· revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă anul xxvii · n r. 9 (774) · s...

ReVISTă NAţIoNALă de cultură, politică şi ştiinţă ANuL XXVII · NR. 9 (774) · SePTeMBRIe 2016

■ „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”

Friedrich Nietzsche135

■ Nicolae Breban. Amprenta naţională■ Nicolae Breban. Amprenta naţională■ Victor Voicu: „Academia Română luptă■ Victor Voicu: „Academia Română luptă

pentru interesele naţiunii române”pentru interesele naţiunii române”■ Mircea Platon. Nicolae Iorga şi demnitatea unui popor■ Mircea Platon. Nicolae Iorga şi demnitatea unui popor

■ Cristian Hera. Criza cercetării ştiinţifice din agricultura României■ Cristian Hera. Criza cercetării ştiinţifice din agricultura României■ Alexandru Surdu. Mergentheim. La sediul cavalerilor teutoni■ Alexandru Surdu. Mergentheim. La sediul cavalerilor teutoni

■ Maiorescu inedit. Bogdan Mihai Dascălu.■ Maiorescu inedit. Bogdan Mihai Dascălu.Titu Maiorescu, Titu Maiorescu, JurnalJurnal

■ Româniaciteşte.ro. Ancheta Contemporanul■ Româniaciteşte.ro. Ancheta ContemporanulLa ce bun lectura în vremuri sărace?La ce bun lectura în vremuri sărace?

■ Poeme de Ignatie Grecu■ Poeme de Ignatie Grecu■ ■ Ardere de totArdere de tot , , Ecce homoEcce homo şi alte poeme de Aura Christişi alte poeme de Aura Christi

FRA ANGELICO. BUNAVESTIRE. FOTO AURA CHRISTI

2

ANuL XXVII t Nr. 9 (774) t 2016

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Anul Contemporanul ■ 135

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

APELPENTRU SALVAREA CULTURII ROMÂNE VII

semnat de 900 de personalităţi din România, Israel,SuA, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)

senatul contemporanul:

ŞTEFAN BORBéLy, NICOLAE BREBAN,AURA ChRISTI, VICTOR IVANOVICI, ANdREI MARGA, VIRGIL NEMOIANU, BASARAB NICOLESCU, dUMITRU RAdU POPESCU,EUGEN SIMION, ION SIMUţ, EUGEN URICARU

AURA ChRISTI(redactor- şef)

ANdREI POTLOGCARMEN dUMITRESCUMIhAELA dAVIdAdRIAN IONUţ PREdAFLORIN AFLOAREI

Corespondenţi din străinătate:EMIL RAţIU (ITALIA)PhILIPPE PALINI (FRANţA)dANA OPRICA (SPANIA)

Rubrici:ŞTEFAN BORBéLy, MARIAN VICTOR BUCIU,CONSTANTINA RAVECA BULEU, CăLIN CăLIMAN,IRINA CIOBOTARU, BOGdAN CREţU,CONSTANTIN CUBLEŞAN, dANA dUMA, BORIS MARIAN, GELU NEGREA, AdRIAN dINU RAChIERU, MARIA- ANA TUPAN,MAGdA URSAChE

Vignetele rubricilor – LAURA POANTăViziune grafică – MIRCIA dUMITRESCU

Editor: Asociaţia CONTEMPORANULCod fiscal: 26718854Cont Lei:RO61RNCB0072115479360001BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

ISSN print 1220- 9864ISSN online 1841- 0685Revista este înregistrată la Oficiul de Statpentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Adresa: Asociaţia CONTEMPORANULO. P. 22, C. P. 113, Sector 1, Bucureşti Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18Sediul central: Casa Academiei, Calea 13 Septembrie, nr. 13Bucureşti, sector 5, 050711

Revista este membră a Aso ciaţieiRevistelor, Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE)E- mail: [email protected]

contempoRAnul. ideeA euRopeAnăare 40 de pagini

Unica responsabilitate a revistei contempoRAnul. ideeA euRopeAnăeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor ei. Responsabilitatea pentru conţi nutulfiecărui text, conform Art. 205- 206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu imagini realizate înincinta Bisericii San Marco din Firenze,unde se află chiliile pictate de FraAngelico. Fotografii de Aura Christi(Florenţa, septembrie 2015)

Premiile contemporanulsunt decernate cu sprijinul Ministerului Culturii din România

SUMAR

EditorialNICOLAE BREBAN ● AMPRENTA NAţIONALă/ 3EseuBOGdAN CREţU ● MIhAI URSAChI – RELIGIA POEzIEI/ 4PolemiceMIRCEA PLATON ● NICOLAE IORGA șI dEMNITATEA UNUIPOPOR/ 5Cultura memorieiVASILE MUSCă ● dESPRE NOICA ŞI ARdEAL/ 7Cultura ştiinţelorCRISTIAN hERA ● CRIzA CERCETăRII ŞTIINţIFICE dINAGRICULTURA ROMâNIEI/ 8Cultura istorieiALExANdRU SURdU ● MERGENThEIM. LA SEdIULCAVALERILOR TEUTONI/ 9Editura AcademieiMIRCEA BRAGA ● ISTORIA CA ORACOL/ 10 Clubul Ideea EuropeanăCultura ştiinţelorBOGdAN RădULESCU îN dIALOG CU VICTOR VOICU„AcAdemiA Română luptă pentRu inteReselenAţiunii Române”/ 11Cultura memorieiIULIAN BOLdEA ● E. LOVINESCU – dIMENSIUNI ALEMEMORIALISTICII/ 14Cultura manuscriselorMaiorescu ineditBOGdAN MIhAI dASCăLU ● TITU MAIORESCU, JuRnAl/ 15EseuANdREI MARGA ● ABORdAREA SFEREI PUBLICE/ 19Româniaciteşte.roAncheta Contemporanul ■ La ce bun lectura în vremurisărace?/ 21Participă: CASSIAN MARIA SPIRIdON, GABRIELA CREţAN,hORIA PăTRAŞCU, SIMONA-GRAzIA dIMA, CRISTIAN FULAŞ,dANIELA LUNGU, RAMONA ARdELEAN, AURA ChRISTIPolemiceMARIAN VICTOR BUCIU ● AURA ChRISTI, POLEMISTA (II)/ 27PolemiceMAGdA URSAChE ● SCUzAţI-MI PATRIOTISMUL!/ 29LECtuRIThEOdOR COdREANU ● O CONTRAISTORIE A LITERATURIIROMâNE (II)/ 30Dintr-o haltă părăsităCASSIAN MARIA SPIRIdON/ 30(Con)texteMARIA-ANA TUPAN ● LA dRUM CU LIVIU GRăSOIU/ 32POLEMOSAdRIAN dINU RAChIERU ● PAUL GEORGESCU ŞI„PăCATELE TINEREţILOR”/ 33PoemeIGNATIE GRECU/ 34Feedback către un prietenCONSTANTIN LUPEANU ● LA jUMăTATEA VIEţII/ 35FilmCăLIN CăLIMAN ● MOŞTENIREA CINEMATOGRAFICă A LUIRAdU BELIGAN/ 36Corespondenţă din New YorkROxANA PAVNOTESCU ● SUFLETUL MAGIC AL LIVEzII/ 37Geniul InimiiAURA ChRISTI ● ARdeRe de tot, ecce homo ŞI ALTEPOEME/ 38

Institutul Cultural Român a editat o publicaţie în limbaengleză care oferă, prin multitudinea de puncte de vedere şiperspective, o imagine cuprinzătoare, fără pretenţii de a fi ex-haustivă, asupra artelor spectacolului din România celor mairecenţi ani. Textele sunt semnate de critici şi teoreticieni ai ar-telor spectacolului: Alice Georgescu, Cristina Rusiecki, IuliaPopovici, Oana Stoica, Monica Andronescu, Cristina Mo-dreanu, Ludmila Patlanjoglu, Octavian Saiu şi Gina Şerbă-nescu. Alte două articole sunt special dedicate FestivaluluiNaţional de Teatru şi Festivalulului Internaţional de Teatrude la Sibiu – cele mai importante evenimente dedicate artelorspectacolului în România.

Publicaţia poate fi accesata aici: http://icr.ro/uploads/files/publicatie-arte- scenice- icr.pdf

Am încercat să prindem în texte şi imagini cele mai im-portante direcţii la nivelul politicilor culturale, dar şi la nivelestetic, să oferim informaţii despre ideile care au circulat saucirculă în domeniu, despre spectacolele- eveniment care au avutloc, despre spaţiile de joc, dar şi despre artiştii şi autorii ro-mâni cei mai apreciaţi de public sau de critica de specialitate.

Sperăm că am reuşit să realizăm un material util par-tenerilor noştri instituţionali internaţionali – producători deteatru, selecţioneri şi curatori pentru festivaluri de artele spec-tacolului, critici de teatru şi jurnalişti culturali.

Ne- am dorit să prezentăm un discurs echilibrat, care sănu fie dominat de date istorice sau de analize academice. Ampreferat accentele puse pe informaţie şi comentariile criticebine ancorate în practica jurnalistică de bună calitate.

Am intenţionat conceperea unui instrument pentru di-seminarea informaţiei culturale, provocarea unui punct de por-nire pentru momente de reflecţie sau pentru viitoare docu-mentări personale, din dorinţa unei mai bune conectări a ar-telor scenice româneşti cu pieţele culturale internaţionale.

Selecţia prezentată în paginile publicaţiei evidenţiazăatât diversitatea subiectelor, a formelor de organizare, cât şi atipurilor de public cărora le- au fost adresate producţiile men-ţionate. Se regăsesc teatrele de repertoriu, proiectele şi artiştiiindependeţi, experimentele artistice programate, dar şi teatrulcomercial, de consum.

Scopul nostru este promovarea artelor scenice româ-neşti în afara graniţelor ţării, pentru o mai bună integrare aproiectelor valoroase şi a artiştilor competitivi în circuitul fi-resc al pieţelor culturale din străinătate (programe dedicate,festivaluri, burse de spectacole etc.), pentru continuarea rela-ţiilor de parteneriat cu operatori culturali străini şi pentruidentificarea de noi parteneri de proiect.

Mulţumim tuturor colaboratorilor noştri – care ne- auoferit contribuţii originale sau neau permis să preluăm textefoarte importante din portofoliul lor – şi tuturor teatrelor, ar-tiştilor, consultanţilor artistici, secretarilor literari şi specia-liştilor PR care neau pus la dispoziţie, cu extrem de maregenerozitate, imagini din spectacolele prezentate – o interfaţăprietenoasă, sperăm, între mediul artelor scenice româneşti şimediile culturale din străinătate.

Irina IONESCU, coordonator proiect editorial

■ Bref

– dumneata îţi dai seama că... eşti puţinarierat?!

după vreun deceniu de la această parali-zantă întrebare care, evident, era mai mult saumai puţin decât atât, ridicolul sau fantasticul rea-lităţii sociale face ca aceeaşi persoană să scrie unamplu studiu despre un roman al meu, prost în-ţeles şi criticat aspru în epocă şi de aceleaşi ofi-cialităţi, căreia i se închinase şi care o susţinuserăşi pe susnumita şi drăgălaşa persoană. dar... epi-tetul, se înţelege. mi- a rămas agăţat în creier animulţi şi, dacă la început m- a făcut să surâd, plinde sine cum sunt mai toţi postadolescenţii, maiapoi însă şi tocmai când am început să colectezprimele semne clare ale înzestrării mele specifice,literare, acest cuvânt- ghilotină mi- a retezat în nupuţine nopţi sau ceasuri încrederea deplină înacel echilibru agresiv pe care trebuie să- l aibăorice creator aflat la începuturi, în lupta sa cu so-cialul, totdeauna aspru, obtuz şi vitreg faţă deprea marile noutăţi într- o materie majoră şi ac-ceptată, aşa- zisele idei originale, faţă de persoa-nele care le afirmă, ca şi în lupta sa cu sinele; nurareori el însuşi trădător, fugind la inamic. Şi, în-zestrat sau acaparat uneori de maniile mele ino -fensive, mai târziu, aproape de anii senectuţii, caîntr- un joc, am început să- i dau dreptate aceleiscriitoare, contemplându- mi de la marea înălţimea vârstei şerpuitoarea şi sterila mea tinereţe, în-târzierea mea ce atunci în nu puţine ceasuri şizile mi se părea fatală în acte şi decizii faţă denorma curentă, dar şi, fapt curios şi teribil dealarmant, întârzierea mea de a înţelege; ceea cetrebuia să înţeleg dacă aş fi avut dreptul la undestin social firesc, iar această încăpăţânare,refuz de a înţelege mă urmăresc până azi. Refu-zam să înţeleg şi să adopt măsurile necesare nunumai la adaptările minime, obligatorii, socialeşi relaţionale, cu cei din jur şi mai ales cu cei carecontau şi mă interesau, dar refuzam în bloc seco-lul, marile taifunuri ale istoriei prezentului vă-zute sau acceptate de mulţi inşi stimabili dreptsuccese şi cotituri ale destinului şi mă afundamcu o lăcomie de nedescris şi cu o senzualitateaparte nu numai în lumile ficţionale, în istorie şiîn romane, dar şi în trecut. Aproape de treizeci deani aveam încă ticurile intelectuale şi judecăţilede valoare ale unui băieţel de paisprezece, textelemele se ilustrau printr- o plată mediocritate, pă-ream absolut incapabil de ceea ce se cheamă evo-luţie, generaţia mea biologică mi- o luase multînainte, mă asigurau puţinii binevoitori, care maiîntârziau lângă mine şi ratarea mea (de atunci!)nu ar fi prea importantă, dacă ea nu l- ar fi afectatadânc, aş putea zice violent pe tatăl meu. Trans-formându- l aproape într- un duşman. despre astaînsă ceva mai încolo!...

Şcoala primară am urmat- o într- o clădireoarecare ce se putea confunda cu o casă oarecare,un parter cu câteva săli şi cu puţini elevi, asistaţişi îndrumaţi de două sau trei învăţătoare. Sechema Şcoala primară de aplicaţie şi era,într- adevăr, terenul de aplicaţie pedagogică a ele-velor de la marea Şcoală pedagogică de opt clasedin apropiere ce producea pe bandă, cum sespune, învăţătoare pentru sate şi oraşe. Cam pela orele amiezii în clasă apăreau pubere, dacă nuchiar adolescente în uniforme albastre, şi fiecaredintre noi, cei care aveam între şase şi unsprezeceani, eram gratifiaţi cu una din aceste apariţii în-cântătoare, pentru gustul meu de atunci. domni-şoara mea, deoarece purta acest titlu, se numead- şoara Şchiopescu, o fiinţă nu înaltă, dar extremde simpatică, blondă, se aşeza lângă mine înbancă, mereu surâzătoare, uşor parfumată, dă-ruindu- mi creioane colorate şi cărţi, aproape nău-citoare pentru timidul incurabil, tinerelul cu multprea subţire, negricios, ce eram, tinerel care eratrimis, în timpul orelor de studiu la o policlinică,zilnic, cu o fiolă mare de glucoză în mână, să i sefacă o injecţie, deoarece părinţii se temeau de boligrave, mai ales ftizia, care făcuse ravagii în fami-lia germană. Teama de o boală fatală i- a făcut pe

părinţii mei să mă facă să repet a doua oară clasaa patra, ultima din ciclul primar după care mă aş-tepta liceul, deşi, ţin minte, o adsolvisem cumedia 9,26.

de cursul primar şi de domnişoara Mia Pop,pe care o cunoscusem încă din Nord, din comunaRecea, şi care se refugiase odată cu noi şi cu miide ardeleni, mă leagă o amintire care unora le vapărea spectaculoasă. La sfârşitul cursului depatru clase, în acei ani, anii patruzeci, în învăţă-mânt, se prescria un fel de fişă psihologică, da,care atesta însuşirile elevului, preferinţele salepentru o profesiune ulterioară, în viaţă, dar şicele ale părinţilor şi ale educatorului. în aceastăfişă pe care cred că o mai am pe undeva în hârtiişi care am arătat- o ca pretext de amuzament unoramici, mai târziu, se specifica inginer, medic capreferinţe ale părinţilor, preot, preot- misionar carecomandare a educatoarei, dar particularitatea,dacă vreţi, în această filă erau caracteristicelepsihologice. Mi se descoperea un spirit ascuţit,viu, violent. Şi în completare – calităţi literare ex-cepţionale. Iar în paranteză era notat cuvântulgeniu!

îi asigur pe lectorii mei că această fişă eranu numai banală, ci şi falsă; completată, e drept,de o mică învăţătoare dintr- un oarecare orăşel,dar întâmplarea face că domnişoara Mia Pop eraşi sora unui ilustru lingvist român, Sever Pop, celcare împreună cu Sextil Puşcariu, la Cluj, au pusbazele unui extrem de prestigios Institut de Ling -vistică a Academiei, institut ce funcţionează şi azişi unde, cei doi savanţi au editat marile atlaseling vistice ale limbii române – performanţă unicăîn acele vremi, nu numai pe solul nostru. SeverPop a fugit după război de molima comunistă şi aactivat până la moarte la Universitatea din Lau-sanne.

Spun că era falsă acea judecată de valoarea primei mele educatoare, deoarece toate textelemele din anii tinereţii, până hăt, spre treizeci,erau indubitabil oarecari, plate, nu lipsite deacele pretenţii ridicole, rareori amuzante pe carele emană mii şi milioane de texte ale tuturor ve-leitarilor şi impostorilor, care vor să facă carierăîn literatură. Târziu, scriitor fiind şi deja publicat,când am dat nas cu textele de tinereţe ale lui Mir-cea Ivănescu sau jurnalul lui Radu Petrescu, no-tate la douăzeci şi ceva de ani, texte de o rară şivie acuitate şi originalitate literară, înţesate dereferiri culturale de prim ordin, am fost, se înţe-lege, intim şi profund jenat de propria- mi plată,banală, dulceagă şi ridicolă fără voie înzestrarepost-adolescentină. Am avutşi am încă în tot lungul ca-rierei mele literare, nudispreţ, dar oricum neîn-credere faţă de ceea cenumim precocitate în lite-ratură, în creaţia literară.Or, tânăra literatură ro-mână nu este în nici un felsăracă în astfel de exem-plare, în astfel de tiparede creatori; în plus, criticaşi gustul public se infla-mează uşor atunci când sesemnalează la noi un inscare dă semne de maturi-tate creatoare, zise excep-ţionale, cu mult înainte cavârsta şi experienţa să i- opermită. Sau să i- o ex-plice, s- o determine. Ulti-mul şi cel mai cunoscut,extrem comentat, caz, estebineînţeles cel al lui Nico-lae Labiş, mort tragic lavârsta de 21 de ani. (Tra-gic, spune undeva Blaga,este întreruperea brutalăa unui destin care promi-tea o creaţie reală.) dar

alături de Labiş pe care l- am cunoscut, alături deFlorin Mugur la un cenaclu al U.T.M.- ului dinanii cincizeci şi căruia i- am admirat fără rezervemoartea căprioarei care atunci făcea furori – învremea aceea eu însumi produceam versuri plate,mimetice, pe care le- am aruncat apoi – critica li-terară, educatorii şi publicul, un anumit publicintelectual, cei ce ne urmează, citesc şi ne sprijinăpe tot întinsul patriei, caută fără încetare mira-colul unui tânăr supra- dotat şi, evident, modelulaugust, peste timp şi frontiere va rămâne băieţelulMozart. Francezii, se ştie, fac mare caz de extraor-dinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, tre-cându- i într- o nemeritată umbră sau semi- umbrăpe autori care au produs operă amplă şi care aumarcat un secol, dacă nu secole, naţionale şi uni-versale, precum Balzac, zola sau Victor hugo.

Nu, e drept că nu i- am aplaudat niciodatăpe precoci, dar sunt calm în conştiinţa mea de fap-tul că nici nu le- am invidiat destinul sau înzes-trările. Calităţile lor specifice sunt reale, uneledin lucrările lor rămân, pot face faţă celor carei- au urmat, dar dacă e să vorbim mai ales de lite-raturile tinere, cum e cea românească, o culturăcu universităţi târzii, cu o târzie închegare largănaţională, cu o târzie conştientizare în straturilelargi ale populaţiei ale originii şi valorilor naţio-nale, noi, azi încă, avem nevoie şi trebuie săpunem bază pe spiritele mature creative, în arteşi ştiinţă, care să împlinească încă deficitul nos-tru în ceea ce se cheamă tezaurul de cultură alEuropei. Sau care să semnaleze fără greş, plenar,absolut convingător, calităţile noastre, contribu-ţiile noastre, în valoarea lor diferenţiată, specificăprecum şi în amprenta lor naţională, cum sespune.

■ Fragment din vol. Viaţa mea,în lucru

3

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

SEPtEMBRIE 2016Anul Contemporanul ■ 135

© A

ur

AC

hr

isti

Nicolae BrebanAmprenta naţională

Dacă e să vorbim mai ales deliteraturile tinere, cum e cea

românească, o cultură cuuniversităţi târzii, cu o târzie

închegare naţională, cu o târzieconştientizare în straturile largi

ale populaţiei ale originii şivalorilor naţionale, noi, azi încă,avem nevoie şi trebuie să punembază pe spiritele mature creative,

în arte şi ştiinţă, care săîmplinească deficitul nostru în ceeace se cheamă tezaurul de cultură al

Europei

n Editorial

n Emisiuni de cultură

Trinitas TV: Credinţa şi cultura azi cu Vasile Bănescu în fiecare duminică şi luni la 21.00

Mai puţin de un deceniu i- a trebuitlui Mihai Ursachi pentru a oferiliteraturii române o operă pestecare nu se va putea trece: între

1970, anul debutului cu volumul inel cu enigmăşi 1979, când scoate la editura ieşeană junimeaantologia Arca, poetul publică şase cărţi de poe-zie, plus un volum de proze – suficient pentru cael să devină, dintr- o surpriză întâmpinată cu en-tuziasm de marii critici ai epocii, o certitudine pecare nici măcar absenţa sa din ţară şi eliminareasa din dezbaterile despre literatura contempo-rană nu au reuşit să o relativizeze; volumul de bi-lanţ din 1981, anul exilării, apărut în colecţia„hyperion” a editurii Cartea românească relua,simetric, titlul primului, de parcă autorul ar fitransmis că nu mai are nimic de adăugat laaceastă operă.

debutul lui Mihai Ursachi, din 1970, carear fi fost de neconceput cu doar câţiva ani maiîna inte, propunea o formulă care a surprins,într- un moment când poezia postbelică seschimba la faţă într- un ritm ameţitor. inel cuenigmă se deschide, în mod necesar, aş spune, ţi-nând cont că aveam de a face cu un autor care îşipremeditează şi îşi structurează minuţios şi sa-vant cărţile, cu un poem care conţine in nuce în-treaga concepţie a autorului despre poezie. dupăcum vom vedea, aceasta va deveni tema mare aoperei sale: poezia ca artă perfectă, ca ştiinţăocultă, ca magie, capabilă să reiventeze univer-sul, la care accesul devine posibil prin interme-diul unei ucenicii şi, în consecinţă, al unei iniţieri.de la primul contact, poetul este cel care se adre-sează direct, într- un ton deloc protocolar, cu unorgoliu care va rămâne o constantă a acestei voci,cititorului. Ad lectorem reprezintă un fel de con-tract, o convenţie care trebuie stabilită de la bunînceput, în care termenii sunt nu propuşi, ci im-puşi:

întâia oară vei vedeaşi vei pleca şi vei uita;ci înc-o dată dacă viivei auzi şi vei trăi;a treia oară- ai să rămâi.de unde provine autoritatea celui care îşi

acroşează lectorul? Nu e vorba de un autor careîşi momeşte partenerul, care caută să îl seducă,ci de unul care pretinde ascultare, supunerechiar. Totul în numele promisiunii accesului la otaină („enigmă”, ca să fiu în ton cu titlul volumu-lui) la care şi acesta ar putea ajunge dacă res-pectă ritualul de iniţiere. Tonul său are cevaoracular, sacerdotal, o gravitate şi o asprime carese justifică prin posedarea unei cunoaşteri pe careo poate transmite şi celuilalt. Ca orice mesaj„sacru”, nici acesta nu este explicit, ci lapidar, pa-rabolic, vag. El se va revela la sfârşit, pentru celales, care va reuşi să treacă proba. Prin urmare,poezia nu este o artă care se oferă oricui; ea pre-supune un proces de iniţiere, alcătuit din trei pra-guri: primul contact este superficial, lipsit depătrundere („vei vedea”) şi fără nici un efect („veiuita”); al doilea constă în primirea mesajului („veiauzi”) şi asimilarea lui empirică, emoţională („veitrăi”); iniţierea încă nu s- a produs, dar ea se vadesăvârşi abia odată cu ultima etapă, aceea a asi-milării tainei, a mutării ei din plan formal, cultu-ral, în plan ontologic („ai să rămâi”). Poezia obligăla un fel de convenţie religioasă.

în pofida stilisticii sale austere, primulpoem al primului volum semnat de Mihai Ursachifixează deja tema- cadru a întregului său scris:poezia ca metodă de pătrundere în taina univer-sului, ca formulă oraculară de dezlegare a enig-mei absolute, care constă în conştientizarea uneirealităţi purificate, originare, esenţializate. Or,această realitate rarefiată, perfectă, impondera-bilă, spiritualizată nu este distinctă de calea deacces către ea; această lume a esenţelor, eliberatăde orice condiţionare a concretului, a mundanuluieste însăşi poezia. Autosuficientă, autarhică, con-ştientă de perfecţiunea sa, dar cerând, fără milă,

totul. în poezie se rămâne sau nu, jumătăţile demăsură nu sunt posibile. Acesta este mesajul pecare îl transmite consecvent opera (dar şi viaţa!)lui Mihai Ursachi, de la un capăt la altul. Toatecelelalte trăsături pe care criticii le- au analizat şile- au ridicat la calitatea de trăsături structuraleale discursului (ironia, preţiozitatea lexicală, li-vrescul, parabolicul, fantezia debordantă, mitolo-gicul, cerebralitatea făţişă ş.a.m.d.) sunt doarinstrumente, nu scopuri în sine sau moduri de afi ale poeziei. Sunt, mai curând, strategii de ca-muflare ale unui mesaj „esoteric” decât indicii deorientare. Fidel concepţiei sale radicale, conformcăreia poezia este totul, perfecţiunea însăşi, iarpoetul este un demiurg, poetul nu ţine să pozezeîn maestrul afabil, ci adoptă retorica ultimativăa textului de emanaţie transcendentală, pe caredoar marele iniţiat îl poate descifra şi îl poatetransmite, într- o formă vulgarizată, tălmăcit peînţelesul celorlalţi.

Mihai Ursachi este un poet cerebral, care îşiconstruieşte atent fiecare volum şi, mai multdecât atât, întreaga operă. Specificul acesteia esteunul conceptualizant, cărţile sale nu sunt simpleculegeri de poeme dispuse aleatoriu laolaltă.Structura operei este sistematică, silogistică, co-erenţa este asigurată nu doar tematic, ci şiprintr- o fluidizare stilistică, dar mai ales ideatică.Poemele dialoghează subtil, trimiţând unele la al-tele printr- o corespondenţă care aminteşte deaceea a textelor sacre, care se hrănesc permanentdin ele însele, din propria tradiţie. Compoziţiatrip tică a unor poeme tot din această intenţie pro-vine. Lexicul nu este preţios, artificial, cum s- aputut crede, ci selectat cu grijă din sfera unuiocultism doar mimat, necesar la nivel simbolic,nu concret. în adoptarea acestei ipostaze esote-rice intră şi mult histrionism, intră şi autoironie,badinerie; poetul ştie să păstreze o distanţă iro-nică între mască şi rol, obligatorie pentru a im-pune convenţia. Scenariul este unul iniţiatic,acceptat ca atare ca metodă de dibuire şi de des-coperire a esenţelor. „Cristalul cuvintelor” sepoate obţine în urma unei laborioase metabolizărişi transsubstanţieri a ordinarului, a „zoaielor vor-băriei”, a „lăturilor”. Poezia este, ca în partea fi-nală din tripticul termenilor sau încercare asu-pra cuvintelor, o uriaşă maşinărie de metamorfo-zare, de abstractizare a materiei, de purificare aei în cuvinte. O artă închisă, care caută perfecţiu-nea în molozul concret, asemnea alchimiei:

în marea distileriee o tăcere ţiuitoare. Cuvintele, altfel sonore,dospesc în butoiul adânc al tăcerii.Secundele vieţii s’aud picuri- picuri,în recipiente, în alambicuri.ţevi intestine, contorsionate, şi ţevi capilarecaptează domol în cristalul retorteisubstanţa aceea nebună, alcoolul secret din

cuvinte,scriptum verbi.

dintre exhalaţiuniazi am ieşit în grădina cu Forme:era o mireasmă de floare de prun,şi- un zumzet adormitor măînvăluia ca un glas fără glas.Şi înecat în albastru şoptii: „Sunt nebun”şi- am vrut să rămân, şi- am rămas.

Evident, sub forma acestui scenariu alchi-mic, textul este o ars poetica explicită, care comu-nică direct cu primul poem al volumului: cititorula înnebunit, adică „a rămas”, deci, a devenit, larândul lui, autor. poezia nu este creaţie indivi-duală, ci taină a universului, ştiinţă ocultă carese cere revelată, care presupune abandonarea cu-noaşterii comune şi „smintirea” iniţiatului. poetuleste cel ales, martor şi părtaş, prin creaţia lui, lacreaţie.

Acestea sunt premisele întregii opere a luiMihai Ursachi şi, aş spune, aceasta este logica în-tregii lui vieţi, a atitudinii histrionice, a identifi-

cării cu alteritatea la care îl condamna la rolulasumat, acela de poet. miza scrisului său aceastaeste: descoperirea esenţei, a realităţii esenţializate,prin poezie şi, de fapt, în poezie. poezia este şicalea de acces, şi capătul drumului, finalitateacăutării: iniţierea constă, de fapt, în asimilareametodei de iniţiere. Tot ce se mai poate întâmplade acum încolo, după ce această nouă realitate afost instaurată este simplu joc de cuvinte, artefactpoetic. Lumea devine text, poetul este demiurg,dramele, iubirile, tristeţile se înscriu deja într- otradiţie culturală, mitologică, a formelor, a reto-ricilor, a rolurilor distribuite implacabil. Purita-tea visată este atât de rarefiată, încât ea capătăforma nefiinţei, a tăcerii, a inexistenţei; în oricecaz, ea presupune o depăşire a conturului, o rup-tură de concret, un dincolo. doar muzica, armo-nia perfectă şi lumina, ca metaforă a cunoaşteriiadânci, care duce la esenţă, la principiul univer-sului pot circula între cele două lumi, cea dezu-manizată, palidă, săracă, fără sens şi cea aesenţelor, creată poetic. Metaforele esenţei suntnumeroase în toate volumele: „uşile oarbe ale tă-cerii”; „uşile tainei”; fântâna (ca o deschiderecătre un alt tărâm); „tăcerea tăcerii”; „oraşul me-tafizic”; „esenţa inexistenţei”; „zidit întru lu-mină”; „miezul nimicului”; „miezul adânculuitunet”; „sâmburul dens al tăcerii”; „cărărilesfinte”; ghiocul; „naşterea miezului”; „mijlocul to-tului”; „surâzătoarele văi înflorite ale inexisten-ţei”; „noaptea prenatală”; „aerul balsamic”;„marginea marginii marginii”. densitatea meta-forică şi mai ales semantică nu mai lasă loc dedubii: rostul lor nu e unul decorativ, limbajulacesta cu însuşiri esoterice, preluat în formalita-tea lui, pentru uriaşul potenţial simbolic, suge-rează permanenta forţare a poemului de a tindecătre altceva, de a fi altceva decât este, de a fi ceeace poate, ideal, deveni: logos, cuvânt care înteme-iază realitatea, care creează universului, resort alunei posibile cosmogonii. Sigur, toate acesteasunt şi achiziţii livreşti, provenite din frecventa-rea unor filosofi precum Platon, Plotin (ideile lordau uneori direcţie poemelor ursachiene), Kantori heidegger, a tratatelor gnostice ori a celebru-lui corpus hermeticus. dar nu este vorba de otranscriere versificată a unor viziuni dihotomice,a unor principii îndrăzneţe, ci de selectarea a ceeace, formal mai curând decât propriu- zis, are po-tenţial poetic. „Artificialitatea” de care a fost acu-zată poezia lui Mihai Ursachi de aici provine: dinfaptul că recuzita universului său liric este puri-ficată de orice amprentă concretă, că este o reali-tate poetică, nu una materială.

Aceasta mi se pare structura, coerenţa poe-ziei lui Mihai Ursachi. Nu ironia reprezintă su-prema ei trăsătură, cum repetă inertă critica.Cerebralitatea lui Mihai Ursachi, reală, nu în-seamnă sterilitate, uscăciune, inteligenţă rigidă,lipsă de ataşament faţă de obiectul poeziei, ci lu-ciditate şi mai ales demnitate a propriului rol,care obligă la formalitate, la respectare a conven-ţiei. Iar „autoritatea” sa provine din autoritateamesajului pe care îl slujeşte. Mereu controlată sti-listic, adoptând tipare retorice sobre, refuzândefuziunile şi subiectivităţile, opera lui Mihai Ur-sachi rămâne consecventă cu sine; atât de consec-ventă, încât se închide în tăcere atunci cândresursele i s- au consumat, trăgându- l în aceastăbulboană şi pe autorul ei. Odată cu închidereatemplului, sacerdotul trebuie aruncat în anoni-mat (sau în exil!). r

4


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Bogdan CreţuMihai Ursachi – religia poeziei

Mereu controlată stilistic,adoptând tipare retorice sobre,

refuzând efuziunile şisubiectivităţile, opera lui Mihaiursachi rămâne consecventă cu

sine; atât de consecventă, încât seînchide în tăcere atunci când

resursele i s- au consumat,trăgându- l în această bulboană şipe autorul ei. Odată cu închiderea

templului, sacerdotul trebuiearuncat în anonimat (sau în exil!)

dezbaterea referitoare la dosarelefostei Securităţi ar trebui să fiedoar un segment al dezbaterii mailargi referitoare la modul în care

serviciile secrete au spionat, manipulat şi căutatsă compromită activitatea şi imaginea fruntaşilornaţiunii române. Şi, când spun serviciile secrete,nu mă refer doar la cele româneşti, ci şi la cele alemarilor puteri sau la cele româneşti lucrând casubcontractori ai marilor puteri. Un bun exempluni- l oferă volumul nicolae iorga în arhivele vie-neze şi ale siguranţei regale (1903- 1914) (Bucu-reşti: Mica Valahie, 2012), volum conceput şieditat de Cornelia Bodea şi Radu Ştefan Vergatti.Perioada acoperită de volum e una definitoriepentru intelectualul public – cum ne place să spu-nem astăzi – Iorga, fiind epoca în care marele is-toric editează revistele sămănătorul, neamulRomânesc, Floarea darurilor sau drum drept.Este epoca lui Iorga „apostolul naţional” al stu-denţimii, preoţimii şi învăţătorilor. Este epoca luiIorga protector al transilvăneanului OctavianGoga şi naş literar al lui Mihail Sadoveanu, careîl însoţeşte pe Iorga la şezătorile literare naţiona-liste din Bucovina. Este epoca în care bucovineniitrec prin ceea ce Liviu Papuc a numit „deceniullimpezirii”, limpezire care s- a operat şi cu ajutorulneamului Românesc al lui Iorga.1 Este epoca încare Iorga întemeiază Şcoala de la Văleni, undeţine cursuri de vară şi tipăreşte cărţi. Este epocaîn care Iorga (n. 1871) avea între 32 şi 43 de ani.Nu era o efigie, ci un tânăr cărturar care cerea,în 1906, ca România să nu fie „statul- cârpă alunui popor- zdreanţă, care nu înţelege să fie stă-pân acasă la dânsul”.2 Ca atare, Iorga întră în vi-zorul „organelor” româneşti şi imperiale, dinvecini.

Pentru austrieci, Iorga era omul politic şicărturarul care reprezenta cel mai bine „ireden-tismul” românesc. Ca atare, evoluţia lui politicăşi intelectuală, precum şi apariţiile lui publicesunt monitorizate cu maximă luare- aminte de di-plomaţii austrieci din Bucureşti şi Viena. daraceşti diplomaţi străini aveau o reţea de informa-tori care nu includea doar cetăţeni austrieci, ci şioameni politici români dornici să contribuie lastrângerea legăturilor frăţeşti dintre civilizataîmpărăţie chesaro- crăiască şi România modernă,„factor de civilizaţie în Orient”, cum o numea înobligatoria franceză de broşură boierească Ale-xandru A. C. Sturdza.3 Obiectivele austriece erau,

în mare măsură, şi acelea ale guvernanţilor de laBucureşti: stabilitatea Vechiului Regim, a ordiniimonarhico- nobiliare sau latifundiare care – dupăcum arăta cândva şi Arno j. Mayer în the persis-tence of the old Regime (1981) – înflorea încă înaceastă parte de Europă. Atât diplomaţii aus-trieci, cât şi oficialii români (agenţi ai Siguranţei,prefecţi de poliţie, miniştri) care îl supravegheaupe Iorga vorbesc despre „naţionalism” cu unamestec de aprehensiune şi dispreţ, ca despre unfel de ideologie terorist- sectară care ar putea sădărâme întreg edificiul social.

Astfel, informatorii Siguranţei se temeau căIorga, la cursurile şcolii de vară din 1908, va ţineconferinţe care „vor forma pe studenţi în sensulvederilor naţionaliste” şi propuneau trimitereaunui agent care să conspecteze prelegerile luiIorga, prelegeri care ar fi putut ajuta autorităţilela elucidarea „fazelor mişcării naţionaliste”.4

Agentul expediat la Vălenii de Munte în vara lui1908 nota ulterior cu îngrijorare că Iorga propo-văduia studenţilor naţionalismul5 şi că o făceaîntr- un chip „simpatic şi insinuant” care îi vaaduce „în scurt timp o uimitoare popularitate”6.Omul Siguranţei îşi informa superiorii în iulie1908 că Iorga le preda cursanţilor de la Vălenii deMunte că „direcţia culturii şi politicii noastre” ur-mează să fie „naţionalismul, care se va înfige câtmai adânc în pieptul tineretului – oricâte stavilei s- ar opune de guverne”.7 Prefectul poliţiei dinIaşi îi scria în mai 1909 ministrului de internepentru a- l preveni de manifestaţia pe care „stu-denţii de aici aşa-zis naţionalişti” urmau să o ţinăîn semn de protest împotriva expulzării lui Iorgade către autorităţile austriece,8 iar un agent al Si-guranţei îşi avertiza şefii că broşura cultură na-ţională şi politică naţională, cuprinzând undiscurs ţinut de Iorga în octombrie 1908, „meritătoată atenţiunea” pentru că „e un mijloc de pro-pagandă a mişcărilor naţionaliste cu multă şansăde reuşită”.9

departe, aşadar, de a constitui un cuvânt deordine al elitelor de guvernare de la Bucureşti,naţionalismul era un concept suspect, pentru căera perceput de guvernanţi ca fiind rezultatulunei alianţe nesănătoase dintre un cărturar detip Iorga şi popor. Ideile reţinute de agenţii Sigu-ranţei din prelegerile şi broşurile lui Iorga com-pun schiţa unui naţional- conservatorism axat peceea ce Iorga numea o „solidaritate agrară care ar

fi cuprins şi pe ţărani”.10 Asemeni lui Gandhi, alcărui naţionalism indian avea ca obiective atâteliberarea de sub robia colonială engleză, cât şidesfiinţarea sistemului de caste, naţional-conser-vatorismul sau naţional- democraţia lui Iorgavedea în naţionalismul cultural un mijloc deemancipare externă şi internă a României şi ro-mânilor. N. d. Cocea l- a atacat pe Iorga în epocăîn texte precum „dunărea «românească»!” din fe-bruarie 1907, deoarece chipurile Iorga ar fi vorbitîn numele „clasei stăpânitoare şi războinice” carevoia ca dunărea să fie românească doar pentru ao folosi la exportul de cereale. dar Iorga denunţaîn termeni cât se poate de categorici „conservato-rismul” care masca înguste interese de clasă: „dince în ce mai puţin însă partidul conservator re-prezintă proprietatea de pământ şi îi lipseşte in-stinctul de solidaritate cu ţăranii [...] Partidulconservator e o cameră mobilată [închiriată] culuna şi numai locuind într- o casă moştenită dinstrămoşi se pot face reforme”.11 în 1908, la şcoalade vară de la Văleni, Iorga ataca atât „ifosele” bo-ierilor care se făceau „vinovaţi de crima îngrozi-toare de a fi ridicat zăgazul între ei şi păturanenorocită a ţăranilor”, cât şi politica economicăpermiţând corporaţiilor străine să exploateze bo-găţiile solului şi subsolului din România. Iorgadenunţa guvernanţii care acţionau „fără frică dedzeu şi fără conştiinţa că, săcătuindu- se pămân-tul cu o furie sălbatică, şi necruţând nimic pentruviitor, ajungem a lăsa moştenire o mizerie cum-plită”.12

Iorga nu cruţa nici politica externă de par-tid şi de facţiune, care se folosea de ideea caţaven-ciană a „Europei” pentru a lovi în concurenţapolitică şi a câştiga bunăvoinţa stăpânilor impe-riali. Iată ce spunea Iorga în octombrie 1908, subnasul autorităţilor: „Politica noastră externă lamomentul de faţă şi politica de ieri şi cea de ala-tăieri, aceea care se face de câteva decenii, poli-tica aceasta pleacă din două motive […]: un motiveste interesul de partid. de exemplu, ştiţi că amajuns până la ridicol în concurenţa pentru câşti-garea bunelor graţii ale străinătăţii. Unii au iz-butit să- l aducă pe Francisc- Iosif la Bucureşti: afost o straşnică bucurie că i- au dat gata pe ceilalţi,lovitura era aşa de puternică, încât aceia nu pu-teau decât doar să facă împăratului o reşedinţăla Bucureşti (ilaritate), ca să fie totuşi ceva maimai decât adversarii. Interese esenţiale ale ne-amului nostru sunt luate în batjocură şi chestiunide viaţă pentru noi sunt primejduite pentru inte-resele de partid […] Alt motiv pentru care facempolitică aşa cum o facem este vechiul servilismfaţă de Europa, grija ce avem despre ce zice Eu-ropa de noi. Au fost momente când Austria n- agăsit cuvinte destul de grele pentru bulgari; bul-garii au urmat înainte cum ştiau ei. Noi nu sun-tem aşa; la fiecare moment ne întrebăm, oare cese zice despre noi? Vedeţi în foile noastre cum seculege fiecare atestat pe care ni- l dau gezetele dinstrăinătate prin cine ştie ce nenorocit care habarn- are de rosturile noastre”.13 Conform lui Iorga,lipsa de anvergură a politicii interne şi externeromâneşti se datora absenţei unui ideal însufle-ţitor, ideal care ar fi putut sta la baza unei politicicu adevărat realiste sau adevăr care ne- ar fiputut face liberi: „Vă aduceţi aminte de vestituldiscurs al lui Victor-Emanuel, care a strigat îna -intea Europei întregi înainte de a ajunge la luptă:sunt dureri italiene care pe mine, rege italian, numă pot lăsa nesimţitor. după câtăva vreme Pie-montul a fost bătut, dar Italia s- a făcut. Vedeţi!(Aplauze). Aici este filosofia cea mare a istoriei.Nu e nevoie ca un popor care are dreptate şi pre-gătire să învingă, înving împrejurările.O putere supra- naturală lucrează pen-tru dânsul şi, dacă nu în ziua aceea, la

5



ð

Dezbaterea referitoare la dosarelefostei Securităţi ar trebui să fie

doar un segment al dezbaterii mailargi referitoare la modul în care

serviciile secrete au spionat,manipulat şi căutat să compromităactivitatea şi imaginea fruntaşilor

naţiunii româneMircea PlatonNicolae Iorga şi demnitatea unui popor

1 Vezi Liviu Papuc, Olga Iordache, editori, deceniullimpezirii 1906- 1916. Bucovina sub lupa neamului Româ-nesc a lui nicolae iorga (Iaşi: TipoMoldova, 2015).

2 Nicolae Iorga, lupta pentru limba română (Bucu-reşti: Cartex, 2016 [1906]), 41.

3 la Roumanie moderne; comme facteur de la civili-sation en orient (Paris : Librairie j. Rothschild, Lucien La-veur, 1902).

4 Cornelia Bodea, Radu Ştefan Vergatti, editori, ni-colae iorga în arhivele vieneze şi ale siguranţei regale(1903- 1914) (Bucureşti: Mica Valahie, 2012), doc. 11, p. 46.

5 doc. 27, p. 66.6 doc. 15, p. 51.7 doc. 27, p. 66.8 doc. 60, p. 136.9 doc 31, p. 72.

10 doc. 102, p. 257.11 doc. 102, p. 257.12 doc. 25, p. 64.13 doc. 31, p. 80- 81.

ceasul său – opera care trebuie să sesăvârşească se săvârşeşte”.14 La 1918,România Mare s- a făcut exact aşa cum

profeţise Iorga, nu ca urmare a calculelor, ci aasumării realităţii unei Românii întregi de cătregeneraţia tranşeelor.

Naţionalismul lui Iorga era perceput de au-torităţi în termeni de clasă, ca revoltă a unui fondsocial obscur care trebuia menţinut în lanţuri şipe care activitatea lui Iorga risca să- l agite. Con-statând că broşurile cu discursurile lui Iorga „con-ţin fulminantele cele mai grozave” care ar puteada naştere la mişcări mai serioase decât cele din1907, agentul „Stan Em.” avertiza, într- un raportdin martie 1909 care i- a fost înmânat şi lui Ion I.C. Brătianu, pe atunci prim- ministru: „încă dinluna Martie anul 1906, înainte de evenimentuldin Piaţa Teatrului, dl profesor N. Iorga începuseo serie de conferinţe care a svăpăiat minţile dândnaştere măcelului din 13 Martie 1906, şi apoi răs-coalelor din 1907. dacă prin conferinţe rostite încentrele României şi chiar prin oraşele mai mici,conferinţe ce n- au fost pe atunci puse sub tipars- au produs evenimente atât de grave pentru si-guranţa Statului nostru, uşor se pot deduceurmările ce vor da publicarea acelor conferinţecari se răspândesc în mase, cari formează lecturade predilecţie a naţionaliştilor şi dezvoltă spiritulde demnitate a ţăranului nostru. dacă atunciprin cuvinte ce- şi perd efectul prin trecere de timp(verba volant) s- au putut produce vărsări desânge şi s- a sdruncinat pentru moment basele so-ciale de azi, nu se ştie ce va produce mâine acelediscursuri scrise, deci pe cari continuu păturaapăsată le va avea sub ochi.”15

Aşadar, în România, „sentimentul de dem-nitate” al „ţăranilor noştri” (la propriu, adică aflaţiîn stăpânirea latifundiarilor şi surtucarilor – cumîi numea Sadoveanu – modernizatori), adică al„păturii apăsate” nu trebuia trezit prin broşurileistorico- politice ale lui Iorga. de exact aceeaşi pă-rere erau şi oficialităţile austro- ungare, care de-plângeau faptul că românii din Bucovina sunt„uşor de aprins” la contactul cu oratoria lui Iorgapentru că au o „stare economică grea” şi „tendinţaspre un trai mai uşor, aceasta din urmă fiind o ca-racteristică a poporului acesta” care „contribuieesenţial la lipsa de independenţă şi la felul loruşor influenţabil”.16 Cu alte cuvinte, ideea uniriicu România prindea teren în Bucuvina pentru căromânii din Bucovina, „naivi” şi foarte „sensibilila sloganuri”, nu ştiau să accepte cu recunoştinţăfaţă de împărat „starea economică grea” în care seaflau şi căutau un trai mai bun prin unirea cu Ro-mânia (unde mergeau la lucru şi unde îşi trimi-teau copiii la şcoli de meserii).17

Şi austriecii, şi oficialităţile române notaucu satisfacţie faptul că „elementele cu influenţăşi cercurile politice” din România se ţineau de-parte de agitaţia naţionalistă a lui Iorga.18 Pre-fectul Poliţiei din Iaşi, G. Săndulescu, îi scria la13 iunie 1909 ministrului de interne că Iorga avorbit la Iaşi în faţa unui grup de studenţi şi de„gură cască” şi că totul a fost „ridicul”.19 Consululaustriac Grzybowski de la Iaşi îi scria în 14 iunie1909 lui Aloysius von Aehrenthal, ministrul deexterne de la Viena, că: „în general, influenţa şipopularitatea lui Iorga par să se mărgineascănumai la cercurile studenţeşti şi la populaţia maisăracă, fără slujbe, a orăşenilor care în lipsa uneiocupaţii serioase găseşte oarecum plăcerea în fes-tivităţile publice ca într- un fel de distracţii dumi-nicale, pe când păturile mai bine situate, cu bunulsimţ propriu caracterului românesc, găsesc acti-vitatea numitului tribun al poporului cu totulanormală.”20 Aşadar, Grzybowski credea, spre de-osebire de funcţionarii imperiali din Bucovina, căromânii au „bun- simţ”. Şi, acolo unde Săndulescuasigura Bucureştiul că Iorga a vorbit în faţa uneimâini de oameni, consulul Grzybowski anunţaViena că Iorga s- a adresat în faţa statuii lui Şte-fan cel Mare unei mulţimi de mai multe mii deoameni.21

în genere, dacă autorităţile româneşti cău-tau să- l bagatelizeze pe Iorga, austriecii încercausă estimeze impactul său real. Astfel, Carol I îideclara Prinţului Schönburg în noiembrie 1908 căIorga nu poate fi luat în serios şi că „în privinţaatitudinii lui se poate doar zâmbi”.22 în decembrie

1908, se pare că regele Carol I îl asigura pe ace-laşi Schönburg care îl asigura mai departe pe ba-ronul von Aehrenthal că „elementele onorabile”ale societăţii se ţin departe de Iorga care e „totalnebun”.23 în data de 5 martie 1909, acelaşi Schön-burg îl informa pe acelaşi Aehrenthal că Brătianuşi cu regele Carol I sunt de părere că Iorga e unom a cărui „purtare” nu „inspiră încredere şi e ri-dicolă”. Ca urmare, nu ar avea rost să i se creezestatuie de martir al cauzei naţionale expulzându- ldin Bucovina.24 Caraghioslâcul comportamentu-lui lui Iorga era probabil sporit de dificultăţile fi-nanciare în care se aflau Liga Culturală şi alteîntreprinderi cultural- misionare în care era im-plicat Iorga. Aici, rolul Regelui Carol I se dove-deşte a fi de o ambiguitate salvatoare, pentru că,deşi le transmite oficialilor austrieci că Iorga numerită luat în seamă, Carol I donează bani dinpuşculiţa personală (10000 lei) Ligii Culturale alui Iorga,25 punând- o pe linia de plutire. Carol I îlşi numeşte pe Iorga profesor al tânărului prinţCarol, viitorul Carol II. Austriecii interpretauaceastă numire, precum şi sprijinul financiar datde Carol I Ligii Culturale ca o metodă a regeui dea flata vanitatea lui Iorga şi de a se asigura că nuva fi atacat de un cărturar cu o priză la public dince în ce mai mare, care contrazicea dispreţul ofi-cial şi oficios faţă de Iorga.

deşi lansează şi ei ocazionala fumigenă aimperiilor în criză de explicaţii,26 tot austriecii vincu analiza cea mai serioasă şi cumpănită a meri-telor lui Iorga. din raportul înaintat superiorilorsăi ierarhici de către reprezentantul Biroului decorepondenţă, herr Wollanka, care a început să- lfrecventeze pe Iorga la sugestia şefilor săi, se des-prinde un portret foarte simpatic al lui Iorga.Wollanka sugera revocarea ordinului de expul-zare a lui Iorga din teritoriile austriece, arătândcă, de fapt, cărturarul era unul extrem de serios,validat în ţările de cultură veche. Vanitatea luiIorga, observa Wollanka, nu erau cu nimic maimare decât a celorlalţi oameni politici români, cumerite mult mai mici decât ale lui Iorga. Wol-lanka notează că Iorga a fost ales deputat ca in-dependent, ceea ce, în condiţiile în care partidelede guvernământ manipulau alegerile, era o ade-vărată victorie, indicând simpatia de care se bu-cura în România profesorul naţionalist: „Ca isto-ric se bucură de un renume ce depăşeşte graniţeleRomâniei şi în limba germană a scris două cărţivoluminoase şi apreciate: Istoria poporului românşi Istoria imperiului otoman […] Alături de Ma-iorescu, Iorga se numără printre cele mai mariforţe spirituale ale ţării şi se distinge de aseme-nea printr- o mare seriozitate ca şi printr- o puterede muncă colosală. Ca savant e departe de oricediletantism şi se bucură de o memorie devenităproverbială”. Wollanka rezumă cu acurateţe şi cuoarecare empatie şi crezul politic al lui Iorga: „ţe-lurile sale politice se pot caracteriza prin cuvin-tele următoare: cam 95% din populaţie trăieşteazi fără drepturi politice, în mizerie socială şi ma-terială. O politică naţională trebuie să se îngri-jească de eliberarea şi ridicarea acestor mase.

Măsurile pentru îmbunătăţirea situaţiei mate-riale şi culturale a ţărănimii ar trebui să meargămână în mână cu participarea acesteia în dreptu-rile politice”27. Austriecii nu erau singurii care sărecunoască meritele lui Iorga, ungurii notând şiei cu îngrijorare înflorirea Şcolii de la Văleni undeIorga, alături de profesorii universitari A. C.Cuza, Vasile Bogrea, Şumuleanu, Ştefan Bogdan,Alexandru Lepădatu şi alţii, ţinea cursuri de na-ţionalism practic şi democratic. Presa maghiarăcomenta modernitatea cursurilor de vară ale luiIorga, croite, conform gazetarilor budapestani, pemodelul şcolilor de vară americane. Maghiarii setemeau că românii îi devansaseră în materie depropagandă naţională.28 Iată aşadar că prin na-ţionalism eram moderni şi reuşeam să luăm în-aintea unor vecini cărora neam obişnuit a leinvidia neputincios şi contraproductiv sincronis-mul.

în tot acest timp, după cum am văzut, gu-vernanţii României căutau să îl discrediteze peIorga, să îl lase fără auditoriu la şcoala de la Vă-leni, organizând nişte cursuri paralele la Univer-sitatea din Iaşi, să strivească din faşă apariţiaoricărei puternice mişcări studenţeşti,29 să îl ma-nipuleze prin intermediul falşilor admiratori,apărând din neant şi cerându- i să renunţe la po-ziţiile sale principiale de dragul naţiei,30 şi chiarsă îl spioneze în propria casă. Iată un documentde ticăloşie dostoievskiană, un raport al unui stu-dent care, din uliţă, îl spionează pe Iorga la masalui de lucru. Această invazie a întunericului stra-dal în studioul lui Iorga anunţă parcă vizita des-antului legionar condus de Traian Boeru, 33 deani mai târziu. deocamdată, bezna doar îi dădeatârcoale lui Iorga, adulmecându- l din stradă: „Bu-cureşti, 2 martie 1907. Notă. dnu profesor Iorgan- a avut curs aseară la Universitate după cum secredea [...] La ora 9 ½ m- a dus la domiciliul său(Bucureşti 42). Locuieşte în apartamentul dindreapta. dsa era acasă şi mi s- a părut că e singur.Storul camerei sale era lăsat şi lampa aprinsă înmijlocul camerei făcea să se desemneze bustulsău pe stor. din poziţia pe care o avea mi s- apărut că citeşte. Sun la scară şi sunt primit. înadevăr, dsa era la birou, însă nu singur, ci cu se-cretarii săi, studenţii Traian dumitriu şi MarinGheorghe (studenţi la Litere, buni prieteni aimei). Am arătat dlui profesor scopul vizitei mele,spunând că vin din mijlocul studenţilor agitaţi şiîi cer sfatul dacă pornirea noastră nu e pericu-loasă statului în împrejurările în care ne găsim.dsa ne sfătuieşte să fim cât mai calmi că totul dusla extrem ne- ar putea compromite acţiunile şi po-ziţia noastră de stat occidental”. La plecare, sursaşi- a sondat prietenii căutând să afle dacă Iorga efrecventat de ofiţeri ai armatei române, apoi apromis lui Iorga că va reveni cu veşti din sânulstudenţilor. „Prietenii mei luând direcţii deose-bite, m- am depărtat de ei şi m- am reîntors în Bu-cureşti 42. Fiind însă lampa stinsă, am căutat săvăd de nu pot afla de la sergentul de post. Acestan- a putut să- mi dea nici o informaţie precisă. To-tuşi l- am rugat să observe fără a atrage atenţiu-nea nimănui şi să- mi comunice seara urmă-toare”.31

Treizeci şi trei de ani mai târziu, după asa-sinarea lui Iorga, studenţimea legionară a căutatsă împiedice arborarea steagului negru de cătreuniversităţi. în decembrie 1940, la Iaşi, tânărulstudent Eugeniu Coşeriu, însoţit de GheorgheLică, şeful Centrului Studenţesc Iaşi, şi de alţi „ca-marazi”, a năvălit peste profesorul Octav Botezpentru a- l împiedica pe acesta să vorbească lacurs despre Iorga.32

Trăim într- o ţară în care, de mai bine de unsecol, unii cărturari sunt victime ale terorii destat (Iorga, Virgil Madgearu, Mircea Vulcănescuş.a.m.d.), în vreme ce unii intelectuali lucreazăpentru „servicii”. Arhivele poliţiilor politice dinRomânia conţin mai multe pagini dostoievskienedecât întreaga literatură română. Iar paginileapostolilor neamului – mai multă lumină decâtne- ar lăsa să credem demitizatorii năimiţi de ierişi de azi. Ideea e că „sentimentul de demnitate”al „păturii apăsate”, adică, atunci şi acum, al unuiîntreg popor, nu se poate deştepta decât apelândla liniile de forţă ale istoriei şi culturii naţionale.

