi cadrul legal de protejare şi atragerea investiţiilor străine etc. Ofertele de proiecte care se dovedesc viabile, vor fi apoi analizate amplu prin studii de pre fezafilitate sau direct prin studii de fezabilitate, dacă informaţiile sunt suficiente şi relative fundamentate. Gradul de fundamentare a studiilor de oportunitate este, în general, laun nivel schematic şi se bazează pe estimări globale. De aceea în anumite cazuri se impune elaborarea unui studiu general sau a unuia special de oportunitate.

Studiul general de oportunitate cunoaşte trei forme:a) studii regionale, care vizează identificarea posibilităţilor de a investi într-ozonă dată;b) studii sub sectoriale, care vizează identificarea posibilităţilor unui sub sector definit, cum

ar fi, de exemplu, cel al materialelor de construcţii de a se dezvolta prin investiţii;c) studii de resurse, prin care se urmăreşte găsirea unor noi posibilităţi de utilizare a unui

produs natural, agricol sau industrial, cum este cazul industriei petrochimice.

Studiul special de oportunitate, poate fi definit ca instrument prin care o idee sau ofertă de proiect pot fi transformate într-o propunere pentru o investiţie de mare valoare, care să declanşeze interesul investitorilor. Tocmai de aceea studiul trebuie să conţină informaţii fundamentale pentru caracterizarea proiectului, astfel ca investitorul să poată aprecia dacă oferta este atrăgătoare şi se poate trece la etapa următoare în elaborarea proiectului. Aşadar studiile de oportunitate sunt un instrument prin care se oferă investitorilor informaţii, propuneri cu privire la domeniile în care îşi pot plasa eficient capitalul, inclusiv caracteristicile de bază ale proiectelor d investiţii. În cazul în care investitorul îşi manifestă interesul pentru un proiect,este necesar să se elaboreze un studiu de prefezabilitate.

Studiul de prefezabilitate, este instrumentul prin care ofertele de proiect analizate în studiul de oportunitate sunt detaliate inclusive prin calcule economice. Existenţa acestei trepte între studiul de fezabilitate şi cel de oportunitate se impune atunci când informaţiile oferite de ultimul sunt insuficiente ca volum şi nivel de fundamentare. Principalele informaţii pe care trebuie să le ofere un studiu de prefezabilitate sunt:- dacă oferta de investiţii este în mod cert eficientă, astfel ca decizia de investiţii să se poată lua imediat fără a mai fi necesare alte studii;- dacă concluziile rezultate pe baza informaţiilor culese justifică o analiză detailată printr-un studiu de fezabilitate;- dacă anumite aspecte ale proiectului de investiţii, care sunt esenţiale pentru fezabilitatea sa, ar trebui aprofundate prin studii funcţionale sau studii suport, cum ar fi studiile de marketing, încercări de laborator, experienţe în taţii pilot etc.;- dacă se poate hotărî în această fază că ideea de proiect nu este atrăgătoare, deci se impune renunţarea la aceasta şi întreruperea cercetării. Reţinem că structura studiului de prefezabilitate este obligatoriu aceeaşi cu cea a studiului de fezabilitate.

Studiul de fezabilitate, este documentul care asigură informaţii fundamentate pentru luarea deciziei de investiţii. În cadrul studiului sunt definite şi analizate elementele esenţiale ale fabricării produsului avut în vedere şi diversele procedee de producţie utilizate. Pentru declanşarea elaborării studiul de fezabilitate trebuie ca în prealabil să fie stabilite dimensionarea şi amplasarea optimă a obiectivului, mai multe variante tehnologice, de materii prime, de costuri de investiţii şi de

producţie. Calculele economice şi analiza eficienţei trebuie să evidenţieze clar dacă proiectul este viabil, eficient ori, dimpotrivă, neeficient, astfel încât să se poată lua decizia de admitere sau respingere a proiectului. Studiul de fezabilitate este, aşadar,documentul care permite să se ajungă la o decizie de investiţie.

Faza investiţională În această fază se încep negocierile şi contractările, se încheie contracte cu furnizorii de utilaje şi instalaţii de producţie, conform tehnologiilor de fabricaţie stabilite în studiul de fezabilitate, cu proiectantul pentru executarea desenelor şi a celorlalte piese de proiectare. Pentru realizarea unei eficienţe ridicate este important ca activităţile din această fază, şi în special executarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii, să fie modelate,urmărindu-se obţinerea unui minim de efort investiţional. Dacă analizăm conţinutul activităţilor de construcţii şi instalaţii constatăm că etapa de execuţie a lucrărilor pe şantier se caracterizează printr-un consum mare de resurse materiale, financiare şi umane, care sunt imobilizate pe perioada cât are loc construcţia obiectivului. Ca urmare trebuie acţionat pentru reducerea duratei de execuţie şi o eşalonare a investiţiilor care să genereze un minimum de imobilizări. Faza investiţională se încheie cu efectuarea probelor tehnologice şi dare în funcţiune a obiectivului.

Faza de exploatareCuprinde perioada de timp dintre momentul punerii în funcţiune a obiectivului şi cel al atingerii parametrilor proiectaţi, când procesul investiţional este încheiat. În continuare responsabilitatea pentru buna funcţionare a obiectivului revine beneficiarului. Procesul investiţional

Procesul investitional

Faza preinvestiţională

1. Identificarea domeniilor de activităţi în care se poate plasa în mod eficient investiţia

↓2. selectarea preliminară a variantelor propuse şi elaborarea studiilor de

prefezabilitate↓

3. Elaborarea studiului de fezabilitate pentru varianta aleasă↓

4. aprobarea studiului de fezabilitate în Consiliul de Administraţie şi luarea deciziei de investiţie

↓

Faza investiţională

5. Obţinerea avizelor necesare de la organele acreditate↓

6. Proiectarea obiectivului↓

7. Negocieri şi contractări (cu producătorii de utilaje,organizaţiile de construcţii etc.)

↓8. Deschiderea şantierului şi executarea lucrărilor de investiţii

↓9. Efectuarea probelor tehnologice şi punere în exploatare a Obiectivului

↓Faza de exploatare 10. Perioada de realizare a parametrilor proiectaţi

Definirea conceptului de investiţiiPentru definirea noţiunii de investiţii sunt necesare unele precizări cu privire la conţinutul acestora şi termenul folosit în exprimare. În concepţia autorilor occidentali, noţiunea de investiţii are un sens restrâns şi unul larg.În sens restrâns, investiţiile sunt mijloace financiare destinate achiziţionării unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de active fixe pentru lărgirea şi modernizarea producţiei.În sens larginvestiţiile înglobează atât cheltuielile cu procurarea mijloacelor de muncă, cât şi pe cele destinate achiziţionării de materii prime,materiale, plata salariilor, precum şi pentru diverse operaţiuni bancare, adică toate resursele financiare folosite în mod curent într-o unitate economică pentru finanţarea producţiei

