revista - "praf de stele" - 2012-2013

„Praf de stele”

1 Anul I, nr. 1-2, septembrie 2012 – aprilie 2013

Praf de stelePraf de stelePraf de stelePraf de stele

Revistă de limbă şi literatură editată de elevii

Liceului Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara

„Înţelepciunea este partea supremă a fericirii!”

Sofocle

Anul I, Nr. 1-2, septembrie 2012 – aprilie 2013

„Praf de stele”


COLECTIVUL DE REDACłIE

Coordonator: Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI Redactor-şef: NADIA DUMITRAŞCU (IXD) Secretar de redacţie: DENISA BUCSAI (IXD) Redactori: ANDREEA BĂRBOS (IXC), ADELINA BĂRBOS (IXC), DARIUS PETROV (IXC), LARISA CEAUŞESCU (IXC), SORINA BANDA (IXD), MARINA CIOBANU (IXD), ALEXANDRA COROIAN (IXD) Colaboratori: Prof. univ. dr. CORNEL UNGUREANU, Prof. ELENA CRISTESCU, Prof. NICOLAE SIMU, Prof. dr. ELENA JEBELEAN, Prof. dr. ANETA GABOR, Prof. dr. DANIELA STOICHESCU, Prof. RAMONA-MARIA CHINEZ, Prof. MARIANA ANGHEL, Prof. DUMITRU BAŞU Tehnoredactare computerizată şi design: Prof. dr. Viviana Milivoievici

SUMAR Editorial 3 Opinii 7 Poezii religioase 12 Experienţe imaginare... în şcoala mea 15 Poezii 19 Eseu 20 Proză 23 Gânduri, idei, sentimente 34 Povestim... 40 Atitudini 44 Poezii 46 Evocări 49 Minunata lume a cărţilor 52 Timp liber 55 Proiectele noastre 58

„Praf de stele”


Editorial

Despre eroi şi modele

Pornind de la studiile/modelul doamnei profesoare Zoe Dumitrescu Buşulenga

Prof. univ. dr. CORNEL UNGUREANU

1. Un model: Mircea Eliade. Încercări de identificare

Cred că niciun cărturar român nu a

insistat mai mult asupra necesităţii modelelor în ultimele trei decenii ca doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga. Avem nevoie de un model, avem nevoie de o pedagogie care să înceapă de la modele. În anii şaizeci ai

comunismului românesc un model de cărturar era pentru Zoe Dumitrescu Buşulenga Mircea Eliade, atunci interzis în România. Impunerea marelui

scriitor (ca model!) în literatura română începe, în anii comunismului, de la o acţiune concertată a unor cărturari grupaţi în jurul revistei „Secolul XX”. Prima intrare a lui Eliade în România comunistă are loc prin intermediul revistei „Secolul XX” – numărul 9/1967, cel care e dedicat Fantasticului şi magiei ideilor. Patru nume vor să ilustreze această temă: Mircea Eliade, Jorge Luis Borges, Dylan Thomas şi Mihail Bulgakov. Numărul este ilustrat cu Chagall, lămurit de un studiu a lui Jacques Lassaigne, Chagall sau lirismul scenei. Convergenţele se realizează la nivelul fiecărei secţiuni: în prima, cea consacrată lui Mircea Eliade, Zoe Dumitrescu Buşulenga deschide dialogul despre Eliade cu eseul Un filozof al miturilor. Suntem în anul 1967, Eliade reintra în cultura română cu această prezentare. Urmează Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, fragmente, în româneşte

de Sanda Râpeanu, apoi Ştefan Bănulescu, Pe dimensiunea timpului interior – descrierea unei întâlniri cu marele scriitor şi Mircea Eliade, cu nuvela La ţigănci. Este o nuvelă încredinţată de Mircea Eliade prozatorului Bănulescu, după o întâlnire memorabilă din Italia. Erau, în momentul acelei întâlniri, puţine speranţe ca Mircea Eliade să fie publicat în în ţară.

Eseul introductiv al doamnei Dumitrescu-Buşulenga vrea să sublinieze şi calitatea unei opere, dar şi a unui moment aniversar: „Pe Mircea Eliade mitul îl interesează atâta vreme cât e viu „furnizând modele pentru conduita umană şi conferind prin aceasta însăşi semnificaţia de valoare existenţei”. Pe Mircea Eliade mitul îl interesează doar atâta timp cât el este viu şi slujeşte opera de înţelegere şi modelare a omului. „Înţelegerea structurii şi funcţiunii miturilor în societăţile tradiţionale înseamnă, din această pricină, elucidarea unei etape din istoria gândirii, dar şi pătrunderea mai adâncă în mentalitatea unei categorii dintre contemporanii noştri din societăţile mai puţin dezvoltate, la care comportamentul ar putea părea, modern vorbind, mai puţin explicabil”.

Şi, ieşind din disciplina definitorie a savantului: „De aceea, în ciuda afirmaţiilor autorului care susţine că investigarea sa nu ţine decât de specialitatea strictă a Istoriei religiilor (...) opera de cercetător şi de gânditor a lui Mircea Eliade, aşa cum se înfăţişează astăzi, la împlinirea a 60 de ani, este în realitate o vastă încercare de cunoaştere filozofică a omului, o contribuţie preţioasă a secolului XX la determinarea sensurilor mitice şi istorice ale gândirii

„Praf de stele”


omeneşti”. Să reluăm: pe Mircea Eliade mitul îl interesează atâta vreme cât mitul poate propune modele pentru conduita umană şi, prin aceasta, conferă semnificaţia de valoare existenţei. Ideea de model, de modelare, de valoare a existenţei a fost centrală şi în acţiunea doamnei Zoe Dumittrescu Buşulenga.

Din Aspecte ale mitului sunt selectate două capitole mari: Mitologia Memoriei şi a Uitării şi Supravieţuirea şi camuflarea miturilor.

Suntem în anul 1967, an al deschiderilor, dar nu trebuie să ignorăm capacitatea de sugestie a segmentelor alese de revistă. Mitologia memoriei şi a uitării trebuie să ne amintească, aşa cum ar trebui, şi de „supravieţuirea şi camuflarea miturilor”, de urgenţe ale unei societăţi în care memoria, uitarea, supravieţuirea şi camuflarea sunt definitorii pentru intelectualul rămas în ţară. Dar şi pentru statutul intelectualului de pretutindeni. Definitorii sunt şi pentru un

dialog perpetuu cu opera lui Mircea Eliade.

„Secolul XX” va mai reveni, cu numărul 2-3/1978 asupra lui Mircea Eliade, cu o secţiune importantă: Dimensiunea creatoare

a mitului (e tema numărului). Revista, inaugurată cu pagini de Mircea Eliade, pune alături nume fundamentale ale culturii secolului XX. Pagini despre Eliade semnează în acest număr C.G. Jung, Gilbert Durand, Georges Dumézil, Gaston Bachelard, Ernst Juenger şi alţii. Din secţiunea românească, cu studii de Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Istorie şi mit: de la romantici la Mircea Eliade), Eugen Simion (Dimensiunea mitică a naraţiunii), Cezar Baltag (Recuperarea sensurilor), Andrei Pleşu (Mircea Eliade şi hermeneutica artelor) am desprinde aici câteva fraze semnificative. Scrie doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Această grandoare umilă a vechii zone locuite de poporul nostru este văzută de Mircea Eliade ca o făgăduinţă de mari perspective într-un peisaj european

obosit, în care mitul a devenit mai mult document decât trăire. La noi, puterile folclorului sunt încă vii, creatoare, de aceea Mircea Eliade înfăţişează, deşi poate indirect, unele din căile reintegrării omului în plenitudine. În veritabila-i matcă a comunităţii hrănite lucid cu izvoarele înţelepciunii străvechi mitice, cândva

esenţiale pentru participarea tuturor la miezul vieţii grupului”.

Şi, în final: „Şi Mircea Eliade are meritul de a ilustra, prin opera sa literară, posibilitatea deschisă a integrării, a asimilării mitului de către cultura şi sufletul modern,

precum şi de a sublinia, prin opera teoretică, valoarea acestui mod de prelungire a calităţilor creatorare româneşti”.

Portretele doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu cresc decât sub acest semn. Lumea românească are şanse, marii ei bărbaţi pot fi nişte modele. Au har. Calităţile creatoare româneşti sunt ilustrate cu prisosinţă de cei însemnaţi ai culturii române. Din volumul Contemporanii mei, volum realizat de doamna Elena Docsănescu, trebuie să recitim câteva pagini. Aş începe cu scrisoarea către Mircea Eliade, neexpediată, reprodusă de editoare după manuscris. După evocare unor momente în care „substanţa dialogului” e asigurată de cărţile lui Eliade, de dialogurile cu prietenii rămaşi în ţară, autoarea notează: „Era suficient, era bine că existaţi. În felul acesta aţi făcut să crească în noi, în mine, fără s-o ştim, evident fără s-o ştiţi, ca un simbol, adâncile necesarele sensuri abisale. (...) Cred profund în misiunea dumneavoastră şi universală, în măsura în care ţara noastră are o chemare (vocaţie) spirituală, spre universalitate, depăşind limitele istoriei şi ale vicisitudinilor”.

Scrisoarea e elaborată în timpul marilor speranţe. „La tensiunea democratică la care trăim nu nu putem şti niciodată. Dar nădăjduim...” scrie, spre încheiere, autoarea.

„Praf de stele”


Nădăjduim, fiindcă există marile nume care îndreptăţesc, există modele.

2. ...şi alte modele

Există creatori care pot trăi trans-figurarea. Iată-l pe Enescu, la pian: „Nu mai era Enescu; era Beethoven, era Brahms. Transfigurarea totală dădea operei conduse de el unicitatea. Dar niciodată, nici în recitaluri, nici în simfonice, nici în ansamblurile camerale, n-a

dat aceeaşi interpretare unei opere. Avea în el posibilităţi infinite de a modela sunetul, aşa cum au numai marii compozitori”.

O echivalenţă ar realiza Tudor Vianu: „Ani de zile m-am uitat la profesor, m-am uitat la el şi tot mă minunam, deşi era în mine un fel de pendulare între recunoaşterea lui ca o prezenţă etern europeană, prezenţa unui dintre cei mai mari maeştri, divinităţi tutelare, aş zice, a ale evoluţiei culturale româneşti, dar pe de altă parte, încercam să prind esenţa lui fiziognomică să văd cum se răsfrânge pe figura lui, somatic şi fiziognomic, fiinţa lui interioară atât de strălucită, atât de desăvârşită în simplitatea şi rigoarea ei, în nobleţea, în stringenţa ei etică”.

Nici G. Călinescu nu ar rata demiurgia: „Pe grandioasa scenă a lumii, pe care artistul o împodobea cu capodopere într-un impuls demiurgic nestăvilit, viaţa se desfăşura ca un teatru în trăiri solemne de ceremonial. Percepută ca loc al perpetuei transformări, scena devenea, în acelaşi timp, pentru cel ce o regiza, locul creaţiei durabile, microcosmosul operei tinzând neîncetat să reediteze macrocosmosul printr-o subtilă dialectică a trecerii dinspre clipă înspre eternitate”.

Brâncuşi trăieşte o mirabilă simetrie cu Blaga: „Şi confruntat cu «miracolul» ideilor şi formelor, Brâncuşi, ca şi Blaga, nu striveşte

corola de minuni a lumii, ci o înalţă cu mâini curate oamenilor... pentru că ei văzând-o să se purifice, să se vindece, să se îndreptăţească”.

Pe V. Voiculescu îl întâlneşte în anii cincizeci, la celebrul Apostol Apostolide, cel care organiza audiţii subteranei bucureştene: „Sprijinindu-şi uşor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemişcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul şi barba sură, radia o linişte ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce treceau dincolo de percepţia noastră comună. A ascultat muzica şi a plecat în aceeaşi tăcere în care venise”.

Şi, cu o importantă precizare: „Erau anii Rugului aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi înţelese”.

O forţă de identificare se desprinde din portretele teologilor. Iată întâlnirea cu Părintele Dumitru Stăniloae: „Tot ce ştiam despre Sfinţia Sa purta marele semn al harului, pecetluind un intelect şi un duh puternic în vocaţie şi în misiune. Mă aşteptam să văd un chip impozant de filozof şi de profesor într-o ambianţă potrivită cu un asemenea intelectual de clasă. Dar simplitatea locuinţei m-a uluit. Era un interior ţărănesc cu mobilă modestă, veche, cu scoarţe tocite de vreme, dar şi cu icoane frumoase, tot vechi şi cu o bibliotecă foarte bogată. Ne-a primit cu figura sa blândă, dulce, doamna preoteasă (Sora Maria, îi spunea părintele) îmbrăcată simplu, modest”.

Tot o imagine a familiei descoperim şi în portretul lui Ioan Alexandru: „Dar noi am rămas mai departe legaţi. I-am prefaţat

„Praf de stele”


volume, m-am apropiat de adorabila sa familie, de draga Ulvine, soţia lui, de cei cinci „pruncuţi”, cum spunea el – Ştefan, Maria, Ioachim, Rut Elena, Ioan Constantin. Ne întâlneam în casa lui, un interior sobru, ne rugam şi cântam împreună cu copii şi cu preoţi şi călugări români şi străini, iubitori de ortodoxie. Era şi în căminul, ca şi în opera lui, farmecul simplu şi solemn care ne ducea departe, înapoi, pentru a ne reînvăţa lecţia gravă a zilei de ieri, pregătind mâinele patriei mult iubite şi al credinţei fără de care sufletul nu există”.

Reîntregirea – căutarea întregului există şi între elevii care au încheiat o cale în literatură. Scriitorii – elevii de odinioară – de la Nichita Stănescu la Sorin Titel împlinesc un destin. Nichita: „Transparenţa fiinţei sale în care se răsfrângeau azururi

celeste îl făceau un ecran perfect pentru primirea tuturor lucrurilor lumii. Generozitatea sa suverană le reţinea şi bunătatea sa le răsfăţa învăluindu-le în straie preţioase. O aşteptare mereu vie, o prospeţime a unei percepţii care nu obosise nici la 50 de ani, îl deschidea spre o lume pe

care o redescoperea în fiecare clipă altfel şi o tălmăcea mereu în mereu alte, uluitoare tipare verbale. Nichita privea cu o ingenuitate de copil, văzând lucrurile ca în ziua întâi a creaţiei îi vorbea în imagini în care toate dobândeau viaţă, în care toate păreau celebrate”.

Sorin Titel: „O tinereţe crunt retezată. Şi parcă totuşi nu. La sfiala şi discreţia lui, nefiinţa pare a-l continua undeva, într-un tărâm anume unde-l purtaseră în prealabil nişte premoniţii adânci, nişte ciudate îndolieri care nu erau ale lui, ci aveau să fie ale noastre, ale celor rămaşi”.

Principesa Ileana, Cella Delavrancea, Valeria Sadoveanu, Ştefana Velisar-Teodoreanu, Martha Bibescu devin repere ale femininului sacral.

Şi un cuvânt despre înfrângerea interdicţiilor. Elogiul personalităţilor tabu în anii comunismului are un scop limpede: de a-i aduce pe cei excluşi din cultură, din literatură, din biblioteci, înapoi. Între cei aşezaţi sub interdicţie se afla şi Dragoş Protopopescu: „Gândul său înalt, plin de substanţă, se comunica într-o cursivitate caldă, aş zice chiar lirică, celor care-l ascultau ca vrăjiţi”. Şi lista poate continua cu portretele, strălucitoare ale lui Vasile Băncilă, Gheorghe Brătianu, Dimitrie Cuclin ş.a.

Principesa Ileana Cella Delavrancea Martha Bibescu Valeria Sadoveanu Ştefana Velisar-Teodoreanu

„Praf de stele”


Opinii

Mircea Eliade – pledoarie pentru lectură şi gazetărie

Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI

În perioada interbelică, tânărul Mircea Eliade a colaborat permanent la cele mai importante publicaţii culturale româneşti ale vremii. El era de părere că un scriitor poate fi în acelaşi timp şi un bun gazetar, făcând trimiteri la personalităţile importante ale culturii româneşti, precum: Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga. Pe lângă a fi scriitori, aceştia au fost şi pasionaţi gazetari. Făcând referire la acest aspect, Mircea Eliade arată că predecesorii noştri „au lucrat cu sânge şi rodnic. E interesant că toţi scriitorii gazetari au fost în acelaşi timp şi scriitori fecunzi”1.

Însuşi Mircea Eliade a fost un scriitor de succes dar, în acelaşi timp, şi un talentat gazetar, dovadă fiind multitudinea de articole publicate în diferite reviste şi ziare. Mai apoi, aceste articole au fost adunate în volume, graţie exegeţilor operei lui Mircea Eliade: Mircea Handoca, Emil Manu, Alexandru V. Diţă, Nicolae Georgescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu etc. Întreaga bibliografie a scrierilor „gazetăreşti” a lui Mircea Eliade depăşeşte două mii cinci sute de titluri.

În câteva dintre articolele sale, Mircea Eliade îşi expune propriile idei despre gazetărie, arătând că „meseria de gazetar nu ratează pe scriitor, ci mediocritatea lui nativă, fibra lui delicată, anarhismul său lăuntric care se refuză disciplinei şi tehnicii. Se ratează în gazetărie oamenii care nu pot învăţa din meseria asta cum să muncească şi cum să preţuiască eternitatea după ce şi-au scris articolul bun pentru douăzeci şi patru de ore”2.

Câţiva ani mai târziu, în anul 1935, Mircea Eliade răspundea, în cadrul unei anchete, următoarele: „Cred că un scriitor n-are decât de câştigat de pe urma meseriei de gazetar. Vede oameni, cunoaşte mizeria umană şi ajunge stăpân pe condei, nu mai e robul «inspiraţiei» sau al confortului. Vorbesc de un scriitor adevărat; acesta va continua să creeze în orice condiţii de trai s-ar găsi. Un scriitor mediocru se va rata în gazetărie. Lucru de care n-ar trebui să ne plângem. Ca şi alcoolul, gazetăria este un mijloc de selecţie”3.

La 29 aprilie 1934, referitor la rolul gazetăriei şi al reportajului, Mircea Eliade răspundea întrebărilor lui Geo Bogza: „Cred că reportajul este mai mult o tehnică, o ucenicie a scrisului, decât un gen în sine. Din scurta mea experienţă gazetărească – dar mai ales din experienţa prietenilor şi mai marilor mei – ştiu că nimic nu te învaţă să gândeşti mai prompt şi să scrii mai cu miez decât exerciţiile acestea reportericeşti. Dar a face un reportaj nu înseamnă totdeauna a scrie un reportaj. […] …reportajul este şi el de fapt, un jurnal intim, un jurnal cu întâmplări vii şi personale. […] Cred foarte mult în rolul social al reportajului”4.

1 Mircea Eliade, Literatură şi gazetărie, apărut iniţial în „Cuvântul”, an VIII (1932), iulie 28, nr. 2609, pp. 1-2; reprodus din volumul Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice, ediţia menţionată, p. 351. 2 Ibidem, p. 351. 3 Mircea Eliade, Anchetă asupra gazetăriei: Ce răspunde d-l Mircea Eliade, apărut iniţial în „Lotus”, an I (1935), nr. 4-5, p. 11; reluat în volumul Aristocraţia solilocvială a dialogului, interviuri şi mărturisiri, I, ediţie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura „Jurnalul literar”, 2000 şi în volumul Lucrurile de taină. Eseuri, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996, pp. 334-335. 4 Geo Bogza, Cu d-l Mircea Eliade de vorbă despre reportaj, apărut iniţial în „Vremea”, an VII (1934), aprilie 29, nr. 335, p. 5; interviu reluat în volumul Mircea Eliade, Aristocraţia solilocvială a dialogului, interviuri şi mărturisiri, I, ediţia menţionată supra, pp. 85-87.

„Praf de stele”


În diversele sale articole, tânărul publicist menţionează tradiţia presei româneşti, apreciază apariţia ziarului modern şi a rubricilor artistice, a discuţiilor ideologice, dar şi a cronicilor literare.

Mircea Eliade e de părere că între literatură şi gazetărie există multe afinităţi, dar şi deosebiri, declarând, într-un interviu acordat revistei „Veac nou”: „Gazetăria este luptă, observaţie civilă, informaţie culturală. Gazetăria îşi are rolul ei precis în viaţa unei naţiuni. Literatura este însă creaţie spirituală, creaţie care îşi are regulile ei, autonomia ei, destinul ei. Cu cât deosebirea asta va fi mai clară în mintea scriitorului şi cititorului, cu atât literatura şi gazetăria vor avea de câştigat”5.

Pe de altă parte, o preocupare constantă pentru Mircea Eliade a constituit-o afirmarea importanţei pe care cultura şi lectura selectivă le pot avea în destinul poporului român: Eseul european şi eseul românesc (2 noiembrie 1933), Institute de cultură (19 august 1934), Tehnica şi educaţia culturii spiritului (14 iunie 1935), Arta şi tehnica lecturii (24 august 1935), Despre cărţi şi biblioteci (14 noiembrie 1935), Vacanţa intelectualului (I, 31 mai 1936 ; II, 3 iulie 1936), Cultură şi creaţie în provincie (21 februarie 1938).

Între conferinţele susţinute la Radio România, un loc aparte îl ocupă diverse probleme ce ţin de bibliologie, pe care le abordează cu profesionalism. Cartea, implicit biblioteca sunt acele elemente ale culturii umane la care Mircea Eliade revenea continuu. Acesta consideră biblioteca şi cartea „acele lucruri care au – sau ar trebui să aibă – un rol principal în viaţa unui om sau a unei naţiuni”6.

El consideră lectura drept unul din mijloacele esenţiale ale creşterii spirituale a omului. Opiniile sale privind lectura sunt axate pe următoarele principii şi norme generale: selectivitatea, lectura la timpul potrivit, asimilarea cărţilor citite, capacitatea de discernere a valorilor, verificarea lecturii. „E vorba, înainte de toate, ne previne Mircea Eliade, de a nu citi cărţile proaste sau mediocre, şi de a nu citi pe cele bune la timp nepotrivit. Oamenii care n-au descoperit voluptatea recitirii [...] nu pot spune că ştiu ce înseamnă propriu-zis arta lecturii”7.

Procesul de asimilare a textului lecturat, în viziunea lui Mircea Eliade, se bazează pe memorizarea materiei sau pe transferul de spirit, de gândire şi de emoţie estetică: „Marea problemă a lecturii, constata Eliade, rămâne, fireşte, asimilarea cărţilor citite. Sunt oameni care, citind, asimilează atât de personal substanţa cărţii încât nu o mai memorează. [...] Îşi amintesc de o carte ca de o melodie; păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură. Alţi oameni citesc şi reţin; nu e vorba de memoria lor, ci de bucuria pe care a descoperit-o în materia cărţilor citite. [...] Şi sunt alţi cititori care cunosc mai puţin o carte, şi care totuşi pot spune lucruri admirabile despre această carte”8.

Sunt şi din acei cititori, observă Mircea Eliade, care „uită cărţile”. Chiar pe aceştia îi consideră a fi cei mai preţioşi, dat fiind faptul că „asemenea cititori izbutesc să transforme funcţia aceasta dificilă a lecturii într-o funcţie organică, naturală, imitând gestul naturii; căci, după cum se ştie, natura nu păstrează niciodată contururile şi formele obiectelor asimilate, memoria lor, ci transformă necontenit substanţa. Toată tehnica lecturii constă în virtutea aceasta a transformării substanţei cărţilor”9.

Mircea Eliade cultiva ideea că lectura dispune de posibilitatea de a ne apropia concret de natură, pe care adesea n-o prea înţelegem: „misterul marii deşteptări vegetale îl simţim fiecare dintre noi, fireşte. Dar cât de semnificativă ar ajunge această simţire dacă i-am putea descifra

5 M. Straje, O oră cu d-l Mircea Eliade, apărut iniţial în „Veac nou”, an I (1938), februarie 27, nr. 1, p. 5; interviu reluat în volumul menţionat supra, p. 149. 6 Mircea Eliade, Despre cărţi şi biblioteci (14 noiembrie 1935), în volumul Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-1938, ediţia menţionată, p. 172. 7 Mircea Eliade, Arta şi tehnica lecturii (24 august 1935), în volumul menţionat supra, p. 151. 8 Ibidem, pp. 152-153. 9 Ibidem, p. 153.

„Praf de stele”


emblemele, simbolurile, sensurile ei universale, absolute. [...] Lectura ar putea ajunge, aşadar, o tehnică prin care omul ar învăţa ritmurile şi anotimpurile”10.

Savantul distinge şi funcţia mistică a lecturii, care constă în „a stabili contacte între om şi Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului o vastă experienţă colectivă, de a lumina riturile”11.