6


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


ð trăim într- o ţară în care, de maibine de un secol, unii cărturarisunt victime ale terorii de stat

(Iorga, Virgil Madgearu, MirceaVulcănescu ş.a.m.d.), în vreme ceunii intelectuali lucrează pentru

„servicii”. Arhivele poliţiilorpolitice din România conţin mai

multe pagini dostoievskiene decâtîntreaga literatură română. Iar

paginile apostolilor neamului – maimultă lumină decât ne- ar lăsa săcredem demitizatorii năimiţi de

ieri şi de azi. Ideea e că„sentimentul de demnitate” al

„păturii apăsate”, adică, atunci şiacum, al unui întreg popor, nu sepoate deştepta decât apelând la

liniile de forţă ale istoriei şiculturii naţionale

14 doc. 31, p.83- 84.15 doc. 51, p. 123- 124.16 doc. 99, p. 237.17 doc. 99, p. 239.18 doc. 67, p. 15019 doc. 69, p. 154.20 doc. 71, p. 158.21 doc. 69, p. 154, doc. 71, p. 158.

22 doc. 35, p. 97.23 doc 38, p. 103.24 doc. 50, p. 123.25 doc 91, p. 212.26 Pentru Iorga ca ”omul ruşilor” vezi doc. 101, p. 259.

27 doc 95, p. 218- 219.28 doc 28, p. 68.29 doc. 81, p. 180.30 doc 70, p. 154- 155, doc 77, p. 168. 31 doc. 4, p. 32.32 Lucian Nastasă, „O comemorare disputată. Asa-

sinarea lui Nicolae Iorga şi mediul universitar”, în Nas-tasă, intelectualii din România: configuraţii culturale.studii şi documente (Cluj- Napoca: Mega, 2014), 192- 226.

7



în percepţia sa a spiritului ardelean,Constantin Noica s- a lăsat determinatde personalitatea şi opera celor doimari gânditori pe care Ardealul i- a dat,

Lucian Blaga şi d.d. Roşca. Faţă de d.d. Roşca,C. Noica a găsit totdeauna cuvinte de laudă, desinceră preţuire, atât pentru studiosul şi tradu-cătorul lui hegel, cât şi pentru concepţia propriedezvoltată pe paginile existenţei tragice. Cu de-osebire C. Noica a reţinut în cazul lui d.d. Roşcaascuţitul spirit critic ce se degajă din întreaga sagândire, atât de necesar unei dezvoltări sănă-toase a culturii româneşti. în ceea ce îl priveştepe Lucian Blaga, situaţia sa este mai complexă.Prin dublul său debut din 1918, atât literar – poe-mele luminii – cât şi filosofic – pietre pentru tem-plul meu – tânărul Blaga este privit ca o ofrandăspirituală pe care Arealul o depune pe altarul lup-telor pentru înfăptuirea unităţii naţionale. Sim-patia şi aprecierea faţă de L. Blaga au fost caatare încă de la început unanime, fără rezerve.de altfel, L. Blaga reprezintă un caz aparte în pei-sajul cultural românesc al epocii interbelice. Sem-nificaţia deosebită a momentului Blaga a fostremarcată imediat cu promptitudine de marelecritic care a fost George Călinescu. în istoria lite-raturii române de la origini până în prezent,acesta scrie: – „Lucian Blaga e cel dintâi care aîncerc să ridice un sistem filosofic integral, cu zi-duri, cu cupolă şi să dea acestei filosofii o aplicarela realităţile naţionale.” „Integral”, adică, adău-găm noi, pornind de la problema fundamentală acunoaşterii la straturile cele mai înalte ale filoso-fiei spiritului, încununate de o metafizică. „Meri-tul – notează în continuare G. Călinescu – este înafară de orice discuţie. Oricât de nedumeriţi s- aruita profesorii de filosofie universitară, adevăratagândire românească se inaugurează aici.”într- adevăr, în cadrele culturii româneşti, LucianBlaga reprezintă naşterea filosofiei în înţelesul eiadevărat, acreditat de Occident. El „aduce voinţade construcţie ce ne lipsea.”

Cum spuneam, cazul lui Lucian Blaga nueste defel unul simplu, şi pune încercările noastrede a- l înţelege în dificultăţi greu de învins. Cumse poate explica apariţia fulgerătoare din mediulunei culturi predominant rurale, săteşti, a uneicreaţii filosofice originale, de mare anvergură,cum este cea a lui Lucian Blaga, realizată petreapta cea mai înaltă a producţiei filosofice,aceea a sistemului? în formularea lui C. Noica,cum în marginile unei „viziuni ţărăneşti” poate săapară o creaţie filosofică atât de amplă. – „Că în

viziunea aceasta ţărăneascănu se poate ajunge decât laînţelepciune nu şi la filosofiee limpede.” Avem, datoritălui Lucian Blaga, o filosofieromânească cultă, dar careîşi trage sevele sale hrăni-toare din nişte rădăcini mas-cate, abia ascunse în solulţărănescului. Cu asemeneaorigini ţărăneşti, puternicmarcate, continuă Noica, în-treaga noastră filosofie cultăeste în consonanţă cu ţără-nescul.” Opera lui LucianBlaga satisface un alt crite-riu de exigenţă stabilit deNoica: întipăritură naţionalăevidentă chiar în acele do-menii mai abstracte ale filo-sofiei unde acesta nu pare săîmplinească un rol impor-tant. în felul acesta LucianBlaga a reuşit să elaboreze,cum remarcă numeroşii săiexegeţi din epocă, de la G.Călinescu la V. Băncilă sauO. drâmba, o concepţie pur-tând însemnele naţionaluluicu trăsăturile unei filosofiide formulă occidentală. „Cu

Lucian Blaga – reţine C. Noica – triumfă româ-nescul în filosofie”. în continuare observaţiile luiC. Noica pe marginea cazului Blaga ni se par nudoar profunde, dar şi pline de bun simţ, realiste.Găsim la Blaga o pecete naţional-românească maidezvoltată decât la autorului sistemului persona-lismului energetic, C. Rădulescu-Motru. de fapt,în esenţă, cum s- a spus, această concepţie a luiLucian Blaga este transpunerea filosofică a stăriiistorico- culturale româneşti în termeni de suges -tie kantiană. Ca la C. Rădulescu- Motru, de altfel.

C. Rădulescu- Motru este gânditorul de din-colo de munţi care, datorită caracterului organic,organicităţii operei sale, poate fi pus alături deLucian Blaga. de altfel, cei doi s- au perceput dacănu ca adversari, în orice caz ca rivali la titlul deprimul metafizician al ţării. Se poate identifica onotă naţională prezentă nu numai în conţinutuloperei originale proprii a unui gânditor, dar, ob-servă C. Noica, şi în felul în care acesta se rapor-tează la ceilalţi gânditori din istoria filosofiei. Şiteoreticianul sentimentului românesc al fiinţei sereferă la felul în care Lucian Blaga, respectiv C.Rădulescu- Motru, se raportează la sursa kan-tiană a concepţiei lor. Cei doi sunt kantienii ceimai hotărâţi din cuprinsul filosofiei româneşti,care în marginea kantianismului au înălţat ooperă de concepţie proprie. Mai evident aceasta,în orice caz, mai declarat, la C. Rădulescu- Motru– o metafizică pe baze kantiene – şi mai puţin vi-zibil la Lucian Blaga. în fond, acesta din urmăadaptează pentru nevoile propriei sale concepţiinoua descoperire a veacului, ideea freudiană asubconştientului, şi coboară problematica kan-tiană a apriorismului de la etajul superior al con-ştientului, unde a fost localizată de Kant, lanivelul inferior al subconştientului. Acesta dis-pune de un echipament aprioric de intuiţii şi ca-tegorii care se constituie în factorul numit deLucian Blaga stil, cu aceeaşi funcţiune unifica-toare şi ordonatoare ca intuiţiile şi categoriileconştientului la Kant. Găsim la autorul spaţiuluimioritic un apriorism al subconştientului paralelcelui kantian al conştientului. Aşa că C. Noica îşipune în legătură cu C. Rădulescu- Motru întreba-rea, „e o întrebare dacă va putea fi vreodată o fi-losofie mare, lipsită de conştiinţa rupturii, cumeste. dar este o filosofie şi are din plin pecete ro-mânească.”

Pentru C. Noica, Lucian Blaga oferă exem-plul viu cum se poate evita ca filosofia să nu se di-zolve în înţelepciune populară de viaţă (lebens-weisheit – Schopenhauer). Singură tensiunea

om- lume, cea care poate duce la ruptură şi apoila opoziţia lor, este capabilă să producă o filosofie,cum a fost cazul cu grecii în epoca antică şi cu ger-manii în epoca modernă. Marile forme ale filoso-fării s- au născut, totdeauna, în virtutea rupturiidintre om şi lume. Armonia acestora nu poate danaştere decât unei înţelepciuni din ale cărei apetulburi filosofia nu se poate separa spre a ieşi lasuprafaţă. în aprecierea lui C. Noica, gândireateologică este cea care ne poate îndruma către ofilosofie autentică şi adevărul acestei afirmaţiieste ilustrat de Nae Ionescu, care reuşeşte să în-vingă o dificultate cu aspect de paradox: cum in-spiraţia ortodoxă poate îndruma către filosofiaautentică în sens european. „Pe linia sensibilităţiinoastre filosofice obişnuite – notează C. Noica –ajungem la o fundătură filosofică: înţelepciunealui Nae Ionescu şi Blaga – dacă acesta din urmăse împlineşte aşa cum o nădăjduim – gândirea ro-mânească găseşte singura cale care să o ducă lafilosofie.” Lucian Blaga a ajuns la autentica şimarea filosofie pentru că factorul teologic e impli-cat în gândirea sa. Ceea ce l- a salvat pe Blaga afost întipăritura religioasă puternică a gândiriisale. Aceasta i- a permis să evite fundătura în careau nimerit şi V. Conta şi C. Rădulescu- Motru.„Noi – va conchide destul de aspru C. Noica – nuavem vocaţia filosofiei. dar teologicul ne poate da.Nu creştinismul ortodox, dar teologicul.” Ceea cel- a salvat pe L. Blaga este tocmai solida îndru-mare teologică pentru filosofie pe care fiul depreot ortodox dintr- un sat din Câmpia Ardealuluia putut- o primi încă din casa părintească.

***Lucian Blaga ne- a dovedit, crede C. Noica,

că se poate şi cum se poate face ca filosofia să nuse dizolve în înţelepciune populară. Motivul prin-cipal care i- a fost dat autorului trilogiilor l- a con-stituit intervenţia salvatoare a factorului teologic.Filosofia constituie un caz de ruptură în continui-tatea realităţii. Ea s- a născut ca rezultat al uneiîngrijorări a omului în faţa lumii de care acestas- a desfăcut şi căreia i s- a opus. Pentru a face fi-losofie cu adevărat o asemenea îngrijorare trebuieîntreţinută, pe cât este cu putinţă potenţată înconştiinţa omului. Filosofia românească, conformlui C. Noica, poate angaja două surse: a) folclorul– aşa cum apare în ceea ce s- a numit înţelepciunepopulară şi b) teologia. întrebarea care stă în faţanoastră este dacă teologicul prezintă această ca-pacitate de a promova filosoficul. Teologicul,spune C. Noica, este cel care „ne dă sentimentulrupturii, al dezastrului. Iar de aici poate începefilosofia.” Filosofia debutează cu ruptura omuluide natură – abia atunci omul se poate lăsa absor-bit de marea problematică care îl opune naturiiîn care el nu poate întâlni devenire, ci numaischimbare (Kant). Spiritul este acel domeniu încare omul poate găsi devenirea, care constituieadevărata vocaţie a filosofiei.

***Aceste câteva sumare consideraţii nu pot fi

încheiate mai potrivit decât cu această relatarepe care am scos- o din Jurnalul lui C. Noica. Aflatprin anii ’60 într- o vizită la Cluj, filosoful îşi măr-turiseşte poetului Aurel Rău cele două mari re-grete care l- au urmărit în viaţă – „cele douătristeţi, cea de a nu fi matematician şi de a nu fiardelean.” Cum trebuie să luăm aceste enigma-tice cuvinte ale marelui filosof, care este adevărullor? Oricum le- am lua, ele dezvăluie o mare pre-ţuire şi un adânc respect pentru ceea ce la înce-putul acestor consideraţii am numit „spirituali-tatea Ardealului”. Nu pot să ignor însă nici vor-bele rostite de mai multe ori în diferite ocazii decătre fostul meu profesor de la Universitatea clu-jeană, d.d. Roşca – „Pentru noi toţi românii, soa-rele la Bucureşti răsare.” r

Vasile MuscăDespre Noica şi Ardeal

Se poate identifica o notănaţională prezentă nu numai în

conţinutul operei originale propriia unui gânditor, dar, observă C.

Noica, şi în felul în care acesta seraportează la ceilalţi gânditori din

istoria filosofiei. Şi teoreticianulsentimentului românesc al fiinţeise referă la felul în care Lucian

Blaga, respectiv C.Rădulescu- Motru, se raportează la

sursa kantiană a concepţiei lor

n Cultura memoriei

CONSTANTIN NOICA

8


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Vineri 26 august 2016, a avut locAdunarea Generală (AG) a Acade-miei de Ştiinţe Agricole şi Silvice„Gheorghe Ionescu- Şişeşti” (ASAS),

dedicată dezbaterii proiectului de lege elaborat deMinisterul Agriculturii şi dezvoltării Rurale(MAdR), referitor la reorganizarea cercetării şti-inţifice din agricultura României. în cadrul AGmi- am îngăduit să spun că vorbesc în calitate defost cercetător al Institutului de Cercetări Agro-nomice al României (ICAR), în care mi- am înce-put activitatea ca stagiar în anul 1957, iar în1962, prin reorganizarea cercetării ştiinţifice dinagricultură, am fost transferat la Institutul deCercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice de laFundulea (ICCPT), subliniind că în curând voiîmplini 60 de ani de activitate neîntreruptă încercetarea ştiinţifică, din care peste opt ani înafara hotarelor României.

în această calitate am afirmat şi afirm şiacum, fără rezervă, că cercetarea ştiinţifică dinagricultura României se găseşte într- o etapă demaximă dificultate, ca urmare a nerespectării fi-nanţării de bază corespunzător legislaţiei în vi-goare, a erodării extrem de îngrijorătoare a patri-moniului funciar, diminuării resurselor materialeşi mai ales a reducerii drastice a numărului şi ca-lităţii resurselor umane.

se poate afirma, fără drept de tăgadă, că înprezent cercetarea agricolă se află în cea mai ac-centuată criză.

Sunt convins că starea precară a cercetăriiştiinţifice din agricultura României poate şi tre-buie folosită drept oportunitate pentru revigora-rea, revitalizarea şi reconstrucţia acestui dome-niu de importanţă vitală pentru o agricultură du-rabilă şi performantă care să contribuie la asigu-rarea securităţii şi siguranţei alimentare, lapăstrarea unui mediu sănătos, mai ales în con-textul schimbărilor climatice globale, cu fenomeneextreme din ce în ce mai frecvente.

în asemenea condiţii devine imperios nece-sar ca cercetarea ştiinţifică din agricultură, cutradiţie de la înfiinţarea institutului de cercetăriAgronomice al României (icAR) în 1927, prinLege, elaborată de prestigioşii cercetători Gheor-ghe Ionescu- Şişeşti, Teodor Saidel, Traian Săvu-lescu, Constantin Sandu Aldea, la solicitareaministrului agriculturii din acea perioadă, Con-stantin Garoflid, Lege completată în 1932, să fiereconstruită şi reorganizată, nu numai de cătreMAdR, aşa cum s- a procedat în cazul proiectuluisupus dezbaterii AG, ci obligatoriu, cu participa-rea celor care şi- au dedicat întreaga viaţă cerce-tării ştiinţifice, mai ales ţinând seama de cerin-ţele actuale faţă de acest domeniu a cărei impor-tanţă vitală nu poate fi contestată.

elaborarea unui proiect de lege de cătremAdR, fără participarea reprezentanţilor cerce-tării, constituie, din punctul meu de vedere, ogravă ofensă la adresa comunităţii cercetătorilorştiinţifici din România, mulţi dintre ei cu rezul-tate remarcabile, cunoscute şi recunoscute atât lanivel naţional, cât şi internaţional.

propunerile făcute de MAdR, privind înfi-inţarea unei Agenţii de management care să con-ducă şi să coordoneze cercetarea ştiinţifică dintoate domeniile agriculturii, silviculturii, indus-triei alimentare, nu reprezintă o soluţie eficientă,realistă şi viabilă.

Revitalizarea şi reconstrucţia cercetării şti-inţifice din agricultură, mai ales în condiţiile unuiviitor puternic influenţat de schimbările climaticeglobale, de evoluţiile economice şi sociale, poateşi trebuie realizată cât mai urgent posibil, cu spri-jin executiv şi legislativ al factorilor de decizie, cuparticiparea unor reprezentanţi performanţi aifermierilor, beneficiari ai rezultatelor cercetării,împreună cu cercetători şi cadre didactice cu ex-perienţă, care cunosc rolul şi specificitatea cerce-tării agricole, tendinţele actuale şi cerinţele pentruo cercetare performantă şi durabilă.

ASAS este în poziţia cea mai bună pentru acontribui la găsirea căilor şi mijloacelor de mo-dernizare şi funcţionare eficientă a cercetării agri-cole, deoarece are în componenţa sa un numărapreciabil de cercetători cu experienţă, conducă-tori de Institute şi Staţiuni, numeroase cadre di-dactice, care cunosc problemele agriculturii şicercetării agricole. ASAS are Filiale şi Staţiuniexperimentale organizate în diferite zone ecologiceale ţării, în care activează cercetători şi cadre di-dactice competente, care pot conlucra pentru re-zolvarea problemelor specifice diferitelor zoneagricole şi realizării unei bune legături cu produ-cătorii agricoli.

de- a lungul timpului ASAS a iniţiat şi par-ticipat la numeroase planuri de restructurare şirevigorare a cercetării agricole, inclusiv cu parti-ciparea unor experţi străini. Există variante dereorganizare, fără dezorganizare, care pot sta labaza unei restructurări eficiente, în condiţiile asigu-rării finanţării de bază aşa cum prevede legea45/2009, modificată şi completata de Legea 72/2011.

Întârzierea efectuării restructurării se dato-rează lipsei de voinţă politică şi speranţei/naivi-tăţii cercetătorilor că legislaţia existentă privindfinanţarea va fi respectată, ca unităţile de cerce-tare performante, cu masă critică, să poată func-ţiona.

deşi până în prezent rezultatele obţinute înrestructurarea cercetării agricole sunt nesemni-ficative, buna cunoaştere a realităţilor din unită-ţile de cercetare şi competenţa ştiinţifică a multorspecialişti, conferă potenţialul de a asigura, în de-plină colaborare cu factorii de decizie legislativăşi executivă, o reformă mai funcţională, compa-rativ cu reformele iniţiate de o Agenţie ministe-rială nou înfiinţată.

conlucrarea cu universităţile trebuie să steala baza formarii şi recrutării viitoarelor cadre,pregătite special pentru cercetare, precum şi folo-sirii în comun a dotărilor existente.

Managementul economico- financiar al cer-cetării agricole, inclusiv al finanţării de bază, arputea fi asigurat, fără cheltuieli suplimentaremajore, prin înfiinţarea unei direcţii Generale deManagement Economico- Finaciar, care ar înlocuicu succes Agenţia propusă de mAdR în acest scop.Afirmaţia pe care o fac este susţinută şi de faptulcă Programul Sectorial al MAdR, administrat înperioada 2011- 2013 de ASAS, nu de mAdR, afuncţionat la parametrii de vârf.

în situaţia în care executivul nu acceptă în-fiinţarea unei direcţii Generale de managementeconomico- Financiar, ASAS, cu secţiile sale despecialitate, ar putea funcţiona ca „For de consa-crare academică, ramura agricultură”,1 aşa cuma sugerat si Primul Ministru dacian Cioloş la în-tâlnirea pe care am avut- o în cabinetul sau, îm-preuna cu Ministrul Agriculturii, Achim Irimes-cu, la data de 3 februarie 2016.

în cazul în care ASAS devine for de consa-crare academică, ramura agricultură, misiuneaAgenţiei naţionale de management propusă înproiectul de lege iniţiat de mAdR, poate fi atri-buită unui Institut similar Institutului Naţionalde Cercetări Agricole al Franţei (INRA)2, aşa cuma propus şi Primul Ministru dacian Cioloş în ace-iaşi întâlnire, susţinută şi de Ministrul Achim Iri-mescu. Un asemenea Institut poate fi un nouinstitut de cercetări Agronomice al României(ICAR), similar celui înfiinţat în 1927, cu sediulîn clădirea proprietate ICAR, care după reorgani-

zarea cercetării ştiinţifice în agricultură şi înfiin-ţarea ASAS în 1969, a devenit sediul ASAS.

Noul ICAR poate fi realizat prin reorgani-zarea într- o structură nouă, îmbunătăţită, din re-surse existente, adaptate cerinţelor ştiinţifice şieconomico- financiare actuale, dar mai ales a celorde perspectivă privind cercetarea ştiinţifică dinagricultură.

Institutul nou înfiinţat va înlocui Agenţiade Management propusă de MAdR şi va coor-dona, împreună cu AsAs, activitatea de cercetareştiinţifică şi economico- financiară a Institutelorşi Staţiunilor experimentale, amplasate în dife-rite zone ecologice ale ţării, în domeniile culturi-lor de câmp, creşterii animalelor, industrieialimentare, fond funciar.

unităţile din noua structură, urmează a finominalizate după o restructurare uRGentă,realizată de o Comisie special constituită pentruanaliza şi evaluarea celor existente în prezent, pebaza datelor deja aflate în evidenţa ASAS.

în situaţia organizării ICAR, acesta va pre-lua, după o evaluare temenică, bazată pe analizaresurselor umane şi materiale existente, coordo-narea unităţilor de cercetare agricolă, perfor-mante, cu masa critică adecvată, aflate în prezentîn coordonarea AsAs şi mecs.

* * *Stabilirea numărului de unităţi, nominali-

zarea celor performante, care îşi vor desfăşura ac-tivitatea ca unităţi de cercetare- dezvoltare, pre-cum şi a celor care vor funcţiona ca unităţi spe-cializate în multiplicarea materialelor biologice,soiuri, hibrizi, rase de animale autohtone, aron-date Institutelor de cercetări, se va face de cătreASAS, prin ICAR, Institutele Naţionale, Institu-tele de ramură şi reprezentanţii nominalizaţi demAdR.

încadrarea cercetării în politica agricolă aguvernului se va realiza prin includerea de drepta reprezentanţilor MAdR, MECŞ, MMAP, ASASşi ai producătorilor agricoli în componenţa consi-liului de administraţie icAR (cA). Prezenţamembrilor ASAS în CA asigură continuitate şi onecesară protecţie faţă de posibile imixtiuni poli-tice. Majoritatea unităţilor de cercetare de pres-tigiu din lume sunt ferite de subordonare faţă depolitic.

dacă se ia în consideraţie raportul dintre re-zultatele obţinute de cercetarea agricolă româ-nească deja aplicate în economia naţională şifinanţarea asigurată de la buget, puterea de re-venire a fiecărui leu investit în unităţile de cerce-tare agricolă, se situează înaintea multora dinunităţile de cercetare din alte domenii. Aceastadovedeşte că, dincolo de unele păreri, activitateade cercetare agricolă a fost şi poate redeveni efi-cientă economic.

în multe privinţe există curente şi opiniicontradictorii, dar toate forţele politice ar trebuisă fie de acord că ştiinţa este factorul determinantîn dezvoltarea şi prosperitatea Naţiunii, în cazulştiinţei agricole în asigurarea securităţii şi sigu-ranţei alimentare care conferă linişte socială, dez-voltarea sustenabilă şi mediu sănătos.

Să dăm ştiinţei ce i se cuvine, să respectamlegislaţia în vigoare, pentru a stimula spiritul decreaţie de care România are astăzi atâta nevoie.

Avem datoria să renaştem speranţa, să re-găsim calea spre o cercetare ştiinţifică eficientăşi o agricultură prosperă, în care „Măria Sa Pro-ducătorul de bunuri agro- alimentare” să fie mân-dru de profesia pe care o are.

Reorganizarea cercetării ştiinţifice din agri-cultură vizează viitorul, motiv pentru care trebuiesă se bazeze pe potenţialul uman şi material al in-stituţiilor şi nu pe cel al persoanelor aflate tempo-rar în unele funcţii de conducere.

să nu preluăm mentalitatea meşterului ma-nole: „ce se construieşte ziua se dărâmă noaptea”.Responsabilitatea pentru un viitor prosper neaparţine. r

Cristian HeraCriza cercetării ştiinţifice dinagricultura României

În multe privinţe există curente şiopinii contradictorii, dar toate

forţele politice ar trebui să fie deacord că ştiinţa este factoruldeterminant în dezvoltarea şi

prosperitatea Naţiunii, în cazulştiinţei agricole în asigurarea

securităţii şi siguranţei alimentarecare conferă linişte socială,

dezvoltarea sustenabilă şi mediusănătos

n Cultura ştiinţelor

1 Ex.: Academia de Agricultură a României,1941- 1945, Presedinte, C- tin Garoflid, Vicepreşedinţi: Gh.Ionescu- Şişeşti, Alex. Ciucă şi Aurelian Pană, Secretar Ge-neral, Nicolae Săulescu.

2 (Creat la propunera Guvernului francez facuta inanul 1921 Parlamentului, Institut reorganizat in 1947, cuo daotare de la buget in anul 2014 de 800 mil Euro, 77%finantare de baza, 8290 personal permanent, 235 unit cer-cet./exper., 13 divizii, 7 Centre).

9



Bad Mergentheim, cum i se spune as-tăzi, este o localitate situată într- ozonă deluroasă din Sudul oraşuluiWürzburg, de unde proveneau tri-

burile de suabi (schwabi) care s- au răspândit înnumeroase zone sudice (până în Peninsula Iberică)şi estice (Austria, până în Banat şi în nordul Bu-covinei). Oraşul este vestit prin aşezămintele salebalneo- curative (spitale, sanatorii, clinici de spe-cialitate).

Legenda spune că ciobănaşul Franz Gehringar fi descoperit izvoarele tămăduitoare în anul1826, după ce a văzut că oile sale se adăpau dinele. Le- a încercat şi ciobănaşul şi, făcându- i bine,deşi erau sărate, l- a anunţat şi pe bürgermaisterulcetăţii. Apele s- au dovedit atât de bune, încât lo-calitatea a devenit curând una balneară, denumi-rii oraşului fiindu- i adăugat determinativul Bad.Curios este faptul că apele din zona Mergentheimse scurg în râul care se numeşte tauber = Surdul!

în zona curativă a fost amenajat un parc mi-nunat, o „grădină de rai”, cum i- am zice noi, iarpentru izvoarele tămăduitoare a fost construit unadevărat templu (trinktempel). Aici îşi fac plim-barea (spazierung) zilnic sute de vizitatori şi pa-cienţi, care se delectează spre seară cu jocurile deapă şi lumini ale fântânilor arteziene şi concertelemozartiene de pe arena „Amadeus” a parcului. Aicinu te vindecă numai apa izvoarelor şi aerul mufe-telor, ci şi culorile şi sunetele, puterea lor sinerge-tică, la care se adaugă plăcerea drumeţiilor, pefiecare deal în parte, dar, mai ales, pe dealul Cru-cii domnului (herrnkreutz), cu treptele, aleile depe creste şi belvederile sale.

Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că aiciera sediul, reşedinţa marelui maestru (hochmeis-ter) al Ordinului fraţilor teutoni ai spitaluluiSfânta Maria din Ierusalim. Acesta era cunoscutca Ordinul cavalerilor teutoni, ale căror „aventuri”au fost descrise în romanul lui Sienkiewicz cava-lerii cruciaţi.

Numai că „fraţii” aceştia n- au fost numaicruciaţi, adică participanţi la a treia Cruciadă(1189- 1192), ci, aşa cum îi arată şi denumirea de„ospitalieri”, pe care o aveau şi cavalerii ioaniţi,dar n- o aveau, de exemplu, cavalerii templieri, eiau fost, iniţial, întemeietorii unui spital (hospital)la Akkon, în apropierea actualului Beirut, unde serefăceau resturile armatei lui Friedrich Barba-rossa (1190), conduse de fiul acestuia, Prinţul Frie-drich von Schwaben. Se consideră, după descope-riri arheologice, că teutonii de la Akkon veneau dinIerusalim şi că erau, ca şi conducătorul lor, origi-nari din Şvabia. Cert este că îndeletnicirea „spita-lieră” de recuperare şi reorganizare a trupelorcruciate presupunea apărarea acestora în cadrulunor cetăţi bine întărite, pe care le- au construit cumăiestrie cavalerii teutoni prin toate locurile peunde au trecut: Ierusalim, Akkon, Montfort, înţara Sfântă; ţara Bârsei (Burzenland) în Transil-vania, Polonia, Prusia şi Lituania – spre Nord;Olanda, Franţa, Spania, spre Vest; Elveţia, Aus-tria, Italia, Sicilia şi Grecia, spre Sud; dar şi la eiacasă, în Şvabia.

Este desigur greu să ne imaginăm astăzi,când rar mai vedem câte o soră (călugăriţă) tre-când podul peste râul Tauber, că întreaga locali-tate Mergentheim a fost, cu mult înainte degăselniţa ciobănaşului, pe la 1190, un spital de re-facere şi reorganizare a cavalerilor teutoni, avândalături şi o biserică, o incintă mare şi zidurile cugroaveri (Graben, şanţuri) pline cu apă. Se pareînsă că şi aici se adevereşte mitul veşnicei reîn-toarceri, într- o formă sau alta, a spiritului (Geist)dominant al locului (spiritus loci), care a fost aicişi va rămâne acela al Crucii domnului.

Explicaţia expansiunii Ordinului teutonic oconstituie extinderea cetăţilor cu biserici şi castelespitaliere şi constituirea lor în adevărate Burg- uri,cu terenuri agricole, ferme, comerţ, meşteşuguri şitrupe de apărare, iniţial, şi apoi de atac. Nu tre-buie uitată nici componenta religioasă, creştină ca-tolică la început, care constituia şi germenelefrăţiei călugăreşti a ordinului: spitalul, cetatea şi

biserica erau elementele care au favorizat extin-derea medievală fără precedent a Ordinului cava-lerilor teutoni, având fiecare dintre ele în diferiteperioade o importanţă mai mică sau mai mare.Crucea neagră pe scut alb a fost şi a rămas însăsemnul distinctiv al Ordinului cavalerilor teutoni,pe care nemţii de astăzi îl numesc „Ordinul ger-man” (deutscher orden), încercând să atenuezeastfel câte ceva din „faima” cavalerilor teutoni.

Ce- i drept, această „faimă” a şi dispărut odatăcu cetăţile de tip medieval, care puteau fi organizateîn stil „cavaleresc”. Apariţia marilor oraşe, ca şi amarilor armate, conduse de regi şi împăraţi, au con-dus la dispariţia şi chiar înfrângerea propriu- zisă(Grundwald, 1410) a cavalerilor teutoni din cea maiputernică şi mai extinsă zonă pe care au stăpânit- o.dar ordinul cavaleresc era deja măcinat din inte-rior. Marile oraşe nu mai puteau fi guvernate decătre o stăpânire (herrschaft) locală.

Chiar înaintea decăderii, în cetăţile lor sedezvoltaseră lent, dar permanent, diferite compar-timente sociale independente. La început fraţii(Brüder) călugări erau egali în faţa oricui, ca şi înfaţa lui dumnezeu, egali în viaţă şi moarte, fărăbunuri personale, în afara armelor şi a calului, pecare nu aveau dreptul să le posede alţii. în timpulluptelor însă conducerea era preluată de nobiliimilitari, care nu mai erau călugări (fraţi) şi caretindeau mereu să conducă comunităţile (Gemeins-chaften) de cavaleri. Gradele nobiliare nu erauînsă grade cavalereşti, cu toate că uneori se folo-sea, până în zilele noastre, titlul nobiliar de „cava-ler”, fără ca cel care îl purta să fie călugăr. Imix-tiunea nobiliară în rândul cavalerilor- călugări adeterminat adesea conducerea acestora de cătrenobili fără merite militare sau organizatorice.

Marile construcţii (palate, castele, catedrale,domuri, cetăţi) erau făcute de către breslaşii zi-dari, strămoşii francmasonilor, cu propriile lorforme organizatorice, dar şi ţesătorii, postăvarii,fierarii etc. erau organizaţi în bresle, ale căror in-terese nu mai puteau să coincidă cu cele războinicecavalereşti. Celebra Wanderung (perioada de „co-lindare” a calfelor pe la diferiţi meşteri) presupu-nea relaţii cordiale între cetăţi şi chiar internaţio-nale, imposibil de controlat datorită secretelor pro-fesionale şi organizatorice, care subminau autori-tatea militară a cavalerilor.

Pe de altă parte, cadrele bisericeşti catolice,preoţii, episcopii, cardinalii, care erau, ce- i drept,călugări, dar nu făceau parte din ordine cavale-reşti, deci, nu erau militari, ajungeau la conduce-rea acestora, producând multe anomaliipăguboase, dar rentabile pentru papalitate, ceea

ce a condus, mai ales după intervenţia lui MartinLuther contra turnurii catolice a ordinului, chiarla evanghelizarea lui, cum s- a petrecut la Mergen-theim. Oricum, intervenţia papalităţii a fost ade-sea hotărâtoare pentru existenţa Ordinuluicavalerilor teutoni, dar şi păgubitoare în situaţiicritice. în rest, mai ales pentru zilele noastre, cândordinul are mai mult o semnificaţie curativ-medi-cală, fiind alcătuit din fraţi şi surori (Brüder undschwestern), adică din călugări şi călugăriţe (ter-menul de „soră” a rămas tradiţional), se face sim-ţită din nou influenţa Bisericii Catolice încomunităţile ordinului (Komturein, Balleien, Kon-venten) din Germania, Belgia, Austria, Cehia, Slo-venia şi Slovacia.

Este vorba de o reorganizare a Ordinului ca-valerilor teutoni, care nu mai este însă de cavaleri(Ritterorden), ci revine la starea iniţială de spital(hospital).

în ciuda denumirii ordo Fratrum domushospitalis santae mariae teutonicorum in Jeru-salem, Ordinul nu mai are „fraţi” (Brüder), adicăsimplii călugări, ci preoţi catolici cu diferite gradeierahice, dintre care cel mai elevat este MareleMaestru (hochmeister). Ordinul are în schimb maimulte surori (schwestern), inexistente pe vremeacavalerilor, dar are şi mulţi „familişti”, adică băr-baţi însuraţi şi femei căsătorite (medici, adminis-tratori, funcţionari, muncitori). în anul 2007Ordinul German avea 91 de preoţi, 176 surori şi744 familişti.

Există diferite centre ale Ordinului la caresunt organizate colaborări „ospitaliere” cu institu-ţiile medicale propriu- zise. Profesionalismul suro-rilor medicale este proverbial şi, conform tradiţiei,„novicele” se bucură de o instrucţiune specială,fiind supuse la numeroase probe şi la o selecţie se-veră, până când îşi dobândesc seninătatea aceea,de origine teutonică, dar şi ca semn al credinţeidesăvârşite, în faţa oricărei suferinţe, ca şi în faţamorţii: Wirf deine sorge auf den herrn.

La Mergentheim, castelul (schloss) cavaleri-lor teutoni, a cărui biserică este astăzi evanghe-lică, s- a transformat în muzeu (deutschordens-museum). în muzeul unei tradiţii de peste opt se-cole, cu pagini glorioase şi înfrângeri crunte. N- amai rămas nimic din măreţia Reich- urilor ger-mane, imperiile s- au prăbuşit, doar dealurile aurămas la fel, ca şi izvoarele tămăduitoare şi, cobo-râtă parcă dintr- o icoană, sora aceea firavă, cumersul grăbit, care trece dimineaţa podul pesterâul Tauber, având pe mânecă semnul crucii negrepe scutul alb: im Kreutz ist heil. Aşa a fost şi aşava fi pentru totdeauna. r

Alexandru SurduMergentheim. La sediulcavalerilor teutoni

N- a mai rămas nimic din măreţiaReich- urilor germane, imperiiles- au prăbuşit, doar dealurile au

rămas la fel, ca şi izvoareletămăduitoare şi, coborâtă parcă

dintr- o icoană, sora aceea firavă, cumersul grăbit, care trece dimineaţapodul peste râul tauber, având pe

mânecă semnul crucii negre pescutul alb

n Cultura istoriei

n Emisiuni de culturăSperanţa TV: ediţie specială în fiecare joi de la 20.00 cu Tiberiu Nica şi Marius Creţa

10


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Avea nevoie Nietzsche de suprafaţamitologiei greceşti pentru a dez-volta, cu naşterea tragediei, o ade-vărată – după propria sa mărturi-

sire – „metafizică de artist”, apropiată unui ritualde iniţiere şi, prin aceasta, conturându- se drept„cea mai mistică operă a sa”, cum credea exegetulsău italian Giorgio Colli? Şi care este sensul aces-tei întoarceri într- un timp pe care istoria îl lumi-nează cu o aproximaţie mai degrabă „artistă”decât arheologică? dacă semnificaţiile sunt alteledecât cele subsecvente unei simple mecanici a me-taforizării (deşi o astfel de „stare” e deter minantăpentru frazările filozofului), atunci acestea neplasează inevitabil în imediata apropiere a înseşisubstanţei ordonărilor atitudinale, aşadar dincolode jocul formelor ori chiar de un exerciţiu restau-rativ.

La doi ani după naşterea tragediei, Nietzs-che publica cea de a doua „consideraţie inac-tuală”, cunoscută sub titlul despre foloasele şidaunele istoriei pentru viaţă, text realizat în tonminor şi cu o marcată tentă didactică, oferindînsă suficiente elemente care să facă posibilă olectură complementar- explicativă în raport cuprecedentul. înţeleasă ca şir de evenimente (înfapt, şi personalitatea este un „eveniment”), şirstabilizat prin logica duratei, istoria nu dobân-deşte sens decât sub presiunea forţei plastice aprezentului (exercitată de un individ, de un poporsau de o cultură), a acelei puteri prin care cele tre-cute sunt asimilate şi transformate, prin care for-mele distruse sunt reconstruite, iar pierderilecompensate. Sensul istoriei se dezvăluie, aşadar,într- o arhitectură susţinută prin înţelegere şi mo-delare, operante pe o suprafaţă unde principiulselectivităţii este imprescriptibil condiţionat desubtila mecanică a facultăţii de a simţi, în contactcu tabloul evenimenţial al trecutului, deopotrivăistoric şi anistoric. Sunt puse astfel în ecuaţie atâtcapacitatea de a convoca structuri ale trecutului,cât şi aceea de a le „uita”, de a le pune între pa-ranteze, întrucât „este absolut imposibil să tră-ieşti, în general, fără uitare”, iar „un om care sănu posede deloc puterea de a uita, condamnat săvadă peste tot o devenire, [...] nu mai crede în pro-pria lui fiinţă, nu mai crede în sine însuşi, vedetotul dispersându- se în puncte mişcătoare şi sepierde în acest şuvoi al devenirii”. Se tinde, înconsecinţă, spre un echilibru atitudinal obţinutprintr- un subtil joc desfăşurat într- un perimetruunde blocarea unor elemente şi potenţarea altorapar a se afla sub semnul instinctului conservării,acesta fiind cel care impune ce, cum, cât şi cândse cuvine uitat, precum şi ce, cum, cât şi când tre-buie accesat din inepuizabila, dar amorfa materiesedimentată în timp. Nu este vorba atât de o al-ternanţă, cât de o decantare stringent necesară„pentru sănătatea unui individ, a unui popor şi a

unei culturi”. Procesul în sine este legitimat ati-tudinal, aşa cum atitudinea este sub- secventă in-tenţiei, cu alte cuvinte ţinta, scopul urmăritdetermină modùlii cercetării, iar în spatele între-gului tablou evenimenţial întâlnim suveranaumbră a Voinţei: „Când omul care vrea să creezelucruri mari are nevoie, în general, de trecut, elpune stăpânire pe acesta cu ajutorul istoriei mo-numentaliste; cel ce, dimpotrivă, doreşte să per-siste în cutumă şi venerarea vechiului cultivătrecutul ca istoric anticar; şi numai acela pe careîl presează o nevoie a prezentului şi vrea cu oricepreţ să scape de povara ei are trebuinţă de istoriacritică, adică judecătoare şi acuzatoare”. Trecutul– consideră Nietzsche – devine astfel un instru-ment a cărui eficienţă apare doar în funcţie detensiunile atitudinale ale subiectului, de exis-tenţa unor linii de forţă înscrise într- un plan alintenţiei. de aici – corolarul: istoria nu are va-loare prin ea însăşi, indiferent de modalitateaconvocării ei, axiologicul decurgând din calitateafinalităţii asumate; de aceea şi numai în acest felmonumentalismul îşi are raţiunea în voinţa de acrea monumental, arhivismul în voinţa de a con-serva straturile durabile pentru a putea fi oricândutilizate în contextul gesturilor creatoare, iar cri-ticismul în voinţa de a modela pozitiv prezentul.Impasul apare atunci când istoria devine ştiinţăa istoriei, respectiv o acumulare gratuită, culti-vată în sine şi pentru sine, un teritoriu din carevitalul a fost izgonit o dată cu înlăturarea oricăreiintenţii creatoare, când ceea ce trebuia să fie doarinstrument devine ţintă a operării. Alienarea, fi-indcă suntem în faţa unei alienări, se manifestăprofund şi violent: în fapt, orice cultură se morti-fică în momentul în care este constrânsă a se ma-nifesta ca „un fel de ştiinţă despre cultură, în carenu se depăşeşte ideea de cultură, sentimentul cul-turii, din care nu se desprinde o opţiune pentrucultură”. Simpla acumulare nu se deschide înspresemnificaţii valide şi durabile, iar enciclopedis-mul steril creează o „personalitate slabă” (conceptnietzscheean cunoscut de Gianni Vattimo, dinmoment ce acesta aminteşte, în dialectică, dife-renţă, gândire slabă, textul filozofului germanavut aici în vedere), lipsită de instinct creator, re-dusă la condiţia de receptacul şi depozitar, inca-pabilă de a da formă interiorităţii. Corupt deistorie, omul modern s- ar arăta incapabil să vita-lizeze cotidianul prin trecut, deci inapt să pro-voace, prin creaţie, viitorul: „Suprasaturarea deistorie a unei epoci mi se pare a fi ostilă şi pericu-loasă pentru viaţă în cinci privinţe: printr- un ase-menea exces ia naştere acel contrast [...] dintreinterior şi exterior, care slăbeşte personalitatea;prin acest exces, o epocă trăieşte iluzia că ea po-sedă cea mai rară virtute, dreptatea, într- un gradsuperior oricărei alte epoci; prin acest exces, in-stinctele poporului se tulbură, iar individul, numai puţin decât colectivitatea, este împiedicat săse maturizeze; prin acest exces se cultivă cre-dinţa, întotdeauna păguboasă, în bătrâneţeaomenirii, convingerea că eşti un copil târziu şi unepigon; prin acest exces, o epocă dă în starea pe-riculoasă a autoironiei şi din ea în şi mai pericu-losul cinism: în această dispoziţie însă, ea evo-luează din ce în ce mai mult spre o practică pru-dentă şi egoistă, prin care energiile vitale sunt pa-ralizate şi, în cele din urmă, distruse”.

în obiectiv nu se află, aşadar, problemanon- valorii istoriei, ci infirmitatea mentalităţiimoderne, criteriile rigide, mortificate ale subiec-tului şi, mai ales, gestica neproductivă, refuzuldepăşirii şi al autodepăşirii. Iar dacă există oşansă pentru înscrierea într- o nouă ordine a înţe-legerii proceselor din prezent, semnificative doarîn măsura în care acestea sunt derulate pe orizon-tul viitorului, şansa respectivă nu poate să revinăîn nici un caz „personalităţii slabe”. Este momen-tul în care poate şi trebuie să intre în scenă ceeace Nietzsche consideră a fi „personalitatea puter-nică”, singura în măsură a suporta istoria şi, prin

acţiune, să- i dea sens, suprimând incoerenţa, ce-zura, fragmentarea şi stagnarea, pentru a instituilogica perspectivei necesare. doar pentru o ase-menea personalitate „cuvântul trecutului este în-totdeauna o formulă oraculară”, pe care o desci-frează prin asumarea rolului de provocator al is-toriei, de cunoscător al prezentului şi de arhitectal viitorului. Astfel, istoria nu mai este privită caun conglomerat de fapte moarte supuse inventa-rierii, oricât de participativă ar fi aceasta, ci undomeniu recâştigat pentru viaţă, remodelat şi re-chemat în actualitate pe suportul instinctuluicreator. Legatul acestei dinamici se sprijină petransformarea, pe refacerea structurilor moarteîn unităţile vii ale unui produs artistic pur, întru-cât cheamă şi eliberează instinctul creator. Or,devenită tehnică a disecţiei şi a contabilizării me-canice, ştiinţa istoriei a ucis instinctele şi a supri-mat marile iluzii pe care se clădeşte viaţa însăşi,pentru că „tot ce este viu are nevoie de o atmosferăîmprejurul său, de un văzduh misterios; dacă i seia acest înveliş, dacă se condamnă o religie, o artă,un geniu să graviteze ca nişte stele fără atmosferă,nu trebuie să ne mai mirăm atunci de rapida loruscare, durificare şi sterilitate”. Fenomenul tră-dează un mental bolnav, o conştiinţă aflată pepragul declinului sau, mai exact, alunecată ire-mediabil pe panta degenerescenţei, de unde simi-litudinea în reacţii cu biologicul degradat.Inconştient, mobilurile se desprind din recuzitavârstei a treia, alimentând o atitudine supusăunui destin epuizat: „Bătrâneţii [...] i se cuvineacum o îndeletnicire bătrânicioasă, precum retros-pecţia, verificarea socotelii, încheierea bilanţului,căutarea unor consolări în trecut, prin amintiri,pe scurt, cultura istorică”. Mortificare de nuanţăalexandrină fiind, aşadar desprinsă din peisajulunei antichităţi sfârşite, recursul la istorie con-duce spre un produs avital, contrastând violentcu ceea ce oferise lumea greacă arhaică, cea alecărei coordonate se sprijineau pe anistoric şitransistoric: pe de o parte, pe „forţa de a puteauita şi de a te închide într- un orizont (sublinierileaut. – n.n.) limitat” (şi, prin chiar aceasta, facili-tând o creaţie care să depăşească barierele pre-zentului), iar – pe de altă parte – pe capacitateade a abate privirea de la devenire înspre puterilecare asigură existenţei „caracterul etern şi nedis-criminatoriu”, adică înspre artă şi religie (aceastadin urmă acceptată doar ca set mitologic aflat în-ainte şi dincolo de istorie).

Paradoxal, agentul de opoziţie, de contraca-rare populează însăşi cultura istorică, din mo-ment ce aceasta conservă „memoria marilorluptători împotriva istoriei (subl. aut. – n.n.),adică împotriva puterii oarbe a realului şi se ţin-tuieşte singură la stâlpul infamiei prin faptul că- iscoate în relief, ca naturi istorice intrinsece, exactpe aceia cărora puţin le- a păsat de «aşa stau lu-crurile», pentru a urma, cu mândrie senină, maidegrabă un «aşa trebuie să stea»”. Etica luiNietzsche poate începe de aici, cu o discriminarecare condamnă statistica în numele excepţiei.„Am impresia – scria filozoful – că masele nu me-rită atenţie decât în trei privinţe: o dată, ca palidecòpii ale oamenilor mari, făcute pe hârtie proastăşi după clişee uzate, apoi, ca piedică în faţa oame-nilor mari şi, în sfârşit, ca unelte ale celor mari...”.Iar dacă scopul omenirii, în măsura în care acestaexistă, nu rezidă în extincţie, ci tocmai în postu-larea „exemplarelor ei sublime”, atunci sensul cul-turii se exprimă ca sinteză esenţială, ca natură(physis) completă şi complexă, ca „acord deplinîntre viaţă, gândire, aparenţă şi voinţă”, aşa cumpropusese grecul antic.

▪ Fragment din vol. ecce nietzsche

Mircea BragaIstoria ca oracol

„Când omul care vrea să creezelucruri mari are nevoie, în general,

de trecut, el pune stăpânire peacesta cu ajutorul istoriei

monumentaliste; cel ce, dimpotrivă,doreşte să persiste în cutumă şi

venerarea vechiului cultivătrecutul ca istoric anticar; şi numaiacela pe care îl presează o nevoie aprezentului şi vrea cu orice preţ săscape de povara ei are trebuinţă deistoria critică, adică judecătoare şi

acuzatoare”

Editura Academiei

www.librariapentrutoti.ro

Colecţia Seria de autor Aura Christi eBook

● Tragicul visător (1993-2013),poeme● Dostoievski – Nietzsche. Elogiulsuferinţei, eseu● Mitul viului, eseuri● Cercul sălbatic, roman● Casa din întuneric, roman● Trei mii de semne, jurnal de scriitor● Coasta lui Apollo, jurnal de scriitor● Acasă – în exil, polemice● Noaptea străinului, roman● Sculptorul, roman● Orbita zeului, poeme

În pregătire: Marile jocuri, roman http://aurachristi.ro/

O şcoală de farmacologieBogdan Rădulescu: Veşti de acasă la Radio

România internaţional. invitatul nostru de astăzieste secretarul General al Academiei Române,preşedintele secţiei de Ştiinţe medicale, domnulacad. Victor Voicu. Bine aţi revenit.

Victor Voicu: Bine v- am regăsit. îmi faceplăcere să vă reaud şi să vă revăd personal dedata asta.

Aş vrea, în debutul dialogului nostru, săvorbim puţin despre vasta dumneavoastră ca-rieră, şi aş începe cu universitatea de medicină şiFarmacie „carol davila” din Bucureşti, pentru căacolo a început totul.

da, aşa este. A fost un moment care mi- ahotărât destinul. Am ales- o… n- aş putea spunecă puteam să cred, sau să spun, sau să susţin căaveam o pasiune pentru medicină atunci. Pot săspun acum că am o pasiune, şi aş lua- o de lacapăt. Eram fost elev al Liceului „sfântul sava”,m- am transferat în ultimul an la Liceul Militar„Ştefan cel mare”, atunci era în Iaşi, acum laCâmpulung Moldovenesc. A venit o echipă de se-lecţie a celor mai buni elevi din Liceul Militar deatunci, pentru Institutul Medico- Militar, Facul-tatea de Medicină din Bucureşti, adică viitorii ofi-ţeri medici ai Armatei Române. Şi aşa am începutFacultatea de Medicină din Bucureşti, pe care amabsolvit- o în 1962.

…urmând să rămâneţi asistent universitarla…

da, şi aici este interesant. Am ales farma-cologia, v- am mai spus eu cândva de ce am alesfarmacologia, iar acum pot să spun: pentru că îmiplăcea, mă amuza, era extrem de interesant, eraun instrument cu care poţi să vindeci bolnavul, săi te adresezi, să vorbeşti cu el într- o manieră ex-traordinar de eficientă şi remarcabilă uneori.deci, să vii în ajutorul celui care suferă. Acolo eraun profesor cu mare farmec, cu o carismă deose-bită, Alfred Teitel, un evreu de mare anvergură,unul dintre marii noştri evrei care s- a identificatcu interesele românilor. Alfred Teitel a fost maes-trul meu, deci.

Asta timp de trei ani, până în 1966, fiindapoi cercetător ştiinţific la centrul de Radiobiolo-gie şi Biologie moleculară Bucureşti, condus deprof. claude nicolau, până în 1968.

Corect. Am fost numit, tot de către conduce-rea armatei de atunci, cercetător în domeniul ra-diobiologiei. de ce radiobiologia? Şi asta este oîntrebare. Şi cum se făcea că eram farmacolog,am trecut să fac radiobiologia experimentală! Erapovestea cu ameninţarea atomică, cu RăzboiulRece. Sper să nu ajungem din nou acolo; lumearepetă istoria în mod penibil, adesea. Am lucratacolo, iar ulterior, după 1970, tot la recomandareamaestrului meu Alfred Teitel, am ajuns conferen-ţiar prin concurs, şef de disciplină la Facultateade Medicină, înfiinţată în Craiova prin anii 1970.

urmând din ’68 până în ’87 să lucraţi lacentrul de cercetări Ştiinţifice medico- militaredin Bucureşti, fiind şeful laboratorului de farma-cologie şi toxicologie. o perioadă destul de produc-tivă, trebuie să menţionăm ascultătorilor noştri căîn 1972, împreună cu un grup de colaboratori, aţielaborat primul antidot administrat în clinicaumană din România, antidot pentru care s- a ob-ţinut şi un brevet de invenţie.

Aşa e. A fost o perioadă destul de intensă caactivitate, cu rezultate frumoase, cu rezultate in-teresante. într- adevăr, a fost primul antidot demare eficienţă. Noi făceam parte din Tratatul dela Varşovia, a fost pe locul unu- doi într- un expe-riment comparativ pe Tratat, efectuat la Lenin-grad – cum i se spunea atunci Sankt Peters-burg-lui de azi.

În acelaşi an, 1972, aţi înfiinţat catedra deFarmacologie a Facultăţii de medicină din cra-iova, organizând şi primul curs de farmacologiecu activităţi practice.

Aşa este. Acolo eu amînceput farmacologia, aveam32 de ani; e bine când eştitânăr şi ai resurse, nu obo-seşti sau oboseşti mai greu.Acolo am reuşit să fac o şcoalăde farmacologie şi mă mân-dresc cu cei care sunt conti-nuatorii mei, sunt deja înconducerea Facultăţii de Me-dicină şi a Universităţii, suntprofesori universitar şi condu-cători de doctorat şi mă ono-rează că sunt la acest nivel.

din ’72 până în ’90 aţifost şeful disciplinei de far-macologie, conferenţiar uni-versitar, vorbim, aşadar,despre educaţie şi trebuie sămenţionăm că, din 1987până în 2001 aţi fost coman-dantul centrului de cercetăriŞtiinţifice medico- militaredin Bucureşti.

da. Până în 2013, întâi general activ, peurmă general în retragere şi director până în2013 când am plecat, n- o să vă dau detalii, fiindcănu e partea frumoasă a lucrurilor, am plecat prindemisie.

Centrul de Cercetări ŞtiinţificeMedico- militare – unicat în România, un reper

Vorbiţi- mi despre această perioadă.Centrul de Cercetări este o instituţie care a

fost, ar trebui să rămână o instituţie reper, pen-tru că e unicat în România. Se ocupă de proble-mele acestea cu totul speciale, de agresiuniatipice din clasa aşa- zisă CBRN, adică AgenţiAgresori de tip Agresiune Chimică, Biologică, Ra-diologică şi Nucleară, adică partea cea mai rea aunui atac, care poate să fie şi terorist, perfid etc.Nu se mai face pe faţă acum, se face într- o ma-nieră disimulată, perfidă şi cumplită adesea.

s- a creat o şcoală, am învăţat ceva, sunt oa-meni care au rezultate din toată această muncă,a centrului condus aproape trei decenii de dum-neavoastră?

Aş vrea să audă şi cei care au hotărât de- alungul a vreo treizeci de ani, mai ales în ultimii26 de ani: politica în domeniul ştiinţei e cea co-rectă? Ba bine că nu. Cei care fac politică ar tre-bui să aplece urechea, să se aplece cu atenţie lasfaturile celor care sunt competenţi în domeniu.Politica în domeniul ştiinţei, a cercetării şi a în-văţământului trebuie s- o facă cei care sunt per-formanţi în domeniu, nu la nivelul unor opinii, ladatul cu părerea. îmi cer scuze pentru expresie.dar „datul cu părerea” şi „aflatul în treabă” audus la distrugerea multor domenii de cercetare înRomânia, care erau de vârf. Inclusiv Centrul deCercetări, care era o instituţie de referinţă. Acume pe cale de dispariţie. Mă întreb: de ce? Qui pro-dest? de ce acest lucru?

după Revoluţia română, din 1990 până în1995, aţi fost şeful direcţiei medicale. În aceastăperioadă aţi organizat şi teatrul de operaţii dinzona Golfului persic a primului spital militar decampanie românesc în afara teritoriului naţional.

A fost un efort uriaş, remarcabil. A fost unspital de dimensiuni poate puţin exagerate, darromânii, Armata Română, Statul român au de-monstrat că sunt capabili să deplaseze asemeneaformaţiuni de mare anvergură şi de mare interespentru politica, pentru capacitatea României dea organiza astfel de instituţii. A fost un momentinteresant şi am fost felicitaţi în maniera cea maielegantă de către cei care, mă rog, răspundeau…Noi am lucrat atunci sub drapel englezesc.

Ajungem, vom ajunge şi vom vorbi despreactivitatea dumneavoastră în educaţie, dar şifuncţiile deţinute de- a lungul timpului, inclusivîn ministerul sănătăţii. eram la începutul anilor’90, perioadă în care, de atunci şi până în prezentaţi fost implicat în educaţie. Vorbim despre cate-dra de farmacologie, toxicologie şi psihofarmaco-logie clinică din universitatea de medicină dinBucureşti.

deci, după circa 20 de ani petrecuţi la Uni-versitatea din Craiova, Facultatea de Medicină,am constatat că ar fi cazul să revin la Bucureşti,împlinisem deja 50 de ani – destul de mult pentruo persoană, am făcut naveta la Craiova, în acelaşitimp fiind implicat în cercetarea ştiinţifică me-dico- militară. Am făcut faţă se pare. La Bucureştiam dat concurs, deşi eram profesor, am ocupatlocul prin concurs şi am înfiinţat o nouă catedră.N- am ocupat locul nimănui. Catedra de farmaco-logie, farmacologie clinică, toxicologie clinică şipsiho- farmacologie…

„Şcoala este cea care generează valoarea unui popor”

n- aţi vrut să ocupaţi niciun loc, aşa că aţiînfiinţat o catedră!