1. După cum se constată între cele două interpretări date noţiunii de investiţii există deosebiri esenţiale de conţinut. Astfel, definiţia în sens larg, prin includerea unor elemente de costuri specifice procesului de producţie (şi nu celui de investiţii), suprapune noţiunea de investiţii cu o altă noţiune consacrată la noi sub denumirea de mijloace pentru finanţarea producţiei. Este o dovadă că graniţa dintre o investiţie şi cheltuielile de producţie, nu este întotdeauna foarte bine înţeleasă. Deşi nu ne propunem o analiză critică a interpretărilor date investiţiilor în aceste definiţii considerăm, totuşi, necesară delimitarea clară a conceptului de investiţii faţă de cel al cheltuielilor de producţie. A aloca bani pentru desfăşurarea procesului de producţie dintr-o întreprindere nu este sinonim cu a face investiţii în acea întreprindere. Chiar dacă se prezintă la început ca o cheltuială bănească, investiţia nu poate fi ruptă de conţinutul său material, aceasta transformându-se întotdeauna în elemente de active fixe şi nu în produse sau servicii. Există, desigur, şi un aspect financiar al investiţiilor, dar acesta se referă la modalităţile de constituire şi evidenţiere a fondului de investiţii şi, oricum, precede activitatea de realizare efectivă a proiectelor. De altfel în concepţia celor mai importanţi autori occidentali, investiţiile sunt considerate “resursele angajate în speranţa realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp”

2 sau “bani, ori alte resurse cheltuite în speranţa că în viitor se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor înregistra alte avantaje”. În aceste definiţii se evidenţiază clar conţinutul material al investiţiei (resurse materiale, tehnice, de forţa de muncă,financiare), scopul final - obţinerea de profit şi caracterul dinamic, faptul că se afla sub incidenţa timpului. A investi presupune a cumpăra bunuri de folosinţă îndelungată sau mijloace de muncă care vor fi închiriate sau folosite  direct în producţie (aşadar investiţiile sunt anterioare procesului de producţie), ceea ce impune renunţarea la un consum imediat, cert în favoarea unor perspective băneşti suplimentare, ce ar putea să se obţină peste un anumit timp pe seama bunului investit. Este relevantă, în acest sens, şi aprecierea făcută de Pierre Massé, potrivit căreia investiţiile presupun renunţarea la un consum imediat şi cert, pe care îl pot asigura veniturile şi economiile de care se dispune în prezent, contra unei speranţe viitoare, al cărui suport este chiar bunul pentru care s-a făcut investiţia, adică tocmai activul fix. Şi în contabilitatea firmelor sunt înregistrate ca investiţii numai acele cheltuieli care se fac pentru obţinerea unor bunuri materiale cu valoare mare şi durata de folosinţă îndelungată. Or, aceste însuşiri le pot avea numai activele fixe care, conform uzanţelor internaţionale (norma IAS16), adoptate şi de legislaţia română (Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001) au o valoare mai mare de opt milioane de lei şi o durată de funcţionare mai mare de un an. Investiţiile sunt aşadar numai acele resurse care cheltuite determină o creştere a capitalului real din economie, reprezentat de imobilizările corporale şi necorporale. Şi în ţara noastră au existat interpretări confuze sau incomplete ale conceptului de investiţii. Astfel, Dicţionarul limbii române moderne defineşte investiţiile ca fiind “plasarea, alocarea unui fond, a unui capital într-o întreprindere”, în timp ce după Mic dicţionar al limbii române, investiţia reprezintă “totalitatea cheltuielilor făcute

pentru crearea de noi fonduri fixe,pentru reconstruirea, lărgirea şi modernizarea celor existente”.Şi între aceste două definiţii există contradicţii şi chiar confuzii. Se poate remarca în prima definiţie confundarea noţiunii de investiţii (subiectul) cu procesul investiţional (predicatul) unde, abia acum, sunt alocate fondurile necesare executării efective a lucrărilor. De asemenea, ambelor definiţii le lipsesc caracterul dinamic al investiţiilor şi orientarea finală, respectiv scopul urmărit de orice investitor,obţinerea unui profit pe o perioadă lungă de timp. Pentru eliminarea acestor neconcordanţe şi definirea corectă a conceptului de investiţii, considerăm că este necesar să se abordeze mai întâi sursa principală de constituire a fondurilor de investiţii. În acest scop trebuie pornit de la relaţia dintre consum şi venit care, după J. M. Keynes, se află sub incidenţa legii psihologice fundamentale, potrivit căreia odată cu creşterea sau descreşterea veniturilor, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul. Legătura dintre creşterea veniturilor şi a cheltuielilor pentru consum este dată de înclinaţia marginală spre consum, iar legătura dintre evoluţia economiilor şi a veniturilor este exprimată prin înclinaţia marginală spre economii. Deoarece evoluţia consumului este mai lentă decât cea a veniturilor, se înregistrează economii care acumulate pot fi plasate pentru procurarea de resurse materiale, instalaţii de producţie etc.,care în urma unor activităţi, respectiv procesul investiţional, vor fi transformate în active fixe, iar acestea, în procesul de exploatare, vor a duce un profit.

Economiile de venituri care se materializează în active fixe poartă, în concepţia noastră, denumirea de investiţii de capital. Aşadar, investiţiile reprezintă economiile unei persoane fizice, agent economic sau ale societăţii în totalitatea sa, rezultate ca excedent de venituri peste cheltuielile de consum, care se plasează de aceştia pentru crearea sau dezvoltarea, modernizarea activelor fixe cu scopul obţinerii unui flux durabil de câştiguri băneşti după punerea în funcţiune. Pentru a avea o imagine completă asupra noţiunii de investiţie, este necesar să o studiem sub cele trei forme prin care se manifestă în practica societăţilor comerciale.

Interpretarea contabilă, care reduce investiţia la noţiunea de imobilizări, în sensul contabil al termenului: totalitatea bunurilor mobile şi imobile,corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în societate, care rămân neschimbate ca formă fizică o perioadă lungă de timp. Bunurile în cauză sunt înregistrate în clasa a doua de conturi de imobilizări.Interpretarea economică, care lărgeşte forma de manifestare a investiţiilor: totalitatea consumurilor de resurse făcute în prezent cu speranţa obţinerii în viitor a unor efecte superioare cheltuielilor actuale.

Interpretarea financiară, consideră investiţiile totalitatea cheltuielilor de resurse care generează venituri sau economii pe o perioadă mare de timp în viitor şi a căror amortizare se face în mai mulţi ani. Toate aceste interpretări date noţiunii de investiţii au în vedereinvestiţiile de capital.

În condiţiile schimbărilor intervenite în ţara noastră,prin trecerea la economia de piaţă, conceptul de investiţii suferă, însă,anumite modificări. Astfel, prin apariţia pieţelor de capital, înfiinţarea bursei de valori şi cotarea întreprinderilor la bursă, conceptul de investiţii capătă valenţe noi lărgindu-şi sfera de cuprindere. În noile condiţii atât persoanele fizice, cât şi cele juridice îşi pot folosi economiile pentru a cumpăra acţiuni dela societăţile comerciale cotate pe piaţa secundară a valorilor mobiliare(Bursa de valori şi RASDAQ) sau le pot plasa în fonduri mutuale cu scopul dea obţine un câştig în viitor. Aceste economii întrunesc şi ele toate caracteristicile (sursa de constituire, scopul final, incidenţa factorului timp şi deci a riscului) pentru a fi asimilate conceptului de investiţii. Deşi pot fi considerate investiţii financiare, deoarece sunt folosite pentru cumpărarea unor instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.), trebuie sesizat însă că în final ele se materializează tot în active fixe. Intrând în posesia unei acţiuni,investitorul devine, de fapt, proprietarul unei părţi din capitalul societăţii comerciale emitente, căreia îi cedează dreptul de folosinţă primind în schimb dividende. Prin achiziţionarea unor active financiare, întreprinzătorul schimbă o valoare prezentă cu speranţa obţinerii unei valori mai mari în viitor.