În continuarea expunerii sale, după ce a vorbit despre importanţa lecturii în viaţa omului şi a societăţii, filozoful pledează pentru crearea cât mai multor biblioteci, vorbind despre valoarea lor socială şi culturală şi afirmă necesitatea sponsorizării culturii. Remarcând faptul că instituţiile de cultură pentru o ţară sunt de o extremă importanţă, Mircea Eliade dă un exemplu concret, făcând o analogie cu situaţia culturii din India: „Dacă ele (bibliotecile – n.n.) sunt prea scumpe pentru statul nostru, ar putea interveni aici milionarii noştri”12. „În India, statul face destul de puţin pentru cultură. În schimb, bogătaşii, bancherii, latifundiarii, rajahii – cheltuiesc sume enorme pentru întreprinderi culturale, pentru biblioteci publice şi universităţi...”13. „De câte ori în familia unui milionar se întâmplă un eveniment fericit – o naştere sau o căsătorie – capul familiei creează o bibliotecă, sau un laborator, sau chiar un institut de cercetări”14.

Ca teoretician al elitelor intelectuale, Mircea Eliade e ferm convins că „cea mai hotărâtoare afirmaţie a unui popor este cultura. Nu cultura împrumutată, nu cultura învăţată în şcoli şi universităţi – ci creaţia operelor de mare anvergură, a operelor care să reprezinte geniul şi vitalitatea acelui popor”15. Prin aceasta avertiza generaţiile prezente şi viitoare asupra importanţei valorii elitelor în spaţiul cultural al unei ţări: „O naţiune agonizează când elitele sunt incapabile să creeze o cultură vie, autentică, personală. O naţiune moare atunci când îi sunt omorâte elitele – prin dezorientare, prin sărăcie sau prin politică”16.

Revenind la problema lipsei bibliotecilor, Mircea Eliade le consideră esenţiale în viaţa individuală şi în cea colectivă a unui popor, realizând astfel o corelaţie între biblioteca personală şi cea publică: „Biblioteca personală nu e o mobilă în plus alături de celelalte mobile ale casei – nicio colecţie inertă, de obiecte mai mult sau mai puţin frumoase. Biblioteca personală este o uzină, un depozit imens de forţe spirituale şi de energie... [...] Un om care stăpâneşte sau are acces direct la o asemenea bibliotecă nu este numai un om mai bun decât alţii – ci este şi un om mai tare, mai fortificat sufleteşte decât alţii. Pe el durerile îl ating mai puţin. Deasupra lui nefericirile trec mai repede. El are ajutoare nevăzute, cum nu au ceilalţi din jurul lui. Funcţiunea pe care o îndeplineşte biblioteca personală pentru un individ – o îndeplineşte biblioteca publică în viaţa unei ţări”17.

Bibliotecile sunt adevărate „oceane ale scrierilor” şi nimănui nu-i este îngăduit să treacă prin viaţă fără să se „adape” din acest izvor nesecat al cunoştinţelor. Bibliotecile sunt cartea de vizită a unei naţiuni, faţa ei spirituală. Numai cărţile care se păstrează în biblioteci, personale sau publice, citindu-se şi recitindu-se, „formează cultura unui om, şi deci cultura unei ţări”18.

Aşadar, Mircea Eliade nu devine un autor doar pentru colecţiile de bibliotecă, ci şi un teoretician al acestui domeniu, secvenţele sale referitoare la lectură recompunându-se într-un ansamblu bibliologic coerent, dezvăluind o gândire consecventă, o conştiinţă a rolului cărţii şi al bibliotecii în viaţa societăţii umane.

10 Ibidem, pp. 121-122. 11 Ibidem, p. 122. 12 Mircea Eliade, Institute de cultură (19 august 1934), în volumul Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-1938, ediţia menţionată, p. 100. 13 Mircea Eliade, Taina Indiei (28 martie 1933), în volumul menţionat supra, p. 69. 14 Mircea Eliade, Institute de cultură (19 august 1934), în volumul menţionat supra, pp. 100-101. 15 Ibidem, p. 96. 16 Ibidem, p. 96. 17 Mircea Eliade, Despre cărţi şi biblioteci (14 noiembrie 1935), în volumul Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-1938, ediţia menţionată, p. 177. 18 Ibidem, p. 177.

„Praf de stele”


Lumina divinǎ, izvor al frumuseţii

Prof. MARIANA ANGHEL

„Luminǎ linǎ, lini lumini

Înstrǎinându-i pe strǎini

Luminǎ linǎ, nuntǎ leac Tǎmǎduind veac dupǎ veac

Cel întristat şi sǎrǎcit cel plâns şi cel nedreptǎţit

şi pelerinul însetat În vatra ta au înnoptat. Luminǎ linǎ leac divin

Încununându-l pe strǎin Deasupra stinsului pǎmânt

Luminǎ linǎ Logos sfânt .” (Ioan Alexandru) 1

Frumuseţea lumii este un reflex al

frumuseţii divine, un cod, o revelaţie. Derivatǎ ontologic din lumina cea dintâi, lumea a avut ca punct de plecare cuvântul primordial creator : „Sǎ fie luminǎ!” (Facere1, 3). În mai toate religiile lumii divinitǎţile sunt luminoase şi lor le sunt asociate expresiile luminǎ divinǎ sau înţelepciunea divinǎ. Lumina înseamnǎ cunoaştere, iluminare, spiritualitate. Lumina este asociatǎ anumitor experienţe mistice, angelice, iar lumea de dincolo de luminǎ este inaccesibilǎ raţiunii umane; Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine o numesc „întunecime divinǎ” (Sf. Grigore de Nyssa)2 sau „lumina cea neapropiatǎ” (Sf. Ap. Pavel). Lumina simbolizeazǎ viaţa, mântuirea care sunt date de Dumnezeu, El Însuşi Luminǎ. Legea, învǎţǎtura divinǎ este „luminǎ în calea oamenilor” (Isaia 42, 6); Hristos este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) şi cheamǎ oamenii spre luminǎ (Matei 5, 14). Orice teofanie este însoţitǎ de luminǎ, semn al prezenţei sacrului. Chiar şi botezul creştin se numea în primele

1 Ioan Alexandru, Imnele Putnei, Editura Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1985, p. 274. 2 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p.238

secole luminare şi se sǎvârşea în noaptea de Înviere. Lumina însoţeşte toate Tainele Bisericii: catehumenii sau cei chemaţi spre luminare şi mirii poartǎ lumânǎri aprinse, simbol al dragostei şi al înţelepciunii pe care trebuie s-o dobândeascǎ. Lumina este şi dragoste pentru cǎ derivǎ din foc: „Lumina este un derivat benefic al focului, dar focul e dureros, pe când lumina prietenoasǎ, dulce şi fecundǎ.”3

Personalitatea umanǎ se defineşte prin modul în care slujeşte adevǎrul, binele şi frumosul, valori recunoscute încǎ de grecii antici şi reunite de ei în conceptul kalokagathia, considerat ideal fundamental al educaţiei greceşti. Şcoala prin dascǎlii ei şi-a propus dintotdeauna cultivarea acestor valori etern umane. Atunci când eticul şi esteticul se întrepǎtrund, rezultatul este armonia omului cu sine, cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie. „Transmisǎ direct, etica poate fi indigestǎ, penibilǎ, obositoare. Înveşmântatǎ estetic, se asimileazǎ integral”4. Cu alte cuvinte, fǎrǎ repere etice, omul pierde orice contact cu esteticul. Mai mult, Dostoievski identificǎ în rǎul moral distrugerea frumuseţii spirituale a omului şi postuleazǎ: „Frumuseţea va mântui lumea”5. Care frumuseţe, pentru cǎ însǎşi frumuseţea este ambiguǎ? Constatǎm în jurul nostru şi alte ipostaze pervertite ale esteticului: ridicolul, grotescul, demonicul; toate acestea agreseazǎ natura umanǎ, frumuseţea spiritualǎ a omului. De aceea afirmǎm cǎ frumuseţea poate sǎ bucure, sǎ încânte, dar poate sǎ şi scindeze un om din reperele sale morale: „înainte chiar de a înţelege şi de a trǎi frumuseţea şi dragostea,

3 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 94 4 Nicolae Morar, Dimensiunea creştinǎ a operei lui Nicolae Steinhardt, Editura Paideia, Bucureşti, 2004 5 F. M. Dostoievski apud Paul Evdokimov, Arta icoanei, Editura Meridiane, 1993, p.40

„Praf de stele”


omul le-a profanat deja. Ideea de frumos a fost rǎsturnatǎ în om. Aspiraţia spre Frumuseţe coincide cu cǎutarea Absolutului şi a Infinitului.” (F. M. Dostoievski)6

Ca dar al Învierii, lumina - echivalent al nemuririi, al eliberǎrii de pǎcat şi necunoaştere – o întâlnim cântatǎ în poezia româneascǎ în versuri de o profunzime teologicǎ remarcabilǎ.

Lumina icoanei are o simbolisticǎ bogatǎ; ea este o reflexie a slavei divine, o amintire a „luminii din noi” (Mt. 5, 14). Asociatǎ mereu cu Schimbarea la Faţǎ a Domnului, lumina icoanei aminteşte de lumina veacului ce va sǎ vinǎ, lumina Parusiei şi lumina sfinţilor, o razǎ din lumina Zilei a opta care purificǎ pe cel care o contemplǎ. „Icoana supune experienţei nevǎzutul, „forma lǎuntricǎ” a fiinţei; aceastǎ interioritate ţine de iluminare, de treapta taboricǎ”7. Pictarea icoanelor este o artǎ dumnezeiascǎ pentru cǎ ne aduce în vecinǎtatea lui Dumnezeu şi a sfinţilor; existǎ datoria pentru aceşti iconari sǎ trǎiascǎ asceza creştinǎ, sǎ se roage ca Hristos sǎ le lumineze inima şi nu întâmplǎtor prima icoanǎ pe care o zugrǎveşte orice iconograf este icoana Schimbǎrii la Faţǎ a Domnului, în strânsa legǎturǎ cu dogma transfigurǎrii şi cu teologia prezenţei divine. Slava divinǎ este redatǎ prin aur, purpuriu (imagine a focului), albastru azuriu, verde deschis. De asemenea, icoanele praznicelor împǎrǎteşti sunt pline de aur.

În iconografie idealul estetic este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar destinatarul icoanei este omul. Lui i se face chemarea de a se asemǎna cu Dumnezeu, de a se transfigura, de a lumina prin har. Creat dupǎ chipul lui Dumnezeu, ca icoanǎ a Celui nevǎzut, omul e chemat sǎ vadǎ în fiecare semen al sǎu chipul dumnezeiesc din el şi cu aceasta si cinstea care se cuvine acestui chip.

6 Ibidem, p. 40-41 7 Ibidem, p. 166

Desen realizat de Bucsai Denisa (IX D)

Fecioarei Maria

Marina Ciobanu (IX D)

Maicuţă preacurată E sărbătoarea ta! La Româneşti, în poartă Astepţi venirea mea. Eu vin, copilă crudă, Să mă ajuţi, măicuţă, Şi-n drumurile mele Tu ia-mă de mânuţă. Şi vreau să ştii, Mărită Măicuţă de-mpărat, Că tu copilăria Cu grijă mi-ai vegheat. Îţi mulţumesc, Fecioară Curată ca un crin Şi azi la Româneşti La tine mă închin.

„Praf de stele”


Poezii religioase Marina Ciobanu (IX D) Dulce rugăciune

Într-o grădină-n Nazaret Fecioara lăcrima încet.

Veni Mesia lângă ea Ca să-i aline lacrima.

„Măicuţa Mea preabună, spune,

De ce plângi mereu pentru lume, Căci eu nu vor sa vadă calea

Şi nici lumina şi iertarea? Nu vor să creadă nici măcar

Un adevăr fără plural: Că Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt

Sunt una-n cer şi pe pământ.

Dar nu mai plânge, Maica Mea Şi şterge-acuma lacrima Mai iert odată lumea rea, Că tare-i dulce ruga ta.”

Maria

Maria sta sub cruce Şi varsă lacrimi grele.

E Fiul ei acolo Şi geme de durere.

Prin sufletul de Maică

O sabie trecea: Plângea Fecioara Sfântă

Şi Fiul îşi jelea.

Dar Fiul cu iubire Pe ea o-ncuraja:

- Nu plânge, Maică dragă Asta e crucea mea!

Curând vei înţelege Că-i voia celui-Nalt

Pentru ca omenirea Să scape de păcat.

Paştele e bucurie

Iisus iubire şi iertare e Şi pentru noi a fost persecutat Şi ale noastre patimi le-a plătit Cu viaţa-I şi cu sângele vărsat.

Acum, când Golgota o urcă iar,

Pentru a mai da o şansă omenirii, Să încercăm şi noi să fim mai buni Căci jertfa Lui e mugurul iubirii.

Pentru nimic în lumea noastră nu-i tărziu,

Până în clipa-n care sufletul ţi-ai dat. Mai este timp să spui un DA Hristos din morţi a înviat!

Şi să primeşti cu bucurie

Ofranda jertfei Mielului curat, Luând pâinea sfântă spre împărtăşire

Şi bând din cupă sângele-I curat.

Fărâma de Dumnezeire

Fărâma de Dumnezeire Primită-n dar de omenire E sufletul ce-n noi tresaltă

Şi rugă către cer înalţă. Spre tine al său Creator,

Şi Tată bun şi iubitor, Ce-n valurile vieţii grele

Ne dă mereu multă putere. Tu ne ajuţi şi ne-ntăreşti

Şi oamnei buni vrei să ne creşti, Să facem bine tuturor

Spre lauda ta, bun Creator!

„Praf de stele”


Întrebări despre iubire.

Răspunsuri despre iertare

Roxana Cristea (XII A)

Motto: „Dragostea să fie fără prefăcătorie” (1 Corinteni 13)

Ce este iubirea? Este întrebarea pe

care dacă am adresa-o unui copil de cinci-şase ani ar şti ce să ne răspundă. El ne-ar da, cu propriile cuvinte, cel mai probabil definiţia dragostei: sentiment de afecţiune faţă de cineva sau ceva. Dar dacă am repeta experimentul şi am întreba un adult ce înseamnă dragostea oare ce ne-ar răspunde? De câte ori nu aţi fost puşi în situaţia de a purta o dezbatere pe această temă? Din păcate, ne lovim astăzi de clişeul „dragostea nu există” din ce în ce mai des. Chiar nu există? Sau suntem noi prea ocupaţi să o vedem, să o observăm şi, de ce nu, să o simţim şi să o împărtăşim.

Dar iertarea? Iertarea ce este? Iertarea este dezlegare, eliberare, îngăduinţă. Iertarea te eliberează de regrete, de sentimentul de vinovăţie şi face loc unei stări de linişte, de calm.

Într-un fel sau altul, am explicat doi termeni pe care îi găsim şi în dicţionar şi al căror sens spunem că îl cunoaştem. Dar care e legătura între aceşti doi termeni nimeni nu se poate explica exact. Personal, cred că dragostea e dependentă de iertare ca şi două fiinţe aflate în simbioză.

Toată lumea pare a fi într-o căutare continuă de dragoste, într-o încercare disperată de a avea ceea ce poate încă nu meriţi, sau într-o cercetare de ceva ce poate nu ne merită. De ce oare dragostea trebuie să fie căutată şi găsită după zeci, sute de încercări? Nu ne-ar fi mult mai simplu să aşteptăm să ne găsească ea pe noi? Nu e oare un păcat să ne oferim, în toate sensurile cuvântului, celui sau celei care nu ne merită? De ce ne grăbim să credem că dacă nu căutăm nu vom găsi? Oare uităm că există cineva care

are grijă de toate şi care nu ne lasă fără să primim ceea ce merităm şi ceea ce ne e sortit? Vedem astăzi tot mai des fete pe tocuri, în fuste abia vizibile care, la lăsarea întunericului, pleacă la „vânătoare”, o vânătoare de păcate; vedem băieţi care caută să aparţină cât mai multor femei, care se mulţumesc să împartă prietena cu jumătate de oraş. Şi de ce fac oare toate astea? Simplu. Pentru ei asta e dragostea. Poate nu e drept să dăm vina pe ei, poate doar imită ceea ce au văzut şi ei, pentru că asta e ceea ce se promovează vânzarea sufletelor, a trupurilor. Biblia ne dă un citat excepţional în ceea ce priveşte goana după dragoste, după atenţie: „Nu stârniţi şi nu treziţi dragostea până nu vine ea.” (Cântarea Cântărilor). Un citat probabil neînţeles pentru unii, demn de dispreţ pentru alţii, şi plin de înţelepciune pentru prea puţini.

Dar după ce încerci, şi încerci să îţi găseşti persoana potrivită pe care să o ţii lângă tine la bine şi la rău şi nu reuşeşti ce mai ai de făcut? Poate atunci constaţi că ai pierdut timp şi ai acumulat grave erori, că ai încălcat legi ale moralităţii şi te vei căi.

Câţi dintre noi cunoaştem dragostea în adevăratul ei sens? Câţi dintre noi suntem capabili să putem primi în viaţa noastră o asemenea iubire, pură, şi mai ales câţi am fi capabili să o şi înapoiem sub aceeaşi forma minunată? Nu prea mulţi. Iubirea adevărată este sentimentul cel mai curat şi cel mai frumos. Iubirea e atunci când nimic nu e prea greu, prea mult, prea departe. Iubirea e când reuşim să punem altă persoană deasupra noastră, deasupra intereselor noastre, când ne preocupă doar binele celuilalt, când armele noastre de manifestare sunt respectul,

„Praf de stele”


afecţiunea, bunătatea. Atunci când suntem capabili să renunţăm la bunăstarea noastră pentru a o oferi altcuiva şi, mai ales, pentru a o împărţi cu altcineva, atunci exista iubire adevărată. Dragostea pură se ghidează după vorbele: „Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea!” (Cartea Rut 1: 16).

În dragoste nimic nu e prea mult, şi nimic nu e prea puţin. Suntem împăcaţi cu ceea ce avem atâta timp cât ce oferim şi ce primim vine din suflet, vine curat şi însoţit de sinceritate. Dragostea e motivul pentru care ar trebui să ne trezim zilnic, motivul pentru care să trăim. Fară dragoste parcă totul în jurul nostu e gol, totul este sobru şi o culoare apasătoare de gri pare a pune stăpănire pe ochi, pe suflet, pe tot.

Iubirea e plină de încercări tumultoase. În iubire există ploi, există furtuni, dar toate acestea pot fi schimbate cu soarele. Trecerea de la rău la bine, de la ură la iubire, de la ploaie la căldură o face ea, iertarea. Iertarea este cheia spre fericire, este puterea de eliberare a sufletului. Iubirea are ca o condiţie esenţială de existenţă iertarea. Nu poţi iubi fără să ierţi micile sau marile greşeli. Atunci când iubeşti nu poţi să ţii supărare pe cineva care ţi-a greşit. Dacă pretinzi că faci asta, înseamnă că nu eşti capabil de iubire sinceră. Dacă ai curajul să ierţi când cineva ţi-a greşit, ai meritul de a primi iubirea şi de a o împărtăşi. Dar dacă laşi orgoliul, mândria să te stăpânească, ele vor ţine locul iubirii alături de singurătate şi de o viaţă plină de neîmpliniri.

Când iubim nu trebuie sa ţinem cont de numărul de greşeli pe care le-am făcut, de lucrurile şi erorile pe care le-am trecut cu vederea, nu trebuie să numărăm cât am greşit noi şi am fost iertaţi, sau cât ne-au greşit alţii şi cât am iertat noi. În dragoste trebuie să ne străduim să nu greşim, să încercăm să acţionăm pentru doi.

Când te ghidezi după legile nescrise ale iubirii, îţi dăruieşti sufletul, îţi dăruieşti inima, iubeşti fiecare lucru bun, fiecare clipă de bucurie pe care o primeşti şi pe care o dăruieşti, iubeşti fiecare gest, fiecare greşeală, fiecare ceartă, fiecare război. În final, iertarea spulberă orice neîncredere, orice supărare şi face iubirea să înflorească mai puternic şi mai frumos.

Iertarea e terapie în iubire, singura care te face să menţii iubirea pentru cei din jur. Dragostea e un copil, mic, poznaş, care adesea te supără sau chiar te loveşte fară să vrea, iar iubirea…? Iubirea e mama care mereu suferă în tăcere, care acceptă şi trece peste toate, care mai apoi îi dă o lecţie copilului cum să se poarte.

Desen realizat de Solschi Eliza (IX C)

„Praf de stele”


Experienţe imaginare... în şcoala mea

Transparenţe

Rafaela Igreţ (XI D)

Diana Cărășel (cl. a VIII-a, Școala Gimnazială nr. 19

„Avram Iancu”)

Astăzi am să descriu cum am fost creată şi cum am învăţat să trăiesc.

Eu sunt o fereastră. După ce am fost creată, am fost aşezată pe un perete, dar nu sunt nici în interiorul clădirii, nici în exteriorul ei. Am văzut cum oamenii învaţă de la alţi oameni cum să aibă o carieră de succes. Eu însă învăţ cum să mă obişnuiesc cu fiecare schimbare a naturii: iarna, gerul îmi îngheaţă sticla cea rece, iar căldura focului din încăpere mă face să-mi dau seama că mereu voi fi în două locuri, dar în niciunul cu adevărat. Iarna mă deprimă, iar căldura verii mă face să mă simt fericită că pot vedea două lumi diferite. Aceasta e şcoala mea, învăţ să mă adaptez şi să admir fiecare fulg de nea şi fiecare chip de copil ce mi se arată.

Școala cu Soare

Marcela Blenche, Diana Doczi (XII D) Cosmina Gyalus

(VIII A, Școala Gimnazială nr. 12)

Numele meu este Soare și azi e prima mea zi de școală. Colegul meu de bancă este

Pământul, suntem în aceeași bancă, dar distanţa dintre noi este de ani lumină. Azi am cunoscut-o pe colega mea de școală, Luna, dar uneori îmi dă impresia că mă evită pentru că de la prima oră nu am mai văzut-o. Uneori, când profesoara de căldură mă pune să-mi prezint tema, mă ascund după colegii mei nori.

De multe ori mă simt singur, deoarece toţi ceilalţi au grupul lor: norii cu norii, stelele cu stelele, cometele cu cometele... De aceea Luna este singura mea speranţă, dar ea începe școala atunci când eu termin...

La ora de practică, profesorul NASA mă învaţă să îmi controlez radiaţiile faţă de cei din jur. La ora de sport alerg în jurul planetelor și la viteză doar lumina mă depășește! Atunci când plouă prefer să rămân acasă și să îi las pe colegii mei nori să își facă treaba.

Aș vrea ca lumea să nu mai dea vina pe mine pentru încălzirea globală...

Prima zi de școală

Rafaela Igreţ (XI D) Irina Ciobanu


Dragă jurnalule, Astăzi a fost prima mea zi la noul liceu la

care o să merg în următorii ani. A fost o zi ploioasă, toţi erau uzi, până și eu eram udă, iar capacul meu era leoarcă. Un singur stilou se mândrea că nu este ud, deoarece pe el l-a adus la școală Patronul, tatăl lui.

După puţin timp, am început să vorbesc cu Guma de Șters, a fost prima mea prietenă. Cu cartea de română și banca m-am împrietenit mai apoi, ele au devenit cele mai bune prietene ale mele.

Această zi a început cu discursul domnului Liniar, dar când acesta i-a predat microfonul doamnei Mape, o profesoară pe nume Catedră a început să se certe cu elevul Creion. Discursul a fost întrerupt de director, iar ziua s-a încheiat brusc. Elevul a fost sancţionat și am

„Praf de stele”


înţeles că regulile din această școală sunt foarte stricte și nu contează aspectul elevilor, ci comportamentul lor.

Albastrul

Bogdana Biriș, Lorena Stroescu (XII D) Anca Milea


Școala este o paletă uriașă de desen. Directorul Da Vinci își face treaba conștiincios.

Astăzi am avut studiul artei în culori reci, în care mi-am dovedit supremaţia încă odată. În fond, ce este mai albastru decât mine? L-am observat pe roșu mai intens ca niciodată. Ce face invidia din lucrurile abstracte...

A doua oră a fost psihologia culorilor. Nu am fost de acord cu nimic din ce-a spus profesorul Pensulă. Nu înţeleg cum alte culori pot fi altcumva decât albastru! Albastrul este singura culoare pură, toate celelalte nefiind decât niște erori ale universului. Albastru este minunat, asta am putut-o demonstra încă din prima zi de școală, când am fost mutat în clasa a XI-a. Directorul a rămas marcat de competenţele mele aproape ireale.

Acum asist la ora de studiu de combinare al culorilor și îmi dau seama că, dacă m-aș combina cu frumoasa culoare verde, cu care, deși îmi e inferioară, ar rezulta niște mov-uri drăguţe, n-ar fi perfect, întrucât nu ar fi albastre... Acesta e preţul perfecţiunii!

De-abia aștept să vină ultima oră – pictura. Atunci voi putea îmbrăca cerul și marea cu abilităţile mele înnăscute.