Am înfiinţat o catedră necesară, în Europaexistau deja, din păcate, însă, a cam rămas sin-gura în sistemul de învăţământ superior medicaldin România, pentru că nu e uşor să construieşti.E uşor să distrugi, să desfiinţezi, după cum v- amsugerat mai devreme. Aici sigur că s- a creat pe unfond al activităţii medicale practice din România.La Spitalul Floreasca exista un colectiv de toxico-logie clinică, un colectiv de activitate medicală.deci, în cadrul urgenţelor specifice unui spital deurgenţe de toate felurile, come etc. exista şiaceastă categorie, intoxicaţie acută. Intoxicaţiileacute, repet, care sunt grave, letale adesea, dacăsunt evident de gravitate peste medie. Şi am pro-fitat de acest context, armata a profitat deaceste... Aş vrea să audă şi alţii, să înţeleagă căarmata avea nevoie să pregătească toxicologi. Şiacum armata are nevoie să pregătească toxicologiclinicieni, analişti şi oameni care sunt capabili săpună diagnosticul în intoxicaţii acute, generateaccidental sau în condiţii speciale: terorism sauatacuri deliberate de alt tip – nu numai de tip te-rorist. în acest context am creat un colectiv şi ocatedră; problema e să formezi oameni, să faci oşcoală. Atenţie celor care nu pricep! Şcoala estecea care generează valoarea unui popor. Un poporeducat este altceva decât unul needucat şi anal-fabet. Atenţie! Creşte analfabetismul înRomânia! Am desfiinţat şcolile de la ţară.Această catedră a avut destinul să for-

11



ð

„Datul cu părerea” şi „aflatul întreabă” au dus la distrugerea

multor domenii de cercetare înRomânia, care erau de vârf.

Inclusiv Centrul de CercetăriŞtiinţifice Medico- Militare era o

instituţie de referinţă. Acum e pecale de dispariţie. Mă întreb: De ce?

Qui prodest? De ce acest lucru?

VICTOR VOICU

„Academia Română luptă pentru interesele naţiunii române”

Clubul Ideea europeanăn Bogdan Rădulescu în dialog cu Victor Voicu

meze cadre, resurse medicale de anver-gură. Şi a creat. dar, uşor- uşor, acesteadispar, pentru că generaţiile sunt trecă-

toare, pentru că sunt noi generaţii care trebuie săse substituie în contextul şcolii.

Rămânem în ’98, pentru că vorbim desprecomisia de toxicologie şi toxico- dependenţă. Aţifost preşedintele acestei comisii după 1998, aşvrea să ne vorbiţi mai multe despre rolul pe care- lare şi importanţa tratamentului dependenţei dedroguri.

A fost un moment în care am reuşit şiatunci, în mod poate surprinzător, să creăm, săînfiinţăm. Era ministru doamna profesor danielaBartoş, eu eram consilier neplătit, onorific, erampreşedintele comisiei respective şi preşedintelecomisiei de transparenţă a ministerului sănătăţii,şi am sugerat, am rugat- o să fie de acord să înfi-inţăm două secţii de combatere a dependenţei dedroguri la Spitalul Clinic de Psihiatrie. La Obre-gia. în acest context într- adevăr s- au înfiinţatdouă secţii de tratament şi de combatere a depen-denţei la persoanele consumatoare de droguri. Afost un succes. Aceste secţii, după câte ştiu,există. deci, în acest context, am avut un rol. Şiam avut un rol chiar şi în instruirea unor ofiţeridin poliţie care se ocupau de droguri, se înfiinţaustructurile, era Agenţia Antidrog; toate se ocupaude distribuţia ilicită, de furnizori, de dealeri, pen-tru că problema se pune aşa: poliţia se ocupă decei care răspândesc şi distribuie ilicit aceste dro-guri, iar medicina se ocupă de tratamentul celorcare sunt dependenţi şi care sunt, de fapt, niştevictime ale contextului, ale mediului, ale particu-larităţilor lor individuale, ale nevoii de a fi depen-dent, de la tutun, alcool şi până la droguri etc.

Avem cadre medicale bine pregătite în acestdomeniu, al tratamentului dependenţei?

Avem, dar nu se face o activitate organizată,specifică, nu specializăm oameni în domeniu. îndomeniul acesta pot fi specializaţi psihiatrii, deexemplu, care vin în contact poate printre primiicu cei dependenţi, dar este deja o contingenţă, osupraspecializare. Nu e brusc psihiatrul e şi spe-cialist în dependenţă de droguri. deci, preocupa-rea asta trebuie organizată, instituţionalizată.Asta vreau să spun.

„Nu putem să luăm totul de la capăt!”

Rămânem în aceeaşi perioadă, pentru că aţifost ales preşedintele consiliului Ştiinţific alAgenţiei naţionale a medicamentului. Aţi avut unrol foarte, foarte important în elaborarea legisla-ţiei medicamentului în România, şi aş vrea săatingem un subiect pe care- l consider de actuali-tate: studii de cercetare, studiile clinice. Vorbiţi- nevă rog mai multe despre acest domeniu.

Să punctez doar o chestiune. Cred că amfost nouă sau zece ani preşedintele ConsiliuluiŞtiinţific al Agenţiei Naţionale a Medicamentu-lui, format din circa douăzeci şi ceva de oameni,personalităţi, profesori din diverse domenii alemedicinii, care am avut ca misiune – preşedintăera atunci Magdalena Bădulescu, preşedintaagenţiei – împreună am elaborat reglementări.Reglementări în domeniul medicamentului, în do-meniul cercetării clinice a medicamentului, în do-meniul controlului calităţii produselor medica-mentoase din România, acordării certificatuluisau avizului GMP, adică de Reguli de Bună Prac-tică, adică producţie în fabricile respective, ei, ceicare nu atingeau acest standard nu puteau săfuncţioneze în continuare pentru că neam armo-nizat cu Uniunea Europeană. Am introdus regle-mentările de bază. Am introdus reglementărilepentru avizarea noilor medicamente, avizareanoilor entităţi, armonizarea cu reglementările eu-ropene, încât Agenţia Naţională a Medicamentu-lui a devenit în anii aceia una dintre cele maibune din Europa, remarcată oficial de oficialităţieuropene în drept să facă asemenea evaluări. dinpăcate, resursa umană a scăzut. Revenind la stu-diile clinice... Noi am introdus atunci şi reguli debună practică clinică, GLP sau şi bună practicăde laborator. Acestea sunt lucruri extrem de im-portante, pentru că aceste proceduri sunt niştestandarde internaţionale, europene, care trebuieurmărite cu atenţie. Pe mine mă surprinde acumcă sunt oameni – nota bene, oameni cu responsa-bilităţi – care… în sfârşit, am senzaţia că luămtotul de la început. Ceea ce este extrem de grav!Nu putem să luăm totul de la capăt! Sunt niştetrenduri, nişte urme lăsate, nişte aspecte educa-tive, legislative, de reglementări! Aceste stan-

darde nu pot fi uitate! Studiile clinice, în generalmedicamentul este un domeniu extrem de binereglementat! Se urmăresc trei caracteristici. Astaca să vorbim foarte general. Sunt, aşadar, treicomponente: calitatea, siguranţa şi eficienţa unuimedicament. Toate acestea înseamnă o lume ex-trem de bine conturată, standardizată şi contro-lată. Medicamentul, iertaţi- mă, nu e ca oricemarfă care se vinde pe piaţă. de aceea până şiaceste reclame, promovări – cel puţin la o anu-mită categorie de medicamente – nu trebuie fă-cute fără reguli. Şi acestea se controlau, pentrucă induci în eroare şi manipulezi populaţia. Stu-diile clinice sunt un domeniu extrem de bine con-turat şi standardizat. Se fac după protocoale,avizate de Agenţia Naţională a Medicamentuluişi de Comisia de Etică a Academiei de Ştiinţe Me-dicale. Se face în aşa fel, încât să nu lezeze drep-turile individului. Cum se selectează? Sunt maimulte etape ale studiilor clinice. Patru sau cinci,dacă începi cu 0, 1, 2, 3, 4. Se numesc etape alecercetării sau faze clinice ale medicamentului. dece se face cercetarea clinică pe om? Pentru că aşase face progresul! dar persoanele, indivizii careparticipă sunt voluntari. Se face prin proprievoinţă, prin înscriere. Există criterii de includereîn aceste studii şi criterii de excludere. Se sem-nează un consimţământ informat, i se explică ceşi cum, ce va fi, ce se va întâmpla. Există riscuriîn aceste studii. Există şi beneficii, există şi expe-rimente clinice care se fac fără beneficiu terapeu-tic, deci, pentru evaluarea unei noi entităţi, aunui nou medicament, sau cu beneficiu terapeu-tic, ca în cazurile de cancer! Aceste studii se facnumai pe baza unor dosare extrem de complexede cercetare preclinică, nonclinică, adică pe ani-male de laborator, pe modele experimentale şi pestudii de mare anvergură. Studiile clinice du-rează ani de zile şi costă. Nu vorbesc în numeleindustriei de medicamente, dar vă spun căaceasta e realitatea. Costă miliarde de euro, ade-sea. durează circa zece ani ca să scoţi o nouă en-titate, antibiotic, în domeniul bolilor sistemuluinervos central şi aşa mai departe. Această discu-ţie... nu ştiu cum s- a făcut şi nu ştiu cum s- a în-tâmplat, este redundantă… ori încălcăm legea,ori nu ştim legea, ceea ce este tot atât de grav, defapt, ne duce la acelaşi lucru. de faptul că nu ştimlegea, nu ne iartă nimeni.

spuneaţi că vorbim de un interval de ani şio sumă de bani considerabilă pentru dezvoltareamedicamentelor. nu ştiu dacă sunt scumpe sausunt ieftine în general medicamentele, dar vreausă vă întreb dacă avem un cadru legislativ pentrupreţul medicamentelor, la noi în ţară.

Sigur că avem un cadru. în urmă cuaproape zece ani, personal am fost implicat în ela-borarea ordinului nr. 75 al Ministerului Sănătă-ţii, care se ocupa, atunci, de preţul medicamen-telor. Am luat ca reper, după câte îmi amintesc,vreo 12 ţări. Aşa s- a ajuns la preţul cel mai mic.Problema se analizează în foarte puţine cuvinte…Există medicamente generice, adică medicamente

care reproduc originalul. Reproduc nu înseamnăcopiat, cum se spune. Medicamentul e reprodusîn condiţii tehnologice adecvate, corespunzătoare.Adesea forma medicamentoasă este superioarăoriginalului, căci vine după vreo 20 de ani, oriprogresul e implicit. E vorba de entităţi originaleşi generice. Genericele sunt cele care nu mai suntprotejate de brevete, care sunt prin definiţie, aşase acceptă – toată lumea acceptă asta – mult maiieftine. Circa 40- 60% din preţul originalului. Şiacest ordin 75 de atunci, care am constatat – celpuţin cu un an- doi în urmă – că încă nu era im-plementat, ceea ce pentru mine este… nu o sur-priză, pur şi simplu mă simt indignat. Pentru căam constatat atunci, pe lista aceea... Atunci, eraministru al sănătăţii Ionuţ Bazac, şi eu eram con-silier tot neplătit… tot neplătit. Nimeni nu mi- amulţumit, să ştiţi, nimeni nu mi- a mulţumit ni-ciodată. Ba au încercat să mă discrediteze. Vezibine, am intrat în conflict de interese cu alţii. di-verse, diverse… Nu le analizăm acum… Am con-statat că, atunci, nu se putea aplica; cinerăspundea de preţuri a spus că- i trebuie treizecide ani să implementeze. Şi când neam uitat pelistă am constatat că genericele, deci, cele produsedupă entităţile originale, erau mai scumpe decâtentităţile originale cu 120- 150%. Lucru care purşi simplu ne- a indignat şi ne- a determinat să con-statăm că, de fapt, trăim într- o lume extrem deciudată. Să constat, deja relativ recent, că încă nueste implementat ordinul 75 privind preţul la me-dicamente. de ce? Qui prodest? Nu ştiu, să răs-pundă cei care sunt în funcţie sau au fost în funcţie.

Vorbim despre probleme cu care se con-fruntă ţara noastră, precum şi alte ţări, iar iden-tificarea şi soluţionarea acestor probleme îi revineşi Academiei Române.

„unitatea spirituală şi culturală a românilor”

Academia Română are misiuni mari, mi-siuni care nu pot să presupună substituţia vreu-nor autorităţi ale statului român. AcademiaRomână este o instituţie a românilor, a Naţiuniiromâne. Este cea mai reprezentativă instituţie aromânilor, cea mai reprezentativă şi cea mai va-loroasă, este o instituţie fundamentală. Nu pot fienumerate multe instituţii de dimensiuneaaceasta. Biserica, da. Academia Română are 150de ani, i- a împlinit în 2016. Şi noi, membrii con-ducerii celui mai înalt for ştiinţific şi cultural dinRomânia, am dat semnalul că suntem de „150 deani în slujba naţiunii române”, în serviciul naţiu-nii române. Ceea ce este adevărat, pentru că înfi-inţarea ei a dat semnalul unităţii românilor depretutindeni. Academia a fost reprezentată,atunci, de două, trei, patru personalităţi din toateregiunile locuite de români. A fost un semnal ex-traordinar al unităţii românilor de pretutindeni!Cel puţin din zona apropiată. Ceea ce înseamnăde fapt unitatea spirituală şi culturală a români-lor. Acesta este primul semnal. Cine înţelegeacest lucru trebuie să înţeleagă totul, pentru cănu geografia te uneşte, ci spiritualitatea, cultura,baza culturală, baza spirituală, gândirea şi limba.Starea de spirit şi limba, care generează şi comu-nică starea de spirit.

Vorbeaţi despre Academia tuturor români-lor... ţin să vă întreb – pentru că suntem la RadioRomânia internaţional – de rolul jucat de Acade-mie pentru românii din ţară şi din diaspora, şicare este viitorul acestui rol?

Rolul Academiei Române pentru România vafi din ce în ce mai ferm, chiar dacă uneori deran-jăm pe mulţi. Pentru că ne spunem opinia şi dejasuntem din ce în ce mai prezenţi, vom fi prezenţiîn scurt timp cu câteva proiecte de anvergură, fi-nanţate din resurse europene. Am reuşit să le adu-cem la nivel de implementare destul de greu,beneficiari vor fi Ministerul Educaţiei şi alte struc-turi ale statului român, inclusiv Ministerul Sănă-tăţii. Aceste proiecte vor fi analize de mareobiectivitate, de mare profunzime, fără părtinire.Vom detalia cu exactitate nevoile, trendurile, căileşi mijloacele, pentru ca să se revină la un niveladecvat la educaţia şi performanţa poporuluiromân. Aş vrea să subliniez că, de exemplu, unuldintre proiecte vizează o analiză a performanţei în-văţământului superior versus nevoile societăţii ro-mâneşti. Această chestiune e de o importanţă şi deo semnificaţie cu totul specială, pentru că am vreasă demonstrăm că un popor needucat este unpopor fără performanţă şi fără viitor. Un poporeducat pe termen mediu şi lung înseamnă unpopor care are un viitor, care e conştient de sine şi

12


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


ð Armata Română, statul român audemonstrat că sunt capabile să

deplaseze asemenea formaţiuni demare anvergură şi de mare interespentru politica, pentru capacitatea

României de a organiza astfel deinstituţii. A fost un moment

interesant şi am fost felicitaţi înmaniera cea mai elegantă de cătrecei care, mă rog, răspundeau… Noi

am lucrat atunci sub drapelenglezesc

Academia Română are misiunimari, misiuni care nu pot să

presupună substituţia vreunorautorităţi ale statului român.

Academia Română este o instituţiea românilor, a naţiunii române.

Este cea mai reprezentativăinstituţie a românilor, cea mai

reprezentativă şi cea maivaloroasă, este o instituţie

fundamentală. Nu pot fi enumeratemulte instituţii de dimensiunea

aceasta. Biserica, da!

13



care poate implementa democraţia. Un popor ne-educat nu înţelege democraţia, nu înţelege selec-tarea şi alegerea valorilor, nu înţelege să- şihotărască soarta. Probabil că, pentru unii, unpopor needucat este mai uşor de manipulat.

„Academia Română vrea şi vareuşi, cred, să dea un semnal derenaştere naţională”

un studiu foarte important, mai ales că sun-tem în perioada bacalaureatului, aveţi vreun sfat?

Aş putea să le spun aşa tinerilor, copiilor şiurmaşilor, noilor generaţii, că fără educaţien- avem nicio şansă. Românii educaţi sunt extremde performanţi. Românii educaţi au dat valori eu-ropene şi mondiale de o anvergură cu totul spe-cială. Gândiţi- vă la Enescu, gândiţi- vă laEminescu, gândiţi- vă la Paulescu, descoperitorulinsulinei, mai recent George Emil Palade, mariinoştri scriitori, marii noştri literaţi, de la Arghezi,Rebreanu şi alţii, între care Bacovia, Blaga, Stă-nescu, au fost oameni de nivelul Premiului Nobel,pe care nu l- au primit niciodată. de ce nu l- au pri-mit? Pentru că soarta noastră ne- a împins adeseape margine, dar valorile românilor, atunci cândsunt educaţi, sunt cu totul speciale şi cu totul de-osebite. N- aveţi decât o singură şansă: să mergeţila şcoală, să vă educaţi. Atunci poporul român vafi performant, va fi conştient de soarta lui.

există un export al inteligenţei româneşti?putem construi o platformă de atragere a specia-liştilor, a absolvenţilor?

Există un export major. Pe mine mă îngrijo-rează cel mai mult plecarea medicilor tineri, gene-raţia de mijloc, generaţia între 25 şi 40 de ani, careprospectiv va fi o dramă. Se va vedea chestiuneaasta şi consecinţele ei în circa 5- 10 ani, pentru căgeneraţia din care am făcut eu parte, sau ceva maitineri, vor ieşi la pensie, se vor retrage – mă rog,fizic sau biologic – şi atunci deficitul major de re-surse, de cadre medicale, se va vedea. Cu conse-cinţe grave pentru români. Pentru că nu numai căscade demografia, aspectul demografic, scade na-talitatea. Mortalitatea infantilă e încă mare.Media de vârstă la români nu e ca cea din Occi-dent, chiar dacă a mai crescut. deficitul de resurseumane în domeniul sanitar va fi extrem de grav.Pleacă şi oameni din alte domenii. Sigur că noi amîncercat şi încercăm, în continuare, să- i atragem,dar oferta trebuie să fie atractivă. Trebuie să ofe-rim ceva. Ce să oferim? Resursa financiară nu tre-buie să fie foarte mare, dar să fie predictibilă petermen mediu şi lung! Nu un an da, şi unul nu. Secuvine analizat contextul instituţional, deci, se im-pune un cadru tehnologic adecvat, şi implicit re-sursa umană, atât indigenă, cât şi cea maiperformantă din diaspora.

Vorbim despre Academia Română şi vă rogsă ne spuneţi mai multe despre importanţa, rolulculturii şi al educaţiei.

Academia Română vrea şi va reuşi, cred, sădea un semnal de renaştere naţională. Cam lastadiul ăsta suntem. A existat o renaştere naţio-nală târzie, în anii 1850 şi după, când s- au formatmarile instituţii ale acestei ţări: universităţile,Curtea de Conturi a României – vă rog să reţineţi!– Academia Română. Atunci, au fost fondate ma-rile instituţii ale acestei ţări de marile personali-tăţi formate în afara ţării: şcoala franceză – avemmari datorii faţă de această şcoală – şcolile euro-pene. Aceşti oameni s- au întors acasă. Aceşti oa-meni au devenit personalităţi de anvergură şi au

format şcoli, nuclee de cultură, de formaţie în do-meniul şcolii medicale româneşti, în domeniultehnologic, în domeniul ingineriei, al construcţii-lor – vezi Saligny –, s- au format nuclee şi univer-sităţi de mare anvergură, de importanţă euro-peană, recunoscute pe vremea respectivă şi pânăla jumătatea secolului al xx- lea. Erau şcoli demare anvergură, medicii din jur se formau în Ro-mânia. Eu am avut colegi studenţi din RdG. Sutede absolvenţi au terminat la Bucureşti, deci, înperioada socialistă! Şcoala bulgară medicală s- aformat în România! Aceste şcoli reprezintă fun-damentul educaţiei unui popor şi al performanţeilui. Renaşterea naţională trebuie să înceapă cueducaţia. Cultura nu se poate face pe fondul anal-fabetismului. Cultura se face pe fondul unei edu-caţii. Ignorarea deliberată a istoriei, a geografiei

ţării, a limbii române, esteextrem de periculoasă. Pen-tru că orice popor este o en-titate definită de limba şicultura specifică, de spiri-tualitatea sa. dacă se consi-deră că eu sunt naţionalistpentru că sunt patriot, vămulţumesc foarte mult. Vărog să mă caracterizeze„prietenii” noştri – în ghili-mele. Pentru că a- ţi iubiţara înseamnă a- ţi iubilimba, cultura şi spirituali-tatea poporului tău. Şitoate, toate naţiunile euro-pene se comportă ca atare.Aş vrea să vă reamintesc căpământ nu se vinde nicăierila nivelul şi atât de necon-trolat ca în România. Se în-străinează suprafaţa ţării!Se defrişează pădurile!

Putem să- i felicităm pe „patrioţii” noştri – în ghi-limele? Unde e responsabilitatea faţă de viitorulunui popor, de viitorul unei naţiuni? Mă întreb,şi n- am răspunsuri, şi mă îngrijorez. Trebuie ci-neva să iasă cinstit şi fairplay să facă un bilanţ –nici nu le trebuie mai mult de zece pagini – cu ces- a întâmplat în ultimii 26 de ani.

Vorbeaţi despre viitorul României şi aş vreasă vă întreb: ce ne puteţi spune despre copiii de laţară?

Este o mare dramă. ţărănimea a suferit uncumplit şoc, o agresiune inimaginabilă, fiind depo-sedaţi de proprietatea lor, de pământul lor careconstituia vatra lor. ţara lor era casa lor. de aceeas- au sacrificat şi au murit cu milioanele în războa-iele pentru apărarea României cel puţin de la 1918încoace. Sacrificiile au fost imense! E o lipsă deechitate faţă de poporul nostru, care de fapt estede origine ţărănească, şi care a dat nişte valori ex-traordinare! Recent un coleg făcea o analiză că înultimii 10 ani, la o universitate mare din România,

nu a fost niciun absolvent din mediul rural! Ceeace este o mare dramă! E vorba de inegalitate deşanse pentru acest popor, pentru ţărănimea noas-tră care a constituit fundamentul acestui popor! Aexistat o cultură ţărănească, o civilizaţie ţără-nească, meşteşuguri ţărăneşti. Atunci, încotro neîndreptăm? Ce facem cu aceşti copii de la ţară?desfiinţăm şcolile pentru că sunt doar trei saucinci elevi la o şcoală? Nu! Aducem acolo doi învă-ţători! Nu se poate să dezmoştenim acest popor!Clasa ţărănească a reprezentat fundamentul aces-tei naţiuni. de aceea trebuie să fim extrem deatenţi în ceea ce înseamnă educaţia românilor.

Vă rugăm să ne spuneţi care sunt semnalele,în toate domeniile importante ale ţării noastre,transmise în domeniile importante de AcademiaRomână.

Academia Română, cum spuneam, dă unsemnal de Renaştere Naţională. Academia Ro-mână va da, prin studiile sale, o strategie pe ter-men lung… Noi deja am conturat o strategie, dejaam publicat două volume, poate lucrurile n- auconcreteţea şi mesajul cel mai definit, dar acolosunt nişte studii care dovedesc stadiul la caresuntem. de fapt, în orice studiu se analizează sta-diul actual şi ce se poate genera în perspectivăpentru îmbunătăţirea domeniului sau ieşirea dinimpas, din criză. Academia Română se va implicadin ce în ce mai mult în viaţa societăţii; a existatun reproş şi anume că Academia Română nu seimplică, deşi are valori remarcabile. AdunareaGenerală a Academiei Române, care reuneştemembrii Academiei Române din cele 14 domenii– nu le enumăr, pentru că n- avem timp – în-seamnă eminenţe, personalităţi de mare anver-gură, care pot genera un mesaj pentru România,pentru viitorul imediat, pe termen mediu şi lungal României.

Aţi fost implicat în publicarea multor vo-lume, e vorba de zeci de volume, sute de lucrăriştiinţifice şi foarte multe brevete – peste 25 de in-venţii. ce a însemnat toată această muncă şi pe cev- aţi concentrat atenţia dumneavoastră?

N- am renunţat la activitatea de cercetare şti-inţifică, deşi eu nu mai am un cadru instituţionalde care să aparţin. Eu am creat un grup de oamenipasionaţi de mare anvergură, din domenii conexecu domeniul meu – farmacologia, toxicologia – cuchimişti, farmacişti, analişti, sinteticieni etc. – cucare continui drumul pe care l- am început în urmăcu vreo 50- 60 de ani – că n- am „decât” vreo şaizecişi ceva de ani experienţă în domeniul respectiv,deci, pe domeniul intoxicaţie acută şi farmacologiadomeniului – antidoturi etc. Publicăm în revisteprestigioase. Acest grup este realizat prin contin-genţă camaraderească, colegială, şi prin fidelitatefaţă de domeniu. Colectivul meu, de care suntmândru, este foarte performant.

Vorbeaţi despre un colectiv care este implicatîn cercetare, în educaţie. care sunt sfaturile dum-neavoastră pentru cei tineri? Fie că vorbim despreeducaţie, cercetare, pentru cei tineri care sunt laînceput de drum.

Aş vrea să le reamintesc ceva. Sigur că s- adus perioada romantismului. Aparţinem unuipopor. Unui popor glorios, care a trecut prin drameşi are o experienţă istorică de- a lungul celor 2000de ani cu totul dramatică. Şcoala românească dindiverse domenii a fost făcută de români care s- auîntors de la studii, s- au întors, au renunţat la po-ziţii extrem de semnificative acolo unde au făcutşcolile, au făcut universităţile – că a fost în Franţa,că a fost în Germania, că a fost în Anglia sau înStatele Unite – ei s- au întors şi au făcut nuclee per-formante. O mare personalitate, care nici măcarnu era de origine română – îl evoc pe Carol davila– a înfiinţat structurile sistemului sanitar româ-nesc ale armatei în primul rând, după care a înfi-inţat Facultatea de Medicină din Bucureşti. Caroldavila era de origine franceză, cum bine se ştie.deci, iată ce înseamnă dedicaţie! Carol I, de originegermană, s- a dedicat intereselor României şi esteîntemeietorul României Moderne! Ferdinand esteunificatorul României mari. Iată, sunt oameni cudedicaţie, faţă de care românii le sunt recunoscă-tori pentru totdeauna.

În finalul dialogului nostru dumneavoastrămai aveţi altceva de adăugat?

Rămân optimist. Rămân luptător, chiardacă deranjăm prin lupta şi perseverenţa noas-tră, noi luptăm pentru interesele Naţiunii ro-mâne. Şi acesta ne este destinul, atâta timp câtrămânem vii.

domnule general Victor Voicu, secretar Ge-neral al Academiei Române, vă mulţumesc pentrufaptul că aţi acceptat invitaţia de a fi alături denoi. r

Ignorarea deliberată a istoriei, ageografiei ţării, a limbii române,

este extrem de periculoasă. Pentrucă orice popor este o entitatedefinită de limba şi cultura

specifică, de spiritualitatea sa.Dacă se consideră că eu sunt

naţionalist pentru că sunt patriot,vă mulţumesc foarte mult. Poate fi

considerat un omagiu.

Academia Română se va implicadin ce în ce mai mult în viaţa

societăţii; a existat un reproş şianume că Academia Română nu se

implică, deşi are valoriremarcabile. Adunarea Generală aAcademiei Române, care reuneştemembrii Academiei Române dincele 14 domenii – nu le enumăr,

pentru că n- avem timp – înseamnăeminenţe, personalităţi de mareanvergură, care pot genera unmesaj pentru România, pentru

viitorul imediat, pe termen mediuşi lung al României.

14


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


discursul autobiografic face parte, cumse ştie, dintre genurile literare margi-nale, prin disponibilităţile sale expre-sive ce se plasează la limita dintre

ficţional şi nonficţional, dar şi prin libertatea relativăpe care o posedă, faţă de celelate tipuri şi genuri aleliteraturii. Mizând, în mod cu totul firesc, pe resur-sele autospecularităţii, memorialistica are o tectonicăbipolară: pe de o parte, ea îşi asumă riscul de a înre-gistra mişcările, mai mult sau mai puţin aparente aleeului creator în regimul unei sincerităţi, fie spontane,fie trucate, iar pe de alta, îşi arogă şi privilegiul de aconsemna datele realităţii exterioare, de a surprindesiluetele contemporanilor, de a reda gesturi, întâm-plări, scene la care autorul a fost martor şi partici-pant. din acest registru bipolar al mecanismelor cedau viaţă discursului autobiografic reiese, fără îndo-ială, şi polimorfismul genului, greu încadrabil într- oanumită categorie stilistico- discursivă, cu imixtiuniale celorlalte genuri literare, cu limite conceptualefluctuante şi cu repere ale cunoaşterii extrem de mo-bile. discursul autobiografic absoarbe, în textura sa,atât efluviile subiectivităţii eului ce se rosteşte aici,cât şi imperativele referenţialităţii care încadrează,opresiv sau cu o legitimă relativitate, persoana auto-rului; din dinamica acestei dialectici a văzutului şi anevăzutului, a textului şi a subtextului, a realuluiimediat şi a afectivităţii repliate în interioritate re-zultă, în fond, dinamica de excepţie a acestui tip dediscurs. în acelaşi timp, identitatea dintre eul aucto-rial şi eul- narator este absolută, fără fisură, indiscu-tabilă. discurs cu margini fragile şi cu repereinconstante, legitimându- se mai degrabă printr- opoetică a fragmentarului şi a aleatoriului, a relativi-tăţii metodice, decât printr- un imperialism al refe-renţialului, discursul autobiografic îşi asumă propriacondiţie tocmai prin recursul la o sumă de limitări şide nuanţări ce- i redau fizionomia şi relieful în toatăbogăţia lor semantică.

E. Lovinescu, promotorul cel mai important almodernismului în literatura şi în cultura română,s- a oprit, în reflecţiile sale critice, şi asupra genuluimemorialistic. într- un paragraf, intitulat semnifica-tiv primejdiile şi limitările memorialisticei contem-porane, Lovinescu reliefează specificul literaturiimemorialistice prin creionarea limitelor şi a limită-rilor pe care genul le presupune: „Scop ultim al ori-cărei literaturi memorialistice, interesul documen-tar îşi găseşte o limitare în însăşi limitarea perso-nalităţii sociale a scriitorului; scoasă dintr- o expe-rienţă strictă, ea nu poate acoperi decât o arierestrânsă de cunoaştere şi de raporturi, fără posibi-lităţile de transcendere ale literaturii de creaţiuneîn care, când nu- l născoceşte pe de- a- ntregul, scrii-torul îşi intensifică în voie elementul prim al expe-rienţei sale; suprapusă strict pe realitate, memoria-listica se configurează, aşadar, pe fapte şi experienţefatal reduse şi ca număr şi ca importanţă, întrucât,cu lipsa ei de acţiune socială, viaţa scriitorilor evo-luează într- un cerc de abstracţii ideologice, de preo-cupări profesionale şi de mărunţişuri cotidianedestul de neînsemnate pentru a nu solicita unda cu-riozităţii publice”. Alături de aceste limite inevita-bile, care ţin de condiţia însăşi a textului memo-rialistic, discursul de acest tip este pândit, recu-noaşte Lovinescu şi de alte primejdii, între care ceamai consistentă o reprezintă susceptibilităţile con-temporanilor ce se vor recunoaşte în paginile memo-rialistice, nu întotdeauna în culorile şi atitudinilecele mai favorabile. Remediul unui astfel de pericoleste imparţialitatea viziunii, impersonalitatea per-cepţiei şi echidistanţa registrului stilistic valorificat:„Faţă de astfel de limitări şi de primejdii izvorâtedin însuşi genul memorialistic, ca şi din insuficienţamaterialului, nu există decât o singură atitudine po-sibilă: purificarea prin depersonalizare şi prin acor-darea unei demnităţi literare ce- i lipseşte, altfel, dinprovenienţă. Orice operă de artă porneşte de la unmaterial amorf şi cenuşiu, valabil numai prin pre-lucrarea lui în substanţă estetică; viaţa literară aunei ţări nu e atât de lipsită de elemente prime pen-tru a nu putea fi elaborată în artă; puţin interesantăîn sine şi nu departe de a părea abuzivă chiar, anec-dota măruntă poate fi ridicată la o semnificaţieapreciabilă prin valoarea sa psihologică; şi, purifi-cată de toate reziduurile prin impersonalizare, poatefi înălţată la demnitatea faptelor zămislite sub sem-nul neclintit al esteticului”.

în memoriile lui E. Lovinescu transpar cu su-ficientă claritate toate servituţile şi beneficiile aces-tui tip de scriitură ambivalentă, pliată atât peevaluarea interiorităţii, cât şi pe radiografia datelorexterioare, ale unei realităţi dinamice şi contradic-torii. din paginile memorialistice ale criticului de lasburătorul nu se degajă deloc imaginea unui tempe-rament aulic, olimpian, desprins de contingent oriechidistant. dimpotrivă, sunt destule pagini animatede fior polemic, marcate de idiosincraziile autorului,atinse de nervul pamfletar al unui scriitor ce- şi con-trazice adesea declarata voinţă de impersonalitate şide temperanţă în evocarea contemporanilor săi. Su-biectivitatea ce palpită în textul memoriilor este, defapt, resursa expresivă latentă ce le conferă acestoraforţă de seducţie, fior al autenticităţii şi putere fas-cinatorie. Este de la sine înţeles că, citite astăzi,multe dintre asperităţi şi- au pierdut aproape cu totulforţa de impact şi acuitatea; subzistă doar vibraţiaevocatoare, capacitatea autorului de a plasticiza oanume trăsătură de temperament, de a revela resur-sele caracteriale ale unui tip uman, de a pune înscenă întâmplări şi fapte revelatoare pentru am-bianţa epocii în care autorul a trăit.

Ileana Vrancea, în e. lovinescu. Artistul consi-deră că memoriile lui Lovinescu îşi conservă pres-tanţa şi viabilitatea nu prin rigoarea documentuluiori prin relevarea în chip autentic a unor medii oricontexte existenţiale, ci, mai curând, prin expresivi-tatea portretisticii: „dacă, în general, memoriilerămân nu prin autenticitatea documentului – con-temporanii criticului au demonstrat- o suficient – ciprin arta portretistică, învestitura maximă care li s- aacordat îndeobşte a putut fi perfect justificată, la dataapariţiei volumelor, pentru noutatea genului la noi;dar adevărata artă portretistică a moralistului, des-cărcată de digresiunile unei anecdotici nu întot-deauna semnificative, de decorativitatea unei cople-şitoare inflaţii imagistice declanşate după un meca-nism- tip, se dezvăluie desăvârşită, în formele celemai pure, nu în ocolişurile şerpuitoare ale memoria-listului, prin «mărăcinişuri spinoase», unde poliţa tre-buie plătită la adăpostul «strictei imparţialităţi»,unde materia se împrăştie şi seva se diluează; ci înblocurile unitare, tăiate în piatră dură, din care omulşi opera se nasc printr- o lovitură de maestru şi capătăviaţă sub privirile fascinante ale unui Pygmalion,desprins de veninurile şi complezenţele pământeştişi captat doar de torsul stelelor. Un asemenea gen deportrete există şi în memorii, dar nu el dă tonul; ceitrei Caragiale, Sadoveanu – ca să pomenim doar câ-teva – fac parte din familia de spirite, prezentă par-ţial în Figurine, destul de frecventă în critice, în celecinci volume de istoria literaturii române contempo-rane; ea domină însă ciclul de studii junimiste – mo-nografia titu maiorescu, cele două volume din titumaiorescu şi contemporanii lui şi ajunge la apogeu înAntologia scriitorilor ocazionali”.

Se poate însă observa şi un anumit decalajîntre aserţiunile criticului şi observaţiile portretis-tului, fapt constatat şi de Ileana Vrancea în mono-grafia sa consacrată lui e. lovinescu. Artistul. Nuîntotdeauna concluziile percepţiei critice coincid cuacelea ale memorialistului; ba, dimpotrivă, în multesituaţii există o neconcordanţă flagrantă între celedouă tipuri de aprecieri. Exemple de astfel de necon-cordanţe şi de perspective divergente sunt Mateiu I.Caragiale, Mihail Sadoveanu sau Camil Petrescu,scriitori ce beneficiază de o optică cu totul diferităîn studiile critice şi în paginile memorialistice. Lo-vinescu excelează, aşadar, în memoriile sale în teh-nica portretului, extrem de sugestiv şi de platic, princare oamenii sunt surprinşi în mediul lor caracteris-tic, în relevanţa temperamentului lor, dar şi în di-namica evoluţiei lor interioare. E vorba, evident, deun tip de portret psihologic, fundamentat pe sur-prinderea reacţiilor psihice, dar care nu evită nicirelevanţa detaliului pitoresc, a atmosferei ce înca-drează siluetele contemporanilor criticului. Pitores-cul şi anecdoticul au o funcţie marcantă în tectonicaportretului lovinescian: aşază într- un decor social şiartistic figurile, le conferă culoare şi relief, le im-primă o identitate proprie reieşită şi din consonanţadintre personaj şi mediu.

Un procedeu frecvent folosit este acela al des-cinderii balzaciene în spaţiu şi timp, dar şi al surprin-derii unui temperament în mişcarea vie, îndinamismul reacţiei imediate, surprinsă în nuditatea

sa psihologică şi afectivă. Ilustrativ e începutul capi-tolului rezervat lui Ion Barbu, în care notaţia precisăşi, totodată, barocă a climatului atmosferic se îmbinăcu detenta descripţiei evocatoare şi cu surprindereaunui tip uman în mişcările sale primordiale, înregis-trate cu promptă acuitate senzitivă. Nu lipsesc, dinacest fragment, nici dinamizarea scenică, nici carac-terul expozitiv, nici pregnanţa detaliului revelator:„Pe când sub ploaia putredă a toamnei, ce unea cerulşi cu pământul spongios într- un giulgiu lichid, fanfa-rele dolente ale marşului funebru duceau rămăşiţelelui Vlahuţă, uşa biroului meu s- a deschis pentru aface loc unui tânăr subţiratic, tip oriental, smolit, cuochii, după cum s- a spus, vegetali, de plante acvatice,cu pasul precipitat şi decis. Se numea «Popescu», erapoet, şi- mi întinse un caiet cu aparenţe sumare, pe acărui primă pagină se citea: copacul. Abia începui sădescifrez câteva versuri când, nervos, luându- şi scau-nul de la locul său, tânărul şi- l împlântă cu energielângă fotoliul meu pe care, cu priviri laterale, îl trăseipuţin la o parte; tânărul se apropie din nou cu insis-tenţă: scenă clasică de teatru, de dominaţie sau de in-timidare. Citii o poezie, două, trei: versuri parna-siene, dure, lapidare, ceva din heredia, din Lecontede Lisle, pe fondul frenetic al lui Nietzsche, cu un ma-terial verbal personal şi o tăietură energică. Aveamîn faţă un poet căruia îi mai lipsea doar un pseudo-nim”. Portretul lui Ion Barbu, care debutează subaceste auspicii narativ-dramatice, este dezvoltat şicompletat prin inserţia unor observaţii caracterolo-gice şi a unor evaluări ale datelor moral- afective. Por-tretul devine, în acest moment al derulării sale, unulvalorizator, asumându- şi resurse şi conotaţii axiolo-gice: „Omul nu s- ar putea spune că e comod. Acum,după treisprezece ani de raporturi variate, cu inex-plicabile soluţii de continuitate, după ce de atâtea orine- au prins razele oblice ale soarelui în exaltări poe-tice, în calmul biroului meu, sau pe aleile Cişmigiu-lui, în apoteozele primăverii, n- aş putea să nuconfirm că omul nu e comod. Nu e comod, mai întâi,prin inegalitatea de umoare şi, deci, prin lipsa unită-ţii de reacţiune, ceea ce imprimă o basculare reacţii-lor în nesiguranţa continuităţii; nu e comod prinirascibilitate şi agresivitate, prin atitudini tiranice şiexclusive, cum ar fi un antisemitism intempestiv afir-mat sau o necesitate de respectabilitate ostentativproclamată cu orice ocazie: nu e comod, dar cât e deinteresant!”.

Evident, nu întotdeauna recursul la anecdo-tică şi la digresiunea narativizată excesiv este salu-tar pentru reuşita portretului lovinescian. Atuncicând notaţia trăsăturilor fizice, densă, sobră, dar mi-nuţioasă, în acelaşi timp, se întâlneşte cu alura mo-ralistă a frazei, cu relieful psihologic şi cu scenailustrativă, portretul capătă pregnanţă şi expresivi-tate, culoarea afectivă adecvată şi tonul cel mai just.Găsim în memorii şi unele portrete în care infuziilede lirism sunt dominante, iar notaţiile se resimt deo detentă metaforică mai pronunţată; fluxul reme-morării amplifică vibraţia afectivă a frazei, iar ver-bul consimte să îşi desfăşoare volutele uneisubiectivităţii nu îndeajuns de bine camuflate. Unastfel de portret este cel consacrat lui Ilarie Voronca,în care, în jurul unei trăsături dominante, lipsa deiniţiativă, timiditatea în exces, criticul alcătuieşte,prin acumulare de epitete, un portret aglutinant şiliric în acelaşi timp, făcându- se, însă, şi legăturaîntre psihologia omului şi opera sa: „Substanţa ade-vărată a psihologiei poetului se poate descifra înRestrişti: un suflet timid, nostalgic, sentimental, ră-văşit, descompus, suflet legat de ţară, de pământ,inactual, inutil, cu voinţi dizolvate în veleităţi, cuentuziasmuri puerile, gingaşe şi preţioase, conce-pând de altfel şi meschinăria, dar inapt în a o realizasau dându- i, fără să vrea, o candoare ce o face in-ocuă; suflet moldovenesc (...), risipit în vânt ca oscamă de păpădie, suflet de toamnă şi de învins, in-capabil de acţiune şi de iniţiativă, suflet de Mărcu-lescu şi nu de Marcus, râvnind să devină funcţionarromân, cu ore de serviciu fixe, comod, ierarhic, tre-murând la deschiderea uşii, şi cu aspiraţia ascunsăde a fi înscris la bătrâneţe în cartea de aur a pensio-narilor români (...). Voronca al nostru, păpădia risi-pită la vânt, funigelul călător la cea mai mică adiere,iepurele de casă ascuns sub foaia de varză, prefăcutîntr- un războinic cu pistoale la brâu, cu chivără şicu paloşe în mâini şi în dinţi! Minunată putere bo-varică de a te proiecta altfel decât cum eşti!”. r

Iulian BoldeaE. Lovinescu – dimensiuni alememorialisticii

Găsim în Memorii şi unele portreteîn care infuziile de lirism sunt

dominante, iar notaţiile se resimtde o detentă metaforică mai

pronunţată; fluxul rememorăriiamplifică vibraţia afectivă a frazei,

iar verbul consimte să îşidesfăşoare volutele unei

subiectivităţii nu îndeajuns de binecamuflate

n Cultura memoriei

jurnalul, căci despre el este vorba,acoperă intervalul dintre 1855 şi1917, adică 62 de ani, şi a apărut,până acum, în trei ediţii, din păcate

niciuna încheiată. Prima, datorată lui I. A. Rădulescu Pogo-

neanu, a apărut în trei volume, între 1937 şi1943, şi include intervalul dintre 1855 şi 1891,adică 36 de ani.

A doua, realizată de Georgeta Rădulescu-dulgheru şi de domnica Filimon, a apărut între1975 şi 1989, şi înglobează perioada 1855 – 1879,adică 24 de ani.

din cea de- a treia, editată de Bogdan Mihaidascălu (coordonator) şi de Ana- Maria dascălu,a apărut în 2013 primul volum, care se referă larăstimpul dintre 1855- 1882, adică 27 de ani. Vo-lumul al doilea este predat editurii în vederea ti-păririi şi cuprinde intervalul dintre 1883 şi 1889,adică 6 ani, iar cel deal treilea, care cuprinde anii1890 – 1897, adică 7 ani, este finalizat şi urmeazăa lua cât de curând calea tiparului. Volumul alpatrulea este în curs de redactare.

Prin urmare, această ediţie, care îşi pro-pune să publice jurnalul integral, cuprinde de-ocamdată, în cele trei volume ale ei, un intervalde 40 de ani. Ea se deosebeşte de cele precedenteprin transcrierea fidelă a manuscrisului, inclusiva fragmentelor redactate în alte limbi, care aufost traduse în română, menţionându- se în notetoate variantele, editările, anulările operate deautor.

Până la apariţia volumelor II şi III din edi-ţia noastră, volumele tipărite de I. A. Rădu-lescu- Pogoneanu oferă informaţii cuprinse în celmai lung interval temporal. Considerând ediţiaPogoneanu un text martor în raport cu ediţianoastră, am constatat că ea are numeroase şi,uneori, mari lacune faţă de manuscris, că includesecvenţe netraduse (în franceză, de obicei) şi căomite cuvinte şi sintagme pe care nu a reuşit săle descifreze în manuscris.

Reproducând în cele ce urmează părţile ine-dite din jurnal, pe care ediţia Pogoneanu le ig-noră voit sau involuntar, nu o facem pentru asublinia scăderile acesteia, ci pentru a oferi citi-torilor posibilitatea cunoaşterii integrale a textu-lui maiorescian.

Lacunele, deloc puţine, aşa cum se va vedea,sunt foarte diferite sub raportul conţinutului,care se referă la: viaţa intimă şi de familie a au-torului (neînţelegeri, certuri, conflicte), chestiunimedicale (dureri de cap, gât, dinţi, ochi, urechisau febră, răceală, migrenă, gastrită, laringită,guturai etc., pentru care se folosesc conştiinciosremedii precum: coryzarium, chinină, comprese,

apă de var, apă de plumb etc.), relaţii sociale şipolitice (în acest caz, lacunele se motivează pro-babil prin dorinţa de a nu leza pe unii contempo-rani ai editorului sau pe urmaşii acestora, sau dinpartizanat politic), probleme financiare (Titu Ma-iorescu fiind foarte meticulos în notarea cheltuie-lilor, a veniturilor, a datoriilor etc.), sau juridice(nenumăratele procese câştigate sau pierdute,mai rar, sau inactivitatea avocăţească).

Natura diferită a acestor lacune poate jus-tifica, la rândul ei, şi o diferenţiere a interesuluifaţă de ele, în funcţie de preocupările şi intereselecititorilor. Este incontestabil, că reproducerea loroferă o imagine mai completă şi mai apropiată deadevărul manuscrisului, constituindu- se într- osursă care poate fi fructificată în viitor.

Completările care urmează se referă la anii1883 şi 1884, urmând să reproducem în conti-nuare absenţele din ediţia Pogoneanu, până cândapariţia volumelor II şi III din propria noastrăediţie va face inutilă această precauţie.

[1883]1/ 13 ianuarie 1883, Bucureşti. […] Anul

Nou românesc 1883. destul de searbăd. Peste zi,citit cu Anicuţa comedii franceze. La prânz, ea laBengeşti. Noi singuri. Seara, scat cu Kremnitz.Mite necontenit migrenă puternică. Eu supărat până în mă-duvă de impertinenta purtare a Clarei faţă de mine. Mă ui-meşte că nu- şi dă seama de pericolul situaţiei. Va merge tot aşa,până când mă vor pierde definitiv.

Luni, 3/ 15 ianuarie 1883. 8½ dimineaţa - 8ºR. dar vânt şi lapoviţă. de aici, polei. Aşa în-treaga zi. De aproape 14 zile, din nou o uşoară gastrită,foarte uşoare arsuri. Urmare a extenuării din luna trecută. Darde când Kissingen, totul a trecut. Însă acum reîncepe şi voi fisilit să merg din nou la Kissingen vara aceasta.

Vineri, 14/ 26 ianuarie ‘83. […] în Cameră,dezbaterea asupra revizuirii. Eu, într- o dispoziţieneplăcută, trebuie să vorbesc iar. – Aranjat apel şicâştigat în total 2.000 de franci. Către ora 3 s- a pornitun viscol puternic, acum, la ora 7 seara, încă maidurează. – La masă, zizin, Gane, Annette. Seara,şi Kremnitzii. Peste zi, Cameră, dezbatere asuprarevizuirii, pe care o urmăresc atent, căci sunt în-scris la cuvânt. Laringita oprită în 36 de ore cu coryza-rium.

Marţi, 18/ 30 ianuarie ‘83. Dimineaţa, ora 8, - 11º R.Cer foarte însorit. Eu iarăşi proaspăt, după un somn de 6½ oreîn această noapte.

duminică, 23 ianuarie/ 4 februarie ‘83.Aceeaşi vreme ca ieri. Ieri am fost la domenii şiam negociat cu Pandarf (directorul) călătoria laCernăuţi, pentru bunurile mânăstireşti. AvocatulBasil Brătianu ar fi dat ideea. dar mie mi- a vor-bit mai întâi despre asta Th. Rosetti, din partealui demeter Sturdza. – Foarte important financiar.

Marţi, 25 ianuarie/ 6 februarie ‘83. Azi ±0.Ninge. – Seara, la Kremnitz. Mite mi- a citit tra-ducerea luceafărului şi continuarea romanuluimoldav. Wilhelm a dormit în cameră, pe sofaua din colţ. –Final neplăcut, din pricina criticii mele în douălocuri.

Miercuri, 26 ianuarie/ 7 februarie 1883. deaceastă dată, în sfârşit, definitiv fără datorii!! Şi,în plus, am depus pentru mine 1.500 franci în obligaţiuni destat 6% ca început al noii capitalizări. – Am obţinut un acontde 5.000 franci pentru călătoria cernăuţeană (2½ în aur, ½ înhârtii). – „junimea” contramandată seara. dar Ro-setteştii, Mandrea & Annette totuşi venit, Th. Ro-setti le- a citit o comedie franceză. Eu dormit până la11 şi apoi revenit. Extenuat. de la 5 – 7, Costica Şuţuşi Ştirbei încă la mine, pentru veşnica lămurire apoziţiei politice. Acum, după miezul nopţii, afarămari căderi de zăpadă şi ceva vânt. […]

joi, 27 ianuarie/ 8 februarie 1883, Annettea cinat cu noi (eu am fost toată ziua hărţuit dinpricina plecării), oarecum neplăcut, seara, ea cucele 2 doamne ale mele la teatru (beneficiul luiMillo, Lipitorile satului), eu am plecat din lojă pela ora 9½, mi- am luat bagajul de acasă şi am por-

nit, la 10¾, spre Cernăuţi. zăpadă, viscol. La ple-care am: 480 franci aur, 440 guldeni hârtie.

Cheltuieli(De la Roman – Iţcani, clasa I, 15 franci)Vagon de dormit până la Roman 12 + 12 = 14 franciCafé gară 1Hamal 1Clasa I Iţcani până la Cernăuţi 5 floriniÎn Iţcani 4 ”Trăsură Cernăuţi de la gară la hotel 1 ”Alte trăsuri 3 ”3 bilete la teatru şi concert 4 ” Cuţit 1 ” 50 Cărţi 1 florin 20Bicarbonat de sodiu 20Mâncare 3 ”Prosoape de bucătărie 1 ”Telegrame 3 ” 50SâmbătăTutun 10Cărţi 31 franciRas şi spălat 1 ”Cărţi dinainte 4 ” 50Café, trăsură 1 ”Cina 2 ” 40 Vineri, 28 ianuarie/ 9 februarie 1883, după

ceasul meu, am ajuns în Cernăuţi la 3¼ dupăamiază. hotel Weiß, cămăruţă 1 şi salon 2, împreună 4½florini pe zi. Seara, la Nicolas hurmuzachi. Prezen-tat soţiei sale paralizate, foarte plăcută.

Sâmbătă, 29 ianuarie/ 10 februarie 1883.[…]Am adormit la miezul nopţii, dar m- am trezitdin cauza unei ploşniţe, pe care am prins- o. Aşa că nuam mai dormit, ci am rescris călătoria elveţianăpână la 6¼ dimineaţa. în sfârşit, somn, însănumai până la ora 8.

duminică. 30 ianuarie/ 11 februarie 1883.Cernăuţi. […]A mai fost de faţă şi plăcuta văduvăvârstnică a lui George von hurmuzachi, al căreifiu a fost prefect în Suceava şi care are în prezento mare moşie luată în arendă, însurat cu o bogatăarmeancă Petrovici). A mai fost o soră a bătrânu-lui Carp, născută Radu, fostă căsătorită Christe,cu 3 nepoate Christe, al căror tată, moşierul Christe, tră-ieşte, mamă răposată, tatăl evreu - erou la amante. Dintre cele3, cea mai vârstnică are 20 sau 22 de ani, ochi minunaţi, destulde deşteaptă şi cultivată. Mai bine, mai grasă, urâtă, mijlocia(desenează). Au mai fost de- ai lui Mantz şi un căpitan de ca-valerie Serwich von Bibir, ofiţer adevărat, cu atrăgătoarea luinevastă şi cu la fel de atrăgătoarea ei soră, domnişoara vonSzentkiratz sau aşa ceva, din Debreţin. – Papagalii doamneivon Petrino, Iacot este foarte capabil, Lori mai puţin. –

Luni, 31 ianuarie/ 12 februarie 1883. Moho-rât, - 11º R. – Dormit de la 1½ până azi dimineaţă la 8. Dariarăşi muşcături de ploşniţe. La 12 tratat iar cu hur-muzachi. […]

Marţi 1/ 13 februarie 1883. Cernăuţi. Iarăşiun soare minunat, dar frig. Astăzi trebuie să măîntorc la Bucureşti. Peste tot însoţit şi de hurmu-zachi, care a dejunat cu mine, şi apoi la gară. Vi-zită de rămas bun a guvernatorului, baronulAlesani.

Cazare la hotel 39 floriniChelnerul de cameră 5Servitor 2Portar 2Farmacie 1Mâncare 5Călătorie 5½Vagon de dormit 18 franciîn cupeu, de la Cernăuţi la Iţcani cu baronul

Stârcea şi cu bătrânul baron Mustaţă (reprezen-tantul Patriarhiei şi cunoştinţa lui zizin). Folositspeepingul în ordine. Sosirea la Bucureşti mier-curi 2/ 14 februarie 83, ora 6½ dimineaţa. Foarterece şi aici. Eu, dureri de dinţi, nu extrem de violente însă,totuşi, intermitent puternice.

Vineri, 4/ 16 februarie 83. Bucureşti. Seara,muzică (prima şi a doua simfonie) cu Livia, Man-drea, la vioară procurorul Vlădoianu, euflaut. Annette şi d- na Pulcherie doar auascultat. Eu încă durere de dinţi.

15



ð

Bogdan Mihai DascăluTitu Maiorescu, Jurnal

Natura diferită a acestor lacunepoate justifica, la rândul ei, şi o

diferenţiere a interesului faţă deele, în funcţie de preocupările şi

interesele cititorilor. Esteincontestabil, că reproducerea loroferă o imagine mai completă şi

mai apropiată de adevărulmanuscrisului, constituindu- se

într- o sursă care poate fifructificată în viitor

n Cultura manuscriselorMaiorescu inedit

Sâmbătă, 5/ 17 februarie 83. Fărădureri de dinţi. Cumpărat blană cu 600franci (nurcă, samur) din cauza gerului

neîntrerupt. Pledat procese. Vorbit alaltăieri 2ore cu Carp.

Luni, 7/ 19 februarie 83. Bucureşti. La ora6½ dimineaţa, - 5½ R°. durerea mea de dinţi dis-părută complet. Probabil blana a contribuit laasta. în total, a durat 6 zile, cu multe intermi-tenţe. Azi am băut însă un păhărel cu apă purgativă şi azi şiieri 8 grame chinină. Mereu ocupat cu treaba cernău-ţeană.

Miercuri, 9/ 21 februarie 83. […] Seara, ora10, cu doamna von Bothmer, Clara & Livia labalul Furnica, într- o lojă bel- étage (altădată, prefe-rabil baignoire). Frumoasă privelişte de costume ro-mâneşti. […]

Vineri, 11/ 23 februarie 83. La ora 7 dimineaţa, –6°R./ Depeşă telegrafică/ Hurmuzachi,/ Cernăuţi./ Nicio lămu-rire ministru de justiţie, dar bună legalizare Culte. Contractexpirat. Mai bine discuţie duminică./ Maiorescu

Cernăuţi. duminică, 13/ 25 februarie 83. –întâmpinat la gară de hurmuzachi, la ora 3½, primitîn Hotel Weiß camera 3 şi 4 cu balcon. – Noaptea, întreorele 2 şi 5, scris ministrului Sturdza în chestiu-nea vânzării moşiilor, apoi studenţilor vienezipentru Almanah, apoi celor din Cernăuţi pentruînmânarea publicaţiilor Academiei noastre ş. a.m. d. De data aceasta, camera nu are ploşniţe, însă paturi încare se doarme rău, somiere uzate. Până acum am dormitnumai 2½ ore în această noapte. – Afară, vreme ca în Bucu-reşti, între +2° moină peste zi şi - 1° îngheţ noaptea.

Cheltuieli3 ½ florini telegramă3 ½ ” ţigarete½ ” ras şi praf contra insectelor11 florini studenţi7 ½ florini cărţi2 florini depeşe2 ” baston şi cravată2 ” trăsură1 ” ţigarete1 ” cafenea1 ½ florini ras2 florini depeşe1 florin trăsură6 florini mâncare 1 florin teatru1 florin Gramatica lui Pumnu.

Sâmbătă, 19 februarie/ 3 martie 1883. Sositdin nou la Bucureşti, la 6½ dimineaţa. Afară încăzăpadă, vânt, - 9º R. Unele greutăţi la înghiţit. – […]

duminică. 20 februarie/ 4 martie 1883. Afarăsoare, dar vânt şi încă frig. Laringita mea s- a înrăutăţit simţi-tor, amigdale inflamate ş. a. m. d. Va trebui să iau energic co-ryzarium.