  Locul de schimb (al titlurilor de valoare) este piaţa de capital, care constituie totodată un loc

de ofertă şi cerere de monedă, activul financiar servind ca suport pentru transferul de monedă.

Situaţia existentă la un moment dat pe această piaţă, permite întreprinzătorului să decidă dacă îşi va aloca fondurile economisite pentru realizarea unui proiect de investiţii identificat sau le va plasa pe piaţa de capital. Alegerea se face în funcţie de rentabilitatea pieţei, care serveşte investitorului ca referinţă în decizia de a accepta sau refuza participarea la edificarea unui proiect pentru o investiţie de capital. Altfel spus, opţiunea pentru un proiect de investiţii trece prin piaţa de capital unde se formează preţul activelor financiare. Aşadar prin piaţa de capital se plasează titluri financiare care sunt expresia activelor reale existente în unităţile economice. Dată fiind evoluţia rapidă a pieţei de capital în România, apreciem că această nouă formă de investiţie va lua o amploare deosebită şi, în scurt timp, va deveni dominantă ca formă de investire pentru posesorii de capital financiar .Pe baza acestor precizări putem acum defini investiţiile ca reprezentând totalitatea veniturilor economisite şi alocate pentru achiziţionarea sau producerea de active fixe, respectiv pentru creşterea patrimoniului unui agent economic, materializate în imobilizări corporale (terenuri, clădiri,maşini, utilaje etc.), imobilizări necorporale (cheltuieli  pentru know-how etc.), precum şi imobilizări financiare (titluri de valoare) în scopul obţinerii unui flux de venit net pe o perioadă de timp cât mai mare.

Acestui scop final i se datorează comportamentul economico-investiţional al oamenilor, care există din cele mai vechi timpuri şi care a evoluat odată cu societatea. În prezent el este caracteristic tuturora genţilor economici care alocă părţi importante din profit pentru extinderea şi modernizarea capacităţilor de producţie. Spre deosebire de aceste investiţii, cheltuielile care se fac din bugetul administraţiei centrale sau locale, fără a avea ca scop obţinerea de profit (construcţia de drumuri, îndiguirile împotriva inundaţiilor, obiective social-culturale, dotarea armatei cu tehnica de luptă etc.) sunt denumite cheltuieli de capital. Structura şi clasificarea investiţiilor din punctul de vedere al naturii lor, investiţiile au următoarea structură:- cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate şi a celor de fezabilitate. Nivelul acestora se stabileşte între 1-3% din valoarea de deviz a proiectului;- cheltuieli pentru proiectarea constructivă şi tehnologică, reprezentând o cota de cca. 5% din valoarea de deviz a proiectului;- cheltuieli pentru procurarea resurselor materiale necesare edificării obiectivului; cheltuieli pentru materiale şi obiecte de investiţii cheltuieli pentru achiziţionarea de mijloace de transport;- cheltuieli pentru procurarea de licenţe;Pentru clasificarea investiţiilor de capital, în literatura de specialitate se folosesc numeroase criterii. Unele au devenit, după părerea noastră, inoportune în noile condiţii.

A. După o clasificare contabilă, bazată pe criteriul naturii activelor investite, se disting trei categorii de investiţii:- active corporale, corespunzând bunurilor fizice;- active necorporale sau investiţii nemateriale cum sunt brevetele,licenţele, fondul comercial;- participaţii de capital. Clasificarea după acest criteriu este menţionată în bilanţul contabil al societăţilor comerciale.

B . O altă clasificare a investiţiilor se poate face pe baza criteriului destinaţiei finale a proiectelor. Din acest punct de vedere se disting investiţiile de înlocuire, de modernizare, de expansiune, de inovare,strategice.

Investiţiile destinate înlocuirii servesc pentru înnoirea utilajelor şi instalaţiilor de producţie uzate, având ca obiectiv menţinerea nivelului capacităţii de producţie a societăţii. Investiţii de înlocuire sau reutilare sunt şi acelea făcute pentru utilajele care din cauza unor defecţiuni de proiectare sau a unei exploatări necorespunzătoare se deteriorează iremediabil şi trebuie înlocuite.Investiţiile de modernizare contribuie la raţionalizarea şi creşterea randamentului instalaţiilor de producţie şi sunt dependente de evoluţia progresului tehnic în domeniu. Au ca scop, în special, reducerea costurilor de producţie pe seama diminuării forţei de muncă în primul rând. Din punctul de vedere al eficienţei, investiţiile pentru modernizare sunt net superioare celor de înlocuire şi expansiune. Deciziile luate de agenţii economici pentru aceste prime două categorii de investiţii sunt foarte frecvente, întrucât ele răspund cel mai bine cerinţelor curente în conjunctura actuală, prezintă un risc redus şi pot fi uşor fundamentate economic, deoarece atât cheltuielile de realizare,cât şi economiile la costurile de exploatare ori sporurile de producţie generate se pot

cuantifica cu precizie.

Investiţiile de expansiune urmăresc creşterea nivelului capacităţii de producţie a societăţii comerciale ca urmare a unei conjuncturi favorabile şi de perspectivă pe pieţele de desfacere. Se realizează cu prioritate în sectoarele dinamice ale economiei naţionale şi acolo unde oferta este sub nivelul cererii. Se urmăreşte, de asemenea, lărgirea sortimentului de produse, atragerea de noi resurse naturale şi forţă de muncă în circuitul economic. Deoarece se află sub incidenţa unui risc ridicat trebuie să se acorde o atenţie mare fundamentării oportunităţii şi eficienţei financiare  Investiţiile în inovaţii sunt destinate dezvoltării noilor activităţi, lansării produselor, creării de noi pieţe de desfacere. Sunt condiţionate de progresul tehnic şi cheltuielile impuse de activitatea de cercetare-dezvoltare şi prezintă, de asemenea, un risc foarte mare.

Investiţii strategice au ca scop fie reducerea riscului de fabrică, rezultat din progresul tehnic şi concurenţă (defensive), fie menţinerea sau câştigarea unui loc mai bun între producătorii de acelaşi profil (ofensive). Primul caz este specific societăţilor care se reprofilează pe domenii de activităţi ce le vor asigura o competitivitate ridicată în raport cu situaţia prezentă. Acestea sunt denumite în literatura de specialitate investiţii defensive. Al doilea caz –investiţii ofensive, aparţine agenţilor economici puternici, care doresc să rămână în avangarda progresului tehnic şi să beneficieze primii de noile pieţe de desfacere. Investiţiile sunt orientate spre proiecte de cercetare tehnologică, studii de previziune, programe de software, integrarea pe orizontală şi pe verticală prin achiziţionarea unor societăţi de aprovizionare-desfacere, asocierea cu societăţi din alte sectoare economice corespunzător strategiei adoptată de firmă.

C .Dacă ţinem seama de criteriul surselor de constituire, investiţiile se împart în nete şi brute. Investiţiile nete se constituie din economiile făcute la veniturile obţinute, iar cele brute sunt constituite din cele nete şi amortizarea activelor fixe.