Școala auto

Teodora Szabo, George Bunescu (XI D) Raluca Constantinovici

(VIII B, Școala Gimnazială nr. 12)

Astăzi am ajuns la școală și am intrat în sala de clasă, iar prima oră era despre igiena scaunelor. Profesorul ne-a spus cum să ne curăţăm și cum să ne păstrăm igiena.Următoarea oră am avut simulare de accident și ne-au scos pe toţi în curte și ne-au învăţat ce benzină să bem.

În pauză mă grăbeam spre benzinărie să-mi iau o doză de ulei, am făcut accident cu un coleg și mi-am zgâriat bara. Dupa terminarea orelor am mers cu colegii să ne întrecem. Din păcate, ne-a prins directorul și ne-a dat amendă.

Evoluţie

Alina Cioară (VIII A, Școala Gimnazială nr. 19 „Avram Iancu”)

Demult, cândva, am fost un copac într-o pădure deasă. Viaţa mi-a făcut multe surprize, am ajuns să fiu regină în lumea cărţilor și a

caietelor. Această evoluţie a pornit de la o etapă banală – eram la un moment dat o simplă foaie de caiet. Uite că am ajuns și eu la școală! În prima zi am avut emoţii deosebite. Am făcut cunoștinţă

„Praf de stele”


cu cărţile, m-am împrietenit cu pixurile și creioanele, iar celelalte foi ale caietului îmi erau surori. La prima oră a apărut Domnul profesor Dicţionar... Tare grea mi s-a părut prima zi! Dar nu m-am dat bătută! Am arătat și eu tot ce pot. Adevărul este însă ca abia așteptam pauzele... Ne distram bine împreună, zburam și ne bucuram de timpul liber. Mi-aș fi dorit ca viaţa mea de foaie să fie cât mai lungă, dar nu a durat decât o zi... Am fost scrisă de un pix albastru și de fiecare dată când apărea o literă simţeam că ma gâdilă, dar nu mă supăram, pentru că știam că sunt de ajutor. Când am luat prima notă de zece am fost tare fericită! Nimic nu mai conta! Eram la apogeu! Acum e a doua mea zi la școală și aștept cu nerăbdare zecele următor, el e raţiunea existenţei mele... Va veni oare?

Ochiul timpului

Roxana Gorun (XI D) Andreea Hăulică

(VIII C, Școala Gimnazială nr. 7 „Sfânta Maria”) Oricine și-ar dori să fie în locul meu, deoarece eu sunt cea care cunoaște toate secretele unei clase.

Sunt ochiul ascuns al unei clase, eu văd tot ceea ce se petrece de-a lungul anilor și cum se transformă fiecare generaţie pe parcursul a patru ani. Dacă la începutul liceului elevii nu sunt foarte interesaţi de școală, pe timp ce trece, ei învaţă să fie mai responsabili, mai maturi și mai preocupaţi de viitorul lor. Uneori sunt surprinsă plăcut să văd că cei care înainte alergau prin clasă, fără nicio grijă,

s-au întors și acum predau în aceeași clasă, amintindu-și cu nostalgie de vremurile care au trecut...

Școala de telefoane

Rafaela Igreţ (XI D) Simona Saviuc

(VIII C, Școala Gimnazială nr. 7 „Sfânta Maria”)

Sunt un I-Phone 4. Ieri a fost prima mea zi de școală. Colegul meu de bancă este un I-Phone 5, am fost foarte invidios când am văzut că el avea mai multe aplicaţii decât mine!

La ora de Internet, profesorul ne-a pus să colaborăm la un proiect. Am descoperit multe împreună și așa am început să ne împrietenim. Când am plecat de la școală, am făcut fiecare celuilalt câte un cadou: eu i-am luat o carcasă de culoare verde, iar el mie – una albastră.

Astăzi am aflat că directorul școlii este un Samsung Galaxy III. Amândoi am realizat că nu este bine să faci comparaţii și diferenţe între tine și ceilalţi, indiferent câte aplicaţii ai avea...

Sunt atotștiutor...

Lorena Stroescu (XII D) Daniel Florea

(VIII C, Școala Gimnazială nr. 7 „Sfânta Maria”)

Sunt în școala asta de trei ani, timp în care am fost mutat prin toată școala. Am văzut foarte multe lucruri, chiar unele despre care nu vreau să vorbesc. Eu știu totul. Profesorii buni, răi, leneși, elevii cuminţi, năzdrăvani, șmecheri și secretele lor – toate acestea nu-mi sunt străine. Eu sunt observatorul necunoscut, care cunoaște fiecare mișcare. Cu toţii mă văd, dar nimeni nu mă privește cu adevărat. Nimeni nu-și deschide inima către mine, cel care le păstrez cu sfinţenie toate năzbâtiile...

Cine sunt eu? Eu sunt cel care stă pe perete și veghează.

„Praf de stele”


Cum devii un magician adevărat

Mădălina Trăilescu (XII D) Anca Știr

(VIII A, Școala Gimnazială nr. 19 „Avram Iancu”) Era o dimineaţă însorită. Tina era foarte emoţionată, prima ei zi la școala de magie începuse. Micuţa buburuză era uimită de cât de mare era școala și de misterele acesteia. Peste tot erau statui ciudate și cărţi care zburau dintr-o încăpere într-alta. Clasa era o sală mare, băncile erau aranjate în cerc, iar în mijloc se afla profesorul Bufniţă. Pe pereţi erau o mulţime de tablouri cu portretele vechilor vrăjitori, o expoziţie de baghete magice și plăcuţe metalice pe care erau gravate texte ale vrăjilor. Fiind prima zi de școală, profesorul, pentru a-i face să se cunoască, le-a propus să-și arate puţinele cunoștinţe despre lumea magică. Tina, emoţionată cum era, a spus o vrajă greșit și și-a transformat colega fluture într-o bucată de mătase cu picioare. Toată clasa izbucni în râs. Profesorul îndreptă situaţia, iar Tina, rușinată, și-a cerut scuze colegei. A fost o zi destul de ciudată, dar totul a meritat, doar era pe drumul de a deveni un magician adevărat!

O zi a înfloririi

Iasmina Jianu (XII D) Andreea Drăgan

(clasa a VIII-a, Școala Gimnazială nr. 19 „Avram Iancu”)

„Oh, iarăși este luni!” Așa se trezi floarea frustrată de un nou început de săptămână. Patul ei confortabil din frunze gigantice era acum gol. La baie, ea își spălă bine petalele și își clăti ochii plini de polen. Se îmbracă în grabă cu haine de ierburi și plecă spre școală. Floarea era cam buclucașă... Urcând în vaporul de alge pentru a traversa lacul, își rupse o petală. Dar, târându-și rădăcinile după ea până la școală, ea se înveseli.

Școala... Groaznica școală plină de liane ce atârnă de sus până jos furându-ţi ochii cu verdeaţa lor... Lucru uimitor și rar, având în vedere că se află sub pământ... La o bancă de lemn, floarea se așeză, băgându-și rădăcinile în scaunul de pământ, iar ora începu. Prima lecţie: „Cum să te ferești de păcatul abătut asupra noastră – ofilirea”.

Scrisoare de intenţie

Roxana Gorun (XI D) Martin Jude

(clasa a VIII-a, Școala Gimnazială nr. 19 „Avram Iancu”)

Domnule Director, Nu cred că cineva știe mai bine decât mine cum se desfășoară o zi de școală. Pe același raft am stat ani la rând, citită și răsfoită de zeci de generaţii. Mulţi nu mi-au dat importanţă, dar alţii, pasionaţi de lectură, au fost nerăbdători să afle ce se ascunde între paginile mele. Niciodată nu mi s-a întâmplat de-a lungul anilor să fiu prăfuită sau să-mi fie ruptă vreo pagină. Elevii au avut grijă de mine mereu. Scopul meu este să fiu citită de cât mai mulţi dintre ei, iar ei în fiecare an mă ajută să-mi împlinesc visul. Îmi place această meserie a mea și, chiar dacă sunt aici de multă vreme, aș dori să rămân în continuare pe același raft, în aceeași clasă, dar citită de alţi și alţi elevi.

„Praf de stele”


Poezii

Prof. RAMONA-MARIA CHINEZ

Ars poetica

E mai ascunsă decât Gândul pe care te temi deseori să-l rosteşti;

şi mai plăcută decât senzaţia pe care o ai deseori seara

când te duci la culcare.

Gura îi e pătrunsă de suflul creaţiei tale şi îi simţi privirea caldă

aplecată asupra lutului din care-şi trage esenţa.

Şi încerci să te ascunzi, căci nu e uşoară povara

de a şti lângă tine pe aceea care cunoaşte lucruri măreţe,

lucruri care te fac să simţi gustul neantului şi să asculţi în taină

Şoapte ce de la începuturile lumii s-au spus.

Despărţirea de anotimp

Te odihneşti sub teama Cu care toamna creşte în noapte,

oprit din efortul de a şti că trăieşti.

Simţi nisipul cald Ce-ţi mângâie tâmplele reci, asudate

De prea-multele griji Ale anotimpului ce va să vină.

Numeri secundele ce au mai rămas Până la momentul despărţirii de anotimp

şi te lipeşti de caldarâmul Ce păstrează încă urmele întâlnirilor voastre.

Îţi atingi inima într-o bătaie de secundă

şi simţi Cum se precipită aşteptarea

Unui septembrie senin şi roditor...

Frunze uscate izbesc în geamurile crăpate de atâta ploaie.

Eşti singur şi guşti din fructul uitat pe masa tăcerii voastre.

şi parcă ai vrea să mai zici ceva despre vară.

Jocul de-a unu…

Un cerc, un gând ascuns, o privire furişă aruncată

în jocul nedesluşit al întâmplării: un doi trei, un doi trei cum te ţii de paşii mei.

şi ne facem, ne răsfacem

şi ne dăm în doi de-a dura, Ne punem în gură, gura

şi suflarea în suflare Fără a avea scăpare.

Sunt şi eşti tot ca-nainte Râd şi plâng fără cuvinte Tot mă rogi şi mă implori Să-mpărţim în doi fiori…

Unu-ai vrea să fim mai bine, să devii din tine, mine….

şi eu stau şi te ascult

gândul meu e numai mut şi fiorul e fior

eu din tine-aş vrea să mor.

Hibernală

Avalanşă de curcubee şi de ploi neîncepute încă se revarsă din plin peste

cupele de piele ale sufletelor noastre. Amintirile timpului trecut

copleşesc în măreţia lor viitoarele trăiri, şi nu mai vreau, da, nu mai vreau

să ştiu că, oarecând

simţeam într-o atingere de secundă, Căldura eternei perechi,

pereche ce nu cunoscuse iarna.

„Praf de stele”


Eseu N. Steinhardt şi trăirea autentică

Prof. RAMONA-MARIA CHINEZ

Ne aflăm, din voia Domnului, în pragul Sfintelor Sărbători. Şi semnul după care cunoaştem îndeosebi aceasta, e uşor de recunoscut. Forfotă la supermarketuri, roiala după brazi, febra cumpărăturilor şi tot ce ar trebui să ne asigure cel puţin pentru un scurt moment, iluzia unei fericiri mult-dorite. Dar măcar să realizăm că ne învârtim într-un cerc vicios. Azi suntem în situaţia problematică de a încerca să fim mai buni, televiziunile fac campanii peste campanii, să ne demonstreze că spiritul Crăciunului nu a murit şi că românii sunt darnici cu semenii lor. E bine totuşi că măcar de vreo două ori pe an se mai gândeşte cineva şi la bătrânii din azile, sau la copiii pe care nu-i mai vrea nimeni.

Dar cum putem ieşi din superficialitate şi kisch? Soluţia nu ar fi dificilă, ar trebui să ne deschidem sufletele cu sinceritate şi să trăim autentic. Această trăire ne oferă bucurie, bucuria de face un bine cuiva, de a zâmbi unui necunoscut, de a întinde o mână acolo unde e nevoie. Se ştie, deşi nu vrem să recunoaştem, că fericirea nu

constă în acumularea de bunuri materiale , ci e o stare de spirit, proprie omului mulţumit şi împăcat cu destinul său. A nu se înţelege că acesta nu şi-ar dori ceva mai mult, însă conştientizează că e nevoie de multă răbdare şi dăruire pentru a-ţi atinge idealurile.

Şi ştie, de asemenea, că la acestea nu poţi ajunge de unul singur. Ne tot întrebăm dacă suntem cu adevărat fericiţi. Şi, de cele mai multe ori, întrebările sunt retorice.

Poate că în fond, nici nu ne mai preocupă atâta fericirea, când am găsit un sinonim mai palpabil, satisfacţia. Putem zice că ne simţim satisfăcuţi atunci când ne bucurăm de un succes la locul de muncă, atunci când ne cumpărăm o casă, o maşină nouă. Dar fericirea se naşte din împlinire sufletească, din găsirea lui Dumnezeu şi din trăirea autentică, reală, sinceră. Cu toţii tânjim la acea pace şi linişte sufletească şi ne-o închipuim ca pe ceva utopic, aproape imposibil de atins, dar să ne amintim că există exemple de oameni care au ajuns la acea stare şi care au vorbit despre însemnătatea ei. Parcurgând Jurnalul fericirii, nu putem să nu ne redefinim conceptul de fericire. Nu îmi propun să fac un eseu despre fericire – căci ar presupune prea multă filosofie în prea puţine rânduri –, ci, în liniile posibile, să trasez un contur privitor la ce înseamnă trăire autentică şi refuzul compromisurilor, de orice natură, cu atât mai mult a celor de natură religioasă.

Jurnalul fericirii se îndepărtează de formula clasică a memoriilor şi a autobiografiei tradiţionale, întrucât autorul nu intenţionează să-şi povestească în totalitate viaţa, ci prezintă o experienţă capitală (detenţia între 1959-1964), precum şi temeiurile convertirii sale religioase. Autorul nu mai scrie presat de evenimente, din fuga condeiului, are timp, discursul lui e elaborat cu atenţie. Între eveniment si discursul evenimentului este o distanţă de timp confortabilă. N. Steinhardt, născut evreu, trece în închisoare la ortodoxie si, când iese, laudă detentia ce i L-a adus pe Dumnezeu. Are dreptate Virgil Ierunca să spună că închisoarea l-a transformat radical pe eseist „dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic şi preocupat de literaturi străine, să devină un

„Praf de stele”


autentic homo religiosus”, şi nu mai puţin important, să descopere „constantele unei spiritualităţi româneşti, pe care, odată ieşit din închisoare, le-a cinstit cu verbul şi verva lui inimitabile (...) închisoarea a fost pentru N. Steinhardt academie şi altar...”

Alegerea între noapte şi zi

Între aceste coordonate se desfăşoară şi viaţa noastră de zi cu zi. Doar că, din păcate, nu mai distingem nuanţele, aşa cum ar trebui. Iar, în aceste condiţii,

compromisurile nu ni se mai par aşa întunecate, ci mai degrabă un mod de a trăi. Însă nu e un mod de trăire sinceră, ci unul pervertit, iar această pervertire poate ajunge atât de departe, încât minţindu-ne cu „perseverenţă”şi încăpăţânare să nu mai ştim cine suntem de fapt. Pentru a ne re-descoperi, trebuie să deschidem larg ochii, şi nu mă refer aici la cei trupeşti. De asemenea, e nevoie să ne transformăm viaţa în destin, să acceptăm încercările conştientizând că astfel, devenim mai puternici. Să luăm de pildă, viaţa scriitorului N. Steinhardt. La 48 de ani este arestat şi de atunci viaţa lui se schimbă. Securitatea îi dă şansa să aleagă între două variante: prima, să devină martor al acuzării, şi atunci ar fi devenit liber, sau să nu accepte acest lucru şi să fie închis. Cere îngăduinţa de a reflecta timp de trei zile şi, primind-o, se duce la bătrânul său tată care îl sfătuieşte astfel: „Dacă nu accepţi, e adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare”. Şi, referitor la dilema pe care trebuia să o depăşească într-un fel, se naşte inevitabil întrebarea: câţi dintre cei ce-şi spun astăzi „oameni morali” ar mai sta câtuşi de puţin să pună în balanţă astfel de decizii, şi câţi ar asculta în cele din urmă glasul conştiinţei? Înţelegând faptul că nu poate sluji la doi stăpâni, Steinhardt respinge propunerea de colaborare făcută de Securitate. Este arestat şi inclus în lotul „mistico-legionar”, situaţie contrariantă pentru un evreu. Nu convingerea politică, originea socială, credinţa, cultura, ci tăria morală este importantă, conchide el. Se hotărăşte, după alte experienţe spirituale, să se creştineze. În ziua de 11 martie 1960, părintele Mina, asistat de un catolic şi un protestant, îl botează întru Hristos pe robul lui Dumnezeu. Bucuria iubirii Aici, în închisoare, descoperă de fapt care este condiţia creştinului: aceea de a fi fericit, respectând îndemnul Mântuitorului: „Bucuraţi-vă neîncetat!” Şi cum am putea să nu ne bucurăm, atunci când ştim că „Dumnezeu este iubire”? Amo, ergo sum, este răspunsul omului la „Dumnezeu este iubire”. Între Dumnezeu şi sufletul omenesc nu se poate întâmpla ceva mai măreţ decât a iubi şi a fi iubit. Credinţa înseamnă în cazul omului care-L descoperă pe Dumnzeu, o morală, un mod de a fi, o lege a moderaţiei şi o religie a iubirii.

În ciuda dictaturii şi a ororilor ei, Steinhardt şi-a păstrat spiritul liber şi demn, şi a dobândit, alături de credinţa ortodoxă, şi apartenenţa culturală şi spirituală la neamul românesc. Şi asta înseamnă fericire, să descoperi în tot şi în toate, Sensul, Care este Hristos, şi Calea către Dumnezeu. Să fii împlinit prin asta şi să poţi să insufli şi altora această tărie de caracter, aceasta ne propune cu modestie şi cu discreţie, monahul de la Rohia. În urma interviurilor sale cu tânărul Ioan Pintea, acesta mărturiseşte: „Zilele şi săptămânile pe care le-am petrecut cu N. Steinhardt la Rohia fac parte dintr-un timp al taifasului (mult i-a plăcut acest cuvânt). O vreme mai bine-zis a dialogului liber, în care m-am regăsit uneori cu uimire altfel, iar alteori întreg, pe mine însumi”. De aici, importanţa modelului în viaţa noastră, a modelului pe care îl apreciezi pe

„Praf de stele”


măsură ce-l descoperi în viaţa reală prin actualitatea ideilor sale, prin capacitatea de a susţine un dialog viu, deschis, prin marea calitate de a fi Om. În „Revista de Istorie si Teorie Literară” din 1992, nr. 1-2, Eugenia Tudor-Anton realizează un portet al lui Steinhardt, arătând că acesta nu era doar colaborator al revistei „Viaţa românească”, ci o prezenţă totdeauna bine-venită şi plăcută: „Avea distincţia unui diplomat, sporită de nelipsitul baston şi privirea de o prudenţă curioasă ca a copiilor, şi iscoditoare, şi neliniştită, dar şi uşor ironică a omului care ştie, căruia nu i se poate ascunde nimic…, a omului care se poate aştepta la orice surpriză. Aşa mi se părea cel mai adesea. Alteori însă, când se înfierbânta discutând pe un subiect anume, ochii îi sclipeau, obrajii, de obicei palizi (cât se puteau vedea din barba sură, bine pieptănată) se îmbujorau, căpăta în înfăţişare ceva de profet. Poate că ar râde, dacă ar citi ce scriu acum, dar aşa era, trecea uşor de la sfiiciune la afirmarea fermă, de la privirea ironică la verbul pasionat, convingător”. Cu alte cuvinte, trăsături ale unui om viu, cu emoţii şi trăiri proprii, nu ale unei marionete, căreia i-au rămas mici măsurile sforilor şi care nici măcar nu-şi conştientizează soarta. Şi, în astfel de cazuri, mai putem vorbi despre viaţă ca dar divin, pe care omul şi-o asumă şi o trăieşte cu demnitate? Cultura, o subţirime a caracterului Referitor la acest aspect, Eugen Simion apreciază scrierile lui Steinhardt tocmai datorită farmecului inteligenţei şi al sincerităţii; scrierile sale par a fi vii, şi aceasta pentru că în ele sunt cuprinse lecţii de viaţă. În acest sens, merită a fi citat un text din interviurile monahului de la Rohia, cuprinse în lucrarea Primejdia mărturisirii, apărută în 1993, în care morala bunătăţii tinde să devina o estetică a bunătăţii: „Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din Lecţia lui E. Ionescu ), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, si toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă şi înţelegere (…). Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi, totodată, un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei dată de Aristotel omului: fiinţă socială. Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: „ceilalţi, iată iadul!”

Există un altruism elementar exprimat prin bunătate, care este o axiomă a vieţii obşteşti. Filosoful rus Nicolai Berdiaev spunea: „Pâinea pentru mine este o problemă materială (bineînţeles, egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu este o datorie spirituală. (…) Ştim că de am vorbi toate limbile şi dialectele pământului, şi de am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului de la Guttenberg şi până astăzi, şi de am fi tobă de carte şi de erudiţie, şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici, tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădarani şi nişte răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului, şi capacitatea de a

considera bunătatea nu drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli făcători de cărţi, şi drept oameni de cultură, pe simpli memorizatori de informaţii”.

Să ne amintim, aşadar, aceste cuvinte înţelepte, în momentele în care ne încearcă orgoliul atotcunoaşterii.

„Praf de stele”


Proză

Călătoria unei picături

Alexandra Haș (VI A)

Totul a început într-un ocean. Era singurul loc în care fusese picătura

Pika, dar îi plăcea casa ei, iubea oceanul şi pe celelalte picături pe care le cunoştea. Erau multe picături asemeni ei, atât de multe, încât niciodată nu ar fi putut să le cunoască pe toate.

Nu ştia sigur cum se numeşte oceanul, chiar dacă ascultase de multe ori poveştile picăturilor mai mari. Unele spuneau că oceanul se numeşte Pacific, altele că nu, nu are cum să fie Pacificul pentru că acel ocean este uriaş, cel mai mare din lume, iar locul unde erau ele nu era chiar aşa de mare.

Oricum, ce importanţă avea cum se numeşte? Era casa ei şi ea se simţea foarte bine aici, se putea juca liniştită cu prietenele şi putea vizita orice colţişor.

Pika era mereu veselă, aluneca în locuri noi, vedea multe vietăţi, dar cel mai mult îşi dorea să afle ce se găseşte dincolo de picături, dincolo de ocean. A auzit ea, că multe picături plecau sus la nori, apoi ajungeau pe pământ şi vedeau multe lucruri care nu se găseau în ocean.

- Ce înseamnă nori, şi ce înseamnă

Desen realizat de Solschi Eliza (IXC)

Pământ?... întreba Pika foarte curioasă. - Oooo, norii sunt minunaţi, spuse o picătură mai mare, dar la fel de frumoase sunt şi florile, iarba dar şi curcubeul. - Vreau şi eu să văd, cum să fac ? - Trebuie să ieși la suprafaţa oceanului. De acolo o să-ţi începi călătoria. Nimeni nu ştie să-ţi spună unde o să ajungi şi când o să te poţi întoarce, dar sigur o să te întorci în ocean. A mai trecut un timp şi Pika tot nu ştia cum să ajungă sus, acolo unde picăturile văd lumina şi le încălzeşte soarele.

- Pika, hai cu noi, le auzi ea pe cele două prietene ale ei, să mergem să vedem perla cea mare! E drum lung până la perlă, dar împreună cu ele o să fie frumos şi distractiv, se gândi Pika. Vom trece prin pădurea de alge şi chiar pe lângă groapa cea mare, căreia multe picături îi spun abis.

- Dacă vrei, o să căutăm drumul până la corali şi de acolo vom vedea şi lumina, mai spuseră prietenele.

Când a auzit de lumină, Pika s-a hotărât. Vesele, au plecat spre perla cea

frumoasă, susurând un cântec:

„Asta-i călătoria cea mare Noi trei vom ajunge la soare,

Ne vom plimba pe minunaţii nori, Vom străluci pe petale de flori…”

Peştişorii înotau voioşi prin

ocean şi le ajutau să se ridice din ce în ce mai mult. Erau un ajutor preţios pentru ele, căci trei picături de apă însemna puţin şi nu aveau destulă putere să ajungă prea sus. Cel mai mult însă, au avut noroc cu delfinii cei jucăuşi care făceau un concurs. Săreau deasupra apei, făcând tumbe spectaculoase în aer şi împrăştiau

„Praf de stele”


milioane de picături în jurul lor. Astfel, Pika şi suratele ei au ajuns la

suprafaţă, acolo unde puteau cu adevărat să vadă soarele. Dar soarele nu era de găsit... Şi, vai, nici măcar pe prietenele ei nu le mai putea vedea! Oare unde sunt, ce s-a întâmplat cu ele? Sărmana picătură era tare speriată. Ea crezuse că mereu va fi la fel, că prietenii stau mereu împreună. A vrut atât de mult să ajungă sus, dar nu s-a gândit nicio clipă că va rămâne singură.