[…] Marţi, 22 februarie, dimineaţa 6½ sositdin nou acasă. Am oprit laringita mea, inspirând duminicăcoryzarium şi făcând de câteva ori gargară cu apă de var. Azi,nu mai am deloc greutăţi de înghiţire şi nici guturai, dar ostenitdupă toate aceste călătorii.

Luni. 28 februarie/ 12 martie 83. +2º R dimineaţa la7½. Pe urmă soare.

Marţi, 1/ 13 martie 83. Ora 7¼ dimineaţa - 1º R. Darapare soarele. Prima zi a babelor. Într- adevăr, către ora 2 frig,apoi ploaie, către ora 11 seara, ploaie şi zăpadă, astfel că aco-perişurile iarăşi albe.

Miercuri, 2/ 14 martie 83. zăpadă mare, în-altă de un picior şi continuă să ningă la - ½º R. D- l& d- na Maiorescu roagă pe domnul baron de Saurma- Jeltschsă binevoiască a le face onoarea să vină să dineze la ei luni, 7/ 19 martie, la ora 7.

Idem. D- l conte de Monts, secretar de legaţie./ D- l şid- na de Bothmer, de la Consulatul Germaniei/ D- l prinţ şi d- naprinţesă Alex. Ştirbei/ D- l şi d- na Argentoianu/ Mitropolitulprimat

Ora 7 seara/ Prinţ A. Ştirbei./ Dragul meu DomnulePrinţ,/ Am auzit de la dr. Kremnitz că l- a operat astăzi pe d- lE. Ghepa, că operaţia a reuşit perfect şi că, în urma ei, simte,în sfârşit, că poate conta pe o restabilire completă şi promptă.Vă felicit şi o felicit îndeosebi pe prinţesă, care a fost, ştiu, ceamai neliniştită./ Vă rog, totodată, să mă scuzaţi de a Vă fi tri-mis chiar azi, la ora 3, o invitaţie la dineul de luni. Veţi puteacrede că nu am ştiut nimic despre operaţie atunci şi că nu suntcapabil de a Vă vorbi despre dineu într- un asemenea moment./Dar, întrucât acum totul a reuşit aşa de bine (operaţia în sinenu comportă niciun pericol), noi încă sperăm că ne veţi faceonoarea de a veni luni. Dr. Kremnitz pregătit să o întreţină peprinţesă despre ce o interesează în prezent cel mai mult şi sătempereze diplomaţia baronului Saurma. Al Dumneavoastrămereu devotat,/ T. Maiorescu

Luni, 21 martie/ 2 aprilie 83. Ieri, către ora5, cald, soare, azi la 8 dimineaţa, +4º R. destul defrig întreaga zi, încă mai iau blana. – în toateaceste zile, afacerea hurmuzachi. Sunt din nou .... S- a

isprăvit neînsemnata cicăleală a celor din urmă contra mea,însă cu toate astea au fost ieri, la concert, căci asta le face plă-cere. În plus, soţia mea pretinde că s- ar fi gândit azi întreagazi la operaţia ei de la Londra. Şi cu asta nu a devenit mai îngă-duitoare! – Lampa pe care i- am dăruit- o de aniversarea ei am....– Deosebit de curioasă este ostilitatea interioară a acestei femeifaţă de mine, care izbucneşte la fiecare astfel de ocazie. Dar nuvrea să trăiască departe de mine.

Vineri, 25 martie. Rece, ploios.Marţi, 29 martie/ 10 aprilie 83. de dimi-

neaţă, ora 7, sunt la masa de scris, spre a mă des-cotorosi de multele scrisori. Afară, totuşi, numai+4º R./ domnului Consilier juridic Kremnitz, Ber-lin/ Wallstraße 7 şi 8./ Şi în interior, o scrisoarelămuritoare./ Domnul consilier de justiţie Georg BernhardAlexander Kremnitz a depus la mine 29.800 franci aur în obli-gaţiuni de stat româneşti de 6 procente. Dobânzile de 6 % începsă se acumuleze de la 1/ 13 mai 1883, astfel încât, la 1/ 13noiembrie 1883, prima rată semestrială a dobânzii de 894franci aur va fi disponibilă, cea de a doua, având aceeaşi sumă,la 1/ 13 mai 1884 şi aşa mai departe, la fiecare 1/ 13 noiem-brie şi 1/ 13 mai./ Mă oblig ca această valoare a dobânzii demai sus să îi fie plătită domnului consilier de justiţie Kremnitzla Berlin la termenele de mai sus. Totodată, sunt obligat ca, lasolicitarea lui, să- i restitui oricând capitalul de 29.800 franci./T. Maiorescu

Bucureşti, 28 martie/ 9 aprilie 1883. Randamentul do-bânzii pe un an întreg este, în consecinţă, de 1788 franci sau89 napoleoni. (Sau 24.000 mărci cu 5 % ar da doar 1200mărci. Aşadar, în investiţia actuală un câştig de 246 mărcianual.)

_____Stimatei Filiale a etc. Hypothekenbank în Cernăuţi/ Bu-

cureşti, 29 martie/ 10 aprilie 1883/ Mă grăbesc să răspundstimatei dumneavoastre scrisori din 7 aprilie 1883 că acceptdin ea numai primele două paragrafe „Urmare a etc.“ şi „În con-formitate cu etc.“. Dar nu pot să accept ultimul paragraf „O dis-poziţie asupra etc.“ fără să- mi dau acordul. Singura modificarea scrisorii dumneavoastră de depozit, din 2 martie, am făcut- oîn scrisoarea mea din 21 martie/ 2 aprilie numai referitor latermenul de plată a acelui depozit către mine în Bucureşti. În-trucât discuţiile sunt încă în curs de desfăşurare, aceasta ră-mâne unilateral şi precis din partea mea, până la o nouăcomunicare. Dar dacă discuţiile nu vor duce la un nou rezultat,atunci va trebui să se rămână la această relaţie la prima dum-neavoastră scrisoare- depozit din 2 martie, adică ar trebui săprimesc banii la Bucureşti, făcând cu totul abstracţie şi domnulbaron Hurmuzaki de dispoziţia sa comună şi de o restituire ascrisorilor de depozit, care se află în posesia lui. Pentru căaceastă ultimă modificare nu este inclusă în scrisorile mele, susmenţionate, adresate dumneavoastră şi nici nu contrazice scri-soarea dumneavoastră de depozit din 2 martie. Cunoscând re-zultatul definitiv al negocierilor voi avea, de altfel, onoarea dea vă scrie decizia mea definitivă referitoare la depozit. Cu de-osebită stimă al dumneavoastră devotat...

Joi, 31 martie, vineri, 1 aprilie – ca şi miercuri, 30 mar-tie neîntrerupt potop de ploaie la 2º R.

Luni, 4/ 16 aprilie. Vreme frumoasă. Soare.Marţi 5/ 17 ” Idem.Miercuri, 6/ 18 aprilie 83. […]/ Telegramă/ Tu-

cidide Iaşi./ Sosirea Iaşi amânată. Formula executorie primităieri. Trimeteţi procura specială şi mandatele sau veniţi singurBucureşti./ Maiorescu.

Vineri, 8/ 20 aprilie 83. […] discuţie cu hur-muzachi şi Kiesler. Pare să fi decurs bine. – Discu-

16


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


ð

ţie cu Victor Stârcea despre mătuşa lui zgârcita, la a căreimoarte s- au găsit 13 cutii bătute în cuie cu ziare păstrate ne-deschise. – Zgârcitul evreu milionar din Sereth, care trăia înbucătărie cu soţia şi 2 copii, amândoi prăpădiţi din pricina hra-nei proaste, şi care i- a pretins domnului Stârcea nu bani, ci de-junul şi care apoi le- a suflat în faţă tuturor cunoscuţilor spre adovedi că ar fi primit rachiu – pentru el o nemaiauzită plăcere.Alecsandri mi- a povestit la Academie că heliades- a preocupat în ultima parte a vieţii sale doar deortografia lui qu şi că întreba, chiar şi la exami-narea fetelor: „Totul e bine şi frumos, dar ce faceţicu qu.” Caraiani i- a povestit lui Heliade că, întors de la Islaz,poporul l- a scos în Filaret, triumfal, din trăsură. Dar Rosetti& Brătianu, din duşmănie, ar fi angajat oameni care l- ar fi trasatât de tare de testicule, fapt pentru care a zăcut apoi 8 zile. –Nic. Hurmuzachi şi Kiesler au înnoptat, la 7/ 19 aprilie, la pu-tred de bogatul arendaş Wechselberger, în Cernăuţi, mobilă înatlaz albastru, dar fără oală de noapte, au primit sub pat o oalăde lapte.

duminică, 10/ 22 aprilie 1883. […] dormitla Racoviţă, unde numai d- na a fost acasă, fiul eide 14 ani şi urâţica fiică, pălăvrăgit până la 12, cititpână la 2, la 6 treaz […]

Marţi, 12/ 24 aprilie 83. Vaslui. Plouat toatănoaptea, eu dormit bine, paturi curate. […]

Luni. 25 aprilie/ 7 mai 83. […] Peste zi, cititcu Annette până la capăt traducerea Kotzebue. Eumai vesel, deşi mai încordat decât ieri.

Miercuri. […] Peste zi, dureri de cap. – Mereuo surdă durere de dinţi lângă şi pe locul extragerii. – Singura zitristă de până acum.

joi, 28 aprilie/ 10 mai 83. Noaptea mai bine,doar cu pansament cu diachilon, rana supureazăîn continuare, dar merge spre vindecare. Afară în-sorit, foarte cald, aproape fierbinte. – Eu ieşit.Pledat zawadski la Curtea de Apel. Apoi dormit.Ceva durere de cap, dar acum, ora 5, după ceva somn, mult maibine. Luat azi 40 centigrame de chinină. – Azi iarăşi mult maibine şi mai vesel. – de ieri am început să fumez maipuţin. Intenţie de a renunţa de tot. – Sfârşit ale-gerile pentru Cameră, aproape numai roşu.

Sâmbătă. 30 aprilie/ 12 mai 83. Cald, darcer mohorât. Telegramă/ Liebes, Wrocław,/ Neue Odess-traße 10./ Sentinţa va fi publicată pe trei iunie./ Maiorescu

duminică, 1/ 13 mai 1883. Ieri seara, toatănoaptea şi acum ploaie. Termometrul ora 7 dimi-neaţa 9½º R. Rana mea încă supurează, dar de ieri e cica-trizată la partea inferioară. Încă uşoară zvâcnire lângămăseaua din dreapta, extrasă. […]

8/ 20 mai 1883, mâncat în chioşcul nostrudin grădină, care înverzeşte minunat, împreunăcu baroneasa Witzleben, a cărei fiică Cuţarida(vrând să divorţeze), doamna von Bothmer, Bur-ghele, zizin & Kremnitzii. – Seara, la pansare, rana su-purând iarăşi mai tare şi mai dureros, febră, noapte proastă.Am luat chinină, 10 grame.

9/ 21 mai 1883. Ploaie, rana pe 2/3 închisă,supurează mereu, azi, în a 19- a zi după operaţie.Comandat seara… din cauza ploii torenţiale. […]

Luni, 16/ 28 mai 83. Ziua de naştere a lui Wilhelm.I- am dăruit un revolver. Foarte cald. – de alatăieri,sâmbătă, 14/ 26 mai 83, nu am mai fumat deloctutun. Am mintea uşor lâncedă şi gura curios de plinăcu salivă, dar în rest uşor de suportat. […]

Luni, 23 mai/ 4 iunie 83. Azi din nou soare, însă pestetot încă umed.

Miercuri, 25 mai/ 6 iunie 83. Depeşă telegrafică/ Avo-cat Saprono, Iaşi./ Rog telegrafiaţi, cereţi amânarea terminului

sâmbătă conform articolului 174. Respuns 10 cuvinte plătit./Maiorescu.

Miercuri, 1/ 13. La ora 6 dimineaţa, 26º R lasoare. dineu la Kremnitz cu Negruţeştii. Annette,îngrozitor de slăbită, cred că început de anorexie. Krem-nitz jignindu- mă grosolan din cauza bucătăresei & bolii luiZizin.

Vineri, 3/ 15./ Telegramă/ Dragă Lederkamdlang,/Wrocław/ Câştigat. Curând executarea./ Maiorescu

Sâmbătă, 4/ 16 iunie 1883. La 6 ½ seara, 22º R laumbră.

Marţi. 21 iunie/ 3 iulie 83. […] Telegramă/Volkmar, Cassel (Germania)/ Strada Orleans 36./ Totul bine.Şi Elveţia este o ţară frumoasă./ Titus

Marţi, 28 iunie/ 10 iulie 1883. Bucureşti./ Te-legramă./ Kremnitz Hotel Hof Ragatz./ Din păcate încă nesi-gur. În rest toate bune./ Titus […]

duminică. 14/ 26 august – până miercuri, 17/29 august. […] Sâmbătă şi duminică dimineaţa, vreme deadâncă durere şi descurajare. De atunci, mai bine. Un lucru estesigur: asta merge cu adevărat, mai mult ca oricând. – […]

Luni, 22 august/ 3 septembrie 83. Mereuaceeaşi căldură şi, înainte de toate, apăsătoareauscăciune care îngroapă totul în praf. Ieri, ceva du-rere de cap, Clara, febră, lumea e însetată de ploaie.

joi. 25 august/ 6 septembrie 83. Ca şi pânăacum, cald şi uscat. La ora 7 dimineaţa, în umbră,termometrul – 15º, la ora 3, idem 25º. – Ieri, zizinCantacuzino la noi la masă cu Th. Rosetteştii şiKremnitzii. Annette a refuzat din cauza Kremnitzilor –zizin subiectiv, mai bine, însă totuşi pierdut. (Amai trăit 15 ani. Notă de la septembrie 1898). […]

Miercuri, 21 septembrie/ 3 octombrie. Azidimineaţa, ora 7, 8º R. de altfel, vreme foarte fru-moasă. Eu scris alaltăieri, pentru „România li-beră”, articolul despre situaţia politică aRomâniei faţă de alianţa cu Austro- Germania. –în rest, cam apăsat, fără chef de viaţă. Uşoară pre-siune în cap. de altminteri, bine, nu chiar nefericit,dar mort.

4/ 16 octombrie 1883. […] Toate ziarelepline despre scrisoarea mea către „România lite-rară”. de data aceasta, imensă recunoaştere a im-portanţei mele politice. discuţie despre intrareamea în guvern. Eu decis să refuz. – Lahovari afost la mine să mă consulte, o bună apropiere.

Azi, 8/ 20 octombrie 1883. Tomnatic, însăvreme frumoasă, soare. Eu de două zile durere de gât(foarte uşoară) şi guturai. Pentru prima dată, din nou dupămulte luni, coryzarium le va opri curând.

10/ 22 octombrie 83. Luni. Vreme minunată,ieri la fel, către ora 12, adevărată căldură de vară.Azi dimineaţă, ora 7, +8º R. – Ieri, dineu la Krem-nitzi, cu Witzlebenii, Lecomte. Nevasta lui Lecomte artrăi cu Guy de Maupassant în Paris. Se pare că va naşte în de-cembrie! Cassien Bernard […].

duminică, 23 octombrie/ 4 noiembrie 1883.[…] în tot acest octombrie n- am încasat încănimic. din punct de vedere politic, acum suntfoarte respectat, dar în rest nu am nimic, absolutnimic în ce priveşte recunoaşterea materială sauîn orice altă privinţă. Nici fericire în casă. Oare pentruce trăim?!

Vineri. 4/ 16 noiembrie 83. Ieri încă vreme minunată.La ora 3, la umbră, +8º R, spre 1, +10º R. Azi, mai mohorât,dar încă nu frig. Uscat.

Bucureşti, 15/ 27 noiembrie 1883/ D- şoara Zoe Bălă-ceanu/ Domnişoară,/ Ar exista unmijloc de a ne înţelege asupra con-troversei noastre; avem deja unmare lucru în comun: iubimaceeaşi hârtie pentru scrisori, ori,mai degrabă, avem aceeaşi hârtiepentru scrisori, căci, din nefericire,a mărturisi şi a iubi sunt amân-două verbe de conjugări diferite;iubim adesea ceea ce nu avem şi,încă şi mai des, nu iubim ceea ceavem. (Aşa cum ziua trebuie să iu-bească noaptea, căci ele nu ajungsă se cunoască vreodată; ele nu re-nunţă decât o clipă, la asfinţit, şistrălucesc fermecător. Aforism!)Vă mulţumesc pentru scrisoareaatât de amabilă – ar fi trebuit săîncep cu asta, cu atât mai mult cucât mă simt un pic jenat de a vă fitrimis un exemplar prost al Aforis-melor, dar, cum am prevăzut, nuam găsit niciunul în librăriile dinBucureşti şi mi s- a părut că ar fimai bine să Vi- l trimit pe al meudecât să aştept unul trimis de laParis, care totuşi nu ar fi ajunsdecât după reîntoarcerea Dum-neavoastră la Bucureşti, dar ma-rile cugetări ale lui Schopenhauer

se citesc mai bine în mijlocul măreţilor munţi. Ce scriitor ad-mirabil e Schopenhauer! Eu nu- i împărtăşesc deloc pesimismul,însă nu îi pot citi operele – toate semne ale marelui său sufletşi al unei inteligenţe în afară de un adevărat sentiment religios.Se poate avea vreodată prea multă consideraţie pentru un ad-versar onest? Dacă am avea prilejul să ne reluăm controversa!În ce mă priveşte, aş fi fericit. O discuţie bună asupra marilorprobleme şi o bucurie etică a vieţii intelectuale, şi noi ceilalţievident optimişti... Soţia mea şi fiica mea Vă mulţumesc multpentru buna Dumneavoastră amintire şi Vă trimit cele maibune complimente. De altfel, fiica va fi poimâine, joi, la Sinaia;ce sărbătoare pentru ea!/ Vă rog să acceptaţi, domnişoară, asi-gurarea înaltei consideraţii din partea/ atât de de-votatului vostru servitor,/ T. M.

Vineri, 18/ 30 noiembrie 1883. […] în cazuldin urmă, voi călători de îndată la Viena, unde voidiscuta cu personalităţi ale administraţiei dum-neavoastră, atât despre chestiunea în sine, cât şidespre fixarea onorarului meu în caz de succes.Apreciez acest onorariu între 25.000 şi 30.000 de franci, înfuncţie de rapiditatea rezultatului. […]

Vineri, 2/ 14 decembrie 1883. […] La prânz,la Bothmeri, cu consul englez din Galaţi, Sander-son (un bâtrân holtei plăcut), Negruzzeştii şidoamna Beldiman. – Bothmerii, foarte stângaci. […]

Luni, 5/ 17 decembrie 1883. Azi, eu invitatla serbarea şcolară Sf. Sava. Toasturi pentrumine, eu răspuns etc. […] Astă seară, discuţie dificilăcu Clara. Pierduta viaţă veche!

Marţi, 6/ 18 decembrie 83. Azi, cald, noros, +5º R, laora 8 dimineaţa.

Vineri, 9/ 21 decembrie 83. Ziua de Sf. Ana. Mitei nu- imerge bine cu avortul ei; ieri seară, febră mare, Clara, plângândtoată seara din această pricină. – Azi, ora 7 dimineaţa, - 12º Rsau trecut de - 15º Celsius.

duminică, 11/ 23 decembrie 83. „junimea”de ieri extrem de frecventată; situaţie nemaiîn-tâlnită! Element otile mie, tânărul A. Beldiman,Olănescu, hasdeu etc. Mite bolnavă, de când cu avortulde acum 5 zile. Clara a dormit peste noapte acolo. – zilnic,bucuria scrisorilor Liviei din Sinaia; ea se va în-toarce la sfârşitul acestei săptămâni împreună cuCurtea Regală. – Astăzi scris distinsei/ baronese Emmyvon Dincklage,/ Lingen an der Ems/ (Germania),/ spre a scuzatăcerea epistolară a Mitei şi a mulţumi pentru invitarea mea.

Duminică, 11/ 23 decembrie 1883, Bucureşti/ Tele-gramă/ Volkmar,/ Kassel (Germania)/ 36, Orleanstraße/ Miteavut azi avort. Totul decurs cu bine./ Titus

Luni, 12/ 24 decembrie. În această noapte, Claradormit iarăşi la Mite, Baby la mine ieri. Seara, între ora 6 şi 7,avortul Mitei terminat cu bine, un fetus cam de 1 lună. – Scri-soare de la Alecsandri, de o delicată atenţie pen-tru fratele lui bolnav la Paris./ Telegramă/ Volkmar,Kassel (Germania), 36. Orleanstraße/ Totul bine. Doar 9 zilerepaus. Un Ajun fericit!/ Titu

Bucureşti, 16/ 28 decembrie 83. Iarnă! ză-padă! - 5º R dimineaţa./ Telegramă/ Cantacuzino, GaraBucecea/ Merge bine. În afara pericolului. 15 zile repaus./ Ma-iorescu

Bucureşti, 20 decembrie/ 1 ianuarie 1884.Frig. - 7º R, la ora 7 dimineaţa. Livia încă la Si-naia, eu hăituit şi extenuat de Cameră, avocaturăşi literatură. Mitei îi merge mai bine. […]

[1884]Luni, 2/ 14 ianuarie 1884. […] Luat o tră-

sură, peste câmpuri înzăpezite şi pă-duri, la căderea nopţii, ajuns la

17



ð

Realitatea TV: Realitatea românească cu octavian Hoandră în fiecare vineri şi sâmbătă la 21.00

n Emisiuni de cultură

hănţeşti, la zizine Cantacuzino, în 1½oră (pentru 5 până la 6 florini). La el,foarte agreabil, lumină electrică, Scho-

penhauer, gravida lui Anica.Miercuri, 4/ 16 ianuarie 1884, plecat la ora

3½ de la el, cu sania lui şi cu bărbatul Anicăi, în ¾ oră,în gara Bucecea.

Miercuri, 11/ 23 ianuarie 1884. Azi uşor dez-gheţ. Seara, 6½, dineu la Iacovacheştii, cu Grig.Cozadini. Masă plictisitoare.

joi, 19/ 31 ianuarie 84. Seara, la Kremnitzicu Bothmerii. Citit Prinz von homburg a luiKleist. Foarte interesantă. Aseară, Slavici, vi-cleim la noi, cu tânărul Romalo, A. Balş, doam-nele Ghica, Creţeanu, T. Rosetti, Sevescu,Iacovachi. – De ieri, Mite iar la pat. […]

duminică, 22 ianuarie/ 3 februarie 1884.Aseară, o „junime” inofensivă, amuzantă (reînce-perea, după Anul Nou). Râs mult de Poezii liriceale lui Sava Şoimescu. Trei poezii noi de Olă-nescu. – [...] – Astăzi, aşa- numită duminică în familie laKremnitz. El din nou mojic faţă de soţia mea, din cauza costu-mului de bal al Liviei! Decizie să înghit deocamdată aceste du-minici neplăcute.

Vineri, 27 ianuarie 1884. […] Aseară, aufost aici Bothmerii şi Kremnitzii (Annette a plecat dinpricina celor din urmă). Citit ultimele trei acte din Me-deea lui Grillparzer. Al 3- lea act este extrem devaloros din punct de vedere dramatic! Succinta,inocenta, antica artă! Cu o rafinată motivaţie psi-hologică. […]

duminică, 29 ianuarie 84. discuţie cu Bot-hmer, care vrea să întrerupă relaţiile cu Krem-nitzii, din pricină că Mite i s- a plâns, fără tact, alatăieridespre plecarea de joi a Annettei, la care el a răspuns că nu îieste tutore, la care ea i- a spus, şuierând şerpeşte, că el nu ştiece răutăţi i- a spus Annette contelui Monts despre soţia lui!! –

Miercuri, 1/ 13. de două zile, vreme fru-moasă. dar frig. dimineaţa, la ora 8, - 3º R. zizineCantacuzino este aici. Citit iar mult Leopardi. –Ruptura von Bothmerilor cu Kremnitzii, din pricina bârfeiMitei contra Annettei. Eu, de aproximativ 5 zile, febră, cuuşoare dureri ale pleoapelor (conjunctivită). Chinină, apă cuceva zinc. – Azi, aproape bine, după amândouă. – Seara, laoperă, Lucrezia Borgia de donizetti, nemaipome-nit de rea, plată, şi frumosul act final din Normade Bellini. […]

Vineri, 10/ 22 februarie 84. Mereu soare.Acum, ora 4, +8º R la umbră. Ieri, la balul de laCurte, cu Clara & Livia. Livia dansat de la ora 10 pânăla 3. Supeu la 1. Eu am condus- o pe d- na Sevescu la primulfel al supeului, împreună cu regele şi regina. – Stângăcia şi slă-biciunea prefăcută a lui Rosetti, care nu îi dăduse Liviei braţulspre supeu. discuţie cu contele Tornielli. […]

Marţi. 21 februarie. zăpadă. Eu mereu conjunc-tivită la ochiul stâng. – La prânz, Cleopatra Lecca,seara şi Bothmerii, flecăreală şi citit din Byron,juan, până la ora 12. – Conjunctivita mea ceva mai pu-ternică. Peste zi, de la 5½ până la 6, discuţie cu Wilhelm despreprea violenta supărare a soţiei sale faţă de Annette şi desprediscuţiile ei neauzite cu baroneasa Witzleben, Bothmer, Zizinetc. Contra ei. – Wilhelm şi eu neam despărţit cu bine.

duminică, 4/ 16 martie 1884. […] Gâlceavăîntre Caragiale şi Negruzzi din cauza reformei ne-cesare. – Caragiale, violent, dur şi inutil. – Seara,„junime” animată. Eu nu m- am simţit bine întreaga ul-timă săptămână, febră, dureri de cap, însă ochii de 8 zile bine./Telegramă/ Profesor Iacovachi,/ Piatra./ Terminul amânat la27 martie detalii prin poştă.

Duminică. La Sinaia, cu Mite, pentru cumpărarea caseide către Young.

Luni, 19/ 30 martie 84. Ieri seara, foarte rece, şi azi,fără ploaie./ Telegramă/ Hotel Teodoru, Craiova./ Rog opriţipentru astăzi, luni sara, odaie caldă./ Maiorescu

Duminecă, 25 martie 84. Din nou vreme frumoasă.Soare, însă încă rece./ Telegramă/ Advocat Milescu/Turnu- Severin/ Şeful absent Focşani. Acţiile necunoscute./Maiorescu// Telegramă/ Doctor Greceanu/ Iaşi/ Mă interesezcontinuu la chestie. Marţi sara se decide./ Maiorescu

6/ 18 aprilie 84. [...] Abia astăzi hotărât ple-carea lui Eminescu în călătorie la Iaşi şi condusla gară. Apoi, de mâine, posibilă odihna vacanţei,timp de mare încordare. De 2 zile guturai, ameliorat cucoryzarium. [...]

duminica Paştilor, 8/ 20 aprilie 1884, mân-cat la Kremnitzi, ½ oră baroneasa Witzleben, apoiscat. Plictisitor. Nenorocire cu circul Sidoli. Eu iarrăcit, iar ajutat coryzarium.

Luni după Paşti. Mâncat cu Kremnitzii înhotel Brofft. Mulţi cunoscuţi de seamă. Inconfortabil.Seara, Kremnitzii la mine, scat. Clara & Livia laconcert Grünfeld. Kremnitzii préocupés.

Joi, 12 aprilie 84. Dineu cu Bothmer, noi doi singuri, laBoulevard. Discuţie despre Mite. El meschin. Ploaie pe seară.

joi, 26 aprilie/ 8 mai 1884 [...]/ Telegramă/ Dr.Greceanu Iaşi./ Consiliul şi astăzi necomplect. Rămâne pe joiaviitoare./ Maiorescu.

2/ 14 mai. [...] în aceste zile febră, dar numultă, luat chinină. Din păcate, încă. D- na.

joi, 17/ 29 mai 84. Am fost ieri la Focşani,proces Fleischer pentru faliment fraudulos, amajuns din nou azi de dimineaţă, la ora 5. Puţinăploaie. Eu avut diaree, numi dau seama de la ce. În orice caz,nu am dormit deloc noaptea pe tren. – de 14 zile nu ammai fumat deloc.

Sâmbătă, 19/ 31 mai 1884. [...] El, Carp,consideră revolta etc. drept imposibilă. – Eu, uşoarăfebră, chinină.

Luni. 21 mai/ 2 iunie 1884. Vreme fru-moasă. Aseară, telegramă de la Carp, care măcheamă la Viena pentru 24 de ore. I- am răspunsastăzi aşa:/ Telegramă/ Ministrul Carp, Viena,/Richardsgasse, 5/ Foarte ocupat. Totuşi, pierzânddouă mii de franci, aş putea pleca poimâine. Miercuri, pierzânddouă mii de franci, aş putea pleca sâmbătă. Răs-punde. decizia în funcţie de importanţă./ Titus

joi, 24 mai/ 5 iunie 1884. de la 4 – 7, gar-den- party la Gheorghe Filipescu. [...] – între timp,Livia a fost la regină, la Cotroceni. Seara, noi ammâncat la Boulevard şi am băut şampanie cu Krem-nitzii. –

Vineri, 25 mai 84. 3 recursuri la Secţia a 2- a a Curţiide Casaţie, din care pierdut două, din păcate şi pe nedrept şiDavidovici.

duminică, 3 iunie 1884. La dejun, Cozadini,Th. Rosetti, Gane. Politică. dificultăţi din pricinadotaţiei domeniilor Coroanei. – Ploaie multă, intermi-tentă.

Bucureşti, 8/ 20 iunie 1884/ Telegramă/ AvocatStrauß/ Viena/ Graben 13/ Să nu fie amestecaţi bancheri lo-cali. Propun pe colegul Nica, serios./ Maiorescu

Sâmbătă, 9/ 21 iunie 84. La noi la masă Th.Rosetteştii şi Lecomte du Nouy cu colegele deşcoală căsătorite ale Liviei, domnul şi doamnaGold, domnul şi doamna Valerian Ursianu, dom-nul şi doamna Nasta. Ultima, insuportabil de proastă şigălăgioasă. Foarte plăcută, Ursianu. El, nebun.

joi, 14/ 26 iunie 1884 […] Pul-cheria a promis să- l facă pe bărbatulei să fie decis „pe răspunderea mea”şi asta a şi făcut- o această femeiedemnă de toată încrederea, cu toatecelelalte greşeli ale ei şi marele ei egoism.[…]

duminică [29], luni [30] şi marţi[31 iulie 1884] […] Noaptea dinspreluni spre marţi în hotel Caraiman,camera nr. 32 à 4 franci, curată, dar înalte camere ar fi ploşniţe. Acum se şi poatemânca în Caraiman.

Vineri, 10/ 22 august 1884, 7¾dimineaţa, plecat cu Livia, la 12¾ (cutransbordare) în Sinaia, trăsura Cur-ţii ne- a adus până sus, la dejunulregal Lauser din Viena, om plăcut […]. Regina mi- a citit până la 5¼, plecatla gară, Liviei foarte greu (din cauza luiAdo în Bucureşti), ajuns abia la miezulnopţii în Bucureşti. […]

Vineri, 17/ 29 august 84. […] Laprânz, ora 6, la Theodor Rosetti, acărui soţie arată jalnic. A fost şi căpi-tanul Lambrino. – Seara, foarte ră-coare. – Eu ceva durere de cap, pesemneprimul mic atac de febră.

Sâmbătă, 18/ 30 august. Laumbră, ora 4 (frumoasă zi însorită)+17º R. Eu încă ceva durere de cap. La ora 6seara, am fost în herăstrău cu Ado,Mite & Wilhelm & Baby. Muzică ţigă-nească./ Telegramă/ D- nei Maiorescu,/ Ma-rienbad/ Cât şi la ce adreasă ai nevoie. Răspunsplătit./ Titus.// Duminică. 19/ 31 august1884./ Telegramă./ D- nei Maiorescu,/ Marienbad./ VillaNizza/ Expediat azi 500./ Titus […]

Marţi, 4/ 16 septembrie. De trei zile, inflamare laochiul stâng. Mai întâi, comprese cu apă de plumb, de ieri colir.E ceva mai bine. de 3 zile, mult politicărie cu Carp.El pleacă astăzi dimineaţa la Viena. Cea mai fru-moasă vreme./ Telegramă/ Doamnei baronese Witzleben,/Sinaia./ Doar un cuvânt de sinceră compasiune./ Maiorescu

Luni, 10/ 22 septembrie. Întruna, vreme minu-nată & foarte cald. – Destul de neplăcut cu Kremnitzii din pri-cina călătoriei la Curte, Livia etc. – Livia încă în Sinaia,Clara în Berlin, Ado încă aici. Multă treabă.

Telegramă/ Marţi, 11/ 23 septembrie/ Kremnitz, Ber-lin,/ Wallstr. 7/ Trimit mâine 1305 franci./ Titus

Telegramă/ 13/ 25 septembrie, Bucureşti/ CatherineWarlam, Bârlad./ Regret că numeroasele mele ocupaţii mă îm-piedică să mă însărcinez cu afacerile domneavoastră./ Maio-rescu

Miercuri, 26 septembrie. Ieri plecat, la ora6 după- masă, cu Livia şi Ado la Giurgiu, în 2½ore, ajuns acolo, la hotel d’Europe, fără ploşniţe, la

ora 6 dimineaţa, de- a lungul cheiului, la Smârda,preluat de acolo, la ora 7, pe soţia mea de pe vasulcu aburi din Pesta şi ajuns cu ea la Bucureşti as-tăzi, ora 10½ dimineaţa, pe o vreme minunată.[…]

1. Luni [octombrie]. Vreme foarte frumoasă,foarte cald. Plimbare cu Livia şi Ado Bardelebenla Mărcuţa, Fundeasca, Colentina. […] JudecătorulFleischer mi- a cerut- o pe Livia. I- am spus că asta depinde înprimul rând de fiica mea, eu nu sunt decât a doua instanţă.Aşadar, nu.

Vineri, 12/ 24 octombrie 1884. […] În noapteade miercuri spre joi, la ora 4, avut o criză dureroasă a pereteluiabdominal, timp de 1½ oră. Ieri rămas în cameră, faşă de fla-nel, o sticlă de apă amară şi seara chinină şi astăzi iar. Azi camobosit, însă mai bine.

Vineri, 26 octomvrie. […] duminecă, la 4 oresara, în Iaşi. La Emilia. Certe cu Taussig, Buiucliu, – dif-teritis. Luni, pledarea darabani contra Cimara –amânat. […]

Joi, 8/ 20 noiembrie 84. Vreme frumoasă, dar rece.Fără zăpadă.

Telegramă/ Vineri, 23 noiembrie/ 5 decembrie 1884/Doamnei Mavrocordat, născută Negruzzi,/ Iaşi, casele Ne-gruzzi/ Proces amânat prin aplicarea articolului 151./ Maio-rescu

duminică, 25 noiembrie/ 6 decembrie […]Una dintre cele mai triste zile, nu mi- a nereuşitnimic. după excesiva suprasolicitare a minţii dedinainte, am dorit să- mi fac câteva ceasuri libere,dar a intervenit Clara cu tristeţea ei enervantă, scene violente,spre a o respinge s- a dus, evident, toată liniştea, înplus întâmplarea craioveană, abandonarea poli-tică a grupului nostru de către Brătianu la con-stituirea de azi a guvernului, seara 11½ – 12¼ extremde indispus.

12/ 24 decembrie 1884. de 4 zile, vreme mo-horâtă, blândă, chiar şi ploaie într- o zi. +4º R. –Livia, de 18 zile slăbită, anemică. Şi eu sunt răcit, dar refăcutcu coryzarium. […] Alecsandri ne- a citit nouă (în

total 12) noua sa dramă Ovidiu. Excelentă. Miciîmbunătăţiri. Seară frumoasă. Mai înainte, Clara in-dispusă. Livia se reface. Eu am dureri de gât. Azi a plouatiar.

duminică, 16/ 28 decembrie 1884. La ora 7dimineaţa, +2º R. Ceaţă, afară murdar, nu maieste zăpadă, multe răceli, pneumonii etc. Livia maibine, aproape refăcută. Guturaiul meu şi durerea de gât înlă-turate iarăşi cu coryzarium. – Foarte stimulante cursu-rile universitare, în cel mai înalt grad pentrumine. […]

Marţi, 20 decembrie/ 1 ianuarie 1884. Pu-ternic catar al nasului şi al gâtului, afară vânt şi+4º R. – Inhalat adânc coryzarium, însă a trebuit săpledez, 5 – 6 ultmiul curs din acest an, seara, în-trunire politică, febril, în plus durere de cap. […]

Sâmbătă, 29 decembrie 1884/ 10 ianuarie1885. La ora 6¼ dimineaţa, - 9½º R, aproape - 10º Rla fereastra dormitorului meu. – Răceala mea a trecutcu totul.

ð

18


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Nu este realistă – în înţelesul de re-dare a datelor condiţiei umane –filosofia ce nu- şi asumă depen-denţa vieţii oamenilor de ceea ce

se petrece în sfera publică. Stilul de sihastrupoate fi atrăgător ca reacţie la masificare, dar, lapropriu, este iluzoriu. Stilul naturist promite, deasemenea, o sustragere intangibilă. Abordarea is-toriei, când se lasă la o parte viaţa publică a epo-cilor, momentelor şi biografiilor investigate, numai poate explica destul. Examinarea probleme-lor de viaţă ale oamenilor şi cercetarea creaţiilorpot face abstracţie – şi în mod frecvent, cumvedem prea bine, o fac – de sfera publică, dardevin neconcludente.

Se poate spune că filosofiile ce ignoră deli-berat sfera publică, în general filosofiile „retrage-rii” şi „recluziunii”, ce înfloresc mai ales în mo-mente de criză, cheltuie energii pe direcţii care nuau dat de multă vreme (poate că nu mai pot da!)soluţii efective. în explicarea de fapte istorice, înproiecte de organizare şi în configurarea de dez-voltări, de raţionalizări sociale, sfera publică estede luat în considerare, alături de premise tehno-logice, de economie, administraţie, cultură, dinmotivul simplu că viaţa oamenilor o presupunecontinuu.

Cum am putea circumscrie, însă, sfera pu-blică a vieţii? Pentru a răspunde la întrebările cevin din direcţiile deja indicate, este suficient săspunem că sfera publică este sfera în care se dez-leagă probleme ale reproducerii culturale a vieţiice depăşesc posibilităţile individuale ale fiecăruiaşi ţin de decizia comunităţii. Bunăoară, nici unuldintre noi nu putem da, individual, legile circula-ţiei, legile ordinii de drept, legile organizării pie-ţelor, legile sănătăţii, codurile penale şi altereglementări. în fiecare caz este nevoie de o au-toritate ce se constituie din mai mulţi oamenipentru a asigura legitimitate acestor legi – înprincipiu este nevoie de toţi membrii comunităţiirespective. „Sfera publică” se consti-tuie, aşadar, în raport cu „sfera pri-vată” legată de persoane, pentru arezolva probleme ale persoanelor, darse dezleagă dincolo de posibilităţile fie-căreia.

Sfera publică nu numai că aredrept destinaţie rezolvarea de pro-bleme ce ne privesc pe fiecare. întrucâteste rezultanta voinţei comune, şi nudoar a voinţei individuale, şi deoarecefiecare acceptăm să fie activ cinevacare să reglementeze materii pe carenoi, fiecare, singur, nu o putem face,sfera publică aduce cu sine şi depen-denţe. Sfera publică este ceva dincolode persoana fiecăruia, de care per-soana fiecăruia depinde. Ea depinde demulţimea cetăţenilor, dar creează fie-căruia dependenţe.

Nu întâlnim, însă, niciodatăsfera publică în general, ci de fiecaredată acea sferă publică ce a rezultatdin istoria scursă până la noi şi ne în-văluie. Atât de istoria trăită, cât şi decea preluată în termenii culturii.

Iar când este vorba de istorie, înambele dimensiuni, aproape reflex tri-miterile noastre sunt la acel început pecare îl datorăm grecilor antici. în fapt,Aristotel ne- a lăsat, având în faţă ex-perienţa polisurilor, conceperea omu-lui ca fiinţă ce- şi organizează viaţa înstat (zoon politikon). Astăzi, desigur,trebuie să depăşim prescurtările tradi-ţiei şi să observăm că Stagiritul a avutîn vedere şi o altă determinaţie a fiin-ţei umane – aceea de fiinţă care vor-beşte în mod raţional (zoon logonechon). Polisul şi logosul el le considerăunite lăuntric.

Grecii antici au observat că oamenii trăiescîntr- o asociere bazată pe unirea conştientă în ve-derea atingerii unui scop (koinoia politike), încare interacţionează (koinoia symmachia) prinvorbire (legein), iar ceea ce îi caracterizează estevorbirea raţională (lexis). Oamenii dispun de ra-ţiune, ca şi capacitate, dar ce este conform raţiu-nii se stabileşte prin dialog (dialogos) – acelschimb ce presupune vorbire şi ascultare şi ducela formarea de convingeri în condiţii de reciproci-tate a argumentărilor. Grecii antici au delimitatviaţa publică (politeia) ca sferă în care oameniimaturi dezbat probleme de interes obştesc şidecid, în urma schimbului de argumente, ce au defăcut.

Nici din punct de vedere istoric, însă, moş-tenirea greacă nu mai este pentru noi exclusivă.în conceperea omului, de pildă, evreii antici ne- aulăsat determinaţia voinţei – pe care Rudolf Bult -mann (în das urchristentum, 1949, Patmos, düs-seldorf, 2000, p.198 şi urm.) a pus- o în lumină,după cum Sanhedrin- ul iudaic prefigurează for-mele de raţionare publică de mai târziu.

dar moştenirea antică, greacă şi evreiască,la care se cuvine adăugată cea legată de senatulşi dreptul roman, nu mai sunt o cheie istorică su-ficientă pentru a înţelege sfera publică a societăţiimoderne. Aceasta stă pe suporturi generate ulte-rior de evoluţia societăţii, radical diferite de celecare au susţinut la timpul ei moştenirea amintită.

Cercetările de sociologie ne arată că, pe planistoric, separarea sferei publice de sfera privatăs- a produs în sec. xVIII, pe măsura înlocuirii do-minaţiei personale a stăpânului feudal cu domi-naţia colectivă a reprezentanţilor cetăţenilor. dela o vreme, în istoria sa, feudalul şi- a desemnatreprezentant public, care a fost al său, al stăpâ-nului. Ulterior acesta a fost înlocuit cu alt repre-zentant public – cu reprezentanţii publici aipoporului, adică cu ceea ce se cheamă în analizelemai noi „sfera publică reprezentativă (reprezen-

tative Öffentlichkeit)”. de aceasta s- a legat forma-rea „opiniei publice (the public opinion, l’opinionpublique)”. Economic, bugetul proprietăţii a tre-buit desprins de bugetul personal al stăpânului,drepturile au trebuit generalizate, iar decizia tre-cea dinspre capriciul individual spre aplicarea dereguli. Sfera publică a devenit posibilă din mo-mentul în care indivizii au devenit liberi în socie-tate, au putut să- şi stabilească singuri cadrulvieţii şi să formeze „sfera publică cetăţenească(bürgerliche Öffentlichkeit)”. Naţiunea a fost pri-lejul noii organizări, statul teritorial i- a fost baza.Parlamentul a fost rezultatul, iar sistemul jude-cătoresc rezultatul următor.

Efectul cuprinzător a fost trecerea la o so-cietate modernă, în care s- au delimitat şi autono-mizat de fapt patru sfere ale vieţii oamenilor:„sfera privată a individului”: „sfera publică”;„sfera circulaţiei mărfurilor”; „sfera muncii” (vezijürgen habermas, Kultur und Kritik, Suhrkamp,Frankfurt am Main, 1973, pp.61- 69). în orice si-tuaţie, comunităţile aveau nevoie de rezolvareade probleme de conducere în condiţiile populaţii-lor în creştere şi ale nevoii de a atinge coerenţa îndiversitatea intereselor. Rezultatul a fost institui-rea „discuţiei publice (öffentliche diskussion)”.Aceasta era menită de la început să asigure aceacoerenţă, dar şi să pună în legătură sferele auto-nomizate. Iar această discuţie publică s- a diver-sificat, mai ales după organizarea pe scară sem-nificativă a presei, ca organ al dezbaterii publice,în cadrul ei specificându- se „discuţia publică po-litică”, „discuţia publică literară”, „discuţia pu-

blică juridică” şi multe altele. din punct de vedere cultural sun-

tem, ca trăitori ai modernităţii târzii, for-maţi, măcar prin lecturi, în ceea ce senumeşte, de la începutul secolului alxx- lea încoace, „modelul liberal al sfereipublice”. Cum este conceput acesta putemsesiza în catalogul de libertăţi şi drep-turi imprescriptibile ale omului şi cetă-ţeanului conţinut în declaraţia de inde-pendenţă şi constituţia statelor uniteale Americii şi în declaraţia drepturiloromului şi cetăţeanului a Revoluţiei Fran-ceze. Unii filosofi – Locke, Rousseau, depildă – au prefigurat şi pregătit formu-lările libertăţilor şi drepturilor, alţii –precum Kant, Mendelsohn, hegel – le- audat expresie filosofică de cea mai mareanvergură.

de la mijlocul secolului al xIx- leaEuropa a traversat marea confruntaredintre cei care au considerat că acel ca-talog este suficient, dar aplicarea lui ceretimp, şi cei care au pretins schimbări –unii, ca von Keteller, prin reforme, alţii,ca Marx, prin revoluţie. Mai bine de unsecol şi jumătate istoria europeană, in-clusiv culturală, a fost dominată de con-troversa în jurul catalogului. Ea a avut(după prăbuşirea reacţiei monarhice ab-solutiste) trei protagonişti: conservatoriicu nostalgii pentru trecut, reformiştiicare voiau ameliorări treptate pentruaplicarea catalogului, revoluţionarii,care au suspectat condiţionarea catalo-gului şi l- au pus în paranteză, cu preţulanihilării lui. Cotitura istorică din 1989a dat câştig de cauză reformatorilor, dinmotivul profund că nu se poate renunţala acest catalog fără să trebuiască să serenunţe la umanitate. Iar as-tăzi ne aflăm într- o situaţie ð

19



Andrei MargaAbordarea sferei publice

În mod evident, sfera publică numai funcţiona de multă vreme

conform proiectului modern iniţial– acelui mult discutat „modelliberal”. În opoziţie cu Carl

Schmitt, Habermas s- a opus, însă,abandonării proiectului. El a

abordat schimbarea structurală asferei publice în cadrul unei teoriia societăţii actuale, din punctul de

vedere al punerii în mişcare apromisiunilor încă nerealizate aleproiectului. O democratizare dusăcât mai departe este, în concepţiasa, antidotul, nu autoritarismul!

schimbată, în care s- a depăşit sciziuneadintre adepţii libertăţii şi ai drepturilorşi adepţii schimbării, dar se resimte ne-voia de interpretări coerente, oricumcompetitive cu cele clasice.

Până la noi, însă, reflecţia asupra sferei pu-blice a vieţii oamenilor a înregistrat câteva schim-bări majore, legate de opere intelectuale dătă-toare de ton. Nu facem aici istoria ideilor, dar,pentru a putea pune în mişcare discuţia asupravieţii publice, ce ar fi de aşteptat să se desfăşoareşi la noi în mod calificat, menţionez, fie şi succint,abordările de referinţă ale timpului pe care îlputem socoti „al nostru” – al nostru întrucât afec-tează, cel puţin indirect, cadrele vieţii noastre.

Prima, cronologic vorbind, a fost opera deimpact istoric extraordinar a lui hans Kelsen.dincolo de detalii ce se pot discuta, prin das par-lamentarismus (1923) şi Reine Rechtslehre (1934),celebrul jurist nu numai că a fundamentat apă-rarea modelului liberal al sferei publice, dar a for-mulat fundamentele juridice ale democraţieireprezentative în societatea modernă şi ale rela-ţiilor internaţionale bazate pe suveranitate. Cerămân, şi unele şi altele, practicate şi astăzi! El afăcut aceasta dintr- un punct de vedere filosoficneokantian, stilizând o bază normativă fecundăîn faţa pozitivismului dizolvant al perioadei inter-belice. hans Kelsen s- a opus autoritarismuluidin sfera conceperii dreptului în numele democra-ţiei, a apărat punctul de vedere după care juris-prudenţa trebuie să urmărească realizareajustiţiei şi a respins ingerinţele politicii în che-stiuni de drept. Sfera publică este la el acea sferăce permite satisfacerea comunicativă a interese-lor persoanelor.

A doua operă majoră, ce are consecinţe pânăastăzi, a fost concentrată asupra parlamentaris-mului ca expresie sintetică a sferei publice. Estevorba de scrierile celui de al doilea jurist de marepondere al secolului al xx- lea, Carl Schmitt. dela început opus lui hans Kelsen şi inspirat dereacţia fundamentalistă a lui donoso Cortes,acesta a dat în replică scrierea, ce nu se poateocoli, die geschichtliche lage des heutigen parla-mentarismus (1923). Aici s- a contrapus promisiu-nilor legate de parlamentarism, ca exponent alsferei publice liberale, realitatea ce debuta la în-ceputul secolului al xx- lea. din premisa dupăcare statul modern este rezultatul evoluţiei eco-nomice, Carl Schmitt a derivat concluzia că „par-lamentul şi- a pierdut solul pe care a apărut, subaspect moral şi spiritual, şi nu mai este decât ocochilie vidă” (p.29, în ediţia Carl Schmitt, parla-mentarisme et democratie, Seuil, Paris, 1988). Ela invocat distanţa la care s- a ajuns în practicăfaţă de „principiile parlamentarismului”: caracte-rul public al dezbaterii ce duce la decizie, separa-rea puterilor în stat, înţelegerea la propriu a legii,concentrarea parlamentului asupra adoptării le-gilor au fost modificate în practică, încât se regă-sesc doar ca pretenţii în faţa unei realităţi ce seconduce după alte reguli. „S- a crezut că, singure,caracterul public şi discuţia ar permite să de de-păşească forţa şi puterea ca fapte brute – pentruo gândire liberală a statului de drept, răul în sine,the way of beasts, cum spune Locke – şi de a aducetriumful dreptului asupra forţei... Realitatea vie-

ţii parlamentare şi viaţa partidelor politice, ca şiconvingerea generală, sunt astăzi foarte departede asemenea credinţă. Marile decizii politice şieconomice de care depinde astăzi destinul oame-nilor nu mai sunt rezultatul (dacă cumva a fostvreodată) unei echilibrări a opiniilor în luarea decuvânt publică, opusă altei lucări de cuvânt pu-blice, şi nu este de la început rezultatul dezbateriiparlamentare. Participarea reprezentării popu-lare la guvernare, guvernarea populară, s- au do-vedit a fi mijloace prin excelenţă pentru a punecapăt separaţiei puterilor şi, odată cu ea, vechiiidei a parlamentarismului” (p.63- 64). Iar dacă„spaţiul public” şi „discuţia publică” au devenit„vide şi caduce” în realitatea vieţii, atunci parla-mentarismul şi- a pierdut baza.

Carl Schmitt a profilat o temă de reflecţiede rară complexitate relaxând legătura între statde drept şi democraţie, dintre democraţie şi libe-ralism, democraţie şi parlamentarism şi, desigur,căutând să înlăture frontiera dintre autoritarismşi democraţie. Calea pe care el a înaintat nu a fostdeloc fecundă şi fericită în urmări. dimpotrivă.dar democraţii care se respectă ca democraţi tre-buie să- i facă faţă cu argumente, de fiecare dată.Aceasta pentru că democraţia nu este ceva ce secucereşte o dată pentru totdeauna, ci altceva –ceva pentru care lupta trebuie dusă neîncetat, decătre democraţi propriu- zişi.

Carl Schmitt a examinat alternativele pecare le- a sesizat la începutul anilor douăzeci înItalia – stilizate de Gaetano Mosca (discorsi par-lamentari, 2003) – anume: dictatura proletaria-tului, absolutismul desfăşurat de o puternicăbirocraţie (un „assolutismo birocratico”), sindica-lismul ca substitut tacit al parlamentului. El acercetat, de asemenea, alternativele ce se discu-tau în dreptul german al timpului – sindicalis-mul, corporatismul, dictatura proletariatului,democraţia liberală, „statul social”, „statul econo-mic”. în faţa acestora, Carl Schmitt a ales „vira-jul” spre transcenderea pluralismului, în formaunui stat autoritar, lipsit de orice mijloc de pre-venire a totalitarismului.

Experienţa statului totalitar a fost tragicăpentru mulţi oameni, catastrofală pentru ţărilerespective. în urma ei, se simţea nevoia reveniriila „modelul liberal al sferei publice”, dar luând înseamă ceea ce se petrecuse între timp în societa-tea modernă. Scrierea care a făcut ambii paşi afost o altă schimbare majoră pentru literatura do-meniului: ampla cercetare a lui jürgen haber-mas, strukturwandel de Öffentlichkeit. untersu-chungen zu einer Kategorie der bürgerlichen Ge-sellschaft (1962). Este scrierea care nu numai căelaborează teoria contemporană a sferei publice,dar dă seama de ceea ce s- a petrecut de la înce-putul secolului al xx- lea încoace.

jürgen habermas se concentrează asupraintervenţionismului statal în economia de piaţă asocietăţii moderne, care schimbă structural sferapublică. „Intervenţiei statului în sferele sociale îicorespunde, pe termen lung, şi transferul compe-tenţelor publice asupra unităţilor private. Iar deextinderea autorităţii publice asupra unor dome-nii private este legat şi procesul contrar, al uneisubstituiri a forţei statale prin cea socială. Abiaaceastă dialectică, a unei etatizări progresive a

societăţii ce se petrece în acelaşi timp cu o socia-lizare progresivă a statului, distruge treptat bazasferei publice cetăţeneşti (bürgerlichen) – despăr-ţirea statului şi a societăţii. între cele două şi înacelaşi timp «din» amândouă, se desprinde o sferăsocială repolitizată ce se sustrage distincţiei din-tre public şi privat. Ea dizolvă, de asemenea,acea parte specifică a domeniului privat în carepersoanele private reunite ca public regleazăîntre ele chestiunile comune ale afacerilor lor,adică sfera publică în forma ei liberală” (ediţiaLuchterhand, Neuwied und Berlin, p.173). Iarschimbarea în relaţia dintre „sfera publică” şi cea„privată” antrenează prăbuşirea sferei publice dealtădată.

în mod evident, sfera publică nu mai func-ţiona de multă vreme conform proiectului moderniniţial – acelui mult discutat „model liberal”. înopoziţie cu Carl Schmitt, habermas s- a opus,însă, abandonării proiectului. El a abordat schim-barea structurală a sferei publice în cadrul uneiteorii a societăţii actuale, din punctul de vedereal punerii în mişcare a promisiunilor încă nerea-lizate ale proiectului. O democratizare dusă câtmai departe este, în concepţia sa, antidotul, nuautoritarismul! în promisiunile nerealizate legatede „modelul liberal al sferei publice” habermas agăsit un reper de raţionalitate ce poate fi reactua-lizat în cadrul unei teorii a comunicării sociale cetematizează geneza instituţiilor.

Pe de altă parte, în Statele Unite ale Ame-ricii curentul ce urcă spre timpul nostru, de laThomas jefferson, prin Oliver Wendel holmes şiapoi Louis Brandeis şi, mai recent, john dewey,a înregistrat un nou moment de referinţă prinscrierea monumentală a lui john Rawls, A theoryof Justice (The Belknap Press of harvard Univer-sity Press, 1971). Aici se relansează ideea „raţio-nării publice” şi a unei „raţiuni publice” prinresondarea „structurii de bază (basic structure)”a societăţii: „Structura de bază este subiectul ini-ţial al justiţiei. Aceasta înseamnă, cum am văzut,că prima problemă distributivă este atribuirea dedrepturi fundamentale şi datorii şi reglementareade inegalităţi sociale şi economice şi de aşteptărilegitimate fondate în acestea. desigur că oriceteorie etică recunoaşte importanţa structurii debază ca subiect al justiţiei, dar nu toate teoriileconsideră în acelaşi fel importanţa ei. în justiţiaca onestitate (fairness) societatea este interpre-tată ca aventură (venture) cooperativă în avantajmutual. Structura de bază este un sistem publicde reguli ce definesc o schemă a activităţilor ceconduce oamenii la a acţiona împreună pentru aproduce o sumă mai mare de beneficii şi de a atri-bui fiecăruia anumite pretenţii recunoscute de ase împărtăşi din acestea conform unor proceduri”(p.84). „Raţionarea publică” a fost legată explicitde john Rawls de „concepţia societăţii constitu-ţional democratice bine ordonate (well- orderedconstitutional democratic society)”, de democra-ţie, dar a continuat să- l preocupe sub aspectulrealizabilităţii istorice. în scrierile finale ale„celui mai important gânditor politic” (vezi theidea of public Reason Revisited, 1997, în johnRawls, collected papers, harvard UniversityPress, 2001), cum l- a numit cineva, s- a propus ca„în raţiunea publică, doctrina comprehensivă aadevărului şi dreptăţii să fie înlocuită cu ideea aceea ce este rezonabil adresat, din punct de ve-dere politic, cetăţeanului ca cetăţean” (p.574).dar această evoluţie nu este totul, lui john Rawlsrevenindu- i meritul de a fi readus tema „raţiuniipublice” în miezul moralei şi dreptului.