D. Investiţii cu caracter social, sunt destinate ameliorării condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor. Se concretizează atât în măsuri de protecţie şi igienă a muncii, cât şi în obiective prestatoare de servicii pentru salariaţi,cum sunt cantinele restaurant, magazine alimentare, grădiniţe, cluburi etc. Tot în această categorie pot fi introduse şi investiţiile de interes public, ca de exemplu cele pentru activităţi de educaţie sau de reducere a poluării. Rentabilitatea acestor investiţii se poate stabili mai greu deoarece se regăseşte în efectele propagate.

E. După criteriul structurii tehnice, investiţiile unui proiect de dezvoltare se împart în:- investiţii pentru lucrări de construcţii-montaj(C+M);- investiţii pentru utilaje şi instalaţii de lucru;- investiţii pentru lucrări geologice;- alte cheltuieli de investiţii. Criteriul nu are o utilitate deosebită, deşi investiţiile sunt astfel structurate în devizul general al oricărui proiect de dezvoltare. Utilitatea clasificării investiţiilor după acest criteriu apare doar în analiza eficienţei economice, deoarece un proiect de dezvoltare este cu atât mai eficient, cu cât ponderea investiţiilor alocate pentru utilaje şi instalaţii de lucru, în investiţia totală, este mai mare  F. În noile condiţii, create de instaurarea economiei de piaţă, un criteriu foarte adecvat pentru clasificarea investiţiilor este gradul de risc la care se expune întreprinzătorul, după care investiţiile se clasifică astfel:- investiţii cu risc minim, în care se pot include proiectele de importanţă naţională cu garanţii guvernamentale, cum sunt cele pentru lucrări hidroameliorative, centralele hidroelectrice şi electronucleare etc.;- investiţii cu risc redus, în care pot fi incluse proiectele de înlocuire a utilajelor şi instalaţiilor de lucru uzate fizic, moral din unităţile economice existente, proiectele de modernizare a societăţilor comerciale etc., întrucât ele nu presupun modificarea

tehnologiilor de fabricaţie;- investiţii cu risc ridicat, în care se includ proiectele de dezvoltare a societăţilor existente, de asimilare a produselor noi, deoarece implică lărgirea pieţelor, noi surse de aprovizionare, suplimentarea capitalului permanent etc.;- investiţii cu risc foarte ridicat, în care se includ proiectele destinate cercetării - dezvoltării, la care rezultatele preconizate sunt, de regulă, incerte şi investiţiile strategice, în special cele pentru înfiinţarea unor filiale în străinătate sau fuzionarea cu o altă societate comercială. Riscul foarte ridicat este determinat atât de extinderea zonei geografice sau introducerii într-un alt sector de activitate, cât şi de condiţiile în care se pot obţine creditele pentru finanţare. În literatura de specialitate se folosesc şi alte criterii de clasificare a investiţiilor: legătura cu obiectivul proiectat (directe, colaterale, conexe),sursa de finanţare (proprii şi atrase), forma de proprietate (privată, de stat,mixtă), modul de execuţie (regie, antrepriză) etc. Noi apreciem că în condiţiile economiei de piaţă aceste criterii nu mai prezintă interes. Clasificarea investiţiilor în conexe şi colaterale, de exemplu, este inoportună dacă avem în vedere scopul urmărit de investitor (profitul), deoarece investiţiile colaterale, care se materializează în lucrări ce asigură utilităţile obiectivului de bază (căi de acces, alimentarea cu apă, cu gaze naturale etc.), au caracter de cheltuieli de capitalcând sunt făcute din surse bugetare sau intră în investiţia directă dacă sunt aferente numai obiectivului de bază(racordurile de apă, de gaze, calea de acces până la drumul naţional etc.).În ceea ce priveşte investiţiile conexe, acestea prezintă interes numai la nivel macroeconomic pentru a stabili efortul total cerut de dezvoltarea şi funcţionarea capacităţilor de producţie dintr-o ramură economică, dar la constituirea acestora nu participă în nici o formă investitorul direct. Situaţia este cu totul alta în cazul investiţiilor din agricultură unde criteriul de clasificare după legătura cu obiectivul proiectat este fundamental pentru calculul eficienţei. Corespunzător acestui criteriu investiţiile din agricultură se clasifică în trei categorii: directe, conexe,comune

Sursele de finanţare a investiţiilor şi politica financiară a agenţilor economiciConstruirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de investiţii sunt condiţionate de existenţa surselor de finanţare. În practica societăţilor comerciale, indiferent de profilul lor, actul de finanţare, care intră în atribuţiile compartimentului financiar, se realizează pe termen lung şi are în vedere toate obiectivele prevăzute în strategia de dezvoltare pe termen lung între care, evident, se regăsesc şi obiectivele curente. În fundamentarea deciziilor de finanţare, hotărâtoare sunt  asigurarea certă a resurselor necesare realizării obiectivelor şi respectarea echilibrului financiar al societăţii între resursele de finanţare pe termen scurt şi cele de finanţare pe termen mediu şilung. Finanţarea pe termen mediu şi lung cunoaşte diverse forme şi de numiri cum sunt: plan de investiţii; buget de investiţii; buget de capital; tablou previzional de finanţare etc. În S.U.A., de exemplu, se foloseşte termenul de buget de investiţii, iar în Europa, în special în Franţa, termenul utilizat cel mai des este plan de investiţii, care constă într-o eşalonare calendaristică a fondurilor pe perioada desfăşurării procesului investiţional. Planul de investiţii are dublă reprezentare: necesarul de fonduri şi, respectiv, sursele de finanţare. Deoarece în analiza economico-financiară se folosesc fluxurile financiare înregistrate în diferite tablouri care cuprind informaţii cu privire la utilizarea resurselor, soldurile intermediare de gestiune, fondul de rulment etc., unii autori francezi denumesc acest instrument tabloul de finanţare multianuală. Elementele care se au în vedere la elaborarea şi fundamentarea deciziei de finanţare la nivelul societăţilor comerciale, sunt următoarele:- cheltuielile de investiţii propriu-zise, destinate achiziţionării imobilizărilor corporale, previzionate pentru o perioadă de 3-5 ani;- creşterea fondului de rulment (variaţia necesarului de fond de rulment)care apare în cazul extinderii capacităţilor de prestaţii. Previzionarea sporului de fond de rulment necesar finanţării suplimentare se poate face cu metoda managementului credit-clienţi;- alte cheltuieli, care includ cheltuielile de instalare, de formare a personalului, acordarea de împrumuturi, rambursarea creditelor etc.

Resurse interne de finanţare a investiţiilor in majoritatea cazurilor acoperirea nevoilor de finanţare a investiţiilor se sprijină pe surse interne, care provin din activităţile productive

ale întreprinderilor.Sursele care asigură autofinanţarea investiţiilor în societăţile comerciale, se constituie din

partea de profit net repartizată pentru investiţii,amortizarea capitalului fix, venituri obţinute din lichidarea (scoaterea din funcţiune) activelor fixe uzate. Pentru a încuraja agenţii economici să aloce părţi cât mai mari din profit pentru dezvoltare, legislaţia prevede reduceri de impozit pe profitul investit.