- Pika, unde eşti ? se auzi ea strigată. - Aici, aici, pe valul cu spumă, veniţi la

mine, le rugă Pika. Ajutate de valurile oceanului, picăturile

se întâlniră din nou, chiuind de bucurie. - Unde-i soarele, întrebă una dintre ele? - Soarele e ascuns după nori, dar nu vă

faceţi griji, o să apară el în curând, le spuse delfinul cel mic şi lucios, în timp ce se rotea fericit prin aer. Ramâneţi cu bine, eu mă întorc acasă.

În jurul lor se auzeau poveşti care mai de care mai interesante. Nu se mai săturau ascultându-le. Fiecare îşi povestea călatoriile și peripeţiile prin care trecuseră.

- Dar de ce atât de multe dintre noi pleacă spre alte locuri, întrebă Pika cea curioasă ?

- Pentru că aşa trebuie să se întâmple, auzi un răspuns lânga ea. Noi suntem foarte importante chiar dacă suntem mici. Cu cât suntem mai multe, cu atât formăm o picatură mai mare şi uite, până la urmă, chiar un ocean. Când apare soarele, ne încălzeşte până când ne transformăm în stropi mici, mici de tot şi devenim nori. De acolo începe o altă aventură. Poate că tu şi prietenele tale nu veţi fi mereu împreună, dar asta nu înseamnă că nu vă veţi revedea. Mereu ne întoarcem în ocean, chiar dacă fiecare din noi vizităm locuri diferite.

- Tu ai mai fost plecată până acum ? - Sigur că da, am fost transformată chiar

şi într-un fulg de zapadă. Noaptea se lăsa încet, iar micile picături

obosite de atâta drum, au adormit legănate de valuri. Au visat minunat, iar dimineaţă, când soarele a răsărit, au simţit pentru prima dată căldura lui. Încet, încet, s-au transformat în stropi minusculi de apă şi s-au ridicat spre cer. Acolo,

sus, se plimbau câţiva nori duşi de vânt. Erau albi ca spuma laptelui şi toţi aveau forme dintre cele mai ciudate.

Se simţea tare fericită micuţa picătură în timp ce se înălţa spre un nor pufos. Era minunat să vadă de acolo, de sus, cât era de mare locul din care venise ea. Îl vedea chiar şi pe puiul de delfin, prietenul ei. Dar ea acum făcea parte dintr-un nor, iar norii cei mici tocmai începeau un joc. Au rugat vântul să adie uşor ca ei să se poată alerga.

A fost foarte amuzantă joaca lor, până când un nor mai supăracios s-a ciocnit de un altul. Mai întâi a apărut o lumină şi, apoi, un zgomot. Nimeni nu a putut să-i potolească pe cei doi certăreţi, ba mai mult, au apărut şi alţi nori care au început să se ciocnească şi ei. Şi uite aşa, norii cei mici s-au transformat în nori mai mari, luându-se la trântă.

Luminile care se vedeau din când în când erau fulgere, iar zgomotul care se auzea după fiecare fulger era tunetul. Mare zarvă mai era! Dar vântul, agitat de atâta gălagie, a început să sufle cu mai mare putere reuşind în cele din urmă să despartă bătăuşii. Între timp, se făcuse din nou seară, iar după o zi atât de agitată era în sfârşit linişte. Undeva, departe, se vedea pământul, dar mai era destul drum de parcurs până acolo, iar vântul se mai calmase şi el.

Spre dimineaţă, picătura cea plimbăreaţă, şi-a dat seama că oceanul a dispărut. Acum plutea deasupra unei păduri. Era mare pădurea aceasta şi semăna cumva cu un ocean, doar că era verde, nu albastru.

Din creangă în creangă, maimuţele sprintene săreau şi ţipau cât le ţinea gura, semănând cu cearta norilor, dar cântau şi păsărelele, iar trilurile lor erau cele mai minunate sunete pe care le auzise Pika.

Tot plutind aşa, norul ajunse deasupra unui loc în care o turmă de elefanţi făcea baie. Se bălaceau cu mare plăcere, numai că nu era prea multă apă în balta lor, ci mai mult noroi. Pentru elefanţi, chiar dacă au o piele foarte groasă şi aspră e foarte important să şi-o protejeze de razele puternice ale soarelui. Daca găsesc apă, sunt fericiţi să se răcorească, dar, dacă nu, e bun şi noroiul. Ar fi vrut Pika să-i răcorească transformându-se din nou în apă, dar nu ştia cum

„Praf de stele”


să facă asta şi nu ştia nici cum să ajungă acolo jos, pe pământ. Probabil o să mai petreacă ceva vreme în norul acesta, dar, cândva, o să se desprindă de el.

Norocul a făcut ca şi cele două prietene ale Pikăi să ajungă în acelaşi nor. La început, nu s-au văzut, pentru că Pika a rămas în partea de jos a norului să poată vedea pe unde călătoreşte, dar celelalte două s-au rătăcit prin mulţimea de picături. Până la urmă, s-au întâlnit şi, fericite, şi-au povestit ce văzuse fiecare până atunci.

Au trecut mai multe zile şi nopţi, iar norul Pikăi a ajuns deasupra unui loc întins, plin de iarbă înaltă şi aproape uscată.

- Se pare că am călătorit foarte mult, spuse una din prietene, oare unde am ajuns?

- Locul acesta se numeşte stepă, răspunse Pika. Ştiu asta, pentru că am auzit multe poveşti interesante de când stau aici. Sunt multe animale în stepă. Cei mai frumoşi sunt leii. Haideţi să-i privim!

Tolănită, în iarbă, stătea o familie de lei. Erau câteva leoaice, un singur mascul și vreo patru pui.

- Aceşti micuţi se joacă foarte frumos, spuse Pika, şi toată joaca lor îi ajută să înveţe cum să vâneze atunci când mai cresc. Deocamdată, vânează mama lor pentru ei, pentru că sunt mici încă şi nu au destulă putere.

- Dar nu văd niciun râu, nici măcar o baltă în apropiere, de unde beau ei oare apă, se întrebau picăturile între ele?

- Aici plouă destul de rar, iar animalele sunt nevoite să meargă mulţi kilometri, ca să ajungă la apă, le răspunse o altă picătură, care, odată, s-a desprins din alt nor și căzuse chiar în stepă.

- Aşa deci, ştiam că noi, picăturile, suntem foarte importante, răspunseră micuţele, foarte mândre de ele. Toate animalele şi plantele au nevoie de apă.

- Da, e adevărat, la fel şi oamenii, le răspunse picătura de stepă. Multe minunăţii o să mai vedeţi, iar în toate călătoriile voastre o să vă daţi seama că nu ar exista viaţă pe pământ, dacă nu ar exista apa.

Erau atât de fermecate cele trei picături de ceea ce vedeau din norul lor, încât nu-şi dădeau seama cât de repede trece timpul. Multe

zile şi nopţi s-au scurs de la plecarea din ocean şi nu aveau timp să se plictisească, dar din când în când se întrebau cum au să găsească drumul de întoarcere.

Într-o dimineată, vântul a devenit tare furios. Se pare că nişte copii, care se jucau împreună la marginea unui sat, neatenţi, şi-au scăpat baloanele. Binenţeles că baloanele s-au înălţat spre cer şi copiii nu au mai ajuns la ele.

- Dă-ne baloanele înapoi, vântule rău! A făcut vântul ce-a făcut şi a adus înapoi

două din cele trei baloane, însă pe unul nu a reuşit să-l aducă. - Eşti un vânt răutăcios, oricum nimeni nu are nevoie de tine, a strigat unul dintre copii.

De aceea era vântul supărat acum. Nu era el vinovat pentru balonul pierdut şi, pe deasupra, fusese și certat. Și oare copiii aceştia nu ştiau că fără vânt seminţele multor plante nu se pot împrăştia şi nu pot răsări altele noi? Cu ajutorul lui ajung norii deasupra satului acestor copii şi plouă, atunci când este necesar. Cum puteau să-i spună că e nefolositor?

A început vântul să se agite şi să sufle cu putere, să îngrămădească din ce în ce mai mulţi nori deasupra satului şi să ridice praful de pe pământ . - De data aceasta e foarte nervos, spuseră picăturile, iar aici sus începe să fie cam multă înghesuială. Suntem deja prea multe picături în norul acesta.

Fulgerele au apărut din nou, la fel şi tunetele, căci norii se învârteau şi se loveau unii de alţii ameţiţi din cauza vitezei, cautând un loc prin marea îngrămădeală.

Dintr-o dată însă, s-a făcut linişte. - Se pare că prietenul nostru a obosit,

spuse Pika. - Sau a găsit o altă ocupaţie, răspunse una

dintre prietene. Se poate supăra foarte repede, dar la fel de repede poate să-i şi treacă.

Stropi mari şi calzi au început să alunece spre pământ, bucurând iarba şi florile pe care le răcoreau după o zi călduroasă de vară.

Pika şi cele două prietene şi-au dat seama că acesta este momentul în care se pot desprinde de nor. Au dansat vesele prin aer, au făcut piruete minunate, inventând cel mai frumos balet al picăturilor. Nu doar iarba şi florile s-au

„Praf de stele”


bucurat de ploaie, ci şi broscuţele care locuiau în lacul de la marginea satului. Era un tăraboi uriaş în lacul acela.

La început, Pika a fost uimită de gălagia pe care o auzea, dar, după ce a aterizat în lac, formând nenumărate cercuri şi cerculeţe la impactul cu apa, a aflat şi motivul concertului broscăresc. Sute de broaşte cântau cât le ţinea gura:

„Oac, oaaac, broac, broac, oac… Suntem broaşte într-un lac, Ştim când ploaia o să vină,

Chiar de-i noapte sau lumină Oac, oaaac, broac, broac, oac…”

- Mare agitaţie mai e în lacul acesta, spuse

Pika. Sunt curioasă care e motivul. - Ploaia începe să se potolească, haideţi

să aflăm ce se întâmplă aici, raspunse una din prietenele ei.

- Broscuţo, care-i treaba, de ce faceţi atâta gălăgie, întrebă Pika, pe cea mai apropiată dintre guralive.

- Cântăm şi ne veselim pentru că a venit ploaia; aşa, lacul nostru nu o să rămână fără apă şi noi fără casă. Dacă nu avem apă, nu putem să ne creștem mormolocii şi nici nu mai putem trăi. Astăzi, însă, avem încă un motiv în plus să fim vesele, chiar dacă o să ţinem treaz tot satul, întreaga noapte.

- Prinţul nostru, care se căsătoreşte astăzi cu o broscuţă dintr-un alt lac, a fost salvat de la moarte. Era foarte agitat înainte să-şi vadă mireasa aşa că plecat să înoate şi s-a agăţat în undiţa unui pescar. Abia l-am salvat pe Orăcăimea-Sa, dar totul s-a terminat cu bine. Apoi a început ploaia, iar la noapte o să fie nuntă mare cum nu s-a mai auzit de mult timp pe lacul ăsta. Acum înţelegi? Avem multe motive să cântăm, mai ales că avem voci încântătoare, mai zise broscuţa cea verde, după care a făcut un salt lung şi a dispărut în stufăriş.

Pentru câteva clipe s-a făcut linişte, apoi o broască cu burta mare, a făcut un anunţ:

- Astăzi se însoară Orăcăimea-Sa, prinţul din lacul acesta, cu prinţesa din lacul vecin! Toată lumea este invitată să participe la nuntă şi, ce mai tura-vura, hai să ne punem pe mâncat !

- Oac, oaaac, broac, broac, răspunseră în cor broaştele din lac, începând din nou să cânte. Acum erau de două ori mai multe broaşte în lacul respectiv, pentru că toate rudele, prietenii şi supuşii prinţesei au venit la nuntă. Nu se mai înţelegea broască cu broască, ce gălăgie era. Fiecare trăgea câte o cântare pe vocea ei.

Măcar unul din sate o să aibă o noapte liniştită, spuse Pika prietenelor ei şi se puseră şi ele pe râs şi pe cântat.

Spre dimineaţă, zarva s-a potolit. Mai erau treze doar câteava broaşte întârziate, care, ametiţe de oboseală şi cu burţile pline de câţi ţânţari au mâncat la nuntă, încercau să ajungă la casele lor. Soarele era sus pe cer, iar la lac au venit câţiva copii să se bălăcească. Afară era cald, iar apa numai bună să facă baie. Se jucau frumos în apă, construind chiar şi un castel din nisip pe mal. După câteva ore, au plecat spre casă, ducând cu ei şi o găleată cu apă pentru a-şi uda florile din grădina lor secretă.

Pika şi cele două prietene, după ce s-au veselit o noapte întreagă, erau şi ele cam obosite, aşa că au hotărât să plece din lac.

Nu cred că mai pot rezista o noapte cu atâtea broaşte în jur. Probabil că nunta asta o să dureze toată săptămâna, ca să aibă guralivele astea motiv de veselie. Şi pe lânga asta, eu zic că mai sunt multe locuri interesante de vizitat, zise Pika prietenelor ei.

- La revedere, prieteni guralivi cu burtici rotunjoare, ziseră picăturile, pregătindu-se să plece, îngrămădindu-se în găleata copiilor.

Grădina copiilor era plină de flori colorate. Erau foarte mândri de ea şi o îngrijeau cu mare atenţie. Pika şi prietenele ei au fost dăruite unei flori albastre, floarea de nu-mă-uita. Aceasta era însetată, căci era foarte cald afară, iar rădăcina ei le-a luat pe picături imediat ce acestea au căzut pe pământ. Încet, din rădăcină au ajuns în tulpină, iar de acolo în frunze, unde este bucătăria florilor.

- Ei, oare cum mai ies eu de aici, se întrebă Pika, ce se va întâmpla cu mine?

Pika nu știa că fiecare plantă transpiră prin nişte pori mici care se găsesc pe frunză. Astfel, Pika şi cele două prietene, după o plimbare scurtă, au ieşit din floare în timp ce

„Praf de stele”


afară se însera şi greierii cântau fară să-şi facă nicio grijă.

Două buburuze roşii au aterizat obosite pe tulpina unei flori pregătindu-se de culcare, iar pe o floare galbenă era deja adormit un fluturaş.

- E foarte frumoasă grădina aceasta, spuse una dintre picături.

- Şi multe insecte sunt atrase ziua de culorile florilor, iar noaptea îşi fac culcuş aici, răspunse Pika.

Tot mai mulţi fluturaşi au venit in grădina copiilor. Fiecare se aseza pe câte o floare şi se odihnea câteva secunde, după care începeau un dans ciudat.

- Uite, fiecare fluture se transformă într-o mică zână, spuse Pika foarte uimită prietenelor ei.

- Nu vă speriaţi, picăturilor, spuse o mică zână, nu vă facem niciun rău. În fiecare dimineaţă ne transformăm în fluturi, iar seara în zâne. Doar că astăzi suntem triste. Două dintre prietenele noastre au fost prinse în plasa unui păianjen. S-au luptat din toate puterile să rupă plasa, dar sunt obosite deja şi, dacă nu ajung până la floarea lor înainte să se facă dimineaţă, vor rămâne fluturi pentru toată viaţa. Florile au magia lor şi ne ajută să devenim zâne. Cand floarea se usucă, noi nu ne mai transformăm în fluturi, rămânem zâne şi plecăm în lumea noastră.

- Trebuie să le salvaţi voi, spuse Pika micii făpturi.

- Dar cum? Noaptea nu avem aripi, nu putem zbura, iar păianjenul şi-a ţesut plasa pe ramurile uni copac. Cum să ajungem noi acolo?

- Atunci trebuie să găsim pe cineva să le ajute pe prietenele noastre, răspunse zâna cu rochiţa roz, pe cineva care să poată ajunge la plasă şi care o poate rupe.

- Noi vă ajutăm, noi vă ajutăm, spuseră câţiva licurici care se agitau prin grădină şi care au auzit toată povestea.

- Dar şi voi sunteţi prea mici, cum puteţi să ne ajutaţi, întrebă zâna albastră?

- Suntem mici, dar măcar vă putem oferi lumină, pentru că deja e întuneric şi fară noi nu vă puteţi găsi prietenele.

- Aşa este, dar cine taie pânza păianjenului, întrebă una din buburuzele care se odihnea pe o tulpină? Cred că mi-a venit o idee,

mai adaugă ea. Putem ruga furnicile să ne ajute. Ele au cleşti şi pot elibera cei doi fluturaşi. Lângă pomul cu pricina se află un muşuroi, l-am văzut eu când am trecut pe acolo. Am să zbor repede şi am să le rog să le ajute pe cele două zâne prizoniere.

Zâna albastră şi cea roz au urcat pe cele două buburuze şi după un scurt zbor au ajuns la mușuroi.

- Ce doriţi, de ce ne deranjaţi la ora asta?, întrebară paznicii muşuroiului, în momentul când cele două zâne micuţe au ajuns lângă ei.

- Vrem să vorbim cu regina voastră şi să o rugăm să acorde ajutorul câtorva furnici.

- Regina nu poate fi deranjată pentru orice problemă, dar dacă-mi spuneţi despre ce este vorba, poate vă ajutăm noi.

După ce le-a fost povestită toată întâmplarea, au fost chemate o mie de furnici din armata muşuroiului. O mulţime de licurici roiau în jurul plasei în care erau prinşi cei doi fluturi, iar când păianjenul a văzut că se îndreaptă spre el o armată de furnici ameninţându-l cu cleştii lor, a plecat în graba mare. Au muncit curajoasele furnici aproape toată noaptea să le elibereze pe cele doua zâne și, până la urmă, au reuşit.

Toţi s-au întors fericiţi la grădina fermecată, după ce au mulţumit furnicilor, iar cei doi fluturi, unul galben şi unul alb, s-au transformat în două zâne.

Greierii cântau un cântec vesel, licuricii zburau fericiţi împrăştiind lumina, iar zânele dansau fericite. Când vor veni zorile, ele vor pleca în lumea lor pe prima rază de lumină, lăsând florile să transforme alţi fluturi în zâne.

Când s-a făcut dimineaţă, florile şi frunzele aveau pe ele, picături ce străluceau ca diamantele. Erau stropi mici şi grăsuţi, boabe de rouă. Soarele le mângâie cu razele lui până când roua se evaporă şi se transformă din nou în nori.

- Pornim din nou la drum, surioarelor, chiuiau vesele picăturile.

- Bine aţi revenit, le spuse vântul, ştiam că ne vom revedea.

Au plutit zile şi nopţi la rând până când a început din nou ploaia, iar cele trei picături au căzut într-un râu. În unele locuri apa râului era tare învolburată, iar Pika şi cele două prietene se

„Praf de stele”


învârteau ca într-un carusel. Era un râu foarte agitat şi îi plăcea tare mult viteza.

- Se pare că o să ajungem tare repede în vale, spuse o picătură.

- Da, şi cine ştie ce ne mai aşteaptă acolo…, răspunse Pika.

Râul cel nervos a ajuns la o cascadă, de unde le-a aruncat pe picături într-un râu mult mai mare şi mai liniştit.

După ce s-au depărtat de cascadă s-a făcut linişte, iar picăturile au adormit, frânte de oboseală. Ziua vedeau câmpii întinse, iar seara ascultau poveşti de la alte picături care călătoriseră şi ele în cele mai ciudate locuri.

Nu se ştie câte zile au petrecut în râul cel mare, dar, după un timp, acestea s-au vărsat în ocean, iar picăturile au ajuns din nou acasă. Valurile le-au luat pe picături şi le-au dus spre casa lor, spre perla cea mare.

A fost mare veselie când acestea s-au întâlnit cu prietenii lor, delfinii, povestind într-una despre toate câte au văzut.

- Cum să fac să văd şi eu?... Şi ce înseamnă floare?... Cum arată soarele?... o tot întreba pe Pika, una din picăturile care nu fusese plecată niciodată din ocean.

- Păi, hai să-ţi povestesc...


„Praf de stele”


Legenda lui Nuir Maria Macavei (IX D)

Demult, în măreţul regat al Jadenn-ului, luă naştere o tragică poveste de dragoste. După cum barzii obişnuiau să spună, pe vremea măreţului rege Balduir, trăia un puternic magician la curtea acestuia. Iar acest magician avea o fiică frumoasă ca luna în coborârea ei mistică înspre pământ, graţioasă ca o lebădă şi inteligentă pe măsura calităţilor sale. Iar această fată era numită Nuir, după cum îi fusese proorocit. Promitea să devină la fel de puternică şi înţeleaptă ca şi tatăl ei, dar singurul ei defect era încrederea oarbă în oameni şi credinţa în străvechiile legende. Mama acestei fete murise când ea era mică, aşa că nu mai rămăsese nimeni să o îndrume. Iar magicianul, pe nume Allar, deşi ocupa o poziţie importantă la curtea regală, avea origini umile, provenind dintr-o familie veche de fermieri din satul Rainar. Dar, cu toate acestea, părea că înşişi gardienii îi favorizau.

Nici regele nu era mai prejos, căci avea ca moştenitor, un flăcău frumos, cu câţiva ani mai mare decât Nuir, care avea părul parcă rupt din soare, iar cerul însuşi se afla în ochii lui. Puternic cât un urs şi falnic cât un brad, nici geniul militar nu îi lipsea. Dar, cu toate acestea, era mândru şi îngâmfat, crezându-se mai superior decât oricine.

Regele îl preţuia enorm de mult pe puternicul magician, iar acesta, la rându-i. Însă, odraslele lor nici nu se cunoşteau, Nuir fiind crescută departe de urzelile de la curte. Şi, deşi aceasta era neasemuit de frumoasă, niciun fecior nu se avânta către ea, căci era neasemuit de inteligentă şi cunoscătoare. Allar nu avuse în minte nicio clipă gândul de a o aduce la curte. „O asemenea fecioară pură să fie distrusă de întunecatele planuri...”, se gândea acesta. Dar, la un moment dat, fu nevoit să facă această alegere, deoarece niciun băiat nu i se născu, iar ea putea, şi numai ea, să fie succesoarea lui. Aşa că totul fu aranjat, iar Nuir fu adusă în măreţul castel, iar în momentul în care intră pe poarta cea mare, soarta îi fu pecetluită. Ochii ei negri întâlniră privirea trufaşă a prinţului, iar ea fu fermecată şi îndată se îndrăgosti. Din acea zi, ea nu mai fu la fel. Era mereu veselă şi cu zâmbetul pe buze, gata pentru orice şi plină de o forţă creatoare. În fiecare noapte visa la prinţul ei drag şi ieşea afară să admire stelele. Iar îndată începea: „Hm, aceea trebuie să fie steaua noastră. Nu, aceea! Parcă acelea sunt mai aproape! Ba nu, celelalte strălucesc mai tare!” Şi aşa continua până în miezul nopţii, când somnul îşi revendica victoria asupra ei. Iar dimineaţă, din nou, gândul îi fugea la prinţul ei nepreţuit, imaginându-şi diverse poveşti cu ei doi, care se terminau întodeauna fericit. Însă zilele treceau, iar prinţul era încă departe...

Mai multe primăveri trecură pe lângă veşnica îndrăgostită, iar vremea măritişului sosi pentru amândoi. Iar Nuir se gândea: „În sfârşit a venit ziua pe care am visat-o de atâtea primăveri!” Iar prinţul, în mintea sa, zâmbea şi spunea jurămintele veşnice. Însă, o cu totul altă soartă era urzită pentru ei...

În sfârşit, antrenamentul tinerei fu încheiat. Ziua să îşi aleagă sortitul venise cu paşi repezi. Allar se sfătui cu regele în legătură cu aleasa prinţului, iar regele îi dădu de înţeles că o unire între familiile lor era imposibilă. Magicianul fu de acord, fără să conteste opinia suveranului său, şi o aleseră pe prinţesa Nar-Luinului de nevastă.

Nuir se pregătea de ani pentru ziua anunţării nunţii regale. Dar, deşi dubiile o cuprinseră, se înveşmântă cu cea mai frumoasă robă a sa şi se pregăti, chiar şi o prinţesă ar fi fost ruşinată, cum putu ea mai bine. Se îmbăiase în apă cu ulei de Arenar, iar în păr îşi prinsese flori de acelaşi fel. Roba sa semăna cu o rochie, dar strânsă pe corp, de un purpuriu deschis, cu vâne de aur. Stelele magicienilor îi îmbodobeau umerii, iar părul era prins într-un fel de coc elaborat. La gât avea un colier de aur bătut cu pietre de Rilur şi cercei de acelaşi fel. Roba avea mâneci care îi ajungeau până la coate, şi se terminau cu un minunat şnur auriu care îi învăluia braţele. Ca brăţară avea emblema sacră a familiei ei, un Doltir aflat lângă un pergament, împodobit cu diverse nume străvechi. Când totul fu gata, porni hotărâtă către sala tronului.