Istoria este departe de a se „sfârşi”, cum secrede, în mod naiv, astăzi, invocându- se o schemăa lui hegel. dar de la aceste abordări se cuvineplecat pentru a articula o teorie a sferei publiceaptă să integreze fapte noi apărute pe terenul is-toriei în deceniile recente: emergenţa „societăţiimondiale”; dependenţa evoluţiei de geometria va-riabilă a supraputerilor; dependenţa dezvoltăriide statul naţional; autonomizarea administraţii-lor; competiţia în care au intrat reglementările ju-ridice ce protejează sfera privată a vieţii oame-nilor şi instrumentele tehnice de supraveghere avieţii persoanei în orice moment al ei. Acesteapun democraţiei şi teoriei sferei publice întrebărinoi, unele fără anticipări în istoria trecută. r

ð

20


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Pe www.ideeaeuropeana.ro, la două cărţi cumpărate, a treia este GRATIS

Alegeţi oricare trei cărţi din catalogul nostru online şi plătiţi douăoferta se aplică tuturor titlurilor din catalog,

inclusiv pachetelor promoţionale şi reducerilor deja existenteoferta este limitată

Fiţi printre primii care beneficiază de eawww.ideeaeuropeana.ro

Cassian Maria SpiridonTalentul de cititor sau bucuria lecturii

întrebat, înainte de a fi fost elev, ce vreausă mă fac, răspundeam laconic: astro-nom. Stelele, cerul îmi păreau, la acea

vârstă, un mister de care merita să te preocupi.descifrarea lor îmi dădea senzaţia unor aripi ces- ar fi deschis în necuprins. Nici azi numi potdesluşi prea limpede ce mă îndemna atunci să amo astfel de opţiune. Copil născut la ţară, fără mij-loace de informare, fără cineva din familie care sămă îndrume spre astronomie, fără, normal la cei5- 6 ani, cunoştinţe minime în domeniu, e greu deexplicat şi va rămâne, în veci, o enigmă interesulpe care, e drept, nici astăzi nu l- am pierdut, pen-tru cosmologie. Am lecturat şi studiat numeroasetratate în domeniu şi cred, nu fără folos întru poe-zie. Când am învăţat alfabetul am început să ţinun fel de jurnal în câteva agende mici, unde îminotam scrupulos evenimentele importante, în vi-ziunea mea, din ziua cu pricina. Gen: Am fost cumama în vizită la tanti eleonora, croitoreasa. Amfost serviţi cu prăjituri etc. din păcate, aceste în-semnări s- au pierdut. Ele, agendele, ar fi fost unbun prilej de psihanaliză, dar şi documente pen-tru, eventual, istoria literară. Oricum, lectura lornu ar fi putut fi decât un lung prilej de amuza-

ment. după un timp am renunţat la acest exerci-ţiu, dar nu şi la o lectură devorantă. de când amînvăţat a citi, am fost unul din cei mai consecvenţiclienţi ai bibliotecilor. îmi amintesc, în peregrină-rile mele, de la o şcoală la alta, dintr- o localitateîn alta, aflat la şcoala din Negreşti, cum, princlasa a doua sau a treia, m- am auzit citat la difu-zor drept cititor fruntaş al bibliotecii raionale; dereţinut, târgul, astăzi oraş, era centru de raion şi,ca atare, avea şi staţie de radiodifuziune. Locu-iam pe atunci într- o casă tip vagon, cum erautoate cele de pe strada principală, toate lipite unade alta, încât, când veneai dinspre gară, aveaisenzaţia că intri într- un oraş american, de tipWestern, de pe la sfârşitul sec. xIx, prezentatades în filme. Aşa că, doar cu puţină imaginaţie,te puteai aştepta în orice moment să apară cevapistolari, să auzi împuşcături etc. din fericire nus- a întâmplat niciodată aşa ceva.

Casa tip vagon în care vieţuiam era lipităde o alta unde, în acei ani, se afla biblioteca. Pen-tru că numi împrumutau decât două- trei cărţi defiecare dată, iar eu citeam foarte repede, încă depe atunci, eram obligat să frecventez asiduu bi-blioteca. La culcare, noaptea, visam cu ochii des-chişi la posibilităţile realizării unei uşi secrete înperetele comun cu acel sanctuar al cărţii, princare să pot intra şi, astfel, să mă delectez în li-nişte cu lectura oricărui volum, fără nici o restric-ţie cantitativă. Bineînţeles, dimineaţa, înainteadeschiderii, prin aceeaşi uşă m- aş fi întors, fără alăsa urme vizibile. în reveriile mele, prin care îmicăutam căi de acces neîngrădite la carte, un ade-vărat coşmar era posibilitatea ca, absorbit de lec-tură, dimineaţa să fiu descoperit de funcţionariibibliotecii. Aceste scenarii care m- au preocupat,nu puţin timp, au încetat odată cu strămutareabibliotecii, din lipsă de spaţiu de depozitare, într- oclădire demult părăsită de foştii proprietari. întretimp am crescut şi, licean fiind, bibliotecarele cu-noscându- mă şi trezindu- le oarecare încredere,cel puţin prin fidelitate şi permanenţă, erau îngă-duitoare şi puteam împrumuta şi câte zece- cinci-sprezece volume, cu privilegiul de a mi le alegedirect de la raft. Aşa am ajuns, ani buni, până laterminarea liceului, un fervent vizitator al bătrâ-nei case, şi astăzi în funcţiune.

dar, de scris, practic, am încetat. Probabil,instinctiv, simţeam nevoia unei cât mai bogate şicomplexe acumulări (culturale), iar lectura, înlipsa unui mediu propice şi a unui posibil modelviu, era singura şansă. Am aplicat tehnica pro-pusă de G. Călinescu încă înainte de a- i fi cititopera. Parcurgeam, pe cât posibil, autorii în în-tregime, la fel marile literaturi ale lumii. Semă-nam puţin, cred, cu personajul lui GiovanniPapini din un om sfârşit. în pofida faptului că numai înnegream foile, îmi păstrasem convingerea,prezentă din copilărie, că voi scrie, voi publica nu-meroase cărţi. din liceu, de pe la 17 ani visam săfac o revistă. Şi această dorinţă a „evoluat”. Intratla facultate şi constatând că în regimul în caretrăiam nu aveam nici o şansă să fac o revistă amea, m- aş fi mulţumit să fiu măcar redactor.după ce am intrat în producţie – cum se spuneape atunci, încet- încet mi s- a spulberat şi aceastăiluzorie speranţă. A fost nevoie de o Revoluţie cavisul din adolescenţă să se materializeze.

Ştiam, încă de copil, că sunt preprogramatsă scriu, aşa cum omul, în concepţia lui KonradLorenz, se naşte dotat de la început cu un pro-gram genetic şi etologic. Spre terminarea liceului,am pornit din nou să umplu foile cu scrisul meuimposibil. Am reînceput a scrie când am simţit şiam crezut sau mi- am închipuit că am ceva anumede spus, ceva ce îmi aparţine şi merită comunicatşi unor eventuali, prezumtivi sau, poate, iluzoriicititori. în fond, istoria are grijă să ne aşeze întimp, pe fiecare, la locurile noastre.

Sub cerul literaturii, nu mai puţin al litera-turii române, încap toţi cei care au o fărâmă detalent şi în numele poeziei sunt capabili a re-nunţa la vanităţi şi a opta între drumul greu, fărănici o certitudine, al culturii şi iluzoria bunăstare.Cum spune latinul per aspera ad astra.

Cu acest dicteu latin încheiam paginile pu-blicate în revista nemţeană Antiteze, numărul pemartie- aprilie 2000. L- am reluat ca un bunpreambul la tema propusă de contemporanul.N- am fost unul dintre cei alfabetizaţi înainte dea fi elev. Motivaţia, din ce am aflat mai târziu, eradeterminată de experienţa cu una dintre surori,care, având pe fratele şi sora mai mare elevi, latrei ani ştia să scrie, să citească şi să spună sur-prinzător de multe poezii, astfel când a început săfrecventeze şcoala, vă imaginaţi în ce situaţie seafla, inclusiv cu ceilalţi colegi de clasă. Aşa că amfost „scutit” de a învăţa buchea şi nu mai puţin anumăra, ştiinţă de care nu duceau lipsă, spremarea mea mirare, mai toţi cei cu care mă hârjo-neam pe uliţele satului.

Poate această „întârziere” întru alfabetizarea fost o determinare suplimentară în nesaţul delectură ce nici astăzi nu m- a părăsit. Pe de altăparte şi spre a citi ţi se cere, cred cu oconvingere greu de clintit, talent de ci-titor. Fără un astfel de talent şansele

21



ð

Româniaciteşte.roAncheta Contemporanul ■ La ce bun lectura în vremuri sărace?

Româniaciteşte.ro la Bucureşti, Galaţi, Timişoara, oradea, Cluj, Iaşi, Ploieşti, Alba Iulia ş.a.

La ceas aniversar, contemporanul a lansat Ro-mâniaCiteşte.ro – un proiect multianual, care are învizor importanţi artişti români contemporani, scriitori,actori, regizori etc., lectori, iubitori de carte româ-nească. Scopul proiectului este readucerea în actuali-tate a reperelor culturii române de vârf, revenirea lacultul valorilor fondatoare ale României moderne. Pro-iectul lansat se desfăşoară sub egida a două aniversări:aniversarea Academiei Române (1866–2016), care îm-plineşte 150 de ani de la fondare, şi aniversarea de 135de ani a revistei contemporanul (1881–2016). Lansa-rea proiectului Româniaciteşte.ro a avut loc la Bucu-reşti şi Galaţi. A urmat un turneu naţional deconferinţe şi lecturi publice la Timişoara, Oradea, Cluj,Iaşi, Ploieşti, Alba Iulia, Slobozia ş.a. Turneul de con-ferinţe şi lecturi publice la Timişoara, Oradea, Cluj şiIaşi, a fost realizat de romancierul Nicolae Breban.

Româniaciteşte.ro este un proiect de anvergurănaţională de susţinere a artei contemporane şi a patri-moniului cultural imaterial prin demersuri de promo-vare a unor autori contemporani, ale căror lecturi şi

conferinţe susţinute la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Cluj,Ploieşti, Oradea, Alba Iulia, Cluj ş.a., îşi propun să în-toarcă publicul spre valorile culturii scrise naţionale,readucând artiştii români în Cetate. Scriitorii, prota-goniştii, artiştii invitaţi să participe la proiect sunt Ni-colae Breban, Emil Brumaru, Alexandru zub, BogdanSimionescu, Ioan Es. Pop, Aura Christi, Bogdan Creţu,Mircea Platon, Liviu Ioan Stoiciu, Gabriela Creţan,Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Cassian Maria Spi-ridon, Adrian Alui Gheorghe, Simona- Grazia dima,Lucian Vasiliu, daniela Lungu, Cristian Fulaş, Con-stantina Raveca Buleu, Ştefan Borbély, Cristina Tă-taru ş.a. Proiectul beneficiază de platforma on linewww.romaniaciteste.ro. în acest număr al revisteicontemporanul publicăm o anchetă, realizată sub aus-piciile acestui proiect.

● Parteneri: Academia Română, Fundaţia Culturală IdeeaEuropeană, Fundaţia dignitas, Biblioteca judeţeană „V.A.Urechea”, Biblioteca judeţeană „G.T. Kirileanu”, Filiala Iaşia USR, Asociaţia Pro- România, Institutul de Studii Balcanice

„Titu Maiorescu”, Universitatea din Oradea, Biblioteca jude-ţeană „Gheorghe Şincai”, Universitatea „Babeş- Bolyai” ş.a.● Parteneri media: Convorbiri literare, AgentiadeCarte.ro,Muzeul Naţional al Literaturii Române, Asociaţia Revistelor,Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE), în a cărei componenţă intră35 de edituri şi reviste, Radio România Iaşi etc.

Proiect organizat de Asociaţia Contemporanulproiect cultural co-finanţat de

Administraţia Fondului cultural naţional

„proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţiaAdministraţiei Fondului cultural naţional. AFcn nu esteresponsabilă de conţinutul proiectului sau de modul în care

rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt înîntregime responsabilitatea beneficiarului finanţării.”

Stelele, cerul îmi păreau, la aceavârstă, un mister de care merita să

te preocupi. Descifrarea lor îmidădea senzaţia unor aripi ce s- ar fideschis în necuprins. Nici azi numi

pot desluşi prea limpede ce măîndemna atunci să am o astfel de

opţiune

sunt nule de a accede la lectură – una,pentru mine, dintre cele mai mari bucuriiale vieţii. Sigur, se poate trăi, şi chiar

bine şi cu îndestulare, fără această bucurie, darcu mare sărăcie sufletească. dostoievski adesea,în paginile sale, precizează despre eroii săi că ausau nu talent de om. Aşa se întâmplă şi cu noimuritorii, avem sau nu talent de cititor. Este, oputem spune ca o certitudine, prima condiţie pen-tru un viitor scriitor, să fie hărăzit cu un astfel detalent. dacă nu ai o astfel de chemare este puţinprobabil ca talentul, dacă există, să îşi menţinăvigoarea şi longevitatea fără cititul cărţilor, unnesfârşit izvor de cunoaştere şi delectare.

Totodată, paginile scrise de tine sunt cuatât mai meritorii cu cât îndeamnă cititorul laalte şi alte lecturi.

de la Tărtăria şi Sumer, până astăzi, omula încercat mereu să se povestească. Nu cred că vaveni ziua când cartea va dispărea, poate atuncicând omul îşi va refuza propria poveste, anu-lându- se ca fiinţă şi părăsind prin aceasta mira-bila lume a spiritului.

Gabriela CreţanA citi, a scrie

Aciti este strict necesar, a scrie litera-tură, nu. Poţi rămâne un cititor admi-rabil; un cititor exemplar, adică

inteligent, receptiv şi concentrat, capabil nunumai să înţeleagă ce a gândit autorul, ci săadauge semnificaţii noi, să amplifice şi săre- creeze în felul acesta textul asupra căruia ză-boveşte.

Pentru un scriitor însă cele două activităţisunt indisociabile, se sprijină şi se întăresc unape cealaltă.

A CITI

Cred că întâlnirea cu o mare carte nu esteniciodată fortuită, aşa cum nimic nu este aleato-riu în viaţă. Mi s- a întâmplat de câteva ori ca, înmomente de impas existenţial, să- mi cadă înmâini o asemenea carte – devenită apoi pentrumine lectură fundamentală – care m- a ajutat sătrec mai uşor prin clipe de mare restrişte. Fiepentru că- mi povestea despre experienţe asemă-nătoare trăite de alţii, fie pentru că reuşea să- miprovoace mirarea, chiar uluirea, smulgându- măîn mod salutar din realitatea imediată.

Aşadar, în ordinea argumentelor pe carele- am inventariat în favoarea lecturii, acesta eunul esenţial: cărţile fac posibilă evadarea dincarcera strâmtă, cenuşie, igrasioasă a cotidianu-lui, din constrângerea lui aici şi acum, mai alescând acestea devin insuportabile. Nu, nu estevorba de rău famatul evazionism, ci de o elibe-rare, fie şi vremelnică, prin mişcare ascensională,de o privire de sus, în stare să lărgească perspec-tiva asupra lumii şi a propriei persoane. Şi,uneori, mai rar, e drept, să confere evenimentelortrăite o conotaţie arhetipală.

Avem nevoie de lectură şi pentru că a citieste un fel de a visa. Or, este dovedit ştiinţific că

privarea de somn, aşadar de vis, are asupra psi-hicului efecte catastrofice, chiar fatale. deşi în le-gătură cu funcţia lui biologică există deocamdatănumai presupoziţii, un fapt cert este că visul estevital. dacă nu pot înlocui visul natural, cărţile auîn schimb posibilitatea să- l amplifice; ele ne per-mit accesul la visul comun al umanităţii, la ceeace jung a numit imaginile primordiale ale incon-ştientului colectiv, ne conectează la uriaşul dome-niu al gândirii umane, la noosferă, ne leagă demarea familie a semenilor, sporind prin asta gra-dul de omenesc din noi înşine.

Apoi, lecturile ne modulează şi ne amplificăpercepţiile şi experienţele, le fac într- un fel, maipregnante, mai intense, mai reale. Obiectelelumii, întâmplările prin care trecem sau la careasistăm capătă o radianţă specială alcătuită dinaluzii, rezonanţe şi conotaţii livreşti; poate că numai reuşim să vedem lumea cu inocenţa copiluluimic – şi asta e o pierdere, desigur – dar ne distan-ţăm, în egală măsură, şi de viziunea simplistă,mărginită, redusă la simţuri a ignorantului. Ima -ginea unui copac, de pildă, nuva mai fi doar un copac, cipoate să- şi asocieze o bogăţiede sensuri (arborele vieţii, axismundi, pomul cunoaşterii bine-lui şi răului, un psalm al lui Ar-ghezi ş.a.). Fireşte că asemeneaasociaţii se petrec spontan, in-voluntar, dincolo de raţiune şi,cel mai adesea, subconştientsau la periferia conştiinţei.

în plus, în afara celor vă-zute, pipăite, mirosite, gustate,cărţile fac posibil accesul la lu-mile nevăzute, existente sauposibile. Ca şi la cele inexis-tente şi imposibile, dar concep-tibile.

Citim pentru a pune or-dine în haos, pentru a degajaun sens; căci universul celmare, ca şi universul cel mic,„cercul strâmt” în care ne miş-căm ne oferă o imagine stupe-fiantă, la propriu, o înfăţişareincomprehensibilă, în stare să ne sfărâme bieteleminţi. Şi cum existenţa noastră efemeră, repedetrecătoare, nu ne permite să refacem pe cont pro-priu istoria intelectuală şi spirituală a umanităţii,recurgem la un întreg şir de filosofi, cugetători,iluminaţi care au trăit şi au meditat înainteanoastră; cărţile lor chiar asta fac, fiecare după pu-terile autorului: trasează în haos abscise şi ordo-nate în încercarea de a da un sens celor aflatedeasupra puterii noastre de înţelegere.

Prin lectură căutăm răspunsuri la întrebă-rile fundamentale, la frământările noastre exis-tenţiale; dar, şi în cazul în care le găsim, ele sedovedesc provizorii; ideile, teoriile, viziunile, pa-radigmele sunt mişcătoare ca nisipurile pe carenu poţi turna o fundaţie. Cărţile trimit mereu laalte cărţi care suscită noi şi noi interogaţii, într- oserie indefinită şi inepuizabilă, sporind astfelsetea noastră insaţiabilă de sens; un act sisific şitotuşi salvator, fiindcă destinul uman este chiaraceastă căutare fără sfârşit. Căci, după cum ospun înţelepţii, mai importantă decât ţinta estecălătoria.

Există şi o parte întunecată a lecturii. Suntşi cărţi considerate nocive, toxice: cele care în-deamnă la violenţă, la crimă, cele care activeazăinstinctele bazale, cele care, ţinând de divertis-mentul de joasă factură, îndeamnă la lene min-tală şi altele încă.

Şi totuşi să nu uităm, cartea e un obiect, iarobiectele în sine sunt inocente. Sau neutre dinpunct de vedere moral. doar atitudinea noastrăfaţă de ele le face periculoase.

dogmatismul, cu varianta lui extremă, fa-natismul, şi- a dovedit, de- a lungul istoriei, ca şiîn actualitate, forţa distructivă. Asemenea atitu-dini divulgă, între altele, şi un deficit de inteli-genţă. Interpretarea în literă şi nu în spirit, maiales a cărţilor care propovăduiesc adevăruri din-

colo de raţiune, duce, după cum vedem în jurulnostru, la confruntări sângeroase.

Mai puţin gravă pentru semeni, dar anchi-lozantă pentru propria personalitate, este ten-dinţa de a acumula cunoştinţe şi informaţii,insuficient procesate mintal şi slab sau deloc in-tegrate în ansamblul cognitiv. O formă specialăşi subtilă a acestei propensiuni, atunci când cu-noştinţele ţin de domenii intelectuale academice,este ceea ce eu numesc „erudiţia ca podoabă”.Omul, satisfăcut de sine îşi etalează în faţa celor-lalţi, sau îşi admiră de unul singur, coada de păunmulticoloră. Nimic nu- i mai pare problematic, arela toate cele răspunsuri prefabircate. Gândireaproprie nu riscă nimic, ea e blindată de cunoştinţedeja validate, înfăşurată ca într- o plasă în ideilealtora, o plasă din fire inextricabile, care- o prote-jează în aceeaşi măsură în care o leagă fedeleş.

Revenind la cărţile periculoase: desigur cănu cărţile trebuie arse, remediul e de ordin inte-lectual şi educativ şi înseamnă o rafinare a dis-cernământului şi a capacităţii de discriminare înselecţia lecturilor şi mai ales în interpretarea lor,care trebuie să lase loc deschiderii spre o bogăţiede sensuri.

A SCRIE

Pentru că scriu, cu predilecţie, poezie, vă voiface o mărturisire despre motivul acestei opţiuni.

Scrisul /poezia/ este pentru mine o continuăexperiere a limitelor. Şi o muncă întru trezie şiiluminare. Căci, în aceste vremuri ale „dezvrăji-

rii”, numite emfatic postmoderne, dominate deprincipiul cantităţii, de un relativism extrem, pul-verizant şi, în consecinţă, de o neaurită mediocri-tate, eu încă mai cred într- un sens transimanent,care lucrează simultan în interiorul şi în afaranoastră. îl putem numi dumnezeu sau principiulsau Punctul Omega, îl putem numi SufletulLumii sau Sinele superior, îi putem spune ori-cum, pentru că nu există un concept omenesc înmăsură să- l curpindă. Numai simbolul, ţintindspre o realitate transcendentă şi inepuizabilăpoate sugera reverberaţiile lui numinoase. Şi,desigur, mitul, care, ne spune Ananda Coomaras-wamy, este înfăţişarea penultimă a adevărului.

de aceea, credinţa mea este că poetul – ar-tistul în general – face parte dintre acei puţinichemaţi să proiecteze în lume acest arhetip cen-tral al făpturii omeneşti care este imaginea luidumnezeu.

Poetul este un om aflat pe cale, angajatîntr- un dificil şi mereu riscant proces de iniţiere,iar arta sa are – sau ar trebui să aibă – o funcţiesoteriologică, de recuperare a unităţii omului cudivinitatea şi de resacralizare a lumii.

Pentru că am această convingere, poeziaeste pentru mine o muncă pe care mi- am asu-mat- o, mi s- a dat, este Calea mea. Şi orice caleeste o muncă. în termeni porfani, noi obişnuim sănumim această cale vocaţie; nu cred că o vocaţieeste mai presus decât alta şi nici măcar că ea ţinestrict de domeniul intelectual. Important estesentimentul interior că eşti pe drumul tău, ca şidevoţiunea cu care te angajezi pe această traiec-torie. Cu această condiţie, toate căile sunt echiva-lente şi aş putea spune că există tot atâtea căispre dumnezeu câte făpturi sunt în lumile toate.

Fireşte că opera scrisă este foarte impor-tantă, dar importanţa ei provine tocmai din faptulcă e un instrument de realizare a unei transmu-

22


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


ð „Artistul trăieşte în lume, şi dacăDumnezeu l- a trimis în lume, nu se

poate reîntoarce la Dumnezeudecât prin arta lui, prin scrisul lui,aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea

lui, singura sfinţenie posibilăpentru artist”

taţii de conştiinţă, de atingere a acelei stări pecare misticii o numesc metanoia.

Opera scrisă este necesară, dar într- un felsecundar; adevărata operă este, aşa cum o spu-neau alchimiştii şi întreaga tradiţie hermetică,omul transformat, omul iluminat.

Şi totuşi, scriem pentru că avem nevoie săîmpărtăşim cu ceilalţi şi să fim confirmaţi în ex-perienţele noastre de trăirile lor, fie că aceste ex-perienţe sunt extatice sau infernale, ambeletipuri fiind, în egală măsură, trepte ale procesuluide iniţiere, sau, cum ar spune jung, de individua-ţie.

Semnul că aceste gânduri nu rămân o purăretorică, un simplu joc intelectual, ci că ele suntconsubstanţiale operei scrise îl avem atunci când,deschizându- i copertele, cititorul şi autorul se în-tâlnesc într- o comuniune de taină, pentru a- şivorbi unul altuia de la înger la înger, de la Sinela Sine. Or, pentru noi, cei care scriem, rolurilesunt, succesiv şi permanent, interşanjabile.

Şi pentru că mi s- a dat privilegiul de a fiavut drept maestru un mare poet, Cezar Ivă-nescu, nu pot să închei fără a cita un gând al lui,devenit pentru mine un articol de credinţă:

„Artistul trăieşte în lume, şi dacă dumne-zeu l- a trimis în lume, nu se poate reîntoarce ladumnezeu decât prin arta lui, prin scrisul lui,aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea lui, singurasfinţenie posibilă pentru artist... Să poţi treceprin întunericul cel mai cumplit, cum am trecuteu, nu ai decât rugăciunea şi scrisul... Sigur, armai fi muzica şi mai adâncă decât ea, tăcerea...Scrisul rămâne o artă pe deplin umană şi divină,scriind poţi face acel semn ca abisul în care să seresoarbă lumile, scriind, hârtia poate lua foc delumina lui dumnezeu…” Cezar Ivănescu

***Am visat cândva că aveam o carte minu-

nată; deschizând- o, am văzut că literele ei erauîncrustate în diamante şi pietre scumpe scânteie-toare. Acolo, în ea erau, ştiam asta, toate răspun-surile la întrebările mele, era Sensul lumii şi almeu în lume. Spre dezolarea mea, n- am putut citiniciun cuvânt. Probabil, e cartea pe care trebuies- o descopăr în interiorul meu şi s- o rescriu,mi- am spus la trezire. Nu neapărat pe hârtie,unde nu putem prinde decât fragmente disparate,ci, poate, cu urmele paşilor pe care- i las în trece-rea mea pe pământ.

Horia PătraşcuEroismul absurd al lecturii şi suicidul cerebral

Să ne imaginăm că, mult timp după cepământul îşi va fi scurs pentru tot-deauna ultima picătură de viaţă, un

supravieţuitor al dezastrului planetar, închisîntr- o vastă bibliotecă intergalactică pe carelumea o va fi lăsat în urma sa, termină ultimulrând din ultima carte scrisă de mâna unui om…Ce senzaţie va încerca eruditul post- apocaliptic?Nelămurire, incertitudine, dorinţa de a reciti,nostalgie… Orice ne putem închipui – mai puţin,în mod curios, atotştiinţa, sentimentul omniscien-ţei. Eruditul care va fi citit totul – va şti la fel depuţin ca şi noi, cei care, prin limitele naturale alevieţii noastre, nu putem avea acces decât la unminim de bibliografie minimală. Eruditului care

ar citi toată biblioteca lumii i- ar rămâne necunos-cute cărţile pierdute, dispărute, la fel ca şi cărţilecare ar fi putut fi scrise în prezent şi în viitor. însfârşit, în urma parcurgerii întregii bibliografiiumane – şi presupunând că nu are acces la vreoaltă sursă de cunoaştere – eruditul ar rămâne lafel de confuz – o confuzie super- doctă – în privinţaîntrebărilor fundamentale pe care şi le- a pus din-totdeauna omul: există dumnezeu, există liber-tate, este sufletul nemuritor etc. etc.

Această imagine extremă a erudituluipost- apocaliptic arată că biblioteca este, ca şilumea însăşi, infinită. O experienţă ultimă, înche-iată, completă a lecturii este imposibilă aşa cumeste inconceptibilă o experienţă ultimă, încheiată,completă a lumii. Şi într- un caz – al lecturii – şiîn celălalt, al trăirii lumii – sfârşitul este o între-rupere bruscă a unui parcurs niciodată încheiat,niciodată dus până la capăt. Experienţa lecturii,ca şi experienţa lumii, este în mod esenţial incom-pletă, in- finită. Lumea cărţilor, a ideilor, este, caşi lumea vieţii, interminabilă, un fenomen insa-turabil, posibil doar cu condiţia neîmplinirii lui,a neumplerii lui.

de aceea, a citi ca şi a trăi, a continua să ci-teşti şi să trăieşti conştient fiind de această esen-ţială, fundamentală, incompletitudine a lorreprezintă un act de eroism. Folosesc aici sensulpe care l- a dat Camus acestui termen, în descrie-rea pe care o face omului absurd: aceea de conti-nuare a unui efort – care conform standardelorpropriei raţiuni – pare, este zadarnic. Scopulultim al lecturii este de neatins; a continua săvreau să citesc deşi ştiu că nu voi putea niciodatăepuiza obiectul cunoaşterii înseamnă a- mi fundaraţiunea pe un temei profund iraţional, căci sen-sul oricărui efort este de a- şi atinge scopul. Or,eroismul nostru este să ne comportăm ca şi cumacest lucru ar fi posibil deşi ştim că este imposibil.Nu altfel acţionează asupra noastră idealul feri-cirii – înţeleasă ca experienţă totală, globală, com-pletă a vieţii: putem suporta bucăţile de viaţăcare ne sunt date, fragmentaritatea, caracterul eiprofund lacunar şi episodic, provizoriu şi impre-vizibil doar întrucât avem ideea regulatoare a fe-ricirii ca experienţă totală şi unitară a vieţii; acestde- negăsit leagă, uneşte toate căutările noastre.

Or, a lega – în scopul descoperirii adevăru-lui – este şi sensul profund al lecturii, al logosu-lui. de când a apărut, mult înainte de a fi învăţatsă scrie omul a legat – pământul de cer, cauzelede efecte, întâmplările de destin. înainte să fiscris un singur rând – omul a fost lector, cititorîn marea carte a naturii sau a dumnezeirii, dupăcum ne spune hugo de Saint- Victor. Omul a pusîn legătură, deci a citit, semnele pe care i le- a scosînainte lumea sau viaţa. Odată cu apariţia omu-lui obiectele şi fenomenele naturii devin semne,iar lumea şi viaţa o carte, o carte fără sfârşit.

în raport cu această primordială carte – căr-ţile omului, în general creaţiile sale – sunt cărţide citire, cărţi prin care povesteşte, interpretează,

traduce sau descifreazăceea ce a citit sau crede căa citit în marea carte alumii şi a vieţii. Orice lite-ratură – scrisă sau orală –este secundară în raportcu această primă Carte.

Aşa încât, întor-cându- ne la eruditul nos-tru post- apocaliptic, pre-supunând că acesta nu acunoscut niciodată pe viu,ci numai din cărţi viaţapământească, este sigurcă nu ar înţelege nimicchiar dacă a citit absoluttot din ce a lăsat scrismâna omului. Ştiinţaomului simbolizează trăi-rea lumii de către om, areo semnificaţie numai înraport cu lumea, este uncorelat al lumii. în ab-senţa lumii, în absenţa ex-perienţei vieţii – toată

ştiinţa şi toate bibliotecile devin incomprehensi-bile, hieroglife indescifrabile, căci nici un semni-ficant nu are semnificaţie în lipsa experienţeireferenţialului. Ştiinţa omului nu are nici un felde autonomie, ea există şi rezistă numai îm-preună şi numai în interiorul lumii sale.

Cunoaşterea este pe de o parte neautonomă,pe de altă parte (şi poate tocmai de aceea) inepui-zabilă, infinită. Cunoaşterea este relativă la lumeşi la viaţă – neputând niciodată să o înlocuiască,incapabilă ca prin simbolurile, literele şi nume-rele ei să- i extragă esenţa – şi să o păstreze din-colo de ea (înţelepciunea omului este doar aacestei lumi). Aceste două neajunsuri fundamen-tale ale cunoaşterii – infinitatea şi lipsa sa de au-tonomie – într- un cuvânt incompletitudinea sa nesolicită la maximum eroismul nostru absurd.Acela de a continua să citim în cartea Lumii şi încărţile oamenilor cu toate că ştim că nu existăcapăt al acestui efort şi nici sens dincolo de lumeaşi viaţa de aici, că efortul nostru – absurd – existădoar în acest cadru de referinţă.

A proceda altfel însă – a renunţa, raţional,la efortul absurd de a citi o carte fără sfârşit – în-seamnă a te sinucide cognitiv, cerebral. Iar sinu-ciderea este, după Camus, o falsă rezolvare aproblemei, o soluţie care dizolvă viaţa însăşi.Viaţa absurdă este, din punct de vedere moral,mai raţională decât sinuciderea – oricât de „lo-gică”.

de aceea am putea să interpretăm procen-tajele care- i indică pe cei ce nu au citit sau nu ci-tesc nicio carte – drept sinucigaşi cerebrali,sinucigaşi cognitivi. Oamenii care renunţă să maicaute (înţelegerea sau fericirea) pe motivul – per-fect îndreptăţit – că această căutare este completinutilă sunt pe cât de raţionali pe atât de morţi.de altfel, moartea este tot ce poate fi mai raţional– static, previzibil, logic. Spre deosebire de viaţă– dinamică, imprevizibilă, absurdă…

Simona- Grazia DimaAparenta gratuitate

de ce nu pot fi, oare, convinsă că viito-rul cărţii, deci, implicit, al scrisului şial cititului, ar fi umbrite de grele

ameninţări? de ce refuz să mă mă contaminez depanică şi reuşesc să- mi păstrez seninătatea, ori-câte ironii sau cugetări sceptice, blazate mi s- arrosti în preajmă? Probabil fiindcă aparţin irevo-cabil unei rase (desuete?) de îndrăgostiţi caren- au cum să- şi renege credinţa. Nici să vrea.Astfel m- am format de o viaţă şi un trecut de bu-curii datorate cărţii nu se şterge. Va pulsa tot-deauna luminos undeva în firidele inimii. Acolounde şopotesc undele unui jurământ niciodată pa-tetic, niciodată pronunţat cu voce tare. Aşa cumnu vorbim apologetic despre ochii care neau ve-gheat copilăria, despre zidurile între care amcrescut.

Pe de altă parte, lumea internetului, în po-fida imensităţii sale, formată şi din cărţi, nunumai din imagini, nu se suprapune universuluicuprins într- o carte. Indică, rezumă,dar nu poate detalia. Se mulţumeşte să

23



ð

Oamenii care renunţă să mai caute(înţelegerea sau fericirea) pe

motivul – perfect îndreptăţit – căaceastă căutare este complet

inutilă sunt pe cât de raţionali peatât de morţi

trăiască din cules. E o diferenţă funda-mentală, una de percepţie, de situare dis-tinctă faţă de năzuinţele profund

omeneşti. Scrisul, cititul sunt creatoare. Pe acestparalelism, pe această eternă necoincidenţă se în-temeiază şi certitudinea mea (iremediabil opti-mistă) că spaţiul cărţii e unul de neînlocuit.

Unii, cu voci negativiste ce răsună, parcă,de când lumea, afirmă foarte siguri de ei că însuşimersul societăţii se desparte din ce în ce mai tarede poetic, fără nicio pierdere, şi, deopotrivă, fărăregrete inutile, de utopiile cărţii. Pe de altă parte,cititul are şi va avea mereu adepţii săi.

Nu contrazic pe nimeni, nu are rost să pole-mizez, doar ştiu că opiniile, pentru a dura, trebuiesă se datoreze unor resorturi lăuntrice. Iar argu-mentul cel mai convingător rămâne, totuşi, exem-plul personal, credinţa adeverită printr- o viaţăconsecvent dezvoltată, crescută din ea. Nu ai cumsă justifici o iubire. Rişti să pari un cavaler cara-ghios, într- o armură scârţâitoare cutreierând fărărost o lume hipertehnicizată. Sau un iepuraş ră-tăcit pe o pajişte străbătută în toate direcţiile dedihănii carnivore. îi înveseleşti pe alţii cu mutrata de Ariel, cu pledoaria ta neauzită: „Sunt un elfgraţios şi fantasmagoric, scuzaţi- mă că exist, bi-nevoiţi a mă lua aşa cum sunt”. Şi să- ţi găseşti,precar ghemuit, un loc între boturi colţoase, întrelabe pătate de sânge. Exagerez, de bună seamă.dar, atâta timp cât nu mă îndoiesc că omul sedesăvârşeşte prin căutarea sa spirituală, căreiaînvelişurile materiale îi servesc numai drept su-port, nu mă pot opri să observ invazia petrecutăzilnic, bruscarea exercitată asupra minţii noastre,fără a ne afecta, desigur, sinele profund, alcătuitdin pace şi beatitudine, ci doar obscurizându- l. Oagresivitate a tranzitoriului, a eficienţei, a foameide epidermic, niciodată saţiată, este marca vieţiiacestei epoci grăbite să ne invite alături de ea,să- i fim aproape, să ne pierdem în ea. Să plonjămoare cu capul înainte într- o colcăială de nepoto-lit?

Fie că ne aflăm pe cărări cibernetice, fie căne răpeşte cu falsele sale modele, toată aceastădesfăşurare de forţe necontrolate de o viziune su-perioară maschează, de fapt, lăcomie, dezechili-bru, o stare de disconfort, un pragmatism – veşnicneîmplinite. în schimb, tocmai prin imuabilitateasa aparentă, cartea ocroteşte o mişcare nesfâr-şită, căci ea aparţine sufletului şi spiritului, tre-cutului şi prezentului nostru, contopite într- untimp „liturgic”. după ce fulguraţiile de pe ecransau ţipetele din stradă încetează, din voracitatealor nu mai rămâne nimic. Alte şi alte forme, de

semnificaţie egală, le iau locul; noi personaje cumâinile ridicate, noi revendicări se fac auzite.

dar să fie asta totul? Artistul, aşa cum spu-nea james joyce, se aseamănă divinităţii, prinaceea că preia cotidianul şi- l transmută în SfântaPâine a liturghiei. Cititorul, partenerul nobil alartistului, recreează cartea, îi împrumută pro-priul entuziasm, propria energie. Aşadar, să nuscăpăm din vedere faptul că, sub puzderia de va-luri, de încreţituri oceanice, există un fluviu sub-teran, un model: Marea Carte. Nobilă în gratu-itatea sa, respirând egal, fără grabă, o mulţumiredeloc nu e factice, ea va reverbera întotdeauna.

Cristian FulaşA scrie – a citi

La o privire obiectivă, a scrie şi a citisunt acţiuni simple, lucruri pe care lefacem zi de zi. Aceste verbe, însă, ca-

pătă un cu totul alt înţeles dacă le aşezăm subsemnul filiaţiei. Căci, întreb eu, nu aici stă moş-tenirea cea mai întreagă a fiului sau fiicei, nu aicisunt rădăcinile cele mai adânci ale unui eventualorizont cultural, nu aici, în relaţia dintre acestedouă cuvinte, stă moştenirea noastră cea mai depreţ, ca muncitori cu litera? datorăm lucrul celmai simplu şi cel mai complicat, litera, unei in-stanţe care nu poate lua altă formă decât pe aceeaa Părintelui. Nu ne putem disocia, în scris, deaceastă relaţie, nu se poate pleca din acest faţăcătre faţă care e esenţa comunicării, care va fi statla baza vorbirii şi, la un moment dat, va fi insti-tuit în fiinţa noastră instanţa Literei. A scrie şia citi trebuie întotdeauna reduse la literă, la ceeace este cel mai simplu, la forma lor cea mai evi-dentă şi palpabilă. Că, pe drumul unui scriitor,lucrurile se complică şi literele devin silabe, cu-vinte, propoziţii, fraze, paragrafe, cărţi, şi asta eadevărat. La fel cum e adevărat că elementeleunei picturi vor institui, în cele din urmă, tabloul.dar datoria mea, a noastră, este să păstrăm Li-

tera ca memorie, ca moştenire şi misiune. Să ple-căm întotdeauna dinspre miracolul celui mai micelement posibil, Unicul element care instituie po-sibilitatea scriiturii, şi să purtăm cu noi prezenţalui, epifania unui semn pe o pagină goală. Poatecă drumul e, totuşi, înapoi. Poate că la un mo-ment dat voi descoperi, ca scriitor, litera care de-fineşte lucrurile şi care poate spune, ca semnprezent, tot ceea ce azi spun în cărţi întregi, în or-dinea unui discurs.

Eu văd scriitura ca pe o încercare, aproapeîntotdeauna ratată, de a spune simplitatea uneipriviri, a unei vorbe, a unei litere. O văd ca pe orespiraţie sacadată, ca pe încercarea alergătoru-lui de maraton de a mai parcurge un metru, de amai face un pas. Ea e drumul către relaţia pier-dută, către ceea ce nu mai poate fi spus în între-gime şi trebuie reluat, în infinite metamorfoze,pentru a spune elementul cel mai simplu din pri-virea fiului către tată sau din întrebarea elevuluifaţă de profesor. E o formă de veneraţie în a scrie,aşa cum citirea ne apropie de formele în care cei-lalţi au căutat lucrul pe care îl căutăm şi noi. Nuva exista niciodată, sunt sigur, vreo formă care săimplice lectura sau scrisul complete, dar ştiu cădrumul acesta mă apropie, cu paşi infinitezimali,de ordin sub- literal, de scopul literaturii.

Iar dacă vreodată, printr- un miracol, voigăsi acel lucru pe care îl caut prin scriitură şi lec-tură, atunci se poate spune, fără a greşi, că îmivoi fi plătit mare parte din datoria pe care amacumulat- o în ziua când am învăţat prima literă.Până acolo mai e drum lung, însă, până acolo pro-babil mai am să mă descopăr pe mine şi mai suntnenumăraţi paşi.

Iar drumul, drumul acesta lung, nu se poatedesfăşura decât pe două coordonate: A citi şi Ascrie.Daniela Lungu

De ce citim, de ce scriem

Un filosof englez contemporan, RogerScruton, spunea că dacă ai fi cerutoricărui om educat care să fi trăit

undeva între 1750 şi 1930 să definească scopulartei, muzicii, poeziei, răspunsul ar fi fost una-nim: frumuseţea. între timp lucrurile s- au maischimbat începând cu sculptorul francez Marcelduchamp care, la începutul secolului xx a expusîntr- o galerie un pisoar susţinând că este o operăde artă. Artistul a motivat gestul său ca fiind oreacţie la lumea pictorilor, aceştia pierzând tim-pul căutând doar tehnici picturale fără să se maipună preţ pe mesajele artei lor.

duchamp a amprentat fără să vrea tendin-ţele artelor pentru tot secolul xx, amprentă carese extinde, iată, şi în secolul xxI.

Trăim intr- o lume care fiinţează aproapenumai în pragmatic, în concret, în real, în ceea ceîi procură satifacţia imediată a lucrului util: omâncare bună, o haină frumoasă şi confortabilăneapărat scumpă, o maşină elegantă. deîndată ceare o haină frumoasă, vrea una şi mai frumoasăşi o maşină şi mai scumpă asortat la un gadgetşi mai performant decât cel deţinut în prezent. deaceea, pisoarul lui Marcel duchamp a avut succesîncă de la bun început.

Nimeni nu devine mai fericit adunând cunesaţ astfel de „comori’’.

Suntem agresaţi din toate părţile de mesajecare ne fac să dorim lucruri ‚‚utile’’, din ce în cemai multe. dorinţele astfel născute ne ţin minteaocupată, ne orbesc şi ele sunt cele care ne înscriuîn nebuneasca cursă spre a le obţine. Nu preaexistă ieşire din acest spaţiu decât dacă ThinkOutside Of The Box (Gândeşte în afara cutiei).Sintagma devenită între timp clişeu, a apărut înanii ’70 şi dorea să promoveze gândirea neconven-ţională, gândirea laterală. îndemna la a nu faceşi spune ceea ce este evident, ci la căutarea de so-luţii şi idei novatoare. Pe scurt, fii creativ! Iată dece avem nevoie de lectură de calitate! E o dovadăde creativitate în a te extrage din cursa consume-ristă preferând să îţi hrăneşti spiritul. Suntemchemaţi prin lectură la a ne descoperi pe noi în-şine dincolo de efemerul poleit sau sumbru al rea-lului.

Ne regăsim părticele din fiinţa noastră pier-dute între filele unei cărţi al cărei autor rezo-nează cu noi si cu năzuinţele noastre de cândva.Şi cât de mare e bucuria regăsirii cu tine însuţi!

Un scriitor, un poet, un om simte şi se aflăpe aceeaşi frecvenţă cu noi. Se aşterne la scris,dăruindu- se celorlalţi pe sine însuşi. Ce poate fimai frumos?

în secolul 4 î.hr., Platon scria că oameniisunt pelerini în această lume, aspirând perma-nent dincolo de ea spre tărâmul etern în care nevom uni cu dumnezeu. Această aspirare continuăeste răspunsul la întebarea din titlu, de ce avemnevoie de lectură, de ce avem nevoie de artă, dece avem nevoie de frumos. Pentru că sufletul nos-tru tânjeşte după perfecţiune care este numai şinumai a divinităţii. Atâta vreme cât în inima so-cietăţii noastre mai pâlpâie credinţa într- o divi-nitate transcendentală, va fi creaţie, va fi pictură,va fi poezie, va fi muzică chiar dacă alte pisoarevor mai popula galeriile de artă şi unele cărţi dinlibrării. Oamenii se vor lăsa hrăniţi, înălţaţi, spi-ritualizaţi prin lectură de calitate, pentru că doarastfel îşi vor exprima particulele divine din caresunt făcuţi, rătăcite printre faldurile materialistesuprapuse abundent peste Eu- ul cel real.

de ce scriu eu. Nu ştiu de ce scriu alţii, dareu scriu pentru că altfel nu pot. Există înăuntrulmeu o energie care atunci când depăşeşte un pragcritic trebuie să iasă afară. Prin scris. Scrisul estecathartic, pe de o parte. Pe de altă parte, e dincolo

24


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


ð

Nu ai cum să justifici o iubire. Riştisă pari un cavaler caraghios, într- o

armură scârţâitoare cutreierândfără rost o lume hipertehnicizată.Sau un iepuraş rătăcit pe o pajişte

străbătută în toate direcţiile dedihănii carnivore

Eu văd scriitura ca pe o încercare,aproape întotdeauna ratată, de aspune simplitatea unei priviri, a

unei vorbe, a unei litere. O văd cape o respiraţie sacadată, ca pe

încercarea alergătorului demaraton de a mai parcurge un

metru, de a mai face un pas

Când i- a trimis pe Pământ,Creatorul a pus în sac fiecărui omun talant, doi talanţi, cinci talanţi.Cei care şi- au înmulţit talanţii, aufost lăudaţi, cel care l- a îngropat, afost mustrat. Mai scriu pentru că

nu există bucurie mai mare pelumea aceasta decât atunci când îţivezi opera terminată, oricare ar fi

ea

de nevoia pe care e musai să ţi- o satisfaci atuncicând zgurile s- au adunat şi dau să iasă ca un Vul-can la suprafaţă. Este o datorie, cea mai scumpăşi mai aspră datorie a unui om: creaţia. Este da-toria pe care o întorci Celui care te- a creat. Cândi- a trimis pe Pământ, Creatorul a pus în sac fie-cărui om un talant, doi talanţi, cinci talanţi. Ceicare şi- au înmulţit talanţii, au fost lăudaţi, celcare l- a îngropat, a fost mustrat. Mai scriu pentrucă nu există bucurie mai mare pe lumea aceastadecât atunci când îţi vezi opera terminată, oricarear fi ea: un poem, un tablou, o casă, o masă făcutăde mâinile tale. Scriu din narcisism. da, mă bân-tuie ideea că ştiu mai multe şi trebuie să le spunşi celorlalţi. Scriu de frică. de moartea cea veşni -că, când nimeni nu va mai şti că ai fost, că ai res-pirat, că ai iubit, că ai plâns, că ai râs. Scriu ca sălas ceva după mine şi dacă un singur om din fie-care generaţie care îmi va urma, va zâmbi sau valăcrima la citirea a două vorbe scrise de mine,mi- e destul. Scriu ca să nu pierd timpul pe caremi l- a hărăzit domnul. Şi mai scriu pentru cădoar aşa, eu, daniela Lungu, aflu cine sunt. Amdescoperit că scrisul mă descoperă încă de la vâr-sta de şase de ani. de atunci, până la cei cincizecipe care îi am, tot aflu lucruri despre mine. Unelebune, altele mai puţin bune. Scriu pentru că- misunt datoare să ştiu cine sunt şi ce treabă am peacest pământ.

Ramona ArdeleanCititul ca dimensiune a interiorităţii

Ar fi interesant de făcut un studiu saude stabilit măcar o legătură între ni-velul tot mai scăzut al cititului, al lec-

turii şi nivelul tot mai ridicat al îmbolnăvirii,înstrăinării sau alienării unui individ sau uneinaţiuni. înţeleg că România, alături de Grecia,ocupă la citit ultimul loc.

de aceea, am să- ncep prin a- mi exprimaprincipala îngrijorare, aceea că absenţa citituluiar putea duce cu timpul la dispariţia unei dimen-siuni fundamentale, aceea a interiorităţii, omulnemaifiind capabil să se adâncească în sine, să„locuiască” în sine, să- şi creeze un spaţiu interior,o casă, un „acasă”. Ori, marele beneficiu al cititu-lui este de a favoriza în cel mai înalt grad desco-perirea interiorităţii prin faptul că permitereceptarea, ascultarea cu propria voce, emoţie,gândire şi conştiinţă a unui conţinut scris, gânditşi trăit de altcineva, cititorul şi scriitorul deve-nind o singură interioritate şi întâlnindu- se din-colo de barierele spaţio- temporale, într- o dimensi-une a simultaneităţii şi contemporaneităţii. Citi-tul ne face, aşadar, contemporani cu marile spi-rite, situaţii şi evenimente, comprimând trecutul,prezentul şi chiar viitorul omenirii în dimensiu-nea unică a interiorităţii, a lăuntricului.

Cel ce citeşte trăieşte nu doar mai multevieţi, ci devine într- un anume sens nemuritor,

spiritul lui, sinele lui, conştiinţalui dilatându- se incomensurabil şiîmbrăţişând, la limită, întreagalume. dimpotrivă, cel ce nu (mai)citeşte trăieşte doar propria viaţăşi nici pe aceea complet, întrucâtexistenţa lui se îngustează pericu-los de mult, cade în particular, înidiomatic, se idiotizează şi atomi-zează, rupând legătura, conexiu-nea cu întregul, cu universalulpână la a deveni doar o „existenţăîntru imediat şi pentru securi-tate”.

Acest gen de existenţă, purexterioară, în care omul, secat şivăduvit de interior, nu mai areunde să se retragă, să „locuiască”,să viseze, să reflecteze sau să me-diteze devine de departe cel mainociv prin gradul ridicat de entro-pie pe care îl implică, responsabilde îmbolnăvirea spirituală a omu-

lui şi de alienarea sa. Astfel, dispariţia treptată ainteriorităţii permite entropiei să crească şi sătindă spre maximum. Iar faptul că România se si-tuează pe ultimul loc la citit, adică la interioritatesau interiorizare face ca şi ultima noastră rezis-tenţă, „rezistenţa prin cultură” să cedeze, să sefrângă şi să cadă... într- un vid interior, fapt ce ex-plică în bună măsură gradul avansat de entropieal societăţii româneşti la toate nivelurile şi sub-nivelurile ei.

Ar putea exista, deci, o sminteală mai maredecât aceea de a nu (mai) citi? Şi care ar fiaceasta?

Aura ChristiBeduinii desăvârşirii

Afi cărturar este, indiscutabil, un pri-vilegiu şi, totodată, o limită. dacă întopografia afirmaţiei de adineaori am

înlocui substantivul de genul masculin cărturarcu alte noţiuni, oarecum înrudite – de pildă, poet,romancier, critic şi istoric literar sau scriitor –cred că adevărul emis n- ar avea câtuşi de puţinde suferit. Niciodată acest adevăr nu mi se dez-văluise cu atâta pregnanţă ca în acel miez demartie, care – departe de a fi decis – mai pendulaîntre o iarnă şovăielnică, uneori, aspră, şi o pri-măvară aşezată sub semnul promisiunii de a în-târzia. Era o zi decisă să contrarieze cu voioşiesolemnă promisiunile acelui început de primă-vară; un soare bezmetic îmbăia totul într- o lu-mină impetuoasă, care făcea abstracţie denuanţe, zăgazuri, cutume, educaţie, sentimente,vise, pregânduri, noţiuni, aşteptări. Mă aflamîntr- o sală spaţioasă, în faţa a peste şaptezeci deelevi şi profesori din oraşul lui Nichita Stănescuşi Ion Luca Caragiale. Colegiul naţional ce poartănumele unuia dintre cei mai mari poeţi românidin perioada postbelică ni s- a părut din capul lo-cului unul dintre locurile faste, pentru a susţinecampania naţională România citeşte, tocmai lan-sată sub auspiciile revistei contemporanul,ajunsă la ceas aniversar: în 2016 se împlinesc 135de ani de la înfiinţarea acestei publicaţii, careface parte din patrimoniul României şi care – demai bine de douăzeci şi cinci de ani – e un instru-ment în lupta pentru valorile naţiunii româneîntr- o lume ale cărei valori şi repere sunt puse laîncercare de decadenţă, globa-lizare şi menghina politicilorcorecte atunci când nu e clăti-nată de impostura avidă să- şiconsume gloria şi oportuniştiigrăbiţi să profite de haosul in-staurat odată cu schimbarearegimului social şi organizat înfavoarea unei minorităţi profi-toare, o parte a acesteia învă-ţând din mers să- şi lubrifiezemecanismele de manipulare amaselor şi să aplice terapia şo-curilor, descoperită în labora-toarele Şcolii de la Chicago.

Faţă în faţă cu peste şap-tezeci de elevi ajunşi la majoratşi câţiva profesori, aşteptasemcâteva minute necesare recule-gerii şi începusem să vorbescaşa cum am făcut nu o dată peparcursul turneelor, conferinţe-lor şi lecturilor publice susţi-

nute în ţară şi în străinătate, când în majoritateacazurilor am avut norocul unui public pregătit,deschis, receptiv şi nelipsit de curiozitate. Nu ra-reori, în timpul turneelor şi călătoriilor, am avutprilejul să repet interior acea afirmaţie rilkeană,spusă cu ocazia periplului german – dacă nu gre-şesc – susţinut de poetul praghez de expresie ger-mană cu scopul explicit de a vorbi despresculpturile lui Auguste Rodin: „Cuvintele îmierau smulse ca pâinea”. din nefericire, nu eracazul să reiterez acele cuvinte – apărute alte dăţica nişte incantaţii magice, ca gura de aer curat –în acele clipe în care mă aflam în faţa unui stolinegal de învăţăcei din clasa a xII- a, care mi sepăreau neinteresaţi de subiectul abordat. Măaflam în faţa unor elevi aflaţi extrem de departede nevoia de lectură, valori, literatură, poezie.Unii dintre aceştia probabil că fluieră pe toateaceste lucruri; cel puţin în primii timpi aceastaera impresia lăsată de zumzetul afund de vociamestecate, aparent lipsite de elementara poli-teţe de a asculta invitatul aflat în faţa lor, destulde derutat – ca să nu zic contrariat – de lipsa to-tală de interes a auditoriului. Câţiva tineri aşe-zaţi în faţa mea în poziţii ultrarelaxate, într- oatitudine aflată la limita buclucaşă a decenţei,mă fixau cu privirile lor iscoditoare, vorbind de-monstrativ, murmurând, şuşotind, chicotind şiacoperindu- mi vocea, aproape. Nu cred că greşescafirmând că orice scriitor s- ar fi pomenit în loculmeu, probabil, ar fi refuzat să vorbească uneiasistenţe aparent opace, dacă nu ostile de- a drep-tul. Mă încercau stări contradictorii şi, din timpîn timp, lunecam cât ai clipi în dispoziţia unuiînecat; şi e limpede faptul că înecaţii nu ţin con-ferinţe, nici intenţia de a promova valorile naţio-nale nu le surâde, nici ahtiaţi după marea poezieromânească nu sunt din cale afară. Probabil. darde vreme ce scriind la cartea mea din infern, cudragoste, din buricele degetelor îmi ieşise, la unmoment dat, consternanta afirmaţie moartea nuexistă şi peste câteva luni după ce mintea mea oacceptase ca pe o realitate de netăgăduit, fratelemeu, Andrei, îmi arătase uluit descoperirea de-monstrată ştiinţific de un grup de savanţi ameri-cani că moartea, într- adevăr, nu există, după ceeace credem noi, oamenii, că este moarte urmândexistenţa într- o dimensiune diferită, s- ar putea cainclusiv înecaţii de la un punct încolo să fie inte-resaţi de valorile naţionale.

Exasperată de- a binelea şi, totodată, dispu-tată de efortul de a- mi drapa exasperarea în togadiscreţiei şi de a continua să vorbesc la suprafaţăfără să se observe cum vulcănesc interior, cam odată la câteva minute încercam să de-viez abia sesizabil subiectul, schim-

25



ð

Cel ce citeşte trăieşte nu doar maimulte vieţi, ci devine într- un

anume sens nemuritor, spiritul lui,sinele lui, conştiinţa lui

dilatându- se incomensurabil şiîmbrăţişând, la limită, întreaga

lume

– Care este singurul Om Desăvârşital lumii? m- am trezit că întreb cu

respiraţia tăiată. Dintr- o tăcere degranit se auzise o şoaptă, de fapt,

mai mult un murmur:– Iisus. Răspunsul a fost formulat

de un tânăr cu numele Daniel.Probabil că acest răspuns a făcut- o

pe una dintre profesoare să- mimărturisească la sfârşitulconferinţei, după ce elevii

părăsiseră val- vârtej auditoriul:– Aţi făcut un miracol, doamnă

bând, încet- treptat, registrul, fără a co-borî, totuşi, nivelul, adică procedând, maidegrabă, asemeni unui instrumentist

care până să înceapă concertul propriu- zis în-cearcă câteva note, registre. începutul spectaco-lului se amâna însă; şuşotitul, murmurul,rumoarea, chicotelile sporeau parcă în intensi-tate, formând un fundal care mă călca pe nerviideveniţi încinşi; tensiunea creştea neverosimil,riscând se atingă un vârf, care ar fi iscat o fi-rească – în acel context, apărut, clipă de clipă, cafiind neverosimil – cădere, o devenită de la untimp încolo inevitabilă retragere. zumzetul se ac-centua din ce în ce mai mult, nelăsând loc niciunei speranţe. Senzaţia că mă aflu faţă în faţă cuun bloc de marmoră, care pur şi simplu nu mişcă,se accentua tot mai mult. Eram aidoma unui valizbit de o stâncă înţepenită locului. Mă aflamîntr- un colegiu pe ale cărui ziduri pretutindeniera desenat chipul autorului capodoperei 11 ele-gii, siluetele unor păsări cuaripile larg desfăcute, con-tururile unor fantome pre-zente, vii. de altfel, ampomenit de câteva ori acestdetaliu, care i- ar face feri-ciţi – spuneam surâzândochilor din faţa mea, largcăscaţi a uimire ori stu-poare – pe nu puţini tineriajunşi la majorat, dornicisă respire, să citească şi săînveţe în aerul frecventatacum câteva decenii de Ni-chita Stănescu. Ah, câte aşface ca să pot eu însămivorbi preţ de cel puţin o orăcu Nichita, să mă las lo-cuită, devorată de emoţiavecinătăţii unui uriaş poetromân şi european! Păreaînsă că aceasta nu era şidorinţa unora dintre tineriidin faţa mea; această nu mai mult decât opinieîmi fusese rapid confirmată de răspunsul unuiadintre brazii din faţa mea la întrebarea ce maes-tru şi- a ales: „Nici unul. La ce bun să trăiesc dupămintea altcuiva?”. Răspunsul îmi suna în scoicaurechilor ca o agresiune, aproape. Trăiam, respi-ram în lumi paralele, care părea că nu se vor in-tersecta niciodată. Mă aflam în faţa unui om înformare, care niciodată nu va avea insomnii dincauza unei virgule sau a unei metafore care ţieţi- a urcat sufletul în gâtlej, sufocându- te. Cinedintre noi era tocmai bun de compătimit: el saueu? M- am gândit ce- aş fi fost fără maeştrii mei,după a căror minte am trăit în prima tinereţe şimai trăiesc, din când în când, har domnului, şiacum? E un atu acesta, o limită? Un atu pentruun individ familiarizat cu aerul dens şi tare alCastaliei, al unei şcoli de elită. Şi o evidentă li-mită pentru cineva neînstare să tresară la lecturaunui poem, care mie, de pildă, simt cum îmischimbă componenţa sângelui, dacă nu AdN- ul.din nefericire, lumea nu e o şcoală de elită, niciexclusiv o pepinieră de oameni mari. La sfârşitulconferinţei – mă grăbesc să aduc o informaţie in-tuită de mine şi devenită o flagrantă evidenţă peparcursul orei de lectură – una dintre profesoareîmi va comunica nu fără amărăciune că nu puţinidintre elevii din faţa mea n- au cel puţin o carteacasă, că vin din familii de muncitori, cărora lasfârşitul unei zile de muncă abrutizantă numaide lectură nu le arde...