Amortizarea , ca sursă de constituire a resurselor pentru dezvoltare, este destinată înnoirii capitalului fix uzat, precum şi dezvoltării şi modernizării utilajelor şi instalaţiilor de producţie aflate în funcţiune. Rolul amortizării pentru alimentarea fondurilor de investiţii creşte atunci când se aplică metoda de amortizare accelerată, care reduce timpul de recuperare a valorilor imobilizate, întreprinderea asigurându-şi mai repede sursele necesare dezvoltării. Încasările dinvalorificarea utilajelor scoase din funcţiune constituie, de asemenea, o sursă pentru investiţii. În cazurile când elemente de active fixe existente în întreprindere se folosesc pentru dotarea altor obiective de investiţii, aceste reprezintă tot o sursă de investiţii.

Emiterea şi vânzarea de acţiuni este o altă cale de finanţare pentru întreprinderi, în special pentru cele mici şi mijlocii care s-au privatizat prin metoda MEBO. În marile întreprinderi supuse privatizării, concomitent cu transferul gratuit al unei părţi din patrimoniu către populaţie au loc vânzări de acţiuni contra numerar asigurând astfel sursele necesare finanţării investiţiilor. Constituirea surselor de investiţii pe calea emiterii de acţiuni are avantajul că investiţia nu trebuie restituită decât la lichidarea societăţii, iar dividendele –plata creditului oferit de cumpărătorul acţiunii– nu se acordă decât atunci când întreprinderea obţine profit. Alături de acţiuni, firmele obţin fonduri pentru investiţii şi din emiterea obligaţiunilor cu dobândă. Deoarece deţinătorilor de obligaţiuni le sunt plătite drepturile cu prioritate în raport cu dividendele acţionarilor, acestea sunt foarte căutate de cumpărători. În plus societăţile comerciale care emit obligaţiuni pot oferi cumpărătorilor şi alte avantaje: transformarea obligaţiunilor în acţiuni la momentul scadenţei; vânzarea acţiunilor la emisiune cu un preţ sub valoarea nominală, dar cu plată la valoarea integrală în momentul scadenţei;răscumpărarea înainte de scadenţă la cererea cumpărătorului etc.

Înfiinţarea fondurilor mutuale a făcut posibil ca prin emiterea şi vânzarea de acţiuni să se mobilizeze economiile populaţiei, constituindu-se astfel o noua sursă de finanţare. Fondurile mutuale colectează economiile băneşti de la populaţie prin emiterea şi vânzarea de acţiuni. Economiile sunt fructificate apoi pe piaţa financiară. Aceeaşi misiune o au acum şi SIF-urile care operează pe piaţa de capital.Bursa de valori mobiliare poate fi o altă sursă de finanţare a proiectelor de investiţii. Există preocupări pentru tranzacţionarea titlurilor de stat şi pe piaţa bursieră, la care să aibă acces nu doar băncile comerciale, cum este în prezent, ci şi fondurile mutuale sau alte categorii de investitori. Titlurile de stat sunt căutate de investitori deoarece au asigurată garanţia statului

Creditele oferite de bănci pe termen mediu şi lung ar trebui să constituie sursa utilizată cel mai des de agenţii economici pentru a obţine fondurile necesare lansării unor investiţii. Dacă în perioada dinaintea anului 2001băncile acordau credite cu dobânzi foarte mari, ceea ce a făcut ca întreprinderile să manifeste prudenţă, apelând la credite numai în cazuri extreme, în prezent dobânzile s-au redus considerabil, revitalizând creditul bancar, care îşi recapătă treptat statutul de cea mai importantă sursă de finanţare a investiţiilor. Întreprinderile apelează la împrumuturi pe termen mediu şi lung în special atunci când se asigură că pot influenţa favorabil rentabilitatea propriei activităţi, care trebuie să fie superioară dobânzii la sumele împrumutate. În funcţie de garanţii, creditele pentru investiţii îmbracă următoarele forme:

a) Împrumuturi bancare acordate pe bază de garanţii materiale. Garanţiile au în vedere capitalul sau patrimonial întreprinderii, în special cel din activul imobilizat ce s-ar putea valorifica pentru recuperarea datoriei.

b) Credite ipotecate printr-o valoare cum ar fi clădiri, terenuri, mijloace circulante etc., ce pot fi convertite uşor în lichidităţi. Acest tip de creditare este redus, fiind caracteristic în special întreprinderilor mici.

c) Credite de cash-flow, nu sunt garantate material, se acordă pe baza fundamentării solvabilităţii proiectului în cadrul studiului de fezabilitate,garanţia restituirii creditului constituind-o însuşi obiectivul de investiţii pentru care se face împrumutul. Deşi această categorie de credit prezintă riscul cel mai mare, ea este foarte frecventă, orice întreprindere putând să primească un împrumut dacă dovedeşte că-l poate restitui, împreună cu dobânda, la termenul stabilit.Fondul APAPS, care reprezintă statul ca proprietar al părţii din capitalul întreprinderilor de stat acordă, de asemenea, împrumuturi în condiţii benefice pentru întreprinderi, impunând o dobândă foarte mică. Numeroase întreprinderi au primit asemenea credite pentru tehnologizare, restructurare etc.

Bugetul de stat este sursa principală pentru finanţarea investiţiilor în domeniile de care depinde dezvoltarea generală a ţării: îmbunătăţiri funciare,protecţia mediului, obiective energetice, industria mineritului, a petrolului,infrastructura pentru transporturi, obiective social culturale etc. Posibilităţile de finanţare a investiţiilor de la buget sunt însă reduse.Credite externe angajate pentru finanţarea investiţiilor. 

Restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele actuale ale pieţei interne şi conjuncturii economice internaţionale, retehnologizarea agenţilor economici viabili pentru creşterea competitivităţii, necesită fonduri imense care nu se pot asigura din resurse interneCreditele externe, care ar trebui să joace un rol secundar –de completare a celor interne majoritare– în realizarea programelor de relansarea economiei au, dimpotrivă, rolul hotărâtor în condiţiile de penurie a resurselor interne. Dar condiţiile neprielnice care au existat în ţară, au făcut ca valoarea investiţiilor directe atrase în perioada 1991-2000 să fie de numai5000 mil. USD. Tocmai de aceea guvernul a iniţiat o serie de acţiuni menite să atragă într-un ritm mai mare capitalul străin. Noua Lege a investiţiilor asigură investitorilor străini condiţii egale cu cei români. Sunt stabilite garanţii guvernamentale pentru ca investitorii să poată transfera în străinătate profitul sub formă valutară şi să repatrieze capitalul investit şi produsul lichidării sau vânzării investiţiei. Creditele externe sunt de mai multe feluri:- credite guvernamentale care, deşi sunt acordate de bănci, au garanţie guvernamentală în baza unei convenţii încheiate între guvernul ţării care creditează şi guvernul ţării beneficiare;- credite bancare care se acordă de bănci pe propriul risc;- credite acordate de instituţiile financiare internaţionale cum sunt: FMI,BERD,BIRD, BEI etc. Creditele acordate de băncile din străinătate sunt, în general, garanţii la importul utilajelor şi instalaţiilor de producţie, pe care le achiziţionează agenţii economici ce solicită creditul. Garanţia restituirii creditelor este prezentată în studiile de fezabilitate în care se demonstrează solvabilitatea proiectului. Creditele acordate de organismele financiare internaţionale pe termen mediu şi lung nu sunt garantate material, dar se află sub incidenţa unor măsuri şi restricţii de politică economică. În acest context se încadrează toate împrumuturile oferite ţării noastre de Banca Europeană pentru Investiţii,Fondul Monetar Internaţional, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc.