„Praf de stele”


Aproape tot regatul se adunase în castelul regal la acea vreme, iar toţi nobilii erau prezenţi. Convoaiele străine ocupau partea de recepţie a palatului, care acum răsuna de graiuri diferite şi voci, de la slabe, la foarte puternice. Clopotul regal anunţă momentul decisiv. Cu răbdare, toţi oaspeţii fură strânşi şi puşi la locuri. Apoi, heraldul regal anunţă, pe rând, pe rege, regină şi prinţ, apoi toţi invitaţii nobili, deja aflaţi în sală, care se închinară uşor, iar, la sfârşit, pe magicianul regal şi pe fiica acestuia. Toată lumea din sală rămăsese mută când Nuir intră în sală. Şoapte se auzeau peste tot şi un foşnet general era prezent. În razele care pătrundeau prin vitralii, ea părea măreaţă şi atât de puternică, aproape nepământeană... Iar chipul ei încremenit accentua senzaţia. După ce se aşeză la locul de drept, mulţimea părea că îşi recapătă glasul.

Prim-ministrul începu cu toate formalităţile şi în curând se apropia de anunţarea soţiei prinţului. Inima lui Nuir bătea ca o nebună, iar răsuflarea sa se întretăie când auzi: „Lady Eleinor, prinţesa Nar-Luinului!” Ropotele de aplauze începură, iar ea simţi că alunecă într-un întunecat şi teribil abis. Oare dragostea ei nu fusese destul de bună? Ce avea aceea prinţesă şi ea nu? Întrebările şi îndoiala îi puseră stăpânire pe suflet, iar în continuare nici nu mai îndrăzni să privească sau să audă festivitatea.

La sfârşitul zilei se trânti sfârşită în aşternuturile sale de mătase, iar lacrimi calde îi şiroiau pe obraji „De ce nu m-a ales pe mine? De ce?”, striga supărată în inima sa. „Simt de parcă am fost ruptă în două şi umilită! De ce Eleinor? De ce ea şi eu nu? Nu pot să înţeleg, nu pot să înţeleg...”, plânse ea. Cu greu îşi stăpâni hohotele, astfel încât tatăl ei să nu audă, dar durerea era prea mare. În următoarele zile stătu închisă în cameră, deoarece nu mai voia să revadă niciodată soarele şi pe prinţul ei şi pe... acea prinţesă.

Între timp, regele se consultă cu magicianul Allar, şi îl întrebă: „Ce mai face fiica ta? Este supărată?”. „Nu cred că are rost să vă faceţi griji pentru ea, am să mă ocup eu de tot”, răspunse acesta.

A doua zi îşi vizită fiica îndurerată şi îi explică de ce, „acea căsătorie” nu se putea împlini. „Dar eu nu pot... nu pot să înţeleg... De ce? De fapt, de ce nu?”, întrebă îndurerată. „Nuir, tu nu te-ai născut să fii regină, te-ai născut ca să îndeplineşti un rol important din spatele cortinei”. Nuir nu fu complet împăcată de acest fapt, deşi ştia că tatăl ei avea dreptate întodeauna.

Anii trecură, iar ea tot nemăritată rămăsese. Regele şi magicianul Allar abia tracuseră în nefiinţă, iar acum era vremea ca prinţul să îi urmeze la tron şi tânăra la magie. Dar la fel cum îi prezise şi tatăl ei, ea nu preluă poziţia. În schimb, o refuză şi decise să trăiască pe Muntele Artunir-Nurin, şi se mărită cu întreaga Natură şi formele ei. Cu timpul, ajunse o mare vrăjitoare, cunoscută în tot ţinutul şi chiar peste hotare, dar iubirea nu pierise din inima ei. Reuşi să se desprindă de lumea vie şi trăi în izolarea ei.

Dar, într-o zi, după cum prezicea şi numele ei, fu chemată la curte pentru o treabă de mare importanţă. Măreţul Jadenne ajunsese, în perioada acelui prinţ, în genunchi şi doar o fărâmă din cât era. Valkyrul îl atacase pe neaşteptate şi reuşi să cucerească cele mai importante ţinuturi din vestul ţării. Acum mai aveau numai câteva săptămâni de marş până ajungeau în capitală. Regele îşi pierduse mai mult de jumătate din armata sa, iar toţi comandanţii capabili zăceau morţi sau răniţi pe câmpul de luptă. Singura

lui şansă era să apeleze la faimoasa vrăjitoare proscrisă Nuir. La întâlnirea celor doi, Nuir se simţi cuprinsă de o căldură cunoscută, şi

jură să facă tot ce îi comanda suveranul său. Cu Nuir la conducerea armatei, victoria părea asigurată, dar regele, fiind îngâmfat, o trimise cu o armată mică împotriva armiilor duşmane mult mai numeroase. Şi poate ar fi reuşit să le ţină piept dacă un complot nu ar fi fost pus la cale de regina Eleinor, iar aproape toţi oamenii o abandonară. O dată cu ea fu capturată şi capitala, împreună cu regele şi regina. Acum Nuir vărsa lacrimi de sânge, dar nu pentru rege, ci pentru Jadennul ei nepreţuit. Însă, chiar în moarte, făcu un sacrificiu ce salvă chiar şi ultima fărâmă din acel regat, sacrificiu de care nu ştie nimeni, dar se bănuieşte că Nuir ar fi făcut un pact cu Gardianul Lumii însuşi în schimbul poporului ei. Iar restul, cum a fost salvat Jadennul, face parte din altă legendă, cu proprii ei eroi şi fapte demne de amintit... Fotografie realizată de Macavei Maria (IX D)

„Praf de stele”


Misiune îndeplinită

Sorina Banda (IX D)

Ema este o patinatoare care a început să cunoască adevărata faţă a vieţii de la vârsta de 7 ani. La clubul de patinaj a cunoscut-o pe Gloria, cu o poveste de viaţă asemănătoare: şi ea a dat piept cu viaţa de la vârstă fragedă, dar trecând prin alte necazuri. Gloria i-a devenit ulterior soră Emei. După ce s-au luptat cu furtunile vieţii, au reuşit să ajungă la o facultate unde îşi doreau. Acolo Ema l-a cunoscut pe Alex. După multe peripeţii, cei doi au realizat că, deşi provin din medii diferite, el, băiat de bani gata, ea, o fată săracă şi orfană, sunt suflete-pereche. Toate se aşază la locul lor, lucrurile încep să o ia pe un făgaş bun pentru fete, până când Ema descoperă că ceea ce crede ea este adevărat. Iar, în încercarea ei de a arăta acest lucru tuturor, viaţa îi este curmată de un tragic accident în care este implicată. Totuşi, asta nu o opreşte să-i spună lui Alex descoperirea ei şi îl roagă să îi promită că îşi va reface viaţa.

Capitolul IV MAGIE ŞI... PLOAIE

Ema a simţit că nu mai poate sta ultimele ore, aşa că a plecat acasă, după ce îi povestise Gloriei totul. Gloria s-a gândit că trebuie să facă ceva, aşa că a luat-o pe Nadia, de care s-a convins că ştie destule, şi a plecat în căutarea lui Alex. L-a găsit mergând alene şi abătut spre casă de la facultate. - Alex! a strigat Gloria. Alex a ridicat capul şi le-a văzut pe cele două fete fugind spre el. - Alex! a strigat Gloria din nou. - Ce s-a întâmplat? a întrebat Alex. Ceau Nadia! - Ceau Alex, a răspuns Nadia cu un zâmbet. - Vă cunoaşteţi? a întrebat Gloria. - Da, e o poveste încurcată. - Alex mi-a împrumutat nişte bani când am avut mare nevoie şi... încă mai trebuie să îi dau câţiva înapoi, a povestit Nadia. - În fine, a zis Gloria, Alex, eu am venit aici pentru a rezolva mai multe probleme… în legătură cu tine şi… cu Ema.

- O ştiţi pe Ema? a întrebat Alex, mirat. - Da, eu sunt… ,,sora” ei, a zis Gloria, mimând cu degetele în aer ghilimele la ,,soră”. - Nu înţeleg.

- Nici nu trebuie. - Alex, a intervenit Nadia.

- Da, Nadia? - Ce e între voi doi? a continuat ea. - Nimic! a răspuns Alex răstit. Nu e nimic,

nu a fost nimic şi nu va fi… nimic, a zis el coborând tonul.

- Ce e cu voi, frate? a zis Gloria tare. Alex şi-a ridicat capul şi s-a uitat la Gloria. La fel şi Nadia. O placi? a continuat Gloria.

- Nu! a zis repede Alex. Adică, nu ştiu, a continuat el mai puţin sigur pe el. Da! a zis el în cele din urmă. Ochii ei albaştri m-au… fermecat, mi-a…pătruns direct în inimă…

- Şi ce ai de gând să faci cu… a zis Nadia, vroind să zică ,,paraşuta”, dar s-a oprit şi şi-a înghiţit cuvintele. Claudia, a continuat în cele din urmă.

- De ea m-am despărţit azi, de dimineaţă.

„Praf de stele”


- Şi de ce te-ai certat cu Ema? a intervenit Gloria.

- Pentru că e înţepată! Nu mă ascultă şi… şi... a zis Alex, nemaiputând continua.

- Şi..? a zis Gloria. - Nimic… a răspuns Alex, cu glas stins. - Şi…? au zis în cor Gloria şi Nadia,

ridicând tonul şi trezindu-l pe Alex la realitate. - Şi, probabil, nu o voi mai vedea

niciodată. - Alex! a zis Nadia. Trezirea! O iubeşti? - Da… a răspuns el încet. - Cum? Nu am auzit. - Am spus DA! DA, o iubesc! DA, mi-ar

plăcea să fiu cu ea, să fie doar a mea! Să nu mai plângă din cauza mea sau a oricui altcuiva. Să pierdem vremea vorbind lucruri fără sens, să…

- Am înţeles, l-a înterupt Gloria râzând. Dar, tu nu ştii multe lucruri depspre ea.

- Cum ar fi? - Păi, în primul rând, e o fată fără bani,

fără familie. - Serios? a zis Alex foarte mirat. - Da. Şi e posibil să îţi păteze reputaţia

de… de… - Băiat de bani gata? Răsfăţat? Fiţos? Cu

nasul pe sus? Care nu ştie ce înseamnă ,,VIAŢA” cu adevărat? a continuat Alex.

- Nu asta vroiam să spun, a zis Gloria. Şi în niciun caz, intenţia mea nu era să te jignesc.

- Uite ce e: eu o iubesc pe fata asta! Nu mă interesează că nu are bani, nu mă interesează din ce fel de familie provine! Din partea mea, tatăl ei putea sa fie Godzila şi tot cea mai frumoasă fată din lume ar rămâne. Şi nimeni şi nimic nu poate schimba acest lucru! Doar destinul, care pare să nu ţină cu mine şi care nu ne vrea împreună! Probabil că această dragoste va rămâne un vis, ca în poeziile lui Eminescu, şi a făcut câţiva paşi pentru a pleca, lăsându-le pe Gloria şi pe Nadia cu gura căscată de uimire. Şi da, a continuat el, întorcându-şi doar capul, citesc Eminescu şi ştiu câte ceva şi despre restul literaturii române, chiar dacă sunt la medicină şi, în ciuda faptului că sunt un ,,băiat de bani gata”! Şi a plecat.

Era octombrie. Afară vântul bătea şi ploua. În parc şi pe străzi nu era nimeni. Oraşul părea pustiu. Doar Ema se plimba, singură, printre stropii de ploaie. Îi era frig, dar îi plăcea

acel frig care să îi îngheţe gândurile şi sentimentele. În general, nu îi plăcea ploaia, dar în acel moment, se simţea în siguranţă printre picăturile de ploaie care o îmbrăţişau. În acea singurătate, prin minte îi treceau mii de gânduri şi iluzii care o ucideau încetul cu încetul, dar fără de care avea senzaţia că nu poate să respire. Îşi dorea acea singurătate şi acele gânduri mai mult decât orice. Telefonul, în buzunar, suna într-una, căci nimeni nu ştia unde este Ema, dar ea nu îl auzea. Nu auzea decât stropii de ploaie cum cad pe asfalt şi gândurile ei. Gândurile ei… La ce se gândea, de fapt? Nimeni nu putea ghici, nici măcar Ema nu ştia la ce se gândeşte, de fapt…, la facultate şi la viitor, poate? La cariera ei de patinoatoare? Sau, pur şi simplu, la Alex? Între timp, o altă persoană, la fel de singură şi tristă ca şi Ema, ocupa un loc pe o bancă în parc. Avea aceleaşi gânduri, aceeaşi singurătate îl învăluia. A auzit paşi şi şi-a ridicat capul pentru a vedea cine mai este în parc. În acel moment a strigat:

- Ema? Ema a ridicat la rândul ei capul şi a zis: - Ce faci aici? - Ce faci tu aici? - Aici vin să mă plimb de fiecare dată

când sunt… tristă, a răspuns Ema, atenuând din volum la cuvântul ,,tristă”. Acum e rândul tău, a continuat ea, ce cauţi aici?

- Când am nevoie să fiu singur vin aici. Nu te-am mai văzut pe aici, a continuat el, după o scurtă pauză.

- Aici obişnuia să mă aducă bunica să mă joc, când eram mică, a răspuns Ema zâmbind şi vărsând o lacrimă în acelaşi timp.

- Bunica ta? - Da…, a spus Ema printre câteva lacrimi

mărunte. - Şi părinţii? Când a auzit cuvântul ,,părinţi” a ridicat

capul, s-a întors la Alex şi i-a zis foarte hotărât: - Eu nu am părinţi! - Adică? ceru Alex mai multe explicaţii. Ema începu să plângă de-a binelea. - Dar de ce te interesează? se răsti ea. - Nu mă interesează, încerca Alex să o

facă pe indiferentul. Doar că… sunt curios.

„Praf de stele”


Ema se aruncă pe banca unde stătuse Alex adineaori. Şi, cu lacrimi în ochi, i-a spus toată povestea.

- Deci…, spuse Ema sfârşind povestea, nu am bani, nu am vile sau maşini şi nici foarte multe cunoştinte. Şi cu siguranţă nu am…

- Nu-mi pasă, a înterupt-o Alex, apropiindu-se de ea. Eşti… minunată, a continuat el, cuprinzându-i mâinile între ale lui. Eu… nu m-am îndrăgostit nici de banii tăi, nici de maşinile tale, nici de nimic din toate acestea. M-am îndrăgostit de TINE! De ochii tăi albaştri şi de părul cu breton. De zâmbetul tău şi de fineţea de patinatoare. De…

- De unde ştii? - Că m-am îndrăgostit? E simplu. Se

simte. Ştii tu, sentimentul acela plăcut când ai flu…

- Nu asta! De unde ştii că sunt patinatoare?

- Am eu sursele mele! i-a spus Alex, zâmbind ironic.

- Zi-mi! s-a răstit Ema, plesnindu-l încet, peste umăr.

- Au! Te crezi tare, nu? - Da! i-a răspuns Ema, uitându-se în ochii

lui. Câteva secunde de tăcere. Apoi Alex a luat-o pe Ema în braţe şi a început să o gâdile. Un timp după aceea, au fugit şi s-au zbenguit prin ploaie, uzi până la piele. În cele din urmă, Alex a reuşit să o prindă pe Ema în braţe. Ploua din ce în ce mai tare. Nimeni pe drum…, nimeni în parc…,

doar Alex şi Ema, printre stropii de ploaie, stăteau îmbrăţişaţi şi se priveau în ochi. În cele din urmă, încet, buzele lor s-au lipit într-un sărut lung.

- Te iubesc! i-a zis Alex încet Emei după acel sărut.

- Şi eu! a venit răspunsul Emei. Dar… - Dar ce? - Nu te interesează ce va zice lumea? - Adică? - Adică, nu te va interesa că toţi vor spune

că te-ai combinat cu o sărăntoacă? Că se va lansa zvonul că tot ceea ce vreau eu sunt banii tăi?

- Nu mă interesează. Ema a ridicat ochii la el. O viaţă întreagă m-am luptat cu morile de vânt încercând să dovedesc lumii că un bogatan poate avea ceva în cap…, că poţi fi un om normal chiar dacă ai averi.

- Dar…, a zis Ema, însă a fost întreruptă de degetul lui Alex, care i-a închis gura.

- Dar nimic. Te iubesc, mă iubeşti, cel puţin aşa sper.

- Te iubesc mai mult decât orice! Eşti singurul căruia am avut curaj să îi încredinţez inima.

- Aşadar…, te iubesc şi mă iubeşti… Nimeni şi nimic nu va putea schimba acest lucru. Şi nu voi permite să intervină nimic între noi. Te iubesc! Apoi a sărutat-o din nou. Timpul parcă se oprise. Cei doi stăteau îmbrăţişaţi şi se sărutau. Brusc, ploaia le devenise cea mai bună prietenă.

Oficial, formau un cuplu.


„Praf de stele”


Gânduri, idei, sentimente

Timpul Nadia Dumitraşcu (IX D)

Secundele se zbat, de câteva zile, între iarnă şi primăvară. Eu le ascult şi rămân imparţială… În casă

totul este liniştit. Din colţul camerei se aud sunete stranii: ,,Tic, Tac! Tic, Tac!’’ Mă îndrept în direcţia sunetelor şi zăresc acele ceasornicului care îmi lasă în uitare fiecare clipă a copilăriei, înaintându-mă spre bătrâneţe. Timpul se scurge secundă cu secundă, de aceea de fiecare minut trebuie să profităm. Iar când stai şi te gândeşti că într-o zi nu vei mai vedea lumina dimineţii, nu vei mai auzi cântecul păsărilor şi nu vei mai vedea minunăţia fiecărui anotimp, te cuprinde un fior ciudat. Acele ceasornicului mă poartă într-un tărâm al tăcerii în care poţi face tot ce vrei, deoarece nu există ceasul care să-ţi amintească la fiecare oră că nu mai ai mult timp de trăit şi, în curând, îţi va sosi şi ceasul morţii. Acest tărâm este încojurat de flori şi plopi visători, aceştia îmi şoptesc câteva cuvinte, dar eu nu le pot desluşi între ele. Cerul, ca o apă tulbure, acoperă această lume lipsită de griji şi de răutate. Deodată se aude o voce: - Ce cauţi aici? În acest moment, mintea mea a luat-o razna, gândurile mele îmi înşirau mii de întrebări. - Cine eşti dumneata? Un sentiment de groază mă cuprinde. - Sunt eu, tăcerea! Şi vreau să-ţi dau un sfat deoarece eu te-am urmărit pretutindeni şi te cunosc foarte bine. Dacă ai observat, pe acest tărâm nu există timp, aici poţi face tot ce vrei tu, deoarece ai timp cât îţi pofteşte sufletul, nu trebuie să te îngrijorezi că nu ai timp. Dacă vrei să te întorci acasă, ţine minte acest lucru: „Profită de fiecare secundă din viaţa ta, pentru că e cel mai de preţ lucru pe care îl poţi avea în Univers.” Deodată, mă trezesc la realitate şi îmi dau seama ce sfat înţelept am primit şi că trebuie să preţuiesc mereu viaţa.

O lume diferită Este o zi frumoasă, cu un soare nemaipomenit; atât de frumos, încât pare vrăjit…

Stau pe o bancă din parc şi privesc natura care pare de o frumuseţe dubioasă. Pomii verzi care îţi zâmbesc, florile gingaşe care te încântă cu parfumul lor şi nu pot să-mi dau seama de ce oamenii vor să-i distrugă naturii această frumuseţe remarcabilă, aruncând gunoaie la voia întâmplării. Mă ridic de pe bancă şi merg încet, încet spre oraşul aglomerat. De cum ajung, simt aerul poluat care nu poate fi respirat. Aici unii oameni se poartă dezagreabil unii cu alţii şi nu poţi avea încredere în nimeni. Aceasta e lumea în care trăiesc, dar refuz să cred acest lucru; alerg şi ajung într-un loc pustiu, pe o câmpie, în jurul meu totul este verde, mă trântesc în iarbă şi rup cu dinţii această realitate crudă. Deodată,

„Praf de stele”


intru în altă lume, o lume fără violenţă, o lume plină de pace şi armonie, în care există numai lucruri frumoase. După un timp, un zgomot foarte straniu se aude… Este chiar cerul, soarele! O rază fermecată trimite iar eu sunt atât de speriată, încât nu pot reacţiona. - Dacă lumea în care te-ai născut şi ai crescut nu-ţi place, poate pe aceasta o vei iubi mai mult, spuse raza. - Tu ai făcut acest lucru magic? întreb speriată. - Da! spune raza şi dispare. Sunt uimită, stau ca o statuie de frică, dar trebuie să plec, aşa că trag aer în piept şi merg înainte. La un moment dat, nu mai ştiu încotro să merg, aşa că mă pun jos şi mă gândesc cât de îngrijoraţi sunt părinţii şi prietenii mei că nu mai ajung acasă. Chiar vreau să plec, dar nu ştiu cum. Deodată, mă trezesc în patul meu şi îmi dau sema că totul a fost doar un vis. Am învăţat că niciunde nu-i mai bine ca acasă, chiar dacă lumea este aşa şi nu o pot schimba, nu înseamnă ca natura nu merită iubită şi ocrotită.

Pădurea – leagănul vieţii

Larisa Ceauşescu (IX C)

În prima dimineaţă răcoroasă de toamnă, natura încearcă să se dezmeticească după petrecerea de noaptea trecută, la care invitaţi speciali au fost păsarelele multicolore care au dominat petrecerea cu cântecele lor, care mai de care mai mlădioase.

În acelaşi timp, crengile copacilor dansau ghidate de profesorul lor, vântul, minunând animalele care încercau să se cunoască din ce în ce mai bine şi să lege prietenii cât mai profunde. Fiecare dans şi cântec erau jurizate de numeroasa familie a urşilor, care acordau numai note de zece. De asemenea, cele mai rafinate grupuri din pădure erau formate din

pretenţioasele vulpi, de o frumuseţe rară, care surprindeau pe toată lumea cu deosebitele lor haine create de designerul propriu al acestora, bufniţa. Aceste haine se asortau de minune cu ochii lor de culoarea chihlimbarului, fiind apreciate până şi de duşmanul acestora, lupul. Frunzele copacilor creau şi ele un dans aparte în călătoria lor până la scena special amenajată cu iarba cea mai verde şi virgină din întreaga pădure.

Luna, cu lumina ei asemănătoare argintului pur, amestecat cu multe perle şi sclipici, pătrunde tot mai adânc în mijlocul petrecerii, redându-i acesteia un joc de lumini inimaginabil, dar totuşi real.

Pădurea adăposteşte o mulţime de vieţuitoare, fiind locul ideal pentru o petrecere, de toate vârstele şi gusturile, la care contribuie câte puţin fiecare dintre vieţuitoare. Unele dintre aceste petreceri sunt mult mai încântătoare, mai apreciate dar, totodată, şi mai rare decât cele din lumea noastră.

Astfel, pădurea este şi va fi mereu un leagăn continuu al vieţii, prieteniei, speranţei şi, nu în ultimul rând, al iubirii.

„Praf de stele”


Un răsărit cuprins de farmec

Într-o dimineţă răcoroasă de vară am mers pe

plajă, atrasă de momentul magic al răsăritului. Privind în zare, ochii mi s-au oprit asupra mingii

de foc, care devenea din ce în ce mai mare si mai strălucitoare, luminând puternic orizontul îndepărtat.

Ploaia de lumină împraştiată cu generozitate crea un spectacol, supravegheată de profesorul înfiorător, dar, în acelaşi timp, uimitor, soarele.

Ţinutul apei reflecta o imagine perfectă a soarelui. Apa era cât vedeam cu ochii. Culoarea sa, de un albastru închis în depărtare, devenea mai deschis în apropierea ţărmului, formând astfel o perdea infinită brodată cu atenţie şi dragoste.

Valurile vuiau în depărtare, se frământau, comunicând parcă furia mării care îşi exprimă nemulţumirea faţă de comportamentul oamenilor. În acelaşi timp, mă surprindea plânsul valurilor ce se spărgeau neputincioase de ţărm, anunţând, astfel, că lupta s-a sfârşit, răutatea omului a fost iertată şi de această dată.

Nisipul cuprins de valuri părea parcă încremenit şi hotărât să nu cedeze în faţa împărăţiei mării. Culoarea cafenie cu sclipiri de galben, se asorta perfect culorii orizontului. Mirosul înţepător al sării devenea din ce în ce mai pătrunzător, pe măsură ce valurile se izbeau

puternic de ţărm. Frumuseţea naturii sălbatice m-a convins să revin iar şi iar pe aceeaşi plajă pustie, plină de magie.