Ajungând la valorile naţionale din perioadainterbelică şi oprindu- mă la vârfurile poeziei dinacel segment de aur al istoriei literaturii române,am început să recit din Bacovia, iar ceva mai târ-ziu am trecut la Nichita Stănescu. zumzetulbrusc se atenuase, dispărând, încet, treptat, detot. Marmora se urnise din inerţie. Sub presiuneavalului, stânca se pulverizase. Ceva mişcase învăzduh. Eram aidoma unui alpinist, care se chi-nuise se bată pitonul într- o pantă abruptă, asprăşi încăpăţânată, după eforturi inimaginabile reu-şind în cele din urmă şi fiind conştient de faptulcă greul cel mai greu, cu toate obstacolele anean-tizate, se afla în faţă. Cu atât mai plină era clipanecesară pentru a- şi trage sufletul. Se lăsase o tă-cere, care parcă pregătea ceva; ceva aflat la kilo-metri distanţă de o întâmplare de duzină.Tăcerea creştea în intensitate şi era tocmai bunăpentru poezie. Am citit îndelung din volumul or-bita zeului, încheind lectura cu poemul să nu- ţifie teamă. Cred că niciodată tăcerea întinsă,atunci, ca o sfoară între lumi, ca un pod între ma-

luri îndepărtate, nu mi s- a părut atât de suges-tivă; era să zic rotundă şi nu cred că greşeam.

dacă la începutul conferinţei încordarea dinsala ultraluminată făcea aerul să semene izbitorcu un arc întins, pregătit pentru luptă, încordareace- i luase locul era de o cu totul altă natură. Seapropiase clipa în care trebuia urcat încă puţinnivelul la care ne adusese poezia şi cei câţiva be-duini ai depărtărilor desăvârşite invocaţi demine, între care Miron Costin, Grigore Ureche,Iorga, Mihail Kogălniceanu, Cantemir, Eminescu,Blaga, Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Nichita ş.a.Ochii avizi, ochii treziţi, brusc deveniţi curioşi,ochi ce emanau o lumină neaşteptată, prin ur-mare, cu atât mai îmbucurătoare, erau în aştep-tare. O aşteptare incitantă, aşteptată şi venită, însfârşit, ca o binecuvântare. Se impunea să fieînăl ţată cupola acelei întâlniri dintre elevi, profe-sori şi un scriitor. în sfertul de oră rămas la dis-poziţie, fără a sta pe gânduri, le- am propus

tuturora să ne jucăm un pic;da, să ne jucăm, să ne imagi-năm că în nici un sfert de orăcât avem la dispoziţie suntempuşi într- o situaţie imposibilă:trebuie să construim portretulunui om desăvârşit, enume-rând zece calităţi nelipsite deimportanţă, care ar sta la te-melia construcţiei noastre, cese impune să fie din capul lo-cului bine gândită. Nu seadmit rateuri. de omul nostrudesăvârşit atârnă totul. Abso-lut totul. într- o linişte inspirattensionată curgea o calitatedupă alta. Era incredibil ceeace- mi era dat să trăiesc. Stolulde tineri gălăgioşi, zgomotoşi,ireverenţioşi, brusc, se trans-formase sub ochii mei într- unstol de delfini jucăuşi, veseli,melodioşi şi extrem de vii.

Cârduri de calificative zburau din toate părţiledeodată. Sinceritatea, onestitatea, obiectivitatea,bunătatea, frumuseţea, belşugul sufletesc, inteli-genţa, generozitatea, egoismul, încrederea seaflau în capul unei ipotetice liste de calităţi obli-gatorii în cazul unui om desăvârşit; fiecare dintreaceste caracteristici era argumentată prompt, sec,eficient. Puşi la zid, guguştiucii găseau că efi-cienţa era colacul de salvare, luminişul apărut cadin senin după o rătăcire prin obscurităţile uneijungle. Nu mă grăbeam să comentez neapărat ne-voia uneia dintre calităţi în detrimentul celeilalte,făcând efortul de a face faţă neverosimilei ava-lanşe stârnite. Brusc, în acalmia instaurată preţde câteva fracţiuni de secundă unul dintre eleviiaflaţi în primele rânduri a exclamat:

– Omul desăvârşit ştie că viaţa nu se dăru-ieşte decât o singură dată.

în faţa mea se afla un tânăr de statură, maidegrabă, medie, în comparaţie cu ceilalţi colegi,înalţi ca brazii aproape ajunşi la maturitate; aveapărul de un şaten ferm, ochi căprui, buze late, findesenate, sprâncene dese, ferme, marcă a uneipersonalităţi în formare. Tânărul din faţa measpusese în şoaptă acest adevăr întemeietor şil- am rugat să- l repete cu voce tare, fiindcă neaflam în faţa unei calităţi extrem de rare, absolutobligatorii în cazul unui om superior. Câţi dintre

noi conştientizează faptul că viaţa este un darunic, o întâmplare care ni se oferă o singură dată?

– Care este singurul Om desăvârşit allumii? m- am trezit că întreb cu respiraţia tăiată.

dintr- o tăcere de granit se auzise o şoaptă,de fapt, mai mult un murmur:

– Iisus.Răspunsul a fost formulat de un tânăr cu

numele daniel. Probabil că acest răspuns afăcut- o pe una dintre profesoare să- mi mărturi-sească la sfârşitul conferinţei, după ce eleviipărăsiseră val- vârtej auditoriul:

– Aţi făcut un miracol, doamnă.Pe o distanţă de câţiva metri căscată de la

acel amfiteatru până la ieşirea din colegiu m- amsimţit dumnezeieşte în pielea celui mai fabulospoet din lume care, spre deosebire de alţi poeţi fa-buloşi ai lumii, e dotat cu forţa incredibilă de aface minuni. Odată ieşită din impunătoarea clă-dire în lumina orbitoare, insuportabilă, de- afară,m- am simţit de îndată ca o gâză zăpăcită, rătă-cind pe ramurile îmbelşugate ale unui cais înfloare. dacă în timpul conferinţei abia încheiate,mă surprindeam, când şi când, întrebându- măpierdută ce caut eu aici? – cum mi se întâmplă nuo dată, de altfel, în timp ce mă pomenesc într- unmediu cu care nu am nici o legătură – acolo, în lu-mina aceea neverosimilă de la intrarea în acel co-legiu ploieştean, aflasem scopul aflării mele înacea zi, la acea oră, în acel lăcaş de învăţământmediu. Venisem ca să aud acea şoaptă eşuată înmurmur. Pentru acel tânăr retras, timid şi tăcut,care ştia care este singurul om desăvârşit allumii, mă aflam în acea sală, care acum, în timpce scriu aceste rânduri, mi se pare mai priete-noasă, mai deschisă, mai puţin opacă – ceea ce vasă însemne că, uneori, nu aduce anul ce aduceceasul, nu aduce ceasul ce aduce clipa, mai cuseamă, atunci când îţi propui, ca Alioşa Karama-zov, să lucrezi viul din oameni, minunându- te câtde mult trebuie să munceşti la acest capitol şimulţumind pentru privilegiul şi blestemul de a fiales să- ţi pui umărul la o asemenea dumneze-iască lucrare.

Şi de fiecare când faci aceasta din voia dom-nului, să nu uiţi un lucru important, ca să nu zicvital: de fiecare dată, să începi cu tine însuţi, pen-tru că acolo, în tine, vei găsi totul, totul, totul. Şicând acel totul va atinge un vârf – fie în timp ceasculţi muzică, fie în timp ce vorbeşti, ca SfântulFrancisc, cu păsările şi arborii din grădina ta, fiecând urmăreşti cum nu poţi trăi în absenţa iubiriituturor iubirilor vieţii vieţilor tale – ştii, ştii deja:vei urca sus, în camera ta, şi vei scrie, pentru căaltminteri ai muri, pur şi simplu, te- ai stinge. Veiscrie sub semnul urgenţei destinale. Este exact caîn iubire. în absenţa ei sau a lui, simţi cum cevase stinge în tine, moare cu desăvârşire. Şi atunci...atunci nu- ţi rămâne decât să aştepţi, să aştepţi cusufletul la gură să apară cel sau cea care a devenitosia vieţii tale exasperant de vii. Şi el ori ea vaapărea, de bună seamă, după ce aşteptând răs-timp de secole sau milenii, privirile tale vor urnizidul din faţa ta din loc. Vei iubi. Vei scrie. Veiscrie. Vei citi. Te vei înzidi de viu în Legea Iubirii,prin care Iisus Christos, a revoluţionat, a înviat şiînvie, în continuare, an de an, întreaga lume.Adică vei continua să fii ceea ce ai fost dintot-deauna: ca niciodată, tu însuţi. Tu însăţi.

Bunavestire,25 martie 2016

26


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


ð

Abonează-te la

Atenţie: Dacă te-ai abonat plătind cu mandat poştal sau prin virament bancar te rugăm să trimiţidovada plăţii împreună cu talonul de abonament (nume, adresă) la Asociaţia Contemporanul,OP-22, CP-113, sector 1, Bucureşti, Cod 014780 sau prin fax: 021-212.56.92 sau prin email: [email protected].

Nume (societatea) ________________________________ Cui___________________str.__________________________________________ Nr.____ Bl.____ sc.___ Ap.___Localitatea___________________ Judeţ/sector_____________ Cod poştal__________telefon_________________________ Email__________________________________Am achitat suma de 50 lei cu mandat poştal/ordin de plată nr.______________________din data de _____________________ în contul Asociaţiei Contemporanul Cui 26718854nr. rO61 rNCB 0072 1154 7936 0001, deschis la BCr Filiala sector 1 Bucureşti.Abonamentul va începe din luna ______________________________T

alo

n d

e a

bo

na

me

nt

12 numere - 60 lei - 20% reducere = 48 lei** taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

metamorfoza à la nicolae manolescu

Oţintă intens urmărită, întrucât cen-trală, este criticul N. Manolescu, ad-mirat cândva, în postura profesiei

literare, mai ales pentru perioada comunistă. Au-torul metamorfozelor poeziei a trecut el însuşiprintr- o metamorfoză. dusă, crede Christi (Acasă– în exil, Editura Ideea Europeană, 2016), pânăla a fi antinaţional, pentru el naţionalitatea fiind„melanj”. Rămas „perseverent foiletonist”, detaşatde domeniul criticii literare, este calificat alertdrept vânzător de „(con)fraţi”, mistificator saumanipulator.

N. Manolescu crede că N. Breban, „persoană(…) incapabilă de a păstra un secret”, a fost„agent de influenţă”. învie, reamplifică, un vechizvon dat de Monica Lovinescu prin Marin Taran-gul, colaborator, acesta, al Securităţii. Greşeştela limita juridicului: generează un „iz de calom-nie” despre memoriile lui Breban, fiind calomniosşi în alte privinţe cu acelaşi mare scriitor.

Se „autorevizuieşte” echivoc, estetic şimoral: schimbă epitetele din cronici în istoria cri-tică a literaturii române. Polemista constată o„ajustare pe criterii vag politice, de extracţie opor-tunistă”.

N. Manolescu l- a recunoscut sau „făcut”mare scriitor pe G. Liiceanu, un autor minor (prinfatalitatea speciei prozastice) de jurnale. Aliaţipână de curând – relaţiile însele între scriitorifiind supuse metamorfozelor.

Citat din plin este aici d. C. Enache (idei îndialog, ianuarie 2009), pe- atunci bine delimitatde istoria critică… E citat punctual şi R. Voncu:el reproşează spaţiul extins în (nemai)pomenitaistorie… pentru Ion horea. Nu demult, trebuiecompletat, acesta, ajuns redactor şef la Românialiterară, a publicat recenzii elogioase desprehorea. Acesta- i jocul, arde- l- ar focul, arghezianvorbind şi decontextualizând?

debarasarea Consiliului USR de Goma,pentru a fi arestat şi închis în dictatură, este, cumbine spune autoarea cărţii pe care o prezint, unfapt mai grav decât faptul că un securist i- a atri-buit lui Breban spusa că Goma n- are talent.justă, evident, măsură a judecăţii existenţiale.

în fine, ce urmează este modul în care ca-lomniază, într- un alt moment istoric şi literar, va-lorile naţiei şi Monica Lovinescu, jurnalistă căreiaBreban îi etichetase „anticomunism(ul) primitiv”.Nedreptate inacceptabilă prin carenţa evidentă

de Operă, semnalată şi la Virgil Ierunca. Aspi-ranţi literari, cei doi sunt în definitiv jurnaliştipolitici cu o univocă aplicaţie culturală.

Un critic din ţară, emulând cu ei, Gh. Gri-gurcu, primeşte calificarea comună de calomnia-tor sau de denigrator, ascunzând şi el, ca N.Manolescu, o parte din realitate sau adevăr, printehnica simplă, primară, a citării incomplete.

Adrian marino şi nicolae Balotă sau scrisul securist contra scrisuluiliterar

Condamnarea din anti- post- comunism acondamnaţilor din comunism este înaceastă logică un fapt istoric strigătorla cer. Cu atât mai mult cu cât e vorbade performeri admirabili. Care edificăo operă. Şi cine îi „lapidează” în piaţapublică sunt paiaţele, nu de puţine ori.Sau din cei nu cu operă, dar poatechiar operabili la conştiinţa creatoareori/şi caracter.

Fără dovezi, constată Christi,Marino a fost atacat la apariţia memo-riilor, cinci ani după extincţia fizicăneiertătoare a viului, nu doar ome-nesc, tocmai din liniile a doua sau atreia ale domeniului comun. Suferinţaîi este ignorată cu veselie. dreptatea îieste acerb strâmbată. Aura Christi nupoate proceda astfel, în numele a nimicde pe lume. în memoriile respective, „edreptul acestui om să fie nedrept”. Ex-presia sa apare aspră, dar nu fără as-piraţie partajabilă. (Auto)exclusul,neîncadrat oficial în muncă, ajunge uneliminat. Apărătoarea sa sare la baraliteraturii şi-i reface personalitatea şiimaginea celui numit „călugăr de li-tere”, marginalizat în domeniu, calom-niat, aproape cu totul neînţeles, de uncontext încă foarte tulbure, primitivpolitic, ipocrit moral. La rigoare, Ma-rino e salvat de aroganţă prin operă,de cei care doar operează, la prima im-presie, prin aroganţă.

Oarecum asemănătoare îi aparcazurile lui Ion Caraion, Şt. Aug. doi-naş, Mircea Iorgulescu. Măcar îndoialaacuzării este protectoare a acuzaţilor.în linia întâi a re- condamnaţilor, acumpentru istorie, este pus şi cel numit „magistrul”:Nicolae Balotă. deşi la un moment dat AuraChristi crede ca Gabriel Andreescu: Balotă „a co-laborat cu securitatea” (211). Importă în ce con-diţii. Şi că putea refuza colaborarea de la o vreme.Aura Christi se poate justifica şi critic. NicolaeBalotă, de care s- a apropiat la senectute şi căruiai- a fost şi editoare, „îl invidia pe Ion Negoiţescu”.Cazul lui o face să reflecteze că opoziţia se plă-teşte, şantajul uneori prinde sau victimizează.Problemă, în fond, de Sistem. Nu alta, nu altfel,ca în noul context, cu CNSAS ori dNA.

nicolae Breban: elaborarea operei, nu colaborarea antiumană

Spaţiu extins în carte primeşte apărarea(cea mai ilustrativă a) lui Nicolae Breban. Terme-nii cheie sunt aici: trădarea literaturii, decimareaelitelor creatoare, războiul politico- revizionist,manipularea documentelor Securităţii, simulareapolemicii şi a libertăţii de opinie ori expresie.

trădarea criticii, scriere marcată de „radi-calism” (nu radicalitate) a lui N. Breban, se ex-trage dintr- un refuz al realităţii actuale, fiind „undocument de înzidire în vocaţie, cu o miză criticăoriginală”. înrădăcinarea în scrisul creator estetotal împărtăşită de autoare, poetă şi în epică sau

eseu. Aici, despre criticii portretizaţi de Brebancitim că alcătuiesc un „stol de delfini”.

Pentru N. Breban, citim că „sigura realitateeste literatura”. Iată un portret psihologic al ar-tistului la tânăra- i bătrâneţe, în chiar spiritul şilitera lui: „Acest fals bătrân ce ascunde stângacifirea de neîmblânzit a unui cvasiadolescent genia-loid”. îndeosebi, N. Breban e „un mare om de oumanitate dostoievskiană”. dostoievski fiind unscriitor din categoria cea mai înaltă, religioasă.decelăm, iată, o transcendere prin includere a es-teticului. E, adică, un sfânt. Curios e că şi Cărtă-rescu (v. în orizont, iunie 2016), îl prezintăaidoma pe autorul crimei şi pedepsei. AuraChristi, care a scris nu puţine pagini despre ma-rele scriitor rus, etalează aici că esenţele, îndeo-sebi fiinţa esenţială, „blestematele probleme”sunt fundamentele dostoievskiene şi, de bunăseamă, al celor pe care îi modelează printr- o în-tâlnire privilegiată, vocaţională.

O perspectivă (de altfel comună cu AuraChristi) de relaţie istorico- literară există în faptulcă N. Breban încearcă şi el să înţeleagă răul făcutliteraturii române, prin manipularea arhivelorSecurităţii, rapoartele creditate, scriitorii discre-ditaţi.

Polemica şi dezvăluirea ajungatac sau manipulare: a fi anchetat de

27



ð

Marian Victor BuciuAura Christi, polemistă (II)

Condamnarea dinanti- post- comunism a

condamnaţilor din comunism esteîn această logică un fapt istoric

strigător la cer. Cu atât mai multcu cât e vorba de performeri

admirabili. Care edifică o operă. Şicine îi „lapidează” în piaţa publicăsunt paiaţele, nu de puţine ori. Saudin cei nu cu operă, dar poate chiar

operabili la conştiinţa creatoareori/şi caracter.

E citat punctual şi R. Voncu: elreproşează spaţiul extins în

(nemai)pomenita Istorie… pentruIon Horea. Nu demult, trebuie

completat, acesta, ajuns redactorşef la România literară, a publicatrecenzii elogioase despre Horea.

Acesta- i jocul, arde- l- ar focul,arghezian vorbind şidecontextualizând?

Securitate trece drept colaborare. Urmă-ritul se confundă cu colaboratorul. Bre-ban: în 13 volume de arhivă. Inventarea

scrisului conduce la multe munci seculare, nu- iaşa?

La 6 aprilie 2011, CNSAS comunică: N. Bre-ban „a fost colaborator al securităţii”. Calomnia erăspândită. Totul fiind pornit de la o explicaţie ce-rută de Securitate la tentativa ilegală a roman-cierului de a publica o carte direct în străinătate.Organele USR îi forţează scriitorului demisia dinConsiliul organizaţiei. Breban e privit drept cen-zor de opinie chiar în regimul cenzurii celei maidraconice. El, care avusese două mii de însemnăriale cenzurii pe romanul Bunavestire, respins ladouă edituri din Bucureşti şi apărut, necenzurat– iată încă un fapt de joc „tolerant”, lax, al siste-mului –, la Iaşi. Prin sentinţă din 02.07.2012, pu-

blicată, semnificativ, abia peste 9 luni, la 18aprilie 2013, Breban „nu a colaborat”. Fireşte căn- a colaborat, el a elaborat, şi anume o Operă li-terară de amploare şi adâncime nici pe departeexplorate. Adversarii susţin înainte că a influen-ţat, s- ar înţelege că la comandă, fie şi sugestio-nată. Păi, e megaloman sau supus? Putea să nurăspundă deloc la abordarea aparatului represiv?Cunoaşte cineva un astfel de exemplu? Poate căs- a dorit şi se doreşte încă doar hărţuirea sa? di-sidentul- colaborator: ce oximoronizare în stil(anti!)românesc! Securitatea în formă continuatăse foloseşte de unii scriitori sau invers? E şi aşa,şi aşa. Există un fel de dialog, dur, îndepărtat, încare se (între)taie două curente de opinie, de po-lemică dezvăluitoare, de o parte, de atac manipu-lator, de alta. Inegale: ofensivii (şi ofensele)umplu câmpul public, defensivii rămân în umbră.Netrebnicie (anti!)românească, s- ar putea spune.

Şi aici există apropieri şi, fireşte, aproprieri.La modul general, se citează şi se invocă injustamăsură. d. C. Enache scrie că Academia Românăapără scriitorii acuzaţi, iar USR nu. dar el aajuns acum purtătorul de imagine al organizaţieide creaţie pe care o arătase cu degetul. Se în-dreaptă sau continuă să se strâmbe combativita-tea literară? Pare a continua alert.

Alt fapt de istorie generală şi particulară (li-terară) reprodus în cartea despre exilul intramuros din postcomunismul anticomunist: criticulM. Iorgulescu scrie că, lui Ceauşescu, Breban i- a„spus în faţă, brutal, că România e o închisoare”.Tot lui Ceauşescu, notează polemista, criticul N.Manolescu îi adusese elogiul că „domnia Voastrăaţi instaurat această legalitate”. Coerent cu sine,nu spune totul, corect, din ce- a făcut Breban laRomânia literară şi ce- a făcut el după Breban.

Eugen Simion îl consideră pe Breban corectcu Grupul de dialog Social. în trădarea criticii,romancierul, acum eseist integral, „enervând,probabil, pe mulţi, dacă nu pe toţi”. Să înţelegemcă şi pe cel care se rosteşte cu rost pro domo? înpostură de publicist, romancierul A. Buzura îlvede, într- un memorabil gest solidar, pe N. Bre-ban, la nivelul lui F. M. dostoievski, Th. Mann,Fr. Nietzsche. ţintit rămâne romancierul, citat însprijin aici, Buzura, în afirmaţia sa despre cul-tura actuală făcută praf de către neostalinişti.Favorabil apare, pentru cauză, şi observatorulcultural, cu Carmen Muşat şi Marius Oprea vs.Vladimir Tismăneanu.

Gabriel Andreescu şi studiul Arhivei securităţii

des citat în sprijin este Gabriel Andreescu,nedumerit de ce se crede atât de des şi mult înadevărul securist şi încă mai critic cu intelectualiide azi care îi continuă pe securiştii jubilatori şiprosperi. O instituţie contra ajunge una pro:CNSAS- ul, o instituţie neapărat de reformat,legal şi administrativ, ca să nu mai practice lin-şajul victimelor. Arhiva Securităţii nu este cuadevărat, legal, instituţional, profesional, verifi-cată cu adevărat, de aceea Securitatea continuăintoxicarea informaţională. de aşteptat trecereade la informativ la informaţional.

într- un interviu acordat luiOlimpiu Nuşfelean, Aura Christi îlnumeşte pe G. Andreescu, poate şihiperbolic, poetic, dar adecvat, înacest context, „om- instituţie”. Ga-briel Andreescu şi Aura Christi aupuncte, nuanţe, deosebitoare, nusunt evident sosii mutuale. Scriitoa-rea are un dialog cu disidentul cerce-tător care răspunde personal, nu(di)simulat. Nu o dată contrazice,deşi nu în esenţă bulversant. Spredeosebire de Christi, Andreescu înţe-lege că nici un grup cultural nu areputerea în domeniu, aşadar, putereaeste împărţită, exercitată democra-tic. Nu cultura, dar media (respectpluralul gramatical) decid. jurna-liştii sunt mai prezenţi în memoriacivilă decât „păltinişenii”. Mai existăşi alte grupuri şi voci.

El doreşte, ceea ce şi ea încuvi-inţează şi aşteaptă, un studiu profesionist al ar-hivei securiste complete. Interesant este punctulsău de vedere despre ce înseamnă studiu profe-sionist. Simplu spus: o citire onestă, nepărtini-toare. Nu, desigur, în apanajul oricui. Un bunexemplu ar fi citirea dosarelor lui Al. Palologu decătre Tudorel Urian. documentele sunt evaluatedrept surse de informaţii, nu de (ne)încredere. Seimpune eliminarea prejudecăţilor. Securiştii-bi-rocraţi notau, uneori exagerau. documentul esteplurivoc, emis de voci multiple. Atenţie la enun-ţător şi enunţare! Pe scurt: cum citim aşa înţele-gem! Toată tevatura derivă din (ne)înţelegere.(In)competenţa de lectură rămâne în cauză. Iatăun rău cititor: Aurel Rogojean, şeful de cabinet algeneralului Iulian Vlad, şeful Securităţii (pre-tinsă a) Poporului, intoxică, azi, practicând cubună ştiinţă, dar cu rea credinţă, citirea în literăşi nu în spirit, fără distincţia reală a emitenţilor

şi mesajelor. Iată situaţiasurselor transcrise: ra-poartele reproduc injuriianticeauşiste ale tatăluilui Andreescu, dar urma-rea pedepsitoare n- a exis-tat. E un exemplu minor.Iată altul major. Rapoar-tele Securităţii scriu căNoica este spion ba pen-tru englezi, ba pentrufrancezi, dar Noica pu-blică volume, îşi împli-neşte opera filosofică. Auşi totalitarismele, chiarcele mai dezumanizante,temerile şi echivocurilelor descifrabile.

Viciile CNSAS pri-vesc legea ambiguă (cumcrede, citat în carte, şi Ba-sarab Nicolescu) şi ceicare o aplică. Viciu juri-dic, urmat de unul de stu-diu. Procedurile frizează

rafinamentul penal: se „rescrie, chiar şi cu mate-riale autentice, istoria relaţiei dintre oamenii decultură şi regim”. Cercetătorii falsificatori antre-nează ziariştii de scandal şi pe oamenii de culturănecritici. Se- ncinge un lanţ al slăbiciunilor misti-ficatoare. Răspunderea şi vina cad pe cei de lacare se aşteaptă o mai pătrunzătoare înţelegere.Mai rău fac scriitorii decât Securitatea- S.R.I.,cum a scris în memorii Marino, iată un fapt de în-dreptăţire. Explicaţie logică, argumentată, celpuţin plauzibilă. dar nu dezinteresul poartăfesul.

despre calitatea de disident, acum: doar luiPaul Goma i se recunoaşte de către G. Andreescustatutul de fost disident, pentru motivul că a apă-rat drepturile omului. Ceilalţi ar fi numiţi impro-priu astfel. Ei ar fi fost rezistenţi sau, cu termenulcercetătorului, existenţi prin cultură. Ce mult şitotuşi ce puţin poate spune vocabula existent…Mulţumiţi de „conceptualizarea” disidenţei nu vorfi mulţi. Ar fi multe de spus, începând de la viciulde restricţie criteriologică. Nu- i locul să dau lă-muriri, contez pe recunoaşterea măcar a unoradintre ele. Mai notez că opinia critică faţă deGoma a lui Andreescu se exprimă în întrebareade ce n- a venit în România când şi- a anunţat can-didatura la preşedinţia ţării? Aş răspunde repedecă: poate că acela era un fel de a resemnala că Ro-mânia nu era încă ţara care să respecte drepturileomului.

Andreescu crede, spre deosebire de Christi,că destinul, pedeapsa în regimul concentraţionar,nu absolvă de vina morală. Tot înţelegerea, nuan-ţată, dă „verdictul”. Ion Caraion, împins de regim,ar fi fost bine înţeles de Monica Lovinescu şi ră-mâne, notează Andreescu, un caz moral complex.juridic a fost nedreptăţit, moral nu poate fi ab-solvit. Iar cazurile M. Iorgulescu şi Cezar Ivă-nescu cer clarificări. Anticomunistul de dupăcomunism, G. Liiceanu, în cartea plecată de la do-sarul său de urmărire, se eroizează la modulkitsch şi nu decodifică înţelegător limba arhiveisecuriste.

Privitor la N. Breban, el a încălcat legea co-munistă voind să publice un roman direct în stră-inătate, dar dacă „spionul” Noica putea publica,el de ce n- ar fi fost tolerat? Cred şi eu că intole-ranţa nu era mai mult culturală decât politică.Chiar şi în politică erau trepte: pedeapsa de ten-tativă de uzurpare a puterii politice era cea maipromptă şi radicală.

A vedea doar „comunism anticomunist”, nuşi „nazism antinazist” (optica parţial înţelegă-toare, a lui Norman Manea, împărtăşită de AuraChristi), este inacceptabilă, incompletă, pentru G.Andreescu. El nu vede, ca Nemoianu, citat şiurmat de Christi, nici „decimarea elitelor crea-toare”, întrucât „linşaţii” şi persecutaţii au bunepoziţii, chiar în Academie, ori numai în larga cul-tură.

Scopul şi mijloacele fiind de oricare parteprevizibile, ce mi se pare neprevăzut, dar de răuaugur, există, la sfârşitul acestei lecturi, într- o în-trebare de felul acesta: cât timp, cu câtă răbdare,carenţele noastre etnice, fie şi de amestec (de ca-racter, operă, cultură polemică etc.), vor acoperivirtuţile, în cursul edificator, productiv, real, ade-vărat, din naţiunea română, deocamdată în modstraniu păgubit europeană şi globalizată? r

28


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


ð

Debarasarea Consiliului uSR deGoma, pentru a fi arestat şi închisîn dictatură, este, cum bine spuneautoarea cărţii pe care o prezint,

un fapt mai grav decât faptul că unsecurist i- a atribuit lui Breban

spusa că Goma n- are talent. Justă,evident, măsură a judecăţii

existenţiale.

29



„Câteodată toate oraşele lumii sunt târgul nostru românesc

Le privesc cu aceiaşi ochi prin ceaţa doruluiŞi se întâmplă că nici o stradă din Paris sau

din zürichNu e atât de frumoasă ca Braşovul nostru natal.

deseori, deseori,Se face că la Rio de janeiroPe ameţitoarea plasă a CopacabaneiSă mi se facă dor de Galaţi sau BrăilaSă mi se pară că nu e oraş mai frumos decât

Târgovişte”Ştefan Baciu, Analiza cuvântului dor

Spun şi eu, cu ironie amară, în felul luiConstantin Trandafir: „Să mi se scuzepatriotismul!”.

dacă urmăriţi discuţiile despre Brexit, aflaţică naţionalismul nostru e taxat cu înapoiat, în timpce al britanicilor este elevat. Şi atunci? Trebuie să- ţiscuzi sentimentul firesc pentru neam, ţară, cultură?Excedat de această stare de lucruri, la Colocviul alx- lea de la Mănăstirea Putna (12- 16 mai 2016),Cornel Ungureanu a exclamat: „Tradiţia în puşcă-rie!”. Eliade, Cioran, Vintilă horia, ţuţea, Crainic,Gyr sunt iarăşi victime ale inchiziţiei alexandruflo-riene, sprijinită de liberticida Lege 217; se incrimi-nează marile nume ale culturii noastre (în igno-ranţa totală a „cazului”, doamna Lavastine îladaugă şi pe Eugène Ionesco la lista de fascişti).

deveniţi un soi de vire- à- vent, cocoşi apocalip-tici strigă de pe acoperişuri că literatura română,toată, e scrisă de veleitari, diletanţi, neputincioşisau expresivi involuntar. Cineva pune decis diag-nosticul: găunozitate; nu spui cine, persoană însem-nată. Mircea Cărtărescu, exponentul ei nobelizabil,face, în Jurnal ii, p. 206, în aprilie 2001, o însem-nare pentru care nu- l fericesc: „Cel puţin mintal numă mai consider un scriitor şi literatura mi se pareun domeniu demult lăsat în urmă, rizibil ca o colec-ţie de cartonaşe cu fotbalişti, care te- a pasionat atâtde mult în copilărie şi pe care o găseşti jegoasă şiprinsă cu elastice în cine ştie ce fund de sertar”.Ceea ce nu l- a împiedicat să scrie literatură pe miide pagini, iar romanul solenoid a fost comparat pedată, riguros-profesionist, cu Avatarii Faraonuluitla şi cu strada mântuleasa.

Literatura română (ca şi istoria) zice- se cănu mai e atractivă pentru elevi. doar n- or să ci-tească Fraţii Jderi, să- şi strice bunătate de va-canţă cu Sadoveanu (când există Sade) ori cuRebreanu, care miroase a bălegar, ori cu hortensiaPapadat- Bengescu, deja eliminată din manuale.

în loc să ne străduim, cum scrie RăzvanVoncu, „pentru o mai bună valutare” externă, noiînşine terfelim, batjocorim, ponegrim, discreditămlimba română şi literatura de limbă română. Amluat- o metodic: s- a cercat să se taie coada literaturiivechi, că vechiştii îs mincinoşi, să terminăm cuscriitorii străromâni Nicetas de Remesiana, Sf. IoanCassian zis „Scitul”… Tezismul protocronist a fostscos pe tuşă (şi cu rele, şi cu bune). dan horia Ma-zilu a fost declarat stupid cu barocul lui. Ce baroc?Ce Renaştere? Şcoala Ardeleană sau paşoptiştii daudiaree, unioniştii constipă, Călinescu e un alcoolcontrafăcut… digerabilă e doar self- elita… Şi câteobrăznicii agasante n- aş putea cita împotriva celordevotaţi culturii române! S- a rămas la afirmaţia luid. Micu: „Gândirismul a infectat spiritualitatea ro-mânească”, ca şi cum n- ar fi fost de ajuns puşcări-zările şi exilările gândiriştilor.

Tradiţionaliştii (ruginiţi, desigur) au fostcontrapuşi avangardiştilor (ca tov Săvel) recupe-raţi din proletcultură. Ca să- l citez pe Vintilăhoria (Jurnalul unui fost săgetător) s- a pus accentpe „năzbâtiile avangardiştilor”. Primul număr alRomâniei literare postceauşiste a fost ilustrat dejules Perahim, fostul ilustrator de la Veac nou.

ţinem uşa închisă pentru marile valori aleexilului, le lipsim de notorietatea cuvenită, nu- ipublicăm sau îi publicăm în tiraj intim, dar foştiipolitruci, călăi ai culturii române, deţin spaţiu ti-pografic gârlă.

Aura Christi strigă (şi nu în deşert) despreliteratura română: dacă voi n- o vreţi, eu o vreau!

Cultura înseamnă identitate, memoria înseamnărezistenţă. Ştie bine că pledoaria sa tensionatănu- i creează un avantaj de imagine. dimpotrivă,poziţia lui Mircea Cărtărescu („n- am crezut nicio-dată în specificul naţional”) e rentabilă, dacă au-torul face parte din programul ICR de traducere şide publicare, nu şi Aura Christi; sub şefia h.- R.Patapievici, Mihai Eminescu a fost tradus cu untitlu, Emil Cioran cu două, Norman Manea cunouă; Marin Sorescu cu unu, Filip Florian cu 11;Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Ileana Mălăncioiu,Cezar Ivănescu – zero titluri; Rebreanu, hortensiaPapadat- Bengescu, Breban, Bănulescu, dRP,Preda, Sorin Titel, Buzura – zero. hipertraduşi:Cărtărescu – 20; dan Lungu – 13; Lucian dan Teo-dorovici – 7; Cecilia Ştefănescu – 3, iar Eugen Uri-caru – zero; Marino, Negrici, Eugen Simion,Valeriu Cristea – zero.

după acel sfârşit de decembrie şi de dicta-tură, s- au desfiinţat cu voluptate capodopere, dela mama lui Coşbuc la moartea căprioarei deLabiş.

Ni s- a spus că ar fi un kitsch patriotic să neslăvim eroii; că ar fi moştenire din vremi ceauşiste,când se cerea literatură naţională ca formă şi so-cialistă ca conţinut (cacofonia numi apariţie).Numai că a apărut un kitsch antipatriotic (semnatT.O. Bobe), la fel de kitsch ca şi cel „patriotic” dinregimul defunct, exact pe măsura lui. Personal,discursurile abundente pro- patria egal pro-Ceau-şescu, din aberanţii ani ’80, nu m- au făcut să con-sider defazată ori încuiată poezia patriotică.Versul veritabil patriotic nu- i un kitsch. E şi greude scris. Şi hora unirii, şi doina, şi noi vrem pă-mânt, şi latinitatea strigă din tranşee n- au fostuşor de creat. Poate de aceea nu sunt agreaţi niciAlecsandri, nici Eminescu, nici Coşbuc, nici Goga…

Cum spuneam, Aura Christi are cultul ma-giştrilor, al modelelor; o doare blasfemierea mari-lor valori, poziţionate net pro tradiţie. Politruciistalinişti sunt trecători? Iluzie. Sunt mutanţi. în-demnul „Proletari din toate ţările, uniţi- vă!” a de-venit „Think globally!”, pentru a se ajunge laPeople International.

deznaţionalizarea e o problemă gravă, agra-vată de indiferenţa noastră. „Toţi vor ceva în ţaraasta, numai românii nu vor nimic”, constată CezarIvănescu, în 7 martie 2008. Am fost aduşi în acestpunct prin multiple încercări de distorsionare aconştiinţei naţionale, atât de urâtă de foştii comin-ternişti, azi antietnici. Procesul erodării ideii na-ţionale s- a produs în fel şi chip. Etnia e în doliucând i se scoate din minte ideea continuităţii (dez-binarea e boală acutizată), a latinităţii, a unirii.Autodefăimarea s- a făcut pe bandă rulantă. Aufost şi sunt citaţi cu aplicaţie cei care- şi bat joc deidentitatea etnică, defectologii eliptici de caracter,a căror concluzie este că toate calităţile românilorar fi clişee naţional- comuniste. demoralizând unpopor, pe cale de consecinţă îl distrugi mai repedeşi mai lesne. Tare i- a plăcut lui daniel Barbu săaleagă din descriptio moldaviae următorul pasaj:„Mărturisesc sincer că, în afară de credinţa orto-doxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi prin-tre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bunădreptate. Moldovenii nu numai că nu iubesc învă-ţătura, dar aproape toţi o urăsc”.

Aşa să fie? dimitrie Gusti l- a ridicat pe puiulde ţăran prin instrucţie. Noi închidem şcoli la sate,iar la oraşe se întâmplă „căderea în calculator” (N.Georgescu), în divertisment ieftin şi emisiuni TVtabloide. A murit celebrul bas dan Iordăchescu şiTV- ul s- a ocupat de „divele” Gabor; ecranele suntocupate de opulentele „asistente”, nu de cei care„vorbesc poezia”, cum scrie Aura în labirintul exi-lului. Ce- i drept, cultura se răzbună pe inculţi. Unministru al ei pronunţa Victoria din Samotras pen-tru Victoria din Samotrake. Cât despre Ionuţ Vul-pescu, ministru al culturii din decembrie 2014,cred că i s- a tras de la o propunere neagreată: „Aşfi făcut din vioara lui Enescu brandul de ţară”.Aşadar, nu frunza lu’ Udrea, aspiratoarea de fon-duri europene.

Aura Christi a arătat în toate cărţile ei că- ipasă de destinul culturii noastre, de literaturacare poartă marca etnicului. Cum să nu te îngân-durereze contestarea „valorilor europene româ-neşti” de la Eminescu la Eliade şi Vintilă horia?Nu ezită să ne împărtăşească îngândurerile ei (vo-cabula numi aparţine mie, ci lui Marin Constan-tin, pusă în evidenţă de Florentin Popescu, larubrica sa eu vă citesc pe toţi, din Bucureştiul lite-rar şi artistic). Ştie la ce să se aştepte: marginali-zarea sa ca poet şi ca prozator, eliminarea dinprograme ICR, tăierile de la subvenţii AFCN etc.,etc., dar nu- şi trădează menirea. Scrisul curat pre-supune sacrificii şi risc. Se mai şi riscă, se mai facşi sacrificii, nu numai refugii pe scaune călduţe,moi, confortabile. A fost avertizată că va suportaacuze fără dovezi, că va fi vânată de noii vânătoride vrăjitoare, gata s- o ardă pe rug. Va fi condam-nată, ca odinioară, pentru „activism jurnalistic” înfavoarea „oamenilor mari”, despre care scrie cu bu-curie vie? Mă gândesc la Breban şi Buzura, MarinMincu şi Marino, Gabriel Andreescu şi Ion Ia-noşi… (porunca întâi: „nu te teme de subiecte-tabu”). Temele ei sunt totdeauna grele, „cazuri”:cazul Mircea Arman, cazul de plagiat GhenadiStrugar, cazul Casei Monteoru. în „polemice” (sub-titlul volumului Acasă – în exil, Editura Ideea Eu-ropeană, 2016), ce are de spus spune neted, fără„jumătăţi de adevăr”. da, e nebună întru adevărAura Christi. „Polemicele” ei nu sunt „atacuri”,cum s- ar putea crede, ci, paradoxal, forme de în-tâmpinare a violenţelor, adesea atroce (subl. mea,Magda U.) ale vieţii literare. Atroce e un cuvântdes repetat şi- n poezia sa (care nu- i de gen impur,cum s- au decis autoarele de senzaţii vaginale sădemonstreze; doar suntem în republica multise-xual dezvoltată), şi în proza sa, şi în eseistica sa.Revine, repetă, să ne pună mintea la lucru, săspargă zidul indiferenţei, mai nociv decât căzutaCortină de fier.

după revoluţia speculată de „emanaţi”, com-promisă de „mineri”, iată- i puşi la zid (ca nazişti,fascişti, antisemiţi, xenofobi) când I.d. Sârbu,emulul lui Blaga, când Blaga, când Steinhardt,când Crainic, când Noica, timp în care sunt recon-sideraţi Sorin Toma, Vicu Mândra, Paul Geor-gescu, Leonte Răutu… „Epoca bogată”, cum i- aspus I. Negoiţescu, a celor 3 B: Blaga, Bacovia, IonBarbu e trecută cu vederea. Trei demolatori a avutBlaga: Lucreţiu Pătrăşcanu, Nestor I. Ignat şiPavel Apostol, toţi „motivaţi”, scuzaţi, tipăriţi cumemorii. Pomeneşte cineva că Apostol a fost mem-bru în Frăţia de cruce, la Cernăuţi? Nu. dar isto-ricul Lucian Boia pare convins că Eliade a fost„chiar membru al mişcării”. N- a fost.

Potrivit documentării lui Ion Lazu (şi nu aUSR), 403 scriitori au fost puşcărizaţi, 53 au muritîn închisori, dar n- au un monument. jertfele ne-amului acestuia le controlează Alexandru Florian?Suntem îndemnaţi să iertăm şi să uităm, dar ul-tima ispravă a corecţilor politici, fii ai agenţilor debolşevizare a ţării, e să jumulească Grădina cu în-geri a sculptorului Silvia Radu. da, prigoana con-tra valorilor e moştenire (grea) de la proletcultişti.Iar „lapidarea publică a unor personalităţi demarcă ale culturii române” (lucr.cit. p. 176) a de-venit sport CNSAS. Mă refer la verdictele ne-drepte, bazate pe informările ofiţerilor, peturnătorii contra cost care au distrus cariere. da,au fost scriitori domesticiţi prin tortură cruntă, îm-pinşi apoi, să semneze, de nevoie, angajament cudiavolul. Ei sunt acuzaţi şi scuipaţi, iar aculturni-cii – recuperaţi. Iar Viitorul românesc sună binedacă Victor Achim, colonelul care- i ţinea pe scrii-tori sub aspră supraveghere securistă e proprietarde editură cu acest nume fălos.

Nu mai continui, nu de alta, dar nu vreau s- otrimit pe Aura Christi pe vreo altă listă neagră. Lastilul polemicelor ei voi reveni. r

Magda ursacheScuzaţi- mi patriotismul!

Dacă urmăriţi discuţiile despreBrexit, aflaţi că naţionalismul

nostru e taxat cu înapoiat, în timpce al britanicilor este elevat. Şi

atunci? trebuie să- ţi scuzisentimentul firesc pentru neam,

ţară, cultură? Excedat de aceastăstare de lucruri, la Colocviul al

X- lea de la Mănăstirea Putna (12- 16mai 2016), Cornel ungureanu a

exclamat: „tradiţia în puşcărie!”

30


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Eminescu şi Slavici oferă şi ei destule se-crete literaturii noastre. Enigme arputea fi considerate începuturile publi-cisticii eminesciene (soldate cu un pro-

ces de presă), intersectarea paşilor poetului cusocietăţile secrete ale vremii, perioada „nebuniei” ş.a.Cornel Ungureanu găseşte exagerată teoria „conjura-ţiei” împotriva gazetarului Eminescu, cum a numit- o,bombastico-jurnalistic, Călin L. Cernăianu, adevărataenigmă constituind- o susţinerea ei de către un emines-colog „pozitivist” precum dimitrie Vatamaniuc.(într- adevăr, e încă de meditat!). O alta ar putea ficonsiderată înverşunarea cu care un istoric precumNeagu djuvara susţine despărţirea totală de publicis-tica lui Eminescu, până la a respinge orice act de ree-ditare. Atitudinea istoricului pare cu atât mai stranie,cu cât filosofia istoriei pe care o susţine, din 1975 (vezicartea care i- a adus premiul Academiei Franceze, ci-vilisation et les lois historiques. essai d’étude comparéedes civilisations) se fundează pe teoria eminesciană ainteracţionării dintre autohtoni şi periferici/alogeni. (Ase vedea Theodor Codreanu, A doua schimbare la faţă,2008, 2013). Explicaţia ostilităţii lui Neagu djuvaraeste dintre cele mai terestre: „de ce, se întreabă cei carenu ştiu că în arborele genealogic al combatantului seaflă un strămoş djuvara huiduit de Eminescu. Strămo-şul djuvara nu- i, pentru poet, decât «un biet omuşor depe la Brăila», care vrea să facă la Viena politică socia-listă. după 125 de ani de la articolul lui Eminescu,strănepotul ar vrea să se răzbune. Nu- i frumos!” (p. 83).Articolele din „Federaţiunea”, care i- au adus poetuluiun proces, nu sunt, aşa cum susţin mulţi, o probă „deantimaghiarism visceral”, ci o reacţie cât se poate de fi-rească faţă de actul de trădare a românilor de cătreViena: „Ce se întâmplă la 20 iunie 1867 e nu numai otrădare, e şi o umilire. Românii nu mai fac partedintr- un imperiu, ei devin supuşii unui popor cu careavuseseră relaţii de adversitate. Pierd, fără luptă, bă-tăliile de la 1848. Aliatul de atunci îi dă pe mâna duş-manului. Cât de îndreptăţiţi sunt ungurii, se întreabăEminescu, să ia în stăpânire Transilvania?” (p. 96).

Istoria şi critica literară a recunoscut influenţahotărâtoare a lui Eminescu asupra lui Ioan Slavici. Cor-nel Ungureanu face şi demonstraţia, aducând dovezimai mult sau mai puţin ocultate de confraţi: „Eminescuîi pune în mână cărţile fundamentale, îi veghează lec-turile, îi face program de lucru. E profesorul, e iniţiato-rul, e fratele. Aparţin aceleiaşi familii. Eminescu îlînvaţă limba română, dar şi istoria românilor. îl învaţăsă- şi descopere identitatea. îl face luptător al uneicauze: cauza naţională.” (p. 101). de altfel, Slavici în-suşi o recunoaşte: „Fiindcă nu ştiam destul de bine nicinemţeşte, nici franţuzeşte (Eminescu stăpânea, aşadar,forte bine şi franceza n.n.), am citit împreună, mai întâi,despre rădăcina pătrată a principiului raţiunii sufi-ciente, apoi în franţuzeşte traducerea dialoagelor luiPlaton şi din l’orient pittoresque despre budism şi con-fucianism.” Astfel, ca şi Eminescu, Slavici devine un în-temeietor naţional mitteleuropean, verbul său depredilecţie devenind trebuie. în 1871, la 23 de ani, subdirecta îndrumare a lui Eminescu, începe să publice în„Convorbiri literare” studii asupra maghiarilor, pânăîn 1873. El analizează cele două ameninţări, maghiarăşi germană, care pluteau asupra românismului, subli-niind că ultima e mai gravă chiar: „Pentru germani însăeste firească pătrunderea în Orient şi nimicirea ma-ghiarilor şi românilor. Un rezultat este sigur: pentru ro-mâni răul vine din Apus, deocamdată maghiarii sunt ostavilă mântuitoare: românii numai după căderea ma-ghiarilor pot fi serios ameninţaţi…” în Apus, considerăSlavici, poporul român are doar un singur aliat: „rasalatină”. „în acest context – apreciază Cornel Ungureanu– trebuie judecat Slavici: cel al apartenenţei la o ţarăcu ale cărei demersuri se simte solidar – Ungaria – darcare – crede el – este ameninţată. Pe de o parte, de Ger-mania lui Bismarck, pe de alta, spun o seamă dintreagitatorii momentului, de evrei. Momentul 1867 a adusevreilor din Ungaria un şir de drepturi, dar a marcat şiînceputul unui şir de represalii. Iar acest crescendoatinge punctul culminant în 1878.” (p. 105). Analiza econtinuată de Slavici într- o carte rămasă „izolată”, ig-norată de bibliografii scriitorului: „sol” şi „haben”.ches tiunea ovreiască în România, broşură fără ecou niciîn scrisul lui Eminescu, dispărută şi din biblioteci, darcare nu poate fi ruptă de problema întâlnirii şi despăr-ţirii dintre masoneria junimistă şi „Alianţa Israelită” ,fapt de care cei doi scriitori nu pot fi consideraţi străini.Fenomenul a fost studiat de Mihai dim. Sturdza. Marii

boieri români nu erau deloc pregătiţi de a intra în eracapitalului. Se împrumutaseră masiv de la bancheriievrei care, după Congresul de la Berlin, obţinuseră in-digenatul român, ceea ce le- a permis să- i someze pe în-datoraţi să- şi achite creditele, încât numeroase moşii autrecut în proprietatea bancherilor evrei. Slavici prevedecă în viitor lucrurile vor evolua rău pentru raporturiledintre naţiunile europene şi evrei, având viziuni sum-bre pentru evoluţia Germaniei, în acest sens. La sfârşi-tul Primului Război Mondial, el se va solidariza cu ceiînfrânţi, oglinda acestei solidarizări fiind cartea Închi-sorile mele. în închisoarea de la hotelul Modern, va staîn cameră cu evreul Saniel Grosmann, cu care se va îm-prieteni, în pofida propriilor viziuni (p. 113). La 1878,marii clasici au avut o atitudine comună faţă de ches -tiunea evreiască, pretinsul lor „antisemitism” fiind unulstrict contextual, nicicum rasial şi religios. Uzurpareaproprietăţilor moşiereşti autohtone a fost tocmai unasemenea prilej care ţine de contextualitatea istorică.

Prietenia lui Eminescu cu Mozes Gaster con-firmă şi din alt punct de vedere relaţia umană auten-tică dintre autohtoni şi periferici, ca să folosescterminologia lui Neagu djuvara. Iată ce spune MozesGaster despre Eminescu, într- o scrisoare: „Se zicea căeste antisemit. Pe atunci, antisemitismul era foarterăspândit, dar el n- a fost contaminat de acel virus,foarte rar a abordat chestiunea evreiască în ziar şinumai o dată sau de două ori în poemele sale, unde i- asatirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un cuvântdespre evrei.”1 Onestitatea intelectuală şi ataşamentulfaţă de poporul român al lui Gaster sunt subliniate şide Cornel Ungureanu. Autoexilat în Anglia (1885),Gaster n- a întrerupt legăturile cu intelectualii români.din aceeaşi corespondenţă din care am citat, CornelUngureanu reţine grăitoarea mărturie despre perioadacând el lucra la o Chrestomaţie şi a valorificat manus-crisele vechi pe care le deţinea Eminescu, pe unul din-tre ele chiar dăruindu- i- l (p. 261). în Anglia, Gaster aplecat ca principal lider sionist, contribuind decisiv laviitoarea întemeiere a statului Israel. de altfel, el afăcut parte din grupul de la Galaţi, conducător al cen-trului de coordonare a evreilor care se vor stabili în Pa-lestina. Un studiu al Măriucăi Stanciu, citat de CornelUngureanu, arată că celebra declaraţie a lui Balfour afost semnată la 7 februarie 1917 în locuinţa din Londraa lui Mozes Gaster. Vizionar, marele lingvist şi filologa devenit şi susţinător al realizării României Mari, casemn al iubirii faţă de poporul în mijlocul căruia a trăit,în vreme ce alţi autoexilaţi vor paria pe o atitudine re-sentimentară: „Prin structura lui, Gaster este o naturăîntemeietoare şi trebuie să facem câteva observaţii asu-pra «energiei întemeietoare» a marelui cărturar. Primadintre ele ar fi legată de momentul în care, în vara anu-lui 1921, Mozes Gaster vine în ţară la invitaţia lui Oc-tavian Goga. Vorbeşte la Arad, Timişoara, Bucureşti,Vălenii de Munte, Sighetul Marmaţiei, Chişinău, Iaşi,Cernăuţi şi Oradea. Călătoreşte într- un vagon- salonpus la dispoziţia sa de guvernul român. E primit pre-tutindeni cu triumf, fiindcă România Mare trebuiasă- şi creeze alianţe, iar dr. Mozes Gaster devenea unadintre alianţele ei preţioase.” (p. 262). Presa a comentatfavorabil periplul cărturarului, salutat, între alţii, deIon Nistor (pe atunci, rectorul Universităţii din Cer-năuţi) şi Nicolae Iorga. Mozes Gaster a murit la 5 mar-tie 1939. Memoria lui a stârnit o autentică emoţie înRomânia Mare, deja ameninţată de evoluţia geopoliticiieuropene. în şedinţa din 10 martie 1939, Academia Ro-mână îl omagiază. în context, scriu despre el C. Rădu-lescu- Motru, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, PamfilŞeicaru ş.a. în 1940, Elisabeta Mănescu publică, la Bu-cureşti, monografia m. Gaster. Viaţa şi opera sa.

Invocând „profeţia” României Mari dovedită deMozes Gaster (care nu făcea, altminteri, decât să con-tinue proiectul daciei Mari de la Societatea „Carpaţii”lui Mihai Eminescu!), se cuvine să subliniem şi idiosin-crasiile politico- ideologice ale unor scriitori români faţăde acelaşi concept politic, sub influenţa nefastă a stân-gismului cominternist. Mă gândesc la rătăcirile, fie şitemporare, ale unor Panait Istrati sau Geo Bogza, ati-tudini care nu- i scapă lui Cornel Ungureanu, căci con-ceptul mitteleuropean al României Mari constituie axaistoriei literare concepute de autor. Prima parte, nu în-tâmplător, se intitulează despre aşezarea hotarelor…,iar a doua – …Şi despre destrămarea lor. Este, altmin-

teri, marca originalităţii acestei istorii secrete a litera-turii române, rămasă nedecriptată de către critica deîntâmpinare.

Panait Istrati, influenţat şi de foarte puternicaşi gălăgioasa stângă franceză, nu numai că l- a atacatfrontal pe Eminescu pentru „conservatorismul” său,dar s- a solidarizat cu aşa- zişii revoluţionari de la TatarBunar din 1924, care vizau destrămarea RomânieiMari şi trecerea Basarabiei la „fericitul” imperiu răsă-ritean, ca şi mult indignatul henri Barbusse. PanaitIstrati a frânt săgeţi întru „apărarea Victimelor TeroriiAlbe” instaurate de guvernele româneşti „criminale”,al lui Averescu şi al Brătienilor. Pentru asta a sosit mâ-nios în ţară, în1926, orbirea netrecându- i decât în 1929,la a doua vizită în URSS, când s- a cutremurat de rea-lităţile comunismului, scriind zguduitoarea carte spo-vedanie pentru învinşi, schimbându- şi şi atitudineafaţă de Eminescu. Avangardistul Geo Bogza este văzutde Cornel Ungureanu drept un „revoltat al subteranei”,strălucind în reportajele sale apocaliptice. Şi el are ase confrunta cu destinul Basarabiei. Face o călătorieîntre Prut şi Nistru, în 1934, în urma căreia scrie re-portajul Basarabia, ţară de pământ. descrie cu neier-tătoare cruzime o Basarabie murdară, subterană („depământ”), nenorocită. Numai că scenele apocaliptice auca alternativă spaţiul de pe malul stâng al Nistrului,improvizata R.A.S.S. Moldovenească, un tărâm de vis.Pe malul drept murdărie şi gemete, pe malul stâng –cântece de veselie ale ţăranilor care se întorc de lamuncă fericiţi!