Banca Europeană pentru Investiţii Acţionarii băncii sunt statele membre, ale căror ministere de finanţe au constituit Consiliul de Guvernatori ai BEI. Banca are misiunea de a favoriza realizarea obiectivelor Uniunii Europene atât prin acordarea de resurse financiare pe termen lung pentru efectuarea unor investiţii viabile, cât şi prin serviciile pe care le oferă pe linia evaluării proiectelor. Pentru a-şi atinge scopul, proiectele şi programele trebuie să fie viabile în patru domenii esenţiale: economic, tehnic, ecologic şi financiar. Fiecare proiect de investiţii este evaluat şi urmărit până la atingerea scopului stabilit. Prin operaţiile de împrumut şi capacitatea de a atrage şi alţi colaboratori financiari, BEI permite lărgirea sferei posibilităţilor de finanţare. Împrumuturile sale favorizează dezvoltarea pieţelor financiare din Uniunea Europeană.

Soliditatea financiară a BEI provine din forţa şi angajamentul acţionarilor săi, din independenţa profesională şi din reuşitele sale precedente. Orientările BEI sunt definite în strânsă colaborare cu statele membre şi cu alte instituţii ale Uniunii Europene. Pe de altă parte, BEI cooperează cu lumea de afaceri şi sectorul bancar. BEI finanţează şi proiecte ale ţărilor din Uniunii Europene şi în interiorul acesteia, finanţările sunt posibile prin diverse acorduri în vigoare.

Împrumutul nu depăşeşte, în linii generale, 50% din costurile de investiţii şi poate fi utilizat alături de subvenţiile naţionale. BEI finanţează investiţii de mari dimensiuni (pornind de la 25 milioane euro) prin împrumuturi individuale în colaborare cu iniţiatorul proiectului. Proiectele de dimensiune medie şi mică sunt susţinute indirect sau prin împrumutarea băncilor care operează la nivel naţional sau regional. Criteriile de aprobare a creditelor se referă la:- investiţiile se încadrează în politicile Uniunii Europene;- viabilitatea tehnică şi financiară a proiectului de investiţii;- respectarea regulilor de protecţie a mediului înconjurător;- situaţia financiară a iniţiatorului, perspectivele de cash-flow şi garanţiile oferite. Durata împrumutului poate ajunge până la 20 de ani şi chiar mai mult în funcţie de tipul şi durata de viaţă tehnologică a proiectului. Scăderea rolului statului în dezvoltarea economică, odată cu demararea procesului de privatizare, precum şi deficitele bugetare ale multor ţări, constituie motivul pentru care băncile comerciale, instituţiile financiare multilaterale (Banca Mondială, BERD), precum şi agenţiile de creditare se bazează din ce în ce mai puţin pe garanţiile date de stat în sprijinul unor proiecte, fiind interesate mai mult de viabilitatea proiectului în cauză din punct de vedere comercial şi destructura sa solidă din punct de vedere financiar.

Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1947, cu scopul de a ajuta la dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale, prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea şi armonizarea balanţelor de plăţi externe şi stabilirea cursurilor valutare. Pe baza respectării anumitor reguli stabilite, FMI poate acorda credite membrilor săi pentru ca aceştia să depăşească dificultăţile temporare ale balanţei de plăţi, să nu fie nevoiţi să apeleze la măsuri restrictive sau discriminatorii care să aducă prejudicii altor ţări. Acest program internaţional se prezintă ca o instituţie de asigurare unde fiecare cotizează, după posibilităţile sale, pentru a beneficia de ajutoare substanţiale. FMI intervine, la solicitarea guvernului unei ţării pentru ajustarea balanţelor de plăţi şi asigurarea dezvoltării prin mecanismele specifice de credit. Creditul acordat de FMI este guvernamental sau cu garanţie guvernamentală, chiar dacă se acordă prin bănci. Creditul este pe termen lung, condiţionat de angajarea ţărilor împrumutate la îndeplinirea anumitor obiective. Principalele forme de împrumut utilizate de FMI şi de care România a beneficiat începând din 1990 sunt:- aranjamentele de tip stand-by, care se acordă ţărilor membre în scopul depăşirii unor dificultăţi temporare privind balanţa de plăţi; 

- sprijinirea ţărilor cu venituri foarte scăzute în finanţarea programelor macroeconomice pe termen mediu şi a programelor de ajustare structurală;- facilităţi de finanţare compensatorie, adică de acoperire a pierderilor înregistrate de ţările membre în cazul creşterii excesive a preţurilor la ţiţeiul de import. Prin orientarea eforturilor spre ţările în curs de dezvoltare şi cele din Centrul şi Estul Europei, FMI îşi asumă o nouă sarcină şi anume, restabilirea economiei de piaţă şi a democraţiei în ţările respective. Urmărirea realizării acestor obiective, prin aplicarea programelor stabilite de guvern, are loc în condiţiile respectării de către FMI a suveranităţii naţionale a ţărilor respective. Mijloacele prin care acţionează FMI sunt:- monitorizarea politicii economice stabilite de ţările membre, în urma recomandărilor primite şi a dialogului detaliat cu reprezentanţii FMI;- intervenţia într-o manieră hotărâtă atunci când o ţară cu balanţa de plăţi deficitară îi solicită ajutorul. Asistenţa financiară de tip multilateral, acordată ţărilor membre, în scopul relansării economice, este de preferat unei asistenţe bilaterale, pentru că garantează neutralitatea politică a sprijinului acordat şi, în acelaşi timp,favorizează atenuarea practicii împrumuturilor legate, adică condiţionate de unele avantaje ce ar putea fi cerute în schimb. FMI îşi asumă riscul în susţinerea financiară a ţărilor membre prin sume importante acordate ca împrumut, dar şi prin rolul de catalizator, în sensul că aprobarea programelor pentru ţările membre constituie prima condiţie pentru punerea în aplicare a altor forme de sprijin internaţional. Deci, o ţara care a primit sprijinul FMI, are credibilitate pe piaţa financiară internaţională.