Singurătatea

Andreea Bărbos (IX C) Singurătatea nu are o definiţie proprie, fiecare interpretând-o cum vrea. Ea depinde astfel de sufletul nostru. Mulţi cred despre ea că nu înseamnă decât o infinitate de zile petrecute într-un minut. O văd ca pe o boală care le macină sufletele. Este adevărat că noi, ca oameni, avem nevoie de cineva care să ne fie alături, care să ne susţină, să ne ajute. Dar, mai ales, care să ne înţeleagă şi să ne iubească; de acea persoană căruia să ne putem confesa, ca de exemplu, familia şi prietenii. Însă, după părerea mea, singurătatea este ceva cu totul diferit. Ea este o „scăpare” pentru noi, de ce? Pentru că ne ajută să ne analizăm, adică să descoperim cele mai ascunse gânduri şi să le înţelegem. Ne aduce linişte şi alinare. Chiar dacă în acele momente ochii noştri varsă lacrimi, sufletul se linişteşte, gândind speranţă. Eu cred că noi toţi avem nevoie de astfel de momente de regăsire. Şi le găsesc foarte importante pentru că, ducând o viaţă agitată, uităm de multe ori cine suntem. Singurătatea este cea care ne rezolvă problemele vieţii. Ea ne îndeamnă să ne retragem şi să le gândim profund. Ne ajută să ne facem un plan împotriva lor, să le punem în „şah”. Singurătatea ne aduce şi eliberare. În acele momente nu ne deschidem numai mintea, ci şi sufletul asupra unor realităţi. Faptul că suntem doar noi cu noi înşine ne ajută să descoperim unele greşeli, unele tristeţi. Aceste toate ne eliberează mintea de tot felul de gânduri, aducându-ne ceea ce este mai important, liniştea. Aceasta înseamnă singurătatea pentru mine, linişte.

„Praf de stele”


Putem fi Dumnezeu? Adelina Bărbos (IX C)

Dumnezeu este, pentru unii bucurie, pentru alţii vindecare, scăpare sau linişte. Însă, toată lumea ştie că Dumnezeu este putere, este controlul absolut. De aceea, cine nu şi-ar dori să fie Dumnezeu pentru o zi? Însă, ca oameni, ne va fi uşor să fim Dumnezeu? Eu cred că unui om îi este greu să fie Dumnezeu doar pentru o secundă, dar mai pentru o zi? Oare de ce? În primul rând, pentru că noi reflectăm chipul lui Dumnezeu, dar nu suntem asemănarea Lui, la suflet. Asemănarea sufletească cu Dumnezeu o putem sinonimiza cu puterea divină. Puterea lui Dumnezeu este atât materială, cât şi spirituală. Puterea materială constă în puterea asupra Pământului. Aceasta, atunci când ne încoronăm noi ca Dumnezeu sau ne transpunem în divinitate, ni se însuşeşte în acel moment. Dar Dumnezeu are şi o putere spirituală. De aceasta, noi nu prea ţinem cont sau poate nici nu ne gândim la ea, atunci când vrem să fim Dumnezeu. Oare de ce? Pentru că mintea noastră, la fel ca şi trupul, aspiră la puterea materială. O altă împrejurare în care ne întâlnim cu această latură a gândirii o reprezintă situaţia financiară. Cine are mulţi bani îşi poate cumpăra puterea cu care îi poate controla pe cei mai săraci. Însă, Dumnezeu nu foloseşte puterea materială pentru a ne controla, ci pentru a ne aminti că există şi că trebuie să ne întoarcem la El. Revenind la puterea spirituală, putem spune despre ea că se află la cea mai mare distanţă de sufletul omului, fiindu-ne foarte greu să ajungem la ea. Şi chiar dacă am ajunge-o, nu o vom putea cuprinde în întregime. Oare de ce? Pentru că ea este iubirea, iertarea şi răbdarea absolută. Acestea sunt greu de înţeles pentru oameni, mai ales în zilele noastre, când aproape nu le mai cunoaştem. Însă, mai greu este să ni le însuşim la forma cea mai înaltă. Forma cea mai înaltă a iertării şi a iubirii este duşmanul. Oare îl putem iubi şi ierta pe cel care ne doreşte răul sau moartea? Eu cred că nu. Şi atunci vrem să fim Dumnezeu!!! În al doilea rând, trebuie să depăşim un prag. Pragul acesta reprezintă eliberarea noastră de lumea pământească şi de prejudecăţile proprii. Prin aceasta doresc să spun că atunci când eşti Dumnezeu, nu trebuie să priveşti omul din perspectiva fizică, ci din cea sufletească. Pentru a putea ispăşi şi acest ultim pas avem nevoie de o transformare morală. Aşadar, oricât de mult am dori să fim Dumnezeu, nu putem, pentru că suntem oameni, fiinţe umbrite de aspiraţii pământeşti.

Pe aripi de vânt – pădurea de la marginea satului


Este o după-amiază dezmierdată de vântul plăpând al toamnei. Privesc melancolică pădurea de la marginea satului, amintindu-mi de frumoasele bolţi cu frunze verzi ale primăverii care acum sunt doar o amintire. Un ultim soare mângâie pământul amorţit, auriile frunze străluncind la lumina ultimelor raze. Privesc din umbră copacii purtând o platoşă de aramă, primind veşminte noi. Pânze de păianjen plutesc

„Praf de stele”


deasupră-mi şi îmi mângâie genele. La fiecare pas pe care îl făceam se auzea fâşâitul covorului de aur, pământul căutând odihnă.

Pădurea de la marginea satului părea tristă, mănunchiul strălucitor al razelor de soare care până acum se răsfirau din înalt, lipsind. Niciun freamăt... Niciun sunet. O linişte profundă îmi cuprinsese întreaga fiinţă. Simţeam doar adierea vântului ce îmi mângâia chipul. Visam… ca şi cum stelele vijelios se înalţă din veşnicia sufletului. Visam şi zburam dintr-un vis în altul. Un foşnet de frunze îmi tulbură visarea necontenită. Privesc perfecţiunea din juru-mi şi tainele care se ascund în aceasta. Privesc chipul palid al naturii trecând în mantia de aramă a toamnei. Privesc şi iar privesc…

Natura ar spune multe, la fel cum spunea şi până acum, dar zidul întunericului îi inundă sufletul. Pare tulburată, vântul tomnatic risipind orice urmă a suflării acesteia. O veşnicie dură domina pădurea. O suflare aspră îmi domina gândurile. Un strigăt dureros se năpustea asupră-mi. Oare visam? O întrebare fără răspuns. Mi-o adresam de nenumărate ori, dar răspunsul se întorcea cu aceeaşi interogaţie. Lacrimi de sânge se năpusteau din inima codrului îndurerat. Simţeam durerea acestuia şi totuşi nu puteam face nimic. Simţeam chemarea acestuia şi totuşi nu mă puteam apropia. Sufletul clocotea în tăcere, tăcerea lovindu-mă cu pietre. Ascultam această tăcere a unei realităţi crude, căci aceasta are glasurile ei de înţelepciune. Sufletul codrului se pierduse în orizont, căutând drumul spre lumină. Tăceam şi simţeam această linişte. Simţeam chemarea, simţeam cum sufletul geme, dar zidul întunericului mă oprea. Un zid al unei crude tăceri... Nu eram în stare să opresc această durere înăbuşitoare. Mă simţeam neputincioasă în faţa acestei chemări. O fire slabă, fără putere, nu poate conteni această durere. Era imposibil să opresc furtuna din sufletul naturii. Strigătul acesteia continua să geamă. Neputinţa îmi sporea tensiunea psihică. Duceam o adevărată luptă cu propria-mi conştiinţă. Ce pot face? Întrebarea pe care mi-o adresam de zeci de ori, dar ecoul se întorcea cu aceeaşi interogaţie. Simţeam nelinişte şi tensiune... Nu puteam sta fără să fac nimic, e un suflet zbuciumat. Dar, totuşi, ce? Continui să tac până când furtuna din sufletul naturii se opri, iar glasul plin de durere acum era stins. Natura găsise drumul spre lumină, zidul de întuneric fiind distrus. Liniştea serii îşi făcuse şi ea apariţia, acoperind totul cu pânza întunericului. Privesc în tăcere negura nopţii, dând măreţie scânteilor, lăsându-mă purtată pe aripile vântului.

Lacul încărcat cu nuferi Purtată de valul serii, mă lăsam învăluită în vraja nuferilor. Glasul unduioasei ape îmi şoptea armonios misterul acesteia. O adiere sfioasă de vânt cutremură tihna serii. Mă refugiasem ca şi în alte lăsări de asfinţit în braţele trestiilor. Erau singurele ce-mi înţelegeau gândurile şi neliniştea. Erau singurele ce-mi alinau durerea în serile târzii de vară. Lacul încărcat cu nuferi de la marginea satului este un adevărat colţ de rai. Acesta, prin frumuseţea şi perfecţiunea sa, emană cele mai frumoase sentimente, principala fiind virtutea creaţiei omului: dragostea. Un asfinţit sângeriu se

întrezărea deasupră-mi, oglindindu-se în chipul lacului. Peisajul nuferilor părea de vis, aceştia fiind ochii nopţii. Ei reprezintă sufletul tainic al serii ce se lăsa purtată în adâncul lacului. O linişte tulburătoare îmi cuprinsese întrega fiinţă. Niciun freamăt, nicio adiere de vânt nu tulbură acest moment de graţie al odihnei mele. Stau liniştită şi îmi ascult cu înfrigurare bătăile inimii în tâmple. Imaginea nuferilor galbeni mă duceau cu gândul la tot ceea ce este frumos, la tot ce viaţa oferă omului, iar acesta nu ştie să preţuiască. Mii de gânduri îmi veneau în minte. Mii de amintiri... Neliniştea mă cuprinsese odată cu vraja nuferilor. Mă lăsam cufundată în valurile tulburătoare ale gândurilor. O mare de întuneric acoperea asfinţitul sângeriu.

Fotografie realizată de Macavei Maria (IX D)

„Praf de stele”


Un glas stins rostea: „De ce eşti tristă?”, dar nu puteam răspunde. Simţeam că ar fi în zadar acest răspuns. Ştiam că trestiile îmi cunosc gândurile, la fel cum se întâmpla seară de seară când vorbeam cu acestea până în zori. În negura nopţii priveam tăcută... Mă cuprinsese un fior. Simţeam că nu mai sunt eu. O durere copleşitoare se năpustea din adâncu-mi. Nici măcar imaginea minunaţilor nuferi galbeni nu îmi putea tulbura neliniştea. Dar, totuşi, orăcăitul unei broscuţe mă trezeşte la realitate, alungând ceaţa din privirea mea. Culorile nuferilor îmi inspiră frumosul.

Revin cu zâmbetul pe buze lăsând în urmă paşii grei ai durerii.

Ada Daniel Balici (VIII A)

Un nou răsărit de soare, o nouă zi în care o să o văd pe Ada, buna mea prietenă, Ada. O fată a cărei

frumuseţe este atât sufletească, dar şi fizică. Părul ei brun, parcă desprins dintr-un trunchi de copac, la fel ca şi ochii ei profunzi de un căprui intens, pur şi simplu îţi fură privirea. Trupul ei, parcă desprins dintr-o pictură, „se înalţă” spre cer, spre perfecţiune.

Mă aştepta într-un parc minunat, plin de flori, cu o mireasmă de primăvară. Se juca cu o rândunică, adora atât de mult vietăţile mici. Cât era de cuceritoare!… M-a zărit, eliberând rândunica din mâini.

- Cândva, în viitorul apropiat, şi eu voi zburda pe cerul plin de nori albaştri. Voi cutreiera tot cerul! îmi spunea ea plină de entuziasm.

- Ada, am adăugat eu, cerul e interminabil, niciodată nu vei putea să vezi tot ce ascunde el... Câtă expresivitate îi avea mimica feţei atunci când se încrunta. De obicei, Ada era o fire foarte greu de supărat, dar uite că eu reuşisem să o deranjez prin spusele mele. Uitasem complet că urăşte când cineva îi strică momentele de imaginaţie, o imaginaţie care, după părerea mea, era puţin cam bogată în lucruri imposibile, dar ea tot timpul susţinea că cineva, acolo sus, o vede şi crede în dorinţele ei arzătoare.

- Poţi, din partea mea, să te duci singur la şcoală! Astăzi vom fi, sau mai bine zis voi fi, foarte indiferentă cu tine, domnişorule!

Ce mai lovitură pentru mine!... Cum aveam să rezist o zi fără a vorbi cu Ada!? Ada era un izvor plin de idei care îmi îmbogăţeau viaţa, un izvor adânc, plin cu bunătate, afecţiune, iubire. Ce simţeam eu pentru Ada nu era acea iubire bolnavă, obsesivă, ci era o iubire frăţească, pentru mine ea era sora ce nu o avusesem niciodată. Bineînţeles, mai mică. Îmi plăcea să mă amuz pe faptul că sunt mai mare ca ea cu două luni. Ea nu se lăsa niciodată, spunând că e mai mică, dar mai înţeleaptă. Şi chiar avea dreptate!

În ziua aceea, pe care eu o văzusem dimineaţa spre a fi iluminată, nu îmi adresase niciun cuvânt Ada, chiar dacă îi spuneam cât de rău îmi pare, şi chiar îmi părea. Dar cel mai crunt lucru era faptul că stătea cu Lili, o fată bogată şi încrezută care nu ştia cum să îmi facă rău. De ce mă ura atât de mult? Nici azi nu ştiu. Era felul Adei de a mă pune la punct... După ce se terminaseră orele, o luasem din nou pe drumuri separate, eu mergând prin parcul unde avusese loc mica contrazicere, iar ea pe drumul principal. În fiecare zi venea şi mă căuta acasă pentru a o ajuta la câte o problemă de geometrie căreia nu-i ieşea. Apoi ne contraziceam tot timpul în materie de cărţi, având genuri literare atât de diferite. Oricum, orice clipă petrecută alături de Ada era o plăcere, o splendoare. Era ora 10, iar eu eram gata de culcare. Mă aşezasem în patul de lemn şi se auzise un scârţâit. Toată noaptea mă cuprinseră o mulţime de gânduri bune, rele, dar mai mult rele. Cum putusem să stau o zi fără să petrec timp cu Ada, cea mai bună soră pe care o puteam avea, Ada... Dacă dormisem o oră în acea noapte furtunoasă, în care crengile îmi băteau la geam, era enorm. Mă trezisem cu un sentiment negativ. Ceva se întâmplase, Ada nu venise la şcoală. Când am venit acasă am aflat ceva înfiorător de am căzut în genunchi, cu lacrimi în ochi. Da, şi băieţii plâng câteodată...

„Praf de stele”


Povestim...

Infinit

Ana Porumb (VIII A)

Eram aici de aproximativ şapte ore şi zece minute. Plutisem într-un vid, într-un neant etern pentru o perioadă mult prea lungă. Credeam cu tărie şi acceptasem că soarta-mi fusese pecetluită, că voi pieri aşa cum a făcut-o şi partenerul meu, Ed, înaintea mea. Plecasem amândoi de pe Pământ, sau Planeta Albastră, cum o numeau fiinţele din micuţa constelaţie în care ne aflam, de o lună pământească. Din câte am înţeles, aici timpul era nemăsurabil, nu conta, nu-i afecta. Erau nemuritori.

Stăteam pe scaunul stacojiu din biblioteca centrală a capitalei. Am fost profund surprinsă să aflu că aveau aceleaşi organizări teritoriale şi politice ca pe planeta mea mamă. Căutam prin cărţi ponosite date despre heaveners, poporul ce mă înconjura acum. Nu găseam nimic. Din scoarţă-n scoarţă analizam aceste hieroglife heavenere fără niciun rezultat. Frustrată, am ieşit pe balconul bibliotecii cu cartea în mâna dreaptă, iar cu cea stângă pentru a-mi răsfira buclele murdare într-o parte.

Nu am putut să nu observ cum umiditatea ridicată, alături de căldura din nou peste medie, m-au izbit imediat, bobiţe de transpiraţie traversându-mi fruntea micuţă. Louis, unul dintre singurii locuitori a oraşului cu care am intrat în contact, mi-a explicat că Heaven nu are orbită, că ei o ghidează după bunul plac prin Univers. Bineînţeles că l-am întrebat cum e posibil să păcălească atât de evident gravitaţia. Nu mi-a răspuns. Întrebările mă măcinau cu fiecare secundă petrecută în plus aici, iar pe deasupra nimeni nu părea capabil şi doritor să-mi furnizeze informaţii. De pe balconul sculptat în piatră roşie cu pietre preţioase galbene, ce sclipeau în lumina puternică a soarelui, puteam cuprinde cu privirea tot centrul oraşului. Heavenerii aveau, se pare, o pasiune dubioasă pentru culorile ţipătoare: haine într-un verde demn de un semn de circulaţie, părul varia de la roşu aprins la violet respingător, iar

clădirile erau dominate de albastrul metalic ce aducea un pic cu luminile din cluburile ce nu prea obişnuiam să le frecventez acasă. Parcă rămaşi undeva în moda anilor ’80 cu infuzii actuale. I-am simtit paşii lui Lou’ apăsaţi în spatele meu pe balcon, în timp ce-şi târa pantofii negri plini de praf pe granitul acestuia.

- Nu am fost mereu atât de plictisitori, gânguri el cu calm. Avea vocea dulce, moale, atingând volumul perfect cu fiecare cuvânt. M-am întors cu faţa la el, cuprinzându-l în totalitate cu privirea: de la blugii roşii rupţi în genunchi până la ciuful blond îmbâcsit. Zâmbea.

- Nu consider că sunt…, am început eu, dar vocea lui mă întrerupse ferm.

- Înseamnă că nu cunoşti adevărata distracţie. Ahh! trebuia să ne fi văzut în gloria noastră, când Heaven era cu adevărat un rai, paradisul interzis, Cutia Pandorei deschisă într-o petrecere eternă, când viaţa gustă lapte şi miere mereu.

Vedeam cum privirea i se pierdea în zare, undeva între linia fină unde soarele ce apunea într-un portocaliu intens, se îmbina cu pamântul rece. Era mândru de trecutul lui. A continuat:

- Era chiar când Arra ajunse la puterea planetei. Pe vremea aceea, ne simţeam muritori, nu cunoşteam drogul eternităţii, eram efemeri, pierduţi. Ea era frumoasă. Încă îmi amintesc de ea ca şi când ieri aş fi zărit-o prima oară. Ea era frumoasă. Dar oricât de izbitoare era înfăţişarea ei nemuritoare, atât de nepotolit, de dornic de aventuri era interiorul. Cu toţii ne-am îndrăgostit de ea şi am trecut cu vederea ce era în faţa noastră. Eu o adoram. Simţeam mai mult pentru ea decât o pasiune oarbă şi trecătoare; cu fiecare privire ce mi-o acorda, stomacul mi se strângea într-un junghi.

După două săptămâni pământene, în Heaven s-au raportat dispariţii. La început una-două, dar apoi numărul lor creştea cu o viteză exagerată. Ţi s-ar părea ciudat dacă ţi-aş spune că nimeni nu a băgat de seamă? Adică, desigur, ştiam, dar nu ne păsa: eram intoxicaţi cu vorbele spuse de Arra. Ne calmau, ne făceau să credem că aşa e modul în care necunoscutul lucrează. Am

„Praf de stele”


trăit în minciuni timp de câţiva ani. Oricât de multă ură aş avea pentru ea acum, recunosc un singur lucru: sub domnia ei, Heaven a devenit mare. Imaginează-ţi raiul şi înmulţeşte-l cu un infinit. Perfecţiunea există sau exista… odată. Tu trebuie să întelegi ceva: ea trăise milioane de ani înainte şi se hrănea acum pe lângă heaveners, cu senzaţii tari. Se plictisea. Ea era frumoasă.

Lou’ îşi opri istorisirea şi lăsă să-i curgă o lacrimă.

- Îmi amintesc ziua în care m-a transformat. Aveam 23 de ani şi câteva zile împlinite. Ea m-a chemat în camera ei. Niciodată nu o mai făcuse. Îmi amintesc emoţia şi nervozitatea ce mă năpădeau în timp ce împingeam uşa mare de metal şi o zăream pe ea

cu un zâmbet pe faţă, sprijinită pe duşumea. Modul cum îmi rostise porecla, „Lillo”, mă numise, atunci când m-a văzut. Apoi i-am simţit buzele pe gâtul meu. „Ai venit” mi-a spus, „nu vei muri, Lillo, vei domni cu mine”. Apoi o făcuse. Mă transformase. Pe atunci nu ştiam cum. Mă omorâse şi apoi mi-a injectat nemurirea în corp cu forţă. A fost o tortură. Ea era frumoasă şi plecată demult, pe când eu m-am trezit din nou. Mă abandonase, mă lăsase înainte să mă vadă în forma mea nemuritoare, perfectă.

Luă din nou o pauză. - Te voi transforma, Sonia! îmi mărturisi

el imediat după. Mi-am privit bocancii degradaţi. - Ştiu!

Legenda curcubeului

Adelina Bărbos (IX C)

Se spune că, demult, pe la începutul creării lumii, trăia un prinţ cu păr bălai şi ochi albaştri, cu care numai în basme te întâlneşti. Acesta, pe lângă, frumuseţea chipului, era foarte inteligent şi înţelegător cu poporul său.

Fiindcă era iubit de toată lumea, el nu s-a simţit niciodată singur, iar zilele lui treceau însorite şi pline de zâmbete. Însă, într-o seară, pe când se plimba prin grandioasa sa grădină, a văzut, pe o creangă de nuc, două păsărele îndrăgostite. În acel moment inima i s-a umput de melancolie, înţelegând pentru întâia oară ce înseamnă să fii singur.

De atunci, prinţul nu a încetat din plâns, până când, la curtea palatului, s-a ivit o fecioară. Aceasta era îmbrăcată într-o rochie roşie cu flori mărunte portocalii, având un văl verde-violet şi pantofii indigo. Părul ei galben precum soarele, ochii albaştri şi surâsul dulce l-au făcut pe prinţ să zâmbească după atâta amar de vreme. Pe această fată o chema Curcubeu.

De atunci, curcubeul are puterea să alunge ploaia, aşa cum a făcut fata, demult, cu lacrimile prinţului.

Cum au luat fiinţă culorile?

Andreea Bărbos (IX C)

La începuturi, pe când omul nu exista, lumea a fost cu totul diferită de cum este astăzi. Deşi era foarte mare şi cuprindea foarte multe specii de vieţuitoare nu era deloc interesantă. Era plictisitoare şi fără viaţă din simplul fapt că era fără culoare. Toată creaţia era albă. Vieţuitoarele se deosebeau între ele prin contururi negre. Totul era diferit, dar şi la fel, în acelaşi

„Praf de stele”


timp. Puteai să asociezi lumea imensă cu o coală albă de hârtie, pe care doar conturul schiţelor o făcea să fie mai puţin interesantă, dar totuşi la fel. În aceasta, totul decurgea normal. Până când a apărut pe Pământul nostru o vietate foarte ciudată şi diferită. Era o zână, care, din neascultare, s-a pierdut de grupul ei şi a ajuns aici, în acest univers alb. Ea era venită din altă galaxie care, odată la patru mii de ani, făcea înconjurul Universului. Aceasta, fiind curioasă de felul ei, s-a îndepărtat de grup şi, ajungând foarte aproape de raza Pământului, a fost atrasă de gravitaţia acestuia şi a fost absorbită de el. Zâna era micuţă şi avea nişte aripi mai mari ca ea. Era îmbrăcată într-o rochie roşie stropită cu buline albastre, nişte pantofi mici şi asortaţi şi în părul ei lung şi brunet avea un boboc de crin regal. Ea avea cel mai frumos dar: din mâna ei puteau să ţâşnească culori cu care putea colora orice, până şi lumea noastră albă. Acest dar l-a moştenit atunci când pentru prima oară a deschis ochii într-o floare extraterestră de culoarea rochiţei ei. În lumea ei, darul culorii era cel mai tainic şi numai o zână, din toate, îl putea deţine. Aceasta se năştea fără oracol şi atunci când murea trebuia să treacă foarte mult timp până o floare dădea naştere alteia. De aceea, era oarecum venerată, însă, fiindcă era tânără şi mai avea foarte mult până să se maturizeze, era şi certată când făcea prostii. Vârsta maturizării se împlinea atunci când avea trei mii şase sute optzeci şi cinci ce zile, timp foarte îndelungat pe planeta lor. Acolo o zi era considerată cât două sute patruzeci de ore sau zece zile pământeşti. Pe zâna noastră o chema Cromo. Văzându-se înconjurată de o lume nouă, ea a început să plângă de spaimă. Şi stând aşa adunată sub o frunză de palmier, iată că vine o furnică lângă ea şi o întreabă prietenos: - Tu cine eşti? De unde vii?... Hai, te rog, numai plânge, fiindcă noi, cei de aici, nu îţi dorim răul! Atunci zâna îşi ridică încetişor capul şi-i răspunse: - Eu sunt Cromo, o zână; şi începu să le povestească totul despre ea. Au reuşit să vorbească, nu fiindcă animalele vorbeau sau zânele se înţelegeau cu ele, ci pentru că, în lumea zânelor, dacă erai prietenos, te umpleai de harul cunoaşterii tuturor limbilor din Univers. După câteva zile petrecute acolo, Cromo a ajuns să ne cunoască bine planeta; dar o vedea tristă din cauza lipsei de culoare, aşa că s-a decis să o coloreze ea. Zis şi făcut. Într-o noapte, pe când toate vieţuitoarele dormeau, ea lucra la pictarea lumii. Dimineaţă, mare surpriză au avut prietenii ei când s-au văzut împodobiţi de atâtea culori. Ei i-au mulţumit micuţei pentru aducerea zâmbetului în lumea ce era considerată tristă. Râdeau şi zâmbeau până când, în înaltul cerului, s-a ivit un portal. De îndată ce l-a văzut, Cromo i-a ştiut însemnătatea. Era portalul care o chema înapoi acasă. Aceste portale se arătau la zâne, numai după ce acestea şi-au îndeplinit misiunea vieţii, iar Cromo aceasta a făcut, de fapt, pe Pământ. - A venit momentul să plec, a zis ea. Şi, luându-şi la revedere, a intrat în portal, dispărând pentru totdeauna. De atunci, de când s-a închis acea gaură imensă, lumea a devenit aşa cum o ştim noi, colorată.