în 1946, un alt celebru avangardist, TristanTzara, este primit regeşte la Bucureşti, ca erou al Par-tidului Comunist Francez. Este omagiat de „Românialiberă”, „Scânteia”, „Revista Fundaţiilor Regale”. Larându- i, cu peste un deceniu mai înainte, Ion Vinea ce-lebra cu entuziasm optsprezece ani de la revoluţiarusă: „A fost cel mai hotărâtor eveniment în mersulomenirii de la 1789 încoace. (…) Revoluţia rusă a culesşi a pus la adăpost tezaurul civilizaţiei şi al culturiiumane, prin simplul fapt că s- a consumat în 1917.Orice s- ar întâmpla de acum înainte în lume, orice răz-boi, orice revoluţie, patrimoniul comun al veacurilor numai e supus distrugerii.” Mai mult, revoluţia rusă a puscapăt tuturor violenţelor, Uniunea Sovietică fiind… an-tirevizionistă: „A renunţat la orice revendicări terito-riale.” Pe ce lume trăia Ion Vinea, în 1935, când scriaasemenea mistificări, lăudând şi el „revoluţia” de laTatar Bunar? Aceşti visători somnabuli scriau în tonulcărţii lui Vladimir Schmerling închinată lui Kotovski,în care acest bandit devenea eroul „eliberării” Basara-biei de sub jugul românesc pentru alipirea ei la URSS.Ei se erijau în apostoli ai „destrămării hotarelor” pen-tru care se jertfiseră atâţia soldaţi şi ofiţeri români înrăzboiul reîntregirii. Altminteri, monografia lui Vladi-mir Schmerling, Kotovski, îl va entuziasma pe Stalin,înălţându- l pe „erou” la rang de simbol al moldovenis-mului de care Basarabia nu se va putea descotorosi nicipână în zilele noastre, statuia ecvestră a lui Kotovskitronând, maiestoasă, în inima Chişinăului, nu departede sediul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.Invadarea României, în 1944 (sub masca unui închipuit„armistiţiu”), se asocia, deloc întâmplător, cu ediţiamoscovită a cărţii lui Vladimir Schmerling. Panslavis-mul revoluţionar, susţinut şi de intelectualii români destânga, va fi contracarat, observă Cornel Ungureanu,de trei personalităţi basarabene monumentale „defini-torii pentru înţelegerea spiritului naţional”: B.P. has-deu, Constantin Stere şi Paul Goma. de remarcat căaceştia au sfârşit prin a fi marginalizaţi, într- un fel saualtul. Adversitatea dintre junimea şi hasdeu este denotorietate, încât, observă Cornel Ungureanu, niciEminescu n- a interferat cu hasdeu, deşi poetul va ficea mai puternică şi mai profundă voce în apărarea Ba-sarabiei în secolul al xIx- lea. Stere, fără de care eve-nimentul de la 27 martie 1918 nu s- ar fi produs,deschizând începutul construirii României Mari, va fimarginalizat după Marea Unire. Cât despre situaţialui Paul Goma, ce să mai vorbim, politicienii şi „disi-denţii autocronici” (cum i- a numit Goma însuşi) reu-şind să- l ţină departe de ţară, fără a- şi redobândicetăţenia românească şi calitatea de membru al Uni-unii Scriitorilor, de care fusese privat de regimul comu-nist. Celor trei coloşi basarabeni, Cornel Ungureanu leînchină un subcapitol special, Basarabia migraţiilor,în contextul părţii a doua, a „destrămării hotarelor”, ca

Theodor CodreanuO „contraistorie” a literaturii române (II)

Istoria secretă a literaturii românenu s- a bucurat de comentarii pe

măsura importanţei fenomenuluimitteleuropean geopolitic şi

cultural surprins cu uneltele uneicritici totale, nuanţate, profundeadesea, beneficiind de o bogată

informaţie şi scrisă cu grijă faţă dedestinul culturii româneşti, ca să

folosesc celebra sintagmă din 1953a lui Mircea Eliade.

1 moses Gaster în corespondenţă, ediţie îngri-jită, prefaţă, note şi indice de Virgil Florea, Bucu-reşti, Editura Minerva, 1985, p. 27.

31



recădere în „provincii”, alături de pagini despre Ardeal,Banat, Bucovina.

Revizuirile lui Cornel Ungureanu sunt în contra-timp cu cele la modă (aflate la antipozi), după 1989, celemai multe atacând frontal valorile naţionale, în numeleest- eticii political correctness, pusă în slujba „geopoliticiiinternaţionalist-globalizante” (p. 466), moştenitoare, cualt obrăzar, a cărţii lui Vladimir Schmerling, lectura pre-ferată a lui Stalin. Pentru economia acestei cronici în-târziate, voi mai zăbovi doar asupra a două cazuriemblematice: Lucian Blaga şi G. Călinescu.

Căderea Imperiului Austro- Ungar şi ascensiu-nea celui sovietic schimbă centrul de putere către Est,de unde, cum am văzut, şi entuziasmul unei bune părţia intelectualităţii româneşti pentru visurile de „elibe-rare” comunistă. dar dominanta este renaşterea ideiigeopolitice de Europă Centrală, cu o revanşă explozivăîn spaţiul culturii. Viena nu- l impresionează pe Blagaprin Sigmund Freud, Adolf Loos (1870- 1933), dodeca-fonişti şi alţi „inovatori frenetici”, ci prin Nietzsche.Blaga „se întorcea, ca Eminescu, într- o Românie în caretoate trebuiau să înceapă” (p. 138). Modelul imperialtrezeşte energiile naţionale, deopotrivă în Iugoslavia,Bulgaria, Polonia, Cehia. Spiritul eretic nietzschean înraport cu creştinismul îl ispiteşte pe Blaga să redefi-nească centrul european prin rezolvarea ecuaţiei „Cu-cerirea Ierusalimului”. cruciada copiilor abate traseulcreştin pe la dunăre (ispită şi a lui Mircea Eliade), cuun Iisus al pământului, cu ingerinţe precreştine, za-molxiene. de aici dificultăţile ivite între teologia orto-doxă şi creştinismul zamolxian al lui Blaga (vezi, întrealtele, polemica lui dumitru Stăniloae, din 1942). To-todată, el redefineşte inconştientul, dublând categoriileraţiunii pure kantiene cu categoriile abisale, fapt careconstituie cea mai îndrăzneaţă contribuţie blagiană înfilosofia culturii. de aici doctrina matricei stilistice şi aspaţiului mioritic. Revelaţia lui Blaga era relaţia pa-triei geografice exterioare cu o patrie interioară, ceeace consona şi cu singularizarea Europei Centrale întreEst şi Occident: Polonia, Cehia, România Mare „resus-cită mituri imperiale: dacă Imperiul habsburgilor şi- atrăit traiul, de ce nu s- ar naşte pe ruinele lui Imperiullui Ottokar sau imperiul Polono- Lituanian sau daciaimperială a lui Burebista? dacă viitorul spaţiului cen-tral- european este compromis de succesive dezastre, dece n- am transfera miturile imperiale în spaţiul sud- esteuropean? Eminescu însuşi gândise o Uniune sud- esteuropeană, care să se opună Imperiului Austro- Ungar.”(p. 141). Era alternativa de după 1918 la vechiul pro-iect defunct statele unite ale Austriei mari al lui A.C.Popovici. Blaga aduce laude mitului voievodal emines-cian şi vorbeşte de „zările împărăteşti” croite de Ştefancel Mare pentru spaţiul românesc. Complexa lui operăeste ecoul interior al acestei geopolitici româneşti, ră-sărită din seninătatea şi din cuminţenia pământului,cum ar fi spus Brâncuşi, dincolo de tulburarea şi dezbuciumul extreme trăite de Emil Cioran în schimba-rea la faţă a României (1936). Blaga gândea toate aces-tea sub semnul gândului eminescian: Aici stăm noi,românii, limbă cumpenei universului. Blaga va vorbidespre România – pământ de cumpănă: „noi nu negăsim nici în apus, nici spre soare răsare: noi suntemunde suntem: cu vecinii noştri împreună, pe un pământde cumpănă.” O Europă a Centrului lumii. Romanulscris în vremea exilului interior, luntrea lui caron, tre-buia să se intituleze Zodia cumpenei, care e, de altfel,titlul poemului din cartea apărută postum. între celepatru zodii întemeietoare ale anului cosmic, cu pro-funde reverberaţii în destinul românilor, Blaga a pro-dus „sinteza” între Berbec (spaţiul mioritic) şiCumpănă. Sadoveanu va trece şi prin cea de a doua,zodia Cancerului, din romanul omonim, zodie care vacovârşi universurile poetice şi filosofice ale unor G. Ba-covia, Mircea Streinul, Emil Cioran sau Cezar Ivă-nescu, pentru ca Eminescu să le domine pe toate patrudin Capricorn/Inorog (simbolul unicornului nelipsindnici din imaginarul blagian). în epoca „destrămării ho-tarelor”, Blaga va trăi şi el în zodia Cancerului, supra-vieţuind în exilul interior, radiografiat şi de CornelUngureanu, destin comparat de critic cu al lui VasileVoiculescu şi Sandu Tudor. Sub regimul comunist, au-torul poemelor luminii nu va scăpa de acuzaţia că ar fipactizat cu legionarii. în 1937, Blaga îi scria lui VasileBăncilă că moartea lui Moţa, în Spania, a fost o grealovitură personală pentru el. Mihai Beniuc va găsi pri-lejul să- l atace, în romanul pe muchie de cuţit, că a statîn preajma vedetelor extremei drepte (p. 147). Un doc-trinar al vremurilor noi îl prezenta, în „România liberă”din 8 ianuarie 1948, pe Marele Anonim ca pe un „fue-hrer” în uniformă şi cu diagonală. Blaga însuşi, într- unmoment de slăbiciune, a încercat să se apere în faţa au-torităţilor comuniste. într- o conferinţă din 1948, laCluj, vorbeşte despre Maxim Gorki, ca întemeietor alrealismului socialist, în 1906, prin romanul mama.după care se va refugia în exilul interior, aidoma luiVasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic,Constantin Noica şi alţii: „în exil interior sunt şi ceicare se retrag în cenacluri particulare pentru a- şi con-serva identitatea. Vor fi, rând pe rând, descoperiţi şitrimişi în închisori.” (p. 149).

în cealaltă categorie a marilor supravieţuitori in-terbelici vor intra „colaboraţioniştii”: M. Sadoveanu, G.

Călinescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, TudorVianu, Mihai Ralea, Cezar Petrescu, foştii avangardiştiîn frunte cu Geo Bogza ş.a. în privinţa lor, revizionis-mul estetic postdecembrist a primat. Cornel Ungu-reanu „riscă” însă, cum el însuşi precizează, a nu intraîn graţiile noilor ierarhizatori şi judecători erijaţi în an-ticomunişti. Un exemplu emblematic de recalibrareîntre extremele estetică şi est- etică este G. Călinescu.Suntem departe de învinuirile Ilenei Vrancea din ÎntreAristarc şi Bietul ioanide (1978) şi a „justiţiarilor” mainoi, căci norma criticului este înţelegerea contextuali-tăţii istorice mitteleuropene.

G. Călinescu, spre deosebire de alţi confraţi,intra în zona tulbure a „destrămării hotarelor” pe fă-gaşul spiritului naţional de „stânga”, încât nu a resim-ţit suflarea siberiană precum un Mircea Vulcănescusau Nichifor Crainic. El şi- a putut chiar îngădui săintre „cu urale” în noua lume: „E gata de înregimen-tare. Se şi înregimentează, am putea spune. Se înregi-mentează în stilul său personal, adică urieşesc: scriindaproape zilnic articole, conducând ziare, reviste, încer-când să participe la diriguirea trebilor obşteşti. Maio-rescu fusese un sfetnic al coroanei, de ce n- ar fi şi G.Călinescu un sfetnic al regimului nou?” (p. 356). în con-secinţă, „Vrea să fie om politic şi are sentimentul că bă-tăliile politice la zi sunt bătăliile sale.” Ileana Vranceaîl acuzase, tocmai de aceea, că a deformat comunismulromânesc cu viziunile sale, abătându- l de la caleadreaptă a leninismului nu numai pe liderul Gh. Ghe-orghiu- dej. „divinul” a pledat, la începuturi, şi într- opublicaţie numită „Naţiunea”, titlu, desigur,anti- cominternist. A fost asta culpa lui Călinescu? Nucumva era voinţa unui construct central european înmarea imperială estică, încât criticul se iluziona că- şipoate duce la bun sfârşit ceea ce începuse în opera an-terioară, culminând cu marea istorie a literaturii ro-mâne de la origini până în prezent? Este şi grila deînţelegere a lui Cornel Ungureanu, cu demonstraţia că„divinul critic” n- a fost un învingător, aşa cum regretaIleana Vrancea, fidelă paradigmei cominterniste. Cri-ticul voia să tragă, într- adevăr, după sine noua lume,ca întemeietor. A făcut chiar apeluri de felul acesta:„Alăturaţi- vă viziunilor mele pozitive spre o lume mailuminată, visul nostru aburos de azi va fi mâine monu-ment de piatră.” Era aceasta vocea Partidului, a lui Le-onte Răutu, a lui Ion Vitner, a lui Mihai Novicov, saudoar una deocamdată tolerată, fiindcă nimeni nu o luaîn serios? monumentul de piatră va fi visul lui Ioanide:arhitectura maiestuoasă a istoriei… literare se trans-figura în Catedrala arhitectului Ioanide. întreb dacănu cumva monumentul de piatră nu era, în vizionaris-mul călinescian, pământul de cumpănă al lui LucianBlaga, văzut de pe alt versant. Se implică entuziast înproiectul unui nou Teatru Naţional, vrea să schimbeindividualismul românesc într- o existenţă de agora,concepând oraşul ca locuinţă publică, precum în Greciaantică, sub semnul unui clasicism pe care tocmai îl teo-retizase, în 1946 (sensul clasicismului). Iată- l militând:„Suntem o naţiune de individualişti, preocupaţi fiecarede soba lui, de sufrageria lui, de apartamentul lui, pedinăuntru. Nu trăim încă în civic, în agora, ca greciiantici. Nu simţim nevoia unui oraş ca locuinţă publică.Pentru asta ne trebuie educaţie.” Literatura şi jurna-listica înseşi trebuiau să se schimbe în sens emines-cian, în contra oricărei tentative de a le prescrie norme.dacă Blaga, într- o clipă de speranţă angoasată, lăudarealismul socialist al lui Gorki, pentru Călinescu tre-buie urmată calea eminesciană a adevărului: „Arta nuse face cu normative, ci cu liberă consimţire. Eminescua fost un jurnalist eminent, fiindcă credea în ce scrie.Omul politic să câştige prin mijloace libere pe artist,convins că din constrângere nu iese decât maculatură.”Pe când Blaga, reîntors spre sine, se retrăgea dinagora, Călinescu se apucă să înalţe Catedrala lui Ioa-nide, în contra realismului socialist, crezând că aşa tre-buie să fie realismul, anticipându- l, în felul său, peRoger Garaudy. într- un eseu, Arhitectură călinesciană,de la începutul anilor ’70, mi- am exprimat convingereacă Bietul ioanide este cel mai important roman al luiG. Călinescu, sfidare a contextului istoric imperialest- european ce ne asalta. Cornel Ungureanu creio-nează o perspectivă apropiată. în plin delir de război,când toate se distrug, Ioanide construieşte cu senină-tatea geniului. Apoi, când clasicii, în frunte cu Emi-nescu, sunt puşi la index (faimoasa listă neagră acărţilor de scos din biblioteci apare chiar în 1948), Că-linescu sfătuieşte pe un tânăr politruc, care- l acuza pepoet de conservatorism, s- o lase mai moale şi să seapuce de citit. Revista „Naţiunea” dispare, iar noii cul-turnici îşi dau seama de drumul „greşit” pe care o apu-case Călinescu. Acum, sunt preferate articolele lui IonVitner sau Vicu Mândra, încât „marele critic e invitat– odată pentru totdeauna – să o rupă cu superstiţiiletrecutului negru.” (p. 359). Va fi scos de la catedră. darel tocmai în 1948 lucra intens la Bietul ioanide (înche-iat în 1949 şi publicat în 1953). Pentru a celebra unsecol de la revoluţia paşoptistă scrie „iubita” lui Băl-cescu, scoate din uitare pe catina, damnatul, indispu-nându- i pe Răutu şi pe Vitner. Mai mult de atât, citeşteliteraturi întregi şi scrie despre horaţiu, Petrarca, Tol-stoi, dostoievski, Cervantes ş.a.m.d. Ajuns la Moscova,în 1949, iar în China, în 1955, nu reacţionează publi-

cistc: „Călătoriile nu sunt decât pauze, exerciţiile pu-blicistice, popasuri. Călinescu nu scrie articole, el dădirective, nu compune studii, ci cărţi, nu analizeazăscriitori, ci literaturi. Aşa trebuie citite cele două ro-mane ale sale, aşa trebuie înţeles homo edificans Ioa-nide: arhitectul nu construieşte case, palate, ci o lume.Societatea nouă îşi găseşte prin el constructorul.” (p.362). după istorie…, nu- l mai poate recalifica nimeni:„Se poate reprezenta prin Ioanide. deocamdată, în for-mula bietul ioanide.” (p. 363). Care formulă înseamnăeşecul în lumea care se pretindea a fi „nouă”: „Bietulioanide reprezintă romanul unui constructor genial, acărui construcţie este profanată de corifeii momentuluipolitic. Este tatăl care, meditând abstras, şi pierde co-piii. Acestea sunt primele adevăruri care se reţin: căIoanide este deposedat de un destin potrivnic, că artasa nu poate sluji cu adevărat pe nimeni. dimpotrivă,monumentele proiectate de el primesc o altă destinaţie.Intră involuntar în zona de front. Mausoleul lui hagie-nuş devine buncăr pentru liderii Mişcării, Catedrala,loc de spectacole sinistre. Ce voise el şi unde s- a ajuns?”(p. 364). Agonia se va prelungi cu scrinul negru (1965).zadarnic a încercat să- l „convertească” pe Gheorghiu-dej (liderului comunist nu- i plăcuse cum au fost înfă-ţişaţi legionarii în prima parte a Bietului ioanide),asigurându- l că în locul Catedralei din primul romana pus Palatul Cultural, în al doilea, ca omagiu pentrumuncitorime. Acesta este G. Călinescu, „colaboraţionis-tul” eşuat, condamnat justiţiar, după 1989, chiar şi defostul său discipol, Adrian Marino. destin particulari-zant pentru Europa Centrală din era „destrămării ho-tarelor”.

istoria secretă a literaturii române nu s- a bucu-rat de comentarii pe măsura importanţei fenomenuluimitteleuropean geopolitic şi cultural surprins cu unel-tele unei critici totale, nuanţate, profunde adesea, be-neficiind de o bogată informaţie şi scrisă cu grijă faţăde destinul culturii româneşti, ca să folosesc celebrasintagmă din 1953 a lui Mircea Eliade. de altfel, Cor-nel Ungureanu îşi încheie această istorie deschisă a li-teraturii române (putând fi considerată doar un primvolum), invocând prefaţa lui G. Călinescu, datată 24 ia-nuarie 1941, la istoria literaturii române de la originipână în prezent, ca fondatoare a conştiinţei unei geo-grafii literare a României, în condiţiile în care deja seprăbuşeau hotarele României Mari: „Ce spunea G. Că-linescu că vrea să sublinieze prin cartea sa? Că Româ-nia are în urma ei o literatură importantă, care a o vaajuta, în orice împrejurări, să supravieţuiască. ţinutu-rile răpite în 1940, Basarabia, Bucovina, nordul Ardea-lului, nu sunt pierdute. Exprimate, cartografiate demari scriitori, ele rămân şi vor rămâne ale noastre. Is-toria literaturii proteja o geografie literară, în care ope-rele literare defineau întinderi haşurate de scriitori. Iaracestea se vor fixa pentru totdeauna pe harta Româ-niei.” (p. 508).

E ceva aici surprinzător şi nou: literatura, pecare politicienii de azi nu dau doi bani, este salvatoareaRomâniei mari. Ei, aceşti politicieni, n- ar putea decâtsă se vindece de amnezie, să reintre în ceea ce Emi-nescu numea memoria arheului românesc, identificatde geniul poetului în răscolitorul basm tinereţe fărăbătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Speranţa e că, într- obună zi, se vor trezi, uitând, în schimb, de individua-lismul lor cleptocratic care îi bântuie de peste un sfertde veac. r

Dintr-o haltă părăsită

Cassian Maria Spiridon* * *stau în genunchi

masa pomenilor plinăascult slujba întru iertarea păcatelorcu sufletul pregătit mărturisiriisunt lângă masa pomenilormiroase a pâine

a pâine albă împletităîncă proaspătă

sub lumina unei dimineţide început de iarnă

enoriaşiitineri şi bătrâni

cu lumânări aprinsestau cuminţi

în aşteptarea cuminecăturiidascălii ridică glasuri

spre slavă şi îndreptarene curăţă inimile

pentru spovedanie

spovedania de dinaintea Naşterii

32


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Psihologii neau conso-lat de mult în privinţalipsei de logică a aso-ciaţiilor noastre men-

tale, dar poate că între cele douăscene urmărite pe micul ecran nu cumult timp în urmă există o legătură,chiar dacă nu una aparentă, care săjustifice tuşeul subliminal imprimatde ele asupra unversului meu afec-tiv. Ceea ce le este comun, în percep-ţia mea, ţine de o anumită mecanicăa gesturilor sau a cuvintelor ce in-dică absenţa motivaţiilor de profun-zime sau chiar a conştiinţei de sine.

Spectator fidel al competiţiilorde gimanstică încă din nopţile deextaz ale triumfului Nadiei la Montreal, am simţito cumplită dezamăgire urmărind concursul de la ul-timele jocuri Olimpice. după o evoluţie mediocră,fără nimic spectaculos, Sanne Wevers, câştigătoareade la bârnă, a putut fi văzută, nu aşteptând verdic-tul arbitrelor, ci calculând, „cu creionul pe hârtie”,punctajul elementelor executate. Putea fi şi un aver-tisment tacit înspre brigada de arbitri, că nu se valăsa furată... Cu două la primărie şi alte trei la pre-fectură, a reuşit să adune suficient pentru medaliade aur, dar ce diferenţă!... deşi s- a scris mult despreeşecul gimnasticii noastre, în realitate elevele lui Bi-tang şi Belu au intrat în istorie. Gimnaştii motivaţişi de dorinţa de impresie, nu doat de scor, au execu-tat dificilele elemente Amânar, Comăneci, Olaru,drăgulescu... Creativitatea, depăşirea limitelor, mo-delul impus, fascinaţia nu sunt ingrediente ale con-tabilizării pragmatice şi ale flerului de învingătorpentru supravieţuire.

de la calcul pragmatic la insensibilitate cinicăexistă diferenţe de grad, nu de calitate ale unuianume profil psihic. Cu stupoare am urmărit„show”- ul conclavului de bârfitori ai lui Radu Beli-gan chiar în intervalul dintre decesul acestuia şi în-mormântare. de ce atâta grabă indecentă, de cearuncau atâtea acuze veninoase contra unui omcare nu se mai putea apăra? Suntem siguri de unmotiv: din laşitate. Al doilea s- ar putea să fie chiargratuitatea acuzelor. în perioada de dezgheţ ideolo-gic, au fost atrase în funcţii personalităţi în maitoate domeniile, iar ca şef de instituţie era imposibil,cum s- a exprimat un politician, să nu vezi „securistla ochi”. Fără dovezi ale vătămării carierei sau vie-ţii unui individ, acuzaţiile nu se susţin.

Veninul ratării e mai curând explicaţia atacu-lui huliganic asupra celor care, fiind morţi, nu augloanţe. Este şi cazul unui anume Ion Stelian, de laRadio prodiaspora, despre care aflăm cu emoţiedoar că „trăieşte în Covasna” şi care a postat pe netun injurios in memoriam – dramaturgul „mariustupan” la trilulilu!, completat cu amănunte ale bio-grafiei unui om de origine modestă, într- adevăr, darcare a pătruns în istoria literaturii române princărţi, receptare elogioasă, premii, inclusiv ale Uni-unii Scriitorilor – o carieră confirmată prin decer-narea Ordinului Meritul Cultural în grad deCavaler. Cum în spaţiul virtual se poate aruncaorice, nu ai cum să scapi de asemenea atacuri imun -de cum nu poţi scăpa de râie.

în acest context, o prezenţă distonantă estecriticul Liviu Grăsoiu, al cărui nume este asociatmai ales cu „Revista literară Radio”, pe care a reali-zat- o pe parcursul multor ani şi sub schimbătoareregimuri politice. Se poate spune că ilustrează ungen complex, pe care l- am numi „istorie literară, cri-tică şi etică”, iar politică doar în contextul celei dinurmă. Scrierile sale apărute între 1970 şi 2015, adu-nate în volumul popasuri si refugii (Editura Bibliot-heca, 2015) justifică reproşul adresat undeva preseiscrise de a nu reflecta şi recunoaşte meritul Radiou-lui în calitate de cronicar al literaturii şi vieţii lite-rare româneşti. Obligaţi să consemneze evenimen-tele curente, realizatorii Revistei literare reuşesc săofere o imagine panoramică a vieţii literare, învreme ce cronicile din reviste sunt mult mai selec-tive, în funcţie de opţiunile cronicarilor (uneori ace-ştia comentează un autor volum după volum,

urmărindu- i întreaga carieră, învreme ce ignoră autori care nu suntafini).

La drum cu Liviu Grăsoiu,prin intermediul acestui volum re-trospectiv, retrăim viaţa generaţii-lor născute imediat după război. E ocronică remarcabil de obiectivă, fărădistorsiunile celor care, fie minima-lizează gravitatea epocii proletcul-tiste, fie îi atribuie epocii Ceauşescumerite (gen spirit independent, dez-gheţ politic şi naţionalism) pe careacesta nu le- a avut cu adevărat, cidoar le- a imprimat percepţiei neavi-zate graţie vicleniei politice. Privindîn urmă, criticul e îndreptăţit să re-

marce cu satisfacţie: „de prea putine ori m- am în-selat, iar în numele bunului simţ am apărat cauzedemne de respect, indiferent de ierarhiile întocmitead hoc, dupa interese meschine”. Ce argument maiimbatabil putem aduce în spijinul onestităţii saledezinteresate decât scrierile admirative şi de sufletdespre autori care trecuseră din această lume şi nu- imai puteau oferi nimic? Sunt multe, respectivii au-tori continuându- şi existenţa în memoria lui caîntr- o istorie postumă scrisă la optativul trecut: „Arfi împlinit 90 de ani”....

în comparaţie cu exerciţiul încărcat de con-venţii procedurale ale criticii actuale, în mare partestandardizat, critica lui Liviu Grăsoiu se adreseazătextelor şi autorilor în egală măsură, un cadru su-plimentar fiind climatul politic căruia, după cumrealizăm acum, radioul şi televiziunea le sunt foarteexpuse. în felul acesta, el sesizează şi comenteazăalternanţa sistolic-diastolică a presiunilor ideologicecare au prilejuit, de exemplu, straniul fenomen al„celui de al doilea debut” în anii ’60 al unor mari au-tori care fuseseră până atunci interzişi sau aruncaţiîn închisori: Blaga, Voiculescu, Barbu, Pillat,Maniu, Vinea... Autorul însuşi s- a schimbat fărăsă- şi dea seama, primul text antologat, „Cele douăAncuţe”, fiind reinterpretarea, de către un fin her-meneut, a textului lui Sadoveanu, în vreme ce ur-mătoarele indică intensificarea constantă a conşti-inţei politice care urmărea ca un seismograf adân-cirea ţării în dictatură. Sigur, marea surpriză şi de-zamăgire a fost degradarea culturală în condiţiilelibertăţii politice de după decembrie 1989. Tocmaiatunci au fost expediate cărţile substanţialei biblio-teci a Radioului într- n depozit abandonat, amintindautorului de vremea când erau arse în curte înre-gistrările cu scriitorii tabuizaţi. Tocmai atunci audispărut emisiunile culturale de la televiziune, toc-mai atunci s- a prăbuşit învăţământul, universitariiautentici văzându- se înghesuiţi de impostori poto-piţi cu titluri în ciuda cărţilor puţine, la edituri me-diocre, sau chiar în lipsa lor. Tocmai atunci adevenit România o „ţară de consumatori”, după fe-ricita expresie a unui rector intervievat nu de multde Realitatea TV, care, spune Liviu Grăsoiu, se mul-ţumesc să aducă osanale unor personalităţi din stră-inătate.

Cronicile lui Liviu Grăsoiu deşteaptă intere-sul cititorilor pentru unele cărţi uitate astăzi, cumar fi trei ceasuri în iad de Leonida Plămădeală, acărui acţiune se petrece într- un oraş german d(poate este dresda nimicită de bombardamente alecărei ruine intenţionat lăsate au intimidat populaţiadecenii). zidurile acoperite de fum şi de spectrul ca-tastrofei par într- adevăr conţinute în numele PeterGast (sugerând exil interior, sentimentul de a fiacasă ca vizitator, spectru ce bântuie pământul luiAdam). Citim acum mărturisirea de atunci – crezetic – a autorului, a cărui valoare nu poate fi apre-ciată de generaţiile născute în libertate: „A trai evalabil numai când nu e în detrimentul altora, şicând nu te schilodesti interior”. Cei care au trăitatunci ştiu că ele exprimau suprema nobleţe a unuiom ca subiect social. A respecta bunul simţ, un altimperativ categoric, însemna, de exemplu, curajulde a disocia poezia patriotică prin care un scriitordevine purtătorul de cuvânt al sufletului naţional laun moment dat (cum spune şi Alfred Tennyson înpoemul in memoriam), de poezia politică: „Vizând o

anume persoană, o anume clasă socială, [care nu e]ecoul unei stari de spirit a unui întreg popor .”

Liviu Grăsoiu nu se limitează la comentariulde text, în ciuda faptului că la acea dată critica ro-mânească era dominată de moda structuralistă şi aaltor formalisme (examenele de literatură din uni-versităţi constau în comentarii de texte la prima ve-dere...), ci la interpretare contextuală. Resuscitareapoeticii moderniste în deceniile şapte şi opt (în loculunei sincronizări postmoderne) este explicată prinpublicarea autorilor interzişi de stalinişti, filiaţiilefiind reconstituite de un bun cunoscător de matricistilistice. Voiculescu, de exemplu, a fost o „reapariţiefecundă”, din care a răsărit o întreagă tradiţie a rea-lismului magic (Bănulescu, Baconsky, FănuşNeagu, Maria Luiza Cristescu). O altă perspectivăeste personalitatea autorului. Afini îi sunt lui LiviuGrăsoiu critici „de bună şcoală şi solidă cultură”,aplicaţi, înzestraţi cu metodă, obiectivi, recunoscuţiprin independenţa lor faţă de diverse clici literare:Vladimir Streinu, zoe dumitrescu- Buşulenga,Mihai Cimpoi, Gheorghe Grigurcu, Marin Bucur,Mircea Anghelescu, dan Grigorescu, dan horia Ma-zilu, George Munteanu. Apreciază neimplicarea po-litică, personalitatea umană creatoare, dar şi demnăşi condusă de imperativul categoric kantian. Nusenzaţional gotic sau cibernetic a gustat generaţiamea în copilărie, ci fraza muzicală, lirismul şi ima -ginaţia povestirilor din volumul În ţara legendelorde Al. Mitru, despre care citesc acum în cartea luiLiviu Grăsoiu: „Ceea ce propunea şi înfăptuia el că-păta, odată cu trecerea anilor şi aprecierea mai co-rectă a acţiunilor comise de scriitori, aura uneisubtile dizidenţe, prin refuzul înregimentării şi ilus-trării în pagini de proză a indicaţiilor aberante pri-vind educarea adolescenţilor în spiritul uneiideologii catastrofale, prin efecte, până acum. Aveaun aer de boier autentic în toate, îşi purta cu ele-ganţă vestimentaţia uşor demodată, pentru că nu seîmbrăca în loden şi nu purta o şapcă voit proletară.distins şi masiv, prefera griul şi maroul, ca şi pălă-riile cu boruri mari, de culoare închisă. Vorbea cum-pătat, nelăsând impresia că şi- ar cântări cuvintele,deşi sunt convins că, după cercetările la care îl su-pusese Securitatea, devenise precaut. Nu suficientde precaut însă pentru a nu vorbi la cenaclul ce- l în-fiinţase la Liceul „Gh. Lazar” despre adevărata lite-ratură română şi nu despre scriitorii oficilializaţiprin manuale şi presă, câtă era atunci. […] dădeasfaturi când era cazul şi mai ales ne îndemna săcitim. Să- i citim pe interzişii din deceniul al 6- lea,adică pe Blaga, pe Barbu (Ion, evident), Pillat, hor-tensia Papadal- Bengescu şi cu interes sporit pe acelArghezi din cuvinte potrivite şi din Flori de muci-gai...”

în cronica lui Liviu Grăsoiu, acele timpuri degroaznică amintire au fost martorii actelor uneiumanităţi eroice. tortura pe întelesul tuturor, deFlorin Constantin Pavlovici, care i- a avut colegi dedetenţie pe Al. Ivasiuc, Al. Paleologu, Ion Omescu,Gaby Michailescu, I.d. Sârbu, Al. zub, G. Vasâi,dezvăluie scene de penitenciar transformat în aulăacademică: „Oamenii îşi reaminteau ce fuseseră în-ainte de arestare. ţineau atunci prelegeri, se per-fecţionau în limbi străine, sfidând pe cât posibil,regimul de exterminare”. dimpotrivă, epoca postde-cembristă, liberă de constrângeri politice, este scenaunei „arlechiniade”, a degradării vieţii instituţionaleşi culturale, un „circ degradat şi instituţionalizat”(Adrian Munţiu, Arlechiniada). din nefericire, spi-ritul grobian şi agresiv nu ocoleşte nici pe literaţi, eopinia lui Liviu Grăsoiu scriind despre o trilogie alui Marius Tupan, fără să ştie că lansa o profeţie:„Forţa îngerului căzut se manifestă pretutindeni: întabloul general al unei colectivităţi locuind un teri-toriu geografic străin oricărei logici normale, abe-rante faţă de ceea ce au trăit şi trăiesc alte naţii, îndetaliile privind organizarea, conducerea şi şanselede viitor ale societăţii imaginate de Marius Tupan.Avertismentul său, după care asemănările cu ime-diata realitate ar fi întâmplătoare, nu face decât săîntărească ideea cititorului că se află în descifrareacelei mai cuprinzătoare şi fascinante, prin adân-cime, cronici a României în tranziţie. Anii năucitoripe care i- am trăit şi- au aflat în Marius Tupan isto-riograful ideal, caci a prins absurdul şi nebunia, gro-tescul şi suavitatea criminală, mecanismele înde-lung puse la punct în anii dictaturii, neabandonatenici după dezastrul acesteia. Interacţiunile incredi-bile dintre fapte criminale justificate cu zâmbet su-perior, nebunia puterii, obsesia păstrării ei, im-becilizarea la scară naţională, reprezintă un pariudintre cele mai dificile pus de prozator cu sine în-suşi. Şi câştigat. de acum încolo, prozatorul va tre-bui să suporte deopotrivă povara laurilor învin-gătorului (a semnat o capodoperă) şi Suferinţa spi-nilor strecuraţi de neprieteni în aceeaşi cunună”. r

Maria-Ana TupanLa drum cu Liviu Grăsoiu

n (Con)texte

Recent, încredinţând observator- uluicultural un serial dedicat lui PaulGeorgescu (probabil, o viitoarecarte), întrebându- se „cine a fost

Kir Pavelică”, Bogdan- Alexandru Stănescu por-nea într- o ispititoare „aventură arheologică”, pro-punând portretul unui scriitor român aproapeuitat, „ascuns” prin prăfuite depozite literare. Pri-madonă ideologică în „gloriosul deceniu”, spriji-nind, apoi, explozia şaizecistă, „o eminenţăcenuşie a lumii literare”, cum zicea Eugen Ne-grici, oricum, un „agent de modernizare” (cf. Lu-miniţa Marcu), ignorat azi, repudiat şi chiaruitat, Paul Georgescu se recalificase spectaculos,revenind la proză (prima sa dragoste, tăinuită),cultivându- şi, în exces, vocaţia ludică şi parodică,placată pe o colocvialitate incontinentă. Sclipitor,receptiv, înnoindu- şi discursul, iubind răsfăţullingvistic, marxist „balcanic”, de o intratabilă con-secvenţă, Paul Georgescu a fost, neîndoielnic, unins cultivat, prea convins, şi el, la începuturi, dereacţionarismul „obiectivismului burghez”, ju-rând pe tezele leniniste, supărat pe Maiorescu, re-cunoscându- şi descendenţa gheristă şi înţele-gând, în limitele sociologismului vulgar, în epocarealismului socialist, caracterul ferm ideologic al

criticii literare. în acest om complicat, generos,iubitor de taifas, vervos, cu iniţiative de cenzor,coabitau dogmatismul şi liberalismul, adăpostindşi o „componentă cinică”, nota G. dimisianu. Se-dentar de nevoie, devenind un „ludic feroce” (cf.dan C. Mihăilescu), criticul de altădată, îmbibatde „spirit leninist”, „clasat” în insectarul dogma-ticilor, s- a metamorfozat într- un prozator hiper-productiv; izolarea, conchide G. dimisianu, i- apriit literar. doar că, repliat pe frontul prozastic,Paul Georgescu, neîndoielnic o personalitate pu-ternică, vibratilă, atrasă de fosforescenţa ideii, aprodus în avalanşă romane obositoare, fără„iepic”, întâmpinate, paradoxal, cu mare entu-ziasm. încât a şi fost aşezat lângă Marin Preda,considerat chiar reprezentativ „în egală măsură,dar cu mijloace diferite”, scria Ion Buduca, mar-şând pe „a doua viaţă a lui Mitică” (fireşte, un Mi-tică recondiţionat). Silinţele unor critici amneziciau rodit, pare- se, deşi însuşi Paul Georgescu nuşi- a abandonat convingerile de stânga şi nici nuşi- a renegat opera critică. două tipuri de atitu-dine l- au marcat, recunoştea şi Florin Mugur, înacei ani tulburi, „de formare şi deformare”. Vocea unui deceniu controversat, om de gust, cu flerîn descoperirea talentelor, rău de gură (cum i s- adus faima), cu închistări dogmatice, denunţând,de pildă, în calitate de coraportor, la Congresuldin 1956, gravisima „întoarcere către autonomiaesteticului” (cel vizat era Lucian Raicu) şi capabil

de hedonism, sărind – printr- o modernizare în vi-teză – de la rigidităţile reţetarului marxist, pres-criind literatura nouă, la polisemantism, PaulGeorgescu şi- a definit un stil personal. Fie şi„alambicat”, în ochii lui A.E. Baconsky, oricumpledând – pe măsură ce gradul de permisivitatesporea – pentru declişeizare, polemism, deschi-dere. în epocă, se ştie, foiletonistica a fost „insti-tuţia principală a schimbării de mentalitate”,constata Alex Goldiş. Or, sub „prezumţia efeme-rităţii”, punând la lucru o strategie metonimică,astfel de impulsuri reformatoare şi- au tăiat vad;încât defazarea, vizibilă, între libertăţile cronis-tice şi crisparea articolelor de direcţie, cu rol deinstruire critică, e de înţeles, chiar dacă se regă-seau, într- o vecinătate tensionată, sub aceeaşisemnătură.

Bineînţeles, participant la o Revoluţie, gă-sind că vara lui ’44 a fost „o minunăţie”, Paul Ge-orgescu, deşi nu intră pe lista „clasicilor intra-tabili ai dogmatismului”, alături de criticii puri aiepocii (precum N. Moraru, Traian Şelmaru, M.Novicov), a sprijinit, prin texte militante, litera-tura nouă. îndrumarea partinică era sufocantă/sterilizantă şi viitorul prozator, după o febrilă ga-zetărie şi „descălecatul” la Viaţa Românească,deşi cu numeroase proiecte (un dosar cu Game,câteva romane „sparte”, o carte despre Panait Is-trati etc.) şi- a amânat, benefic, intrarea în scenă,bănuind că „excesele au suflu scurt”, cum va măr-turisi. Critic „dezgheţat”, a crezut în mitul Revo-luţiei („marele obiectiv”), a urmat modelulmalraux (ca intelectual angajat), traversând o pe-rioadă exaltată, tumultoasă, mitingistă şi a îm-părtăşit tinereţea dramatică a propriei generaţii,consumată în război. Educaţia militantă a rodit;speranţa, în secolul xx, „se numeşte comunism”,afirma criticul într- o lungă confesiune (v. Vârsteleraţiunii, Cartea Românească, 1982), provocată deFlorin Mugur, implicat fiind în activitatea unorcelule comuniste în Ialomiţa. Şi crezând sincer în„pariul” pentru Revoluţie. Paul Cornea îşi amin-teşte că în paginile tinereţii, revistă pe care o con-ducea, Paul Georgescu scria, într- un articol din 6februarie 1946, că „spiritul critic este termome-trul cu care putem constata dacă democraţiadintr- o ţară este reală sau numai verbală”. Fraza,desigur, nu putea fi pe placul spiritelor dogma-tice. Iar Paul Georgescu, deopotrivă liberalist şidogmatic, suportând ambele etichete, nu se puteadespărţi de crezul tinereţii şi naivităţile idealis-mului juvenil. Peste ani, reîntorcându- se, recapi-tulativ, în perioada gloriosului deceniu,„obsedant” pentru alţii, aducând la lumină erorileşi ororile lui, criticul va nota că acea epidemie ro-manescă, iscată de ideea justiţiarismului, pro-mova un maniheism facil, cu semn schimbat,eşuând în mrejele literaturii simpliste, de con-sum.

Autorul Încercărilor critice (1957), un volum„util”, cum însuşi aprecia, îşi recunoştea o „oare-care calificare”. Natură de artist, bănuit doar, târ-ziu revelat, el înţelegea cronica literară ca oasceză a obiectivităţii. A preluat- o „din mers”, laRadio, ca însărcinare politică (venită de la Al.Graur); şi „buhul de critic”, cu povara „erorilordogmatice”, l- a însoţit în efortul de „dezmorţireideologică”. dumitru Micu descoperea „un palpitpersonal” şi un stil colocvial chiar în primele vo-lume, în pofida rigidităţii acelor ani, recoman-dând, pe un ton ferm, o pedagogie schematică(indicaţii, anateme, risipa unor cuvinte mustră-toare etc.). Constatăm că Paul Georgescu s- a ma-nifestat contradictoriu. Elogia fără economietezele leniniste, putea fi „supărat” pe Maiorescu,deplângând reconsiderarea sa, dar va prefaţa în-tâia ediţie postbelică a criticelor (1966); vedea în„miraculosul” Călinescu un clasicist care ampu-tase tragicul şi în istoria sa un fabulos roman, re-vendicând zgomotos paternitatea acestor idei careau făcut carieră. La un Congres al scriitorilor(18- 23 iunie 1956) unde era şi coraportor, îşi vaoferi o „misiune paradoxală”, constata Marian

Popa, redistribuind vinovăţiile: va creiona un bi-lanţ (pozitiv) al literaturii realismului socialist,criticând, însă, dogmatismul perioadei. întreruptbrutal la o întrunire a obştii scriitoriceşti, vervo-sul Paul Georgescu, lehamisit, a preferat tăcerea,punându- şi armele „în rastel” şi alegând, defini-tiv, calea prozei, extrem de productivă. Fostulcăuzaş, fără a se dezice de opţiunile de odinioară,s- a recalificat spectaculos. Metamorfoza, nescu-tindu- l de lestul păcatelor dogmatice, a făcut dinfostul diriguitor, odată cu „lăsarea la vatră” (adicăautoimpusa tăcere), un clasic al literaturii pos-tmoderniste (cf. Cornel Ungureanu). Prozatoruls- a dovedit de mare randament şi vivacitate, unraţionalist patetic şi energic, sprijinind generos,cu inevitabilul „procent de eroare”, mulţi necu-noscuţi, îndeosebi şaizecişti, gravitând în jurulGazetei literare. Noua identitate, vestită prin Vâr-stele tinereţii (1967), însemna şi un alt tip de cri-tică, s- a observat. în trei nuvele (1973),prozatorul „conspecta amintiri” şi cerceta, în tuşesarcastice, crude, informul, „timpul limfatic” alcopilăriei, ca şi „băltirea”, tihna somnoroasă a târ-gurilor. Înainte de tăcere (1975) exploata propria- ilegendă (în aşteptarea execuţiei), abolind timpulexterior. în fond, sedentar de nevoie, închis încasă, Paul Georgescu revine la proză, redescope-rind chichirezul scrisului şi tăinuitele „exerciţii”de tinereţe. dar şi kief- ul de viaţă literară, ca „di-rijor din fotoliu”, mare amator de bârfe şi răutăţi.G. dimisianu sublinia că romanele ar fi „marearevelaţie a anilor recluşi”, livrate ritmic, cu vervăfacilă, probând plăcerea taclalei, ca „artă a paran-tezelor”. Fostul cafegiu, client fidel la capşa, so-ciabil şi maliţios, cultivând cancaneria, îşiregăseşte fervoarea, placată acum pe altă vârstă,îmbibată de scepticism. Iubind, desigur, la moaravorbelor, ca om informat, libertatea interioară,„zburdălnicia culturală” dezinhibantă, fără inten-ţia disculpării. Vârstele raţiunii, cartea de convor-biri realizată de Florin Mugur, ca „spovedanietipărită”, tocmai prin asta păcătuia. în ipostazacomunistului ferm, liderul de altădată reconsti-tuie tragismul unei perioade într- un decor declo-rofilat. „huiduit”, bucurându- se de o „recepţieînfierbântată” (cf. Al. George), volumul adunadezvăluiri, mărturii incomplete şi se ferea de au-tocritică, propunând figura unui Mitică hârşit, în-ţelept, eliberat de pasionalitate, înţelegând şiîmblânzind – prin „arta de eckermanie”, cumzicea I. Buduca – necesitatea istorică, cu tributulei de convulsii şi drame, sub cupola imperativuluipolitic. de regulă, vechii călifari cosmetizează cusârg, ne oferă memorii retuşate, pigmentate cueschive, omisiuni sau minciuni; confuzia dintrecomicărie şi istoriografie, sesiza Al. dobrescu,naşte „un spectacol trist”. Om inteligent, de „o in-teligenţă drăcească” (cf. Ovid S. Crohmălni-ceanu), Paul Georgescu testa simbioza dintremilitantism şi ironie, angajamentul cedând locul,aparent, indiferentismului. Scos din joc dupăşefia la Gazeta literară (1956- 1958) şi Viaţa Ro-mânească (adjunct, între 1961- 1971), criticul avea„miros bun la tineri”; fostul protector a grăbit ex-plozia şaizecistă care va zdruncina nomenclaturaliterară, impunând nume noi (Nichita Stănescu,N. Velea, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Ilie Con-stantin), scriind cu entuziasm. Şi în corespon-denţa cu Ion Simuţ, atunci un tânăr absolvent,„exilat” în satul natal după „euforia echinoxistă”,Paul Georgescu caută „sămânţă de vorbă”, îşiasumă „funcţia”, desluşind – cu îngrijorare afec-tuoasă – pozitivitatea unor situaţii negative, cul-tivând pedagogia speranţei. Ştiind că „scrisul neapără interior”.

■ Fragment dintr- un amplu studiu

33



Natură de artist, bănuit doar,târziu revelat, el înţelegea cronicaliterară ca o asceză a obiectivităţii.A preluat- o „din mers”, la Radio, ca

însărcinare politică (venită de laAl. Graur); şi „buhul de critic”, cupovara „erorilor dogmatice”, l- aînsoţit în efortul de „dezmorţire

ideologică”.

Adrian Dinu RachieruPaul Georgescu şi „păcatele tinereţilor”

n Polemos

34


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


PAStORALĂ

Oile pasc liniştite, domol,în umbra copacilor verzi.Caprele în două picioareculeg frunza direct de pe crengi.

Păstorul sprijinit în toiagcântă din fluier avan,preafrumos şi intraductibilca privighetoarea.

Un ied alb, cel mai iubit dintre toţi,vine tăcut lângă păstor,îl împunge cu mugurii fragezi

ai corniţelor,parcă i-ar zice:– Scoală, bădie, să mergem, e seară!

CÂNtÂND BIRuItOARE

Plutea în aer un fel de presimţire.Ceva nelămurit ca o înserare.Avea să vină cântând biruitoarePeste înverziri şi peste înflorire.

Lopeţile s-au înălţat apoi pe rânddin lacul împurpurat, atât de grele.Şi pietrele-n adânc visau încoronândVăzduhul apei cu sclipiri de stele.

COPILĂRIA

Se îndepărtează din ce în ce mai multca o insulă de coraliprin mătasea de aur a serii.

Stau pe ţărm privind în depărtareşi parcă văd,sau mi se năzare,un turn alb înălţându-se din ape,la orizont,şi în vârf,sus de tot,soare dulce înverzind,copilăria mea.

E ORA ÎNALtĂ

Aura înfloririi s-a extins,multiplicându-se,a cuprins toată grădina.

Acum toţi pomiisunt slujitoriai aceluiaşi mister.

E ora înaltăa prefacerii în fruct.

CÂND EA ÎNCEPu SĂ CÂNtE

„Cerul deschizându-şi porţile,strălucea în frumuseţe...”când ea începu să cânte,rar la început,abia auzit,apoi mai tare,mult prea iscusit,chiar minunat.

încât să ne dăm seama,până în sfârşit,că nu trăim în zadar,că nu suntem pe acest pământatât de fragil şi neînsemnat,trecători.

SMERIt SĂ FII

Smerit să fii ca iarba,care aşteaptă în tăcere,zi de zi, ceas de ceas,să vină oile blândes-o atingă cu botul lor umed,

catifelat,şi, sărutând-o, s-o pască.

Apoi, mai fragedă şi mai nouă,să crească-n lumină,încununată cu luceferi de rouă.

ADuCERE Cu DRAG AMINtE

Aducere cu drag aminte adeseoride nopţile înstelate de demult,(Păduri sub lună, farmec şi tumult)de tainicele, divinele privighetori.

de raiul cel alb al caişilor în floareSub cerul îmbătat de sacre lumini.Un înger poposea ades la izvoare,Veşmântu-i strălucea sfâşiat între spini.

de drumeagul străjuit pe margini de scaiŞerpuind printre lanuri, alb şi tăcut.de dealul cel gârbov, înzăpezit în maide pâlcuri de oi cu miei la păscut.

de biserica în mijlocul satului, cuminte,Strălucind printre cădelniţări de tei.Sub care dorm visând vechi oseminte,Ale străbunilor străbunilor mei.

Cu tĂLPILE GOALE

Cu tălpile goale prin pulberea drumuluica Rimbaud

Am călătorit multe seri la rând,Ca un hoinar pe sub copacii cântând,Câte iubiri n-am visat în singurătate, oho!

îmbătat de vinul nopţilor constelateM-am rostogolit cu capul în iarba plină

de rouăŞi-am adormit visând cum plouăTorenţial asupră-mi luceferi, păuni cu

cozi lungi, înfoiate.

Luna sub cap ca pe-o pernă mi-am pus.întunericul se sfărâma dulce în geneCând fumam ţigări rare, halucinogene,Şi murmuram fără să ştiu cuvinte de nespus.

Aşa, fără să-mi dau seama, tinereţea-mi s-a dus.

Marea sufletului adânc zbuciumatăRidica valuri mari de entuziasm până susŞi nu se lăsa cu nici un chip mângâiatădecât de tălpile goale şi mici ale lui IisusCare venea în taină şi o traversa

luminând-o!

SABIE ASCuŢItĂ

O sabie ascuţită stă între noi,fie că trăim, fie că murim.

în pădurea umbrită de lunăprivighetorile nu vor să tacă.

deşi respirăm acelaşi soareşi ne bucurăm de el împreună

Şi pe umerii noştri sprijină cerulacelaşi înalt şi sublim,

O sabie ascuţită stă între noigata să iasă din teacă.

ÎMBRĂŢIŞAtĂ, LĂutA ŞI PLÂNSuL

Cântând o mierlă, mi-am adus amintede cântecul pe care eu odinioară

îl cântamdin râvnă pentru domnul. Şi eramAtât de fericit, prea blând şi prea cuminte.

Şi nu ştiam ce-i răul, nici ura,nici păcatul.

Toate păreau cu iscusinţă întocmiteStrălucind frumos în lumină. în

lumina Ta, doamne,Ca-n raiul ceresc, pierdut de demult.

Acum nu mi-a mai rămas decât lăuta.Atinse, corzile, de lacrimi, singure sună.Ca ramurile copacilor, goale, când raze

de lunăTrec printre nori şi le mângâie grea

singurătatea.

dintre toate cele mai scumpe sufletuluimi-au mai rămas

îmbrăţişată, lăuta şi plânsul ca să-i dau durerii nemângâiate glas.

ERAu ACOLO PIEtRE

Mic paznic al grădinii un greier trist,stingher,

Umplea grădina toată de farmec şi mister.

Izvorul în penumbră lăsa subţire, rar,Să cadă-n alabastru, grăunţi de chihlimbar.

Erau acolo pietre de lună strălucindîn iarba abia cosită de greieri ţârâind.

Şi nici un drum prin mijloc sau vreocărare

Cu urme-ntipărite de om în preumblare.

Ci doar mişcate aripi uşoare ca o boareSăltau încet veşmântul copacilor bătrâni.

Un înger cu o carte de rugăciuni în mâiniCitea în şoaptă psalmi în umbra lor, se pare...

din stele picura în loc de binecuvântareO pace-adâncă-n suflet ca luna în fântâni...

tÂRZIu, CÂND LuNA

Târziu, când luna se ridică încet din apeŞi-o stea dădu în muguri pe-o creangă

în văzduh,O pasăre minunată începu să cânte.

AproapeEra raiul şi noi păşeam prin el, senini.

Cuvintele pe buze muriseră de mult.Mireasmă-n

Suflet, noaptea, şi părul tău lăsao dungă

Ce lumina ca luna, melodios, răsfrântă

în lacrimile noastre care au începutsă curgă.

Ignatie Grecu

n Poeme

35



Constantin LupeanuLa jumătatea vieţii

n Feedback către un prieten

dragul meu prieten,Astăzi împlinesc şaptezeci şi cinci de ani.

Sunt tânăr. după studiile eruditului C.I. Parhon,sunt pe la jumătatea vieţii. Iubirea mea constantăs- a numit cartea. Copil fiind, citeam cartea de ro-mână pe nerăsuflate, din primele zile de la primi-rea manualelor. învăţam poeziile pe de rost. Multevor fi fost fără vreo valoare estetică, tributul plătitzilei, eu însă acumulam, clasificările s- au făcut întimp. ţin minte şi- acum nică fără frică... Mă cu-nosc bibliotecile, de pe oriunde m- am preum -blat. întâlnirea cu poezia Chinei s- a realizat într- obibliotecă, citind din fluierul de jad, o culegere depoezie din dinastia Tang (618 – 907); traducereadin limba germană aparţinea poetului Al. Stama-tiad. Eram copil, şi mi- am zis că n- ar fi rău săînvăţ limba chineză, pentru a citi în original como-rile acelea neaşteptate. Acum sunt convins că gân-dul meu s- a înregistrat acolo sus în catastiful delumină şi energie al vieţii pe pământ. după ter-minarea liceului, m- am prezentat la concursulnăucitor pentru a ocupa unul dintre cele cinci lo-curi aprobate pentru anul acela la Secţia de limbăşi literatură chineză din cadrul Universităţii Bu-cureşti. Se înscriseseră nici mai mult şi nici maipuţin decât şaizeci şi cinci absolvenţi de liceu. Un-sprezece pe un loc! doar că eu hotărâsem să învăţlimba chineză. Trebuia să se întâmple. în raportulsancai, cele trei entităţi, propriu filosofiei chineze,relaţia cer, pământ şi subsemnatul fusese desigurconfigurată. Şi am reuşit! Prima carte tradusă şiacceptată spre publicare de Editura junimea, dinIaşi, de către Mircea Radu Iacoban, a fost însăproză. Poezie tradusesem în facultate, pentrumine, să- mi fac mâna. Mai păstrez şi acum câtevahârtii mototolite, rupte din caiete de dictando.Ici- colo câte o perlă, în rest transpunere poate preaexactă a unor versuri disparate.

după 1974, am realizat o adevărată invaziea pieţei româneşti cu cele mai de seamă cărţi aleliteraturii chineze antice, clasice şi moderne. Sco-pul acestui demers? L- am declarat nu o dată. îm-bogăţirea literaturii noastre, oferirea de noicoordonate şi căi de împlinire culturii române.Sunt aproape trei duzini de cărţi, dragul meu prie-ten, apărute sub semnătura Mira şi ConstantinLupeanu – decenii în şir o emblemă a muncii, a ca-lităţii şi valorii artistice.

Poezie, proză, eseu. O singură carte politică,şi aceea în colaborare. Este vorba de cuvântărileale căror nucleu a născut China modernă de azi.Autorul acestei serii de opere se numeşte dengxiaoping, omul reformelor, cel care i- a învins peextremiştii de stânga cu o vorbă de bun simţ: fieea albă sau neagră, dacă prinde şoareci, pisica estebună! Se referea la modalităţile neortodoxe decreştere economică! Apărută la Editura Politică, în1987, la câţiva ani după ce chinezii lansaseră re-formele şi împărţiseră pământul la ţărani şi cândEuropa centrală şi de răsărit începuse să fiarbă,cartea s- a epuizat într- o săptămână. Sau a fost re-trasă de pe piaţă – pentru liderii de atunci ai Ro-mâniei, semăna prea tare cu un cal troian!