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Un alt organism din sistemul ONU între ale cărui principalele obiective este acela de a facilita şi de a promova noile investiţii de capital în ţările în curs de dezvoltare este PNUD, care are reprezentanţe permanente în 166 de ţări de pe Glob. Programul finanţează activităţi pre investiţionale cum sunt:prospecţiuni geologice şi activităţi de utilizare îmbunătăţită a resurselor locale; analize ale sectoarelor de bază ale economiei naţionale în scopul formulării de programe investiţionale armonizate sau al definirii priorităţilor;studii de fezabilitate pentru proiecte de investiţii; cercetare aplicativă;pregătirea cadrelor; educaţie tehnică etc. PNUD este organizată în cinci birouri regionale, fiecare dintre ele conduse de un administrator asistent. Birourile regionale au competenţe şi responsabilităţi complete la nivelul operaţiunilor şi al planificării în ţările ce fac parte din zonele arondate: Africa, Asia de Sud-est, Statele Arabe, America Latină şi Insulele Caraibe, Europa Centrală şi de Est şi Comunitatea Statelor Independente. Începând cu anul 1972 PNUD realizează o proiecţie a utilizării resurselor pe o perioadă de cinci ani, după care împarte fondul total disponibil între ţările în curs de dezvoltare, astfel încât fiecare dintre acestea să dispună de o proiecţie pe o perioadă de cinci ani din disponibilul de resurse. Pe baza acestei proiecţii se aşteaptă ca fiecare ţară să dezvolte un Program de Ţară PNUD, incluzând o listă cu proiectele pentru care se aşteaptă asistenţă în cadrul unui Acord Stand-By cu PNUD în care sunt fixaţi termenii şi condiţiile viitoare aplicabile tuturor activităţilor finanţate. Pentru fiecare activitate specifică este pregătit un document tripartit denumit Plan de Operaţiuni care este agreat de ţara beneficiară, PNUD şi Agenţia de Participare şi Executare. Acesta specifică aranjamentele pentru executarea activităţii, detalii privind obligaţiile părţilor, detalii ale rapoartelor ce vor fi realizate, clauze de suspendare sau încheiere şi detalii ale contribuţiilor financiare ale Guvernului ţării beneficiare. Pentru fiecare activitate realizată în cadrul unei ţări, PNUD alocă, în general, o sumă care să acopere necesarul de fonduri în valută şi o parte din costurile locale. Guvernul ţării beneficiare contribuie cu o parte din suma necesară în monedă naţională şi, în anumite cazuri, cu o parte din necesarul în valută. Pentru a putea cere şi beneficia de asistenţă PNUD, ţara trebuie să fie membră a ONU. România este membră a PNUD începând cu anul 1971 (dată la care aluat fiinţă un birou naţional permanent al acestei organizaţii la Bucureşti),calitate în care ţara noastră a beneficiat de o asistenţă substanţială. La sediul PNUD din New York sunt disponibile spre consultare rapoarte a numeroase studii de prefezabilitate şi de fezabilitate care se constituie într-o sursă de exemple pentru ţările interesate.

Conceptul de eficienţa investiţiilorEficienţa este o noţiune complexă, care exprimă raporturile ce se stabilesc între resursele consumate pentru desfăşurarea unei activităţi şi efectele rezultate. Eficienţa a devenit în condiţiile impuse de economia de piaţă, criteriul fundamental de apreciere a oricărei activităţi umane, fiind determinată de caracterul limitat al resurselor şi existenţa a mai multor variante prin care se poate realiza o acţiune. Într-adevăr, orice agent economic şi chiar societatea în totalitatea ei nu-şi pot permite să aloce investiţii în acţiuni care nu conferă garanţia recuperării acestora şi obţinerii unor avantaje. Realizarea acestui deziderat necesită însă calcule de eficienţă, care să permită analiza diferitelor variante de proiect astfel încât, pe baza criteriului adoptat, să se poată alege varianta care aduce profiturile cele mai mari. Analiza variantelor de investiţii presupune, în esenţă, compararea eforturilor făcute pentru obţinerea activelor fixe cu efectele ce se vor realiza în procesul utilizării acestora,după relaţia:

Ei =  E ff / E f Pentru a putea însă calcula acest raport este necesar să se cunoască conţinutul celor două

elemente. Pornind de la etimologia termenului (a produce efectul aşteptat) se poate spune că eficienţa este un atribut al activităţii umane de a produce efectul util preconizat. Eficienţa economică presupune, deci, obţinerea efectelor utile dorite în condiţiile cheltuirii raţionale a resurselor de orice natură, folosind în acest scop modele ştiinţifice de conducere şi organizare a activităţilor desfăşurate.

În activitatea de producţie, materializarea eficienţei se face prin creşterea productivităţii

muncii şi a calităţii produselor, reducerea consumurilor unitare, a cheltuielilor de transport, creşterea rentabilităţii etc. şi se poate exprima atât prin formele specifice acesteia (eficienţa cercetării,eficienţa tehnică, eficienţa muncii etc.), cât şi prin agregarea lor sub forma eficienţei economice, dat fiind că în final toate celelalte forme se materializează în rezultate economice.

În activitatea de investiţii eficienţa economică poate fi definită ca o categorie complexă care exprimă raporturile ce se stabilesc între volumul şi structura resurselor investiţionale consumate pentru realizarea unui proiect şi volumul şi calitatea efectelor utile obţinute.Eficienţa se determină pe baza relaţiei:

Ei = E ffi / E fi

unde:Ei - eficienţa economică a variantei “i”; Effi – efectele preconizate pentru varianta “i”; Efi - efortul investiţional al variantei “i”;i - numărul de variante prin care se poate realiza proiectul 

Din relaţia de mai sus rezultă că pentru a determina corect nivelul eficienţei unei variante de investiţii este necesar să stabilim cu precizie componenţa celor două elemente ale raportului.

A.Eforturile investiţionale înglobează toate cheltuielile de muncă socială necesară pentru realizarea obiectivului de investiţii, precum şi contravaloarea pierderilor de efecte economice care se înregistrează prin scoaterea unor terenuri din circuitul agricol şi prin imobilizarea fondurilor de investiţii pe perioada executării obiectivului. În mod concret în structura efortului investiţional

“It intră:It=Id+Icol+Eim+Y+NFR+TV+D

Investiţiile directe (Id) sunt calculate cu ajutorul devizelor pe articole de calculaţie, devizelor pe categorii de lucrări şi înregistrate apoi în devizul general al proiectului tehnic la capitolele I-IV şi cuprind:a)Investiţiile pentru realizarea propriu-zisă a obiectivului:- cheltuieli pentru studii şi cercetări de teren;- cheltuieli pentru elaborarea studiului de fezabilitate;- cheltuieli pentru proiectare şi elaborarea detaliilor de execuţie;- cheltuieli pentru procurarea de obiecte de instalaţii şi utilaje pentru realizarea proiectului;- cheltuieli necesare executării lucrărilor de constucţii-montaj pe şantier.

Investiţii colaterale (Icol), reprezintă acea parte a investiţiei totale care se alocă pentru asigurarea utilităţilor necesare bunei funcţionări a viitorului obiectiv. Caracteristica fundamentală a acestei categorii de investiţii constă în faptul că sunt legate teritorial de noul obiectiv, sunt deci realizate în legătură cu obiectivul, iar o parte dintre acestea pot fi legate direct de procesul tehnologic folosit în producţie. Corespunzător acestei dependenţe, investiţiile colaterale se pot clasifica în productive, cele care condiţionează desfăşurarea procesului de producţie( racordul la conducta de gaze, de apă, o centrală termică când acestea sunt folosite ca resurse în procesul de producţie, un nod de cale ferată care serveşte pentru aprovizionare desfacere etc.) şi neproductive, când sunt alocate pentru active care condiţionează în mod indirect desfăşurarea producţiei (o cantină restaurant, o grădiniţă pentru copii salariaţilor etc.).

Efectul imobilizării (Eim), reprezintă pierderea de venit net pe care agentul economic o înregistrează ca urmare a imobilizării fondurilor de investiţii pe perioada edificării proiectului. Aceste pierderi sunt incluse în efortul total şi recuperate odată cu investiţia.Valoarea terenurilor(Y) scoase definitiv sau temporar din circuitul agricol prin ocuparea acestora. Pentru determinarea valorii terenurilor se stabileşte mai întâi suprafaţa agricolă ocupată definitiv, la care apoi se aplică preţul de vânzare pe metrul pătrat corespunzător zonei sau, după caz, se calculează pierderea de venit net agricol, la care se adaugă cheltuielile pentru redarea terenului în circuitul agricol după desfiinţarea obiectivului, în cazul când acesta are o durată de viaţă limitată.Valoarea pierderilor de venituri la terenurile scoase temporar din circuitul agricol se stabileşte pe

baza chiriei plătite pentru aceste terenuri pe durata executării lucrărilor, la care se adaugă eventualele pierderi de producţie agricolă, dacă au fost distruse culturi prin deschiderea şantierului. De asemenea, se pot aplica cele două relaţii prezentate mai înainte.Taxe vamale (TV), intră în structura efortului investiţional atunci când se fac importuri pentru construirea obiectivului.Dobânzi (D), apar în cazul în care beneficiarul contractează credite pentru efectuarea investiţiei. Ultimele două elemente ale efortului total nu apar, de obicei, în mod distinct în deviz, ci sunt incluse în investiţia directă.