Legenda Parcului Rozelor

Diana Câmpeanu (VII C)

Erau odată un

rege şi o regină. Ei stăpâneau regatul Timişoara. Acel regat era minunat. Acolo găseai cele mai bune restaurante, cele mai

bune magazine, însă lipsea ceva: florile. Din acest motiv, toţi oamenii din regat

erau foarte trişti. Acel regat nu avea culoare. Într-o zi de vară, regina a mers la scăldat.

Când a intrat în apă, în faţa ei a apărut o broască. Regina s-a speriat şi a dorit să fugă, dar broasca i-a zis:

- Nu te speria, nu îţi fac rău! Sunt o broască fermecată!

- Dar ce doreşti?, a zis regina. - Din întâmplare, am auzit că toţi oamenii

din regatul tău sunt trişti pentru că aici nu există flori. E adevărat?

„Praf de stele”


- Da! Este adevărat! Dar stai puţin… dacă tu eşti o broască fermecată, nu ai putea să mă ajuţi?

- Sigur! Dar ascultă bine ce o să-ţi spun: la noapte, când toată lumea doarme, ia fluierul de aur al regelui şi suflă de cinci ori în el. De fiecare dată, îţi va apărea câte o floare roz. Aceste cinci flori trebuie plantate într-o grădină imensă. După aceea, culcă-te, iar următoarea zi, poţi merge în acea grădină, pentru a vedea rezultatele obţinute.

Regina şi-a luat lucrurile, îndreptându-se spre palat. Cum s-a întunecat, toţi din castel dormind, regina a făcut ce i-a zis broasca fermecată. De îndată, i-au apărut cele cinci flori

pe care le-a plantat în cea mai mare grădină din regat.

Dimineaţă, când s-a trezit, regina a mers repede în grădina în care a plantat florile şi, ce să vezi! Din cele cinci flori plantate, au apărut o mulţime de flori roz, pe lângă pomii şi frumoasele decoraţiuni care se aflau deja acolo.

Când au văzut, toţi oamenii din regat au devenit extrem de fericiţi. Fiind toate florile roz, regele, regina şi toţi oamenii din regat au hotărât ca acea grădină, fiind şi foarte mare, să fie numită Parcul Rozelor.

Acest parc mai există şi azi, iar locuitorii oraşului Timişoara se pot bucura în continuare de frumuseţea lui.

Primul semn al primăverii Larisa Ceauşescu (IX C)

A sosit primăvara. Natura se trezeşte încet-încet din somnul îndelungat. Ghiocelul, vestitorul

primăverii îşi scoate sfios capul din ultimele rămăşiţe de zăpadă. A trecut iarna dar amintirile acesteia vor rămâne veşnic în sufletul meu.

Primele raze ale soarelui îmi trezesc dorinţa de a mă întinde în câmpul de ghiocei, de a privi cerul senin şi câţiva nori rătăciţi care deveneau tot mai albi.

Deodată, zăresc nişte fantasme şi mă uitam mirată neştiind cu ce să le asociez, dar, privind mai atent, am remarcat prezenţa berzelor care se întorc din nou în ţara noastră, făcându-ne primăvara mai frumoasă.

Albinele încep să se dezmorţească lent după iarna geroasă, pregătindu-se astfel pentru o nouă perioadă de muncă. Odată cu albinele, şi oamenii se trezesc din somnul iernii, vazând astfel cum natura prinde viaţă.

Plânsetele norilor de zăpadă au trecut lăsând în urmă doar amintirile dulcii ierni. Astfel, gândindu-mă la primele clipe petrecute din această primavară am pierdut noţiunea

timpului. Am zărit deodată soarele, mingea de foc părăsea tărâmul cerului, lăsând licuricii să creeze atmosfera primei nopţi de primăvară, sub supravegherea reginei cerului, luna şi supusele sale, stelele.

„Praf de stele”


Atitudini

Iubirea


Iubirea este cel mai măreţ sentiment. Ea

stă la baza creării Universului; iar Univers înseamnă tot. Este sentimentul care aduce armonie, echilibru şi unitate. A iubi înseamnă pace şi linişte. Pentru că atunci când ai acest sentiment, nu poţi decât să faci lucruri frumoase, decât să crezi că lumea e perfectă, deşi nu este, să crezi într-o viaţă fără necazuri şi greutăţi; să trăieşti la cel mai înalt standard.

Iubirea este şi una dintre cele mai importante virtuţi ale unui om, pentru că fără ea el nu ar fi întreg. De fapt, omul este o faptă a iubirii. El este creat pentru a iubi, pentru a schimba lumea prin iubire. Dintre toate fiinţele, el cuprinde acest sentiment cel mai mult. Restul, animalele şi toată lumea sunt create pentru om, evident tot din iubire, dar pentru nevoile sale. Omul este, de fapt, iubirea transpusă a lui Dumnezeu, el este centrul creaţiei.

Oricât de grea este viaţa sau oricâte răutăţi adună în om, undeva, în adâncul sufletului lui, se află iubire. Nu există om, cât de rău, care să nu aibă acest sentiment. De exemplu, un puşcăriaş, om rău, care a săvârşit o crimă, atunci când îşi dă seama că a greşit, el deja simte puţin din ceea ce înseamnă a iubi. Dar, când îşi plânge fapta, el este iubire, pentru că începe să se schimbe, să vadă totul cu alţi ochi, să iubească.

Pentru că a iubi înseamnă a cere iertare şi a ierta... Aceasta este iubirea.

Pe aripi de poveste


Mă refugiasem, ca şi în alte seri, în lumea cărţilor, în faţa apusului ce punea amprenta asupra camerei mele. Priveam orizontul înşelător a cărui dungă închipuită juca în plumburiul cerului ca oglinda unei ape. Aveam impresia că

natura, în acest moment misterios, pare că gândeşte, visează şi tresare la unison.

Mă lăsam purtată în lumea lecturii, fiind martora unei poveşti de dragoste inedite în călătoria mea interioară. Eram uimită de povestea de dragoste descrisă în cele mai mici detalii unde posibilul şi profundul pot învinge totul. În mintea mea s-a petrecut cu adevărat o luptă între realitate şi ficţiune, căci aveam impresia că visez, iar lumea cărţilor îmi aparţine. Priveam în gol şi doream să revin la realitate, fiind uimită de acea despărţire tragică a unei frumoase iubiri. Să fi fost oare o dragoste imposibilă? Este atât de puternic imposibilul încât a învins profundul? Nu-mi explic această aspră despărţire. Credeam că dragostea va învinge totul, ca va fi mai presus de orice, obstacolul fiind fără putere în faţa acesteia. Şi totuşi, această despărţire nu a distrus numai o iubire, ci şi un suflet pur care a pierdut speranţa de a mai iubi vreodată. Mă pierd cu gândul în profunzimea termenului „dragoste” şi mă gândesc la poeziile lui Eminescu, poezii în care, de multe ori, apare o iubire imposibilă.

De ce mereu trebuie să existe şi tristeţe când lumea ar putea fi atât de frumoasă? Am fost creaţi cu iubire, dar de multe ori, nu suntem capabili să o împărtăşim celorlalţi. Privesc din nou pe geam, şi parcă văd descrierile de peisaj-ficţiune apărute în una din cărţile pe care tocmai o terminasem de citit. Şi lumea noastră se aseamănă cu lumea cărţilor în care mă refugiez seară de seară. Păcat ca unii dintre noi nu pot fi asemenea personajelor din lecturile mele. Mă pierd cu gândul şi deodată mă gândesc la copilărie. Chiar dacă adesea trece neobservată pe lângă noi, fără să ne atragă atenţia, este etapa cea mai frumoasă a vieţii, pe care consider că nimeni nu o poate uita. Îmi amintesc de îndată de opera lui Ion Creangă, în care acesta îşi descrie întreaga sa copilărie lipsită de griji, în lumea jocului. Totuşi, chiar dacă, de multe ori viaţa ni se pare atât de grea, încât am dori să lăsăm totul baltă, aceasta ne oferă şi momente frumoase care, cu

„Praf de stele”


singuranţă, vor avea mereu un loc special în inima noastră.

Dragoste şi copilărie... Două cuvinte de care poate fi legată existenţa noastră, atât de profundă şi de tulburătoare...

Lăsarea serii peste întreaga încăpere mă readuce la realitate şi părăsesc lumea de vis a cărţilor.

Patimile adolescenţei Darius Ghera-Rotariu (X E)

Vârsta adolescenţei (pubertatea) este o perioadă foarte dificilă în viaţa fiecărui om. Se produc

diferite schimbări la nivelul fizicului şi psihicului – adolescentul realizează şi simte că are personalitate, interesele individului se schimbă, fiecare încercând să facă pe „maturul” şi pe persoana „înţeleaptă” care ştie ce este viaţa.

Totodată, apar şi întrebări noi cum ar fi: „Care este sensul vieţii?” Acest răspuns este căutat pentru a umple cu ceva un aşa-zis gol care îl nelinişteşte, astfel ajungând să intre în diferite anturaje doar pentru a ieşi în evidenţă. Drogurile sunt unele dintre aceste „răspunsuri” găsite de foarte mulţi adolescenţă. DE CE? Primul motiv ar fi lipsa de informaţii despre aceste tipuri de anturaje, iar în alta cauză, ar fi că drogul, o dată încercat, determină dependenţa din cauza acţiunii sale asupra zonei corticale (principalele dependenţe fiind determinate de: cocaină, heroină şi chiar pornografia, având acelaşi mod de manifestare, dar prin alte mijloace).

Acestea dereglează mecanismul de emisie a dopaminei şi produce ca atare anxietate, depresie, slăbirea memoriei (pierderea neuronilor) şi chiar atacuri de panică.

Toate aceste lucruri trebuie ştiute. Fiecare părinte are responsabilitatea de a-l atenţiona pe copilul său asupra acestor pericole şi trebuie să fie prudent la modul în care vorbeşte despre aceste lucru, fie că e vroba de droguri, fie de alcool, fie de pornografie. Toate acestea sunt uşi care aşteaptă să fie deschise pentru a „te prinde înăuntru”.

Sunt importante discuţiile cu adolescentul în aceste domenii pentru a-i prezenta o perspectivă, în care acesta să realizeze ce este bine şi ce este rău. Totodată, este important pentru tânăr să i se explice DE CE?, căci curiozitatea şi neştiinţa sunt deseori principalele cauze în împătimirea oamenilor, în special, a tinerilor.

Raportul European School Survey Project on Alcohol and Other Drugs (ESPAD) prinvind consumul de droguri şi de alcool la adolescenţii din România:

În urma acestui studiu efectuat pe un eşantion reprezentativ de elevi români, până în 16 ani, au fost puse în evidenţă urmatoarele date*:

- 86% dintre elevii până în 16 ani au consumat băuturi alcoolice; - 43% s-au aflat cel puţin o dată în stare de ebrietate; - 57% au fumat; - 10% au utilizat cel puţin o dată un drog ilegal, cel mai adesea heroina introdusă în ţigări; - 40% au avut probleme de natură juridică, cu poliţia.

Principalele droguri utilizate de tineri sunt tranchilizantele, sedativele în combinaţie cu alcoolul, marijuana, haşiş şi heroină, iar locurile principale de procurare a acestora sunt discotecile, barurile şi şcolile.

De asemenea, s-a mai reclamat faptul că numărul elevilor este mai mare decât numărul stundenţilor consumatori de droguri şi alcool.

*Datele au fost prezentate public de Institutul de Management al Serviciilor de Sănătate (IMSS) şi de Dr. Silvia Florescu, din partea ESPAD.

„Praf de stele”


Poezii Daniel Balici (VIII A)

Poezie

Înot în marea gândurilor Şi mă scufund să admir un coral,

Când un peştişor e luat de val Şi se zbate povârnit pe mal,

Vina toată-i a vânturilor!

Cu paşi repezi mă îndrept spre casă, Mă înspâimântă

Cuvinte amestecate-n ploaie.

Ajung în odaie, în uda cămaşă, Mă străpunge o mare vrajă,

Îmi aştern gândurile pe foaie, Oh! Ce mare hărmălaie!

Poetul are de suferit,

Atunci când cuvintele nu au clădit, Poezia…

Imperfect

A venit primăvara,

Culege un mic ghiocel,

Ţinteşte-mi inima cu el!

Îmi bag mâna într-

un spin, Alb pictat în sânge

fin, Sângerie picătură,

O mică întorsătură.

E încă iubirea noastră? Ori un roşu te-apasă?

Simfonie

Scorţişoară, Miros de măr,

Banane decojite, Atent zdrobite,

Lămâie acră, Senzaţie înmiresmată,

Kiwi iubit, De priviri sorbit,

Zahăr brun, Cât se poate de bun!

Simfonie de parfumuri,

Iubirea a rămas pe drumuri...

Franj de fum

Un landşaft nativ îmi fură privirea, Bucle de fluturi îmi îndesesc uimirea, Cristalizat franj precum un giuvaier,

Se prăbuşete iute ca în şaier.

Scânteierile de soare palid în dar, Se oglindesc pe crengi de brad în zadar,

Norii polari zugrăvesc mai tot cerul, Un portal care va dezlega misterul.

Păşesc pe marea strămutată în alb, Piano mă prefac într-un fior dalb Şi intru în taină în dans hibernal.

Sublimă, ne-ncepută pagină de jurnal!

Desen realizat de Bucsai Denisa (IX D)

„Praf de stele”


Vacanţa

Denisa Duma (IX D)

Tu, vară dragă și frumoasă Să tot ne-aduci lumină-n casă, Ne-aduci la toţi vacanţa mare

Și-apoi ne trimiţi la mare.

Ce bine e-n vacanţa mare Când uiţi de lecţii, stai la soare. Te plimbi, faci baie, te distrezi,

Pe malul mării te bronzezi.

Când urci potecile de munte Și intri-n codrul răcoros,

Te-mbie fluturi, flori mărunte, Ce bine e și ce frumos!

Când pleci la ţară, la bunici Te-așteaptă căţeluși, pisici. Te joci cu ei, ești bucuros,

Căci la bunici tare-i frumos!

Tu, vară, ne-aduci în casă Legume, fructe dulci, gustoase.

Timpul liber, cer senin Toate de la tine vin!

Azi natura nu mai e vie

Azi nu mai e vie natura,

Mai viu mi se pare orașul Cu vuietul, mișcarea și praful

Ce-mi închide gura.

Natura nu mi se mai scaldă-n retină. E prea tulbure marea,

E undeva mai înainte, mai în urmă Și îţi privește trupul care piere în oglindă.

Azi natura nu mai e vie,

Mai viu mi se pare-n tablou, Care soarbe-n ochiul adânc și viu

De pori, piele, gânduri Și, oare, de care amintiri?

Adolescenţa

Alexandra-Maria Mocanu (IX A)

Amintiri, Copilării,

Iubiri, Scrisori.

Buchete de flori, Visuri,

Nebunii. Prieteni, Melodii,

Săruturi furate, Note luate,

Decizii fără sens, Seara pe mess…

Şanse ratate, Speranţe moarte ,

Prietenii terminate, Clipe de poveste, Certuri aprinse,

Inimi stinse. Secrete, Regrete,

Bomboane dulci… Cuvinte reci…

Adolescenţă, te rog, să nu pleci!…

Mama

Glas lin, Chip divin, Mâini fine,

Care mă mângâie pe mine. Gândul meu e tot la tine,

Femeie care mi-ai dat viată, Caldură şi dragoste măreaţă.

Te voi iubi mereu, Îngerul meu!

File

File de poveste Dispărute.

Petale presărate,

„Praf de stele”


Pe o veche carte. Uneori îmi eşti înger.

De aş fi pasăre, M-ai învăţa să zbor. De aş fi o lacrimă,

M-ai transforma în zâmbet. De aş fi un fulg de nea, M-ai prinde-n mâini,

Cu riscul să mă topesc în ele. De aş fi un vers dintr-o melodie,

M-ai învăţa doar pe mine. De aş fi o rază de soare,

M-ai îmbrătişa, să te încălzesc, Doar pe tine.

De aş fi o stea pe cer, În fiecare noapte, te-ai uita la mine.

De-aş pleca din viaţa ta, Vei căuta privirea mea,

În fiecare ea. Dar ea nu-s eu, eu nu-s ea. Şi dacă nu aş fi sau exista, În mintea ta mă vei crea. Alteori îmi eşti demon,

Mă laşi să mă ard, Jucându-mă cu focul. Mă laşi să mă pierd, Între cer şi pământ,

Până numai ştiu cine sunt. Mă laşi nopţi la rând să mor,

De dor. Cu tine am învăţat că iubirea e specială,

Dulce şi amară.

Vise…

Alexandra Panc (IX A)

Stau, privesc, realizez, Vise de mai ce păstrez... O jucărie uitată pe mal;

Privesc spre mare, nici urmă de val.

Gândul mă poartă, Stele şi vise...

Cutreier mereu cu gândul pe mal Jucăria uitată spre un alt ideal...

Iar rochia-mi pătată de nisip auriu, Mă simt de parcă fug, ca argintul viu

Stau şi privesc spre apus, Vise şi gânduri cum s-au dus.

Mă trezesc, realizez,

Visul a fost, dar păstrez Amintirea de mai,

Lângă colţul de rai.

Prietenia


Prietenie, prietenie, Cunună de bucurie

Scufundată-n adevăr, Stropită cu flori de măr,

Legată cu fir de aur, Oare cine te-a făcut?

Dumnezeu cel priceput

Îmbrăcat în chip de faur.

Ninsoarea

Iarnă cu ochi albaştri, Cu copaci sihaştri,

Cu sate fumegânde, Cu animale flămânde, Aduci numai zăpadă,

Îmbraci ţara-n podoabă, Dezbinând în ură, Întreaga natură.

Tu învii în mine Fiori de suspine,

Iar sufletul-mi omori Cu albeaţă şi ninsori Şi trupul mi-l îngheţi Cu friguri şi nămeţi.

Văzând un fulg la geam Şi ştiind că nu-i orfan Mă întristez mai tare

Iarăşi, o ninsoare?

„Praf de stele”


Evocări

Viaţa Marina Ciobanu (IX D)

Bunicul mi-a povestit... Era o seară de septembrie, şi iată că văzduhul a furat lumea, iar în grădina bunicilor au apărut primele stele ca nişte flori argintii într-o grădină a Raiului. În jur era o melancolie supremă ce îţi fura sufletul. Luceafărul, asemenea unei flăcări nestinse, strălucea în plumburiul minunat al cerului. Frunzele ruginii ce se aşterneau asemenea unui covor imens, păreau de un roşiatic puternic, în bătaia lunii ce se zărea uşor pe bolta cristalină a cerului. De jur împrejur e o pace de început de lume. Privesc cu satisfacţie carul mare şi carul mic, Steaua Polară şi urmăresc cu atenţie stelele căzătoare. O linişte tulburătoare cuprinsese întreaga atmosferă, doar un greiere rătăcit prin iarbă tulbură acest moment, începând să cânte cu arcuşul său. Mă duce cu gândul la fabula Greierele şi furnica şi zâmbesc. Visarea şi liniştea necontenită au fost întrerupte de glasul blând al bunicului. - Ce seară frumoasă se arată! Iar minunatele stele... Aşa priveam şi eu pe la vreo cinci-şase ani şi mă minunam. Frumoase sunt darurile cu care această lume a fost înzestrată, dar, păcat că oamenii nu le preţuiesc. Ascult şi parcă îmi pun un semn de întrebare. Bunicul vroia să îmi spună, ca şi în alte seri despre lecţiile de viaţă trăite. - Ce frumoasă este viaţa, dacă ştii să o trăieşti! Acest lucru nu constă numai în distracţii, cum crede tineretul din ziua de azi, ci constă în a realiza ceva, în a deveni o persoană mare, o persoană importantă, pentru ca lumea să fie mândră de tine. Degeaba treci prin viaţă, dacă nu realizezi nimic.

Ascult cu atenţie, căci ştiu că bunicul este un om trecut prin viaţă, care cunoaşte mai bine decât oricine acest termen. - Tot ce este frumos, trece repede, nepoată dragă! La fel ca şi viaţa omului, doar că trecerea aceasta a noastră trebuie să lase urme prin lume, pentru ca cei dragi să îşi aducă aminte de noi cu plăcere. Nimic nu este realizat degeaba şi fără scop. Viaţa fiecărui om este precum o stea. Începutul este când apare pe cer, când străluceşte asemenea unui soare pe bolta senină ori înnorată, iar maturitatea, când, încet, se topeşte precum pâlpâirea unei lumânări.

- Bunicule, ce cuvinte frumoase! Se vede că eşti un om trecut prin viaţă. - Da, nepoată, aşa este! Şi mi-a plăcut viaţa pe care am avut-o. De asemenea, încă un sfat pe care ţi-l pot da, este să-ţi trăieşti copilăria, căci nu este om cel ce o dată în viaţă nu a ştiut ce înseamă să fii copil, nu a făcut lucruri specifice copilăriei şi nu a ştiut să o preţuiască. Şi vrei să-ţi spună bunicul reţeta pentru o copilărie frumoasă? Este acesta: se pune o rază de soare, o petală de trandafir, o stea strălucitoare, o picătură de ploaie, câţiva fulgi de nea, un curcubeu, un câmp înverzit, o mare nesfârşită, cântecul duios al mamei, vorba înţeleaptă a bunicii, apoi se amestecă totul cu zambetul tău cristalin. Şi, ţine minte, atunci când un copil este fericit şi zâmbeşte, apare şi soarele după furtună. - Sfaturile tale sunt minunate, bunicule! Cred că orice persoană ar trebui să gândească la fel ca tine. - De asemenea, în viaţă trebuie să iubeşti, căci iubirea dă aripi fiecărei persoane să zboare. Am citit eu odată o carte care spunea aşa: „Limpede nu poţi să vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor”, o vorbă foarte adevărată care m-a impresionat şi pe care o ţin minte şi acum. Preţuieşte viaţa, nepoată, cu părţile ei bune şi rele, căci aşa cum este, este numai una! Chiar dacă uneori ne loveşte atât de rău, încât credem că nu ne vom mai ridica, omul trebuie să spere, să pună partea pozitivă în faţă şi să se gânească că după furtună apare soarele. Este târziu deja şi iată că stelele sclipesc deasupra noastră... Este timpul să mergi la culcare, dar sper că ce ţi-am spus este o lecţie de viaţă pentru tine şi că vei urma măcar câteva din sfaturile mele. - Cu siguranţă, bunicule! Sfaturile tale mi-au deschis mintea. Acum privesc din altă perspectivă VIAŢA.

„Praf de stele”


Copilăria

Copilăria este cadoul pe care ni-l dă viaţa.