Literatura dintâi, textele filosofice din anti-chitatea timpurie m- au preocupat deopotrivă. Nicinu se putea altfel. Lao zi 老子şi Kong zi孔子, ci-teşte Confucius, sunt cărţile de căpătâi ale civili-zaţiei chineze. Capodopere. în această idee ampublicat o primă carte, reunind textele acestor doiprimi învăţători ai chinezilor, unul încifrat, poetic,recomandând întoarcerea la natură, şi altul prag-matic, pledând pentru ordine socială şi perfecţio-narea omului prin învăţătură, prin studiu. Notezaici elogiul pe care Confucius îl aduce, în anul 518îhr., celui care era mai mare decât el cu vreo do-uăzeci şi ceva de ani: Ştiu că păsările zboară, căpeştii înoată, că animalele sălbatice aleargă. mer-gătoarele pot fi prinse în capcană, înotătoarele înzăvod, zburătoarele în laţ. cât despre dragon, nuştiu cum urcă el în slava cerului, pe vânt şi pe nori.

Astăzi m- am întâlnit cu lao Zi, care este un ade-vărat dragon! La rândul său, unul dintre cei maimari cărturari chinezi ai secolului xx, Lin yu-tang, scrie în 1938: confucianismul a câştigat vic-toria împotriva taoismului, mohismului, naturalis-mului, legalismului, comunismului şi a unei cetede alte filosofii. el şi- a menţinut supremaţia asu-pra poporului chinez timp de două mii cinci sutede ani, cu excepţia câtorva perioade, şi s- a întorsîntotdeauna la locul său mai puternic decât nicio-dată.

A urmat publicarea taoiştilor Lie zi列子 ,zhuang zi庄子. Sub titlul: părinţii sistemului filo-sofic taoist, am oferit cititorului interesat textelefundamentale ale taoismului, inclusiv Lao zi老子道德经, în traducere integrală, cu note de subsol şiexplicaţii. Ecou larg.

de- ar fi să aleg acum din noianul de cărţi pu-blicate, aş aşeza pe un loc fruntaş cartea la caream lucrat nu mai puţin de cinci ani, o biblie a civi-lizaţiei chineze, carte sacră, 周易经传 carteaschimbărilor, 880 de pagini, publicată la EdituraQilinul din jad, în anul 1996, în două volume, ocarte de filosofie, de politică şi de morală, expri-mată sintetic prin diagrama cosmică a marei li-mite, din care s- au vândut cinci mii de exemplare!Această ediţie a cărţii schimbărilor nu este o tra-ducere decât în parte. Ea este gândită, interpre-tată, rescrisă de noi pe româneşte. Am păstrat printraducere doar textele străvechi, de o concizie ex-tremă, voit abstracte, arhaice şi obscure. Voi reco-manda această carte unei edituri puternice, o re-editare necesară pentru cititorii de azi. Ea conţineo viziune măreaţă asupra universului şi introduceo lume a muritorilor, de sorginte practică, sinteti-zând- o în situaţii de viaţă prin cele şaizeci şi patrude hexagrame. Notam atunci că această lucrareesoterică oferă o imensă şi nebănuită cale către cu-noaştere şi înţelegere a posibilităţilor individualeşi sociale, de întregire şi elevaţie a sinelui fiecăruieu într- o colectivitate echilibrată, armonioasă,între Cerul şi Pământul care ne locuiesc şi trăiescîn şi prin noi! Nenumărate creaţii şi invenţii aleomenirii se află aici în embrion. „Cele şaizeci şipatru de hexagrame sunt chiar calculul binar...”declara G. W. Leibnitz, inventatorul limbajuluicomputerelor, pentru a da un singur exemplu înlegătură cu arsenalul de cunoştinţe şi înţelepciuneal cărţii schimbărilor.

Rememorând, ezit între a- ţi recomanda untitlu dintre romanele chinezeşti clasice şi moderne,nu puţine, traduse şi publicate de noi.

Întâmplări din lumea cărturarilor 儒林外史de Wu jingzi, una dintre cărţile de mare succes,cu unsprezece comentarii şi prezentări în presa li-terară, aproape de necrezut pentru o carte tra-dusă! Ea a fost reluată peste ani în Colecţia„Biblioteca pentru toţi” a Editurii Meridiane. Măvoi opri mai târziu asupra acestui roman scris însecolul xVIII.

lotus de Aur, Vaza şi prunişor de primăvară金瓶梅să fie cartea căutată? Un roman fluviu de1230 de pagini, apărut în secolul al xVI, sub pseu-donismul Cărturarul Mucalit de pe Măgura cuMagnolii şi tipărit la Editura Cartea Românească,în anul 1985.

osândiţii mlaştinilor水浒传de Shi Naian, se-colul xV, ecou literar al unei epoci definite de hai-duci?

trei cazuri uluitoare三大奇案, roman poliţistdin secolul xVII, parte dintr- un serial despre ca-zurile grele rezolvate de un magistrat pe nume di?

Rogojina de rugă a cărnii肉铺团, secolul xVI,pledoarie pentru comportament moral, prin pre-zentarea unor fapte, la limita dintre pronografie şisexualitate, editată tot sub pseudonim – domnulSentimentelor Tăinuite?

Întâmplări din lumea mandarinilor 官场现形记de Li Baojia, secolul xIx, compoziţional la li-mita dintre clasic şi modern?

Familia家de Ba jin, secolul xx, în stil bal-zacian?

patru generaţii sub acelaşi acoperiş四世同堂de Lao She, indubitabil cel mai de seamă roman-cier al Chinei în secolul xx?

Ce să aleg, prietene? Citeşte te rog câtevacuvinte despre o altă scriere fascinantă, o creaţiefără egal în literatura lumii.

Romanul classic chinez 西游记, Însemnareacălătoriei spre vest, de Wu Chengen, publicat denoi la Editura Qilinul din jad, conţine toate ingre-dientele care dau conţinut ideilor încadrate azi inparanormal, plus latura romanescă. Un romanesoteric vechi de cinci secole!

Însemnarea călătoriei spre vest este un ro -man fluviu cu o sută unu de capitole şi peste o miede pagini. Scris la mijlocul secolului al xVI- lea deun mandarin înţelept, romanul ia drept pretextcălătoria în India a unui călugăr chinez, în căuta-rea cărţilor fundamentale ale învăţăturii lui Bud-dha, Iluminatul. Fiind vorba de o scriere literară,latura esoterică este numai una dintre componen-tele unei scrieri cu rezonanţă peste veacuri şi tra-dusă în mai toate limbile pământului.

Viaţa prezentată în acest roman este încăr-cată de lirism şi metafizic, dar este şi pândită latot pasul de primejdii, în folosul părţii de aventurăcu care se susţine de asemenea romanul. Existăpagini instructive despre viaţa Chinei din timpulvieţii autorului, despre organizarea oraşelor, des-pre perceperea de atunci a sensului vieţii, despreviaţă şi moarte, despre reîntrupare, despre iubire,prietenie şi trădare. Sunt o încântare şi se dove-desc instructive inserţiunile de filosofie şi religie,medicină, artă etc. în călătoria întreprinsă de că-lugăr şi de însoţitorii săi, timpul şi spaţiul se es-tompează adesea. Personajul principal cu cea maiextinsă descriere, Maimuţa, un erou dintr- o întru-pare fantastică, numai că dotat cu trăiri absolutomeneşti, călătoreşte cu viteza gândului, pătrundeadesea în lumea misterelor, se coboară în trecutsau se proiectează în viitor.

Romanul se citeşte cu răsuflarea tăiată. Aven-tura şi descifrarea unor lumi şi obiceiuri stranii seîntâlnesc la tot pasul. Pe de altă parte, prin intodu-cerea unei lumi fabuloase, prin acţiunea plină defantezie, scriitorul tratează un subiect suprem: cău-tarea de către omenire a vieţii spirituale, şlefuireaneîntreruptă a sinelui. Cităm din Capitolui alxxIII- lea: Această carte grăieşte despre călătoriaaducerii cărţilor sfinte, dar niciodată nu s- a abătutde la calea prin care individul îşi caută esenţa.

îţi recomand cu bucurie acest roman fără pe-reche, înscris curentelor socotite moderne astăzi şicare certifică o dată în plus căutările permanente,dincolo de cotidian, ale omului de pretutindeni.

Cine a citit o ediţie abreviată a cărţii, cu doartreizeci de capitole, tradusă din limba englezăacum o jumătate de secol: U Cheng- en, călătoriespre soare- apune, va fi fericit să cunoască aceastăprimă traducere integrală în limba română, undesinologilor Mira şi Constantin li s- a alăturat, la în-ceput de drum, Adrian daniel Lupeanu.

Astăzi mă opresc aici, dragul meu prieten. Sănu crezi că a fost uşor! Pe vremea aceea, editoriinu erau cu adevărat stăpâni şi dacă nu se băteaupentru a tipări o care de- a mea, în nici un caz nuîmi respingeau propunerile, dimpotrivă, au fostani când am avut două sau trei cărţi pe an! Editu-rile Univers, Albatros, Cartea Românească, Mili-tară, dacia îmi acceptau fără rezervă cărţile şi letrimiteau degrabă în tipografii. Se ştia că suntcărţi de valoare…

4 August 2016, de la Templul Soarelui, Beijing, China

După 1974, am realizat o adevăratăinvazie a pieţei româneşti cu celemai de seamă cărţi ale literaturii

chineze antice, clasice şi moderne.Scopul acestui demers? L- am

declarat nu o dată. Îmbogăţirealiteraturii noastre, oferirea de noi

coordonate şi căi de împlinireculturii române. Sunt aproape trei

duzini de cărţi

înainte de a intra în subiectul propriu-zis, cer îngăduinţa unei mărturisiri.Pentru mine, care am venit pentruprima oară în Capitală, cu treabă (dă-

deam examen de admitere la Facultatea de Filo-logie), în toamna anului 1952, Bucureştiulînsemna, pe vremea aceea, Birlic şi Beligan. Sunt64 de ani de atunci, dar Radu Beligan a rămaspână în vara acestui an, când s- a stins, în vârstăde 97 de ani, principalul stâlp de susţinere al sce-nei româneşti. Pentru că moştenirea sa teatralăa rămas, prin forţa lucrurilor, numai în mintea şiinima spectatorilor, fiind mai greu de decantat,deşi a lăsat urme durabile, mă voi referi, acum şiaici, la moştenirea sa cinematografică, imortali-zată pe peliculă, în filme de neuitat. Primul săurol pe ecran a fost acela al lui Rică Venturiano, înbijuteria cinematografică a lui jean Georgescu onoapte furtunoasă. îl realiza la 25 de ani, pevreme de război, în 1943. îi dădeau replica Al.Giugaru (jupân dumitrache), Iordănescu Bruno(Nae Ipingescu), George demetru (Chiriac),Maria Maximilian (Veta) şi, desigur, Florica de-mion (ziţa)...Filmul românesc îl adoptase. încă înanii ’40, şi apoi în anii ’50, la vârste încă tinere,Radu Beligan avea să interpreteze roluri cinema-tografice importante în filmele româneşti ale uneilumi noi. A fost „Niki brigadierul ” în Răsunăvalea de Paul Călinescu (cu premiera în ianuarie1950), filmul construirii căii ferate de la Bumbeştila Livezeni, într- o distribuţie ilustră, cu MarcelAnghelescu, Geo Barton, Eugenia Popovici, A.PopMarţian, Nicolae Sireteanu, Ion Talianu, MariaVoluntaru. La scurtă vreme după aceea, a pututfi văzut pe ecrane şi în rolul lui Agamiţă danda-nache din „conserva teatrală” o scrisoare pier-dută (februarie 1954), un film- spectacol prin careregizorul Victor Iliu îşi propunea să imortalizezespectacolul antologic al Naţionalului bucureşteanregizat de Sică Alexandrescu, cu distribuţia „deaur” din care făceau parte Nicki Atanasiu (ŞtefanTipătescu), Alexandru Giugaru (zaharia Traha-nache), Marcel Anghelescu (Pristanda), CostacheAntoniu (Cetăţeanul Turmentat), Ion Finteş-teanu (Tache Farfuridi), Grigore Vasiliu- Birlic(Brânzovenescu), Ion Talianu (Nae Caţavencu),Elvira Godeanu (zoe Trahanache). La scurtăvreme după aceea, Radu Beligan avea un rol (to-tuşi, de plan doi) şi în superba comedie satiricădirectorul nostru de jean Georgescu (martie1955), unde „partea leului” revenea lui AlexandruGiugaru şi Grigore Vasiliu- Birlic. Tot în acea pe-rioadă, Radu Beligan era şi Alexandru Andronic

(rolul principal) în comedia Afacerea protar deharalambie Boroş (octombrie 1956), ecranizare apiesei „Ultima oră” de Mihail Sebastian, scenari-zată de Sorana Coroamă. Peste câţiva ani, filmulromânesc şi- a propus o altă „conservă teatrală”ilustră, filmul- spectacol Bădăranii (octombrie1960), prin care regizorul Gheorghe Naghi imor-taliza un alt spectacol antologic al regizoruluiSică Alexandrescu pe scena Naţionalului bucu-reştean, cu celebra piesă a lui Carlo Goldoni, încare Radu Beligan era Filipetto, alături de Ale-xandru Giugaru (Lunardo), George Calboreanu(Simon), Marcel Anghelescu (Maurizio), GrigoreVasiliu- Birlic (Canciano), Nicki Atanasiu (Ri-cardo), Cella dima (Margaritta), Sanda Toma(Lucietta), Silvia dumitrescu Timică (Marina),Carmen Stănescu (Felice). Nu mult după aceea,Radu Beligan juca rolul titular din filmul cele-brul 702 de Mihai Iacob (octombrie 1962), ecrani-zare a piesei cu titlu omonim de AlexandruMirodan. Radu Beligan a jucat apoi în strălucitacomedie paşi spre lună de Ion Popescu- Gopo (fe-bruarie 1964), fiind Omul anului 2000, care, dinpricina unui scurt- circuit face o călătorie înpre- istoria zborurilor cosmice, întâlnind în dru-mul său personaje istorice sau legendare celebreprecum Mercur (Grigore Vasiliu- Birlic), Gioconda(Eugenia Popovici), Leonardo da Vinci (EmilBotta), Münchhausen (Marcel Anghelescu), Gali-leo Galilei (George demetru), jules Verne (ŞtefanTapalagă), Artemis (Irina Petrescu), Voltaire(horia Şerbănescu), Califul din Bagdad (OvidTeodorescu), zeus (dem Savu), Prometeu (FlorinPiersic), Cupidon (Ileana Firea). juca, apoi, un rolprincipal (Manole) în comedia satirică a lui Ghe-orghe Turcu castelanii (septembrie 1967), ecra-nizare a piesei „Nuntă la castel” de Sütö András,şi, peste o săptămână, avea rolul titular într- oaltă ecranizare după o piesă de Mihail Sebastian,scenarizată de Marica Beligan, filmul Şeful secto-rului suflete de Gheorghe Vitanidis (septembrie1967). Următorul rol cinematografic important allui Radu Beligan a fost în fruntea distribuţiei dinfilmul aventuros de actualitate al regizorului Mir-cea drăgan explozia (decembrie 1972), unde eraProfesorul Luca, alături de Gheorghe dinică (Sa-lamandră), Toma Caragiu (Corbea), dem. Rădu-lescu (Neagu), draga Olteanu (Angela). A jucat,apoi, în filmul Cristianei Nicolae Întoarcerea luimagellan (februarie 1974) şi în policier- ul Agentulstraniu de savel stiopul (noiermbrie 1974). Numult după aceea, era procurorul Grigore Mantaîn filmul de actualitate al lui Mihai Constanti-nescu, scris de Octav Pancu- Iaşi, tată de dumi-

nică (aprilie 1975), unde îl avea ca partener peAmza Pellea, şi tot pe un scenariu de OctavPancu- Iaşi, juca în filmul aceluiaşi regizor, sin-gurătatea florilor (februarie 1976), partenerul săuprincipal, de data aceasta, fiind Toma Caragiu. înacelaşi an, avea rol principal, alături de Ion Ca-ramitru şi Valeria Seciu, în filmul- anchetă in-stanţa amână pronunţarea de dinu Cocea (iunie1976) şi alt rol principal, alături de Carmen Stă-nescu şi Toma Caragiu, în premiera de MihaiConstantinescu (noiembrie 1976), ecranizare apiesei „Travesti” de Aurel Baranga. Anul următora jucat în filmul cu distribuţie internaţională allui Mircea drăgan cuibul salamandrelor (februa-rie 1977), alături de Ray Milland, Stuart Whit-man, Gheorghe dinică şi Florin Piersic. în alt filmal regizorului Mircea drăgan, Aurel Vlaicu (apri-lie 1978), l- a interpretat pe Ilarie Chendi, alăturide Gabriel Oseciuc (Aurel Vlaicu), Octavian Co-tescu (Alexandru Vlahuţă), Maria Voluntaru(Ana Vlaicu), Gheorghe Cozorici (d.d.Pătrăş-canu), Emanoil Petruţ (Spiru haret), Ştefan Ta-palagă (Traian Vuia), Adrian Pintea (Şt.O.Iosif),dem Rădulescu (I.L.Caragiale). în alt film cu dis-tribuţie internaţională, româno-marocană, al re-gizorului Mircea drăgan, Braţele Afroditei (mar-tie 1979) a fost personajul numit Mendoza, prin-tre ceilalţi interpreţi fiind şi Violeta Andrei, Mir-cea Albulescu, dem Rădulescu, Amza Pellea. înfilmul poliţist Reţeaua s de Virgil Calotescu(iunie 1980) a fost colonelul dumitrescu, iar în fil-mele lui dinu Cocea iancu Jianu, zapciul şi iancuJianu, haiducul (februarie 1981) a fost BoierulCreţulescu. în acelaşi an a jucat şi în filmul În-toarcere la dragostea dintâi de Mircea Mureşan(octombrie 1981), alături de Rodica Mureşan,Geta Grapă, Ioana Bulcă, Costel Constantin şijorj Voicu. Gopo l- a mai distribuit o dată, în fil-mul Galax (aprilie 1984), unde avea rolul Recto-rului. în filmul istoric al lui Mircea Mureşanhorea (noiembrie 1984) avea rolul lui Iancovich,alături de Ovidiu Iuliu Moldovan (horea), ŞerbanIonescu (Cloşca) şi dan Săndulescu (Crişan). dardrumul cinematografic al minunatului actorRadu Beligan avea să ajungă şi în mileniul III,odată cu rolul Profesorului din filmul lui LucianPintilie după- amiaza unui torţionar (iunie 2002),după romanul „drumul damascului” de doinajelea, unde juca alături de Gheorghe dinică(Franţ ţandără), Coca Bloos (Oarba), Iona AnaMacarie (ziarista), dorina Chiriac (dunia).

Cam aceasta ar fi dimensiunea cinemato-grafică a longevivei moşteniri artisitice a actoru-lui Radu Beligan. Sunt roluri antologice, cuintensităţi emoţionale şi sentimentale ieşite dincomun, menite să conducă spre nemurire o crea-ţie interpretativă de excepţie cum a fost aceea alui Radu Beligan de la Rică Venturiano încoace,vreme de şase decenii. Memoria peliculei este tul-burătoare, filmele amintite vor sta la îndemânageneraţiilor următoare, pentru a simţi vigoareaunei personalităţi artistice inconfundabile, puter-nice şi acaparante cum a fost aceea a actorului defilm Radu Beligan. Poate că o dată şi odată voiavea răgazul sufletesc să parcurg şi urmele trai-nice lăsate de actorul de teatru Radu Beligan înmintea şi sufletul meu, prin zecile şi zecile de ro-luri scenice reprezentative pe care le- am văzutde- a lungul anilor. Moştenirea teatrală a actoru-lui şi regizorului Radu Beligan este, deasemenea,impresionantă. Până una- alta, aş încheia comen-tariul de faţă cu o informaţie de ultimă oră: scriuaceste rânduri în Braşov, la mai bine de o lunădupă dispariţia aparentă a lui Radu Beligan, daroraşul de la poalele Tâmpei este înţesat de afişecare anunţă un spectacol cu Florin Piersic şi Me-deea Marinescu, pus în scenă de Radu Beli-gan... r

Poate că o dată şi odată voi avearăgazul sufletesc să parcurg şi

urmele trainice lăsate de actorul deteatru Radu Beligan în mintea şi

sufletul meu, prin zecile şi zecile deroluri scenice reprezentative pe

care le- am văzut de- a lungul anilor.Moştenirea teatrală a actorului şi

regizorului Radu Beligan este,deasemenea, impresionantă

36


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Călin CălimanMoştenirea cinematografică a lui Radu Beligan

Pe scena teatrului BAM harvey(Brooklyn Academy of Music, Newyork) putem urmări livada de vi-şini – o nouă producţie montată de

compania de teatru Maly drama din Sankt Pe-tersburg, în regia lui Lev dodin. Lev dodin estedirectorul artistic al companiei din 1975 şi reci-pientul a numeroase premii internaţionale. Crea-ţiile sale cu un registru foarte diversificaturmăresc teatru clasic, modern şi operă; dodineste un mare admirator şi explorator al drama-turgiei cehoviene, a pus în scenă: o altă livadă devişini (1995), platonov, unchiul Vania, trei su-rori, ultimele două fiind prezentate la BAM în2010 şi 2012.

BAM (Brooklyn Academy of Music) este unedificiu de cultură multi- disciplinară ce propuneevenimente artistice deosebite din toată lumea.în aceeaşi stagiune urmează un memento ce ani-versează 400 de ani de la moartea lui Shakes-peare: un periplu pentru ţară şi rege reprezentatde un ciclu de patru piese istorice prezentat deRoyal shakespeare company în regia lui Gregorydoran (Richard al ii- lea, henric al iV- lea în douăpărţi şi henric al V- lea). Un alt moment remar-cabil îl constituie patru programe de dans, susţi-nute de teatrul de balet Mariinsky din SanktPetersburg; un spectacol omagial închinat MayeiPlisetskaya oficiat de figuri reprezentative de pescena mondială a baletului clasic: diana Vis-hneva, Uliana Lopatkina reproduc coregrafic ( Pe-tipa, Ratmansky, Fokin) fragmente din baletelesublimei balerine.

Copleşit de teribilele evenimente de actua-litate ce se desfăşoară în Rusia şi întreaga lume,Lev dodin propune o viziune istoricizantă a ulti-mei piese a lui Cehov. O piesă testament ascundeo clar- viziune tulburătoare a vremurilor ce vorurma. Cehov profetizează sfârşitul aristocraţiei şiinstituirea noii ordini capitaliste simbolizată denegustorul Lopahin, fost iobag pe moşia lui Ra-nevskaya. Asistăm la o versiune subtitrată a Li-vezii, jucată în limba ei originară, dulce şi pate-tică. O formulă reuşită care- ţi aduce mai aproapetextul decât lectura sau vizionarea într- o altălimbă, oricât ar fi traducerea de fericită. în felulacesta urechea sesizează muzica cuvintelor şiecourile lor subtile chiar dacă ochiul atent se stră-duieşte să urmărească metamorfozarea lor într- olimbă cunoscută: un mixaj în favoarea poezieilimbii şi a autenticităţii textului. desigur, percep-ţia e posibilă prin jocul formidabil al actorilor,Ksenia Rappoport (Ranevskaia) şi danila Kozlov-skiy (Lopahin). Noua viziune impune o reorgani-zare sau restructurare a textului original, punândaccent pe sensurile urmărite de regizor: de exem-plu primul tablou îl aduce pe bătrânul Firs, fostuliobag – ce uită să mai moară – repetând monolo-gul din finalul piesei. El marchează începutul şisfârşitul unui ciclu în care personajul rămâneegal cu el însuşi: A trecut viaţa, de parcă nici n- arfi început. Abandonat, rămas prizonier între pe-reţii conacului, acelaşi Firs din prima scenă, con-tinuă să simtă ca un iobag, legat pe viaţă dedestinul familiei şi al moşiei pe care a servit- odintotdeauna.

Istoria se instituie, prin urmare, ca personajal piesei, materializată în glasul bătrânului Firs,ce se impune sentenţios în câteva momente sem-nificative. Atmosfera degajă acea inerţie colosalăde esenţă oblomovistă în jurul unor personaje caTrofimov (eternul student de prisos) sau Gaev cerezistă pasiv şi neajutorat la orice tentativă desalvare a moşiei şi nu- l entuziasmează deloc per-spectiva de- a trebui să muncească ca funcţionarla bancă. în această inerţie personajele se com-plac cuprinse de o nostalgie irezistibilă a unuitimp revolut în care au copilărit, au iubit sau autrăit cu maximă intensitate. Expunerea pune în

evidenţă sentimentul trecerii timpului, al îmbă-trânirii, teama de schimbare, şi a trăirii în trecut.doar tinerii privesc înainte cu entuziasm, dornicide schimbare: Varia, cu toată dezamăgirea în iu-birea ei pentru Lopahin, se pregăteşte să meargăguvernantă la o altă familie, Lopahin părăseştenoua moşie achiziţionată pentru alte afaceri înperspectivă, Ania, fata moşieresei va începe sămuncească ca s- o poată întreţine pe mama ei carea risipit averi, duniaşa, servitoarea, umblă dupămăritiş. Firs, lacheul cel bătrân vorbeşte despresensul şi mecanismele istoriei pe care le trăieştepanteist prin semnele naturii ce anunţă mariletransformări. El asistă la două mari cotituri cuefecte devastatoare ale istoriei: emanciparea io-bagilor şi moartea livezii ce semnifică decadenţaaristocraţiei. Prin Firs, ce monologhează despreciclicitatea şi implacabilitatea istoriei, dodin vor-beşte despre intuiţia istorică genială a lui Cehov,despre viziunea profetică a revoluţiei bolşevice,pe care o anticipează cu 14 ani mai devreme, cape o a treia putere, ce va anihila deopotrivă aris-tocraţia şi burghezia, noua clasă în formare. Re-chizitoriul lui Firs este dublat de glasulameninţător al unei sirene, ce anunţă instituireanoii ordini. Sirena evocă simbolic războiul, lagă-rul, gulagul – un artificiu scenic ce proiectează înactualitate mesajul istoric- vizionar al piesei.Când livada este vândută la licitaţie, el recu-noaşte acelaşi zgomot pe care l- ar fi auzit în ziuaîn care iobăgia a fost abolită.

Scenografia realizată de Aleksander Borov-sky urmăreşte o dihotomie spaţială între trecutşi prezent simbolizată de o cortină- ecran ce des-parte scena propriu- zisă (un spaţiu vid) de repre-zentaţia care se va desfăşura în avanscenă.Spaţiul reprezentaţiei pătrunde intruziv printreprimele rânduri de spectatori ce sunt dezafectateîn favoarea unei mese de biliard. O canapea şi câ-teva fotolii învelite într- un giulgiu alb – sugerândun interior în curs de evacuare sau un sanctuar- , o bibliotecă cu cărţi vetuste îmbrăcate în pieleconstituie singurele elemente de mobilier. în rest,personajele se mişcă liber printre primele rânduriale auditoriumului. Arhitectura scenografică sepliază confortabil peste aspectul de templu barocdecadent şi derelict al sălii BAM harvey, cu co-loane corintice dezarticulate şi pereţii coşcoviţi; olume în dezmembrare şi disoluţie. Pe ecran seproiectează în alb- negru, cu viteza peliculeimute, livada şi interiorul conacului eroinei ( Ra-nevskaia). Lopahin este deţinătorul rolelor de 16mm ce derulează nostalgic filmul istoriei din con-ştiinţa personajelor. Cortina- ecran este în acelaşitimp un fel de văl al Mayei după care personajelese ascund sau se retrag să se iubească, sau să eva-deze dintr- o realitate inconfortabilă. Tot după cor-tină se desfăşoară şi un ultim bal cu lăutari evreila care odinioară participau toţi notabilii din re-giune, iar acum nici măcar şeful de post nu şi- afăcut apariţia. Balul nu- şi găseşte rostul în actua-litate, el aparţine istoriei; în spatele cortinei, val-sează o vrie de umbre şi spectre, imagine cetrimite la teatrul de umbre Wayang. Lopahin îşiconsumă extazul şi mulţumirea de sine după cecâştigă livada la licitaţie într- un un dans nebun,drăcesc, cu paşi şi genuflexiuni cazace, cu pirueteameţitoare, eşuând la rându- i după ecranul-cor-tină în proiecţii supra- dimensionate, năprasniceşi rotitoare, asemenea dervişilor zburători. întorsdin delir în avanscenă, Lopahin intonează cunos-cutul cântec al lui Frank Sinatra, my way. dodinurmăreşte semnificaţia versurilor acestui cântecpe care le identifică cu textul lui Cehov. Scenele,în care Lopahin dezbate soarta livezii, aduc înplin plan imagini ale copilăriei eroinei, interioruldormitorului, năluciri – profilul mamei ce seplimbă prin livadă. Aceste imagini sugerează fu-tilitatea încercărilor lui Lopahin de- a transforma

livada în colibe de vacanţă pentru a nu înstrăinamoşia; ele par să- i afunde şi mai mult într- un tre-cut nostalgic pe proprietari. Prezentul parcă n- arexista, viaţa e cuibărită dincolo de acel ecran des-părţitor şi accesul la ea prin proiecţie şi amintireeste în mod ironic adus în scenă de Lopahin în-suşi. în final, dorinţa lui se materializează: i didit my way, devine un laitmotiv al ambiţiilor şi ges-turilor personajului. dodin îl prezintă ca pe unetern îndrăgostit şi fascinat de Ranevskaia pre-cum toate personajele piesei. îl surprinde evocândcu pasiune o secvenţă din copilărie când moşie-reasa îl mângâie şi consolează pe băiatul pedepsitde tatăl sau, iobag la moşie.

dodin îşi permite licenţa de- a deplasa per-sonajele de la textul şi reprezentările lor cu caream fost deprinşi. El o potenţează sau o înnobi-lează pe Varia, pe care o intuieşte capabilă demari pasiuni, cu toate complexele ei de fiică adop-tivă. Chiar dacă prea ocupat cu strânsul averilorpentru a mai aloca timp şi pentru însurătoare,cum adesea glosează Varia, nehotărârea lui Lo-pahin se reliefează mai mult ca o teamă în faţasuperiorităţii eroinei. Un alt personaj schimbat înmod esenţial este Charlotta Ivanovna, guver-nanta simpatică şi jovială a moşieriţei, transfor-mată într- o prezenţă rătăcită, cu aspect clovnesc,ce se manifestă prin crize cataleptice cu efectcomic - o altă formă de alienare, ieşire din reali-tate sau inadaptare a personajelor ce nu maiaparţin lumii în schimbare. Portretele tinerilorsunt realizate schematic, sunt superficiale sauşarjate. duniaşa, servitoarea cea doritoare cuorice chip de măritiş, e prezentată cu o doză exa-gerată de frivolitate, când Iaşa, tânărul lacheu almoşieriţei, profită de graţiile ei în timp ce viseazăsă se întoarcă la Paris. deasemenea cuplurileAnia – Trofimov, Varia – Lopahin nu sunt convin-gătoare scenic, ele se susţin însă magic prin at-mosfera creată de jocul lui Ranevskaia în dialogcu cei doi tineri înrobiţi de farmecul ei irezistibil.Mişcarea scenică, volubilitatea, exuberanţa, stă-rile de tristeţe îngemănate cu cele de bucurie aleKseniei Rappoport amintesc de fabuloasa inter-pretare a Ginei Patrichi din ecranizarea piesei înregia lui Cornel Todea (1975).

Livada rămâne obiectul central al acesteimontări, ea intră în scenă şi rămâne în spatele eipână la sfârşit când îi auzim ultima suflare subzgomotul infernal al topoarelor. Magia exercitatăde livadă este sugestiv reprezentată pe rolele luiLopahin. Ea aduce un univers fictiv, de basm, li-vada respiră din peliculă ca o ninsoare de bucurieşi lumină; umbrele celor iubiţi şi dispăruţi se des-luşesc prin irizaţii de umbră şi lumină. Lopahinpotenţează imaginile verbal: a căzut bruma şi vi-şinii sunt în floare.. Lopahin s- a îmbogăţit, daradmite că în sufletul lui tot ţăran a rămas. Chiardacă raportul de forţe sociale se modifică, relaţiacu sufletul livezii rămâne aceeaşi. Pentru că estemagică, ea rămâne etern în proprietatea – adicăîn amintirea – stăpânilor ei. Materializarea su-fletului livezii în rolele de film, pe care Lopahinle predă familiei înainte să plece, este o idee ce dăconsistenţă şi originalitate montării.

Uitat şi îngropat de viu între zidurile moşieipărăsite, Firs simbolizează declinul şi sfârşitulunei ere; visul aristocratic al vieţii boeme sespulberă în spatele cortinei albe pe care Firs o dăla o parte pentru a dezvălui un zid compact delemn ce sugerează trunchiurile vişinilor în plinşantier de demolare şi reconstrucţie. în zgomoteapocaliptice de topoare, livada se reliefează ca in-teriorul unui sicriu gigantic, cu noduri, dar su-fletul ei s- a mutat în rolele pe care Lopahin ni le- aoferit cu intuiţia ţăranului – chiar dacă arivist - legat în eternitate nu numai de moşie şi fasci-nanta ei stăpână, dar şi de marele suflet rus. r

37



Expunerea pune în evidenţăsentimentul trecerii timpului, al

îmbătrânirii, teama de schimbare,şi a trăirii în trecut. Doar tinerii

privesc înainte cu entuziasm,dornici de schimbare

Roxana PavnotescuSufletul magic al livezii

n Corespondenţă din New York

Ardere de totnu te grăbi să arzi,strigă îngerul şi fuge,de tresare sub talpa lui pământul.Ah, cum să nu mă grăbesc,când totul în jur ardeşi eu văd, şi tu vezi:iarba arde şi arde, şi rugul ei nebunsecundă de secundă edin ce în ce mai verde.Mărul arde şi ardeşi nu se mai opreştedecât toamna în merele luigalbene, roşii, verzi.

Să nu mă grăbesc să ard, când în pământ strămoşiiard şi tot ard? Eu focul lor îl simt;mai peste tot acea văpaie sânge devine, sfântă licoare, şiroind grăbit prin iarbă,arbori, zimbri, ulii, cer şi oameni,îndrăgostiţi şi case, şi pe toţilegaţi unii de alţii ne mai ţine...

nu te grăbi să arzi! doamne, cum să nu fiu grăbită, când totul fac din voia Ta, în care scrie despre arderea de tot?dorul de ea în mine mă aduceşi-n matriţa voinţei, care scrie cu litere de sânge: totul să dai şi-apoi să mă urmezi.Tu Singurul Tău Fiu iubit lumii de-aici l-ai datşi oamenii l-au răstignit pe Cruce.

Şi iarăşi, în graba mare,l-ar răstigni!... E o măsurăşi-un echilibru în toate.deci, cum să nu ard, când totul ai aşezat în mineşi nu-mi rămâne decât să mă salvez:totul să dau, în timp ce în fiinţă şi-n nefiinţă Te urmez?! Eu mă grăbesc să ard de tot, firesc, în umbra luminoasă-a darului.Tot ce mi-ai dat, îţi aparţine ţie, Stăpânul meu, Vecine!

Cum să nu ard în şlefuita arşiţă a verii, în care ard toţi meriişi fluturii iubesc văzduhu-ncinsşi îmi alintă ochii, inima, duhul?în dorul de ninsori, o, nu se cade să mă opresc la jumătate. Şi nici în frigul, care rudăde sânge-mi este. Şi niciîn cântecul prin careeu îmi urmez firea, plămada şi legea o urmez. Totul se face ca la carte.

De când mă ştiudupă ce m-a învăţat că totul se plăteşte cu sânge, zeul meu e, totuşi, bun cu mine, deşi eu nu merit nici o privire a lui.Tot ce sunt nu merită nici sandaua să i-o atingă. dar prin părţile noastre, har domnului, nu se judecădupă merit. dacă altminteritotul era, eu de mult pe rugaş fi fost arsă de vie. Şi nimeni n-ar fi sărit să-l stingă, deoarece, de când mă ştiu, nu pricep din ce cauze obscure, eu am stat gură-cască la ceea ce nu se cuvine

văzut. de când mă ştiu, cu capul plecat, cu-acelaşi surâs blând sfâşiat, uitat de cineva pe chip, eu nu fac decât acelaşi, mereu acelaşi lucru: zeul meu îl ascult,

îl aştept şi-l urmez dintr-un amestec de sfială,

smerenie şi încă ceva nu tocmaibine definit. dar zeul nu vineîntotdeauna. El vine când vede că nu se mai poate fără mine. Şi-atunci, ce-mi rămâne, când mă

regăsesc faţă în faţă cu desăvârşita-i absenţă?Să o fac pe pândacul? Când el nu

se-arată,totul pare şi chiar aşa este: prădat,

vândut, trădat, în picioare călcat în piaţa publică, printre cruci,unde de o vreme, straniu, o linişte apocaliptică s-a lăsat,de stai înşurubat loculuişi, câteodată, îţi vine la capătul lumii să te duci.

dar tu eşti la capătul unei lumi,murmur. Şi tremur. Tot tremur.Cum e să te simţi acasă – în exil?Cum e să te simţi acasă, mereu,în arenă? în ţara mea şi copiii ştiu să răspundă la astfel de întrebări, pentru că bărbaţii noştri secole de-a rândul au fost plecaţi la luptă, iar femeile i-au aşteptat. Pe unii şi azi îi aşteaptă. Şi eu ce am făcut? Eu?! Eu scriu poeme de când mă ştiu şi îmi aştept zeul, da, acelaşi, mereu acelaşi zeu.

Ecce homoSunt şi eu un om; am şi eu suflet,e-adevărat, cât pentru şapte vieţi. Suflet are şi zidul casei fisurat, şi magnolia din faţa ferestrei mele. Suflet au şi lăstunii, şi iarba, şi tigrii, şi zânele mării, care aruncă în fetele întinse pe plajă cu scoici şi perle. Suflet au şi ruginiile mierle,

certate de coţofenele, care-şi ţin duhul în locul cel mai sigur: în evantaiul dintre aripi. Thales le-a spus de la bun început elevilor lui că totul are suflet.Prin urmare, suflet au şi pietrele, şi drumurile, şi caprele şi sobolii.Suflet au şi şerpii, crocodilii, liliecii, poeţii, condorii.

în fapt de seară, tot Thales le-a povestit ucenicilor că moartea nu existănicăieri: nici jos, nici sus, nici n-a existat vreodată. Şi ei nu l-au crezut.Şi-au râs de el cu poftă...Iisus ştia. Şi eu cred tot ce-a ştiut, tot ce ne-a spusşi ne spune Iisus.

îl cred şi-l ascult. Câteodată, se întâmplă lumina ochilor să mi se surpe în vecernii, în lacrimă, şi să-mi cadă inima de oboseală.Atunci îngenunchez în pietre, în cai, în ultimii dintre oameni, în sfinţi şi eroi, în livada din curtea casei mele, şi mă rog în roze, lăstuni, sălcii, în ţintirimul din colţul grădinii, unde şi-au găsit obştescul sfârşit oşti de păianjeni, fantome de iarbă, îngeri căzuţi şi noiane de stele.

Să mi se ia din neodihnă şi tristeţemă rog, şi duhul să-mi fie măcar din timp în timp la ceruri urcat, acolo unde să i se mai dea din răbdareapietrelor, din mierea dimineţilor şi viclenia şerpilor, din adâncimea

munţilor, grei ca cerul, şi din răcoarea apelor,iar la sfârşit – din tot ce ştie marea.

La începutul şi sfârşitul rugăciunilor mulţumesc şi-mi cer iertare pentru tot ce am îndrăznit să cer. Cât eşti între viaţă şi moarte, înveţi

şi tot înveţi, şi, dacă ai inima cu uşile deschise vraişte spre noroc, afli că eşti şi tu un om, că ai şi tu suflet, şi începi să iubeşti atroce, cât pentru şapte secole,cât pentru şapte vieţi.

DarulA fost odată, apoi încă o dată...Şi mai este, căci dacă nu ar fi,nici toamnele, nici cerul,nici beduinii, nici lăstunii n-ar povesti...

Totul începe cu aripa verde. Ba nu, totul a început cu o bucată de lut, căreia, în loc de o singură suflare, o oaste de suflete i s-a dat, pe urmă i s-au adus – ca din întâmplare –cerul şi marea între însinguratele, divinele coaste.

Nu era de făcut nimic.Nu era de făcut nimic.Ce şi cum să faci, când totul în tine ca la Carte a fost aşezat? Totul s-a întâmplatfără nici o scăpare,fără să ţi se ceară părerea,fără să fii întrebat.de-atunci cazidintr-o mirare în alta,mai răcoroasă,mai mare.

Cum să fii ales o dată şi apoi, mereu, secundă de secundă,an de an, secol de secol?Şi asta tot timpul!... Cum e posibil o dată ca niciodatăşi-apoi, zi de zi, ales să fii copil din flori al frigului şi iernilor,copil de suflet al răcorilor,miresmelor şi ierbii, şoimilor şi nervilor,care din bronz făcuţi suntpentru nimeni să rămânăfructul iubirii mari, târzii,dintre un zeu aproape,cu argint în păr, şi o femeie, păstrată în tiparul de femeie-fată?

Cum e posibil pentru o veşnicie să fii ales să vezi tot ceea cenu se cuvine să fie, ah, văzut?!...Şi ce neruşinare e să te supui! Şi din smerenie, dintr-un amestec de sfială şi neputinţă de a face altceva, să cânţi tot timpul ceea ce, vai, nu se cade – şi asta, păzea, în ochii atotştiutori ai lumii! Şi prin acel cântec prea frumos, o, culmea, iubit, hulit şi blestemat, noi toţi, strânşi laolaltă, adunaţi unii în alţii – ca pe marginea prăpastiei – să fim!O, ce încurcătură de zile marişi ce scandal în biata mea făptură şi-n ceea ce numesc orbeşte viaţa mea! Prin ochii cui eu totul, totul, totul simt şi văd?!...Ce urmăreşti Tu, doamne,prin acest atotvăzător,sublim prăpăd?

Ce disidenţă fabuloasă e să cânţi ca-n prima zi, din spaimă, tot ce se prăvale în bolgiile nimănuişi să vezi târziu, apoi, că ele poartă pecetea unui singur nume, din care totul vine, inclusiv blestemul!!Ce servitute: mânat de murgii harului,ce liniştea-şi găsesc în tine numai,

în amănunţime totul să descrii,să mulţumeşti şi să te rogi să fii cu rădăcini cu tot smuls din aşa-zisa întâmplare de a fi ales şi din blestemul de a nu găsi felul în care să fii eliberat, să scapi, să fugi din gheara otrăvită-a darului!

În metru saficNu aduce anul ce aduce sarea, nu aduce ziua ce aduce frunza, nu aduce luna ce aduce marea viului zbucium.

Nu aduce crinul ce aduce cartea, nu aduce cerbul ce aduce verbul,nu aduce viaţa ce aduce moarteaîn lumile vii.

Nu aduce clipa ce-aduce aripa... Totul e diferit şi aproape la fel în viaţă, în moarte, în cer şi în mitul celor veşnic vii.

Cânt, legăn, plâng, descânt marea, nuferii albi.

Iarba şi vântul sunt precum iubirile imposibile. Cânt inima, gândul viu al morţii mele.

Ca şi Sapho, parc-aş fi murit atunci când

descântam şi legănam imposibilul văzut ca o casă străină, cu uşile deschise-n noapte.

Cânt mieii, în tăcere zburdând în iesle, printre maci, pe pajişte. Tăcerea serii, în temple, în mine, şi liniştea vie în lucruri, amurg,

în miresme şi morminte, le cânt. de când –

nu ştie decât umbra. Şi lumina ta,iubite, brusc, iscată ca o tornadă din mare, frunze,

viaţă, moarte, cer şi din iubirile mari. Imposibilul e gură-cască la tot ce se-ntâmplă, când eu cânt şi văd cum

totul arde încet, viu,

mocnit, pe ruguri făcute în nebunii, divinii struguri. Lumina şi liniştea trează le cânt, în timp ce ele se-adună de pretutindeni

şi cresc iute, în rânduri – lunatice oşti prăbuşite, ca în prăpastie, ‘n mine şi în uriaşa amiază, căzută veşnic pe gânduri.

Iubeşte-măIubeşte-mă, nu mă lăsa cu mine.Mă sting în toate şi e păcat. în iarba nopţii singură nu mă lăsa. din celălalt

apus în braţe ia-mă şi du-mă cum numai vântulm-a mai dus, dar mai alescuvântul, sfântul,

zeul nebun, de cineva ascunsîn vlăstărişul des, sever, din duhul meu păgân, făcutdin lut şi cer. Tot ce îţi cer

e să mă ţii în braţe şi încetde tot tu să mă legenicum vântul leagănăpădurea de mesteceni,

cum pruncii nenăscuţii-am legănat în gândşi somn, şi i-am iubit ca iarba – morţii din pământ,

din cerul luminat din loc în loc. Iubeşte-mă cât pentru şaptevieţi. Lasă în tine să mă stingde tot şi să mă pierd în noapte.

38


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă


Aura Christi

n Geniul inimii O carte pentru cel care ştie.O carte pentru mine.

39



În metru anticIubesc, ascult iureşul subteran – vârtejsalvator, extatic liman, templu, abur, duh alb, însemnat de grifa unui secol ori a celuilalt?

Aici sunt mii de îngeri ce şovăie, puşi pe hârjoană, în timp ce urc, cobor,

iarăşi urc. de un veac, însă, întârzii ori două; cât ştie umbra.

Până să urc din nou, ploaia cumpăneşte totul. Melcii viteaz pe lauri lunecă şi se plimbă, vorbind în mesteceni abia aceeaşi limbă,

îngânată de şerpii blânzi şi de buhe în nectarul tiparului de mit, unde sub aripa lui, iubite, veacul un timp ne-a adăpostit.

Schimbarea la faţăîncet de tot cobor în subterana mea, cum am făcut şi fac de-atâtea ori, vie încă. deodată ceva mă smulge, brusc, la suprafaţă.

Văd coama tornadei apocaliptice. din iureşul ei nu m-aş mai trezi... Ba

nu, spun cu respiraţia tăiată, vie: e-un vârtej abrupt

dintr-o lume-n care pare vrăjit totul. Sufletul meu arde de viu, ca o torţă, pentru a-i cuprinde pe toţi în acest nou cântec cu-n soare

straniu, care ochii mi-i arde. Şi dacă lumea şi eu suntem subterana-n care,de când eşti, cobori, ce o să faci atunci

cândnu voi mai fi, doamne?

Dimineaţă de dimineaţăTu eşti ceva..., ceva imposibil de definit, care pune întrebăriimposibile. Tu eşti patina unei suflări, eşti aburul unei feţe denevăzut, făcute din cele patru zări.

Tu eşti ca marea, care dimineaţa devreme, câteodată, e purtată pe aripi smintite de albatroşişi titani. Tu eşti ca cei doi fraţi,de când lumea, printre coloşi

risipiţi, aducându-i, când vine timpul, faţă în faţă,aşa cum tu aduci sufletul meuşi sufletul tău geamăn alături, dimineaţă de dimineaţă.

Tu... eşti sufletul meu,sufletul meu geamăn eşti,şi pasărea care taie în zborrazant livada şi începutulcelei mai frumoase poveşti.

Semeni puţin cu Peciorinşi, sigur, ai ceva din Ivanşi, totodată, nu te mira!, din Alioşa.dar şi prinţul Mîşkin ţi-e rudăde sânge spiritual, euharistic...Exact ca rozele din acest an.

Exact ca rozele dintr-un poemal lui Rainer cel atroce iubit,eşti plin de contradicţii, renunţare, plăcere, în somnul nimănui, sub pleoapa unui zeu fugit

de pe muntele lui, de-acasă,ca să nu mai fie nicăieri găsit.Oare ce voi face cu mixturaasta savantă şi vie de eroi? s-aştept, s-ascult cu ochiul la mit.

Şi iarăşi...Şi iarăşi am ajuns în punctul din care am pornit: suntun om singur şi mă stingşi cineva prin mine din gură nu mai tace şi, ca aezii, ca nebunii,cântă şi cântă felul în care

mă sting şi lumea mea se stinge.Şi ca în secolul trecut repet, uitând glasu-mi pe lucruri, dealuri, ape: mi-e dor de umărul unui bărbat, pe care barbar să plâng.

Şi iarăşi, dimineţile, din mine eu – ca delfinii – mă ridic. Totul mi-apare neverosimil de pustiu, meschin, rece, pierdut. E ca în Gogol, cerule! E ca în Gogol!!Şi culmea e că nu e de făcut nimic. de ce îmi sfâşii inima? Ca s-o arunci la câini?! îndură-te, o, Tată, Părinte necântat nicicând destul!! Şi tu, veşnic iubit, mire secret,

logodnic...dă-mi mantia ‘napoi, dă-mi hârşâita aripă, aici, în lumea ta, tot mai străinăde belşugul, lucrat clipă de clipă,belşug de care atât de rar mă bucur,căci nopţile eu îi aud suspinele?!O, doamne, dă-mi timpul meumăreţ, în care vedeam ca plopii, ca tigrii, ca măslinii şi ca albinele vedeam! da, ca albinele...

Şi iartă-mi întrebarea... dar, totuşi,unde sunt eu, spune-mi acum, ei, unde?! Păşesc printre ruine; duhu-mi întârzie, privirile-mi aţâţă stupuri de lumină, roiuri de coloane, păgâne ziduriflancate de cereşti porticuri, surpate-n buruieni şi în rugină.O, cerule, spune-mi odată, în duh de ce întunecată miere-mi picuri?!

Ah, sufletul...Când nu ai încotro şi zeul tău îl urmezi – plăteşti: cu sânge, nesomn, lacrimi şi

suferinţă, tocmai bune de salvat imperii întregi.Cu tine am dus câteva războaie, am

vânat căprioare, mistreţi. Ne-am rugat la

răsărit de soare, când tot ce ştiai ai decis să

mă-nveţi.Cu tine am răsturnat munţi şi lei am

vânat. de-atâtea ori, cerule, m-am întrebat

dacănu eşti cumva rudă de sânge cu nepotul

lui Noe, Ghilghameş. Chiar dacă se întâmplă să

fii, mă îndoiesc că îmi vei spune vreodată... Totul se vede ca în ceaţă. Totul e

limpede. Peste ani, peste secole, se va povesti din

gură în gură cum noi doi am învins în cele

şapte războaie şi cum, brusc, căzută de

oboseală ca din cerul etrusc, pe umărul tău,

barbar am plâns şi ţi-am povestit, printre

lacrimi,că m-am îndrăgostit până peste urechi de cineva şi, târziu, mi s-a spus că

iubirea vieţii mele e preot, da, un preot

căsătorit. îmi vine să-mi blestem inima pe vecie, spuneam, dar tu la timp m-ai oprit.

Apoi am dansat până seara târziu. Şi tu,

Gabriel, ca zeii, ca îngerii, pe creştet m-ai

sărutat şi pe aripa ta m-ai primit, unde trei

decenii la rând, bătute pe muchie de cuţit,

am dormit, să-mi trag sufletul. Ah, sufletul,

camaradul meu de arme, prietenul meu de poveste fără

sfârşit, fratele meu geamăn, cu ancora

azvârlită în ceruri, cu cenuşa împrăştiată pe ape, în mit.

La umbra cariatideiLa umbra singurei cariatide rămase aici, pe pământ,la despărţire, ţi-aminteşti?, te-am rugat să-l mângâi cu ochii din partea mea

pe Regele david şi să-l saluţi pe Iisus neapărat. îl vei găsi la Santa Maria Sopra Minerva, în stângaaltarului, spuneam, după ce vei vedea la intrareelefantul lui Bernini, asaltat de porumbei, curiozităţi şi lumini. Stând între douăcoloane, Cel ca Fiu al lui davidde galileeni răsfăţat se sprijină de cruce şi toiag şi are privirea uşor pierdută,întoarsă dinspre cruce şi toiag spre altar,ca şi când ar urma să treacăprin foc şi sabie sau un hotar.

Plecai la Florenţa... Odată cu iulie, în lucruri,în oameni şi poame o arşiţă şi o tăcere de pomină, ca dintr-o altă lume,peste tot s-au lăsat.de-atunci tăcerea se întindeîntr-o linişte cum nu s-a văzut.Prin amfora duhului seve nebune tot urcă şi urcă la cer; apoi, prin păsări, prin umbra lor

blândă, se-ntorc în arbori, condori, miresme,se opresc în cei mai îndrăgostiţi dintre toţi îndrăgostiţii şi-aprind lumina pe aripa lor frântă, o sting şi... de ce nu-mi scrii? doamne, totul e ca într-un joc divin, în care ştiuşi tu ştii că ştiu, tu ştii şi eu ştiu că ştii:tot ce atinge de jur împrejurzeul din mine – cântă şi cântă...

din acel cântec totul se mişcă,se urneşte, zboară mai spre cerpână un scrâşnet obscur se aude;pretutindeni creşte un uruit din miezul unui gând,de unde toate vin şi pleacăşi se întorc la timp, ca sabia în teacă, ca iarba – în aceiaşi noapte, ca piatra – spre bolta mai înaltă, fazanul – la puii abia prelinşi din ou, planetele – spre aceleaşi zodii şi ruginitele lor osii, visate cu ochii deschişi tot anul.

desigur, printre oameninu se iubeşte aşa! dar cine ţi-a spus, ah, că oameni suntem?Poate, noi doi de mult am devenit cu totul altceva; şi nimenin-a observat nimic.în rest, despre mine nici o ştire.Mai nimic nu ştiu despre ceea ce sunt. Şi cred că nici nu e bine să aflu mai multe cât timp voi fi în acest trup, în care mi-e dor de tine cum orbului îi este dor de zi, cum sângelui i-e dor de inima-stăpână,cum ciobului uitat pe masa de marmoră albă – de vasul alb, întreg, şi ciungului – de propria lui mână...

Ah, da, era să uit: într-o vineri, moartea unui prieten apropiat m-a smuls de pe aripă şi am plânspână când o naţiune de îngeril-a dus la cer, cu tot cu internaţionala lui de vis,în care oamenii se nasc fraţi. S-a dovedit mai puternic vârtejul care m-a prins.S-a dovedit mai puterniczeul care prin mine două nopţi şi o zi cu fulgi de plop a nins. Şi-a tot nins...

AntigonaSunt mâna cuivacare nu se vede.Eşti ochiul viu al depărtărilorprea încete.

Sunt glasul ales de arbori şi o veşnic însingurată plantă,de vulturi ce zboarăprin oameni în pantă.

Sunt linia care nesigur desparte o lume

de alta, de nevăzut.Pierdută în răcorile nopţii, ascult

cum lumile se iubesc,se dislocă, se-atingşi-n zori se unesc în aura-n care o clipă se sting

în miresmele aceleiaşi împărăţii:mâna, glasul, zborul,răcorile, roua,prin care învii.

Vrem povesteaAştept. Ştim povestea cu împăratul şi cei doi feciori.Ştim timpurile, tăcerile, morţile şi credinţa fiilor risipitori.

Ştim dimineţile cu roua ce şi-a făcut boltă din gleznăşi nopţile de nesomn ce dau fiori, întrebări, zvârcoliri cu capătul osiei-n beznă.

Totuşi, vrem povestea. de la mine până la tine e un foşnet de ramuri, e o altă planetă, o bătaie de aripă e. de la mine până la tine e răcoareaunui val din ce în ce mai mare

şi un fel de iunie parcă.Se-aude cum pluteşte pe cer, tot mai aproape, o barcă.Trece nimeni pe-alăturişi taie în părţi egale alge, gânduri, stafii şi ape.

Timpul pentru mine lucrează.de când mi-amintesc că am suflet de fluture,nu vine nimeni din pomul vieţii să mă mai scuture.

Ancora– Ancoră a unei alte lumi eşti tu!! strigă îngerul în gura mare şi fuge de mănâncă pământul,brăzdat de amurgca de-o mirare.

Greu de miresme, aştept văzduhul cu noi să semene.Târziu, strâns din lacuri, duhul verii s-adape suflete gemene.

pleoapa cerului închisă,când şi când, încet tresare.iarba nopţii e învinsă de-o nemaigustată boare.

Vino. Te uită cum lumina se destramă; şi peste lucruri mantia iar umbrele îşi lasă.ţărmul unei alte lumi etrupul tău. Şi casă.

în singurătate născuţi, în iubire suntem mai singuri decât în moarte. în rest – nici o veste, cu excepţia marilor friguri.

zeii care vin călăriprin noi abrupt coboarăîn duh, în somn şi ies pe ape;din umbră ne culeg, apoi din vis şi plante.

de când lumea, iubite,rădăcinile sufletului sunt peste tot la vedere; cine le vede – renaşte sau piere.

pleoapa cerului închisă,când şi când, încet tresare.iarba nopţii e învinsă de-o nemaigustată boare.

din vol. Geniul inimii,în lucru

www.contemporanul.ro

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul internaţional GS1, administrat în România de

GS1 România.www.gs1.ro

Apare lunar 5 lei

Adresa redacţiei: Asociaţia CONtEMPORANuLCalea 13 Septembrie, nr. 13, Bucureşti, sector 5 cod: 050711 tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18E- mail: [email protected];

[email protected]

Abonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A., Acta Legis SRL, S.C. Orion Press Impex 2000 SRL,S.C. Manpres Distribution SRL.

Revista este distribuită de Editura Maxim Concept şi poate fi cumpărată din magazinele InMedio, Relay.

AbonamenteRomânia: 60 lei/anStrăinătate: 50 euro/antaxele de expediere sunt incluse.

Adresa poştală/ pentru corespondenţă: Asociaţia ContemporanulOP 22, CP 113, Sector 1, Bucureşti

Nr. 2, 3, 4, 5 şi 9/ 2016 ale revistei Contemporanulau apărut cu sprijinul financiar din Fondul recurent al Donatorilor – Academia Română

Nr. 6, 7 şi 8/ 2016 ale revistei Contemporanulau fost finanţate de Ministerul Culturii www.contemporanul.ro; www.ideeaeuropeana.rowww.librariapentrutoti.ro; www.bibliotecaeuropeana.rowww.europressgroup.ro

• Noutăţi editoriale •

· revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă anul xxvii · n r. 9 (774) · s...

Documents