B. Efectele investiţionale , cuprind rezultatele financiare, economice şi sociale prevăzute a se obţine prin realizarea obiectivului şi funcţionarea sa. Efectele se manifestă în primul rând ca o consecinţă a eforturilor investiţionale, care sunt factori purtători de efecte economice şi sociale, decare va profita beneficiarul investiţiei şi societatea în perioada de funcţionarea obiectivului. O clasificare a efectelor unui proiect de investiţii după natura acestora evidenţiază mai multe categorii, incluzând alături de efectele economice şi efectele sociale concretizate în crearea de locuri de muncă,  îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de protecţia şi igiena muncii, creşterea gradului de asistenţă socială, creşterea ofertei de bunuri pe piaţă etc., efecte politice care constau în intensificarea participării ţării la circuitul mondial de valori,creşterea independenţei economice şi politice a ţării etc., efecte ecologice care vizează conservarea mediului prin diminuarea poluării, degradării solului, a infestării apelor ş.a. Unele efecte investiţionale nu sunt cuantificabile valoric şi de aceea este necesar să se ţină seama de ele în etapa de analiză pentru alegerea variantei optime şi luarea deciziei de investiţie.

Optimul şi eficienţa proiectelor de investiţii. În activitatea de investiţii există întotdeauna mai multe variante pentru realizarea unui proiect de investiţii, acestea diferenţiindu-se prin nivelul parametrilor tehnico-economici ce le caracterizează. În majoritatea cazurilor,una dintre variante realizează nivelul cel mai bun al parametrilor stabiliţi de beneficiar. Aceasta este varianta cea mai eficientă şi asigură optimizarea proiectului. Optimul este aşadar, pragul superior al eficientului. Rezultă că orice variantă optimă este şi eficientă, dar nu orice variantă eficientă este optimă. În economie optimul este relativ, are caracter temporar, aflându-se sub incidenţa progresului, care-l modifică continuu.

Principiile şi criteriile de eficienţă folosite în calculul şi analiza proiectelor de investiţiiÎn activitate şi comportamentul lor oamenii se conduc după anumite principii, care sunt rodul experienţei transmisă din generaţie în generaţie şi care se află, evident, sub incidenţa gradului de civilizaţie, de cultură ale fiecărui individ şi al societăţii. Aceeaşi constatare o putem face şi în activitatea de investiţii, unde calculul şi analiza eficienţei proiectelor se întemeiază pe câteva idei, rezultat al experienţei în domeniu, care sunt concretizate în următoarele principii:1. Principiul pluralităţii variantelor de proiect pentru edificarea obiectivului de investiţii. Cerinţele acestui principiu impun ca proiectantul să fie elaborat în mai multe variante de soluţii care să se diferenţieze prin modalităţile tehnice şi constructive de realizare a obiectivului, nivelul consumului de resurse,productivitatea muncii previzionată etc.2. Principiul comparabilităţii variantelor de proiect Acest principiu presupune ca variantele realizate în vederea luării deciziei pentru un proiect, să nu difere cel puţin la următoarele elemente:profilul, volumul şi structura sortimentelor de produse, durata de funcţionare. Corespunzător principiului este necesar să se asigure o compatibilitate, ca sferă de cuprindere, între eforturi şi efecte, pe fiecare variantă, şi între variante. Astfel, în calculul indicatorilor se vor lua în considerare numai eforturile consumate pentru realizarea efectelor analizate şi, respectiv,numai efectele care sunt rezultatul efortului analizat . Pentru a le aduce în stare de comparabilitate, variantele vor fi supuse unor reproiectări sau vor fi recalculaţi indicatorii ţinând seama de influenţa diferiţilor factori. Nerespectarea acestui principiu, în special la proiectele de modernizare-dezvoltare, generează decizii greşite.3. Principiul optimalităţii soluţiilor de proiect. Derivă din esenţa conducerii eficiente şi presupune ca atunci când

o variantă diferă de alta prin nivelul superior al valorii efortului investiţional, să se asigure în mod corespunzător un spor de efecte, care să justifice cheltuielile suplimentare făcute.4. Principiul evaluării complexe a fiecărei variante de proiect pe baza analizei financiare şi a celei economice. Pentru realizarea acestui principiu sunt necesare informaţii tehnico economice, sociale, de legislaţie pe fiecare variantă, la nivelul obiectivului şipe elementele structurale ale acestuia.5. Principiul creşterii productivităţii muncii individuale şi sociale. Investiţiile au prin excelenţă un caracter novator şi de aceea trebuie să realizeze întotdeauna o economie de timp, ca rezultat al materializării în producţie a progresului tehnico-ştiinţific. Este de neconceput ca un obiectiv industrial, de exemplu, construit în prezent să realizeze un randament egal,şi cu atât mai mult inferior, unuia similar construit cu mai mulţi ani în urmă.

Criteriile folosite în calculul şi analiza eficienţei investiţiilor. Luarea deciziei pe baza indicatorilor de calcul al eficienţei impun existenţa unor criterii de analiză a indicatorilor calculaţi în fiecare variantă de proiect. În practica procesului decizional, pentru aprecierea proiectelor de investiţii se folosesc criteriile minim de eforturi şi maxim de efecte.

Primul criteriu este impus de insuficienţa resurselor investiţionale pe fondul creşterii cerinţelor de dezvoltare modernizare sau de rentabilizare a activelor fixe, iar cel de al doilea, prin care se urmăreşte maximizarea rezultatelor financiare, materiale şi de muncă răspunde principiului optimalităţii atunci când există o creştere a cererii pentru bunuri materiale şi servicii. În afara acestor două criterii, care au o exprimare absolută, se mai folosesc criterii relative, rezultate din raporturile ce se pot stabili între efecte şi eforturi, cum sunt: maxim de efecte suplimentare obţinute la o unitate de efort suplimentar, minim de eforturi investiţionale alocate pentru o unitate de efort suplimentar etc. Criteriile stabilite trebuie să fie formulate simplu, să poată fi exprimate printr-o relaţie matematică de unul sau mai mulţi indicatori. La nivelul agenţilor economici se folosesc criterii cum sunt: minim de cheltuieli totale actualizate, maxim de flux de numerar, maxim de încasări actualizate la un leu cheltuieli actualizate etc. La nivel macroeconomic se folosesc criterii cum sunt maxim de spor de PIB la investiţia totală făcută în economie într-o perioadă de timp, minim de investiţii totale necesare unui spor de PIB etc.Analiza financiară este destinată urmăririi distribuţiei nominale a venitului şi a proprietăţii asupra capitalului şi ţine seama de modul de recuperare a capitalului prin prisma intereselor investitorului individual.