Este o lume de miracole pe care, fără să ne dăm seama, o lăsăm în urmă şi păşim, încet-încet, spre adolescenţă. Copilăria este o comoară a vieţii, cea mai frumoasă etapă din viaţa unei persoane. Este ca o poveste plină de fantezie şi inocenţă, care, la un moment dat, se va termina şi vom începe o nouă etapă. Copilăria fiecăruia începe cu primul surâs al mamei şi cu vocea blândă a bunicii care ne spunea poveşti şi basme cu prinţi şi prinţese. Aş compara-o cu o floare roz sau cu un fluturaş colorat care zboară din floare-n floare, dar care niciodată nu stă pe loc. Este asemenea unui văl care, pe unii oameni îi învăluie, în vreme ce alţii nici nu-l văd, lăsând ca această etapă să treacă neobservată pe lângă ei. Copilăria este ca un boboc de floare. Este etapa colorată în mii şi mii de culori din viaţa unui copil, singurul paradis pierdut. Acum, când am împlinit deja cincisprezece ani, îmi amintesc cu drag de copilăria mea şi încerc să revăd momentele cele mai plăcute şi mai frumoase. Îmi amintesc cu drag prima zi de şcoală. Toţi eram nişte boboci cu ghiozdanele mari şi grele în spate. Am păşit sfioşi în curtea şcolii, gândindu-ne că totul e o joacă. Au urmat multe ore de bucurii şi, de aceea de copilăria mea este legat şi numele doamnei învăţătoare, care ne-a pus pentru prima dată creionul în mână şi ne-a învăţat tainele cititului şi ale scrisului. Tot de copilărie aparţin şi numele profesorilor noştri dragi din gimnaziu.

Tărâmul magic al copilăriei se concretizează şi în casa bunicilor, în poveştile spune în serile târzii de iarnă, în palma aspră, dar blândă, a bunicii, în ligheanul cu gogoşi calde, arămii şi pufoase, date cu zahăr vanilat, în terenul de baschet din spatele blocului, în serile de vară în care ne jucam de-a v-aţi ascunselea pe după garaje şi în scări de blocuri. Copilăria este singurul moment trăit cu intensitate maximă, în care suferim pentru orice, în care plângem şi ne supărăm din nimic, dar, la fel de repede, ne trece supărarea.

Când se termină copilăria ? Cred că nici oamenii mari nu pot da un răspuns, poate pentru că un asemenea răspuns nici nu

există. Ar fi bine ca, în adâncul sufletului, să rămânem mereu copii, iar, fără să ne dăm seama, uneori,

chiar rămânem copii pentru totdeauna.

Adolescenţa

Adolescenţa este perioada de schimbare din viaţa noastră, este perioada când putem vorbi despre

viaţă în adevăratul sens al cuvântului, este asemenea unui izvor ce se strecoară în toate crăpăturile pământului. Este perioada când ne formăm ca oameni, când ne creăm propria personalitate, când iubim, când suferim, când plângem şi ne supărăm din tot felul de nimicuri. Tot atunci apar primele întrebări, primele confuzii, primele decizii luate de noi înşine, fără ajutorul şi voia părinţilor şi când, de multe ori, încercăm să ne autocunoaştem. Este un fenomen spiritual nou, pe care, pe de-o parte, încercăm să-l analizăm şi să-l interpretăm, iar, pe de altă parte, suntem speriaţi, dorind să trăim din nou pe meleagurile copilăriei. De multe ori suntem stingheri în propria noastră lume şi credem că o luptă pierdută înseamnă pierderea întregului război. Suntem visători şi melancolici, iar de multe ori ne lăsăm uşor doborâţi de lupta cu viaţa sau cu duşmanii dinlăuntrul nostru.

Aşadar, adolescenţa este o perioadă unică a vieţii de care ar trebui să ne bucurăm, nelăsând clipe să treacă pe lângă noi, căci timpul pierdut nu se mai întoarce.

„Praf de stele”


Mamă

Alexandra Coroian (IX D)

Mamă,

Aruncă-mi fluturi în păr, Lasă-mă să plâng pe-al tău umăr.

Mamă! Aruncă-mi zâmbetul pe buze iar şi iar,

Mamă! Ţine-mă iar de mână,

Spune-mi noapte bună, Apoi să-mi citeşti povestea.

Să te cred şi să mă mir Am un suflet de copil,

Mamă! Nu mă lăsa să mă pierd când visez,

Vreau să cred că e posibil Să fie aşa cum vreau eu,

Mamă! Şi dansăm pierduţi în timp,

De ani purtat, Visele râmân cu noi, nu le-am uitat.

Îţi arunc stele pe chip ca să fii tânără veşnic, Îţi dau puţin din viaţa mea ca să rămâi prietena

mea, Mamă!

Şi azi pe cer sunt doar lumini, lumea se joacă-n amintiri

Despre ce a fost demult, Vreau să-ţi văd zâmbetul pe buze iar şi iar,

Mamă! N-am să te las să te pierzi când visezi,

Vreau să crezi că e posibil Să fie aşa cum vrei tu,

Mamă! Şi dansăm pierduţi în timp,

De ani purtat,

Visele rămân cu noi, nu le-am uitat,

Mamă! Mamă!

Oamenii nu pot trăi fără...


A visa, A invidia,

A iubi, A urî,

A fi buni, A fi ambiţioşi,

A fi trişti, A se certa, A desena,

A scrie, A cânta.

Dacă nu am fi visat imposibilul, nu l-am fi

făcut niciodată. Urmările viselor sunt: tehnologia şi medicina foarte avansate.

Dacă nu am fi invidiat şi urât, nu ar fi existat războaiele.

Dacă nu am fi trişti, nu ar fi existat lacrimile.

Dacă nu am fi ambiţioşi, nu ar fi existat succesul.

Dacă nu am fi cânta, am fi ca nişte roboţi ce nu-şi spun sentimentele.

Dacă nu am desena, am fi fără suflet. Dacă nu am scrie, am muri de boala

sentimentelor. Dacă nu am fi buni, nu ar exista părerea

de rău. Dacă nu ne-am certa, nu am avea simţul

dreptăţii în noi. Dar dacă nu am iubi, nu am fi împliniţi ca

oameni.

„Praf de stele”


Minunata lume a cărţilor

Pro lectură

Francesca Viaggi (IX D)

Bogat și sărac, fericire şi nemulţumire? Dreptate? Cunoaștere? Despre cunoaștere să fie vorba? Ei bine, un om bogat crede că nu mai are nevoie de cunoaștere

pentru că deja stăpânește puterea. Puterea banului, dar nu și a propriei minţi. Cu bani poţi cumpăra totul, dar în „tot” nu sunt incluse dragostea şi nici intelectul. Acestea sunt ale tale şi poti face cu ele ce doreşti, ce te ajută, dar să faci cât mai bine, cât mai multe, ceea ce te face fericit şi să te simţi împlinit.

Pe de o parte, există şi oameni săraci ce nu cunosc multe. De fapt, ce nu cunosc nimic, ce dau vina pe sărăcie pentru că nu pot cumpăra o carte, că nu ştiu să citească. Poate că e de vină şi lipsa banilor, dar dacă îţi doreşti cu adevărat să ştii mai multe, să fii mai bun, faci eforturi, munceşti, eşti ambiţios şi astfel reuşeşti.

Pe de altă parte, există oameni săraci ce ştiu mult mai multe decât cei bogaţi. Cartea reprezintă unul din răspunsurile noastre. Cu ajutorul ei răzbim, ea înseamnă creaţie, ştiinţă, cunoaştere. Te poate duce pe cele mai înalte culmi ale imaginarului. Când citeşti o carte poţi pluti, poţi atinge cele mai înalte vise, dar, în final, tot ea te aduce cu picioarele pe pământ.

Pentru a putea citi cartea pe care ţi-o doreşti trebuie să începi cu una singură. Cu singura carte ce poate fi şi a bogatului şi a săracului, indiferent de poziţia socială. O poţi avea, o poţi învăţa pentru că o faci atunci când îţi începi viaţa cu adevărat. Această carte este Abecedarul. Ne învaţă să scriem şi să citim. De aici putem ajunge să citim şi să înţelegem cărţi ale unor mari scriitori ai literaturii universale.

Dacă citeşti, poţi deveni ceea ce vrei, poţi evolua. Spiritul unei cărţi este esenţial. Ne îndrumă să fim Oameni. Când citeşti o carte, înveţi lucruri fără să vrei, fără să-ţi dai seama, înveţi să ai răbdare, perseverenţă şi concentrare. O carte ne dă optimism.

Astfel, cartea te ajută să devii dintr-un Om mic un Om mare şi mereu trebuie să-ţi amintesti că „Dacă ai carte, ai parte!”

„Praf de stele”


Sufletul cărţilor

Alexandra Bara (IX C)

Cărţile. Nişte foi prinse una de cealaltă şi acoperite de coperte cartonate. Nimic atractiv la prima întâlnire

cu acestea... Dar oare ce ne împinge să le citim de nenumărate ori? Un lucru este sigur: nu aspectul lor. Oare chiar există un suflet al cărţilor, la care doar prin pasiunea pentru citit se poate ajunge?

Fiecare dintre noi încercăm să-l găsim în fiecare carte pe care o citim. Răsfoind din ce în ce mai rapid paginile firavei cărţi, tensiunea din inimile noastre creşte, sperând, cu fiecare pagină citită, că vom da peste sufletul cărţilor. Dar, mai apoi, ne dăm seama că acesta nu este ceva ce scrie în carte. Acesta este o amăgire pentru cei care nu citesc din plăcere, ci din obligaţie. Vom găsi sufletul cărţilor în umila noastră viaţă de cititori, doar atunci când vom fi suficient de maturi încât să înţelegem că sufletul cărţilor nu este un lucru ce ne este descris în fiecare carte prin cuvinte, ci este rezultatul imaginaţiei noastre. Pasiunea şi dorinţa noastră pentru citit ne va ajuta să înţelegem ce este cu adevărat sufletul cărţilor. Această descoperire poate fi considerată marea căutare a unui cititor. După această descoperire, cititorul nu se va mai putea despărţi de cărţi, realizându-se o conexiune inexplicabilă. Fiecare dintre noi trebuie să avem un ţel în viaţă, aşa cum fiecare cititor pleacă în aventura sa, cu scopul de a găsi sufletul cărţilor. Se poate spune, cu certitudine, faptul că nu există om care nu are un ţel, fie el important sau mai puţin...

Prima Carte


La începuturi, pe când încă nu exista ziua şi noaptea, iar pământul nu era împărţit în uscat şi oceane au apărut poveştile. Însă, cele de atunci nu cunoşteau dragostea imposibilă dintre un prinţ şi o prinţesă, nu aveau cavaleri şi lupte, întâmplări cu balauri şi zâne fermecate. Ele erau cu totul altfel, erau speciale, precum toate celelalte, dar aveau o lumină aparte, o lumină a Universului. Căci pe atunci nu existau decât Soarele, Luna şi Stelele. Acestea cucereau universul cu lumina lor şi umpleau văzduhul cu vorbele şi râsul lor puternic. Soarele, mândru şi fălos, îşi lăuda toată ziulica frumuseţea luminii sale. Stelele râdeau şi se bucurau de marea lor familie ce dăinuia din moşi – strămoşi. Luna era timidă şi fricoasă arătându-şi formele puţin câte puţin, în fiecare zi, până când se umplea, iar atunci, de ruşine, se ascundea câteva săptămâni. Iar Pământul nu îşi cunoştea pe deplin formele şi se rotea pentru a le găsi.

Într-o zi, Soarele a propus celorlalţi să îşi spună fiecare povestea apariţiei pentru a se cunoaşte mai bine. Încântate de această idee, Stelele şi Luna l-au rugat, politicos, să înceapă el. - Bine, bine, dacă aşa doriţi voi, spusese el cu mândrie în glas. Să ştiţi că eu am fost creat din coroana regelui Universului! Părinţii mei sunt regi! - Serios? Întrebă, cu un glas subţire şi plin de uimire, cea mai mică stea a Universului. - Da! Tatăl meu a zis aşa: „Am să-mi creez propriul meu fiu din coroana mea, iar el o să strălucească cel mai puternic din Univers.” Spunând acestea, s-a şi apucat de treabă. M-a cioplit, m-a rotunjit şi a suflat peste mine stropi de aur. De aceea strălucesc aşa de tare! - Oau, exclamau toate stelele. - Acum o să vă spunem noi povestea noastră, spuse o steluţă-roată din Carul Mare. Priviţi! Noi suntem cea mai mare familie. - Aşa-i, a adăugat Luna. - Dar care-i povestea voastră!?, ţipă furios Soarele. - Ei bine, nu ştim decât că ne-am trezit dintr-un somn.

„Praf de stele”


- Atât? Care a fost prima dintre voi? - Stăbunicul Luceafărul, suflară, într-un glas, stelele. - Să ne spună el cum aţi apărut. Atunci se auzi o voce slabă şi tristă. - Am să vă spun! Povestea mea începe aşa: eu cândva am fost fratele mai mic al Întunericului. Eram fericiţi împreună, stăpâneam şi împărţeam totul. Dar acele vremuri au trecut. - Cum ai ajuns să fii strălucitor, străbunicule?, întrebă steluţa cea mică. - Păi, draga mea, odată, când ne jucam, el m-a făcut trişor. Aceea a fost prima lui insultă, căci, până atunci, nu ne mai vorbisem urât unul altuia. Am fost atât de nervos, încât m-am aprins, iar atunci m-am transformat într-o stea. - Şi noi cum am apărut? - Voi aţi apărut din lacrimile mele. Poate, dacă plângeţi, puteţi da şi voi naştere altor steluţe. Sau, poate numai eu sunt înzestrat cu acest sentiment al singurătăţii şi al regretului despărţirii de fratele meu. - Nu fi trist, străbunicule, acum ne ai pe noi, pe toate stelele. Iar Luna o să ne spună şi ea povestea ei. Aşa-i Lună? - Păi, păi, nu cred că ştiu cum am apărut. - Nici tu!? strigă Soarele. - Iertaţi-mă! - Spune cum ştii, numai spune! - Păi, cred că am apărut în urma unei neînţelegeri dintre trei stele surori: una mare, una mijlocie şi una mică. Se spune că s-au pierdut de părinţi şi se sfătuiau care să conducă. Şi cum toate doreau acest lucru, s-a ajuns la o ceartă în urma căreia, de furie, şi-au pierdut lumina, iar atunci când le-au găsit părinţii, drept pedeapsă, le-au unit. Aşa m-am format eu, cu multe feţe. - Ce m-aţi plictisit cu poveştile voastre! Niciuna n-a fost aşa de interesantă ca a mea, s-a lăudat Soarele. - Nu-i adevărat!, au exclamat în cor stelele. - Ba da! - Ba nu! A mea e cea mai... Şi s-a pornit o ceartă ce a zguduit întreg Universul. Până când, deodată, toate corpurile

cereşti s-au întors către Pământ, întrebându-l în cor: - Nu-i aşa că cea mai interesantă poveste a fost a mea? Atunci, Pământul le-a răspuns: - Eu voi trăi prin sufletul oamenilor. Ei vor fi stăpânii mei! Aşa că, propun să scriem toate poveştile, iar ei vor hotărî care este cea mai frumoasă! - Bună idee, a spus Luna. Aşa vom face! Şi au început să scrie cu praf de stele pe foiţe subţiri de vânt. Iar atunci când au terminat, Soarele a suflat peste scris mărgăritare de lumină, dând naştere, ca prin magie, primei opere din Univers. Aceasta, odată ce a prins viaţă, a strigat: - Mă numesc Carte şi menirea mea este să aduc bucurie. - Dar de unde îţi ştii deja menirea?, întrebă o steluţă uimită. - Cum de unde? Din poveştile voastre! - Şi care-i cea mai frumoasă, o întrerupseră în cor, Luna, Soarele şi Stelele. - Toate! - Cum toate? - Poveştile voastre pentru mine înseamnă sufletul meu. Iar sufletul meu cuprinde o parte din sufletul vostru, al fiecăruia. Şi eu am descoperit aceste suflete ca fiind foarte frumoase şi calde. Aşa că, toate poveştile sunt frumoase, dar, pentru a rămâne neschimbate peste veacuri, trebuie să vă împăcaţi, căci cearta umbreşte frumuseţea. Vă rog frumos să vă împăcaţi! - Cartea are dreptate! Ura nu ne aduce decât tristeţe, iar poveştile au fost scrise pentru a ne cunoaşte nu pentru a ne certa, a spus hotărât Soarele. - Să ne împăcăm! au exclamat în cor, Luna şi Stelele. Atunci s-au iertat şi aşa a rămas pentru totdeauna. Aceasta a fost prima scriere a Universului, iar Prima Carte dăinuieşte şi astăzi prin strălucirea Soarelui, a Lunii şi a Stelelor.

„Praf de stele”


Timp liber

Fenomenul „Lala Band”


Pariu cu viaţa, care pe noi ne fascinează Şi viaţa ne-o colorează, Iar visele din vrajă le eliberează. Noi iubim Lala Band Care este noul trend. Cu ei am învăţat să luptăm Şi pe aripi de vis să zburăm, Iar lupte să câştigăm. Cu ei am învăţat ce este iubirea, Şi tot ei ne-au împărtăşit fericirea.

Cu ei am învăţat să sperăm, Şi visele să ni le câştigăm. Ei ne fac mereu să zâmbim Şi alături de ei să iubim. Sunt nişte oameni minunaţi Şi nişte luptători adevăraţi Care merită să fie ascultaţi şi apreciaţi.

Merită tot ce e mai bun de la viaţă, Unde mereu este soare fără ceaţă. Am ascultat Ploaia mea, Şi am visat adesea, Am ascultat Cine esti, Şi pe aripi de poveste trăieşti. Lala Band e un mod de viaţă pentru noi toţi, E un vis împlinit, ce va dura la infinit! Lala Band, trupa fenomen Care ne face la concerte să dansăm, Iar de acolo să nu vrem să plecăm. Ei ne aduc de fiecare dată momente frumoase, Din sufletele lor scoase, Şi care noi le vrem în inimile noastre. Cu ei împreună am cântat Am învăţat să lupt Şi i-am urmărit neîntrerupt. Împreună cu ei avem acelaşi vis, Iar inimile în vraja iubirii ni le-au prins. Sunt nişte persoane minunate, Ale căror melodii merită să fie ascultate Şi de toţi apreciate. Doar ei au cheia inimii spre noi vise, Din al lor suflet desprinse. Doar ei fac ca inima noastră să zâmbească Şi fericirea s-o cunoască Iar alături de ei speranţa noastră să crească. Ne-au învăţat STOP să spunem, Şi încredere în noi s-avem, Lumea noastră s-o creăm. Ei ne-au arătat ce înseamnă să ai un suflet bun, Iar bucurii în inimi ne pun.

Ce reprezintă Lala Band pentru noi?

Lala Band e un mod de viaţă pentru fiecare, e acel ceva de care avem nevoie în momentele triste pentru a ne reveni zâmbetul pe buze, este cel mai frumos vis care sperăm că nu se va termina niciodată, e o trupă minunată pentru că este alcătuită din persoane minunate care îşi dau silinţa pentru noi şi ne fac de fiecare dată să fim uimiţi de rezultate. Lala Band este acea linişte sufletească de care ai nevoie, e cea mai frumoasă experienţă pe care o poti trăi.

Ziua de 15 martie 2013 a fost una specială pentru mine, deoarece am avut ocazia de a vizita platourile de filmare ale actorilor mei preferaţi de la Buftea. Acea zi, cu siguranţă, a fost un vis împlinit, deoarce îmi doream acest lucru de mult timp. Deci, trebuie să credem cu adevărat în visele noastre, iar ele

„Praf de stele”


pot deveni realitate. Lala Band reprezintă cea mai frumoasă lecţie de viaţă pe care o poti primi, e speranţa pe care de multe ori o credem pierdută, pentru că ei ne-au învăţat că de fiecare dată trebuie să luptăm pentru visele noastre, fiindcă o luptă pierdută nu înseamnă pierderea întregului război.

Lala Band e iubire, pentru că alături de ei am cunoscut ce înseamnă o iubire adevărată, pură şi am cunoscut cea mai frumoasă dragoste a adolescenţei. Ei ne-au arătat adevărata valoare a vieţii şi frumuseţea acesteia, în ciuda obstacolelor întâlnite, ne-au învăţat că nu merită să ne distrugem viaţa cu droguri şi alte nimicuri, ci că trebuie să o trăim aşa cum este ea – frumoasă, cât timp omul şi-o face frumoasă.

Ei merită toată admiraţia noastră pentru că au schimbat viaţa multor adolescenţi prin exemplul pe care l-au dat şi tot ce pot spune este faptul că ei sunt speciali aşa cum sunt. Pot spune că această trupă m-a ajutat să îmi fac prieteni noi, m-a ajutat să cunosc persoane noi şi, totodată, să fac schimb de experienţe.

Lala Band e trupa generaţiei noastre, generaţia Lala, şi consider că toţi adolescenţii ar trebui să fie la fel de uniţi ca şi ei, pentru că în echipă totul este mai frumos. Pentru mulţi dintre noi, ei sunt un exemplu, pentru că prin muncă au reuşit să îşi îndeplinească visele, adică să ajungă pe scenă şi să fie apreciaţi.

Fiecare moment petrecut alături de ei a fost unul special, începând cu cel din vară, de la Reşiţa, care a fost, de altfel, primul concert Lala Band la care am participat, cât şi cel din 23 februarie 2013, de la Sala Capitol din Timişoara, când am avut ocazia de a face şi fotografii cu aceştia. Sunt momente ce nu pot fi uitate, sunt zile care vor rămâne mereu speciale pentru noi.

„Praf de stele”


,,Suntem ceea ce iubim” (Nichita Stănescu)

Denisa Duma (IX D)

Există cineva care nu s-a întrebat

niciodată ce înseamnă sentimentul de a iubi, care ne copleșește uneori, la diferite vârste și pe care oamenii îl numesc iubire?! Există cineva, oare, care poate afirma că n-a iubit niciodată, care n-a simţit nevoia să-l revadă pe cel drag, fie și doar pentru o secundă, deși nu s-au despărţit decât de câteva secunde?!

Eu sunt una dintre susţinătoarele acestei idei și anume că noi, oamenii, devenim, de-a lungul timpului, una cu ceea ce iubim, tocmai pentru că iubirea, acest sentiment minunat, care ne inundă uneori sufletele, care ne determină să ne purtăm ca niște adolescenţi, care ne ajută să fim mai buni, mai generoși, mai afectuoși, mai protectori cu persoana dragă nouă, este singura care ne ajută să ne dorim cu ardoare ca zorii zilei să sosească, pentru că avem la ce să ne raportăm existenţa.

Ca prim argument, consider că atât iubirea pe care-o primim, cât și iubirea pe care o dăruim, ne face să preţuim momentele minunate, să ne dorim repetatibilitatea lor, pentru că noi înșine trăim prin ceea ce iubim și căutăm să ne identificăm cu persoana dragă nouă. Așadar, nu-i mare mirarea că folosim aceleași vorbe, aceleași expresii, că începem să le copiem gesturile, că începe să ne placă tot ceea ce-i place iubitului sau iubitei noastre.

Ca al doilea argument, sunt de părere că noi, oamenii, căutăm persoane compatibile cu

noi, persoane care ne corespund din anumite puncte de vedere, persoane care să ne fie alături nu doar la bucurii, ci și la suferinţe, la împliniri... Atunci când cel drag nouă ne dezamăgește, când simţim că n-a fost decât o falsă impresie că suntem iubiţi, că am văzut altceva decât ceea ce exprimă realitatea, tristeţea e mai mult decât copleșitoare, iar, la final, ajungem să ne blamăm că ne-am oferit atașementul cuiva care nu ni-l merită, cuiva care doar s-a folosit de noi...

În consecinţă, iubirea, da, este un sentiment minunat, iar noi devenim ceea ce iubim, pentru că dragostea poate crea așa-zise marionete, care se mișcă în ritmul dansului său, ritm pe care doar ea îl poate impune. Firește că dragostea apropie oamenii, îi contopește într-un singur suflet, într-un singur trup, îi face să uite de ei înșiși, să trăiască unul prin celălalt, generând gânduri frumoase și emoţii vii.

,,Dacă o noapte din iunie ar putea vorbi, probabil că s-ar lăuda că ea a inventat dragostea.” (Bern Williams)

„Praf de stele”


Proiectele noastre

Coordonator: Prof dr. Viviana Milivoievici Proiect – Aspecte ale vieţii secolului al XIX-lea

Fascinanta lume a cărţilor

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

Cărţi dăruite

23 aprilie 2013

„Ziua mondială a Cărţii”

(cărţi realizate de elevii claselor a IX-a C şi a IX-a D)

Coordonator: Prof dr. Viviana Milivoievici

„Praf de stele”


O fereastră spre lume deschid

Prin fiece carte citită.

Foşnetul de-aripi din neaua hârtiei

Mă zboară spre nori de lumină

Şi-mbrăţisez tot pământul apoi

Cu ochi ce descoperă sclipăt în noi,

Cu sufletul rază şi zâmbet şi fulg,

Mai bun şi mai rodnic să fie!

Prof. dr. Elena Jebelean Adresa redacţiei:

Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” Str. B-dul C. D. Loga nr. 45 Timişoara Tel. Director 0256/494480 Tel. secretariat 0256/490043 Adresa de e-mail: [email protected] Adresa paginii de internet: http://www.liceulpedagogic-tm.ro

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie.

„Praf de stele”


Atunci...

Acum...

ISSN 2286-1467

ISSN-L 2286-1467

revista - "praf de stele" - 2012-2013

Documents